Principiul dreptului la muncă și [601279]

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE DREPT

Principiul dreptului la muncă și
libera circulație a lucrătorilor

Coordonator :
Conf. univ. dr. ROXANA CRISTINA RADU

Absolvent: [anonimizat]
2016

2
CUPRINS
INTRODUCERE ………………………………………… .….…3
CAPITOLUL 1: DREPTUL LA MUNC Ă ȘI LIBERTA TEA
MUNCII …………………………………………………… ……5
1.1 Dreptul la muncă ………………………… ……… ..…….5
1.2 Libertatea profesională , drept al persoanei ……… .……7
1.2.1 Beneficiarii libertăț ii profesionale…………… ..…..8
1.3 Recunoașterea califică rilor profesionale ………… .…….9
1.4 Libera prestare a serviciilor ………………………… …..13
1.5 Libertatea de stabilire în vede rea exercitării unei activităț i
profesionale ………………………………………… ……17
CAPITOLUL 2: LIBERTATEA D E CIRCULAȚIE A
LUCRĂ TORILOR ………………………………… .…….…21
2.1 Legătura dintre cetațenia europeană și cele patru libertăț i
fundamentale …………………………………… .…..21
2.2 Libertatea de circulaț ie a persoanelor ………… .……24
2.2.1 Noț iune si reglementare …………………… …….24
2.2.2 Conținutul libertăț ii de circulaț ie a persoanelor.. 25
2.3 Libera circulație a lucră torilor ……………………… ..31
2.3.1 Conținutul libertății de circulație a lucră torilor ..34
2.3.2 Îngră direa libertății de circulație a lucră torilor …38
CAPITOLUL 3: PRACTICA CURȚII DE JUSTIȚ IE CU
PRIVIRE LA DREPTUL LA MUNCĂ ȘI LIBERA CIRCULAȚIE A
LUCRĂ TORILOR ……………………………………………… …43
CAPITOLUL 4: CONCLUZII …………………………… …53
BIBLIOGRAFIE …………………………………………….56

3

INTRODUCERE

Dreptul muncii a fost definit ca fiind acea ramură a sistemului de
drept alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează
relațiile individuale și colective de muncă, atribuțiile organizațiilor sindicale și
patronale, conflictele de muncă și controlul aplicării legislației muncii . Unul
dintre principiile fundamentale ale dreptului muncii este principiul dreptului la
muncă și libertății muncii.
În Uniunea Europeană, dreptul la muncă este garantat prin recunoașterea
liberei circulații a persoanelor în spațiul comunitar. Instituirea principiului
liberei circulații a persoanelor a urmărit realizarea următoarelor obiective: din
punct de vedere economic, să creeze o piața comună a forței de muncă la niv el
comunitar; din punct de vedere politic, să realizeze cooperarea interstatală și
consolidarea conceptului de ,,cetațenie comunitară”; din punct de vedere social,
diminuarea ratei șomajului, prin migrația persoanelor apte de muncă către țările
în care se înregistrează o slaba ofertă de forță de muncă.
Orice cetățean al Uniunii Europene are libertatea de a – și căuta un loc de
muncă, de a lucra, de a se stabili sau de a presta servicii în orice stat membru.
Din punctul de vedere al dreptului comunitar, libe rtatea de circulație a
persoanelor implică doua aspecte: pe de o parte, dreptul de a părăsi orice stat
membru al Uniunii Europene, inclusiv propriul stat, și de a reveni in propriul
stat, iar, pe de altă parte , libertatea de a intra pe teritoriul unui sta t membru UE,
inclusiv in propriul stat, precum și dreptul de ședere pe teritoriul statelor
membre. Inițial, numai resortanții statelor membre ale Comunității Europene
care exercitau o activitate economică, precum și membrii lor de familie

4
beneficiau de dre ptul la libera circulație. Ulterior, domeniul de aplicare a
libertății de circulație și de ședere a fost extins.
Lucrarea este structurată în patru capitole. În primul capitol am prezentat
dreptul la muncă și libertatea muncii, în capitolul al doilea, libe rtatea de
circulație a lucrătorilor, în ca pitolul al treilea am ales spețe cu privire la dreptul
la muncă și libertatea muncii, iar în capitolul patru, conclu zii.

5

CAPITOLUL I

DREPTUL LA MUNCĂ Ș I LIBERTATEA
MUNCII

1.1 Dreptul la muncă

În vasta paletă a dre pturilor și libertăț ilor fundamentale, un loc
aparte îl ocupa dreptul la muncă. Dreptul la muncă este unul dintre
elementele pe care pun accentul numeroase convenții și documente
internaț ional e, fiind consacrat prin Declarația Univer sală a Drepturilor
Omului din 10 decembrie 1948, Pactul internaț ional din 1966 cu privire
la drepturile economice, sociale și culturale, Convenția internațională
asupra elimină rii tuturor formelor de discriminare rasială din 21
decembrie 1 965, Convenția as upra elimină rii tutur or formelor de
discriminare față de femei din 18 decembrie 1979 etc.
Asigurarea promovării, respectării și protecției libertății dreptului
la muncă revine deopotrivă tuturor organelor statale, dar și anumitor
organizații, instituții ș i organism e internaț ionale care a u fost special
create pentru a -și desfășura activitatea în domeniul relațiilor de muncă .
În Uniunea Europeană, dreptul la muncă este garantat prin
recunoașterea liberei circulații a persoanelor în spaț iul comunitar.

6
Institu irea principiului liberei circulații a persoanelor a urmă rit
realizarea urmatoarelor obiective: din punct de vedere economic, să
creeze o piață comună a forței de muncă la nivel comunitar; din punct de
vedere politic, să realizeze cooperare a interstatală ș i con solidarea
conceptului de ,,cetățenie comunitară ”; din punct de v edere social,
diminuarea ratei șomajului, prin migrația persoanelor apte de muncă
către țările în care se inregistrează o slaba ofertă de forță de muncă .
Conform art. 15 d in Ca rta dreptur ilor fundamentale a Uniunii
Europene din 7 decembrie 20001, ,,orice persoană are dreptul la muncă ,
iar dreptul de a exercita o ocupație aleasă sau acceptată î n mod liber este
garantat”. Spre de osebire de Codul muncii din Româ nia, care face
referire la noți unea de libertate a muncii, Carta se referă la dreptul la
muncă . Idea de drept presupune existența unei obligații corelative, în
timp ce noțiunea de libertate nu implică cu necesitate existența unei
atare obligaț ii.
Corelaț ia dintre dreptu l la muncă și li bertatea muncii rezidă în
aceea că dreptul la muncă reprezintă exercitarea în concret a libertății
muncii, prin solicitarea și obținerea unui loc de muncă . Altfel spus,
,,exercitiul libertăț ii muncii presupune exprimarea opț iunii juridice d e a
munci”2. Lib ertatea muncii îmbracă două aspecte: pe de o parte,
libertatea de a munci, care presupune dreptul oricarei persoane de a -și
alege în mod liber, fără nici o constrâ ngere, pro fesia, meseria sau
activitatea și locul de muncă; pe de altă parte, libertatea de a nu munci,
care pre supune prestarea liber – consimțită a muncii și interzicerea
muncii forț ate.

1 Astfel cum a fost adoptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg.
2 Raluca Dumitriu, Noul cod al muncii. Privire asupra principiilor fundamentale, în
Raporturi de muncă nr. 3/ 2003.

7
Orice cetăț ean al Uniunii Europene are libertatea de a – și căuta
un loc de muncă , de a lucra, de a se st abili sau de a presta servicii î n
orice stat membru. De asemen ea, orice resortisant al unei țări terțe,
autorizat să lucreze pe teritoriul unui st at membru, are dreptul la condiț ii
de muncă echival ente acelora de care beneficiază cetățenii UE
(principiul egalităț ii de tratament).

1. 2 Liberta tea profesională , drept al persoanei

Dreptul la libera exercitare a un ei profesii este considerat, atât în
dreptul comunitar, cât și î n dreptul intern, un drept fundamental al
persoanei, pe care tratatele constitutive l – au consacrat și l -au
desăvârș it.
Conform Cartei So ciale Europene, semnată la Torino la
18.10.1961, ,,orice persoană trebuie să aibă posibilitatea de a – și câștiga
existența prin exercitarea liberă a unei profesii”.
Derivata din dreptul la muncă, libertatea profesională înseamnă
dreptul ,,o ricărui lucrăto r de a exercita orice profesie sau meserie î n
Comunitate”.3
Libertatea profesională implică dreptul de a presta, pe teritoriul
unui stat m embru, o activitate profesională a cărei exercitare este
condiționată, direct sau indirect, î n conformit ate cu legisla ția statului
membru, de obținerea unui document care să ateste nivelul de formare
profesională .

3 Art. 2 din Carta comunitară a dre pturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor din 8 -9
decembrie 1989.

8
În ceea ce priveș te domeniul de aplicare al libertăț ii profesionale,
principiul liberului acce s la o profesie, beneficiarii săi, ca ș i locurile de
muncă excluse au fost determinate prin intermediul TCE. Astfel,
Tratatul CE a exclus din domeniul de aplicare al libertăț ii profesionale
,,locurile de muncă din administrația publică”4. În baza art. 48 alin. 4,
statele membre pot refuza sau restrâ nge acces ul la locuril e de muncă din
domeniul adminis tratiei publice pe motivul cetățeniei lucrătorului.
Această limitare a liberei circulații privește un numă r considerabil de
locuri de muncă, accesul la funcția publică fiind considerat un drept
rezervat naț ionalilor.

1.2.1 B eneficiarii libertăț ii profesionale

Dreptul de ședere permite, în mod normal, studenților, să se
pregătească pentru exercitarea unei funcț ii mai degrabă decât să acceadă
la ea. În schimb, nimic nu oprește un student să aibă în acelaș i timp
calitatea de lu crător și să benefici eze de regimul acestuia din urmă; este
de ajuns să îndeplinească activități reale și efective cu timp redus și nu
marginale ș i accesorii.
Problema se pune atunci când un cetățean al unui stat membru
reclamă faptul că tratamentul pe car e i –l impune propriul drept național
este mai puțin favorabil decât cel de care beneficiază cetăț enii altor state
membre din partea acelui stat. Această situație este des calificată ca
,,discriminare inversă” deoarece cetăț eanul nu beneficia ză de egalitat e
de tratament cu ceilalți cetăț eni comunitari.

4 Art. 48 alin. 4 din TCE.

9
Principiul rămâne că cetăț eanul nu se poate prevala de dreptul
comunitar când se găseste intr – o situație ,,pur internă ”.
Condiția cetățenilor statelor terțe este, în principiu, ș i mai
defavor abilă în ceea ce privește libertatea profesională decât era în
privința liberei circulații. Odată admis, pe te ritoriul unui stat membru,
cetățeanul unui stat terț este autorizat, dacă nu la ședere, cel puțin la
circulație în alte state membre. Restricț ia cu privire la ș edere este
dublata de sta tutul profesional riguros, formâ nd un tot logi c. Fiecare stat
ramane suveran în a – și stabili propria politică de imigraț ie.
Principiul rămâne ca cetațenii statelor terțe beneficiază de
libertate profesională doar p e baza acordur ilor internaț ional semnate de
Comunitate. O parte din aceste acorduri prevede fie un ,,tratament
nediscriminatoriu ”, fie un ,,tratament nu mai puțin favorabil” decât cel
acordat cetăț enilor co munitari. Efectul lor este totuș i limitat de faptu l că
dispoziț iilor respective nu le este recunoscut efectul direct.

