Principiul Contradictorialitatii In Procesul Civil

Capitolul I

Reglementare legislativă

Secțiunea I – Reglementarea principiului contradictorialității în Codul de procedură civilă de la 1865

Până la emiterea O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă de la 1865, principiul contradictorialității nu era exprimat în legislația procesuală civilă în mod expres, însă rezulta din numeroase texte care îi asigurau transpunerea în practică. Redactarea dată de legiuitor art. 129 alin. 2 teza a II-a din Cod prevedea că judecătorul are îndatorirea să facă respectate și să respecte el însuși principiul contradictorialității și celelalte principii ale procesului civil.

Odată cu adoptarea legii de aprobare a O.U.G nr. 138/2000, respectiv Legea nr. 219/2005, prin modificarea adusă articolului 129 Cod procedură civilă de la 1865, s-a revenit la situația în care principiul contradictorialității nu era consacrat expres în legislația procesuală.

Absența normei de consacrare expresă a acestui principiu nu echivala cu lipsa obligației de a fi respectat de către părți ori instanță.

Nereglementată expres, contradictorialitatea rezultă din numeroase articole ale Codului de Procedură civilă de la 1865, cu titlu exemplificativ menționând următoarele: art. 86, 89 (citația și comunicarea actelor de procedură), art. 107 (amânarea judecății în cazul în care o parte lipsește deoarece nu a fost legal citată), art. 112, 114, 115 (cererea de chemare în judecată și întâmpinarea –prin care părțile își aduc reciproc la cunoștință pretențiile și apărările), art. 128 (luarea cuvântului în fața instanței), art. 129 (drepturile și obligațiile părților în procedura de judecată și obligațiile instanței privind respectarea contradictorialității), art. 306 (invocarea motivelor de ordine publică în recurs).

Potrivit art. 129 Cod procedură civilă de la 1865, judecătorul este îndatorat să pună în discuția părților atât „drepturile și obligațiile ce le revin din calitatea lor din proces”, cât și „să pună în dezbaterea părților orice împrejurare de fapt sau ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare”. Din această frază contradictorialitatea se poate defini ca fiind posibilitatea recunoscută prin lege părților de a discuta și de a combate reciproc, în fața instanței, toate elementele de fapt și de drept ale cauzei și care pot fi folosite ulterior la darea hotărârii de către instanță. De altfel, numai aspectele de fapt și drept ale pricinii înfățișate și puse, în ședința de judecată, în discuția contradictorie a părților pot fi folosite la darea hotărârii.

Principiului contradictorialității, ca și garanție a dreptului la apărare, asigură respectarea acestui drept constituțional deoarece contradictorialitatea îngăduie părților în litigiu să participe in mod activ la prezentarea, argumentarea și dovedirea drepturilor sau apărărilor lor in cursul desfășurării procesului având dreptul de a discuta și combate susținerile făcute de fiecare dintre ele, precum și de a-și expune punctul de vedere asupra motivelor instanței în scopul stabilirii adevărului și al pronunțării unei hotărâri legale și temeinice. Tot astfel, potrivit art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă de la 1865, judecătorul „poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe” în cazul în care consideră că probele deja administrate nu sunt îndestulătoare, ceea ce exprimă din nou necesitatea contradictorialității.

Pentru ca părțile să aibă posibilitatea efectivă de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei ele trebuie să fie încunoștințate în timp util despre existența și obiectul litigiului, despre locul și data soluționării acestuia, această cerință realizându-se prin citarea părților. Astfel, art. 85 Cod procedură civilă de la 1865 ce reglementează citarea părților este un alt temei al principiului contradictorialității. În cazul în care o parte lipsește, întrucât nu a fost citată cu respectarea cerințelor legale, judecata se amână conform art. 107 Cod procedură civilă de la 1865, instanța dispunând refacerea procedurii de citare. Dispozițiile legale referitoare la citare au caracter imperativ, fiind prevăzute pentru garantarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare, astfel, nesocotirea lor atrage nulitatea hotărârii pronunțate și casarea ei cu trimitere spre rejudecare.

Referitor la concluziile scrise pe care părțile sunt îndatorate să le pună la încheierea dezbaterilor, prevăzute de art. 146 Cod procedură civilă de la 1865, întrucât acestea reprezintă susținerile verbale făcute în ședința de judecată, prin acestea nu pot fi invocate aspecte care nu au făcut obiectul dezbaterii contradictorii în fața instanței, tocmai pentru respectarea principiului contradictorialității.

Contradictorialitatea se manifestă în toate fazele și etapele procesului civil, cu excepția deliberării și a pronunțării hotărârii. Astfel, dispozițiile art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă 1865, aplicabile recursului, prevăd că instanța poate să invoce din oficiu motivele de ordine publică, însă este obligată să le pună în dezbaterea părților.

Legea prevede că judecata unei cereri cu caracter de urgență (ordonanța președințială, asigurarea dovezilor, sechestru asigurător, poprire asigurătorie, îndreptarea erorilor materiale) se poate face fără citarea părților, însă contradictorialitatea este restabilită deoarece judecarea căilor de atac se face întotdeauna cu citarea părților.

Contradictorialitatea își găsește aplicare și în faza executării silite, debitorul fiind încunoștințat prin somație despre pornirea executării. Somația, fiind un act de procedură, se întocmește în formă scrisă și se comunică potrivit dispozițiilor privitoare la comunicarea citațiilor și actelor de procedură prevăzute de art. 90-92 Cod procedură civilă de la 1865, iar dispozițiile legale privitoare la comunicarea ei trebuie respectate sub sancțiunea anulării executării silite. Tot cu privire la încunoștințarea debitorului în faza executării silite, contradictorialitatea își mai găsește aplicare în privința posibilității acestuia de a se apăra pe calea contestației la executare. Judecarea contestației la executare se face cu respectarea prevederilor art. 399-404 Cod procedură civilă de la 1865, numai în contradictoriu și cu citarea părților implicate în faza executării silite și a celor care pretind că au fost lezați în drepturile lor în activitatea de executare.

Contradictorialitatea contribuie în practică și la realizarea altor principii procesuale, oferind optime posibilități pentru aflarea adevărului, reprezentând o garanție a respectării dreptului la apărare cât și a egalității părților în fața autorității judecătorești, tocmai din aceste considerente instanțele judecătorești au o mare îndatorire în a conferi părților posibilitatea de a discuta în contradictoriu toate elementele de fapt și de drept ale cauzei, nerespectarea acestui principiu atrăgând nulitatea hotărârii astfel pronunțate.

Secțiunea II – Reglementarea principiului contradictorialității în Codul de procedură civilă din 2010

Așa cum am expus în secțiunea de mai sus, în Codul de procedură civilă de la 1865, principiul contradictorialității nu avea o reglementare expresă, directă, fiind dedus din numeroase dispoziții legale și recunoscut ca atare în doctrină și jurisprudență.

Această lacună legislativă a fost acoperită prin adoptarea Noului Cod de procedură civilă din 2010, prin Legea 134/2010, intrat în vigoare la 1 februarie 2013, care prevede expres la art. 14, drept principiu fundamental al procesului civil, contradictorialitatea.

Cu privire la art. 14 din Noul Cod de procedură civilă, reglementarea acestuia înglobează efectiv textele legale din care se deducea principiul contradictorialității în Codul de procedură civilă de la 1865. Astfel, contradictorialitatea reglementată prin art. 14 din Codul de procedură civilă, prevede pe de o parte obligația instanței de a supune discuției părților toate cererile, excepțiile sau împrejurările de fapt și de drept invocate în fața ei, obligația de a hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, unde legea nu prevede altfel, obligația de a-și întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse în prealabil dezbaterii contradictorii, iar pe de altă parte, prevede următoarele obligații și drepturi în ale părților pentru respectarea principiului:

Obligația de a-și face cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea ( fapt ce relevă dependența principiului contradictorialității de dreptul la apărare al părților și principiul egalității părților în procesul civil, primul garantând respectarea celorlalte două).

Obligația de a expune situația de fapt la care se referă pretențiile și apărările lor în mod corect și complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute, precum și obligația de a expune un punct de vedere propriu față de afirmațiile părții adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză.

Dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu.

Aceste drepturi și obligații ale părților, alături de obligațiile instanței privind asigurarea contradictorialității în procesul civil, vor fi expuse punctual în secțiunea referitoare la conținutul principiului contradictorialității.

Din aceste considerente, reglementarea art. 14 din Cod procedură civilă ne arată că judecătorul este dator să vegheze la asigurarea contradictorialității între părți, dar, în același timp, și el este ținut de respectarea acestui principiu, deoarece nu poate invoca în hotărârea sa împrejurări de fapt sau de drept ori probe care nu au fost supuse discuției părților.

Contradictorialitatea, reglementată de Codul de procedură civilă din 2010 ca principiu fundamental al procesului civil, asemenea Codului de procedură de la 1865, se manifestă chiar de la începutul procesului, apoi pe tot parcursul lui, inclusiv în căile de atac și în faza executării silite.

La începutul procesului, principiul contradictorialității este concretizat prin cererea de chemare în judecată (cu referire la art. 201 Cod procedură civilă care prevede că judecătorul, de îndată ce constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, dispune, prin rezoluție, comunicarea cererii către pârât) și prin întâmpinare (potrivit art. 206 Cod procedură civilă se comunică direct reclamantului, dacă legea nu dispune altfel), prin care părțile își aduc la cunoștință reciproc pretențiile și apărările lor, precum și dovezile de care înțeleg să se folosească. Potrivit art. 169 teza I Cod procedură civilă, după sesizarea instanței, dacă părțile au avocat sau consilier juridic, cererile, întâmpinările ori alte acte se comunică direct între aceștia.

