Principiul Disponibilatii

CUPRINS

Capitolul I.

1 – Introducere;

2 – Noțiuni generale cu referire la principiul disponibilății;

3 – Principalele manifestări ale principiului disponibilității în procesul civil;

– dreptul persoanei interesate de a porni sau nu process civil;

– dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării;

– dreptul de a renunța la judecată sau la dreptul subiectiv, de a recunoaște acțiunea

– dreptul de a încheia tranzacție;

– dreptul de a ataca sau nu prin căile de atac legale hotărârea judecătorească;

– dreptul de a cere executarea hotărârile judecătorești.

Capitolul II.

1 – Concluzii;

2 – Descrierea speței;

3 – Sinteza rezultatelor cercetării;

4 – Copia actelor procedurale;

5 – Bibliografie.

I.1 – Introducere

Printre principiile cu o importanță deosebită pentru procesul civil în special, dar și pentru întregul proces de înfăptuire a justiției în general, se numără și principiul disponibilității. Legiuitorul conferă persoanei prerogativa de a dispune de drepturile sale conform legii, iar această abordare este una contemporană, pe larg aplicată în Occident și nu numai.

Oferind persoanei libertatea de a-și exercita drepturile conform propriei voințe, statul vine în întâmpinarea intereselor persoanei. Consider că putem compara, într-o anumită măsură și păstrând proporțiile, principiul disponibilității cu principiul european al subsidiriatății, dar la nivel personal, atașându-ne conceptului general al descentralizării atribuțiilor și prerogativelor.

Doar persoana poate hotărî cum să dispună de drepturile sale în așa mod și măsură, încât gestionarea acestora să fie cât mai aproape și în concordanță cu drepturile și interesele sale legitime.

Putem afirma, că principiul disponibilității reprezintă o manifestare normativă și procesuală a dreptului consituțional fundamental al persoanei, statuat în Art. 20 din Constituția Republicii Moldova, ”Accesul liber la justiție”:

”1. Orice persoană are dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătorești competente împotriva actelor care violează drepturile, libertățile și interesele sale legitime.

2. Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiție”[1, art. 20].

Astfel, manifestarea de voință a persoanei, de a se adresa instanțelor de drept competente, este transpusă în viață prin depunerea unei cereri de chemare în judecată, în așa mod inițiindu-se procesul civil. Aceasta reprezintă, de fapt și de drept, materializarea dreptului persoanei în a avea acces la justiție.

Întru cercetarea completă și elucidarea deplină a tuturor elemtentelor individuale și specifice ce se referă la principiul disponibilității, vom utiliza anumite metode de cercetare ale dreptului, cunoscute, utilizate și aplicate de către însăși teoria generală a dreptului:

1 – metoda logică, extreme de utilă și necesară pentru studierea fenomenului juridic în toată complexitatea sa. Cercetătorul Mateuț Gheorghe evocă faptul că: ”Metoda logică este de largă utilitate în orice act de gândire științifică. În drept ea cuprinde o totalitate de procedee și operațiuni metodologice și gnosiologice specifice, prin care se creează posibilitatea surprinderii structurii și dinamicii raporturilor existente între diverse componente ale sistemului juridic al unei societăți”[28, p. 18].

2 – metoda istorică, ce constă în cercetarea dreptului, a insitutțiilor sale și a principiilor specifice în decursul evoluției lor, consecutiv. Cercetătorul Dumitru Baltag afirmă că ”potrivit metodei istorice, științele juridice cercetează dreptul în perspectiva și evoluția sa istorică, de-a lungul diverselor orânduiri sociale, ele analizează esența, forma și funcțiile dreptului raportate la etapa istorică pe care o străbate, știut fiind că instituțiile juridice poartă pecetea transformărilor istorice ale poporului și țării respective”[27, p. 42].

3 – metoda comparativă, ce constă în cercetarea comparativă a ramurilor, normelor și instituțiilor juridice din diferite sisteme de drept. ”Compararea sistemelor de drept ale statelor, a trăsăturilor ramurilor, instituțiilor și normelor acestora s-a dovedit a fi extreme de fructuoasă în procesul metodologic de studiere a fenomenului juridic… Nevoia de cunoaștere și cercetare a diverselor sisteme naționale de drept constituie în present un imperative pentru legiuitorul fiecărui stat”[27, p. 44].

