Principiul Disponibilitatii In Procedura Plangerii Prealabile
LUCRARE LICENȚĂ
PRINCIPIUL DISPONIBILITĂȚII ÎN PROCEDURA PLÂNGERII PREALABILE
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1
NOTIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND OFICIALITATEA ȘI DISPONIBILITATEA ÎN PROCESUL PENAL
1.1. Oficialitatea și excepțiile sale
1.2. Disponibilitatea în procedura plângerii prealabile
DREPTUL DE A DECLANȘA ACȚIUNEA PENALĂ
2.1. Regula: disponibilitatea formulării plângerii prealabile
2.2. Excepții de la principiul disponibilității plângerii prealabile. Oficialitate.
2.3. Excepții de la principiul disponibilității plângerii prealabile. Disponibilitatea terților.
2.4. Disponibilitatea – drept al învinuitului/inculpatului
CAPITOLUL 3
DREPTUL DE A DETERMINA OBIECTUL PROCESULUI
3.1. Dreptul de a determina obiectul procesului
3.2. Limite privind subiecții acțiunii penale
3.3. Limite privind temeiul acțiunii penale
CAPITOLUL 4
DREPTUL PĂRȚILOR DE A STINGE LITIGIUL
4.1. Suspendarea procesului penal
4.2. Retragerea plângerii prealabile
4.3. Împăcarea părților
CAPITOLUL 5
DREPTUL DE A ATACA SOLUȚIA ORGANULUI JUDICIAR
5.1. Dreptul de a ataca soluția procurorului
5.2. Dreptul de a ataca hotărârea penală
5.3. Dreptul de a cere executarea hotărârilor penale
INTRODUCERE
Această lucrare de licență cu numele ”Principiul disponibilității în procedura plângerii prealabile”este structurată pe cinci capitole în care sunt prezentate principiile fundamentale ale procesului penal, reguli de o importanță deosebită de la care organele judiciare nu se pot abate și mai pe larg procedura plângerii prealabile în procesul penal.
Prin procesul penal întelegem activitatea reglementată de lege, desfasurată de organele competente, cu participarea parților și a altor persoane, în scopul constatării la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel că orice persoană ce a savârsit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Procesul penal se desfășoară după anumite principii fundamentale, cum ar fi : legalitatea procesului penal, oficialitatea procesului penal, aflarea adevărului, rolul activ al organelor judiciare, garantarea libertății persoanei, respectarea demnității umane, prezumția de nevinovăție, garantarea dreptului la aparare, limba în care se desfășoară procesul penal.
Acestea enumerate mai sus sunt regulile de bază, însa mai există și o a doua categorie în care sunt reunite principiile garantate de Constitutie sau în alte norme decât în procedura penală; dintre acestea amintim: egalitatea persoanelor în procesul penal, dreptul la un process echitabil, soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.
Partea pe care această lucrare o evidențiază este procedura plângerii prealabile, cum este ea tratată în fiecare principiul al procesului penal ( de exemplu în principiul legalității, în cel al oficialității , dar mai ales in cel al disponibilitatii).
In Noul Cod de Procedură Penală , intrat în vigoare cu 1 Februarie 2014, procedura plângerii prealabile o regăsim definită in art. 295 și continuându-se cu anumite reguli de introducere, rolul organelor judiciare , procedura în cazul intracțiunilor flagrante până în art 298.
Plângerea prealabilă poate fi formulată în scris sau oral. Potrivit art. 283 Cpp, plângerea trebuie să cuprindă descrierea faptei, indicarea autorului, arătarea mijloacelor de probă, indicarea adresei părților și a martorilor, precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă și atunci când este cazul, indicarea persoanei responsabile civilmente. Este evident că plângerea prealabilă trebuie să conțină date și cu privire la persoana vătămată.
Pentru infracțiunile pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă formulată de persoana vătămată introdusă la organul de cercetare penală sau la procuror (pentru infracțiunile prevăzute de art. 279 Cod procedură penală), aflarea adevărului de către organele judiciare penale se poate realiza numai în situația în care nu a intervenit retragerea plângerii prealabile de către partea vătămată sau împăcarea părților din procesul penal.
De asemenea, în situația neintroducerii plângerii prealabile sau a introducerii tardive a plângerii, organul judiciar penal se află în imposibilitatea de a cerceta cauza în scopul aflării adevărului.
Dacă acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă formulată de partea vătămată, această persoană are prerogativa de a împiedica exercitarea acțiunii penale, până la finalizarea ei, prin retragerea plângerii.
CAPITOLUL 1
NOTIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND OFICIALITATEA ȘI DISPONIBILITATEA ÎN PROCESUL PENAL
1.1. Oficialitatea și excepțiile sale
Oficialitatea procesului penal cât și legalitatea acestuia ne sunt prezentate înca din primele articole ale Codului de Procedură Penală și anume: Art 2 Legalitatea și oficialitatea procesului penal :
(1)Procesul penal se desfășoară atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății, potrivit dispozițiilor prevăzute de lege.
(2)Actele necesare desfășurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel.
Principiu de bază al procesului penal este reglementat în cap. I al Codului de Procedură Penală, partea generală.
Pricipiul este prevăzut în toate legislațiile moderne. Potrivit principiului oficialității actele necesare desfășurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel. Principiul obligă, printre altele, ca procurorul și organele de urmărire penală, de îndată ce au cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni, să efectueze din oficiu urmărirea penală. De asemenea, și instanța de judecată, după ce a fost sesizată cu judecarea unei cauze penale, îndeplinește din oficiu toate actele ce intră în atribuțiile ei.
Oficialitatea procesului penal nu se aplică în cazul când legea condiționează desfășurarea procesului penal de existența plângerii prealabile făcută de partea vătămată (disponibilitatea acțiunii penale sau principiul disponibilității). Totodată oficialitatea este știrbită în privința declanșării procesului penal, în cazul infracțiunilor pentru care este necesară autorizarea Procurorului General, sesizarea comandantului sau aprobarea camerei parlamentare ori în privința desfășurării procesului penal după ce acesta a fost pornit din oficiu, în cazul infracțiunii de viol. Procesul penal este guvernat de principiul oficialității.
În dreptul procesual penal, principiul oficialității decurge din sistemul de acuzare publică adoptat de legiuitorul român și caracterizează întreaga procedură penală. Opinia majorității autorilor este că, chiar dacă în cazul anumitor instituții devin incidente aspecte ce presupun disponibilitatea, principiul oficialității nu este înlăturat, procesul penal desfășurându-se pe tot parcursul său potrivit acestui principiu, ea neputând fi nici contracarată și nici afectată de excepțiile de disponibilitate.
In sensul acesta s-a pronunțat și Curtea Constituțională, care a reținut: “Condiționarea punerii în mișcare a acțiunii penale de existența plângerii prealabile a persoanei vătămate reprezintă o excepție de la regula generală a oficialității procesului penal înscrisă în art. 2 alin 2 din Codul de procedură penală”1 .Prin urmare, cauzele de disponibilitate nu s-ar constitui într-un principiu al disponibilității, care este specific doar procesului civil.
Foarte rar autorii de drept procesual penal se exprimă în sensul existenței unui principiu al disponibiliății, dar și atunci fără însă a argumenta acest lucru în mod suficient.Din punct de vedere al reglementării existente în prezent, de la principiul oficialității legea a prevăzut unele excepții, atribuind și altor persoane/instituții dreptul de a efectua unele acte procesuale.Una dintre aceste excepții privește necesitatea formulării pentru anumite infractiunii a plângerii prealabile din partea persoanei vătămate.
1.2. Disponibilitatea în procedura plângerii prealabile
O excepție de la principul oficialității privește condiționarea punerii în mișcare a acțiunii penale, pentru anumite infracțiuni care prezintă un grad mai scăzut de pericol social, de manifestarea de voință a persoanei vătămate exprimată prin plângerea penală prealabilă.
În cazul acestor infracțiuni,expres și limitativ prevăzute de lege, acțiunea penală se pune în mișcare numai ca urmare a voinței persoanei vătămate: singură, persoana vătămată este cea care apreciază oportunitatea declanșării procedurilor oficiale de tragere la răspundere penală a celui care i-a produs o vătămare, legea acordându-i astfel un drept de disponibilitate. Odată îndeplinită condiția prealabilă, actele necesare începerii și desfășurării procesului penal vor fi efectuate mai departe în virtutea principiului oficialității – aceasta pentru că disponibilitatea nu afectează caracterul obligatoriu al acțiunii penale.
Dacă disponibilitatea se manifestă din nou sub forma retragerii plângerii prealabile sau a împăcarii părților în cazurile în care legea permite, atunci acțiunea penală se stinge și procesul penal va înceta. Dar retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părților nu constituie acte de revocare a acțiunii penale, ci cauze de stingere a acesteia.
Prin urmare, putem spune că persoana vătămată dispune nu de acțiune (care aparține statului), ci de plângerea sa prealabilă influențând însă acțiunea.
Așadar, disponibilitatea este un principiu aplicabil nu pentru acțiunea penală, ci pentru procesul penal ce caracterizează procedura plângerii prelabile. Aceasta pentru că, pe de o parte procesul penal se poate desfășura și fără acțiunea penală pusă în mișcare (în urma plângerii prealabile procurorul dispune începerea urmăririi penale dar fără a promova acțiunea penală) sau cu acțiunea penală stinsă (de exemplu doar inculpatul condamnat declară recurs, în timp ce nici partea vătămată, nici procurorul nu au înțeles să mai exercite acțiunea penală), iar pe de altă parte dacă introducerea plângerii prealabile nu atrage obligativitatea inculpării, în schimb retragerea ei are ca efect imediat stingerea acțiunii penale când aceasta fusese pusă în mișcare de procuror.
Cât privește conținutul acestui principiu, drepturile din procedura civilă ce intră în conținutul principiului disponibilității – un principiu ce caracterizează procesul civil se regăsesc întocmai în latura civilă a procesului penal. Însă, dat fiind specificul procedurii plângerii prealabile, constatăm că mai multe elemente ale principiului disponibilității se regăsesc și în latura penală a procesului penal.
Putem discuta și despre o paralelă între principiul oficialitații și principiul disponibilității.Disponibilitatea este principiul în virtutea căruia persoanele au libertatea ca, pentru ocrotirea drepturilor sau intereselor lor, legal protejate, încalcate sau contestate, să se adreseze (dacă vor) organelor judiciare, și după ce au pornit procesul, fie să urmarească dreptul reclamat pană la recunoasterea sau realizarea lui efectivă, fie să renunțe la obiectul litigiului ori numai la mijloacele procesuale pe care legea le pune la îndemană pentru apararea drepturilor subiective.
CAPITOLUL 2
DREPTUL DE A DECLANȘA ACȚIUNEA PENALĂ
2.1. Regula: disponibilitatea formulării plângerii prealabile
În sistemul nostru, acțiunea penală este obligatorie: în procesul penal obișnuit, declanșat ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se desfășoară din oficiu, organele de urmărire penală sunt obligate să demareze investigațiile necesare descoperirii faptelor, a probelor și a făptuitorilor în vederea tragerii lor la răspundere penală, indiferent de existența vreunei sesizări din partea victimei infracțiunii (principiului legalității urmăririi).
Acțiunea penală având un caracter de ordine publică, odată declanșată ea trebuie exercitată până la capăt. Astfel că părțile nu pot, pe cale de învoială, de tranzacție, de renunțare să dispună de raportul juridic de drept penal derivvor) organelor judiciare, și după ce au pornit procesul, fie să urmarească dreptul reclamat pană la recunoasterea sau realizarea lui efectivă, fie să renunțe la obiectul litigiului ori numai la mijloacele procesuale pe care legea le pune la îndemană pentru apararea drepturilor subiective.
CAPITOLUL 2
DREPTUL DE A DECLANȘA ACȚIUNEA PENALĂ
2.1. Regula: disponibilitatea formulării plângerii prealabile
În sistemul nostru, acțiunea penală este obligatorie: în procesul penal obișnuit, declanșat ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se desfășoară din oficiu, organele de urmărire penală sunt obligate să demareze investigațiile necesare descoperirii faptelor, a probelor și a făptuitorilor în vederea tragerii lor la răspundere penală, indiferent de existența vreunei sesizări din partea victimei infracțiunii (principiului legalității urmăririi).
Acțiunea penală având un caracter de ordine publică, odată declanșată ea trebuie exercitată până la capăt. Astfel că părțile nu pot, pe cale de învoială, de tranzacție, de renunțare să dispună de raportul juridic de drept penal derivând din infracțiune (principiul indisponibilității procesului penal)1: ministerul public nu poate tranzacționa acțiunea penală, nici renunța în avans la o cale de atac, nici achiesa la hotărâre2.
Însă, în cazul procedurii plângerii prealabile, victima infracțiunii are libertatea de a alege dacă va solicita sau nu tragerea la răspundere penală a făptuitorului, drept echivalent cu cel existent în procedura civilă de a promova sau nu acțiunea necesară pentru obținerea despăgubirilor ori realizarea creanței. Acest drept este conferit de leguitor numai în cazul anumitor infracțiuni, prevăzute de Codul penal sau în legile speciale cu dispoziții penale.