1.3. Recunoașterea califică rilor profesionale

Pentru cetăț enii comunitari, dreptul de a exercita o profesie, ca
lucrători salariați sau care desfășoară o activitate independentă, într-un
alt stat memb ru decât cel în care și – au obținut calificările profesionale
ridică problema recunoaș terii calific ărilor profesionale. Î n scopul
uniformizării principiilor aplicabile î n materie Directi va 2005/ 36/ CE
privind recunoașterea califică rilor profesionale a abrogat trei directive
care gu vernau anterior regimul recunoașterii calificărilor profesionale, ș i
anume Directiva 89 / 48/ CEE, Directiva 92/ 51/ CEE ș i Directiva 1999/

10
42/ CE. De asemenea, Directiva 2005/ 36/ CE a reunit într-un singur act
dispozițiile ref eritoare la recunoașterea titlurilor de formare în profesii
reglementate, până la data adoptă rii sale, prin aș a – numitele directive
sectoriale: medicii, medicii dentiști, medicii veterinari, arhitecții,
asistenții medicali și moaș ele.
În preambulul Direct ivei 2005/ 36/ CE privind recunoașterea
calificărilor profesionale se arată că :
– garanț ia conferită de această directivă persoanelor care și –au
obținut calificările profesionale într-un stat membru, de acces la aceeași
profesie și de exercitare a aceleiași profesii într-un alt stat membru, cu
aceleași drepturi ca și resortisanț ii respec tivului stat membru, nu aduce
atingere respectării de că tre profesionalistul migrant a unor eventuale
condiț ii de exercitare nediscrimina torii, impuse de statul me mbru în
cauză, cu condiția că respectivele condiții să fie justificate în mod
obiectiv ș i proporț ionale;
– directi va nu aduce atingere posibilităț ii statelor membre de a
recunoaște, î n conf ormitate cu propriile reglementări, calificările
profesional e obținute î n afara ter itoriului Uniunii Europene de către
resortanți ai unei țări terțe. Î n orice caz, orice recunoaștere trebuie
realizată prin respectarea condiț iilor minime de formare profesională
pentru anumite profesii;
– pentru a stabili me canismul de recunoaș tere pe baza sistemului
general, este necesară regruparea pe diferite niveluri a diverselor sisteme
naționale de educație și de formare profesională . Aceste niveluri, care se
stabilesc numai pentru funcț ionarea sistemului general, nu au n ici un
efect asupra structurilor naționale de educație și formare profesională ,
nici asu pra competenței statelor membre î n domeniu.

11
În ceea ce priveș te domeniul de aplicare, dispozițiile acestei
directive se aplică orică rui resortisant al unui stat membru, inclusive
membrilor prof esiilor liberale, care doresc să exercite o profesie
reglementa tă într-un stat membru, altul decât cel în care și – a obținut
califică rile profesionale, fie cu titlu independent, fie cu titlu salariat.
Directiva utilizează noțiunea de ,,profesie reglementată” care
desemnează o activit ate sau un ansamblu de activităț i profesionale al
căror acces de exercitare este condiționată, direct sau indirect, î n temei ul
unor acte cu putere de lege ș i acte administrati ve, de posesia anumitor
calificări profesionale5; utilizarea unui titlu profesional6 limitată prin
acte cu putere d e lege ș i acte administrative la titularii unei anumite
calificări profesionale constituite î n special o modalitate de exercitare.
În cazul profesiilor reglementate de sistemul general de recunoaș tere
a titlurilor de calificare, denumit în continuare ,,si stem gen eral”, s tatele
membre trebuie să î și mențină dreptul de a stabili nivelul minim de
calificare necesar pentru a garanta calitatea serviciilor prestate pe
teritoriul lor. Cu toate acestea, în temeiul articolelor 10, 39 și 43 din
TCE, nu trebuie să poată impune unui resortant al unui stat membru să
obțină calificări, pe care le stabilesc în general numai î n raport cu
diplomele eliberate în cadrul sistemului național de învățământ, în cazul
în care persoana în cauză a obț inut deja toate sau o parte din aceste
calificări într-un alt stat membru.

5 Prin calificări profesionale se înțeleg calificările atestate printr -un titlu de calificare, un
atestat de com petență prevăzut de art. 11 litera (a).
6 Noțiunea de ,,titlu profesional ” desemnează diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de
calificare eliberate de o autoritate a unui stat membru desemnată în temeiul actelor cu putere
de lege și al actelor administrative ale respectivului stat membr u și care certifică formarea
profesională în special în Comunitate.

12
În consecință este necesar să se prevada că orice stat membru gazdă
în care este reglementată o profesie să aibă obligația d e a lua în
considerare calificările obținute într-un alt stat membru și de a verific a
dacă acestea cor espund celor pe care le solicită . Cu toat e acestea,
sistemul general nu împiedică un stat membru să impună unei persoane
care exercită o profesie în respe ctivul stat membru cerințe speciale
motivate de punere î n aplicare a normelor profesionale justificate de
interesul general. Acestea se referă , de exemplu, la organizarea
profesiei, la standardele profesionale, incl usive deontologice, la control
și respons abilitate.
În egală măsură, această directivă nu urmărește să aducă atingere
interesului legitim al statelor membre de a impiedica pe unii dintre
cetățenii săi să se sustragă î n mod abuziv de la aplicarea dreptului
național î n materie de profesii. Astfel , o persoană având calificarea
profesională recunoscută î n virtutea directivei nu se poate prevala de
această recunoaștere pentru a obține î n statul sau membru de origine
drepturi dif erite de cele pe care le incumbă calificarea obținută .
În masura î n care sunt reglementate, D irectiva 2005 / 36/ CE se
referă ș i la profesiunile liberale, t ermen care, în accepț iunea directive i,
desemnează orice profesie exercitată pe baza califică rilor profesionale
adecvate, cu titlu personal , pe propria responsabilitate, și de o manieră
profesională independent ă, oferi ndu – se servicii intelectuale ș i
concept uale în interesul clientului ș i al publicului.
Potrivit actului normativ, cetățenii europeni care doresc să iș i
exercite profesia pentru care au obținut o diplomă în țar a de origine o
pot face fără a avea nevoie de alte evaluări, dacă profesia beneficiază de
sistemul general de recunoaș tere. De acest sistem beneficiază , în
prezent, 7 profesii: medic, medic dentist, farmacist, as istent medical

13
generalist, moașă, medic vete rinar ș i architect. Potrivit Dire ctivei 2005/
36 privind recunoașterea califică rilor p rofesionale, cetățenii europeni
care practică aceste meserii pot să muncească în alte state decât cel în
care au obținut calificarea profesională, în aceleași condiții ca și în statul
de origine. Pentru restul profesiilor, statele membre au posibilitatea s ă
testeze calificarea solicitantului și să respingă recunoașterea diplomei
dacă, în urma evaluă rii, candidatul nu corespunde cerințelor
angajatorului. Astfel, dacă în urm a examinării se constată diferenț e,
statul membru propune fie un stagiu de adaptare, f ie o probă de
aptitudini.
Recunoașterea calificărilor profesionale de către statul membru
gazdă permite beneficiarului să aibă acces, î n respectivul stat membru,
la acee ași profesie ca cea pentru care este calificat î n statul membru de
origine și să o exe rcite în aceleași condiții ca și cetăț enii din respectivul
stat membru. Î n sensul directivei, pro fesia pe care solicitantul dorește să
o exercite în statul membru gazdă e ste aceeaș i cu cea pentru care este
calificat în statul membru de origine, în cazul î n care activităț ile
respective sunt comparabile.

1.4. Libera prestare a serviciilor

În ceea ce priveș te principiul liberei prestă ri a serviciilor , conform
art. 5 al directiv ei, statele membre nu pot restrâ nge, din motive legate de
califică rile profesionale, l ibertatea de a presta servicii într-un alt stat
membru:

14
– în cazul î n care prestatorul s-a stabilit în mod legal într-un stat membru
pentru a exercita aceeași prof esie ( denumit î n continuare ,,stat membru
de stabilire “);
– în cazul deplasării prestatorului, dacă a exercitat această profesie î n statul
membru de stabilire pe o perioadă de cel puțin doi ani î n decursul
ultimilor 10 ani anteriori prestării, atunci când profesia nu este
reglementată. Condiț ia de exercitare a pro fesiei pe o perioadă de cel
puțin doi ani nu se aplică în cazul î n care fie pro fesia, fie formarea
profesională care dă dreptul la exercitarea profesiei sunt reglemetate.
Dispozițiile directivei s e aplică exclusiv în cazul în care prestatorul se
deplasează spre teritoriul statului membru gazdă pentru a exercita, temporar ș i
ocazional, o profesie. Caracterul temporar și ocazional al prestării se verfică de
la caz la caz, în special în funcție de dur ata prestării, frecvența, periodicitatea ș i
continuarea sa.
În cazul în care se deplasează, un prestator respectă normele de conduită
cu caracter profesional, de reglementare sau administ rative direct legate de
califică rile profesionale, precum definiț ia profesiei, utilizarea titlurilor ș i
abaterile profesionale grave care au o legatură directă și specifică cu protecția și
siguranța consumatorilor, precum și dispozițiile disciplinare aplicabile în statul
membru gazdă profesioniștilor care exercită aceeaș i profesie.
Statul membru gazdă scuteș te prestatorii de serv icii stabiliți într-un alt
stat membru de cerințele impuse profesioniș tilor stabiliți pe teritoriul său în ceea
ce priveș te7:
a) autorizarea de către o organizație profesională sau un organism
profes ional, înregistrarea sau afilierea î n cadrul acestora. Pen tru a
facilita punerea în aplicare a dispozițiilor disciplinare î n vigoare pe

7 Art. 7 din Directiva 2005 /36/CE privind recunoașterea calificărilor profesionale.

15
teritoriul lor, stat ele membre pot prevedea, fie o înregistrare
temporară automată , fie o afiliere pro formă la o astfel de organizaț ie
sau la un astfel de organism profesional, cu condiția să nu î ntârzie
sau să nu complice î n nic i un fel prestarea serviciilor ș i să nu atragă
cheltuieli suplimentare pentru prestatorul de servicii;
b) înscrierea pe lângă un organism de securita te socială de drept public,
în scopul reglă rii, cu un asigurator, a conturilor aferente activităților
exercitate în beneficiul persoanelor asigurate. Cu toate acestea,
prestatorul de servicii informează organismul respectiv , în prealabil
sau, în cazuri de urgență , ulterior, cu privire la serviciile pe care le –
a prestat.
Statele m embre pot solicita ca, atunci când prestatorul se deplasează
pentru pri ma data dintr -un stat membru î n alt ul pentru a furniza servicii, să
inform eze în acest sens, î n prealabil, autoritatea competentă din statul membru
gazdă, printr -o declarație scrisă care să cuprindă informaț iile privind asigura rea
sau alte mijloace de protecț ie personală sau colectivă privind răspunderea
profesională . Respecti va declarație se reînnoiește o dată pe an î n cazul în care
prestatorul estimează că va furniza ser vicii, temporar sau ocazional, în
respectivul stat membru, în decursul anului în cauză . Prestatorul poate prezenta
această declaraț ie prin orice mijloace.
Pentru prima prestare de servicii, î n cazul prof esiilor reglementate cu
implicații în materie de sănătate sau de siguranța publică și care nu beneficiază
de o recunoaștere automată , autoritatea competent ă din statul membru gazdă
poate realiza o verificare a califică rilor profesionale ale prestatorului î nainte de
prima prestare de servicii. O astfel de verificare prealabilă este posibilă numai în
cazul în care obiectivul să u este să evite daunele grave pentru sănătatea sau
siguranț a beneficiarului serviciului, ca urmare a l ipsei de calificare p rofesională
a prestatorului și cu condiția să nu depăsească ceea ce este necesar î n acest scop.

16
În termen de cel mult o lună de la data primirii declarației ș i a
documentelor anexate, autoritatea competentă depune toate eforturile pentru a
informa prestat orul fie cu privire la decizia de a nu controla calificările, fie cu
privire la rezultatul verificării. Î n ca zul intâmpinarii unor dificultăți care ar
putea conduce la o întâ rziere, autoritatea competent ă informează presta torul,
înainte de sfârș itul prime i luni, cu privire la motivele întârzierii, precum ș i la
timpul necesar pentru a ajunge la o decizie, care trebuie luată înainte de sfârș itul
celei de – a doua l uni de la data primirii informaț iilor suplimentare.
În cazul unei diferențe importante între ca lifică rile profesionale ale
prestatorului și formarea impusă în statul membru gazdă, în masura în care
această diferență este de natură să afecteze în mod negativ sănătatea sau
siguranța publică, statul membru gazdă oferă prestatorului posibilitatea de a
demonstra că a obț inut cunostințele și competențele lipsă, în special printr -o
probă de aptitudini. Î n oricare dintre cazuri, prestarea serviciilor trebuie să fie
posibilă în termen de o lună de la data deciziei astfel a doptate. În lipsa unei
reacții din pa rtea autorității competente î n termenele stabilite de directiva,
serviciile pot fi prestate8. În cazul în care califică rile au fost verificate, serviciile
sunt prestate cu titlul pro fesional din statul membru gazdă .
În scopul protecț iei drepturilor benefi ciarilor, Directiva mai prevede că
autotitățile copetente asigură schimbul de informații necesare pentru ca
plângerea un ui destinatar al unui serviciu î mpotri va unui prestator de servicii să
fie tratată î n mod corect. Destinatarul e ste informat cu privire la soluționarea
plângerii9.