După comunicarea cererii de chemare în judecată și a întâmpinării, un al moment al procesului civil care este guvernat de principiul contradictorialității în Codul de procedură civilă (din 2010) este procedura de citare a părților. Cu privire la acest aspect, art. 153 alin. 1 Cod procedură civilă instituie obligația instanței de a cita părțile, neputând hotărî asupra unei cereri numai dacă părțile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel. În completarea obligației instanței de a cita părțile, art. 153 alin. 2 Cod procedură civilă dispune că „instanța va amâna judecata și va dispune să se facă citarea ori de câte ori constată că partea care lipsește nu a fost citată cu respectarea cerințelor prevăzute de lege, sub sancțiunea nulității”, obligație ce asigură respectarea principiului contradictorialității și, implicit, respectarea dreptului la apărare al părții care nu a fost legal citată.

În privința judecății propriu-zise, contradictorialitatea este instituită de Codul de procedură civilă din 2010 la art. 224, articol ce prevede obligația instanței ca, în orice proces, să pună în discuția părților toate cererile, excepțiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu. Principiul contradictorialității asigură atât dreptul părților de a prezenta și a discuta întregul material probator, cât și dreptul părților de a-și expune părerile și argumentările în fapt și drept, cu privire la toate problemele ce trebuie soluționate.

Procedura de judecată este prin esență contradictorie, astfel, încuviințarea probelor se face în ședință publică, după ce părțile se pronunță asupra admisibilității lor și în același timp nicio probă nu poate fi opusă celeilalte părți dacă nu i s-a dat posibilitatea de a o discuta, întrucât nicio hotărâre nu se poate întemeia pe un act depus după închiderea dezbaterilor fără a fi pus în discuția părților.

Contradictorialitatea în Codul de procedură civilă din 2010, ca de altfel și în Codul de procedură civilă de la 1865, își găsește aplicare și în instituția executării silite, mai cu seamă în privința contestației la executare întrucât, pe de o parte contestația la executare este supusă acelorași condiții de formă ca și cererea de chemare în judecată, întâmpinarea fiind obligatorie, așa cum prevede art. 715 Cod procedură civilă, iar pe de altă parte procedura de judecată a contestației la executare este cea de la judecata în primă instanță, care se aplică în mod corespunzător inclusiv în privința citării (care se face în termen scurt) sau a dezbaterilor privind cererile, excepțiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de părți, potrivit legii, sau invocate din oficiu. Din aspectele enunțate mai sus, rezultă că principiul contradictorialității își găsește aplicare în toate fazele procesului civil, excepție făcând etapele deliberării și pronunțării hotărârii. Mai multe aspecte cu privire la aplicabilitatea principiului contradictorialității în procesul civil vor fi dezbătute în cadrul secțiunilor corespunzătoare acestui aspect, atât cu privire la dreptul intern, cât și cu privire la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Secțiunea III – Reglementarea principiului contradictorialității în Convenția Europeană a Drepturilor Omului

Prin Legea nr.30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial nr.135 din 31 mai 1994, România a ratificat Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului (C.E.D.O.), precum și protocoalele adiționale la aceasta nr.1, 4, 6, 7, 9, 10.

În acest mod, conform art.11 și 20 din Constituție, Convenția și protocoalele ei adiționale au devenit parte integrantă a dreptului intern, având prioritate față de acesta, altfel spus C.E.D.O. și protocoalele adiționale au devenit izvor de drept intern obligatoriu și prioritar, ceea ce, în plan național, are drept consecință imediată aplicarea convenției și protocoalelor de către instanțele judecătorești române, iar în plan internațional acceptarea controlului prevăzut de C.E.D.O. cu privire la hotărârile judecătorești naționale.

Principiul contradictorialității nu a primit o prevedere expresă în cadrul Convenției sau a protocoalelor adiționale, însă reprezintă o componentă a dreptului la un proces echitabil, drept prevăzut în cadrul Convenției de art. 6.

Art. 6 al Convenției își are originile în textele cuprinse în art. 10 și 11 paragraful 1 ale Declarației Universale ale Drepturilor Omului. Astfel, art. 10 al Declarației prevede că „orice persoană are dreptul, în deplină egalitate, să fie ascultată în mod echitabil și public de un tribunal independent și imparțial, care va hotărî fie asupra drepturilor și obligațiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală împotriva sa”, iar art. 11 prevede că „orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăția sa va fi dovedită în mod legal în cursul unui proces public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanțiile apărării sale”. De asemenea, în linii generale, prevederile art. 6 al Convenției se regăsesc și în art. 14 al Pactului Internațional O.N.U. privitor la drepturile civile și politice din anul 1966, cu unele deosebiri. Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului reglementează dreptul la un proces echitabil, prin art. 6, astfel:

1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia, în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.

2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.

3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul :

a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa ;

b. să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale ;

c. să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer ;

d. să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării ;

e. să fie asistat gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere.

În privința alin. 1 al art. 6, trebuie precizat că în accepțiunea Convenției, dreptul la un proces echitabil înglobează mai multe elemente : accesul liber la justiție; examinarea cauzei în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil; examinarea cauzei de către un tribunal independent, imparțial, stabilit prin lege; publicitatea pronunțării hotărârilor judecătorești,

Cerința din art.6 pct.1, aceea ca o cauză să fie examinată în mod echitabil, trebuie înțeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces printre care și principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părților în proces.

Contradictorialitatea este principiul care îngăduie părților din proces să participe în mod activ și egal la prezentarea, argumentarea și dovedirea drepturilor lor în cursul desfășurării procesului, mai precis să discute și să combată susținerile făcute de fiecare dintre ele și să-și exprime opinia asupra inițiativelor instanței în scopul stabilirii adevărului și al pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

În virtutea contradictorialității, părțile își aduc reciproc la cunoștință pretențiile, apărările și probele de care înțeleg să se folosească în proces, prin cererile scrise adresate instanței, judecata nu se poate face decât după legala lor citare, iar în cursul procesului toate părțile fiind ascultate în mod egal, inclusiv asupra tuturor împrejurărilor puse în discuție de instanță, în vederea aflării adevărului în cauză, încuviințarea probelor se face în ședință publică, după prealabila lor discutare de către părți, iar hotărârile judecătorești sunt comunicate părților, în vederea exercitării căilor legale de atac.

În scopul respectării dreptului la un proces echitabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, singura instituție abilitată să vegheze la respectarea prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Protocoalelor suplimentare de către statele semnatare și singura instanță creată pentru soluționarea plângerilor în materia drepturilor omului, a statuat cu referire la art.6 din Convenție, prin hotărârea Mantovanelli contra Franței din 18 martie 1997, că „unul dintre elementele unei proceduri echitabile este caracterul contradictoriu al acesteia. Fiecare parte are dreptul nu numai de a lua la cunoștință de toate elementele care îi sunt necesare pentru a-și susține pretențiile, ci și de a lua cunoștință și de a discuta orice act al dosarului în prezenta judecătorului cu scopul de a-l ajuta ori influența să ia o decizie”, prin această hotărâre Curtea amintind importanța contradictorialității în echitabilitatea unei proceduri și, implicit, importanța contradictorialității în garantarea dreptului la apărare.

Capitolul II

Principiul contradictorialității în procesul civil cu privire la dreptul intern

Contradictorialitatea reprezintă motorul instanței în fața căreia se află spre judecare un proces civil. Procesul evoluează prin intermediul contradictorialității, prin intermediul unor contradicții succesive, pană la hotărârea care va înlătura contradicția. Contradictorialitatea opune și unește părțile in proces, astfel că niciuna dintre părți nu poate face nimic în instanță decât sub privirile celeilalte.

Doctrina subscrie asupra faptului că principiul contradictorialității constă în posibilitatea ce o au părțile de a participa în mod activ la prezentarea, argumentarea și dovedirea drepturilor lor în cursul desfășurării judecății pricinei, având dreptul de a discuta și combate susținerile făcute de fiecare din ele, precum și de a-și expune punctul de vedere asupra inițiativelor instanței, în scopul stabilirii adevărului și al pronunțării unei hotărâri legale și temeinice în cauza dedusă judecății.

În esența sa, contradictorialitatea se manifestă prin conflictul de interese ivit între subiectele raportului juridic devenit litigios și dedus judecății. Pe planul dreptului procesual civil contradictorialitatea se evidențiază odată cu promovarea acțiunii în justiție și constă în pretenția subiectului care o ridică (reclamantul) și opunerea subiectului care urmează a se apăra (pârâtul). Strânsa legătură de dependență dintre aceste două laturi ale acțiunii –pretenție și apărare– obligă instanța de a le cunoaște și statua – în finalul judecății – asupra lor. Așadar, nici reclamantul nu poate obține recunoașterea pretenției sale fără să-și dovedească afirmațiile și nici pârâtul să suporte consecințele unei astfel de recunoaștere fără a-i da putința de a se apăra. Regula care domină contradictorialitatea este următoarea:”audiatur et eltera pars” (să fie ascultată și cealaltă parte). Cu privire la această condiționare, contradictorialitatea trebuie privită ca o cerință a dezbaterilor și soluționării conflictului dedus judecății. Cu alte cuvinte, totul trebuie să treacă prin controlul reciproc al părților și al instanței. Contradictorialitatea în procesul civil poate fi definită ca fiind posibilitatea recunoscută prin lege părților de a discuta și de a combate reciproc, în fața instanței, toate elementele de fapt și de drept ale cauzei și care pot fi folosite ulterior la darea hotărârii. Cât privește importanța principiului contradictorialității, aceasta poate fi evidențiată prin folosirea ideii de dependență cauzală : fără contradictorialitate nu pot exista dezbateri, fără dezbateri nu poate fi stabilit adevărul și fără stabilirea adevărului nu poate fi soluționată corect pricina, aceste aspecte urmărind pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice. Altfel spus, nerespectarea principiului contradictorialității, care asigură implicit aflarea adevărului și dreptul la apărare, atrage nulitatea hotărârii judecătorești.