Din dispozițiile art. 131 C.pen. rezultă că dreptul de formula plângerea pealabilă în vederea punerii în mișcare a acțiunii penale are un caracter personal și aparține exclusiv persoanei vătămate. Persoana vătămată, subiect activ secundar al acțiunii penale, este însuși subiectul pasiv al infracțiunii, adică persoana fizică sau juridică titulară a valorii sociale ocrotite și care este vătămată sau periclitată prin infracțiune. Când participă la procesul penal, ea devine parte vătămată 3(art. 24 C.proc.pen).
Manifestarea de voință a persoanei vătămate, materializată în depunerea plângerii prealabile, nu este însă suficientă ca pricina să fie adusă în fața judecătorului4: voința victimei de a fi sancționat făptuitorul urmează a fi cenzurată de procuror, care va prelua inițiativa prin promovarea acțiunii penale. Așadar, în prezența disponibilității conferită de legiuitor titularului plângerii prealabile, acțiunea penală nu își pierde din trăsăturile generale ale acestei acțiuni în procedura obișnuită, ci capătă trăsături specifice: putem spune că din momentul manifestării principiului disponibilității prin formularea plângerii prealabile, acesta se combină cu principiul oficialității exercitat prin persoana procurorului,iar pentru a avea efect cele două principii trebuie să acționeze concomitent: pe de o parte, fără voința victimei, procurorul nu poate demara procesul penal (art. 228 alin.4 C.proc.pen) și nici pune în mișcare acțiunea penală (art. 10 lit f); pe de altă parte fără implicarea procurorului, manifestarea voinței persoanei vătămate rămâne fără efect penal și procesual penal.Acesta este și motivul pentru care, în cazul acțiunilor penale puse în mișcare la plângerea prealabilă, partea vătămată este cea care dispune în exclusivitate asupra punerii în mișcare a acțiunii penale și singura care poate stopa exercitarea acesteia înainte de pronunțarea unei soluții definitive, prin retragerea plângerii sau prin împăcare cu inculpatul și, de asemenea, care are (alături de procuror) dreptul la recurs. Aceste drepturi fac parte din categoria drepturilor personale-nepatrimoniale, care se sting prin decesul părții vătămate, moștenitorii sau procurorul nemaiputand să le exercite 5.
2.2. Excepții de la principiul disponibilității plângerii prealabile. Oficialitate.
Dreptul de sesizare prin plângere prealabilă este absolut, caci exercitarea acțiunii penale depinde numai de voința persoanei vatamate prin infracțiune: neintroducerea sau retragerea plangerii prealabile este un impediment la punerea în mișcare și la exercitarea acțiunii penale. Sunt mai multe categorii de limite ale acestui drept, când acțiunea penală se pune în mișcare și din oficiu.
Conform art. 131 alin. ultim Cod penal, când cel vatamat este o persoana lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsa, acțiunea penala se pune în mișcare și din oficiu.
În lipsa oricăror altor precizări, din folosirea de legiuitor a conjuncției copulative și rezultă că organele judiciare ar putea acționa indiferent dacă titularul a formulat sau nu plângerea prealabilă, și indiferent de condiția respectării vreunui anumit termen (care, numai pentru plângerea prealabilă, este de două luni). În acest sens a decis chiar fosta instanță supremă6.
În această privință putem spune că anihilează în întregime caracterul disponibil al plângerii prealabile, făcând astfel inutilă reglementarea distinctă din art. 131 Cod Penal, caracter care trebuie să-și găsească aplicabilitatea inclusiv în situația analizată.Putem spune că oficialitatea punerii în mișcare a acțiunii penale în cazurile arătate funcționeaza doar în subsidiar, fiind o garanție pentru protecția drepturilor minorului sau incapabilului numai în cazul în care reprezentanții săi legali nu au introdus, repectiv nu au încuviințat formularea plângerii prealabile.
În aceste cazuri, organul judiciar trebuie să analizeze dacă neintroducerea, respectiv retragerea plângerii prealabile s-a făcut în interesul persoanei vătămate și numai în caz de răspuns negativ să demareze din oficiu procesul penal.
Mai menționăm că dacă procesul penal s-a pus în mișcare din oficiu în cazul reglementat de art.131 alin. ultim C.proc.pen, persoana vătămată nu poate determina încetarea procedurilor prin retragerea plângerii prealabile (evident, dacă aceasta s-a formulat ulterior punerii în mișcare a acțiunii penale din oficiu7), însă există totuși posibilitatea ca părțile să se împace, fiind prevăzută în mod expres această posibilitate în art. 132 alin 3 C.pen.
Tot astfel, în cazul infracțiunilor de lovire sau alte violențe, respectiv de vătămare corporală, s-a dat posibilitatea punerii în mișcare și din oficiu a acțiunii penale dacă sunt comise asupra membrilor familiei (art. 180 alin 1 și 2, repectiv art. 181 alin.1Codul penal). Și aici legea penală prevede în mod expres că părțile se pot împăca și astfel poate fi înlăturată răspunderea penală a făptuitorului (art. 180 alin.4 și art. 181 alin.3).
Prevederi cu privire la declanșarea acțiunii penale la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate sau și din oficiu, există și în legi speciale. De exemplu, infracțiunea de lovire sau alte acte de violență comisă împotriva unui avocat în timpul exercitării profesiei sau în legătură cu aceasta se urmărește la plângerea prealabilă și din oficiu. Retragerea sau împăcarea înlătură răspunderea penală(art. 37 alin. 3, respectiv alin. 4 din Legea nr 51/1995).
2.3. Excepții de la principiul disponibilității plângerii prealabile. Disponibilitatea terților.
Dreptul de sesizare a organelor judiciare de către persoana vătămată prin formularea și depunerea plângerii prealabile este unul exclusiv, în sensul ca nicio altă persoană – cum ar fi substituiții procesuali – nu beneficiază de acest drept în locul persoanei vătămate, care are astfel exercițiul deplin al drepturilor sale.
Ca excepție de la această regulă arătăm că, în unele legi cu dispoziții penale se prevede că, pentru anumite infracțiuni, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dar și la sesizarea unui anumit organ sau unei anumite persoane.
Astfel, în Legea nr. 191/2003 privind infracțiunile la regimul transportului naval se prevede în art. 26 alin. 1 și 3 că acțiunea penală pentru infracțiunea de lovire a superiorului de către inferior se pune în mișcare la sesizarea comandantului sau a proprietarului, ori a operatorului navei, după caz, dar și la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Un caz asemănător cu cel expus mai sus se referă și la infracțiunea de concurență neloială reglementată de art. 8 din Legea nr.11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, pentru care legea prevede că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea părții vătămate ori la sesizarea camerei de comerț și industrie teritorială sau a altei organizații profesionale ori la sesizarea persoanelor împuternicite de Oficiul Concurenței.
În lipsa voinței persoanei vătămate ca făptuitorul să fie tras la răspundere penală, se acordă posibilitatea de a solicita acest lucru unor structuri profesionale, care nu acționează nici ca acuzator public (nefiind procuror), nici ca victimă (nefiindu-i vătămat vreun interes propriu), ci care apără astfel un interes personal care nu le aparține. Situația este întâlnită și în procesul civil, tot cu caracter de excepție de la principiul oficialității căci, așa cum arătam mai sus, alte persoane sau organizații au primit dreptul de a formula acțiunea civilă în cazurile reglementate expres de lege. În dreptul penal, ea a fost consacrată de Codul de procedură penală Carol al II-lea, de la 1936, și apoi de Codul de procedură penală al Republicii Populare Române de la 1948 care prin art. 230, respectiv art.226 dădea dreptul de a pune în mișcare acțiunea penală direct la instanță la asociațiile constituite pentru apărarea intereselor membrilor lor, dacă infracțiunea a adus atingere scopului general urmărit sau intereselor membrilor lor.
Este de observat totuși că dispoziția menționată face vorbire de plângerea părții vătămate și nu de plângerea prealabilă a acesteia. Față de formularea echivocă a textului, sunt dubii dacă retragerea plângerii, care nu se prevede în mod explicit că ar fi una prealabilă, ar stinge acțiunea penală. Cu toate acestea, într-o decizie de speță s-a stabilit că atâta vreme cât pentru infracțiunea de concurență neloială prevăzută în art. 5 lit. a din Legea nr. 11/1991, imputată inculpatului alături de alte infracțiuni, acțiunea penală a fost pusă în mișcare fără să existe plângerea prealabilă a persoanei vătămate ori sesizarea comisiei de comerț și industrie teritorială sau a altei organizații profesionale, așa cum cere art. 8 dinLegea nr. 11/1991, urmează ca, pentru această infracțiune, să se dispună, în baza art. 11 pct. 2 lit. B raportat la art. 10 lit. f C. pr. pen., încetarea procesului penal.
În toate aceste situații, exista un caz de împiedicare alternativ: daca nu s-a produs sesizarea organului competent, se poate face, în termenul legal, plângerea prealabila de catre persoana vătămată și invers. Diferența constă în termenul de formulare a sesizării, care este prevăzut doar în cazul plângerii prealabile și care este de 2 luni de la data cunoașterii făptuitorului. Cât timp nu s-a actionat prin nici unul din aceste moduri speciale de sesizare, nu poate interveni răspunderea penală. Daca sesizarea nu poate fi retrasă, retragerea plângerii prealabile este posibilă potrivit dreptului comun pentru a stinge acțiunea penală.
Indiferent care este organul abilitat prin lege care a formulat plângerea sau sesizarea ori autorizarea, totuși decizia de începere a urmăririi și de punere sub acuzare rămâne atributul exclusiv al procurorului. Nu același lucru se întâlnește și în alte legislații, unde dreptul acestor entități este mai extins. Astfel, în dreptul englez, se recunoaște unor organe administrative (agenții de urmărire judiciară) dreptul de a declanșa urmărirea penală în anumite domenii: Biroul pentru Infracțiuni Grave de Fraudă, Oficiul de Vamă și Accize, Biroul pentru Siguranță și Sănătate, Societatea Națională de Prevenire a Tratamentului dureros aplicat copiilor etc; la fel, în dreptul francez, au posibilitatea de a declanșa urmărirea funcționarii din cadrul administrațiilor care privesc apa și pădurile, podurile și soselele, taxe indirecte, vamă (art. 22, 39 C.proc.pen.).
2.4. Disponibilitatea – drept al învinuitului/inculpatului
În dreptul nostru, persoana vătămată își poate retrage plângerea prealabilă fără a fi nevoie de acordul celui urmărit, cum este impus, de exemplu, în legislația germană sau portugheză. Cu toate acestea, voința acestuia din urmă este importantă în funcționarea unei alte instituții: este vorba de continuarea procesului penal.
Astfel, dacă persoana vătămată și-a retras plângerea prealabilă, în temeiul art. 13 Coduli de Procedură Penala învinuitul/inculpatul poate cere continuarea procesului penal, urmărind stabilirea nevinovăției sale. Dreptul conferit de art. 13 C.proc.pen este un element al contraacțiunii în justiție ce aparține celui urmărit, care exercită astfel funcția de apărare. Aceasta există încă din momentul folosirii acțiunii penale și are ca scop apărarea de răspundere.
În acest fel, este asigurat dreptul de acces al inculpatului la un tribunal, în sensul art. 6 din CEDO, disponibilitatea atribuită de legiuitor învinuitului/inculpatului devine limită a disponibilității de care beneficiază persoana vătămată, iar procesul penal declanșat aceasta va continua chiar împotriva voinței sale.
Putem spune astfel că, pe durata continuării procesului penal, efectul retragerii plângerii prealabile este suspendat: retragerea stinge doar acțiunea penală, dar procesul penal va continua. El va redeveni aplicabil numai dacă, în urma continuării procesului penal, nu se constată incidența vreunuia din cazurile prevăzute de art. 10 lit. a)-e), situație în care procurorul, respectiv instanța e obligată să dea efect retragerii plângerii prealabile.
Contraacțiunea inculpatului poate determina continuarea procesului penal împotriva voinței victimei sau chiar a procurorului și într-un alt caz. Astfel, în situația în care sentința primei instanțe este atacată cu recurs doar de către inculpat, procesul penal va continua fără ca acțiunea penală să fi fost exercitată de către titularii săi.
CAPITOLUL 3
DREPTUL DE A DETERMINA OBIECTUL PROCESULUI
3.1. Dreptul de a determina obiectul procesului
Aplicarea principiului disponibilității în procedura plângerii prealabile ar reclama ca procurorul,respectiv instanța de judecată să soluționeze litigiul penal numai cu privire la persoanele la care se referă plângerea prealabilă, infracțiunea reclamată și, în calea de atac, numai cu privire la motivele invocate de cel care a intentat-o. Cu toate acestea, sunt anumite prevederi legale care afectează voința părții vătămate în ceea ce privește obiectul procesului penal.