8 Luminița Dima, Relații de muncă și industriale în Uniunea Europeană , Editura C.H. Beck,
București, 201 2, p. 78.
9 Art. 8 alin. 2 al Directivei 2005/36/CE.

17
1.5. Libertatea de stabilire în vederea exercitării unei
activitaț i profesionale
Conform art. 13 al Directivei 2005/ 36/ CE , atunci când, într-un stat
membru gazdă , accesul la o profesie reglementată sau exercitarea acesteia este
condi ționată de posesia unor califică ri profesionale determinate, autoritatea
competent ă a respectivului stat membru acordă accesul la respectiva profesie ș i
dreptul de exercitare a acesteia, în aceleași condiț ii ca cele pentru cetățenii săi,
solicita nților care posedă atestatul de competență sau titlul de calificare prevă zut
de un alt stat memb ru pentru a avea acces la aceeaș i profesie sau pentru a avea
dreptul de a o exercita pe teritoriul să u.
Atestatele de compe tență sau ti tlurile de calificare tr ebuie să
îndeplinească următoarele condiț ii:
a) să fi fost eliberate de o autoritate competent ă într-un alt stat membru,
desemnată î n conformita te cu actele cu putere de lege ș i actele
administrative ale respectivului stat membru;
b) să ateste la un nivel de cal ificare profesională cel puț in egal cu nivelul
imediat inferior celui necesar în statul membru gazdă .
Dispoziț iile art. 13 nu aduc atingere, conform art. 14 alin. (1), dreptului
statului membru gazdă de a impune solici tantului să urmeze un stagiu de
adap tare de cel mult trei ani sau să susțina o probă de aptitudini în unul dintre
urmă toarele cazuri:
– atunci când durata formării pe care o dovedește î n temeiul art. 13 alin (1)
sau ( 2) este mai mică cu cel putin un an decât cea necesară în statul
membru gazdă10;

10 În sensul dat de directivă, prin ,,materii semnificativ diferite ” se înțeleg materiile a căror
cunoaștere este esențială pentru exercitarea profesiei și în cazul cărora formarea urmată de

18
– atunci câ nd form area pe care a urmat – o acoperă discipline semnificativ
diferite de cele incluse d e titlul de calificare necesar în statul membru
gazdă ;
– atunci când profesia reglementată în statul membru gazdă cuprinde una
sau mai multe activităț i profe sionale reglementate care nu există în
profesia corespunză toare în statul membru de origine al solicitantului, în
sensul art. 4 alin. (2), și în cazul în care această diferență este
caracterizată de o formare specia lă care este necesară în statul membru
gazdă ș i care include discipline semnificativ di ferite de cele la care se
referă atestatul de competență sau d e titlul de calificare pe care îl posedă
solicitantul.
În cazul în care face uz de această posibilitate, st atul membru gazdă
trebuie să lase solici tantului posibilitatea de a alege între stagiul de adaptare ș i
proba de aptitudini.
Atunci când, pentru o anumită profesie, un stat membru consideră că este
necesar să se der oge de la posibilitatea acordată solicita ntului de a alege între
stagiul de adapt are ș i proba de aptit udini, un stat membru informează î n
prealabil celelalte state membre ș i Comisi a cu privire la aceasta, furnizând o
justificare adecvată pentru derogare.
Pentru profesiile a că ror exercitare necesită o cunoaștere exactă a
legislației n aționale și în privința cărora un element esențial și constant al
activităț ii este furnizarea de consiliere și asistență privind legislația națională,
statul membru gazdă , prin dero gare de la principiul conform că ruia solicitantul
are dreptul de a alege, p oate impune fie un stagiu de adaptare, fie o probă de
aptitudini.

migrant prezi ntă diferențe importante, în ceea ce privește durata sau conținutul, în raport cu
formarea necesară în statul membru gazdă.

19
De asemene a, alin. (1) al art 14 se aplică respectându -se principiul
proporționalității. În special, în cazul în care statul membru gazdă preconiz ează
să il impună solicitantului finalizare a unui stagiu de adaptare sau promovarea
unei probe de aptitudini, trebuie să verifice în prealabil dacă cunoș tiințele
dobândite de solicitant în decursul experienței sale profesionale într-un stat
membru sau î ntr-o țară terță sunt de natură să acopere, to tal sau parțial,
diferențele semnificative menț ionate mai sus.
Directiva 2 005/ 36/ CE a introdus conceptu l de ,,platform ă comună”, care
reprezintă un set de criterii legate de califică rile profesionale capabil e să
compenseze diferențele semnificative cons tatate între cerinț ele de formare ale
diferitel or state membre pentru o anumită profesie. Aceste diferențe
semnificative se identifică printr -o comparare a duratelor și conținutului
formărilor în cel puț in do uă treimi di ntre statele membre, inclusiv î n toa te
statele membre care reglementează respectiva profesie.
În cazul în care califică rile p rofesionale ale solicitantului î ndeplinesc
criteriile stabilite î n platform a comună, statul membru gazdă renunță la
aplicarea unor măsuri compensatorii î n temeiul articolului 14 al directivei. În
acest fel, diploma obținută î n oricare stat membru ar putea fi recunoscută și î n
celelalte state ale Uniunii Euro pene. Adoptarea unei asemenea măsuri necesită
însă armonizarea p rogramelor ș colare.
Dispoziț iile privind instit uirea unei platform e comune nu aduc atingere
competenț ei state lor membre de a stabili califică rile profesionale necesare
pentru exercitarea profes iilor pe teritoriul lor precum și conținutul ș i organizarea
sistemelor lor de educație și de formare profesion ală.
Art. 21 introduce principiul recunoaș terii automate pentru unele profesii
reglementate. Astf el, fiecare stat membru recunoaș te califică rile de medic, care
permit accesul la activităț ile profesionale de medic cu formare de bază și medic

20
specialist, pr ecum și califică rile de asistent medical generalist, de medic dentist,
de medic dentist specialist, de medic veterinar, de farmacist și architect,
prevăzute în anexa V care îndeplinesc condiț iile minime de fo rmare prevă zute
de o ser ie de articole ale direc tivei, ș i le conf eră, în ceea ce privește accesul la
activitățile profesionale și exercitarea acestora, același efect pe teritoriul său ca
și titlurilor de calificare pe care le eliberează el însuș i.
Directi va 2005/ 36/ CE, nu împiedică statele membre să recunoască,
conform propriei legislații, calificările profesionale obținute în afara teritoriului
UE de către resortisanții din statele – terțe. În orice caz, orice recunoaștere
trebuie să se facă cu respecta rea condiț iilor minimale de formare cerute pentr u
diversele profesii.

21

CAPITOLUL 2

LIBERTATEA DE CIRCULAȚIE A LUCRĂ TORILOR

2.1 Legătura dintre cetățenia europeană și cele patru
libertăț i fundamentale

Punctul de pornire și cel de destinaț ie al t uturor inițiativelor ș i
programelo r comuni tare sunt oamenii, cetățeni ai Uniunii, ca inițiatori și, în
același timp, subiecți ai tuturor acțiunilor comunitare. Deși cetăț eni a i statelor
membre, ei trebuie să fie percepuți și să se perceapă pe sine ca cetățeni
comunitari, chiar dacă nu – și dau î ntotdeauna seama de impactul pe care îl au
în deciziile luate de către instituțiile UE asupra vieții lor profesionale, personale
și familiale.
Realizarea importanței oamenilor și a rolului pe care îl joacă cetăț enii în
existenț a prezentă ș i viitoare a Uniun ii a dus la extinderea competențelor
comunitare în domeniul social și la introducerea noțiunii de cetățenie europeană,
ca o extindere într-un plan mai înalt a legăturii dintre cetățeni și statul integrat î n
organ izația europeană . De altfel, motivul care a stat în spatele noțiunii de
,,cetățenie europeană ” a fost acela ca o uniune politică cere o asumare a
responsabilității pentru condiția socială a cetăț enilor care nu pot sprijini o
Uniune dezinteresată de nevoile lor. Acest motiv a apărut ca justificat atu nci

22
când nepopularitatea construcției europene a ieșit la suprafață odată cu
dezbaterile asupra ratifică rii Tratatului de la Maastricht, ceea ce a adâ ncit
convingerea că UE trebuie nu numai să facă mai mult pentr u publicul larg, dar
și să fie vazută făcâ nd mai mult.
O mai mare transparență a acțiunilor comunitare, un e fort mai mare de a
inform a publicul asupra a ceea ce se întâmplă, a lua decizii cât mai favorabile
oamenilor și a – i implica cât mai mult î n procesul de luare a deciziilor au
devenit scopur i bun e de urmat pentru a asigura o cât mai mare publicitate, relații
mai strânse cu organizațiile de voluntariat și punerea î n aplicare a procedurilor
Acordului social anexat Tratatului de la Maastricht11.
În dis cuțiile privind viitorul Uniunii Europene s-a desprins concluzia
firească potrivit căreia transformarea UE î ntr – o federație de state de tip classic
va întâmpina dificultăți datorită inexistenț ei unui ,,corp politic european” ș i a
unei ,, națiuni europen e”. Cel mai mare obstacol în calea federaliză rii UE p are a
fi imposibilitatea coagulării unui ,,popor european” și a unei ,,constiințe
europene”. Ori atragerea cetățenilor statelor membre în sprijinirea construcției
europene nu se poate realiza decâ t prin asigurarea unui nivel de viată decent, a
unor condiții de muncă adecvate, prin înlăturarea disparităților ș i a excluziunii
sociale.
Conceptul de ,,cetăț enie a Uniunii” a fost introdus prin Trata tul de la
Maastricht, conform căruia ,,Orice persoană avâ nd naționalita tea unui stat
membru va fi cetățea n al Uniunii. Cetăț enia Uniunii va fi un complement și nu
va inlocui cetățenia națională. Cetăț enii Uniunii se vor bucura de toate
dreptu rile conferite de acest tratat și vor fi subiect al obligaț iilor impuse de
acesta”.

11 Ali M. El -Agraa, The European Union. History, Institutions, Economics and Policies,
Prentice Hall Europe, 1998 , p 396 .

23
Cetățenia europeană prezintă atât aspecte de ordin economic, cât ș i
politic, ea conferind titularului, cetăț ean al unui stat membru al Uniunii
Europene, indiff erent de statul pe teritoriul căruia ș i – a stabilit domiciliul sau
reședinț a, anumite drep turi socio – economice, civile ș i politi ce12.
În primul rând, drepturile de care se bucură titularii cetățeniei europene se
referă la cele patru libertăț i fondatoare a le UE, care au stat la baza creării pieț ei
unice, instituite prin Tratatul de la Rom a: libera circulație a mă rfurilor,
persoanelo r, serviciilor și a capitalurilor. Între cele patru libertăți există o strâ nsă
interdependentă, fiecare dintre ele văzîndu – și importanța proprie î n realizarea
obiectivelor principale ale Uniunii Europene. Numa i dacă sunt înfăptuite toate
cele patru liber tăți se poate vorbi de realizarea pieței unice. Libertatea de
circulaț ie a per soanelor nu poate fi considerată realizată pe deplin dacă
mărfurile, capitalurile și serviciile nu pot circula fără restricț ii sau in terdicții ori
nu există posibilități de trans fer al sumelor dobândite într – o altă țară printr -o
activitate desfășurată potrivit legislaț iei comunitare. Tot astfel, libertat ea de a
furniza servicii implică , în majoritatea cazurilor, circulaț ia persoanel or către
statul primitor, deși aceste persoane nu urmăresc accesul pe piața muncii din
această țară .
În al doilea rând, cele patru libertăți nu pot fi realizate în lipsa unor
puternice garanț ii ale dr epturilor fundamentale ale cetățenilor europeni, î n
special ale drepturilor de natură socială și econo mică care conferă acestora
posibilitatea de a pune în practică aceste libertăț i. Printre celelalte drepturi
individuale și politice care le permit cetățenilor Uniunii să – și exercite cele
patru libertăț i sau sa și le apere, dacă le sunt încălcate, se numă ra: dreptul de a
circula ș i de a locui liber pe teritoriul state lor membre; dreptul de a alege ș i de a
fi ales în cadrul alegerilor municipale ș i eur opene, din statul membru unde își

12 Ex-art. 8 a-e din Tratatul CE.

24
are reședința, în condiț ii egale cu ceilalți resortisanț i ai statului; dr eptul de
protecție diplomatică și consulară în state terțe, dreptul de a adresa petiț ii.