Secțiunea I – Conținutul principiului contradictorialității

Înainte de a dezbate punctual elementele componente ale principiului contradictorialității sunt necesare de prevăzut unele aspecte importante.

Cum am menționat și în începutul prezentei lucrări, principiul contradictorialității nu a fost reglementat expres în legislația procesual civilă într-o formă directă înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă din 2010, acesta fiind dedus din numeroase dispoziții legale și recunoscut unanim de doctrină și jurisprudență.

În prezent, prin adoptarea Noului Cod de procedură civilă (prin Legea 134/2010), legiuitorul a sintetizat soluțiile doctrinei, jurisprudenței și altor legislații, reglementând expres la art. 14 principiul contradictorialității.

Contradictorialitatea, ca principiu fundamental al procesului civil, contribuie în practică și la realizarea altor principii procesuale, fiind intim legată de ideea de egalitate a armelor și reprezentând totodată o garanție a dreptului la apărare.

În urma celor menționate, putem trage concluzia că legiuitorul Noului Cod de procedură civilă a reglementat expres principiul contradictorialității tocmai în susținerea și garantarea dreptului la apărare al părților litigante, urmărind prin acest principiu desfășurarea unui proces echitabil și contradictoriu în care părțile să poată dezbate și argumenta sau infirma orice aspect de fapt sau de drept al procesului. În mod sugestiv s-a arătat că, în realitate, principiul contradictorialității este un set de drepturi și obligații, pentru instanță și pentru părți, gândite astfel încât, în desfășurarea lor, să confere dialogului judiciar echilibrul de dorit pentru reușita judecății.

Cu privire la conținutul principiului contradictorialității, este necesară expunerea reglementării principiului dată de Codul de procedură civilă întrucât în urma analizei acestui text de lege se pot stabili elementele componente ale acestuia. Legiuitorul român a consacrat principiul contradictorialității la art. 14 al Codului de procedură civilă astfel:

(1) Instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, dacă legea nu prevede altfel.  
(2) Părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea. 
(3) Părțile au obligația de a expune situația de fapt la care se referă pretențiile și apărările lor în mod corect și complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părțile au obligația de a expune un punct de vedere propriu față de afirmațiile părții adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză.  
(4) Părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu.  
(5) Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate.  
(6) Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii. 

Trebuie precizat încă de la început că este greu de distins ce elemente intră în conținutul principiului contradictorialității și ce elemente intră în conținutul dreptului la apărare, granița dintre cele două fiind uneori subțire, alteori inexistentă, implicând consecințe în lanț, nerespectarea principiului contradictorialității conducând, în mod ireversibil, la încălcarea dreptului la apărare. Privitor la acest aspect, în doctrină s-a susținut că principiul contradictorialității (și implicit garantarea asigurării acestui principiu) reprezintă mijlocul prin care principiul rolului activ al judecătorului nu aduce atingere dreptului la apărare al părților, arătându-se totodată că principiul contradictorialității se află în strânsă legătură și cu principiul publicității (art. 17 C. proc. civ), neputându-se concepe o judecată contradictorie fără dezbateri publice, dar și cu principiul oralității (art. 15 C. proc. civ.) întrucât contradictorialitatea se realizează oral, prin dezbateri în fața instanței.

Instanța trebuie să asigure părților posibilitatea de a-și susține și argumenta cererile, de a invoca probe, de a combate dovezile solicitate de adversar, de a ridica și combate excepțiile de procedură, tocmai pentru a-și exprima eventualele contradicții privind problemele de drept substanțial sau procedural ori de fapt în dezbatere, sub o altă formulare, instanța nu poate dispune nicio măsură fără a le acorda părților dreptul de a se apăra.

De asemenea, în temeiul principiului contradictorialității părților le este permis, în condițiile legii, să-și comunice reciproc actele de procedură ( cererea de chemare în judecată a reclamantului; întâmpinarea și cererea reconvențională ale pârâtului; actele de dispoziție; cererile prin care se exercită căile de atac etc.) ori alte înscrisuri. Cu un asemenea conținut, se poate spune că dreptul la o procedură contradictorie este un element fundamental al procesului echitabil.

În concret, aceste aspecte reglementate de Codul de procedură civilă la art. 14 reprezintă conținutul principiului contradictorialității, fiind prezentate sub forma unor drepturi și obligații ce incumbă atât raporturilor dintre părți cât și raporturilor dintre părți și instanță, fiind un drept din domeniul ordinii publice.

2.1.1. Obligațiile instanței

Textul art. 14 C. proc. civ. instituie, pe lângă drepturile și obligațiile părților specifice, anumite obligații ale instanței în vederea respectării contradictorialității și implicit a dreptului la apărare al părților.

Un prim element al contradictorialității constă în necesitatea înștiințării părților despre existența și data judecării litigiului, aspect ce se realizează prin citarea părților . Acest aspect reiese și din obligația instituită în sarcina instanței la art. 14 alin.1, aceea că instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea și înfățișarea părților, dacă legea nu prevede altfel. Acest text nu face altceva decât să reia prevederile art. 85 ale C. proc. civ. de la 1865.

Referitor la această obligație ce incumbă instanței, este de precizat că numai în măsura în care părțile cunosc data și locul judecății, ele sunt puse într-o situație de egalitate, în sensul că își pot pregăti apărările, pentru ca apoi să prezinte în contradictoriu toate împrejurările de fapt și de drept de care depinde soluționarea cauzei, în caz contrar fiind incidentă o încălcare a principiului contradictorialității. Ceea ce legea impune ca o garanție fundamentală a respectării principiului contradictorialității este numai citarea părților, nu și înfățișarea acestora în fața instanței de judecată personal sau prin reprezentant. Pe acest considerent, sub imperiul C. proc. civ. de la 1865, s-a decis că principiul contradictorialității nu este nesocotit dacă pârâtul nu a fost prezent la niciunul dintre termenele de judecată fixate în cauză în condițiile în care procedura de citare a fost legal îndeplinită cu toate părțile în proces, fiind, totodată, comunicate toate actele procedurale, instanța asigurând condițiile necesare discutării și argumentării tuturor chestiunilor de fapt și de drept ale cauzei. Legea de procedură civilă nu obligă pârâtul din proces să se prezinte în fața instanței personal, așa încât instanța nu are obligația de a lua niciun fel de măsuri pentru a aduce pârâtul în fața sa, esențial și relevant sub acest aspect fiind simplul fapt că a asigurat acestuia condițiile înfățișării.

Sub imperiul noii reglementări, art. 14 alin. 1 poate fi raportat la art. 219 C. proc. civ. care reglementează verificări privind prezența părților, iar în acest caz, potrivit art. 219 alin. 2 C. proc. civ., dacă instanța constată că părțile nu răspund la apel, verifică dacă procedura de citare a fost legal îndeplinită și, după caz, procedează, în condițiile legii, la amânarea, suspendarea ori judecarea procesului, aspect ce subliniază ideea că instanței îi revine obligația garantării principiului contradictorialității numai în privința citării părților, în lipsa înfățișării acestora putând proceda la judecarea cauzei, în condițiile legii.

Instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, dacă legea nu prevede altfel, însă, principiul contradictorialității nu este încălcat dacă nicio parte nu se prezintă, însă au fost legal citate, important fiind ca una dintre părți să fi solicitat judecarea cauzei în lipsă, în temeiul art. 411 alin. 1 pct. 2 C. proc. civ. În aceleași condiții, chiar dacă se prezintă doar una dintre părți, iar instanța pune numai în discuția acesteia aspectele referitoare la proces, principiul analizat nu este încălcat dacă restul părților, care nu s-au înfățișat în fața instanței, au fost legal citate.

Pe lângă obligația mai sus menționată, în vederea respectării principiului contradictorialității (și implicit a dreptului la apărare), așa cum reiese din conținutul art. 14 C. proc. civ., instanței îi revin și următoarele obligații:

Potrivit art. 14 alin. 5 C. proc. civ., instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate.

În virtutea acestei obligații, probele, excepțiile procesuale, diversele incidente procedurale, precum și orice alte chestiuni de drept procesual, substanțial ori de fapt vor fi puse în mod obligatoriu de către instanță în discuția contradictorie a părților, în caz contrar hotărârea judecătorească putând fi schimbată sau casată în căile de atac, potrivit legii. Această obligație subzistă și în ipoteza în care instanța invocă din oficiu anumite chestiuni de fapt sau de drept ce țin de judecare cauzei, aceasta trebuind să argumenteze problemele puse în dezbatere, asigurând astfel posibilitatea părților, de a pune concluzii asupra aspectelor invocate de instanță, în mod real (nu numai formal).