Dreptul de a determina limitele acțiunii sau ale apărării, element component al conținutului principiului disponibilității, exprimând facultatea reclamantului de a fixa, prin cererea de chemare în judecată, obiectul și limitele acțiunii, precum și îndreptățirea pârâtului de a determina modul și limitele apărării sale față de pretențiile formulate de către reclamant.În sistemul legislației noastre procesuale, instanța de judecată este obligată să soluționeze procesul cantonându-se la obiectul acestuia astfel cum el a fost precizat de către reclamant prin acțiunea sa și rămânând în limitele stabilite prin această acțiune; ea nu poate depăși limitele fixate de reclamant prin acțiunea sa, în scopul de a-i acorda mai mult sau mai puțin decât acesta a cerut, după cum nu poate da nici altceva decât s-a cerut. Legea dispune în acest sens că judecătorii vor hotărî numai asupra celor ce formează obiectul pricinii; tot ea înscrie printre motivele de revizuire și cazurile de plus petita și extra petita.
Pe aceeași linie a consacrării dreptului părții de a determina limitele acțiunii sau ale apărării, legea mai stabilește că instanța acordă cheltuielile de judecată celui care a câștigat procesul, dar numai dacă acesta cere obligarea părții adverse la plata lor. În schimb, instanța nu este legată de calificarea juridică pe care părțile o dau cererilor și apărărilor lor: ea poate modifica temeiul juridic al acțiunii introduse de reclamant, ca și al excepției ridicate de pârât. Tot astfel, instanța de recurs nu este limitată, examinând legalitatea hotărârii atacate, la motivele invocate de recurent; ea poate să invoce din oficiu motivele de ordine publică, având însă obligația să le pună în dezbaterea părților; instanța poate astfel desființa hotărârea chiar pentru alte motive de nelegalitate decât cele invocate în cererea de recurs.
Cu toate acestea, legea nu permite instanței de recurs să extindă verificarea legalității hotărârii atacate și cu privire la situația părților din proces care nu au declarat recurs și nici cu referire la acea parte a hotărârii care nu a fost vizată prin recurs. Cât privește determinarea limitelor apărării, legea o lasă în exclusivitate la libera apreciere a părții interesate, care, în general, este pârâtul: acesta are facultatea să ridice excepții de fond sau de procedură, să-și facă apărările în fapt și în drept pe care le crede de cuviință.
3.2. Limite privind subiecții acțiunii penale
Acțiunea penală este indivizibilă, aspect ce decurge din unitatea infracțiunii ca fapt juridic. Indivizibilității de drept substanțial îi corespunde astfel o indivizibilitate de drept procesual: acțiunea penală este îndreptată deodată contra celor care au săvârșit infracțiunea ca autori, instigatori sau complici, dacă toți sunt cunoscuți. Procesual, acțiunea penală se pune în mișcare și se exercită față de toți participanții cunoscuți în momentul pornirii procesului penal.În caz de descoperire a altor participanți în cursul procesului, acțiunea penală va fi extinsă și la aceștia (art.238 și 337 C.proc.pen).
Cât privește persoana care a suferit o vătămare prin infracțiune, organul judiciar este obligat să o cheme, spre a fi ascultată, ocazie cu care i se pune în vedere că se poate constitui parte vătămată (art.76 C.proc.pen).
Caracterul indivizibil al acțiunii penale este aplicabil și în procedura plângerii prealabile. Astfel că regula determinării obiectului acțiunii penale prin simpla voință a victimei, impusă de principiul disponibilității, nu este pe deplin incidentă. Dar nici regulile obișnuite enunțate mai sus nu se aplică, în sensul că procedura extinderii nu are loc la inițiativa organelor judiciare, ci legiuitorul a înțeles să particularizeze dreptul de disponibilitatea pe care îl are titularul plângerii prealabile.Astfel, datorită efectului in rem produs de introducerea plângerii prealabile, ea prezintă un caracter indivizibil din punct de vedere al răspunderii penale, exprimat prin două reguli, prevăzute în art. 131 C.pen, care afectează voința părții vătămate: extinderea procesului penal la alți făptuitori pentru care nu s-a formulat plângerea prealabilă de către persoana vătămată și extinderea procesului penal cu privire la toate victimele infracțiunii, contrar chiar voinței părții vătămate care a formulat plângerea prealabilă:
a. indivizibilitatea activă a plângerii prealabile (art.131 alin.3 C.pen): fapta care a adus vătămare mai multor persoane atrage răspunderea penală, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menține numai de către una dintre ele. Din această regulă rezultă că, împotriva dorinței persoanelor vătămate prin comiterea unei infracțiuni cu mai mulți subiecți pasivi, ele ajung să fie antrenate într-un proces penal prin voința legiuitorului, deși nu au formulat vreo plângere prealabilă.
Critica care se poate aduce acestei reglementări este aceea că, dacă o singură persoană vătămată formulează plângere prealabilă, făptuitorul nu va fi tras la răspundere penală pentru fapta care a vătămat mai multe persoane doar dacă toate victimele și-ar retrage plângerile prealabile, deci inclusiv acele persoane care – de fapt – nici nu le formulaseră. De asemenea, ele vor plăti cheltuielile judiciare avansate de stat (în caz că vor pierde procesul penal pe care l-au generat fără voia lor, precum și în caz că își retrag plângerea prealabilă pe care nu au formulat-o), deși nu se poate reține culpa procesuală a tuturor.
Este de observat că în situația în care au existat mai multe victime, însă numai o parte au formulat plângerea prealabilă și acțiunea a fost stinsă prin soluționarea ei, ea nu mai poate fi pusă ulterior în mișcare de către celelalte persoane vătămate întrucât se opune autoritatea lucrului judecat.
b. indivizibilitatea pasivă a plângerii prealabile (art.131 alin. 4 C.pen): fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanților la săvârșirea ei, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menține cu privire numai la unul dintre ei. Cum plângerea prealabilă privește fapta, și nu doar făptuitorul, retragerea ei se face cu privire la faptă și nu la o anumită persoană. Din această regulă rezultă că,împotriva voinței părții vătămate, se antrenează prin voința legiuitorului răspunderea penală și a altor persoane decât cele vizate prin plângerea penală prealabilă; evident, pentru aceasta procurorul sau, în mod excepțional instanța, trebuie să pună în mișcare acțiunea penală.
Critica acestei reglementări constă în aceea că, dacă victima unei infracțiuni comise de mai multe persoane a formulat plângere prealabilă împotriva unui singur făptuitor, ea nu are posibilitatea de a determina tragerea la răspundere penală doar a acestuia decât împăcându-se cu ceilalți pe care de fapt nici nu înțelese să îi cheme în judecată, iar cheltuielile judiciare le vor împărți în egală măsură.
Indivizibilitatea plângerii prealabile își are izvorul în regulile procedurii civile privind coparticiparea procesuală (litisconsorțiu procesual). Aceasta desemnează situația când mai multe persoane sunt reclamante sau pârâte în cadrul unui proces civil, fiind astfel reunite într-un singur proces mai multe acțiuni ce puteau face obiectul unor cereri separate.
Transpunând această instituție în procedura penală, afirmăm că indivizibilitatea este o aspect al coparticipării procesuale care își are izvorul în aceeași infracțiune.
Cu privire la efectele indivizibilității, în afară de obligativitatea derulării procedurilor față de toate părțile vizate de lege, doctrina penală nu a analizat implicațiile acestei instituții. Practic, în temeiul legii, persoane nevizate inițial de plângerea prealabilă, sunt introduse în cauză, dar ele nu sunt terți în procesul penal, ci coparticipanți, dobândind această calitate, ca parte principală, de la data formulării plângerii.
Cum drepturile persoanelor vătămate sunt personale și răspunderea penală a infractorului este una personală, rezultă că în procedura penală ar putea fi aplicabile dispozițiile art. 48 C.pr.civ, potrivit cărora actele de procedură, apărările și concluziile unuia dintre reclamanți sau pârâți nu pot nici folosi, nici păgubi celorlalți. Deci, fiecare parte vătămată, respectiv inculpat trebuie să își susțină și să probeze propriile apărări, potrivit principiului independenței procesuale. Cu toate acestea, în cazul exercităriii căilor de atac în cazul hotărârilor judecătorești pronunțate în cauzele privind infracțiuni urmăribile la plângerea prealabilă, credem că se produce un efect ce caracterizează dependența procesuală, întocmai cum reglementează art. 48 al.2 C.proc.civ: când prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziții legale, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanților sau pârâților, actele de procedură îndeplinite îndeplinite numai de unii dintre ei sau termenele încuviințate numai unora dintre ei pentru îndeplinirea actelor de procedură folosesc și celorlalți. Or, întrucât în temeiul art.131 C.pen, efectele formulării plângerii prelabile privesc și alte părți vătămate sau inculpați decât cei vizați inițial în actul de sesizare, hotărârea dată în soluționarea căii de atac trebuie să privească toate părțile implicate.
Ca urmare, dacă recursul a fost declarat de o singură persoană, indiferent de calitatea sa procesuală, acesta își va extinde efectele asupra tuturor părților vătămate (chiar dacă nu au figurat în această calitate în fața primei instanțe) și asupra tuturor inculpaților (chiar dacă cererea de recurs nu îi privește pe unii dintre ei), ceea ce constituie o regulă specială față de cea a efectului extensiv al recursului, prevăzută de art. 3857 C.proc.pen)
3.3. Limite privind temeiul acțiunii penale
Temeiul de fapt al acțiunii penale îl constituie fapta descrisă de persoana vătămată în plângerea prealabilă. Organele judiciare nu pot extinde procesul penal cu privire la alte fapte decât în temeiul art. 238 C.proc.pen (în cursul urmăririi penale), repectiv al art. 336 C.proc.pen (în cursul judecății).
Deși codul nu conține norme exprese pentru situația în care aceste noi fapte ar constitui infracțiuni urmăribile la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, lăsând să se înțeleagă că numai procurorul sau, în lipsa acestuia, instanța ar extinde procesul penal, coroborând aceste dispoziții cu cele din art. 279 rezultă că este obligatorie existența unei plângeri prealabile din partea persoanei vătămate pentru ca organele judiciare să extindă limitele procesului.
Odată cu formularea plângerii, art. 283 C.proc.pen nu impune persoanei vătămate și indicarea încadrării juridice a faptei reclamate. Dacă aceasta a fost indicată, organul judiciar nu este ținut de ea.Astfel, dacă victima formulează plângere pentru calomnie și organul judiciar constată că fapta constituie infracțiunea de insultă, apreciem că în aplicarea art. 286 C.proc.pen. organul judiciar trebuie să cheme persoana vătămată și să o întrebe dacă înțelege să își mențină plângerea pentru noua încadrare. Dacă aceasta insistă pe încadrarea inițială, după schimbarea încadrării juridice care este obligatorie în temeiul principiului legalității, procesul penal va trebui finalizat prin aplicarea art. 10 lit f. în raport de infracțiunea de calomnie.
CAPITOLUL 4
DREPTUL PĂRȚILOR DE A STINGE LITIGIUL
Pe tot parcursul procesului penal parțile au dreptul a stinge litigiul.Acest lucru poate fi posibil prin suspendarea procesului penal, retragerea plâgerii prealabile sau prin împacarea părtilor.
4.1. Suspendarea procesului penal
Prin suspendarea judecății se înțelege oprirea cursului judecății datorită apariției unor împrejurări voite de părți, care nu mai stăruie în soluționarea pricinii, ori independente de voința lor, când părțile sunt în imposibilitate fizică sau juridică de a se prezenta la judecată.
Art 367 privind suspendarea judecății spune că procesul penal se poate suspenda dacă: se constată pe baza unei expertize medico-legale că inculpatul suferă de o boală gravă, care îl împiedică să participe la judecată, instanța dispune, prin încheiere, suspendarea judecății până când starea sănătății inculpatului va permite participarea acestuia la judecată ; dacă sunt mai mulți inculpați, iar temeiul suspendării privește numai pe unul dintre ei și disjungerea nu este posibilă, se dispune suspendarea întregii cauze; suspendarea judecății se dispune și pe perioada desfășurării procedurii de mediere, potrivit legii; încheierea dată în primă instanță prin care s-a dispus suspendarea cauzei poate fi atacată separat cu contestație la instanța ierarhic superioară în termen de 24 de ore de la pronunțare, pentru procuror, părțile și persoana vătămată prezente, și de la comunicare, pentru părțile sau persoana vătămată care lipsesc.
Contestația se depune la instanța care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanței ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare; contestația nu suspendă executarea și se judecă în termen de 3 zile de la primirea dosarului. Procesul penal se reia din oficiu de îndată ce inculpatul poate participa la judecată sau la încheierea procedurii de mediere, potrivit legii; instanța de judecată este obligată să verifice periodic, dar nu mai târziu de 3 luni, dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea judecății; dacă inculpatul se află în arest la domiciliu sau este arestat preventiv, se aplică în mod corespunzător prevederile art. 208; ridicarea unei excepții de neconstituționalitate nu suspendă judecarea cauzei.