2.2 Libertatea de circulaț ie a persoanelor
2.2.1 Noțiune ș i reglementare
Libera circulație, asimilată frecvent no țiunii de piață internă , a constituit
principalul obiectiv al Tratatului Comunității Economice Europene, dându – se
prioritate, cel puțin cronologică, libertății comerțului de mărfuri. Acest c aracter
prioritar a fost motivat de faptul că, la î nceputul co nstrucț iei europene, au fost
instituite numai trei politici comune: agricultura, transportul și comerț ul,
integ rarea vizata fiind una economică și sectorială. Ulterior, cele patru libertăți
de circulație și – au vădit fiecare importanț a proprie în realizarea obiectivelor
principal e ale Uniunii Europene, pr ecum și strânsa interdependență dintre ele:
numai dacă sunt înfă ptuite toate cele patru libe rtăți se poate vorbi de realiza rea
pieței unice.
Tratatul asupra Uniunii Europene a facut din libertatea de ci rculație și de
ședere unul dintre drepturile esenț iale atașate cetățeniei europene. Între cetățenia
europeană, ca atribut exclusiv al indivizilor care dețin naț ionalitatea unuia dint re
statele membre ale Uniunii, și libera circulaț ie a persoanelor, ca dre pt de care se
bucură numai cetățenii comunitari, exis tă numeroase legă turi. De exemplu , art.
12 din Tratatul CE restrânge dreptul la nediscriminare pe baza naționalității la
cetăț enii statelor membre. Art. 39 ref eritor la libertatea de circulație a
lucră torilor se referă numai la cetăț enii statelor membre, d eși acest lucru nu este
în mod explicit statuat, dar rezultă din practica Curții de Justiț ie. De asemenea,
art. 43 si 44 prevăd în mod expres abolirea restricț iilor privind libertatea de
stabilire numai pentru naț ionalii statelor membre.

25
Dreptul la libera circulație a persoanelor rămâne î nsa unul dintre
drepturile cele mai dificil de pus în practică din cauza absenței armoniză rii
regulilor de acces pe teritoriul statelor membre UE.
În scopul simplificării acestor reguli de acces și întă ririi dreptului la libera
circulație și ședere pentru toți cetățenii UE, î n cursul anului 2004 a fost adoptată
Directiva 2004/ 38/ CE p rivind dreptul la libera circulație și ș edere pe teritoriul
statelor membre pentru cet ățenii Uniunii ș i pentru membrii familiilor acestora,
de modificare a Regulamentului CEE nr. 161/ 68 ș i de abrogare a Directivelor
64 /221/ CEE, 68/ 360/ CEE, 72/ 194/ CEE, 73/ 148/ CEE, 75/ 34/ CEE, 75/ 45/
CEE, 90/ 364/ CE E, 90/365/ CEE SI 93/ 96/ CEE. Î n preambulul acestei
directive se subliniaza faptul că ,,Cetățenia Uniunii conferă fiecărui cetăț ean a l
Uniunii un drept fundamental ți individual de liberă circulație și ș edere pe
teritoriul sta telor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevă zute în
Tratat și a măsurilor adoptate în scopul aplică rii acestuia.

2.2.2 Conținutul libertății de circulaț ie a persoanelor

Din punct ul de vedere al dreptului c omunitar, libertatea de circulație a
persoanelor implică doua aspecte: pe de o parte, dreptul de a pără si orice stat
membr u al Uniunii Europene, inc lusiv propriul stat, și de a reveni în propriul
stat, iar, pe de altă parte , libertatea de a intra pe teritoriul unui stat membru UE,
inclusiv în propriul stat, precum și dreptul de ș edere pe teritori ul statelor
membre13. Inițial, numai resortanții statelo r membre ale Comunităț ii Europene

13 Pentru detalii, a se vedea Romulus Gidro, A. Gidro, V. Nistor, Aspecte privind libera
circulație a lucrătorilor în spațiul comunitar , în Revista Curentul Juridic nr. 1(44)/2011;
Cristina Popa Nistorescu, Libera circulație a lucrător ilor în spațiul comunitar , în Revista de
Științe Juridice nr. 4/2008; Alexandru Țiclea, Costel Gîlcă, Libera circulație a lucrătorilor în
Uniunea Europeană , în Revista Română de Dreptul Muncii nr. 5/2008.

26
care exercitau o activitate economică, precum ș i membrii lor de familie
benefici au de dreptul la libera circulaț ie. Ulterior, domeniul de aplicare a
libertăț ii de circu lație și de ș edere a fost extins.
Dreptul de ieș ire constă în posibilitatea pe care o au toți cetățenii Uniunii
de a părăs i teritor iul unui stat membru pentru a călători în alt stat membru, fără
a fi necesară obținerea unei vize de ieșire sau o altă forma litate echivalentă. Î n
scopul părăsirii statului de re ședință, autoritățile sunt obligate să elibereze
cetăț enilor Uniun ii carduri de identitate sau paș apoarte valabile.
Dreptul de intrare reprezintă dreptul cetăț enilor statelor membre UE de a
intra pe te ritoriul unui stat membru în baza prezentării unei căr ti de identitate
sau a unui paș aport valabil, fără a le fi impuse vize de intrare și nici alte
formalităț i echivalente. Membrilor de familie care nu sunt resortisanț i ai unui
stat membru li se cere numa i să posede o viză de intrare. Î n cazul în care
membri i de familie posedă un permis de ședere valabil, aceștia nu mai au
obligația de a obține o viză .
Potrivit prevederilor Directivei 2004/ 38/ CE, ,,memb rii de familie” sunt
considerați a fi:
– soțul/ soț ia
– partenerul cu care cetăț eanul Uniunii a contractat u n parteneriat
înregistrat, pe baza legislației unui stat membru, dacă legislația statului
membru gazdă tratează parteneriatele î nregistrate drept echivalente ale
căsătoriei și în conformitate cu condițiile prevăzute în legislaț ia relevant
a statului membru gazdă
– descendenții direcți care au vâ rsta sub 21 de ani sau care se află î n
întreținerea cetățeanului și cei ai soțului/ soț iei ori partenerului cu care a
contractat un parteneriat înregistrat, î n condițiile de mai sus;

27
– ascendenții direcți care se află în întreținerea cetățeanului precum ș i cei ai
soțului/ soț iei ori partenerului.
În situația în care un cetăț ean al Uniunii sau un membru al familiei sale
lipsit de cetățenia unui stat membru nu deț ine documentele de călătorie necesare
sau viza necesară , statul membru de intrare trebuie să acorde acestor persoane,
înainte de a lua măsuri în vederea expulză rii lor, toate mijloacele rezonabile
pentru a le permite să obțină, într-un termen rezonabil, documentele necesare ori
pentru a confirma sau dovedi prin alt e mijloace că beneficiază de dreptul de
liberă circulație și ș edere14.
Dreptul de ș edere reprezintă dreptul de a rămâ ne pe teritoriul unui stat
membru și prezintă două laturi: dreptul de ș edere tempo rară (pentru o perioadă
de cel m ult 3 luni sau pentru o p erioadă mai mare de 3 luni).
Cetățenii Uniunii beneficiază de dreptul de ședere în statul membru
gazdă pentru o perioadă de cel mult 3 luni, fără a face obiectul nici unei condiții
sau formalităț i, alta decât cerința de a deț ine o carte de identitate val abilă sau un
pașaport v alabil. De acest drept se bucură ș i mem brii de familie care nu au
cetăț enia unui stat membru, dar care însoțesc cetățeanul UE, dacă dețin un
pașaport valabil.
Pentru obț inerea unui drept de ședere pe o perioadă mai mare de 3 luni,
cetățenii UE trebuie să îndeplinească una dintre următoarele condiț ii alternative:
a) sunt lucrători care exercită o activitate salarială sau o activitate
independentă în statul membru gazdă;
b) au suficie nte resurse pentru ei ș i pentru membrii familiilor lor, a stfel
încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistență socială al statului

14 A se vedea Nicolae Voiculescu, Aspecte noi privin d libera circulație a persoanelor și a
forței de muncă cuprinse în Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2004/38 C.E. ,
în Revista Română de Dreptul Muncii nr. 1/2005.

28
membru gazdă în timpul perioadei de ședere și dețin o asigurare medicală
completă, valabilă în statul membru gazdă ;
c) sunt înscriși într -o instituție privată sau publică, acre ditată sau finanțată
de către statul membru gazdă pe baza legislaț iei sau practicilor sale
administrative, cu scopul principal de a urma studii, inclusiv de formare
profesională, și posedă o asig urare medicală completă, valabilă î n statul
membru gazdă, și asigură autoritatea națională competent ă, printr -o
declarație sau altă procedură echivalentă la propria alegere, că deț in
resurse suficiente pentru ei inșiși ș i pentru membrii de familie, astfe l încât
să nu devină o povară pentru sistemul de asistență soci ală al statului
membru gazdă în timpul perioadei de ș edere
d) sunt membri i de familie care însoțesc sau se alătură unui cetăț ean al
Uniunii care î ndeplines c una dintre primele trei condiț ii.
Directiva 2004/ 38 nu mai reține necesitatea eliberării permiselor de
rezistență, în schimb acordă posibilitatea statelor membre gazdă să ceară
cetățenilor Uniunii să se înregistreze la autoritățile competente atunci când
perioadele de ședere depăș esc 3 luni. Termenul de ședere pentru înregistrare
este de cel puț in 3 lun i de la d ata sosirii. Statul membru gazdă eliberează, la
cererea cetățeanului, un certificat de înregistrare care conține numele și adresa
persoanei înregistrate, precum și data înregistră rii. Nerespectarea cerinței de
înregistrare de către persoana respec tivă o poate face pe aceasta posibilă de
sancțiuni proporționale ș i nediscriminatorii.
Dreptul de ș edere al me mbrilor de familie ai unui cetaț ean al Uniunii care
nu sunt resortisanț i ai unui stat membru se confirmă prin eliberarea unui
document intitulat ,,permis de ș edere pentru un membru de familie al unui
cetăț ean al U niunii”. Acest permis are același regim juridic ca și permisele de
rezistență ce se acordau sub incidența reglementă rilor anterioare Directivei
2004/ 38, fiind valabil timp de 5 ani de la data eliberării sau pe perioada

29
prevăzuta de ședere a cetățeanului Uniunii, dacă această perioadă este mai mică
de 5 ani. Cerer ea de acordare a permisului de ședere se formulează î n termen de
cel putin 3 luni de la data sosirii.
Decesul sau plecarea cetă țeanului Uniunii din statul membru gazdă nu
afectează dreptul de ședere al membrilor să i de familie care sunt resortisanț i ai
unui stat membru. De asemenea, divorțul, anularea căsătoriei cetățeanului sau
încetarea parteneriatului sau înregistrat nu afectea ză dreptul de ș edere al
membr ilor familiei sale care au cetățenie comunitară .
În ceea ce -i priveș te pe membr ii de familie care nu sunt cetăț eni ai unui
stat membru, ei nu -și pierd dreptul de ședere15:
– în cazul de cesului capului familiei, daca și -au avut re ședința î n statul
membru gazdă, î n calitate de membri de familie, timp de cel puțin un an
înainte de decesul cetăț eanului Uniunii;
– în cazul divorțului, anulării căsătoriei cetăț eanului sau încetă rii
parteneriatului său î nregistrat dacă durata căsă toriei a fost de cel putin 3
ani, inclusiv un an în statul m embru gazdă sau, printr – un ac ord între
soți/parteneri ori printr -o hotărâre judecătorească, soț ul/ partenerul care
nu este resortisant al unui stat me mbru are custodia copiilor cetăț eanului
Uniunii.
Pentru a dobândi dreptul de ședere permanentă , persoanele interesate
trebuie să poată dovedi că sunt salariați sau persoane care exercită o activitate
independent ă sau că au suficiente resurse pentru ei înșiși ș i pentru membrii
familiilor lor, astfel încâ t să nu devină o povară pentru sistemul de asistență
socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de ședere și posedă o
asigurare medicală cuprinzătoare, valabilă î n statul membru gazdă, ori că sunt

15 A se vedea și Roxana Radu, Dreptul Uniunii Europene privind relațiile de mu ncă, Editura
Aius, Craiova, 2013, p. 65 ; Ion Tr. Ștefănescu, Tratat teoretic și practic de dreptul muncii ,
Editura Universul Juridic, București, 2010, p. 98.