Privitor la această obligație a instanței, doctrina a sesizat anumite situații în care principiul contradictorialității este nesocotit. Astfel, în situația în care, deși părțile pun concluzii numai asupra unor excepții procesuale, instanța rămânând în pronunțare asupra lor, se pronunță și asupra fondului, fără ca părțile să fi dezbătut verbal pricina, fapt ce duce la încălcarea atât a principiului contradictorialității, cât și a principiului respectării dreptului la apărare și principiului oralității, iar prin acestea, dreptului la un proces echitabil. Pronunțarea asupra fondului litigiului, deși nu a făcut obiectul dezbaterii, părțile fiind private de posibilitatea de a-și susține și de a-și dovedi drepturile, de a combate susținerile părții potrivnice sau de a-și exprima poziția față de măsurile pe care instanța le poate dispune în exercitarea rolului său activ, conduce în mod nemijlocit nu numai la nesocotirea principiului contradictorialității, ci și la încălcarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și de art. 6 al Codului de procedură civilă din 2010.

O altă ipoteză identificată în practică, în care este nesocotit principiul contradictorialității, este situația în care, deși instanța pune în discuție o anumită excepție dintr-o anumită perspectivă, soluționează excepția prin prisma altor motive decât cele care au fost puse în dezbaterea contradictorie a părților.

O a treia obligație a instanței este prevăzută de art. 14 la alin. 6 care prevede că instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Această obligație este foarte importantă întrucât contradictorialitatea este strâns legată de legalitate și de aflarea adevărului, de disponibilitate, publicitate, oralitate și de dreptul de apărare. După administrarea probelor și lămurirea aspectelor de fapt și de drept cu privire la toate cererile incidente în cauză, judecătorul, tot în garantarea principiului contradictorialității, acordă cuvântul părților pentru a pune concluzii pe fond și apoi închide dezbaterile. Este necesară precizarea că acesta este ultimul moment în care își găsește aplicare principiul contradictorialității în faza judecării pe fond, întrucât prin concluziile scrise nu se pot adăuga alte elemente sau înscrisuri, care nu au fost dezbătute contradictoriu. În momentul închiderii dezbaterilor, potrivit art. 394 alin. 3 C. proc. civ., nu se mai poate depune nici un înscris la dosar, sub sancțiunea neluării în seamă. Totuși, după pronunțarea și redactarea hotărârii, contradictorialitatea impune comunicarea hotărârii (art. 427 C. proc. civ.) pentru ca părțile să decidă dacă exercită căile legale de atac sau nu, în cazul exercitării acestora principiul menționat găsindu-și aplicare în condiții similare judecării pe fond a cauzei.

Referitor la notele scrise depuse de părți, acestea dau prilejul nesocotirii principiului contradictorialității dat fiind faptul că ele nu se comunică părților adverse, deși sunt de natură să influențeze (uneori în mod decisiv) soluția instanței. Deși rolul tradițional al concluziilor scrise este de a sumariza susținerile orale, treptat, acesta s-a transformat, misiunea notelor scrise devenind însuși demersul de a-l convinge pe judecător prin dezvoltări ori chiar înlocuiri ale susținerilor verbale. O asemenea situație vine, în mod inevitabil, în coliziune cu principiul contradictorialității, de vreme ce notele scrise nu se comunică, iar părții adverse nu i se dă posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere față de dezvoltările concluziilor orale ori, mai grav, chiar față de susținerile noi.

În urma aspectelor menționate, judecătorului îi revine îndatorirea de a veghea la asigurarea contradictorialității între părți, dar, în același timp și el este ținut prin obligațiile enunțate la respectarea acestui principiu, deoarece nu poate invoca în hotărârea sa probleme de fapt sau de drept ori probe care nu au fost supuse discuției părților în prealabil. În vederea respectării acestei ultime obligații menționate, instanței îi revine sarcina de a întocmi încheierile de ședință și sentințele, respectiv deciziile pronunțate, precizând în detaliu aspectele dezbătute în fața sa, cu scopul de a dovedi respectarea principiului contradictorialității.

Cu privire la nerespectarea obligațiilor ce cad în sarcina instanței, implicit a nerespectării principiului contradictorialității și a dreptului la apărare al părții lezate, sancțiunea ce intervine este nulitatea hotărârii astfel pronunțate. Faptul că art. 14 C proc. civ. nu prevede expres sancțiuni pentru nerespectarea principiului contradictorialității nu conduce la conduce la concluzia că, în funcție de situația concretă din fiecare dosar, nu ar putea fi luate asemenea măsuri. Cu titlu de exemplu, art. 187 alin. 1 pct. 2 C. proc. civ. vizează sancționarea unor fapte care pot fi considerate ca o nerespectare a cerințelor art. 14 alin. 2 C. proc. civ., (sancțiunea incidentă fiind amenda judiciară) sau art. 189 C. proc. civ. care instituie posibilitatea obligării la plata de despăgubiri a celui vinovat pentru neîndeplinirea în timp util a obligației de comunicare, fapt ce a pricinuit amânarea cauzei.

2.1.2. Drepturile și obligațiile părților.

Conținutul principiului contradictorialității este exprimat, alături de obligațiile instituite în sarcina instanței, și prin anumite drepturi și obligații ce sunt atribuite de legiuitor părților, toate acestea fiind într-o conexiune indispensabilă în vederea respectării principiului contradictorialității și a altor principii cu care acesta se află în strânsă legătură (principiul oralității, principiul publicității, principiul legalității, principiul garantării dreptului la apărare ș.a.).

Art. 14 alin. 2 C. proc. civ. instituie o primă obligație ce incumbă părților. Cum prevede și textul de lege, părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea.

Este de precizat că părțile își construiesc pretențiile sau apărările cu privire la motivele de fapt și de drept supuse judecății, sub forma cererii de chemare în judecată, în cazul reclamantului, și sub forma întâmpinării ori cererii reconvenționale, în cazul pârâtului. Aceste îndatoriri ale părților privind înștiințarea adversarului cu privire la motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază apărările, precum și mijloacele de probă invocate nu trebuie înțelese în sensul că ar fi obligate la o comunicare mutuală a actelor de procedură sau a mijloacelor de probă direct între părți, sintagma „direct sau prin intermediul instanței” putând fi interpretată corect numai dacă se citește împreună cu mențiunea „după caz”.

Actele de procedură (cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvențională) se comunică, de regulă, prin intermediul instanței, însă, după sesizarea instanței, dacă părțile au avocat sau consilier juridic, comunicările se pot face direct între acestea.

Astfel, sub marginala „Comunicare între avocați sau consilieri juridici”, art. 169 C. proc. civ. prevede că după sesizarea instanței, dacă părțile au avocat sau consilier juridic, cererile, întâmpinările sau alte acte se pot comunica direct între acestea.

Posibilitatea comunicării directe, inclusă în cerința asigurării contradictorialității, trebuie privită în corelare cu art. 241 alin. 1 și 4 C. proc. civ. care reglementează măsurile pe care le poate dispune judecătorul pentru desfășurarea judecății cu celeritate. Potrivit art. 241 alin. 1 C. proc. civ., judecătorul fixează termene scurte, chiar de la o zi la alta, această dispoziție fiind aplicabilă și în cazul în care părțile nu sunt reprezentate, însă într-un interval de timp care să permită organizarea apărării precum și stabilirea mijloacelor de probă, iar potrivit alin. 4, poate stabili pentru părți sau alți participanți la proces îndatoriri privind prezentarea dovezilor cu înscrisuri, relații scrise, răspunsul în scris la interogatoriul comunicat potrivit art. 355, asistarea și concursul la efectuarea în termen a expertizelor precum și orice alte demersuri necesare soluționării cauzei.

Tot o formă de comunicare directă între părți a actelor de procedură sau înscrisurilor folosite în proces are loc și în cazul art. 170 alin. 1 C. proc. civ., care prevede că partea prezentă în instanță personal, prin avocat sau prin alt reprezentant este obligată să primească actele de procedură și orice înscris folosit în proces care i se comunică în ședință.

Cu privire la actele de procedură prin care părțile își fac cunoscute reciproc pretențiile, apărările sau își prezintă mijloacele de probă, se fac necesare anumite precizări.

Un prim act de procedură, de altfel printre cele mai importante, îl reprezintă cererea de chemare în judecată, care reprezintă totodată și actul de sesizare al instanței. Prin cererea introductivă de chemare în judecată, reclamantul aduce la cunoștința pârâtului toate elementele de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea, obiectul cererii (pretenția civilă concretă prin care se urmărește apărare unui drept subiectiv civil sau a unui interes legitim), precum și arătarea mijloacelor de probă ce vin în sprijinul fiecărui capăt de cerere. Astfel, cu privire la comunicarea pe care o face instanța, C. proc. civ. prevede reguli noi la primirea cererii de chemare în judecată, a apelului sau a recursului. În toate cazurile, nu se fixează termen de judecată dacă nu sunt comunicate cererea de chemare în judecată și întâmpinarea, iar răspunsul la întâmpinare nu a fost depus la dosar. Art. 201 C. proc. civ. reglementează fixarea primului termen de judecată ca fiind o procedură de citare între părți, prin intermediul instanței, fapt ce duce implicit la asigurarea contradictorialității.