În concuzie, conform codului, suspendarea urmăririi penale are loc în caz de boală gravă învinuitului/inculpatului (art.239). În cursul judecății, suspendarea are loc obligatoriu în caz de boală gravă a inculpatului (art. 303 alin.1) sau în caz de ridicare a excepției de neconstituționalitate (art. 303 alin.6) și facultativ în cazul când se cere extrădarea persoanei judecate (art. 3031). După cum se observă, voința părților nu joacă niciun rol în aceste situații.
Într-un singur caz însă, și numai în ceea ce privește instituția ce face obiectul prezentului studiu, disponibilitatea părților poate determina suspendarea procedurii oficiale de tragere la răspundere a infractorului. Conform art.70 din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, în cazul în care medierea se desfașoara dupa începerea procesului penal, urmarirea penală sau, după caz, judecata se suspendă, în temeiul prezentarii de caăre parți a contractului de mediere. Or, dispozițiile legii medierii se aplica numai în cauzele penale ce privesc infracțiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împacarea partilor înlatura răspunderea penală (art. 67 alin. 1).
Suspendarea procesului penal durează pâna când procedura medierii se închide prin oricare dintre modurile prevazute de prezenta lege, dar nu mai mult de 3 luni de la data semnării contractului de mediere, urmând ca procesul penal să se reia din oficiu, imediat după primirea procesului-verbal prin care se constată că parțile nu s-au împacat sau, dacă acesta nu se comunică, la expirarea termenului de 3 luni.
Suspendarea judecății se dispune printr-o încheiere care poate fi atacată cu recurs, în mod separat.Recursul poate fi declarat cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât și împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a procesului.Încheierea de suspendare a judecății poate fi atacată numai o singură dată cu recurs.
Prin încheierea de suspendare a judecății, instanța nu se dezinvestește de soluționarea pricinii, dar procesul rămâne în nelucrare și orice act de procedură efectuat în timpul suspendării judecății este lovit de nulitate, nulitate care este însă, relativă. Suspendarea judecății operează în bloc, adică față de toate părțile din proces.
În cazul suspendării voluntare a judecății, data la care s-a dispus suspendarea constituie momentul de la care începe să curgă termenul de perimare.
Reluarea judecății se face fie din oficiu, fie print-o simplă cerere în care se va arăta numărul dosarului, data și cauza suspendării, relații în legătură cu dispariția cauzei de suspendare și solicitarea repunerii pe rol a cauzei. Instanța va fixa un temen și va cita părțile.
Din cele relatate mai sus rezultă că suspendarea oprește cursul judecății datorită unor împrejurări voite de părți, care nu mai stăruie în soluționarea cauzei, sau independente de voința lor, cînd sunt în imposibilitatea fizică sau juridică de a se prezenta la judecată.
Toate aceste cazuri pot fi clasificate, în raport de natura împrejurării care a determinat suspendarea, în cazuri de suspendare voluntară și cazuri de suspendare legală. Ca efect , trebuie subliniat faptul că suspendarea lasă în nelucrare procesul și că ea operează față de toate părțile din proces.
Deci putem concluziona că suspendarea este un incident procesual care influențează cursul normal al dezbaterilor.
4.2. Retragerea plângerii prealabile
Art. 158 – Retragerea plângerii prealabile
(1) Retragerea plângerii prealabile poate interveni până la pronunțarea unei hotărâri definitive, în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile.
(2) Retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă.
(3) Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, retragerea plângerii prealabile se face numai de reprezentanții lor legali. În cazul persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă, retragerea se face cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege.
(4) În cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu în condițiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însușită de procuror. Pe rațiuni de simetrie și logica juridică, instituind din lipsa plângerii prealabile o cauză de inlăturare a răspunderii penale, legiuitorul a procedat în mod similar și pentru ipoteza retragerii plângerii prealabile. Din acest punct de vedere, retragerea plângerii prealabile ca instituție reprezintă acea cauză legală de înlaturare a răspunderii penale care constă în manifestarea de voință a persoanei vătămate de a renunța, în condțtiile legii, la plângerea prealabilă introdusa anterior.
Retragerea plângerii este reglementată ca natura juridica, efecte și condiții de exercitare în dispozițiile art.131 C.P. , care, referinduse atât la lipsa plângerii cât și la retragerea ei contine pe ansamblu multe dispoziții cu incidență comună. In mod distinct art.131 alin. 2 prevede că: retragerea plângerii prealabile, de asemenea, înlatură răspunderea penală.
Lipsa plângerii prealabile produce efecte in rem. Ca urmare, în caz de indivizibilitate activă (participație penală) sau pasivă, ea trebuie să privească toți făptuitorii, respectiv toate părțile vătămate. Astfel, într-o speță s-a decis că față de prevederile art. 131 alin. 4 C. pen, dispoziția instanței de a înceta procesul penal pentru infracțiunea de lovire cu privire la doi dintre inculpați este greșită, cât timp partea vătămată și-a menținut plângerea îndreptată împotriva celui de-al treilea inculpat.
Condițiile de valabilitate ale retragerii plângerii prelabile
Retragerea plângerii prealabile este subordonată întrunirii cumulative a mai multor condiții, referitoare la :
Persoana îndrituita nu poate fi decât persoana vatamată. În cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau prezintă o capacitate de exercițiu limitată, retragerea plângerii prealabile va fi supusă acelorași condiții de validitate ca și cele necesare pentru introducerea sa. Considerăm, deasemenea, pentru simetrie de soluție și ratiune cu aceeași ipoteză, vizând introducerea plângerii prealabile, ca persoana vatamată poate să-și retragă plângerea prealabilă și printr-un mandatar special, care ar putea fi chiar aparătorul său. Plângerea prealabilă nu poate fi retrasă însa, în mod valabil, în situația în care exercitarea acțiunii penale s-a realizat de procuror, din oficiu în condițiile art.131.
Evident însă ca retragerea plângerii prealabile nu mai poate produce nici un fel de efect în timpul executării de hotărâre de condamnare.
Manifestarea de voința a plâgerii prealabile se poate exprima în mod expres sau tacit (prezumat), ambele variante fiind reglementate de lege.
Retragerea plângerii prealabile are loc în mod expres, în cazurile în care, fie în scris (chiar prin act autentic) printr-o cerere adresată organelor judiciare competente, fie printr-o declarație orală neechivocă( cu condiția consemnării ei într-un act procedural corespunzător), persoana vătămată își exprimă voința de a retrage plângerea prealabilă introdusă anterior. Retragerea plângerii prealabile are loc în mod tacit (sau prezumat) atunci când lipsind nejustificat la două termene consecutive de judecată, persoana vatamată își abandonează acțiunea.
Această din urmă ipoteză este reglementată expres de dispozițiile art.284 C.p.p. astfel în cazul infracțiunilor arătate în art.279 alin. 2 lit. a lipsa nejustificată a parții vătămate de la două termene consecutive în fața primei instante este considerată drept retragere a plângerii prealabile.
Din examinarea textului sus menționat rezultă că:
1) Aplicabilitatea acestuia este limitată numai la cazurile de neprezentare a parții vătămate la două termene consecutive în fața primei instante de judecată.
2) Sfera de acțiune a prezumției legale de abandonare a acțiunii se referă numai la infracțiunile vizate de art.279 lit. a (cu excluderea celor vizate de art. 279 lit. b.)
3) Lipsa plângerii persoanei vătămate trebuie sa aibă un caracter nejustificat.
Pentru a fi valabilă, manifestarea de voință a persoanei vătămate trebuia să fie exprimată în mod liber și neconstras, orice viciere a voinței acesteia prin dol sau violență, dovedită ulterior, putand atrage infirmarea soluției de încetare a procesului penal pronunțată în baza ei.
Una din condițiile de fond extrem de importante, esențiale și caracteristice unei retrageri valabile a plângerii prealabile este ca aceasta să fie necondiționată și totală.
Retragerea plângerii prealabile este necondiționată atunci când persoana vătămată nu-și subordoneaza efectele de îndeplinire de către faptuitor ori de către alte persoane, a unor obligații cum ar fi acoperirea daunei ce i s-a cauzat sau adoptarea unor alte atitudini – cum ar fi acordarea unui respect deosebit pe viitor persoanei vătămate sau realizarea oricăror alte condiții de natură materială ori morală.
Retragerea plângerii prealabile este totală atunci când se referă atât la înlaturare completă și definitivă a răspunderii penale, cât și a celei civile născute din infracțiunea vizată, cele două laturi ale procesului penal neputând fi scindate.
Ca o consecință directă a caracterului total al retragerii plângerii prealabile aceasta va produce efecte atât în cazul indivizibilității active, privind toate persoanele vătămate cât și în cazul indivizibilității pasive, privind pe toți participanții, numai dacă retragerea este facută de toate parțile vătămate, în condițiile unei renunțări complete și necondiționate, atât la răspunderea penală, cât și la cea civilă.
In contextul acestor cerinte, caracterul necondiționat al retragerii plângerii apare ca o condiție subordonată și implicită a celeia că retragerea să aibă un caracter total.
Persoana vătămată trebuie să se adreseze de principiu organului judiciar competent să soluționeze acțiunea penală, în sensul dispunerii încetării procesului penal, cu alte cuvinte, procurorului în faza urmaririi penale și respectiv instanței de judecată, pe al cărui rol se află cauza, în cursul judecății. Cerința este realizată și atunci cănd în faza urmaririi penale, cererea de retragere este formulată în fața vreunuia din celalalte organe abilitate de art.279 C.p.p. (Organ de cercetare penală) sau organ (de urmarire penală anume desemnat să primească plângerea prealabilă) sau atunci când, în faza judecății, cauza trece prin declinare de la un organ judiciar la altul.
In sistemul legislației noastre penale și procesual penale, atunci când retragerea plângerii penale are loc în condițiile prevazute de lege, se produce atât stingerea dreptului statului de a trage la răspundere penală pe faptuitor, cât și a dreptului persoanei vătămate de a mai introduce o nouă plângere prealabilă pentru aceiasi faptă, fiind definitiv înlaturată atât răspunderea penală, cât și răspunderea civilă generată de aceasta.
Pe cale de consecință persoana vătămată nu mai poate reveni cu o nouă plăngere prealabilă pentru aceeași faptă penală, decât în condițiile în care organele judiciare competente ar stabili că retragerea plângerii nu a fost expresia voinței sale libere, ci rezultatul constrângerii unor voințe străine, care au acționat hotărâtor asupra sa prin dol sau violență.
În toate aceste cazuri reluarea actiunii penale poate avea loc numai cu condiția ca dolul sau violența sa fie stabilite de autoritatea judiciară competentă, în raport cu distincțiile pe care le impune fiecare viciu de consimțământ în parte.
Efectele retragerii plângerii prealabile asupra răspunderii penale au un caracter in rem, iar nu in personam. Pe cale de consecință, pentru a-si produce efecte de împiedicare a continuării procesului penal, retragerea plângerii trebuie să se facă cu privire la toți participanții și de către toate persoanele vătămate (dacă în caz de pluralitate de persoane vătămate s-au introdus mai multe plangeri).În acest sens, art.131 alin.3 C.P. prevede expres că fapta care a adus vătămarea mai multor persoane va atrage în continuare răspunderea penală a faptuitorului, chiar dacă plângerea prealabilă se menține de către una din ele, iar art.131 alin.4 C.P. , că fapta va atrage, în continuare, răspunderea penală a tuturor participanților la săvârșirea ei, chiar dacă plângerea prealabilă se menține numai cu privire la unul din ei: intrând în acțiune pentru prima situație principiul solidarității active a mai multor persoane vătămate, iar pentru a doua situatie principiul solidarității pasive a mai multor participanți la aceeasi faptă.
În literatura juridică s-a remarcat, pe drept cuvant că starea de indivizibilitate ce rezultă din pricipiul solidarității pasive a participanților la conexitatea faptei penale atrage atât în cazul exercitării, cât și în cazul retragerii plângerii prealabile o limitare a drepturilor persoanei vătămate, în sensul că acesta nu poate formula o plângere numai cu privire la unul din participanți și nici nu o poate menține numai cu privire la unul din ei, înlaturând prin voința sa astfel exprimată răspunderea celorlalți.
În planul dreptului procesual, retragerea plângerii prealabile, constituindu-se într-o cauză de împiedicare a exercitarii în continuare a acțiunii penale, retragerea plângerii prealabile va atrage în baza art. 10 lit. h, combinat cu art. 11 lit. c din C.p.p. , încetinirea urmaririi penale, iar dacă intervine în cursul judecății, ori în ce fază s-ar afla cauza, încetinirea procesului penal art. 10 lit. h, combinat cu art. 11 pct.2 lit. b. din C.p.p. Potrivit art. 13 din C.p.p., făptuitorul are totuși la îndemană un drept la contraacțiune penală, putând cere când are calitatea de învinuit sau inculpat, continuarea procesului penal, chiar dacă persoana vătămata și-a retras în mod valabil plângerea prealabilă.