4 – metoda cognitivă, adică metoda de cunoaștere, de cercetare, ” Referitor la capacitățile și mecanismele învățării și accederii la cunoștințe, la cunoaștere”[24, p. 275].

I.2 – Noțiuni generale cu referire la principiul disponibilății

Așadar, pentru a înțelege pe deplin semnificația, conținutul și alte nuanțe specifice ale principiului disponibilității, trebuie să cercetăm și să analizăm opiniile expuse de către savanți în literatura de specialitate cu privire la sfera ce ne interesează, precum și aspectele normative expuse de către legiuitor în legislația în vigoare.

Din puncte de vedere terminologic, conform Dicționarului explicativ al limbii române, prin ”Disponibilitate” înțelegem:

”Însușirea de a fi disponibil; starea a ceea ce este disponibil, lucru de care se poate dispune”[24, p. 386]. Deci, putem trage concluzia, că prin disponibilitate se are în vedere o prerogativă a unui subiect de a dispune de un anumit lucru sau stare, exact cum în procesul civil, persoana are prerogativa de a dispune de un drept.

De asemenea, în literatura de specialitate, există opinia complet justificată potrivit căreia, este mai indicată folosirea termenului de ”dispozitivitate”, deoarece ar fi astfel ”în concordanță cu caracterul dispozitiv al normelor procedurale”[25, p. 51]. Este și aceasta o opinie ce are dreptul la viață. Cu toate acestea, majoritatea covârșitoare a savanților ce au abordat acest principiu în lucrările lor științifice au ales să îl cerceteze și să-l dezvolte anume ca principiul al disponibilității, ci nu ca principiu al dispozitivității. În acelașii mod, și organele legiuitoare ale statelor, în legislația lor internă, folosesc termenul de disponibilitate.

Principiul disponibilității își are oglindire în legislația procesual penală a republicii Moldova în Art. 27 Cod de Proceudră Civilă ”Disponibilitatea în drepturi a participanților la proces”:

”(1) Disponibilitatea în drepturi se afirmă în posibilitatea participanților la proces, în primul rînd a părților, de a dispune liber de dreptul subiectiv material sau de interesul legitim supus judecății, precum și de a dispune de drepturile procedurale, de a alege modalitatea și mijloacele procedurale de apărare.

(2) Instanța nu admite dispunerea de un drept sau folosirea modalității de apărare dacă aceste acte contravin legii ori încalcă drepturile sau interesele legitime ale persoanei”[4, art. 27].

”Disponibilitatea oferă persoanelor o garanție în plus în vederea ocrotirii drepturilor și intereselor lor legitime, încălcate sau nerecunoscute, prin aceea că se pot adresa (ori nu) organelor competente, iar după sesizarea instanței pot fie să stăruie în realizarea sau valorificaarea lor pe cale procesuală, fie să renunțe la drepturile respective sau la mijjloacele procesuale puse de lege la dispoziția lor”[26, p. 15].

Pe de altă parte, în materie procesual civilă, principiul disponibilității are o altă esență, un alt conținut, și alte elemente caracteristice distincte. În primul rând, trebuie menționat faptul că principiul disponibilității este unul specific dreptului procesual civil, și se află în opoziție cu principiul oficialității, specific dreptului procesual penal. Dacă în materie procesual penală putem vorbi despre o inițiere a procesului penal din oficiu, în cazurile și temeiurile prevăzute de lege, și anume existența componenței de infracțiune, în materie procesual civilă lucrurile nu stau în așa mod. Desigur că există și anumite infracțiuni în privința cărora procesul penal nu este pornit din oficiu, deoarece este necesară plângerea prealabilă a victimei, și doar existența acesteia inițiază procesul penal, dar aceasta este o excepție îngustă, care nu denaturează esența principiului oficialității, aceea de inițiere a procesului penal din oficiu, de către organele de ocrotire a normelor de drept.

Cu privire la opoziția acestor două principii, în literatura de specialitate nu există disensiuni. Astfel, Liviu-Narcis se pronunță că:

”Disponibilitatea trebuie înțeleasă în opoziție cu oficialitatea. Dacă prin oficiliatate se înțelege îndeplinirea actelor de procedură cu sau fără acordul părților, chiar împotriva voinței lor, prin disponibilitate se va înțelege posibilitatea conferită părților de a sesiza instanța, de a dispune de obiectul litigiului și de mijloacele de apărare”[14, p. 38].