Potrivit art. 201, judecătorul, după ce constată că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, dispune, prin rezoluție, comunicarea cererii pârâtului. Ulterior comunicării cererii de chemare în judecată către pârât, acesta este obligat să răspundă la întâmpinare în termen de 25 de zile de la comunicare. Întâmpinarea urmează a se comunica reclamantului, care, de asemenea este obligat să răspundă la întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare, pârâtul urmând să ia cunoștință de răspunsul acestuia de la dosarul cauzei. După această comunicare a actelor de procedură prin intermediul instanței, respectiv la data răspunsului la întâmpinare, judecătorul fixează, prin rezoluție, primul termen de judecată, care nu poate fi mai mare de 60 de zile de la data rezoluției, dispunând citarea părților. În cazul în care nu s-a depus întâmpinarea sau răspunsul la întâmpinare în termenele prevăzute de lege, la expirarea acestora va fi fixat, în aceleași condiții, primul termen de judecată. Toate aceste termene pot fi reduse, în cazul proceselor urgente, ori prelungite, în cazul în care pârâtul domiciliază în străinătate.

Aceste dispoziții ale art. 201, sunt prevăzute de legiuitor tocmai pentru garantarea dreptului părților de a-și face cunoscute pretențiile, apărările, motivele de fapt și de drept pe care se bazează în dovedirea acestora și implicit pentru garantarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare.

Așa cum am precizat, întâmpinarea reprezintă actul de procedură prin care pârâtul urmărește să se apere față de pretențiile invocate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, fără de care dreptul la apărare al acestuia ar fi încălcat. Necesitatea redactării întâmpinării este impusă de considerente ce țin deopotrivă de simetria procesuală și de asigurarea unui echilibru procesual între părți. Sub acest aspect, Codul de procedură civilă dispune la art. 208 că întâmpinarea este obligatorie, în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel, în caz contrar pârâtul fiind decăzut din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel. Însă, pârâtul nu poate fi decăzut din dreptul de a propune probe și de a ridica excepții care ar rezulta din dezbateri. În privința numărului de exemplare în care trebuiesc întocmite atât cererea de chemare în judecată cât și întâmpinarea, Codul de procedură civilă dispune acest aspect la art. 195 care se raportează la art. 149 alin. 1. Art. 149 alin. 1 C. proc. civ. prevede că, atunci când cererea urmează a fi comunicată, se va face în atâtea exemplare câte sunt necesare pentru comunicare, cu excepția cazului în care părțile au un reprezentant comun, caz în care va fi îndeajuns un singur exemplar. În toate cazurile este necesar și un exemplar pentru instanță.

Referitor la „timpul util” prevăzut în cadrul art. 14 alin. 2 C. proc. civ., acesta rămâne la latitudinea judecătorului a fi apreciat, care va decide durata utilă a timpului pe care a avut-o partea pentru a-și pregăti apărarea în raport de conținutul și natura actului de procedură sau felul dovezii comunicat acesteia.

A doua obligație pe care părțile o au în temeiul contradictorialității și, implicit a unei apărări juste, este cea prevăzută de art. 14 alin. 3.

Potrivit alineatului 3, părțile au obligația de a expune situația de fapt la care se referă pretențiile lor în mod concret, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părțile au obligația de a expune un punct de vedere propriu față de afirmațiile părții adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză.

Această obligație a părților nu implică interpretări de o natură aparte. Se poate menționa că se află în strânsă legătură cu principiul bunei-credințe (art. 12 C. proc. civ.) și cu alte principii fundamentale ale procesului civil , având ca scop principal egalitatea părților la prezentarea, argumentarea și dovedirea drepturilor lor în cursul desfășurării procesului asigurând, în acest fel, o dezbatere contradictorie „onestă și completă”.

Legiuitorul nu se mulțumește să oblige părțile să se înștiințeze reciproc despre pretențiile și apărările lor, ci le pretinde corectitudine în relatarea faptelor și o prezentare completă a acestora. Mai mult, fiecare parte este datoare să își exprime punctul de vedere propriu față de afirmațiile părții adverse, ceea ce se realizează prin întâmpinarea pârâtului, respectiv prin răspunsul la întâmpinare. În acest fel se asigură o contradictorialitate efectivă și reală, care poate contribui în mare măsură la aflarea adevărului și pronunțarea unei soluții corecte.

Prin art. 14 alin. 4 C. proc. civ., urmându-se cursul firesc al procesului, se stabilește că părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu, nefiind suficient ca fiecare parte să aibă cunoștință de construcția celeilalte, în fapt și în drept, ci acestea trebuie discutate și argumentate în fața judecătorului.

Pentru asigurarea unei depline contradictorialități, părților le-a fost recunoscut dreptul de a analiza și supune discuției toate problemele de fapt sau de drept deduse instanței de către orice participant : martor, expert, procuror (în cazurile în care participă la proces), etc., iar nu numai cele invocate de părți.

Sintagma „în cursul procesului”, folosită de art. 14 alin. 4 C. proc. civ., semnifică faptul că, după închiderea dezbaterilor nu mai poate fi invocată nicio chestiune de fapt sau de drept și nici nu mai pot fi depuse la dosar mijloace de probă.

Dacă înainte de a se trece la dezbaterea fondului procesului mai există cereri, excepții sau apărări care nu au fost soluționate contradictoriu în cursul cercetării procesului, așa cum prevede art. 390 C. proc. civ., acestea vor fi puse în discuția părților la cererea acestora sau din oficiu.

În momentul în care instanța consideră că s-au lămurit toate împrejurărilor de fapt și toate temeiurile de drept, președintele închide dezbaterile în fond, așa cum prevede art. 394 alin. 1 C. proc. civ. Tot art. 394, la alin. 3, prevede sancțiunea neluării în seamă a înscrisurilor pe care părțile le-ar depune la dosar ulterior închiderii dezbaterilor, sancțiune ce operează tocmai pentru faptul că ar fi încălcat principiul contradictorialității și dreptul la apărare prin nesupunerea discuției părților a acestor mijloace de probă.

Acest drept al părților, de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt și de drept invocată în cursul procesului, se aplică și în cazul în care s-ar invoca aspecte neprevăzute în cererea de chemare în judecată sau în întâmpinare dacă legea permite acest lucru, și chiar în cazul în care instanța ar invoca din oficiu anumite aspecte de fapt sau de drept întrucât, așa cum am analizat la momentul oportun, instanței îi revine obligația corelativă acestui drept (prevăzută la alin. 5) iar în virtutea rolului său activ (art. 22 C. proc. civ.) trebuie să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate sau necesare aflării adevărului în cauză.

Secțiunea II – Aplicabilitatea principiului contradictorialității

Așa cum am mai precizat, acest principiul fundamental al procesului civil își găsește aplicare pe toată durata desfășurării acestuia comportând însă și anumite excepții, în continuare urmând a fi expusă o analiză cronologică a aplicării contradictorialității în procesul civil.

O „procedură contencioasă”, prin definiție, nu poate fi decât o procedură contradictorie, în care adagiul roman audi alteram partem (ascultă și cealaltă parte), are deplină forță de sugestie și putere moralizatoare.

Domeniul privilegiat al contradictorialității îl constituie procedura contencioasă, însă, nici procedura necontencioasă (denumită și „procedura grațioasă”) nu este cu totul în afara perimetrului acestui principiu, contradictorialitatea reprezentând elementul esențial al unui proces emergent, deși este prezentă și în procedurile fără proces.

Principiul contradictorialității se manifestă și guvernează toate fazele și etapele procesului civil, cu excepția deliberării și a pronunțării hotărârii, ulterior acestora reluându-și vocația pentru care a fost recunoscut de lege.

Contradictorialitatea își găsește aplicare încă din etapa scrisă, prealabilă pornirii dezbaterilor ce au loc în proces, întrucât, prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamant și prin întâmpinarea pârâtului, părțile își fac cunoscute pretențiile și apărările, precum și probele ce doresc să le administreze pentru dovedirea acestora. Domeniul de aplicare al principiului este unul foarte vast, contradictorialitatea dominând procesul civil de la un capăt la altul, manifestându-se în mod distinct pe parcursul desfășurării procedurii judiciare, momentul cel mai important fiind însă, etapa dezbaterilor.

Cu referire la cererea de chemare în judecată, aceasta reprezintă actul de procedură incipient în care își găsește aplicare contradictorialitatea întrucât, pe de o parte în cuprinsul acesteia trebuie precizate anumite mențiuni obligatorii prin care reclamantul își numește, argumentează și dovedește pretențiile (art. 194 C. proc. civ.), iar pe de altă parte este necesară întocmirea acesteia într-un număr de exemplare echivalent cu numărul părților, precum și unul pentru instanță (art. 195), aceste aspecte fiind necesare tocmai pentru încunoștințarea pârâtului privind pretențiile și mijloacele de probă invocate împotriva sa de către reclamant și asigurarea unei apărări efective și reale.

Cererile de chemare în judecată se clasifică, în funcție de caracterul patrimonial sau nepatrimonial al dreptului subiectiv ce se poate valorifica prin intermediul lor, în cereri patrimoniale (obiectul cererii poate fi evaluat pecuniar) și cereri nepatrimoniale (obiectul cererii nu poate fi stabilit în bani, de ex: cererea de divorț, cererea de anulare a căsătoriei, cererea în tăgadă a paternității, cererea de declarare judecătorească a morții unei persoane etc.). Cererile patrimoniale, la rândul lor, se subclasifică în cereri reale( petitorii, posesorii) prin care se urmărește valorificarea unui drept real, cereri personale (se tinde valorificarea unui drept de creanță) și cereri mixte (se valorifică atât un drept real cât și un drept de creanță, în același timp, dacă sunt efectul aceleiași cauze, izvorând din același act juridic).