Într-o asemenea situație, dacă după continuarea procesului penal se ajunge la constatarea nevinovației făptuitorului, organul judiciar în fața căruia se află cauza poate da fie o soluție de scoatere de sub urmarire penală (în faza urmaririi penale), fie de achitare (în faza judecății) conform temeiului de nevinovăție reținut. Dacă însa organul judiciar competent reține vinovăția inculpatului, va dispune încetarea procesului penal, după distinctiile prevazute de art. 10 si 11 din C.p.p. , dând efecte depline retragerii plângerii inițiale.
Retragerea plângerii prealabile produce efecte și asupra actiunii civile alăturate procesului penal, condiția ca retragerea plângerii să fie totală, presupunând atât retragerea acțiunii penale cât și a celei civile, soluționarea distincta sau diferită a celor două acțiuni nefiind admisă.
Retragerea plângerii constituie o cauză de înlaturare a raspunderii penale (art. 132 C.pen.). Ea este un alt aspect al disponibilității recunoscute victimei în procesul penal și constituie un act de voința unilateral, manifestat de persoana vatamata care a facut plângere prealabila și care apoi revine retragând plângerea facuta. Retragerea trebuie sa fie reala și nederminata de dol sau violența .
Ca și plângerea prealabilă, și retragerea acesteia are un caracter mixt, care privește dreptul penal și cel procesual penal. Astfel, potrivit art. 131 alin. 2 Codul penal, retragerea plângerii prealabile are ca efect juridic înlăturarea răspunderii penale, iar procurorul nu mai poate declanșa urmărirea/acțiunea penală. Întrucât acțiunea penală rămâne fără obiect, organul judiciar este obligat să dea efect voinței persoanei vătămate, făcând aplicarea art. 10 lit h C.proc.pen., sens în care va dispune neînceperea urmăririi penale (art. 228 alin 4). Dacă a început urmărirea penală, soluția va fi încetarea acesteia (art. 11 pct 1 lit c), iar instanța va dispune încetarea procesului penal (art.11 pct. 2 lit b).
Lipsa plângerii prealabile produce efecte in rem. Ca urmare, în caz de indivizibilitate activă (participație penală) sau pasivă, ea trebuie să privească toți făptuitorii, respectiv toate părțile vătămate.
Astfel, într-o speță s-a decis că față de prevederile art. 131 alin. 4 C. pen, dispoziția instanței de a înceta procesul penal pentru infracțiunea de lovire cu privire la doi dintre inculpați este greșită, cât timp partea vătămată și-a menținut plângerea îndreptată împotriva celui de-al treilea inculpat.
Conform art 13 C.proc.pen, inculpatul poate cere continuarea procesului penal în caz de retragere a plângerii prealabile, în acest caz procurorul reluându-și atribuțiile de organ judiciar care susține învinuirea, contrar voinței părții vătămate.
Dacă se constată vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. a)-e), instanța de judecată pronunță achitarea; dacă nu se constată vreunul din aceste cazuri, instanța va pronunța încetarea procesului penal. Într-o astfel de situație, dacă inculpatul este găsit vinovat, nu se poate decide condamnarea lui. S-a decis că, dacă inculpatul nu a cerut continuarea procesului penal în momentul cînd partea vătămată și-a retras plângerea, recursul său în sensul că este nevinovat va fi respins.
Conform legii, în cazul infracțiunilor pentru care punerea în miscare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, retragerea acesteia are ca efect înlaturarea răspunderii penale. Retragerea plângerii penale, trebuie să aibă loc înainte de a se fi pronunțat în cauză o hotarare judecatorească definitivă, să fie facută prin voința expresă a persoanei vătămate sau a reprezentantului ei legal, să fie totală și necondiționată (să vizeze atât latura penală, cât și latura civilă a cauzei).
Pe plan procesual penal, retragerea plângerii prealabile constituie o cauză de împiedicare a punerii în miscare sau a executării acțiunii penale și se dispune încetarea urmaririi penale în cursul urmaririi penale și încetarea procesului penal în cursul judecății. Retragerea plângerii prealabile poate avea loc la cererea părții vătămate, care se adresează organelor judiciare.
Cererea de retragere a plângerii prealabile va cuprinde date cu privire la solicitant, calitatea acestuia în dosarul penal, date cu privire la învinuit, mențiunea expresă că își retrage plângerea în temeiul legii, data depunerii și semnătura. Retragerea plângerii prealabile este un drept personal ce aparține numai părții vătămate, el nefiind transmisibil. Avocatul, pentru a putea retrage valabil plângerea, trebuie sa aibă procură specială în acest sens.
4.3. Împăcarea părților
Conform art.132 alin.1 Cod penal, împacarea parților în cazurile prevazute de lege înlatură răspunderea penală și stinge și acțiunea civilă. Disponibilitatea procesului se manifestă, în acest caz, în acordul de voință al părților cu privire la stingerea amiabilă a litigiului dintre ele.
Ca și la formularea plângerii prealabile și retragerea acesteia, împăcarea părților are un caracter mixt, care privește dreptul penal și cel procesual penal. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 132 din Codul penal, "împăcarea părților în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală". Pe de altă parte, prin art. 10 alin. 1 lit. h) din C.proc.pen. se prevede că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar dacă a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă a fost retrasă plângerea prealabilă ori dacă părțile s-au împăcat.
Ca urmare, efectul acordului părților este definitiv și obligatoriu pentru organele judiciare, acțiunea penală neputând continua peste voința acestora. Organul judiciar va dispune neînceperea urmăririi penale (art. 228 alin 4). Dacă a început urmărirea penală, soluția va fi încetarea acesteia (art. 11 pct 1 lit c), iar instanța va dispune încetarea procesului penal (art.11 pct. 2 lit b).
Spre deosebire de cazul plângerii prealabile, unde retragerea operează in rem și produce efecte față de toți participanții, împăcarea operează in personam, înlăturând răspunderea penală numai cu privire la inculpatul cu care persoana vătămată s-a împăcat.
Actțunea penală nu poate fi pusă în mișcare, îar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă a intervenit împăcarea părților, în cazul infractiunilor pentru care împăcarea părților înlătură răspunderea penală.
Complexitatea actuală a relațiilor sociale condiționează aplicarea unor soluții optime pentru rezolvarea conflictelor, caracterizate prin eficiență, rapiditate și nivel ridicat de satisfacere a pretențiilor. Împăcarea prezintă una dintre aceste soluții. În acest context, conflictele iscate în urma comiterii infracțiunilor poartă un caracter aparte constituind atentate nu doar la drepturile și interesele legitime a persoanei vătămate dar și a societății în general. Statul avînd obligația directă de a asigura respectarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime a persoanelor urmează să cumuleze în mod dinamic aceste două prevederi spre a genera un mecanism viabil de reglare a raporturilor juridice penale prin aplicarea împăcării. Articolul dat reprezintă o viziune generală asupra modului de reglementare a problemei într-un șir de state cu evidențierea particularităților împăcării și a volumului infracțiunilor pentru care împăcarea duce la încetarea urmăririi penale și înlăturarea răspunderii penale.
Împăcarea este un act volitiv, bilateral care înlătură răspunderea penală. Importanța și scopul principal al acestei instituții pot fi tratate de pe două poziții: pentru infractor este opțiunea de a evita pedeapsa penală cu respectarea unor condiții – comiterea unei infracțiunii cu grad de pericol social redus, împăcarea cu victima, repararea prejudiciului; iar pentru victima – satisfacerea pretențiilor, recuperarea prejudiciului suportat, evitarea procesului penal.
Împăcarea în aspect penal este mai mult decît o povață biblică – un instrument modern (necătînd la o istorie milenară) de soluționare a conflictelor apărute în cadrul raporturilor juridice civile și penale. Definind institutul împăcării putem afirma că împăcarea părților constituie un act bilateral, o înțelegere intervenită între partea vătămată și infractor cu privire la încetarea procesului penal și înlăturarea răspunderii penale.
Cunoscut e faptul că, scopul sancțiunii este corectarea și reeducarea infractorului, iar dacă aceste scopuri pot fi ajunse fără imixtiunea forței coercitive a statului cu atît mai bine. Susținem opinia că infracțiunile cu un pericol social redus urmează a fi eliminate din sfera controlului juridico-penal cu scopul de a evita efectul de stigmatizare a pedepsei penale, care nu rare ori facilitează formarea carierei criminale. Totodată, urmează a se ține cont de oportunitatea aplicării pedepsei penale și efectul diverselor pedepse în vederea corectării infractorului.
În unele cazuri, la interferența anumitor circumstanțe de ordin subiectiv atît din partea infractorului cît și a victimei, caracterul punitiv al pedepsei poate fi evitat, cu condiția asigurării realizării sarcinilor coercitive a acesteia.
La ședința Colegiului Procuraturii Republicii Moldova privind bilanțul activității desfășurate de procurori în primul semestru al anului 2008 au fost date publicității următoarele informații referitoare la împăcare în cauze penale. Din cele 2898 hotărîri de încetare a urmăririi penale 1002 au survenit în legătură cu împăcarea părților și retragerea plîngerii prealabile, ceia ce constituie 34,57% din numărul total de cauze încetate în perioada nominalizată. O intensitate aparte, precum și o reconceptualizare a institutului împăcării, este dat de introducerea și afirmarea medierii în cauze penale.
Medierea reprezintînd o modalitate facultativă de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terțe persoane specializate în calitate de mediator, în condiții de neutralitate, imparțialitate și confidențialitate, este caracterizată atît la nivel mondial cât și regional ca un instrument modern și eficient de soluționare a conflictelor.
Un interes deosebit este acordat medierii în Uniunea Europeana. Astfel, Comitetul de Miniștri al Statelor Membre a adoptat la cea de-a 69-a întâlnire a reprezentanților miniștrilor din 15.09.1999.
În anul 2005, la cea de-a treia întrunire a Șefilor de Stat și Guvern ai Consiliului Europei, a fost creat Grupul de lucru asupra Medierii însărcinat cu evaluarea impactului diferitor recomandări ale Consiliului de Miniștri cu privire la mediere, inclusiv Recomandarea REC(99) cu privire la mediere în cauze penale. Grupul nominalizat a realizat un studiu de evaluare a aplicării medierii de către statele membre. Datele au relevat multiplele probleme în calea aplicării medierii în Europa. Ca rezultat, în noiembrie 2007, Comisia Europeana pentru Eficiența Justiției a emis mai multe repere întru eficientizarea realizării recomandărilor în vigoare privind medierea în cauze penale. Totodată, reieșind din rezultatele studiului Grupului menționat s-a sugerat necesitatea de a efectua o cercetare asupra aplicării justiției restaurative în statele membre pentru actualizarea recomandării REC(99). Deci în viitor ne putem aștepta la perfecționarea cadrului legislativ european în materia medierii cauzelor penale.
În acest context, prezintă interes modul în care statele facilitează, prin intermediul cadrului său normativ, coexistența dreptului persoanei vătămate de a ierta și a se împăca cu infractorul și interesul societății privind asigurarea securității, prevenirea comiterii pe viitor a infracțiunilor, protejarea contra actelor ilegale ca o obligație inerentă a statului.
Legislatorului îi revine sarcina de a determina spectrul infracțiunilor răspunderea penală pentru care poate fi înlăturată prin împăcare.
CAPITOLUL 5
DREPTUL DE A ATACA SOLUȚIA ORGANULUI JUDICIAR
5.1. Dreptul de a ataca soluția procurorului
Art. 278 Cpp: Plângerea contra actelor procurorului
(1) Plângerea împotriva masurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozitiilor date de acesta se rezolvă de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe langă Curtea de Apel ori de procurorul sef de secție al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casație și Justiție.
(2) În cazul când măsurile și actele sunt ale prim-procurorului ori ale procurorului general al parchetului de pe lânga Curtea de Apel sau ale procurorului sef de sectie al Parchetului de pe lânga Inalta Curte de Casație și Justiție ori au fost luate sau efectuate pe baza dispozițiiilor date de către aceștia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior.
(3) În cazul rezoluției de neîncepere a urmaririi penale sau al ordonanței ori, după caz, al rezolutței de clasare, de scoatere de sub urmarire penală sau de încetare a urmăririi penale, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei de pe ordonanța sau rezolutie, persoanelor interesate, potrivit art. 228 alin. 6, art. 246 alin. 1 si art. 249 alin. 2.
Prin formularea plângerii prealabile, persoana vătămată își manifestă voința ca făptuitorul să fie tras la răspundere penală. În urma cercetărilor, organul de urmărire penală poate să ajungă la concluzia că plângerea este nefondată sau că sunt impedimente procesuale care împiedică urmărirea. Ca urmare, procurorul poate dispune clasarea, neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire încetarea urmăririi penale (art. 11 pct.1 și art 228 C.proc.pen).
Legea acordă dreptul persoanei vătămate de a contesta aceasta soluție, mai întâi prin plângere adresată procurorului ierarhic superior (art.278 C.proc.pen), apoi prin plângere adresată judecătorului (art.278 C.proc.pen). Așadar, disponibilitatea se reflectă în posibilitatea titularului plângerii prealabile de a contesta sau nu soluția de netrimitere în judecată adoptată de procuror. Acest drept aparține însă celui interesat indiferent că este vorba de o infracține urmăribilă la plângerea prealabilă sau o infracțiune din oficiu.