Alți savanți, precum Radu Dumitru și Gheorghe Durac, se expun în felul următor:

”Spre deosebire de procesul penal, care este guvernat de principiul oficialității (organele judiciare având competența de a pomi din oficiu mecanismul procesului), procesul civil este caracterizat de dreptul părților de a dispune de obiectul procesului și de mijloacele procesuale acordate de lege”[8, p. 46].

I.3 – Principalele manifestări ale principiului disponibilității în procesul civil

a) – Dreptul persoanei interesate de a porni sau nu process civil

b) – Dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării

c) – Dreptul de a renunța la judecată sau la dreptul subiectiv, de a recunoaște acțiunea

d) – Dreptul de a încheia tranzacție

În virtutea principiului disponibilității, părțile aflate într-un conflict au posibilitatea de a soluționa problemele pe cale amiabilă, până a ajunge în instanță sau dacă una dintre părți a declanșat deja procesul, de a-l finaliza printr-o încheiere judecătorescă având la bază o tranzacție de împăcare. Aplicarea în practică a tranzacției permite încetarea rapidă a procesului, dar și micșorarea cheltuielilor de judecată, economisirea timpului și stabilirea între părți a relațiilor de parteneriat.

Normele cu privire la tranzacție le găsim în Codul civil și Codul de procedură civilă , în schimb până în anul 2003 tranzacția a fost reglementată doar în Codul de procedură civilă din 1964 (în prezent abrogat) . Cu această ocazie, în publicațiile științifice se menționa că "normele cu privire la tranzacție din legislația procesual civilă sunt insuficiente și a devenit o necesitate ca contractul de tranzacție să fie reglementat în Codul civil". Astfel că după adoptarea noului Cod civil, legislația Republicii Moldova este considerată drept cea mai performantă la capitolul reglementării contractului de tranzacție, țara noastră fiind singura din spațiul ex-sovietic în care tranzacția este reglementată de normele Codului civil .

“O anumită influență asupra procesului de reglementăre pe cale amiabilă a litigiilor dintre părți o exercită Legea cu privire la mediere nr.134/2007, chiar dacă în rapoartele de monitorizare se arată că aplicarea Legii cu privire la mediere la soluționarea cauzelor civile are un grad foarte redus. Deși în sistemul judecătoresc național nu există încă o evidență a numărului de tranzacții judiciare, statistica altor state (cum sunt Federația Rusă, Belorusia, Ucraina etc.) denotă că numărul proceselor finalizate cu încheierea unor tranzacții de împăcare constituie 6-8% din numărul total al dosarelor”[21, p.1].

Pentru a putea cerceta acest mecanism juridic din mai multe aspecte, este imperativ de a elucida definirea pe care o dă tranzacției atât legislația națională a Republicii Moldova și cea din România, pe de o parte, cât și doctrina juridică de specialitate, pe de altă parte.

Definirea:
“Tranzacția este contractul prin care părțile previn un proces ce poate să înceapă, termină un proces început sau rezolvă dificultățile ce apar în procesul executării unei hotărâri judecătorești (art.1331 Cod civil)”[2, art.1331].

În legislația României, tranzacția e definită ca: “un contract prin care părțile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce se poate naște prin concesii reciproce, constând în renunțări reciproce la pretenții sau în prestații noi, săvârșite ori promise de o parte în schimbul renunțării de către cealaltă parte la dreptul care este litigios ori îndoielnic (art. 1704 Cod Civil)”[3, art.1704].

O definire asemănătoare a tranzacției este redată și în doctrină. Astfel, profesorul Gheorghe Durac menționează că “tranzacția este o formă de conciliere realizată cu scopul de a rezolva diferendele unui litigiu pe cale amiabilă, făcând ca procesul să ia sfârșit, iar dacă procesul încă nu a început, să evite începerea lui”[22, p. ].

Conform definiției date de d-na profesor Camelia Toader, “tranzacția este o convenție bilaterală prin intermediul căreia părțile convin să-și facă concesii reciproce, în scopul de a pune capăt unui proces sau de a-l evita”[18, p ].

Într-o altă formulare, profesorul Michel Morin, se expune că “alegând să încheie contractul de tranzacție, părțile renunță la dreptul de a mai obține decizia judecătorească, asumându-și în schimb o serie de obligații adiționale, în scopul de a finaliza procesul pe cale amiabilă”[17, p. ].