În privința cererilor de intervenție în proces a altor persoane, contradictorialitatea se aplică întocmai și în cazul acestora. Pe de o parte, intervenția principală se întocmește asemenea cererii de chemare în judecată, totodată, fiind necesară și comunicarea acesteia către părțile inițiale ale procesului, judecătorul neputând decide asupra admisibilității cererii de intervenție decât după ascultarea intervenientului și a părților inițiale, fapt ce implică o discuție contradictorie. Pe de altă parte, intervenția accesorie, fiind o simplă apărare, se întocmește în scris și va cuprinde elementele prevăzute de art. 148 alin.1 C. proc. civ., cu mențiunea că această formă de intervenție se poate face în tot cursul judecății chiar și în căile extraordinare de atac potrivit art. 63 C. proc. civ., spre deosebire de intervenția voluntară care poate face numai în fața primei instanțe, înainte de închiderea dezbaterilor, și în fața instanței de apel, cu învoirea expresă a părților (art. 62 C. proc. civ.).

Înainte de fixarea termenului de judecată, Codul de procedură civilă prevede procedura de verificare și regularizare a cererii la art. 200, aceasta urmărind ca cererea de chemare în judecată să îndeplinească cerințele prevăzute de art. 194-197. În cazul în care se constată lipsuri sau nu au fost plătite taxele de timbru (care se datorează anticipat), acestea i se vor comunica reclamantului în vederea realizării lor în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, sub sancțiunea anulării cererii. Dacă reclamantul nu aduce completările sau modificările cerute de instanță în termenul prevăzut, cererea acestuia este anulată, cu precizarea că reclamantul poate formula numai o cerere de reexaminare în termen de 15 zile de la comunicare încheierii prin care instanța a dispus anularea.

Procedura fixării termenului de judecată nu este altceva decât o formă de comunicare a actelor de procedură între părți, o încunoștințare prin intermediul instanței. Astfel, potrivit art. 201, judecătorul, după ce constată că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, dispune, prin rezoluție, comunicarea cererii pârâtului. Contradictorialitatea se aplică și în cazul întâmpinării, aceasta reprezentând actul de procedură prin care pârâtul urmărește să se apere față de pretențiile invocate de pârât prin cererea de chemare în judecată, fără de care dreptul la apărare al acestuia ar fi încălcat. Astfel, ulterior comunicării cererii de chemare în judecată către pârât, acesta este obligat să răspundă la întâmpinare în termen de 25 de zile de la comunicare. Întâmpinarea urmează a se comunica reclamantului, care, de asemenea este obligat să răspundă la întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare, pârâtul urmând să ia cunoștință de răspunsul acestuia de la dosarul cauzei. După această comunicare a actelor de procedură prin intermediul instanței, respectiv la data răspunsului la întâmpinare, judecătorul fixează, prin rezoluție, primul termen de judecată, care nu poate fi mai mare de 60 de zile de la data rezoluției, dispunând citarea părților. În cazul în care nu s-a depus întâmpinarea sau răspunsul la întâmpinare în termenele prevăzute de lege, la expirarea acestora va fi fixat, în aceleași condiții, primul termen de judecată.

Un alt moment în care își găsește aplicare principiul contradictorialității este citarea și comunicarea actelor de procedură, prin care părțile, prin intermediul instanței, sunt încunoștințate reciproc despre pretențiile și apărările lor (cererea de chemare în judecată și întâmpinarea, însoțite de înscrisurile doveditoare). Codul de procedură civilă instituie, prin art. 153, obligația instanței de a nu hotărî asupra unei cereri decât în cazul în care părțile au fost citate ori s-au prezentat, personale sau prin reprezentant, cu excepția situației în care legea dispune altfel, în caz contrar, instanța fiind obligată să amâne judecata și să refacă procedura de citare, acordând un alt termen (art. 153 alin. 2). Numai în măsura în care părțile cunosc data și locul judecății ele se află pe poziție de egalitate, în sensul că își pot pregăti apărarea, pentru ca apoi să prezinte în contradictoriu toate împrejurările de fapt și de drept de care depinde soluționarea cauzei, astfel că soluționarea cauzei cu nerespectarea acestor norme imperative reprezintă o încălcare a principiului contradictorialității. Așa cum am mai precizat, pentru respectarea principiului contradictorialității, nu este obligatoriu ca părțile să se înfățișeze în instanță, obligația instanței fiind îndeplinită dacă procedura de citare a fost legal îndeplinită și părțile au luat cunoștință despre aspectele supuse citării. În acest caz, este necesar ca cel puțin o parte să fi solicitat în scris judecarea cauzei în lipsă, în condițiile art. 223 alin. 3 C. proc. civ. Codul de procedură civilă prevede la art. 169 că, după sesizarea instanței, dacă părțile au avocat sau consilier juridic, cererile, întâmpinările ori alte acte de procedură se pot comunica direct între ei, în acest caz, cel care primește cererea va atesta primirea pe însuși exemplarul care urmează să fie depus la instanță sau, după caz, prin orice alte mijloace care asigură îndeplinirea acestei proceduri. Mai multe detalii cu privire la această comunicare directă între părți nu se cer necesar a fi menționate întrucât au fost dezbătute la subsecțiunea „drepturile și obligațiile părților” ce decurg din principiul contradictorialității.

„Punctul culminant” al procesului civil în care contradictorialitatea este cel mai bine conturată, este reprezentat de etapa dezbaterilor.

Judecata în primă instanță parcurge două etape procesuale: cercetarea judecătorească (art. 237-388 C. proc. civ.) și dezbaterea fondului (art. 389-394 C. proc. civ.). În etapa de cercetare a procesului, art. 237 alin. 1 C. proc. civ. prevede că se îndeplinesc, în condițiile legii, actele de procedură dispuse la cererea părților sau din oficiu, pentru pregătirea dezbaterii în fond a procesului, dacă este cazul. Cercetarea judecătorească este o etapă contradictorie prin esență, realizându-se prin dezbateri asupra pretențiilor, excepțiilor și apărărilor invocate. Astfel, în vederea realizării acestui scop instanței îi revin mai multe obligații, așa cum prevede art. 237 alin. 2 C. proc. civ.:

Instanța se pronunță mai întâi asupra excepțiilor de procedură și a celor de fond care fac inutilă, total sau parțial, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Va examina cererile de intervenție formulate de părți sau de terțe persoane, în condițiile legii.

După rezolvarea acestor aspecte preliminare, se intră în realizarea cercetării cauzei, în care se vor administra probele propuse de fiecare parte și încuviințate de instanță sau ordonate de aceasta din oficiu.

Va examina fiecare pretenție și apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a explicațiilor părților, dacă e cazul.

Va constata care dintre pretenții sunt recunoscute și care sunt contestate.

La cerere, va dispune, în condițiile legii, măsuri asigurătorii, măsuri pentru asigurarea dovezilor ori pentru constatarea unei situații de fapt, în cazul în care aceste măsuri nu au fost luate, în tot sau în parte.

Va lua act de renunțarea reclamantului, de achiesarea pârâtului sau de tranzacția părților.

Va decide cu privire la orice alte cereri c are se pot formula la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

Va dispune ca părțile să prezinte dovada efectuării verificărilor în registrele de evidență ori publicitate prevăzute de Codul de procedură civilă sau de legi speciale.

Va îndeplini orice alt act de procedură necesar soluționării cauzei, în virtutea rolului său activ.

În temeiul art. 238, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, după ascultarea părților, judecătorul are obligația de a estima durata necesară pentru cercetarea procesului, ținând cont de împrejurările cauzei astfel încât procesul să fie rezolvat într-un termen optim și previzibil. Durata astfel estimată, va fi consemnată în încheiere, judecătorul putând reconsidera ulterior perioada estimată numai pentru motive temeinice, ascultând părțile.

Pentru judecata în primă instanță, regula stabilită de art. 240 alin. 1, este că cercetarea procesului are loc în fața judecătorului, în camera de consiliu, cu citarea părților. Motivul pentru care cercetarea procesului în primă instanță se face în camera de consiliu își are explicația în necesitatea de a se realiza finalizarea judecății într-un termen cât mai redus, pentru asigurarea celerității, în temeiul art. 241 alin. 1, judecătorul putând fixa termene scurte, chiar de la o zi la alta.

Trebuie menționat că, în etapa dezbaterilor, judecătorul, ca actor al procesului, și nu ca mediator al sintezei, cel care înlătură contradictorialitatea dintre părți prin pronunțarea hotărârii, se supune și el principiului contradictorialității.

Dezbaterile în fond, după cum prevede și art. 389 C. proc. civ., poartă asupra împrejurărilor de fapt și temeiurilor de drept, invocate de părți în cererile lor sau, după caz, ridicate de către instanță din oficiu. Înainte de a se trece la dezbateri, instanța, din oficiu sau la cererea părților, respectând principiul contradictorialității, pune în discuția acestora cererile, excepțiile procesuale și apărările care nu au fost soluționate în cursul cercetării judecătorești precum și cele care, potrivit legii, pot fi invocate în orice stare a procesului.

În etapa dezbaterilor, dacă judecătorul constată că nu mai sunt probe de administrat, va da cuvântul părților în fond, pentru a pune concluzii. Instanța acordă cuvântul mai întâi reclamantului, apoi pârâtului, urmând ca fiecare dintre părți să analizeze materialul probator și să propună concluzia care consideră că se impune iar dacă au intervenit și terți în cauză li se acordă și acestora cuvântul, în funcție de poziția lor procesuală. Închiderea dezbaterilor este ultimul moment al judecății în primă instanță în care este incident principiul contradictorialității întrucât, prin concluziile scrise depuse de către părți nu mai pot fi înscrisuri sau elemente noi ce nu au fost supuse discuției contradictorii.