30
membri i unei familii constituite deja în statul membr u gazdă de către o persoană
care satisface aceste cerințe. Acești membri de familie iși mențin dreptul de
ședere exclusiv pe bază personală .
De asemenea, plecarea cetăț eanului Uniun ii din statul membru gazdă sau
decesul acestuia nu atrage pierderea dreptu lui de ședere pentru copiii săi sau
pentru pă rintele care are custodia acestor copii, indiferent de naționalitate, î n
cazul în care copiii iș i au re ședința în statul membru gazdă ș i sunt înscrisi într -o
instituție de învățămâ nt pentru a studia acolo, până la terminarea studiilor16.
Dreptul de ședere permanentă se obține, ca regulă generală, de către
cetățenii Uniunii care și -au avut reședinta legală în statul membru gazdă pe o
perioa dă neîntreruptă de 5 ani sau, în situații de excepție, chiar pe o perioadă
mai scurtă. Această regulă este valabilă ș i pentru membr ii de familie care nu
sunt cetățeni ai unui stat membru și care și -au avut reședința legală în statul
membru gazdă, î mpreun ă cu cetățeanul Uniunii, pe o perioadă neîntreruptă de 5
ani.
Continuitatea șederii nu este afectată de absenț e temporare care nu
depă sesc un tot al de 6 luni pe an sau de absențe de durată mai mare datorate
serviciului mili tar obligatoriu, sau de o absență pe maximum 12 luni
consecutive determinată de mot ive importante, precum sar cina și naș terea, boli
grave, studiu sau formare profesională, sau mutate în interes de serviciu în alt
stat membru sau într-un stat terț. Odată dobândit, dreptul de ș edere perm anentă
se pierde numai în cazul unei absențe din statul membru gazdă pe o perio adă
care depașește 2 ani consecutiv17.

16 A se vedea I. Tr. Ștefănescu, Tratat de dreptul muncii , Editura Wolters Kluwer, București,
2007 , p. 57.
17 Luminița Dima, Relații de muncă și industriale în Uniunea Europeană , Editura C.H. Beck,
București, 2012, p. 110 -111.

31
2.3 Libera circulație a lucră torilor

Libera circulație a lucră torilor este un drept garantat succesiv de toate
tratatele consecutive – Tratatul de la Roma (1957), Tratatul de la Maastricht
(1992), Tratatul de la Amsterdam (1997), Trata tul de la Lisabona (2007), dar ș i
dreptul comunitar derivat.
Conform a rt. 45 din TFUE, libera circulație a lucrătorilor implică
urmă toarele drepturi:
a) de a acce pta ofertele reale de angajare în muncă ;
b) de a circula liber î n acest scop pe teritoriul statelor membre;
c) de ședere într-un stat membru pentru a desfășura o activitate salarizată în
conformita te cu actele cu putere de lege ș i actele administrative care
reglementează încadrarea în muncă a lucră torilor statului respectiv;
d) de a răm âne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat î n
muncă în acest stat, condițiile prevă zute de regulamentele adoptate de
Comisie.
Pe de altă parte, libera circul ație a lucrătorilor înseamnă eliminarea
oricărei discriminări pe motiv de cetățeni e între lucrătorii statelor membre, în
ceea ce privește î ncadrarea în muncă, remunerarea și celelalte condiții de
muncă .
În ceea ce privește termenul de ,,lucră tor”18, nici tratatele constitutive,
nici al te documente comunitare nu oferă o definiție a acest ei noțiuni. În scopul

18 Pentru detalii, a se vedea I. Tr. Ștefănescu, Tratat de dreptul muncii , Editura Wolters
Kluwer, București, 2007, p. 55; Cristi na Popa Nistorescu, Libera circulație a lucrătorilor în
spațiul comunitar , în Revista de Științe Juridice nr. 4/2008, p. 60 -61; A. Popescu, T.G. Savu,
Noțiunea de lucrător în dreptul comunitar , în Revista Română de Dreptul Muncii nr. 4/2002,
p. 12 -21; O. Ț inca, Drept social comunitar. Drept comparat. Legislație română , Editura

32
clarificării înț elesului acestui termen, Curtea de Justiție a luat în calcul
urmă toarele criterii:
– persoana trebuie să presteze sau să fi prestat, prent ru o anumită perioadă
de timp o activitate economică sau să răspundă unei oferte e fective de
muncă munca prestată să fie pentru și î n subordinea altei persoane
– munca/activitatea prestată trebuie să fie remunerată .
Astfel, în opinia Curții, lucră torul este persoana care presteaza o activitate
cu valoare economică în favoarea unei alte p ersoane, în a cărei subordonare se
află, în schimbul căreia primeste o remunerație. După cum se po ate observa,
termenul de ,,lucrător” este mult mai larg în accepț iunea dreptului co munitar al
muncii în comparație cu sensul utilizat în dreptul național al m uncii, el
cuprinzâ nd nu numai persoanele angajate în țara gazdă, ci ș i cele care dau curs
unei oferte efective de muncă; șomerii apți de muncă ș i care anterior au fost
angajați; persoanele care prestează o activitate cu titlu temporar, atâta timp cât
activ itatea remunerată nu are caract er pur marginal sau accesoriu. Întelesul
termenului de ,,lucrător” a fost extins ulterior și la orice persoană care,
exercitâ nd sau nu o act ivitate profesională, posedă calitat ea de asigurat, conform
legislației privind secur itatea socială a unuia sau a mai multor state membre.
Dorind să protejeze nu numai persoanele active pe piața muncii, ci ș i pe
cele care au rămas fără loc de muncă sau c are se află î n imposibilitatea de a
lucra, Curte a de Justiție a precizat că statutul de lucrător se stabileș te
independent de existența unui raport de muncă, din momentul în care persoana

Lumina Lex, București, 2005 , p. 63 -66; N. Voiculescu, Aspecte noi privind libera circulație a
persoanelor și a forței de muncă cuprinse în Directiva Parlamentului European și a
Consil iului 2004/38 C.E. , în Revista Română de Dreptul Muncii nr. 1/2005, p. 7; R. Gidro, A.
Gidro, V. Nistor, Aspecte privind libera circulație a lucrătorilor în spațiul comunitar , în
Revista Curentul Juridic nr. 1(44)/2011, p. 17 -19; Al. Țiclea, C. Gîlcă, Libera circulație a
lucrătorilor în Uniunea Europeană , în Revista Română de Dreptul Muncii nr. 5/2008, p. 13 .

33
este asigurată printr -o asigurare facultativă sau obligatorie din cadrul unui regim
general sau particular de securitate socială .
O categorie aparte de lucrători sunt așa – numiții ,,lucrători frontalieri”,
care î și au reședinț a pe terito riul unui stat membru UE, dar iși desfășoară
activitatea pe teritoriul unui alt stat membru vecin. Acestor lucrători li se aplică
legislatia statului pe teritoriul căruia sunt angajați și beneficiază de aceleași
drepturi ca și cetățenii țării gazdă în ceea ce privește accestul la ocupare,
condițiile de muncă și prestaț iile sociale.
Conform art. 7 alin. 3 din Directiva 2004/ 38, un cetățean al Uniunii iși
menține statutul de lucrător chiar dacă nu mai este lucrător sau persoana care
exercită o activitate independent ă în următoarele condiț ii:
– se află în incapacitate temporară de a munci, ca rezultat al unei boli sau al
unui accident ;
– este inregistrat (ă) în mod corespunzător ca fiind în ș omaj involuntar,
după ce a fost angajat pe o perioadă de peste un an, și s-a înregistrat ca
persoana care caută de lucru la oficiul relevant de plasare a f orțelor de
muncă ;
– este înregistrat (ă) în mod corespunzător ca fiind în ș omaj involunta r după
ce a îndeplinit un contract de muncă pe termen limitat, cu durata de sub
un an sau după ce a devenit șomer (ă) în mod involuntar în timpul
primelor 12 luni ș i s-a înregistrat ca persoana care caută de lu cru la
oficiul de plasare a forțelor de muncă relevant e. În acest caz, statutul de
lucrător se menține pentru o perioadă de cel puț in 6 luni;
– începe u n stagiu de formare profesională. Cu excepția cazului î n care se
află în șomaj involuntar, menținerea statutului de lucrător este
condiționată de faptul ca pregătirea să aibă legătura cu activitatea
profesională anterioară .

34
Drepturile membrilor familiei depind de statutul de lucră tor al persoanei
care se deplasează pe teritoriul UE si de faptul că acesta are cetăț enia unui stat
membru.

2.3.1 Conținutul libertății de circulație a lucră torilor

În baza preve derilor tratatelor consecutive și a jurisprudenței Curții
Europene de Justiție, libera circulaț ie ,,permite ori cărui lucrător să exerc ite orice
profesie sau meserie î n cadrul UE cu r espectarea princip iului egalității de
tratament în privinț a accesului la angajare, a condițiilor de muncă, precum și în
privința protecției sociale oferită de statul de reședință .
În principiu, libera circulație a lucrătorilor îmbracă trei aspecte: accesul la
ocupare, drep tul de ședere ș i egalitatea de tratament.
Cel mai important aspect constă în liberul acces la angajare, în baza
căruia orice cetăț ean al unui stat membru UE are drept ul să caute un loc de
muncă și să se angajeze pe teritoriul altui stat membru.
Dreptul d e ședere implică faptul că lucrătorul are dreptul să locuia sca pe
teritoriul statului gazdă împreună cu familia sa, să se deplaseze liber în
interiorul țării gazdă ș i să ră mână în acea țară după ce a fost angajat. Membrii
familiei lucrătorului care se depl asează au și ei drept de intrare ș i de sedere pe
teritoriul statelor membre ale UE.
Dreptul de ș edere pe teritoriul unui stat membru este garantat și
cetăț enilor unui alt stat membru care caută un loc de muncă , dar perioada de
timp pentru care se permite șederea este limitată la 3 luni.

35
Dreptul de a rămâ ne pe teritoriul unui stat membru după desfășurarea
unei activități salariale în acest stat sau dreptul de ș edere pe rmanentă în statul
membru gazdă se acordă î naintea unei perioade neîntrerupte de 5 ani de ședere
dacă:
a) lucră torii sau persoanele care exercită o activitate independentă, î n
momentul în care încetează să lucreze, au atins vârsta stabilită de
legislaț ie a statului membru, respectiv pentru acordarea unei pensii,
pentru limita de vârsta, sau lucră torii care încetează să exercite o muncă
salariată pentru a se pensiona înainte de limita de vârstă, cu condiția să fi
lucrat î n statul membru respectiv cel puțin î n cele 12 luni precedente și să
– și fi avut reședința acolo pe o perioadă neîntreruptă mai mare de 3 ani.
Dacă legislația statului membru gazdă nu acordă drept ul de pensie pentru
limita de vârstă anumitor cat egorii de persoane care exercită o activitate
independentă, se consideră că este îndeplinită condiția de vârstă de îndată
ce persoanele în cauză au împlinit vâ rsta de 60 de ani;
b) lucră torii sau persoanele care exercită o activitate independentă ș i au avut
resedința în statul membru gazdă timp de cel puț in 2 ani și au î ncetat
munca din cauza unei incapacităti permanente de muncă. Dacă această
incapacitate este r ezultatul unui accident de muncă sau a l unei boli
profesionale, care îndreptățește persoana respectivă la o indemnizație
plătită integral sau parț ial de o instituție a statului membru gazdă, nu se
impune nici o condiție privind durata ș ederii;
c) lucră torii sau persoanele care exercită o activitate independentă ș i care
după 3 ani de muncă și ședere neîntreruptă în statul membru gazdă,
lucrează ca angajați sau persoane care exercită o activitate independentă
pe ter itoriul unui alt stat membru, păstrandu – și reședinț a pe teritoriul
primului stat, la care revi n, de obicei, zilnic sau cel puțin odată pe
săptămână .