Pentru că interesul procesului penal este aflarea adevărului și sancționarea celor vinovați de comiterea infracțiunilor, legiuitorul nu a lăsat doar la aprecierea particularilor contestarea soluției procurorului. Ci art. 64 alin.3 din Legea nr 304/2004 privind organizarea judiciară prevede că soluțiile procurorilor pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale. Astfel, controlul soluțiilor poate fi exercitat prin voința victimei sau a altei persoane vătămate prin actul procurorului, dar și ca urmare a îndeplinirii atribuțiilor de serviciu de către șeful ierarhic.
Disponibilitatea se manifestă nu doar în legătură cu dreptul celui interesat de a declanșa contestarea soluției procurorului, ci pe tot parcursul soluționării plângerii sale, el putând să renunțe la aceasta.
5.2. Dreptul de a ataca hotărârea penală
Întocmai ca în procesul civil, partea care a pierdut procesul poate să ceară reformarea sau retractarea hotărârii prin intermediul căilor de atac. Aceeași parte poate însă să și achieseze la hotărâre în mod expres declarând că renunță la calea de atac (art. 368 și art. 3854 alin.2 C.proc.pen).
Principiul disponibilității implică, de asemenea, pentru orice parte din proces, inclusiv pentru procuror și nu numai pentru partea vătămată, dreptul de a renunța la judecarea căii de atac, ceea ce este în măsură să diminueze inflexibilitatea principiului legalității.
Conform art. 362 și 385 C.proc.pen., partea vătămată poate ataca cu apel, respectiv cu recurs hotărârile pronunțate de instanță în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede necesitatea existenței plângerii prealabile. Această dispoziție a cunoscut o extindere ca urmare a deciziei Curții Constituționale nr. 100/2004 astfel că, în prezent, partea vătămată poate ataca orice hotărâre, chiar dacă acțiunea penală s-a declanșat din oficiu.
Nu sunt norme speciale pentru formularea sau desfășurarea căii de atac în cadrul instituției plângerii prealabile. Arătăm doar că partea vătămată are posibilitatea de a renunța sau a-și retrage calea de atac (art. 368, respectiv art.. 369 C.proc.pen) în condițiile dreptului comun; dar ea are, de asemenea, și posibilitatea de a renunța în fața instanței de control judiciar la plângerea prealabilă, ceea ce va atrage pronunțarea unei soluții pe fond (art. 10 lit h C.proc.pen.).
De asemenea, părțile se pot împăca chiar și în timpul judecării căii de atac.
Există o singură derogare care afectează disponibilitatea în cazul exercitării căii de atac. Astfel, în caz de solidaritate procesuală a mai multor părți vătămate, declararea căii de atac de doar una dintre ele va fi de ajuns pentru exercitarea acțiunii cu privire la toate celelalte părți vătămate. La fel, dacă recursul este declarat numai cu privire la un inculpat, principiul indivizibilității pasive impune soluționarea procesului cu privire la toți inculpații.
Hotărarea judecătorească penală constituie cel mai important act al procesului penal pentru că ea soluționează definitiv cauza penală, finalizând tragerea la răspundere penală prin aplicarea pedepsei celui vinovat sau, dacă este cazul, achitând pe cel trimis în judecată ori încetând procesul penal.
Activitatea de judecată care precede orice hotărâre judecătorească este organizată în trei faze: judecata în primă instanță, judecata în apel și judecata în recurs..Judecata în apel și recurs nu sunt faze obligatorii, întrucât dacă sunteți de acord cu hotărârea pronunțată de prima instanță, veți renunța să declarați apel și recurs și aceasta rămâne definitivă în această fază a judecății. Prin declararea apelului sau recursului se urmareste indreptarea acelor greșeli comise de instanță care puteau sau au cauzat vreun prejudiciu.
Apelul se declara împotriva sentințelor prin care instanța a soluționat prima dată procesul penal.De exemplu o persoană inculpată, poate fi nemulțumită de condamnarea primită deoarece se considerp nevinovat, a comis o altă infracțiune, pedeapsa este prea severă, existau o cauză de înlăturare a executării pedepsei (amnistia) ori de reducere a pedepsei (grațierea), dar nu i s-au reținut circumstanțe favorabile ori s-au reținut în mod greșit circumstanțe care i-ar agrava situația. De asemenea, persoana respectivă poate să nu fie de acord cu temeiul pentru care a fost achitat sau s-a încetat procesul penal față de persoana respectivă.Din punct de vedere civil, poate contesta obligarea la despăgubiri ori cuantumul acestora. În cazul in care se află în postura de parte vătămată, poate ataca sentința numai pe latură penală, fără a putea invoca și nemulțumiri privind modul de soluționare a despăgubirilor ori a altor măsuri de reparare a pagubelor comise prin infracțiune. În cazul în care o persoana a participat în proces ca martor, expert, interpret sau apărător, poate ataca sentința numai cu privire la greșeli privind cheltuielile judiciare care au fost acordate.
Apelul il pot declara: persoanele prezentate în cazurile de mai sus, reprezentanții legali ai acestora, apărătorul, iar pentru inculpat, și soțul acestuia. Apelul trebuie declarat într-un termen de 10 zile.
Dacă persoana care depune apelul este prezentă la dezbateri sau la pronunțarea sentinței termenul curge de la această dată. Dacă persoana care depune apelul a lipsit atât de la dezbateri cât și de la pronunțarea sentinței, termenul curge de la data ân care aceasta a primit copia hotârarii.Tot de la această dată curge și termenul de apel, în cazul în care persoana a avut statutul de inculpat în stare de arest preventiv, inculpat militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituții militare de învățământ sau de inculpat internat într-un centru de reeducare ori într-un institut medical – educativ și a lipsit de la pronunțare.
Dacă apelul s-a facut după expirarea termenului de 10 zile dar acest lucru s-a datorat unor motive temeinice, persoana respectivă poate solicita repunerea în termen, dar numai dacă cererea se face în cel mult 10 zile de la începerea executarii pedepsei sau după caz a despăgubirilor civile.
Dacă persoana a lipsit de la toate termenele dar și la pronunțare, se poate declara apel și după termenul legal dar nu mai târziu de 10 zile de la începerea executării pedepsei.
În cazul în care se dorește renunțarea la apel, acest lucru poate fi posibil prin formularea unei cererei sau declarații scrise și depunerea acesteia până la expirarea termenului de 10 zile.
Pentru a declara apel trebuie întocmit un înscris care trebuie obligatoriu să poarte semnătura iar acest înscris trebuie depus la aceeași instanță care a dat sentința.
În cazul în care persoana care dorește să declare apel este prezentă la prezentarea sentinței se poate declara apel și oral , administrația având obligația să întocmească un proces verbal prin care să ia act de voința persoanei și să îl înainteze în instanță.
Legea nu prevede nici o formalitate obligatorie cu privire la cuprinsul cererii de apel, dar este indicat să se facă cel puțin următoarele mențiuni: numele și adresa persoanei care depune cererea, hotărârea atacată și motivele, semnătura.Motivele pentru care persoana respectivă nu este de acord cu hotărârea instanței pot fi formulate și trecute ulterior dar în cadrul unui memoriu distinct.Aceste motive vor trebui depuse până cel tarziu în ziua judecății dar acestea pot fi formulate chiar și oral în cadrul judecății.
Având toate aceste aspecte prezentate mai sus cererea de apel împreună cu dosarul în care s-a pronunțat hotărârea atacată înaintează către instanta de apel.Președintele acestei instanțe fixează termenul pentru judecarea apelului și dispune citarea pentru acest termen.
Dacă persoana se află în stare de arest judecarea apelului nu poate avea loc decât în prezența acesteia. În vederea soluționării apelului, instanța poate da o nouă apreciere probelor și poate administra orice noi probe pe care le consideră necesare, trebuie avut in vedere ca instanța să judece toate motivele de apel invocate in cerere. Pana la terminarea dezbaterilor in fata instantei de apel exista posibilitatea ca apelul declarat sa fie retras.
Instanta de apel poate respinge apelul dacă este declarat după expirarea termenului de 10 zile ca tardiv, sau pentru că motivele de nemulțumire față de hotărârea dată de prima instanță nu sunt întemeiate sau poate admite apelul cand motivele de nemultumire sunt intemeiate, acesta pronunta o noua o hotarare sau trimite cauza să fie rejudecată de instanța care a dat hotărârea greșită.
Cu ocazia judecării apelului instanța nu va putea da o soluție care să vă creeze o situație mai grea decât cea stabilită de instanța care a dat hotărârea atacată. Dacă în cauză a declarat apel și procurorul ori partea vătămată, situația poate fi agravată ca urmare a apelului acestora și nu ca urmare a propriului apel.
Recursul este o cale de atac ordinară prin care se invoca motivele de nemultumire privind hotărârea dată de instanța de apel. Totodată, se va folosi calea de atac a recursului împotriva sentințelor privind infracțiunile pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate și a sentințelor pronunțate de judecătorii în cazurile prevăzute de lege.
În această instanță nu se pot invoca orice motiv de contestare a hotărârilor date de prima și de a doua instanță, persoana nu poate aduce orice argumente sau nu poate formula pretentii noi asupra cazului. Instanța de recurs va decide numai cu privire la punctele și chestiunile invocate la prima instanță și la instanța de apel.
Instanța de recurs verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei, dar și pe baza oricăror înscrisuri noi, fără să se permită să administrați alte probe, deoarece legea nu permite.
Soluțiile date de instanța de recurs sunt aceleași cu cele pe care le poate da și instanța de apel.În urma soluționării recursului, hotărârea este definitivă.
5.3. Dreptul de a cere executarea hotărârilor penale
Reglementate în secțiunea I, cap. I, t. III, C. proc pen., partea specială, constă în activitatea organelor judiciare care pun în executare hotărârile penale definitive.
Legea prevede că hotărârile judecătorești ale instantelor penale devin executorii la data când au rămas definitive.Hotărârile nedefinitive sunt executorii numai atunci când legea dispune aceasta.
Punerea în executarea a hotărârilor definitive se face de instanța care a judecat cauza în primă instanță. Hotărârile primei instanțe, instanței de apel și a celei de recurs rămân definitive în conditiile legii.De exemplu: hotărârea primei instanțe la data pronunțării, dacă hotărârea nu este supusă apelului si nici recursului; la data expirarii termenului de apel când nu sa declarat apel în termen; hotărârea instanței de apel când apelul a fost admis fară trimitere pentru rejudecare și nu s-a declarat recurs în termen; hotărârea instanței de recurs cănd recursul a fost admis și procesul a luat sfărsit în fața instantei de recurs fară rejudecare.
Art. 550 – Hotărârile executorii
Hotărarile instanțelor penale devin executorii la data cand au rămas definitive.
Hotărarile nedefinitive sunt executorii atunci cand legea dispune aceasta.
Art. 551 – Rămânerea definitivă a hotărârii primei instanțe
Hotărarile primei instanțe răman definitive:
1. la data pronunțării, cand hotărarea nu este supusă contestației sau apelului;
2. la data expirării termenului de apel sau de introducere a contestației:
a) cand nu s-a declarat apel sau contestație in termen;
b) cand apelul sau, după caz, contestația declarată a fost retrasă inăuntrul termenului;
3. la data retragerii apelului sau, după caz, a contestației, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel sau de introducere a contestației;
4. la data pronunțării hotărarii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestația.
În procesul penal, constrângerea statală se realizează prin aplicarea unei pedepse, iar în procesul civil prin obligarea judecătorească a pârâtului la îndeplinirea dispozițiilor cuprinse în hotărâre. Ca urmare, executarea hotărârii pronunțate are loc diferit: în materie civilă, executarea silită se declanțează la cererea părții interesate, iar în procesul penal executarea hotărârilor în privința laturii penale are loc din oficiu. Așadar, aceste element al principiului disponibilității ce caracterizează procesul civil nu are aplicare în penal decât în privința laturii civile a procesului penal.
Câteva aspecte particulare, implicând disponibilitatea persoanei vătămate cu privire la executarea hotărârii penale, trebuie totuși menționate:
a. În cazul infracțiunii de adulter, reglementată în art. 304 C.pen, abrogată în prezent prin Legea 278/2006, se prevedea că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a soțul nevinovat, care putea cere oricând încetarea urmăririi penale sau a procesului penal, iar după rămânerea definitivă a hotărârii, încetarea executării pedepsei. Așadar, în cazul acestei infracțiuni, iertarea din partea soțului inocent putea influența nu doar desfășurarea procesului penal, ci chiar și executarea hotărârii de condamnare: punerea în executare a hotărârii se producea de către organele de stat din oficiu, potrivit regulilor obișnuite, dar aceasta putea fi stopată prin voința unilaterală a soțului nevinovat.