Contradictorialitatea dintre părți, pe de o parte, și contradictorialitate dintre părți și judecător, pe de altă parte, încetează odată cu închiderea dezbaterilor, deoarece în etapa deliberării se poate ivi numai o contradictorialitate între judecători, în măsura în care litigiul se soluționează în complet colegial. În principiu, deliberarea și pronunțarea hotărârii, reprezintă excepțiile de la aplicarea contradictorialității însă, mai pot fi incidente anumite situații excepționale, justificate de caracterul urgent sau eficiența măsurilor procesuale, în care însăși legea îngăduie ca principiul analizat să fie înlăturat, ce-i drept, provizoriu. Cu titlu de exemplu, se pot menționa ca făcând parte din acele situații excepționale: conservarea probelor pentru care există pericol de dispariție (art. 359 C. proc. civ.), luarea unor măsuri urgente cu caracter vremelnic pe calea ordonanței președințiale (art. 996 alin. 1 C. proc. civ.), soluționarea cererilor în materie necontencioasă, în toate aceste cazuri însă fiind permisă folosirea apelului, care se judecă cu citarea părților și implicit contradictorialitatea este restabilită.

Contradictorialitatea este incidentă și în cazul instituției repunerii pe rol a cauzei, în acest caz fiind necesar a fi precizate anumite mențiuni.

Strânsa legătură dintre principiul contradictorialității și repunerea pe rol a cauzei rezultă din însăși prevederea legală a acestei instituții. Astfel, art. 400 C. proc. civ. prevede că dacă, în timpul deliberării, instanța constată că sunt necesare probe sau lămuriri noi va dispune repunerea pe rol a cauzei, cu citarea părților. Încă din această reglementare rezultă că, ulterior repunerii cauzei pe rol din oficiu însă înainte de a dispune vreo măsură, prin citarea părților, instanța trebuie să pună în discuția acestora acel element care a stat la baza redeschiderii judecății și abia apoi va putea analiza dacă se impune să dispună măsura care a justificat repunerea pe rol, cântărind argumentele fiecăreia dintre părțile litigiului.

Ulterior pronunțării și redactării hotărârii, contradictorialitatea impune comunicarea acesteia (art. 427 C. proc. civ.) pentru ca părțile să o poată examina și să decidă dacă o atacă sau nu prin căile legale de atac. Dacă părțile decid să apeleze la căile de atac, principiul contradictorialității se aplică și în cazul acestora realizându-se în condiții similare procedurii în fața primei instanțe. Trebuie precizat că pronunțarea hotărârii trebuie să aibă loc în ședință publică, în locul unde au avut loc dezbaterile.

Contradictorialitatea își găsește aplicare și în faza executării silite, mai cu seamă în privința contestației la executare.

Așa cum prevede art. 716 alin. 1 C. proc. civ., contestația la executarea se judecă potrivit procedurii în primă instanță, care se aplică în mod corespunzător.

Art. 711 alin. 1 teza I C. proc. civ., care reglementează obiectul contestației, dispune următoarele: Contestația la executare se poate face împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc însărcinat cu executarea, precum și împotriva oricărui act de executare, de către ce-i interesați sau vătămați prin executare. Implicit, din această prevedere rezultă garantarea dreptului la apărare al „celor interesați sau vătămați”.

Acest aspect relevă prezența contradictorialității încă din momentul sesizării instanței competente de către cei interesați sau vătămați prin executare, art. 715 alin. 1 C. proc. civ. prevăzând ca și condiții de formă necesare, cele prevăzute pentru cererea de chemare în judecată. Alin. 3 al aceluiași articol prevede că întâmpinarea este obligatorie, fapt ce semnifică o încunoștințare reciprocă a părților referitoare la pretențiile, apărările, motivele de fapt și de drept pe care se bazează în dovedirea acestora și implicit pentru garantarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare

Așa cum am mai precizat și în alte rânduri, contradictorialitatea presupune ca orice aspect privitor la litigiu să fie pus în discuția părților, iar actele de procedură și înscrisurile să fie comunicate între acestea, în condițiile legii, astfel încât să aibă posibilitatea de a-și exprima opinia în legătură cu problemele de drept substanțial sau de drept procedural ori de fapt în dezbatere. În această privință, art. 716 alin. 3 prevede obligația instanței de a cita părțile, în termen scurt, judecarea contestației făcându-se de urgență și cu precădere.

Numai în măsura în care părțile cunosc data și locul judecății, ele sunt puse într-o situație de egalitate, în sensul că își pot pregăti apărările, pentru ca apoi să prezinte în contradictoriu împrejurările de fapt și de drept de care depinde soluționarea cauzei, în caz contrar fiind incidentă o încălcare a principiului contradictorialității.

Contestația la executare, fiind supusă căilor de atac de drept comun sau doar apelului, după caz, este guvernată de principiului analizat întrucât, căile de atac se judecă în condiții similare procedurii în fața primei instanțe.

Secțiunea III – Practică judiciară de drept intern

Pentru a explica mai bine conținutul și domeniul de aplicare al principiului contradictorialității, se fac necesare a fi precizate câteva din hotărârile instanțelor judecătorești în care a fost sancționată încălcarea acestui principiu fundamental al procesului civil.

Decizia nr. 1520 din 19 martie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția contencios administrativ și fiscal. Principiul contradictorialității. Dreptul la apărare. Dreptul la un proces echitabil. C.proc.civ., art. 129 alin. (1) Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6.

În speță sunt avute în vedere dispozițiile Codului de procedură civilă de la 1865, cod ce era în vigoare la data investirii instanței cu judecarea cauzei.

Sunt nesocotite principiul contradictorialității și dreptul la apărare, și este încălcat dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în situația în care instanța se pronunță asupra fondului litigiului deși acesta nu a făcut obiectul dezbaterii, părțile fiind private de posibilitatea de a-și susține și dovedi drepturile, de a combate susținerile părții potrivnice sau de a-și exprima poziția față de măsurile pe care instanța le poate dispune în exercitarea rolului său activ conferit de  art. 129 din Codul de procedură civilă.

În fapt, prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București reclamantul S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerțului și Mediului de Afaceri și Ministerul Turismului anularea Ordinului nr. 524/2007 emis de Ministerul Turismului (fostul Minister al Transporturilor, Construcțiilor și Turismului) și obligarea acestora la emiterea ordinului de  aprobare a premiului anual aferent anului 2004 în cuantum de 29.790 RON.

Pârâtul Ministerul pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale (în prezent Ministerul pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerțului și Mediului de Afaceri  și Ministerul Turismului) a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive și excepția autorității de lucru judecat.

Prin sentința nr. 1419 din 7 mai 2008 Curtea de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscala respins excepția lipsei calității procesuale pasive și a autorității de lucru judecat invocată de pârât, iar pe fond a respins ca  neîntemeiată acțiunea.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, referitor la excepția lipsei  calității procesuale pasive invocate de Ministerul pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale, că acesta are calitate procesuală pasivă în cauză, potrivit Hotărârii  Guvernului nr. 387/2007, prin preluarea activității în domeniul turismului  de la Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului care își încetează activitatea.

În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, s-a reținut că prin acțiune reclamantul a solicitat anularea Ordinului  nr. 524/2007 și obligarea pârâtului la emiterea ordinului de aprobare a premiului anual aferent anului 2004, în cuantum de 29.790 RON. Or, prin decizia irevocabilă nr. 617/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a modificat în parte sentința atacată în sensul că a înlăturat  dispoziția privind cuantumul  premiului anual aferent anului 2004, de 29.790 RON, cauza având  același obiect, cauză și părți cu prezenta pricină.

În ceea ce privește fondul pricinii, s-a  reținut că din motivarea deciziei  Înaltei Curți de Casație și Justiție rezultă că suma  acordată este lăsată la latitudinea  celui care aprobă plata premiului, legea stabilind o sumă de până la 12 salarii de bază, sentință împotriva căreia a declarat recurs reclamantul.

Invocând în drept dispozițiile art. 299 și urm., precum și 3041 C. proc.civ., recurentul a subliniat că  hotărârea instanței de fond încalcă prevederile art. 85, art. 129 și art. 169 din C. proc.civ., fiind dată cu nerespectarea principiului contradictorialității. În acest sens, făcându-se trimitere la încheierea de ședință din 16 aprilie 2008, deși instanța a pus în discuția părților numai  excepțiile invocate în cauză dar nu și fondul cererii de chemare în  judecată, s-a pronunțat în final atât pe excepții cât și pe fondul litigiului.

Recursul a fost considerat ca fondat pentru următoarele  considerente:

Obiectul cauzei a vizat anularea Ordinului  nr. 524/2007 emis de fostul Minister al Transporturilor, Construcțiilor și Turismului și obligarea pârâtului să emită ordinul de aprobare a premiului anual aferent anului 2004.

Excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive și autoritatea de lucru judecat invocate de autoritatea pârâtă au făcut obiectul dezbaterilor din ședința publică de la 16 aprilie 2008.

La acel moment, având nevoie de timp pentru a delibera și apreciind că este util a se da posibilitatea și părții absente să depună concluzii scrise, prima instanță a amânat pronunțarea în temeiul art. 260 C. proc. civ.

Așa cum rezultă din lucrările dosarului, nu a făcut obiectul dezbaterii fondul litigiului, asupra căruia totuși instanța s-a pronunțat în urma respingerii ca neîntemeiate a celor două excepții.

Înalta Curte a constatat că au fost nesocotite nesocotite principiul contradictorialității, dreptul la apărare, părțile fiind private de posibilitatea de a-și susține și dovedi drepturile, de a combate susținerile părții potrivnice sau de a-și exprima poziția față de măsurile pe care instanța le poate dispune în exercitarea rolului său activ conferit de  art. 129 din Codul de procedură civilă.