În literatura de specialitate, contractul de tranzacție mai este definit ca fiind acel contract în care „părțile își fac una alteia sacrificii reciproce, renunțând la anumite drepturi, sau stipulând chiar prestații noi, în schimbul unor renunțări făcute de cealaltă parte"[16, p.307].

Contractul de tranzacție, deși apare drept un contract nou după adoptarea Codului civil, totuși nu putem spune, că legislația nu prevedea un asemenea tip de contract. Astfel, părțile într-un proces, după prevederile vechiului cod procesual civil erau în posibilitate de a se împăca asupra litigiului, această împăcare servind drept temei pentru încetarea procesului. Astăzi, însă, reglementarea contractului de tranzacție obține o expresie mai clară, astfel cum legislatorul stabilește nu doar efectele tranzacției, dar și condițiile de validitate ale acesteia, efectele nerespectării condițiilor contractului de tranzacție etc.

Este necesar de menționat, că regimul juridic determinat tranzacției în articolele 1331-1338 Cod civil se referă doar la o cauză civilă, excluzând împrejurările unei fapte de natură penală, contravențională sau de altă natură.

Clasificarea contractului de tranzacție:
În noua legislație contractul de tranzacție apare drept un contract numit și reglementat. Astăzi, în baza noii legislații putem deosebi cel puțin trei categorii de tranzacții:

1 – tranzacția civilă (art. 1331-1338 Cod civil)[2, art.1331-1338];
2 – tranzacția de împăcare penală (art. 109 Cod penal)[5, art.109].
3 – tranzacția de recunoaștere a vinovăției procesual penală (art. 504-512 Cod de procedură penală)[6, art.504-512].
Poate apărea un temei de discuție în ce privește denumirea acestui contract, astfel cum în dreptul civil acest contract este denumit tranzacție, iar în dreptul penal aceasta este numit împăcare. Deși pentru dreptul penal noțiunea de contract nu este tradițională și este întrebuințată relativ nu demult, totuși nu putem nega natura juridică a actului prin care după prevederile articolului 109 al Codului penal al RM se înlătură răspunderea pentru o infracțiune ușoară sau mai puțin gravă. Prin urmare și în cazul actului prevăzut de articolul 109 Cod penal și în cazul actului prevăzut de articolele 1331-1338 Cod civil este vorba despre tranzacție.

Totodată, este necesar de a face deosebire între tranzacțiile civilă, penală și procesual penală, fiecare din ele având obiect diferit. În așa fel, tranzacția civilă înlătură procesul, neexcluzând posibilitatea pentru persoana ce a cauzat dauna de a duce răspunderea. Tranzacția penală înlătură doar răspunderea, fără a înlătura procesul. Procesul penal în asemenea caz încetează drept rezultat al faptului că nu există temei de aplicare a măsurilor de răspundere și nu în temeiul tranzacției. Tranzacția procesual penală nu înlătură nici procesul, nici răspunderea. Aceasta influențează doar asupra mărimii pedepsei.

Caracterele juridice ale contractului de tranzacție:
Contractul de tranzacție este caracterizat prin următoarele:

1. Este un contract sinalagmatic. Caracterul sinalagmatic al contractului de tranzacție reiese din faptul că la încheierea contractului de tranzacție ambele părți la contract dobândesc drepturi și obligații. Astfel, părțile soluționând natura litigiului stabilesc reciproc obligațiile executării soluției litigiului.

2. Este un contract cu titlu oneros, dar poate apărea drept un contract cu titlu gratuit. Caracterul oneros al tranzacției este unul de principiu, unde părțile la contract sunt în stare să asigure soluția litigiului punând drept temelie avantajul material al împăcării. În cazul, însă, când drept obiect al litigiului apar drepturi cu conținut nepatrimonial, și soluția litigiului nu cere avantaje cu conținut material, acest contract devine cu titlu oneros. De asemenea, acesta devine cu titlu oneros, atunci când una din părți cedează cu titlu gratuit avantajul pe care-1 poate pretinde.

3. Este un contract, de regulă, constitutiv de drepturi, dar poate apărea și drept unul translativ de drepturi. Caracterul constitutiv de drepturi este unul propriu tranzacției, iar în cazurile în care obiecte ale litigiului apar bunurile, – punându-se problema transmiterii drepturilor asupra acestora – acest contract devine drept unul translativ de drepturi.