Considerăm că această posibilitate ar trebui să existe și în prezent, pentru toate infracțiunile urmăribile la plângerea prealabilă. Atât timp cât legiuitorul a acordat victimei posibilitatea de a declanșa ori stopa urmărirea penală sau judecarea cauzei, pare firesc ca acest drept să se manifeste și în privința executării pedepsei, principiul disponibilității manifestându-se astfel pe deplin și după rămânerea definitivă a hotărârii.
b. Pentru admiterea cererii de extrădare, Legea nr.302/2004 prevede anumite condiții în legătură cu persoana urmărită penal sau trimisă în judecată și în legătură cu infracțiunea pentru care se solicită extrădarea. În privința condițiilor vizând infracțiunea, art. 32 prevede că cererea va fi respinsă în cazurile în care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată, conform legislației române și cea a statului solicitant, de plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar aceasta se opune extrădării.
Ca urmare, voința victimei poate influența modul de desfășurare al procesului penal (prin opunerea victimei la extrădare, infractorul nu poate fi adus la proces) sau executarea pedepsei – în lipsa acordului persoanei vătămate la extrădare, condamnatul nu va putea fi extrădat în statul solicitant.
Recunoașterea reciprocă consolidată a hotărârilor penale și a actelor judiciare va spori eficiența cooperării dintre autorități, fiind bazată pe încrederea reciprocă pe care statele membre o au în alte sisteme pe respectarea comună a drepturilor și libertăților fundamentale, astfel cum sunt menționate în Tratatul privind Uniunea Europeană. [1, p. 13]
Ca urmare, Consiliul Europei adoptă principiul recunoașterii reciproce, care, în opinia sa, ar trebui să devină „piatra de temelie” a cooperării judiciare în Uniunea Europeană, atât în materie penală, cât și în materie civilă și, să se aplice atât hotărârilor judecătorești, cât și pentru alte decizii ale autorităților judiciare.
Importanța acestei forme de cooperare judiciară internațională în materie penală a determinat ca, în decursul timpului, teoreticienii să afirme că înfăptuirea justiției penale în mod complet și eficace nu ar fi posibilă dacă efectele hotărârilor penale s-ar limita numai la teritoriul statului unde s-au pronunțat. [2, p. 45-47] Astfel, în doctrină sau conturat trei concepții total diferite și anume:
a. concepția negativă
Concepția negativă a apărut pe fondul neîncrederii manifestate față de hotărârile penale străine, ca urmare a înțelegerii greșite a termenului de suveranitate și a fost reprezentată de susținătorii teoriei teritorialității absolute. Concepția negativă constă în aprecierea că, hotărârile penale străine nu pot produce efecte decât în limitele suveranității statului de la care emană.
b. concepția pozitivă
Concepția pozitivă propune recunoașterea hotărârilor penale străine în anumite limite și cu îndeplinirea anumitor condiții. Această concepție a apărut și s-a dezvoltat între cele două războaie mondiale, atunci când, mai multe state au legiferat ideile apărute cu mult timp înainte de doctrină
c. consacrarea legislativă
Reprezintă recunoașterea hotărârilor penale străine ca formă de asistență judiciară internațională în materie penală, teorie adoptată și susținută de majoritatea autorilor, dar și a legislațiilor europene.
Ca atare, instituția recunoașterii și executării actelor judiciare străine a existat și produs efecte juridice odată cu încheierea primelor convenții de extrădare de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În România, Codul Penal Carol al II-lea, în anul 1940 a prevăzut primele norme legate de recunoașterea hotărârilor penale străine și a actelor judiciare străine, în acord cu noile orientări ale politicii penale a timpului. [4, p. 350-354] .În doctrina timpului, majoritatea autorilor au susținut necesitatea recunoașterii legilor și hotărârilor penale străine pe ideea de curtoazie internațională. Astfel, legiuitorul român din perioada interbelică a abordat instituțiile recunoașterii hotărârilor penale și a actelor judiciare străine într-o manieră modernă, apropiată celei contemporane.
Începând cu a doua jumătate a secolului trecut s-a constatat o tendință accentuată de admitere a tezei recunoașterii hotărârilor penale străine, în prima fază, între statele vecine sub aspect geografic, legate între ele prin tradiții culturale, religioase, apoi, la nivel regional.
În virtutea principiului suveranității statelor, fiecare stat avea libertatea de a impune anumite condiții pe care trebuia să le îndeplinească o hotărâre penală străină pentru a putea fi recunoscută, condiții care ulterior au constituit principii de bază în regimul recunoașterii hotărârilor penale străine și anume: hotărârea să fie definitivă; hotărârea să fie conforma ordinii publice, adică hotărârea să fie pronunțată în acord cu normele de ordine publică impuse de statul respectiv pe teritoriul său și să nu fie contrară acestora; hotărârea să prezinte o serie de garanții judiciare, adică să fie dată cu respectarea principiilor fundamentale unanim admise de legile de procedură penală ale majorității statelor, principii care asigură temeinicia și justa soluționare a procesului penal și care se găsesc stipulate în mai multe declarații și acorduri internaționale.
Procedura recunoașterii hotărârilor penale străine are caracter judiciar, fiind dată în competența instanțelor judecătorești din statul solicitat, conform procedurii de recunoaștere din legislația acestuia. Așadar, o hotărâre penală produce în cadrul ordinii de drept a statului solicitat trei efecte principale care condiționează în mod direct efectele pe care hotărârea penală respectivă le produce pe plan internațional, după cum urmează: are putere de lucru judecat; are forță obligatorie, soluționează definitiv un conflict de drept penal.
În concluzie, în dreptul intern, autoritatea negativă de lucru judecat a hotărârilor penale constituie un obstacol juridic care împiedică ca o persoană față de care s-a pronunțat o hotărâre penală definitivă să mai poată fi urmărită pentru aceeași faptă chiar sub o calificare diferită.
Principiul recunoașterii reciproce ar trebui să se aplice hotărârilor anterioare fazei de judecată, în special celor care ar permite autorităților competente să acționeze rapid pentru a obține probe și a pune sub sechestru bunuri ușor de transferat și, că, probele strânse în mod legal de autoritățile unui stat membru ar trebui să fie admisibile în fața instanțelor din alte state membre, luând în considerare standardele care se aplică în statele respective.
Există o decizie luată de către Consiliu privind executarea în Uniunea Europeană a ordinelor de indisponibilizare a bunurilor sau a probelor extinde principiul asupra hotărârilor anterioare fazei de judecată, prin care se indisponibilizează bunuri sau probe.
Această decizie – cadru se bazează pe un sistem de recunoaștere reciprocă a hotărârilor judecătorești anterioare fazei de judecată, conform căreia un ordin de indisponibilizare este recunoscut fără alte formalități, motivele de refuz fiind strict limitate și principiul dublei încriminări fiind parțial eliminat.
Scopul deciziei este acela de a ajuta la aplicarea principiului recunoașterii reciproce a ordonanțelor de confiscare ,de a înlesni colaborarea în scopul recunoașterii și executării reciproce a ordonanțelor de confiscare și de a stabili regulile după care statele membre urmează să recunoască și să execute ordonanțele de confiscare emise de către o autoritate judiciară competentă a unui alt stat. În comparație cu decizia referitoare la executarea în Uniunea Europeană a ordonanțelor de indisponibilizare a bunurilor sau a materialului probator, ordonanța de confiscare reglementată de decizia din 06 octombrie 2006, se referă la bunuri care sunt supuse confiscării printr-o hotărâre judecătorească definitivă, instanță care a stabilit că aceste bunuri sunt: provenite din veniturile dintr-o activitate infracțională sau echivalentul parțial sau total al unor astfel de venituri; mijloace prin care s-a comis fapta penală; elemente posibile de confiscare prin aplicarea în statul emitent a prerogativelor lărgite de confiscare prevăzute de dispozițiile.
Decizia referitoare la confiscarea veniturilor din activități infracționale, a instrumentelor și bunurilor care au servit la aceasta; elemente posibile de confiscare conform oricăror altor dispoziții legate de prerogativele lărgite de confiscare prevăzute de legea statului emitent.
În ceea ce privește procedura, ordonanța de confiscare trebuie recunoscută fără alte formalități, autoritatea judiciară competentă din România urmând a lua măsurile specifice de punere în executare a acesteia, conform normelor de procedură penală interne.
Cooperarea judiciară internațională poate fi definită ca o relație interstatală în cadrul căreia un stat suveran transmite o cerere altui stat suveran și acesta decide dacă să execute sau nu cererea, relație care este organizată prin diferite instrumente juridice asupra cărora se cade de acord fie bilateral, fie în cadrul unor organizații internaționale.
În principiu, aceasta înseamnă că, fiecare autoritate judiciară națională ar trebui „ipso facto” să recunoască cererile înaintate de o autoritate judiciară din alt stat membru cu un minim de formalități de îndeplinit.
În literatura de specialitate s-a apreciat că, recunoașterea, în legislația noastră procesual penală, poate avea ca obiect hotărârile penale definitive pronunțate de instanțele judecătorești din străinătate, precum și actele efectuate de organele judiciare penale din străinătate, dacă sunt de natură să producă – potrivit legii penale române – efecte juridice.
Potrivit prevederilor legii, recunoașterea hotărârilor penale și a actelor judiciare străine se poate face pe două căi – respectiv pe cale principală ori pe cale incidentală.
Recunoașterea, ca instituție a dreptului procesual penal român, constituie mijlocul prin care hotărârile penale sau alte acte juridice capătă – atunci când este cazul – efecte juridice pe teritoriul țării.
Unii autori apreciază că, hotărârile judecătorești străine pronunțate în alte procese decât cele privitoare la statutul civil al persoanei în cauză sunt recunoscute în România pentru a putea beneficia de puterea lucrului judecat, sub rezerva îndeplinirii cumulative a următoarelor condiții de regularitate internațională și anume:hotărârea să fie definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunțată; instanța care a pronunțat hotărârea judecătorească străină să fi avut competența, potrivit legii civile a statului unde a fost pronunțată acea hotărâre, să judece procesul și să existe reciprocitate în ceea ce privește efectele hotărârilor judecătorești străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea.
În conformitate cu dispozițiile art. 116 alin. 1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală cu modificările și completările ulterioare recunoașterea unei hotărâri penale sau a unui act juridic străin poate avea loc în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții: România și-a asumat o asemenea obligație printr-un tratat internațional la care este parte; a fost respectat dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, încheiată la Roma la 04 noiembrie 1950, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994; nu a fost pronunțată pentru o infracțiune politică sau pentru o infracțiune militară care nu este o infracțiune de drept comun; respectă ordinea publică a statului român hotărârea sau actul judiciar poate produce efecte juridice în România, potrivit legii penale române; nu s-a pronunțat o condamnare pentru aceleași fapte împotriva aceleași persoane în România; nu s-a pronunțat o condamnare pentru aceleași fapte împotriva aceleași persoane într-un alt stat, care a fost recunoscută în România.
Pe bază de reciprocitate, hotărârile penale străine pot fi recunoscute în România și atunci când nu este îndeplinită condiția prevăzută de dispozițiile art. 116 alin. 1 lit. A din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală cu modificările și completările ulterioare, sens în care, instanța competentă va solicita Ministerului Justiției verificarea îndeplinirii condiției de reciprocitate.
De la regula prevăzută de dispozițiile art. 116 alin. 1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală cu modificările și completările ulterioare, unii autori apreciază că dispozițiile legale stabilesc și două excepții potrivit cărora hotărârile penale străine pot fi recunoscute și fără îndeplinirea condițiilor menționate mai sus, și anume:hotărârile penale străine pot fi recunoscute în România pe bază de reciprocitate, chiar dacă nu este îndeplinită condiția prevăzută la aliniatul 1 lit. a [art. 116 alin. 2 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală cu modificările și completările ulterioare]; executarea hotărârilor și, implicit, recunoașterea, este posibilă atunci când se referă la un cetățean român a cărui extrădare a fost, în prealabil, acordată deRomânia statului străin în care s-a pronunțat hotărârea, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la aliniatul 1 al articolului 116 [art. 116 alin. 2 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală cu modificările și completările ulterioare].
Referitor la organele abilitate să constate existența condițiilor prevăzute de lege, putem afirma că, organele judiciare române competente să soluționeze cererea de recunoaștere a unei hotărâri penale străine ori a unui act juridic străin, în raport cu conținutul fiecărei condiții în parte, diferă în funcție de condițiile analizate și anume: pentru constatarea condițiilor reglementate de dispozițiile art. 116 alin. 1 lit. a), b), c), d) și e) – România și-a asumat o asemenea obligație printr-un tratat internațional la care este parte; a fost respectat dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, încheiată la Roma la 04 noiembrie 1950, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994; nu a fost pronunțată pentru o infracțiune politică sau pentru o infracțiune militară care nu este o infracțiune de drept comun; respectă ordinea publică a statului român; hotărârea sau actul judiciar poate produce efecte juridice în România, potrivit legii penale române, îndeplinirea lor este apreciată de organul judiciar competent pe baza înscrisurilor doveditoare (tratatul internațional la care România este parte ori hotărârea penală străină); pentru constatarea condițiilor reglementate de dispozițiile art. 116 alin. 1 lit. b), f) și g – a fost respectat dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, încheiată la Roma la 04 noiembrie 1950, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994; nu s-a pronunțat o condamnare pentru aceleași fapte împotriva aceleași persoane în România; nu s-a pronunțat o condamnare pentru aceleași fapte împotriva aceleași persoane într-un alt stat, care a fost recunoscută în România – tocmai lipsa unor înscrisuri care să constate contrariul situațiilor prevăzute de lege îndreptățește organul judiciar competent să aprecieze dacă sunt sau nu îndeplinite aceste condiții.