36
Perioadele de șomaj involuntar, î nregistra te corespunzător la oficiul de
plasare a forțelor de muncă relevant, perioadele î n care pe rsoana nu a lucrat din
motive independente de voința sa, precum și absențele de la lucru, și î ncetarea
lucrului din cauza une i boli sau accident se consideră perioade de muncă .
Membrii familiei mu ncitorului vor avea dreptul la ședere permanentă, în
următ oarele condiț ii:
– dacă salar iatul sau persoana care exercită o activitate independentă ș i a
dobândit dreptul de ședere permanentă î n statul membru respectiv;
– dacă î n momentul decesului, salariatul sau persoana care a exercitat o
activitate independentă iși avusese reședinț a pe teritoriul statului
membru respectiv pentru o perioadă de 2 ani neî ntrerupti;
– dacă decesul lucră torului sau al persoanei care a exercitat o activitate
independentă a fost r ezultatul unui accident de muncă sau al unei boli
profesionale ;
– dacă soțul/ soția care a supraviețuit și a pierdut naț ionalitatea statului
membru respectiv prin căsă toria cu salariatul sau cu persoana care a
exercitat o activitate independentă .
Membrii familiei unui cetăț ean al Uniunii care au dreptul de ședere sau de
ședere permanentă într-un stat membru sunt îndreptățiți să se angajeze în muncă
sau să exercite o activitate independentă î n statul respectiv.
Statele membre urmează să elibereze, la cerere, cetățenilor Uniunii
îndreptățiți la ședere permanentă un doc ument care să ateste acest drept. Î n
schimb, pentru membrii de familie care nu sunt resortisanț i ai unui stat membru,
dar sunt îndreptățiți la ședere permanentă, să elibereze un permis de ședere
permanentă care se reinnoiește în mod automat la fiecare 10 a ni.
Libera circulație garantează lucră torilor egalitatea de tratament. Con form
principiului egalității de tratament, este interzisă orice discriminare bazată pe

37
naționalitate în ceea ce privește condițiile de muncă, salarizare, dar și condițiile
de viață, inclusiv în ceea ce privește învățământul, locuințele, justiț ia. Statuat de
Regulamentul nr. 1 612/ 68, principiul nediscriminării a consacrat existența unei
piețe europene a muncii, acordându – se prioritate lucrătorilor comunitari în
detrimentu l celor pr ovenind din alte state.
Principalele prevederi ale Regulamentului nr. 1612/ 68 sunt:
– orice cetăț ean a l unui stat membru are dreptul să desfăș oare o activitate ca
persoană angajată , pe te ritoriul unui alt stat membru, în aceleași condiții
ca și cetăț enii acelui stat;
– un stat mem bru nu poate discrimina pe cetăț enii altui stat membru prin
limitarea cererilor ș i ofertelor de angajare, prin stabilirea unor proceduri
special de recrutare sau prin împiedicarea recrutării lucrătorilor
nerezidenț i;
– statele membre sunt obligate să ofere străinilor aceeași asistență î n
căutarea locurilor de muncă pe care o acordă cetăț enilor proprii.
Principiul egalităț ii de tratament presupune un ansamblu de drepturi de
care beneficiază lucră torii:
– un lucrător care are cetăț enia unui stat membru UE are dreptul, pe
teritoriul altui stat membru, să fie tratat în același mod ca și lucră torii
acelui stat, pe temeiul cetăț eniei, cu privire la oricare din condițiile de
muncă și, în special, în ceea ce privește remunerația, concedierea, ca și
în situațiile în care rămâne fară loc de muncă , este reintegrat profesional
sau reangajat;
– lucrătorii care migrează au accesul în ș colile profesionale, centrele de
recalificare și casele de pensionari în aceleași condiții ca și lucră tori
autohtoni

38
– lucrătorii migranți au dreptul la tratament egal în ceea ce priveș te
asocierea sindicală ș i exercitiul drepturilor sindicale;
– ei se bucură de toate drepturile și beneficiile acordate lucră torilor
naționali în domeniul locuinț elor.
În domeniul egalităț ii de tratamen t, Directiva 2004/ 38 prevede că toți
cetățenii Uniunii care iși au reședinț a pe teritoriul statului membru gazdă se
bucură de tratament egal cu cel al resortisanț ilor statului membru respectiv, î n
sfera de aplicare a Tratatului, avantajele acestui drept extinzâ ndu – se la
membrii de familie care nu sunt resortisanți ai unui stat membru și care au
dreptul de ședere sau dreptul de ședere permanentă . Totuși, statul membru
gazdă nu este obligat să acorde dreptul la asistența socială în timpul primelor 3
luni de ședere și nici nu este obligat ca, înainte de dobândirea dreptului de
ședere permanentă, să acorde ajutoare pentru studii, inclusiv pentru formare
profesională, constând în burse studențești sau credite studențești unor persoane
altele decât lucr ătorii, persoanele care exercită o activitate independentă,
persoanele care iși mențin acest statut ș i membrii familiilor acestora.
Membrii familiei lucră torului migrant au, d e asemenea, dreptul la
rezidență și la angajare fără discriminare, iar copii lu crătorului au a cces liber la
cursurile de pregătire profesională și ucenicie în aceleași condiții ca ș i copii i
care sunt cetăț eni ai statelor membre.

2.3.2 Îngrădirea libertății de circulație a lucră torilor

Conform Tratat ului CEE, libertatea de circula ție ,,implică dreptul, sub
rezerva limitărilor justificate de rațiuni de ordine publică, securitate publică și
sănătate publică, de a ră spunde la oferte de m uncă , efectiv facute.”

39
Libera circulație a lucrătorilor poate fi îngrădită numai în 3 situaț ii, strict
reglementate de Directiva 2004/ 38/ CEE pr ivind dreptul la libera circulație și
ședere pe teritor iul statelor membre pentru cetățenii Uniunii ș i pentru membrii
familiilor ace stora, care pot constitui excepții: din motive de ordine publică,
securitate publică sau sănătate publică . Aceste motive nu pot fi invocate pentru
a servi unor scopuri economice.
În primul râ nd toate drepturile conferite de libertate a de circulație (dreptul
de a părăsi și de a intra î n orice stat membru, dreptul de ședere, liberu l acces la
angajare, egalitat ea de tratament, dreptul de a rămâ ne pe terito riul unui stat
membru dupa desfășurarea unei activități salariate î n acest stat) po t fi refuzate
unui muncitor ș i familiei sale , temporar sau pe termen lung, în temeiul ordinii
publi ce și securităț ii publice.
Măsurile de restricționare a liberei circulaț ii, lu ate din motive de ordine
publică, sau securitate publică, trebuie să respecte principiul proporționalității și
trebuie să fie î ntemeiate exclusiv pe comporta mentul individual a l persoanei în
cauză. Acest comportament trebuie să justifice temerea că prezenț a persoanei
respective pe teritoriul statului membru gazdă constituie o ,,ame nințare reală,
gravă și actuală la adresa unui interes fundamental al societății”. Trebuie să
subli niem însă că, dacă persoana respectivă a suferit condamnă ri penale
anterioare, ace stea nu pot constitui prin ele însele motive pentru luarea
măsurilor de res tricționare a liberei circulaț ii.
Directiva 2004/ 38/ C EE a introdus principiul proporționalități i potrivit
căruia, la aplicarea unor asemenea măsuri restrictive, trebuie să se țină seama de
gradul de integrare a persoanelor în cauză, de durata ș ederii a cestora în statul
membru gazdă, de vârstă , starea de sănătate, situația lor familială și economică,
precum și de legăturile cu țara de origine, având în vedere faptul că ,,expulzarea
cetățenilor Uniunii ș i a membrilor familii lor lor din motive de ordine ș i/ sau
securitate publică poate afecta grav persoane care, beneficii nd de dreptul la

40
libera circulaț ie conferit de Tratatul CEE, s-au integrat în mod real în statul
membru gazdă ”.
O decizi e de expulzare nu poate fi luată împotriva unui cetăț ean al
Uniun ii, cu excepția cazului în care decizia se bazează pe motive imperative de
siguranță publică , definit e de statele membre, dacă cetățeanul respectiv și – a
avut reședința în statul membru gazdă î n cei 10 ani anteriori , sau daca este
minor, cu excepț ia cazul ui în care expulzarea este î n interesul copilului,
conform Conventiei Natiunilor Unite pentru Dreptur ile Copilului din 20
noiembrie 1989.
De asemenea, o măsură de expulzare nu poate fi în niciun caz adoptată
împotriva unor cetăț eni ai Uniunii sau membril or familiilor lor (cu excepția
situaț iilor justificate de motive care țin de ordinea publică, siguran ța publică sau
sănătatea publică), dacă :
– cetățenii Uniunii sunt lucrători sau persoane care exercită activităț i
independente;
– cetăț enii Uniunii au intrat pe teritoriul statului membru gazdă pentru a
căuta de lucru. În acest caz, cetățenii Uniunii ș i membr ii familiilor lor
nu pot fi expulzați, atâta timp cât cetăț enii Uniunii pot furniza dovezi că
sunt în continuare în căutare de lucru și că au o șansă reală de a fi
angajaț i.
Expirarea cărții de identitate sau a pașaportului pe baza căruia persoana
respect ivă a intrat în statul membru gazdă ș i i s -a eliberat un certificat de
înregistrare sau un permis de ș edere nu poate constitui un motiv de expulzare
din s tatul membru gazdă .
Un alt motiv cu efecte re strictive este reprezentat de sănătatea publică,
interz icându – se dreptul de libera circulație și de ș edere persoanelor care suferă
de anumit e boli care ar putea – o amenința. Singurele boli care justifică , potrivit

41
Directivei 2004/ 38/ CEE, restricționarea liberei circulaț ii a p ersoanelor sunt
bolile cu pote nțial epidemic, conform definiț iei din documentele relevant e ale
Organizatiei Mondiale a Sănătații, precum și alte boli infecț ioase sau boli
parazitare co ntagioase, dacă acestea fac obiectul unor dispoziții de protecție ce
se aplică resortisanților din sta tul membru gazdă .
Dacă însă aceste boli se declanșaza după o perioada de 3 luni de la data
sosirii pe teritoriul statului membru gazdă , ele nu mai pot constitui motive de
expulzare de pe t eritoriul respectiv. Daca există indicii serioase că masura
expulză rii este necesară, statele membre pot, într-un interval de 3 luni de la data
sosirii, să ceara persoanelor îndreptățite la dreptul de ședere să se supun ă unui
examen medical gratuit, care să ateste că nu suferă de nici una dintre bolile mai
sus – mentionat e. Aceste examene medicale, nu pot fi impuse ca un procedeu de
rutină .
Persoanelor care fac obiectul unei interdicț ii de acces pe teritoriul statelor
membre UE, li se recunoaște dreptul la apărare și beneficiază de anumite
garanții procedurale prevă zute de art. 31 din Directiva 2004/ 38/ CEE. Astfel,
persoan ele interesate sunt notificate î n scris cu p rivire la orice decizie adoptată
în privinț a lor refe ritoare la restricționarea libertăț ii de circulație și de ședere,
astfel încât să poată înțelege conținu tul notificării și implicaț iile acesteia.
Persoa nele interesate sunt informate în mod précis ș i complet cu privi re la
motivele de ordine publică , securi tate publică, sau sănătate publică care au
justificat adoptare a deciziei respective, cu excepția situați ilor î n care acest lucru
este contrar intereselor de securitate ale statului.
Notificarea precizează tribunalul sau autoritatea administrativă la care
persoana interesată poate face recurs și, dacă este cazul, termenul acordat
persoa nei respective pentru a putea pără si teritoriul statului membru, nu poate fi
mai mi c de o luna de la data notifică rii.

42
În ceea ce privește garanț iile procedurale, persoane le interesate au acces,
în statul membru gazdă, la căi de recurs judiciare și, dacă este cazul,
administ rative, pentru a face a pel sau a solicita o revizuire în legătură cu o
decizie luată î mpotriva lor din motive de ordine publică, siguranța publică sau
sănătate publică . De asemenea, persoanele care fac obiectul unei interdicții de
acces î n terito riu din mo tive de ordine publică sau sănătate publică , pot prezenta
o cerere pentru ridicarea interdicției după o perioadă de timp rezonabilă, în
funcț ie de circu mstanțe, și, în orice caz, după 3 ani de la executarea hotărârii
definitive de interdicție care a fost p ronunțată în mod valabil î n conformi tate cu
dreptul comunitar, aducând argumente ce atestă că s-a produs o schimbare reală
a circumstanț ei care au justificat decizia de interdicție pronunțată î mpotriva lor.
Statul membru respec tiv ia o decizie privind ac eastă cerere î n termen de 6
luni de la p rezentarea ei. De asemenea, dacă un ordin de expulzare este executat
după scurgerea a peste 2 ani de la emiter ea sa, statul român trebuie să verifice
dacă persoana respectivă continuă sa fie un pericol real la adres a ordinii publice
sau a siguranței publice și să stabileasca dacă s-a produs vreo schimbare reală a
circumstanț elor de la data emiterii ordinului de expulzare. Ordinele de expulzare
nu pot fi emise de statul membru gazdă ca pedeapsă sau mă sura accesorie a u nei
pedepse private de libertate.
Conform art. 35 al Directivei 2004/ 38/ CEE statele membre pot adopta
măsurile necesare pentru a refuza, anula sau retrage orice drept conferit de
această directivă, î n caz de abuz de drept sau fraudă, cum sunt căsătorii le de
conveniență sau alte forme de relații contractate exclusiv î n scopul de a
benefic ia de dreptul de libera circulație și de ș edere.