4. Este un contract cu conținut patrimonial, dar poate fi și cu conținut nepatrimonial. Tranzacția apare drept un contract cu conținut nepatrimonial atunci când de regulă obiectul litigiului apare un drept nepatrimonial.

5. După natura sa este un contract consensual. Caracterul consensual rezultă din condițiile referitoare la forma contractului ce le stabilește legislatorul. Astfel, legislația civilă nu stabilește contractului de tranzacție o condiție de formă pentru valabilitate, unde părțile litigiului pot conveni asupra modului de soluționare și într-o formă verbală, altfel spus, contractul de tranzacție fiind un contract consensual.

6. Este un contract ce poate fi încheiat atât personal cât și prin reprezentant. Pornind de la regulile generale de petrecere a procesului civil, unde părțile pot fi reprezentate în proces, odată ce tranzacția apare drept un act ce soluționează natura litigiului, conchidem, că și tranzacție este posibil de a fi încheiată de reprezentantul părții în proces sau litigiu.

7. Este un contract numit, tipic și reglementat. Având în vedere, că legislatorul în mod expres reglementează conținutul regimului juridic al contractului de tranzacție, acesta dobândește în noul cod caracterul unui contract tipic, reglementat și numit.

8. Este un contract de executare succesivă. Deși efectele executorii ale contractului de tranzacție pot fi de natură instantanee, totuși tranzacție rămâne a fi un contract de executare succesivă. Acest lucru rezultă din faptul, că executarea tranzacției presupune respectarea unei anumite proceduri și, de regulă, onorarea obligației principale redresarea naturii litigiului – apare drept o obligație ce se execută pe durata unei perioade îndelungate de timp.

9. Este un contract principal. Contractul de tranzacție apare drept actul juridic principal ce soluționează obiectul litigiului și soarta căruia nu depinde de modul și condiția executării altor

contracte.

10. Este un contract negociat. Însăși obiectul contractului de tranzacție – litigiul – condiționează caracterul negociabil al contractului de tranzacție. în vederea soluționării litigiului părțile negociază toate clauzele contractuale, cât cele ce privesc modul de soluționare a litigiului, atât și cele ce privesc etapele procesului de soluționare.

11. Este un contract irevocabil. După cum prevede articolul 1333 Cod civil, tranzacția are între părți autoritatea lucrului judecat, iar în cazurile neexecutării condițiilor tranzacției, aceasta este susceptibilă executării silite.

12. Este un contract ce poate fi atât pur și simplu, cât și afectat de modalități.

Condiții cumulative pentru existența contractului de tranzacție:

● existența unui drept litigios și îndoielnic în cadrul unui proces sau pe cale de a declanșa un asemenea proces;

● intenția părților de a pune capăt procesului sau de a-l preîntâmpina;

● concesiile reciproce – constând din renunțări, recunoașteri, prestații ale unei părți – în schimbul celor acceptate ca fiind echivalente de cealaltă parte.

● trăsătura caracteristică esențială a contractului o constituie reciprocitatea concesiilor părților.

Contractul de tranzacție împiedică părțile să emită ulterior pretenții în legatură cu drepturile și obligațiile stinse pe această cale . În unele raporturi juridice, fiecare dintre părți are, în același timp, atât calitatea de creditor, cât și calitatea de debitor al celeilalte părți.

Condiții de validitate:
Condțiile generale cerute de lege, cu următoarele precizări:

– părțile să aibă dreptul de a dispune de obiectul tranzacției;

– tranzacția poate fi făcută prin mandatar cu procură specială;

– tranzacția nu poate avea ca obiect drepturi personale nepatrimoniale și nici bunuri scoase din circuitul civil;
-tranzacția se mărginește numai la obiectul pe care părțile l-au avut în vedere.

Tranzacția judiciară.
Statistica Uniunii Europene arată că în 80% dintre cazuri, tranzacțiile contribuie la soluționarea conflictelor până ca părțile să ajungă în instanța de judecată și doar 20% dintre conflicte ajung a fi soluționate pe cale judiciară. Se înțelege astfel că tranzacția de împăcare poate fi încheiată până ca părțile să ajungă în faza judiciară, o astfel de tranzacție fiind obișnuită. Însă dacă procesul de judecată a demarat, părțile se pot înfățișa oricând în fața instanței pentru a solicita darea unei hotărâri care să consfințească învoiala lor  și în acest caz suntem în fața unei tranzacții judiciare. Judecătorul este obligat să le explice părților dreptul lor de a-și tranșa litigiul prin întocmirea tranzacției, cât și efectele acestui act, însă nu este în drept să se pronunțe asupra soluției care ar putea fi luată în cazul lipsei tranzacției de împăcare . 