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală cu modificările și completările ulterioare reglementează trei proceduri care trebuie urmate pentru recunoașterea unei hotărâri penale străine:
a )procedura de recunoaștere la cererea unui stat străin
În cadrul acestei proceduri, cererea de recunoaștere a unei hotărâri penale străine formulată de autoritatea competentă a statului străin va fi adresată Ministerului Justiției din România, care va proceda, în cadrul acestui proces, la verificarea următoarelor aspecte: dacă România și-a asumat o asemenea obligație printr-un tratat internațional, la care este parte, se va avea în vedere ca parte la acel tratat să fie și statul solicitant; dacă a fost respectat dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale încheiat la Roma la data de 04.11.1950, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
După realizarea verificărilor aspectelor menționate și, constatând că, nu există cauze care să determine nerecunoașterea hotărârilor penale străine, Ministerul Justiției va transmite cererea de recunoaștere Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel în circumscripția căreia domiciliază sau își are reședința condamnatul, iar în cazul în care hotărârea penală străină se referă la un bun imobil, cererea se transmite Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel în circumscripția căreia se află imobilul ;
b) procedura specială de recunoaștere pe cale principală
Această procedură se face de instanța de judecată sesizată în acest scop de către condamnat sau de către procuror, respectiv la Judecătoria în a cărei circumscripție teritorială se află domiciliul condamnatului. Procedura de judecată este identică cu cea de la recunoaștere a unei hotărâri penale străine ori a unui act juridic străin la cererea unui stat străin;
c ) procedura de recunoaștere pe cale incidentală
Procedura de recunoaștere pe cale incidendală se poate face în cadrul unui proces penal în curs, de către procuror în faza de urmărire penală sau de către instanța de judecată în fața căreia cauza este pendinte. În doctrină, prevederile legale referitoare la această procedură sunt considerate incomplete, deoarece dispozițiile art. 119 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală cu modificările și completările ulterioare au prevăzut numai cadrul procesual în care poate avea loc, legea nefăcând nicio referire la procedura efectivă care trebuie urmată. Așadar, în lipsa unei reglementări speciale, unii autori consideră că, atât procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, cât și instanța de judecată pot fi sesizate cu o cerere de recunoaștere a unei hotărâri penale străine sau a unui act juridic străin, de persoana care este urmărită penal ori judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni.
Sesizarea organelor judiciare menționate și, recunoașterea de către acestea a unor hotărâri penale și acte juridice străine, poate avea loc și din oficiu, chiar în cazul în care s-ar crea prin aceasta o situație defavorabilă persoanei urmărite sau judecate.
În practică este foarte probabil că acest lucru se va întâmpla doar atunci când, consecințele juridice ale unei astfel de recunoașteri sunt pozitive pentru situația persoanei urmărite sau judecate (exemplu: cazul în care fapta pentru care persoana este urmărită sau judecată este concurentă cu o altă faptă pentru care aceeași persoană a fost condamnată printr-o hotărâre străină și, în urma contopirii pedepselor s-ar putea ajunge la neexecutarea sau executarea parțială a unei pedepse).
Înainte de luarea unei decizii referitoare la recunoașterea unei hotărâri penale străine, instanța competentă poate – la cererea statului străin, transmisă prin Ministerul Justiției sau din oficiu – să dispună arestarea preventivă a persoanei care face obiectul hotărârii a cărei recunoaștere se solicită sau o altă măsură preventivă pentru a evita fuga acesteia de pe teritoriul României.
Asigurarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție în Uniunea Europeană impune, în primul rând, perfecționarea cooperării judiciare în materie penală între statele membre, prin respectarea drepturilor fundamentale, precum și a diferitelor sisteme și tradiții juridice ale statelor membre.
În acest sens, Uniunea Europeană dezvoltă politici comune în materie de imigrație și control al frontierelor exterioare, adoptă măsuri pentru prevenirea criminalității de mare amploare, exercită coordonarea și cooperarea între autoritățile polițienești și judiciare competente.
În concluzie, activitatea de realizare a unei justiții penale complete și eficiente desfășurate în fiecare stat ar putea rămâne fără rezultat, dacă efectele hotărârilor penale s-ar opri la granițele statului unde au fost pronunțate ori actele juridice care ar putea servi la rezolvarea unor cauze penale ar fi lipsite de valoare în afara teritoriului țării în care au fost efectuate.
CONCLUZII
Acestă lucrare ne prezintă modul în care o persoană care a fost victima unei infracțiuni prevăzute expres de Codul Penal sesizează organele abilitate pentru a lua măsuri în ceea ce privește tragerea la răspundere a persoanei care i-a lezat acest drept.
Infracțiunile prevăzute expres de Codul Penal privind introducerea plâgerii prealabile sunt: lovirea sau alte violențe ( art. 180), vătămarea corporală ( art 181) , vătămarea corporală din culpă (art 181 alin 1 si 3 ), violarea de domiciliu (art 192 alin1), violul ( art 197 alin 1), furtul pedepsit la plângerea prealabilă (art 210) etc. Plâgerea trebuie introdusă de persoana vătămată dar în cazurile în care această persoană este lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă acțiunea se poate declasa și din oficiu, la fel se întamplă și când persoana vătămată a decedat, sau în cazul persoanei juridice care a fost lichidată înainte de termenul prevazut de lege pentru introducerea cererii.
Tot în acestă lucrare regasim elementele pe care trebuie să le conțină plângerea, respectiv: descrierea faptei, indicarea autorului, arătarea mijloacelor de probă, indicarea adreselor parților și a martorilor, precizarea dacă persoana vătămată se constituie sau nu parte civilă și când este cazul indicarea persoanelor civilmente responsabile; termenul în care trebuie introdusă plâgerea. Legea nu obligă partea vătămată să indice încadrarea juridica a faptei, acest lucru este facut de către instanță.
In această lucrare am arătat că procedura plângerii prealabile este o excepție de la principiul oficialitătii în ceea ce privește punea în mișcare a acțiunii penale pentru un anumite infracțiuni ce prezintă un grad de pericol social mai scăzut.
In aceste tipuri de infracțiuni expres prevazute de lege, punea în mișcare a acțiunii penale se face numai după manisfestarea de voință a persoanei vătămate dar îndată ce s-a îndeplinit condiția plâgerii prealabile actele necesare pentru începerea procesului cât și a desfășurării acestuia vor fi întocmite conform principiului oficialității.
Disponibilitatea se poate manifesta și sub forma de retragere a plângerii sau prin împăcarea parților, în aceste cazuri acțiunea penală se stinge iar procesul penal va înceta.
Prin urmare putem spune că persoana vătămată dispune nu de acțiune- acesta revine statului ci doar plâgerea sa influențează acțiunea.
Ca excepție de la această regulă arătăm că, în unele legi cu dispoziții penale se prevede cã, pentru anumite infracțiuni, acțiunea penalã se pune în mișcare la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate, dar și la sesizarea unui anumit organ sau unei anumite persoane.
Acestă lucrare ne prezintă modul în care o persoană care a fost victima unei infracțiuni prevăzute expres de Codul Penal sesizează organele abilitate pentru a lua măsuri în ceea ce privește tragerea la răspundere a persoanei care i-a lezat acest drept dar și cum procesul penal se poate suspenda sau chiar înceta. Procesul penal se poate suspenda în caz de boală gravă a învinuitului sau inculpatului, sau chiar poate înceta prin retragerea plângerii. Retragerea plângerii este considerată și o modalitate de înlaturare a răspunderii penale, dar pentru a fi valabilă acestă cerere ea trebuie să îndeplinească anumite condiții.
De asemenea in lucrare sunt aratate modurile de a determina obiectul procesului, care sunt limitele de a determina acest proces, limitele privind temeiul actiunii penale precum si dreptul de a ataca solutia organului judiciar. Partile au dreptul de ataca solutiile procurorului, hotararile penale data de catre instanta, dar au si dreptul de a cere executarea hotararilor penale.
Tot pe parcursul acestei lucrări, mai exact în capitolul 5, putem vedea dreptul și mai ales modul în care o persoană care nu este mulțumită de rezoluția dată poate ataca hotărârile luate de către instanță.
Nu există norme speciale pentru aceste căi de atac în cadrul unui proces în care s-a depus o plângere prealabilă, dar este arătat faptul că numai persoana vătămată are posibilitatea de a-și retrage sau de a renunța la această cale de atac.
Apelul poate fi declarat de: persoana inculpată care este nemulțumită de condamnare- acesta sustinând că este nevinovat, de persoanele care consideră că pedeapsa primită este prea severă, persoanele care consideră că există o cale de înlăturare sau reducere a pedepsei.
În cazurile în care persoana vătămată invocă această cale de atac , ea poate ataca numai hotărârea în ceea ce privește latura penală și nu cea civilă iar persoana care a participat la proces ca mator, expert, apărător sau interpret poate ataca senținta numai cu privire la greselile pe care le consideră în ceea ce privește cheltuielile judiciare care i-au fost acordate.
Recursul este o cale de atac ordinară prin care se invoca motivele de nemultumire privind hotărârea dată de instanța de apel. Totodată, se va folosi calea de atac a recursului împotriva sentințelor privind infracțiunile pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate și a sentințelor pronunțate de judecătorii în cazurile prevăzute de lege.
Instanța de recurs va decide numai cu privire la punctele și chestiunile invocate la prima instanță și la instanța de apel.
Chiar și în timpul judecății căii de atac persoanele se pot împăca.În cazul în care persoanele implicate nu se Împaca va fi dată o hotărâre judecătorescă prin care instanța va soluționa cauza penală, va arăta care este rezoluția dată, va arăta tragerea la răspundere penală prin aplicarea pedepsei celui vinovat sau dacă este cazul achitând pe cel trimis în judecată ori în ultimă fază încetand procesul penal.Putem spune că hotărârea judecătorească constituie cel mai important act al procesului penal deoarece prin el se soluționează definitiv o cauză penală.
Căile de atac nu sunt obligatorii, dacă persoana este multumita de rezoluția dată de prima instanță nu mai este necesară o cale de atac, rămânând hotărârea dată în prima fază.
La finalul acestei lucrări putem vedea că există dreptul de a cere executarea hotărârilor penale și cum statele din Uniunea Europeană comunică pentru trimiterea spre judecare a unui caz spre o instanță competentă, cum o hotarare luata in afara tarii este recunoscuta pe teritoriul Romaniei.
BIBLIOGRAFIE
1. M.Basarab, Drept penal, partea generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983.
2. N. Bonchiș, Cauzele care înlătură răspunderea penală, Editura Imprimeriei de Vest, ,
1999.
3. Vasile M. Dimitriu, Vasile P. Pastia, Dispozițiunile din Procedura Penală Română, Tipografia
Fondul Cărților Funduare, Cluj, 1925.
4. V.Dongoroz, S.Kahane, G.Antoniu, C.Bulai, N.Iliescu, R.Stănoiu, Explicații teoretice ale
Codului de procedură penală, partea generală, vol. V, ediția a doua, Editura Academiei
Române, București, 2003;
5. G.Elian, Persoana vătămată în procesul penal, Editura științifică, București, 1961.
6. I. Gorgăneanu, Acțiunea penală, Editura Lumina Lex, București, 1998.
7. D.Bogdan, Drept procesual penal.Partea generala.Partea speciala., Editura Pro Universitaria, Bucuresti 2013
BIBLIOGRAFIE
1. M.Basarab, Drept penal, partea generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983.
2. N. Bonchiș, Cauzele care înlătură răspunderea penală, Editura Imprimeriei de Vest, ,
1999.
3. Vasile M. Dimitriu, Vasile P. Pastia, Dispozițiunile din Procedura Penală Română, Tipografia
Fondul Cărților Funduare, Cluj, 1925.
4. V.Dongoroz, S.Kahane, G.Antoniu, C.Bulai, N.Iliescu, R.Stănoiu, Explicații teoretice ale
Codului de procedură penală, partea generală, vol. V, ediția a doua, Editura Academiei
Române, București, 2003;
5. G.Elian, Persoana vătămată în procesul penal, Editura științifică, București, 1961.
6. I. Gorgăneanu, Acțiunea penală, Editura Lumina Lex, București, 1998.
7. D.Bogdan, Drept procesual penal.Partea generala.Partea speciala., Editura Pro Universitaria, Bucuresti 2013
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Principiul Disponibilitatii In Procedura Plangerii Prealabile (ID: 129105)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.