43

CAPITOLUL 3

PRACTICA CURȚII DE JUSTIȚ IE A UNIUNII
EUROPEN E CU PRIVIRE LA DREPTUL LA MUNCĂ
ȘI LIBERA CIRCULAȚIE A LUCRĂ TORILOR

Cazul 1: Lawrie Blum vs . Land Baden Wurttemberg, nr.66/ 85, 3 iulie
1986
Situația de fapt : Lawrie Blum, cetățean britanic, a trecut primul examen
pentru a deveni profesor în Germania. Totuși, i -a fost refuzată admiterea în
perioada de probă, care trebuie să fie efectuată înainte de a doua examinare, pe
motivul că nu avea cetățenia germană.
Lawrie Blum a argumentat că acest refuz reprezintă o încălcare a art.39
(2) TCE. Instanța germană a susținut, însă, că un profesor în perioada de probă
nu se încadrează în noțiunea de „lucrător”, conform art. 39 (2) .
Dreptul aplicabil : Art.39, al.2 TCE referitor la interzicerea discriminării
pe motivul naționalității între lucrătorii din statele membre.
Soluția și principiile degajate de CJCE : Curtea preciz ează că noțiunea de
„lucrător” trebuie definită în conformitate cu dreptul comunitar, nu conform
normelor interne. În consecință, în opinia Curții, un profesor aflat în perioada de
probă în timpul căreia prestează servicii ca predarea unor cursuri și în sc himbul
cărora este remunerat, trebuie considerat un „lucrător”, conform art. 39 TCE.

44
Comentariu : Principiul enunțat în această speță prezintă importanță în ceea
ce privește aplicarea art.39 TCE.

Cazul 2: Procurorul re gal al Belgiei vs. Royer, nr.48/ 75, 8 aprilie 1976
Situația de fapt : Royer, cetățean francez, a fost condamnat pentru intrare
ilegală în Belgia. Royer nu îndeplinise formalitățile administrative pentru
intrarea în această țară, unde era stabilită soția sa. A fost, astfel, expulzat pe
motivul că reprezenta un pericol pentru ordinea publică și pentru că nu a
respectat condițiile legale referitoare la accesul străinilor pe teritoriul Belgiei.
Curtea belgiană a introdus un recurs prealabil în fața CJCE, cerând
interpretarea mai multor dispoziții de drept comunitar referitoare la libera
circulație a lucrătorilor atât din tratat, cât și din Directiva nr.64/221 referitoare
la coordonarea măsurilor speciale pentru străini în materie de deplasare și sejur
justificate de motive de ordine publică și Dire ctiva nr.68/360 referitoare la
suprimarea restricțiilor privind deplasarea și sejurul lucrătorilor din statele
membre și a familiilor lor în interiorul Comunității.
Dreptul aplicabil :
– art.39, al.2 TCE referitor la interzicerea discriminării pe motivul
naționalității între lucrătorii din statele membre;
– Directiva nr.64/221 referitoare la coordonarea măsurilor speciale pentru
străini în materie de deplasare și sejur justificate de motive de ordine
publică;
– Directiva nr.68/360 referitoare la suprimarea rest ricțiilor privind
deplasarea și sejurul lucrătorilor din statele membre și a familiilor lor în
interiorul Comunității.
Soluția și principiile degajate de CJCE : Soluția dată de Curte precizează
clar că dreptul resortisanților comunitari de a intra pe terito riul unui alt stat

45
membru acoperă dreptul de a intra și a căuta un loc de muncă sau de a se alătura
familiei. Eșecul unui stat membru în a îndeplini formalitățile privind accesul,
deplasarea sau rezidența nu justifică expulzarea.
Comentariu : Jurisprudența Curții legată de libertatea de mișcare a
lucrătorilor prezintă relevanță atât pentru situația României după aderarea la
UE.
După cum CJCE a precizat în mai multe spețe, dreptul la liberă circulație
este aplicabil doar cetățenilor comunitari. Curtea s -a pro nunțat, însă, în mai
multe cazuri în ceea ce privește drepturile cetățenilor unor state terțe, căsătoriți
cu cetățeni ai statelor membre. Astfel, în speța MRAX vs. Belgia din 25 iulie
2002, se precizează că cetățenii unui stat terț, căsătoriți cu cetățeni comunitari
trebuie să posede viză pentru trecerea dintr -un stat membru în altul. Pe de altă
parte, conform principiului proporționalității, un stat membru nu va trimite
înapoi o asemenea persoană care nu are pașaport, viză sau un act de identitate,
dacă po ate dovedi identitatea și statutul marital și dacă nu reprezintă o
amenințare pentru siguranța, ordinea sau sănătatea publică.
Cazul 3: Rutili vs. Minister fir the Interior, nr.36 /75, 28 octombrie
1975
Situația de fapt : În urma unui recurs introdus de un cetățean italian având
reședința în Franța împotriva unei decizii prin care i se interzicea sejurul pe
teritoriul francez, în anumite departamente, Tribunalul Administrativ Paris a
adresat Curții de Justiție a Comunităților Europene două întrebări, prima
referitoare la aplicarea articolului 39 TCE (libera circulație a lucrătorilor și
excepțiile), și anume dacă acesta se aplică exclusiv dispozițiilor legale sau
regulamentare adoptate de statele membre sau se aplică și deciziilor individuale
luate în aplicare a acestora; cea de -a doua întrebare vizează marja de manevră de
care dispun statele membre în invocarea excepției privind ordinea publică ca

46
restrângere a libertății de circulație și de sejur pe teritoriul lor a cetățenilor
provenind din alte state membre.
Dreptul aplicabil : Articolul 3919 TCE: libera circulație a lucrătorilor ;
excepții – clauza de ordine publică.
Soluția și principiile degajate de CJCE
Expresia folosită de articolul 39, « sub rezerva limitărilor justificate de
motive de ordine publică », vizează nu numai dipoziții legale sau regulamentare
pe care un stat le adoptă în scopul limitării liberei circulații pe teritoriul său a
cetățenilor unui alt stat membru, ci și deciziile individuale luate în aplicarea
unor astfel de dispoziții de aplicare generală.
Dacă, în principiu este recunoscut dreptul fiecărui stat membru de a
determina exigențele de ordine publică care pot justifica luarea unor asemenea
măsuri, această libertate nu este nelimitată, ci circumscrisă unei cerințe de
proporționalitate, astfel încât atingerea adusă drepturilor prevăzute în tratat nu
trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru apărarea ordinii publice ”într -o
societate democratică”. CJCE se referă expres la principiile consacrate în acest
domeniu de Convenția europea nă a drepturilor omului (CEDO).

19 Articolul 39 TCE dispune:
1. Este asigurată prin prezentul tratat libera circulație a lucrătorilor în interiorul
Comunității.
2. Aceasta implică înlătura rea oricăror discriminări fondate pe naționalitate între
lucrătorii statelor membre, în ceea ce privește locul de muncă, salariul și condițiile de lucru.
3. Sub rezerva unor limitări justificate prin motive de ordine publică, securitate publică
și sănătate pu blică, aceasta implică dreptul:
a) de a răspunde ofertelor de muncă;
b) de a se deplasa în mod liber pe teritoriul statelor membre;
c) de sejur pe teritoriul unui stat membru în scopul exercitării unei meserii în
conformitate cu dispozițiile legislative, regulament are și administrative, care reglementează
condițiile de muncă pentru lucrătorii naționali;
d) de a rămâne, în condiții care vor face obiectul unor regulamente de aplicare ale
Comisiei, pe teritoriul unui stat membru, după ce au lucrat pe teritoriul respectiv.

47
Comentariu : Speța confirmă poziția Curții în materia excepțiilor de la
libera circulație a cetățenilor statelor membre, prin instituirea unui control al
instituțiilor comunitare asupra invocării de către un stat membru a ex cepției de
apărare a ordinii publice ca justificare a măsurilor de restrângere a libertății de
circulație și sejur pe teritoriul său pentru cetățenii unui alt stat membru.

Cazul 4: Wiliams S. A. c. British Airways PLC, C -155/1020 , 16
iunie 2011
Situați a de fapt: Reclamanții din acțiunea principală sunt piloți angajați
la British Airways plc. Condițiile lor de lucru se negociază de către British Air
Line Pilots Association (BALPA) împreună cu British Airways. Condițiile
actuale de lucru sunt prevăzute î n Memorandum of agreement (denumit în
continuare „MOA”) din 1 aprilie 2005. Conform MOA coroborat cu dispozițiile
stabilite prin contractele colective de muncă referitoare la timpul de zbor lunar,
remunerația piloților cuprinde trei elemente. Primul elemen t este o sumă anuală
fixă. Al doilea și al treilea element reprezintă sporuri a căror valoare se
stabilește în funcție de timpul de zbor [„Flying Pay Supplement” (spor pentru
timpul de zbor) sau „FPS”, o sumă de 10 lire sterline pentru fiecare oră de zbor
efectuată conform planului] și în funcție de durata deplasării de la bază [„Time
Away from Base Allowance” (plată compensatorie pentru timpul petrecut în
deplasare) sau „TAFB”, o sumă de 2,73 lire sterline pe oră]. FPS este considerat
ca fiind în totalitat e o remunerație, prin urmare este impozabil. În cazul TAFB,
82 % din timp se consideră indemnizație pentru cheltuieli profesionale, astfel
încât doar 18 % se consideră remunerație impozabilă. Timpul de zbor al unui
pilot depinde de rută și de planul zborur ilor. Conform instanței de trimitere,
acesta este, în mod normal, de 15 zile pe lună. Conform MOA, indemnizația

20 Wiliams S. A. c. British Airways PLC, C -155/10, în Luminița Dima, Relații de muncă și
industriale în Uniunea Europeană , Editura C.H. Beck, București, 2012, p. 120 -122.

48
pentru concediul anual se bazează exclusiv pe primul element al remunerației, și
anume pe suma anuală fixă. Reclamanții din acțiunea principală susțin însă că,
în temeiul dreptului Uniunii și al dreptului național, au dreptul la plăți
săptămânale calculate pe baza celor trei elemente ale remunerației. Atât
Employment Tribunal, cât și Employment Appeal Tribunal au pronunțat
hotărâri în favoarea r eclamanților. Court of Appeal împărtășește poziția juridică
susținută de British Airways și a admis recursul formulat de aceasta. Supreme
Court consideră că, deși jurisprudența mai recentă a Curții poate fi înțeleasă în
sensul că Directiva 2000/79 obligă l a plata unei indemnizații „obișnuite” sau
„comparabile”, noțiunea „concediu anual plătit”, trebuie privită în continuare,
nu în ultimul rând datorită împrejurărilor specifice din acțiunea principală, ca
una ce necesită clarificări. Totodată, există de asem enea neclarități cu privire la
marja de apreciere a legiuitorului național și/sau a practicii naționale, „de a
stabili condițiile pentru obținerea și acordarea unui asemenea concediu”. În
opinia exprimată de Supreme Court, nu se poate susține că într -o sit uație
precum cea din speță nu există îndoieli cu privire la situația juridică.
Din acest motiv, Supreme Court a hotărât să suspende judecarea cauzei și
să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
1. Potrivit a) articolului 7 din Directiva 93/104/ CE a Consiliului și
articolului 7 din Directiva 2003/88/CE și b) clauzei 3 din acordul european
anexat la Directiva 2000/79/CE privind organizarea timpului de lucru al
personalului mobil din aviația civilă: în ce măsură, dacă este cazul, dreptul
european definește sau stabilește cerințe privind natura sau nivelul plăților care
trebuie efectuate pentru perioadele de concediu anual plătit și (2) în ce măsură,
dacă este cazul, statele membre pot să determine modul de calcul al unor astfel
de plăți?
2. În spec ial, este suficient ca, la nivel național, potrivit legislației,
practicii, contractelor colective și clauzelor contractuale negociate între