Tranzacția dobândește putere juridică din momentul confirmării de către instanța de judecată, adică din momentul omologării. Dacă una dintre părți nu-și va onora obligațiile asumate prin contract, în privința ei va putea fi aplicată executarea silită (art.1333 alin.(2) Cod civil). Până la confirmarea de către instanță tranzacția reprezintă o simplă înțelegere dintre părți care nu duce la încetarea procesului. Mai mult decât atât, în caz de nerespectare a angajamentelor de către una din părți, executorul judiciar nu va avea dreptul să intervină. Din acest considerent, contractul de tranzacție încheiat în scopul finalizării unui proces de judecată necesită a fi aprobat de către instanță. Dar nu trebuie să credem că tranzacția judiciară ar reprezenta un act judecătoresc. Chiar dacă la prima vedere s-ar putea crede că contractul de tranzacție se apropie de actul judecătoresc, totuși în esență se deosebește de efectele de natură procedurală ale acestuia pentru că nu are valoare de act autentic și nici forță executorie, dobândind doar o anumită autoritate, care împiedică redeschiderea conflictului . În calitate de act judecătoresc este considerată încheierea instanței care, având la bază contractul de tranzacție dintre părți, va dispune încetarea procesului. De aici reies toate diferențele care marchează specificul tranzacției în raport cu alte acte juridice. 

Codul de pocedură civilă stabilește că înainte de a confirma tranzacția, instanța explică părților efectele acestor acte de procedură, apoi pronunță o încheiere prin care dispune încetarea procesului (art.212 alin.(5)). În încheiere trebuie să fie prevăzute și condițiile tranzacției pe care instanța de judecată o confirmă. Mai apoi instanța va elibera titlu executoriu și partea interesată se va adresa executorului judecătoresc, solicitând executarea hotărârii. Dacă ulterior confirmării tranzacției una dintre părți va dori reluarea aceluiași proces, făcând în acest sens o nouă adresare în judecată, instanța judecătorească va emite o încheiere de încetare a procesului pe motiv că între aceleași părți, cu privire la același obiect și pe aceleași temeiuri există deja o tranzacție de împăcare (art.265 lit.d)). Deși mai rar, există posibilitatea ca instanța judecătorească să nu confirme tranzacția părților. În astfel de situație instanța va pronunța o încheiere motivată urmând ca pricina să fie examinată în fond (art.212 alin.(6)).  

În practică sunt frecvente cazurile când părțile încheie contracte de tranzacție, dar cu nerespectarea normelor de procedură, iar instanța, deși recunoaște că tranzacția reprezintă voința reală a părților, nu o poate lua ca temei. Ca exemplu aducem o speță în care SA "Banca de Finanțe și Comerț" a încheiat cu G.Ț. un contract de tranzacție cu privire la rambursarea benevolă a creditului restant în sumă totală de 143.000 lei. Conform prevederilor contractului, G.Ț. s-a obligat să achite o dobândă de 15% anual, iar în caz de nerespectare a graficului stabilit, dobânda va fi de 20% anual și penalitatea de 0,15%. Pârâtul nu a respectat prevederile tranzacției, iar Banca s-a adresat cu acțiune în judecată.
Instanța a respins cererea reclamantului motivând că nu poate reține ca temei contractul de tranzacție, întrucât acesta nu a fost omologat. În conformitate cu art.1333 din Codul civil, tranzacția are între părți autoritatea lucrului judecat și este susceptibilă de executare silită doar după omologare.
Astfel, tranzacția necesita mai întâi să fie aprobată de instanța judecătorească (omologată) și acest lucru trebuia să-l facă reclamantul, el fiind persoana interesată în executarea silită a tranzacției. Deoarece omologarea nu a fost efectuată, instanța judecătorească a hotărât că acțiunea SA "Banca de Finanțe și Comerț" către G.Ț. privind încasarea sumei se respinge ca fiind neîntemeiată.

e) – Dreptul de a ataca sau nu prin căile de atac legale hotărârea judecătorească

f) – Dreptul de a cere executarea hotărârile judecătorești