49
angajatori și lucrători, plata efectuată să permită lucrătorului (și să îl încurajeze)
să efectueze și să beneficie ze, în adevăratul sens al acestor cuvinte, de concediul
său anual și să nu implice niciun risc apreciabil ca lucrătorul să procedeze
altfel?
3. Ori se impune ca plata a) să corespundă exact cu remunerația
«obișnuită» a lucrătorului sau b) să fie comparabil ă în sens larg cu aceasta? În
continuare, în cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea 3 litera a) sau b):
4. Măsura sau comparația relevantă este reprezentată de a) remunerația
pe care lucrătorul ar fi primit -o în cursul respectivei perioade de concediu dacă
ar fi lucrat, iar nu dacă s -ar fi aflat în concediu, sau de b) remunerația pe care
lucrătorul a primit -o în cursul altor perioade în care a lucrat și în caz afirmativ,
care perioadă?
5. Cum ar trebui apreciată o indemnizație «obișnuită» sau «comparab ilă»
în împrejurări în care a) remunerația unui lucrător atunci când acesta lucrează
este suplimentată dacă și în măsura în care lucrătorul exercită o anumită
activitate, b) există o limită anuală ori o altă limită până la care sau o perioadă în
care lucră torul poate exercita o astfel de activitate și această limită a fost deja
depășită sau este aproape depășită în perioada sau perioadele în care este
efectuat concediul anual, astfel încât lucrătorului nu i s -ar fi permis în realitate
să exercite acea activ itate dacă ar fi lucrat, în loc să își efectueze concediul?
Dreptul aplicabil: art. 7 din Directiva 93/104/CE a Consiliului și art. 7 din
Directiva 2003/88/CE .
Soluția și principiile degajate de CJCE
Art. 7 din Directiva 2003/88/CE și clauza 3 din articolu l anexat la
Directiva 2000/79/CE privind punerea în aplicare a Acordului european privind
organizarea timpului de lucru al personalului mobil din aviația civila, încheiat
de Asociația Companiilor Europene de Navigație Aeriene (AEA), Federația

50
Europeană a L ucrătorilor din Transporturi (ETF), Asociația Europeană a
Personalului Tehnic Navigant (ECA), Asociația Europeană a Companiilor
Aviatice din Regiunile Europei (ERA) și Asociația Internaț ional[ a Liniilor
Aeriene Rezervate în sistem Charter (AICA), trebuie interpretate în sensul că,
pe durata concediului anual, un pilot de linie are dreptul nu numai la menținerea
salar iului de bază, ci și, pe de o parte, la toate elementele legate în mod intrinsec
de executarea sarcinilor care îi revin potrivit contractului său de muncă și care
sunt compuse printr -o suma de bani ce intră în calculul remunerației sale
globale si, pe de altă parte, la toate elementele aferente statutului personal și
profesional al unui pilot de linie. Revine instanței naționale sarcina să aprec ieze
dacă diversele elemente care compun remunerația globală a acestui lucrător
corespund criticilor menționate.
Pentru a stabili astfel, Curtea a avut în vedere faptul că deși cuprinsul art.
7 din Directiva 2003/88 nu oferă nici o indicație expresă în ceea ce privește
remunerația la care lucrătorul are dreptul pe durata concediului anual, așa cum a
mai arătat în jurisprudența sa anterioară, expresia “concediul anual plătit”, care
figurează la art. 7 alin. (1) din Directiva 2003/88, are drept semnifi cație faptul
că, pe durata “concediului anual” în sensul acestei directive, remunerația trebuie
menț inută și altfel spus, lucrătorul trebuie să primească remunerația obi șnuită
pentru această perioadă de repaus.
Astfel, obiectivul cerinței de a plăti acest concediu este acela de a pune
lucrătorului, în timpul concediului menționat, într -o situație care este, în ceea ce
privește salariul, comparabilă cu perioadele de muncă.
În consecinț ă, deși structura remunerației obișnuite a unui lucrător, ca
atare , intr ă în sfera de aplicare a dispozițiilor și a practicilor reglementate de
dreptul statelor membre, aceasta nu poate avea un impact asupra dreptului
lucrătorului de a se bucura, în perioada de repaus și de relaxare, de condiții
economice comparabile cu cele p rivind perioada în care î și exercită activitatea.
Astfel, orice inconvenient legat în mod intrinsec de executarea sarcinilor care

51
revin lucrătorului potrivit contractului său de muncă și care este compensa t
printr -o sumă de bani ce intră în calculul remune rației globale a lucră torului,
precum timpul petrecut în zbor în cazul piloților de linie, trebuie să facă parte în
mod obligatoriu din suma la care lucrătorul are dreptul pe durata concediului
anual.
În schimb, acele elemente ale remunerației globale a l ucrătorului care au
ca scop numai acoperirea unor costuri ocazionale sau accesor ii intervenite cu
ocazia execută rii sarcinilor care revin lucrătorului potrivit contractului său de
muncă, precum cheltuielile legate de timpul pe care piloții sunt obligați să îl
petreacă în afara bazei, nu trebuie luate în considerare la calculul sumei cuvenite
lucrătorului pe durata concediului anual.
În această privintă, este de competența instanței naționale să aprecieze
legătura intrinsecă dintre diversele elemente care compun remunerația globală a
lucrătorului și executarea sarcinilor care îi revin potrivit contractului său de
muncă.
Această apreciere trebuie să se aplice pe baza unei m edii calculate
precum o perioadă de referinț ă considerat ă reprezentativă și în lumin a
principiului desprins din jurisprudența citată anterior, potrivit căruia Directiva
2003/88 consideră că dreptul la concediul anual și cel la obținerea unei plăț i în
acest temei constituie două aspecte ale unui drept unic.
Comentariu : Din modul arătat mai sus de înțelegere a jurisprudenței
Curții, conform căruia dreptul lucrătorului nu va depăși „remunerația obișnuită”
a acestuia, rezultă cerința unei nivelări și a calculării unui venit mediu. Aceasta
înseamnă însă excluderea unei cumulări automate a sal ariului de bază și a
tuturor sporurilor, în măsura în care ultimele nu sunt acordate în mod obișnuit.
În plus, această noțiune implică, în esență, faptul că lucrătorul care efectuează
concediul nu va fi tratat din punct de vedere financiar altfel decât da că ar lucra.
Având în vedere scopul de reglementare al dreptului la concediu anual plătit,
este vorba în primul rând despre dezavantaje de natură financiară ale

52
lucrătorului. Acest lucru nu înseamnă însă că lucrătorul care efectuează
concediul va fi tratat din punct de vedere financiar mai bine decât ceilalți
(principiul egalității de tratament) . Acordarea unei „remunerații obișnuite”
înseamnă că limitările obișnuite vor fi aplicate, în principiu, și în continuare.
Acest lucru este valabil în mod corespunză tor pentru limitele anuale ori pentru
alte limite prevăzute pentru volumul de muncă sau perioada de lucru în care
lucrătorul poate exercita o astfel de activitate remunerată prin acordarea unui
spor. Aceste limite maxime trebuie să se regăsească în mod cor espunzător în
calculul indemnizației de concediu.

53

CAPITOLUL 4
CONCLUZII

În România contemporană, promovarea și protejarea drepturilor omului
au cunoscut o amploare fără precedent. Ca o confirmare a succeselor
înregistrate în domeniu, în anul 1998, Româ nia a fost primită, ca membru cu
drepturi depline, în cadrul Consiliului Europei, organiza ție regională cu
activitate preponderentă în domeniul respectării și promovării drepturilor și
libertă ților cetă țenești.
Asigurarea promovării, respectării și pro tecției drepturilor omului revin
deopotrivă fiecărui individ și tuturor organelor statale, în acela și timp anumitor
organiza ții, institu ții și organisme interna ționale care au fost special create
pentru a -și desfă șura activitatea în acest domeniu.
În vasta paletă a drepturilor și libertă ților cetă țenești, un loc aparte îl
ocupă dreptul la muncă. Dreptul la muncă este unul dintre drepturile
fundamentale ale omului, consacrat prin Declara ția Universală a Drepturilor
Omului din 10 decembrie 1948, Pactul intern ațional din 1966 cu privire la
drepturile economice, sociale și culturale, Conven ția interna țională asupra
eliminării tuturor formelor de discriminare rasială din 21 decembrie 1965,
Conven ția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare fa ță de femei din
18 decembrie 1979 etc.
Codul muncii (art. 3) reiterează, principial, faptul că libertatea muncii
este garantată de către Constitu ția României (în art. 38) și, ca atare, dreptul la
muncă nu poate fi îngrădit.

54
În explicitarea no țiunii de libertate a mun cii, se re ține că orice persoană
este liberă în alegerea locului de muncă și a profesiei, meseriei sau activită ții
care urmează să o presteze.
Totodată, nimeni nu poate fi obligat să muncească sau să nu muncească,
pe toată durata vie ții sale, într -un anumi t loc de muncă sau într -o profesie,
oricare ar fi aceasta.
Normele Uniunii Europene referitoare la dreptul la muncă s -au dovedit a
fi extrem de utile în evolu ția reglementă rii acestui aspect la nivelul tuturor
statelor membre și ale celor candidate la ader are. În cadrul Uniunii Europene,
problema dreptului la muncă și libertății de circulație încorporează deja alte
obiective, concordante cu stadiul de dezvoltare al statelor membre – prevenirea
șomajului, combaterea sărăciei, uniformizarea costurilor muncii și, prin
consecin ță, și a condi țiilor de muncă etc.
Experien țele statelor dezvoltate, încorporate în normele Uniunii
Europene, ilustrează faptul că statele membre trebuie să stabilească cu claritate
deplină:
-înțelesul conceptului de muncă efectivă;
-durat a maximă și durata minimă, zilnică și săptămânală, a muncii;
-durata minimă de concediu de odihnă anual platit;
-perioadele de repaus zilnic și, respectiv, săptămânal;
-perioada de zi sau de noapte în cursul careia trebuie să se integreze
programul normal de lucru;
-condiț iile în care se pot efectua orele suplimentare, nivelul lor maxim și
modul de plată și/sau de compensare a acestora ;
-posibilită țile de care dispun salaria ții pentru a alege, de comun acord cu
angajatorul, prop riul orar de muncă.
Adoptare a, de către Uniunea Europeană, a unor norme care privesc
organizarea timpului de muncă și a celui de odihnă vizează stimularea
progresului social și protecția sănătății și securității salariaților prin fixarea unor

55
cerin țe minime și impulsionarea legisla țiilor na ționale de a se alinia la
standardele cât mai înalte. Cu toate acestea, normele UE nu pot anula acea parte
ireductibilă de specificitate na țională, con dițiile de angajare și de muncă fiind
produsul evoluției economice, sociale, culturale și politice , precum și a
tradițiilor proprii fiecărei țări.

56

BIBLIOGRAFIE

Ali M. El -Agraa, The European Union. History, Institutions, Economics
and Policies, Prentice Hall Europe, 1998 ;
Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale al e lucrătorilor din 8 –
9 decembrie 1989;
Luminița Dima, Relații de muncă și industriale în Uniunea Europeană ,
Editura C.H. Beck, București, 2012;
Directiva 2005/36/CE;
Raluca Dumitriu, Noul cod al muncii. Privire asupra principiilor
fundamentale, în Raportur i de muncă nr. 3/ 2003;
Romulus Gidro, A. Gidro, V. Nistor, Aspecte privind libera circulație a
lucrătorilor în spațiul comunitar , în Revista Curentul Juridic nr. 1(44)/2011;
C. Gîlcă, Libera circulație a lucrătorilor în Uniunea Europeană , în
Revista Român ă de Dreptul Muncii nr. 5/2008;
A. Popescu, T.G. Savu, Noțiunea de lucrător în dreptul comunitar , în
Revista Română de Dreptul Muncii nr. 4/2002;
Cristina Popa Nistorescu, Libera circulație a lucrătorilor în spațiul
comunitar , în Revista de Științe Juridic e nr. 4/2008;
Roxana Radu, Dreptul Uniunii Europene privind relațiile de munc ă,
Editura Aius, Craiova, 2013 ;
I. Tr. Ștefănescu, Tratat de dreptul muncii , Editura Wolters Kluwer,
București, 2007;
Ion Tr. Ștefănescu, Tratat teoretic și practic de dreptul mu ncii, Editura
Universul Juridic, București, 2010;

57
Alexandru Țiclea, Costel Gîlcă, Libera circulație a lucrătorilor în
Uniunea Europeană , în Revista Română de Dreptul Muncii nr. 5/2008;
O. Ținca, Drept social comunitar. Drept comparat. Legislație română ,
Editura Lumina Lex, București, 2005;
Marin Voicu, Drept comunitar, București 2003;
N. Voiculescu, Aspecte noi privind libera circulație a persoanelor și a
forței de muncă cuprinse în Directiva Parlamentului European și a Consiliului
2004/38 C.E. , în Revista Română de Dreptul Muncii nr. 1/2005;