Respectarea și aplicarea principiului contradictorialității  cât și a dreptului la apărare se circumscriu noțiunii consfințite de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces  echitabil, or, în cauză așa cum s-a arătat  acest drept a fost încălcat.

De altfel, potrivit art. 129 alin.(1) din Codul de procedură civilă judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea  și de a respecta el însuși toate principiile fundamentale care guvernează procesul civil.

Față de soluția deja adoptată în privința excepțiilor soluționate cu prioritate în temeiul art. 137 alin.(1) din  Codul de procedură civilă, instanța de  rejudecare va pune în dezbaterea părților și aspectele legate de fondul pricinii, urmând să aprecieze asupra necesității administrării de probe și asupra oricăror altor  măsuri care în opinia sa se impun a fi luate, toate acestea însă numai după ce fiecare parte va avea posibilitatea de a-și  susține cererile și de a combate susținerile părții adverse.

Decizia nr. 2365/2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală.

În cauză, s-a reținut că instanța de fond, apreciind prin „propriile simțuri” că reclamantul este în sală și înțelege să părăsească sala, a soluționat pricina fără ca în cauză să existe dezbateri contradictorii.

La baza procesului stă o cerere de chemare în judecată, înregistrată la data de 7 iunie 1999 sub nr. 2383 pe rolul Tribunalului București, prin care reclamantul R.V. a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței că prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pe pârât la plata de despăgubiri, ca urmare a erorilor judiciare săvârșite împotriva reclamantului de către fostele organe de poliție și procuratură în două dosare, precum și pentru privarea reclamantului de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă.

Reclamantul a arătat în motivarea cererii că la data de 9 septembrie 1984, ofițeri ai fostei miliții l-au percheziționat, interogat și i-au confiscat aparatura electronică, iar la 17 ianuarie 1985, în baza unui mandat de reținere preventivă a fost arestat până la data de 2 mai 1985, ulterior acestei perioade dispunându-se scoaterea de sub urmărire penală.

Tribunalul București, la data de prin sentința civilă nr. 1676 din 18 noiembrie 2002, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului și a respins acțiunea formulată de către reclamant ca neîntemeiată, reținându-se că în conformitate cu prevederile art. 505 alin. (2) C. proc. pen. acțiunea pentru repararea pagubei produse pentru erori judiciare poate fi pornită în termen de 1 an de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare sau de la data ordonanței de scoatere de sub urmărire penală; ori în cauză acest termen a fost cu mult depășit, motiv pentru care a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului.

Referitor la privarea reclamantului de libertate prin mandatul de arestare preventivă într-unul din dosare, a reținut că reclamantul ar fi putut să promoveze o acțiune în daune în termenul de 3 ani prevăzut de art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958 care începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut cine este persoana vinovată, de asemenea înlăturând susținerile reclamantului privind repunerea în termen prin decizia Curții Constituționale. Reclamantul a declarat apel împotriva acestei sentințe, invocând motive de nelegalitate și netemeinicie. Acesta a susținut că instanța a soluționat cauza în lipsa părților, fără să se fi solicitat judecarea în lipsă, apreciind prin „propriile simțuri” că reclamantul a fost prezent în sala de judecată și a plecat. Apelantul a mai susținut că instanța nu a încercat să stabilească identitatea persoanei care a părăsit sala, arătând că judecarea procesului în lipsa sa, cu încălcarea gravă a prevederilor imperative ale art. 242 C. proc. civ. i-a produs grave prejudicii prin încălcarea dreptului său la apărare, a principiului contradictorialității privându-l de beneficiul unui proces echilibrat. De asemenea, a mai susținut că s-a apreciat greșit că acțiunea sa este prescrisă, că nu a operat o repunere în termen și, în plus, soluția este și contradictorie constatându-se că acțiunea este prescrisă ea fiind respinsă ca nefondată.

Curtea de Apel București a respins apelul acestuia reținând că împrejurarea că instanța de fond l-a identificat pe reclamant, prin „propriile simțuri”, fără a-i solicita un act de identitate, nu este de natură a atrage nulitatea, deoarece reclamantul nu se afla la prima experiență procesuală, iar potrivit art. 128 și art. 129 alin. (2) C. proc. civ. judecătorul poate ordona măsurile necesare judecării cererii. S-a reținut că reclamantul nu a înțeles să se prezinte la niciunul din termenele fixate de instanță, de asemenea dispunând că soluția pronunțată de către instanța de fond este legală și temeinică în privința modului de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune și a repunerii în termen.

Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat că recursul este fondat, dispunând că potrivit art. 242 pct. 2 C. proc. civ. instanța va suspenda judecata (dispoziție cu caracter imperativ) dacă nici una din părți nu se prezintă la strigarea cauzei, singura excepție de la această prevedere imperativă fiind menționată în alineatul al doilea al acestui articol, respectiv în situația când s-a "cerut în scris judecarea în lipsă".

Instanța de fond a încălcat aceste dispozițiile și a soluționat cauza, apreciind în practicaua sentinței (partea introductivă în care se consemnează datele de identificare ale părților și ce s-a petrecut în cauza care a fost dezbătută în fond) „că reclamantul prezent în sală înțelege să părăsească sala”, neexistând nici o dovadă în acest sens.

Considerentele deciziei pronunțate de către instanță, în sensul că identificarea reclamantului de către instanță prin "propriile simțuri" ar fi suficientă, nu poate fi reținută.

De menționat că în motivarea sentinței instanța de fond, împrejurarea că acțiunea s-a judecat în lipsa tuturor părților, fără ca vreuna din ele să fi solicitat în scris judecarea în lipsă, este justificată printr-un argument care nu-și găsește corespondență în cadrul de procedura civilă, respectiv acela al pedepsirii atitudinii reclamantului de a nu se prezenta la termen, considerată ca un abuz, iar "sancțiunea pentru acest abuz, tribunalul a apreciat-o ca fiind tocmai judecarea cauzei, în lipsa reclamantului, chiar dacă nu s-a solicitat judecarea în lipsă".

Acest raționament confirmă susținerea recurentului-reclamant în legătură cu nelegalitatea hotărârii care s-a făcut cu nerespectarea normelor procedurale, care atrag nulitatea întrucât au încălcat principiile dreptului la apărare și principiul contradictorialității.

Astfel fiind recursul a fost admis, a fost casată decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului formulat de către reclamant împotriva sentinței pronunțată de către instanța de fond.

Decizia comerciala nr. 1270 din 13 septembrie 2011, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă.

Omisiunea instanței de a acorda recurentei cuvântul asupra aspectului privind prescrierea dreptului material la acțiune reprezintă o încălcare atât a principiului contradictorialității, cât și a principiului dreptului la apărare.

În fapt, speța dezbătută prezintă situația în care creditoarea SC M.S. SRL, societate comercială, a solicitat înscrierea la masa credală privind pe debitoarea SC M.M.P. SRL, de asemenea societate comercială, prin intermediul contestației formulate pe rolul Tribunalului București, arătând în susținerea contestației că în mod nelegal a fost înlăturată  de către administratorul judiciar de la masa credală creanța sa, întrucât creanța prezintă un caracter cert, lichid si exigibil și este probată printr-un aviz de însoțire a mărfii semnat de către reprezentantul debitoarei (în drept fiind invocate prev. art.61, 62 si 73 din Legea nr.85/2006 privitoare la procedura insolvenței). Tribunalul București (Secția a VII-a Comercială) a respins ca neîntemeiată contestația creditoarei reținând că, potrivit dispozițiilor art.3 pct.6 din Legea nr.85/2006 pentru a fi admisibilă și a fi admisă la masa credală o creanță trebuie sa fie certă, lichidă și exigibilă. Creanța este certă atunci când existența ei rezultă din chiar înscrisul constatator al ei, conform art.379 alin.3 C. proc. civ., deci când existența creanței este neîndoielnică. Creanța este lichidă atunci când cuantumul acesteia este determinat prin înscrisul care o constată. Creanța este exigibilă (scadentă) dacă termenul prevăzut în favoarea ori și în favoarea debitorului s-a împlinit ori, în condițiile legii – art.263 și art.382 C. proc. civ. – debitorul este decăzut din beneficiul termenului. Analizând înscrisul în baza căruia creditorul și-a întemeiat creanța s-a constatat că s-a împlinit termenul pentru dreptul material la acțiune de 3 ani de zile, iar din actele dosarului nu a reieșit că ar fi intervenit vreo cauză de modificare a cursului prescripției. Prin urmare, instanța a constatat că măsura înlăturării de la masa credală a creanței creditorului este întemeiată.
      Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs, creditoarea SC M.S. SRL, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare invocând încălcarea dispozițiilor legale, întrucât nu a fost pusă în discuția apărătorului recurentei excepția prescripției dreptului material la acțiune și nu s-a comunicat că s-ar fi ridicat o asemenea excepție, deși în raport de prevederile art.20 din Constituția României și art.6 par.1 din CEDO se impunea punerea în discuție a acestei excepții, caz în care recurenta ar fi solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri pentru a arăta că s-a întrerupt termenul de prescripție. Recurenta a arătat că instanța a încălcat atât principiul contradictorialității, cât și principiul dreptului la apărare și că cerința art.6 pct. l din CEDO trebuie înțeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiului contradictorialității și principiul dreptului la apărare. Recurenta a susținut că, pe fond, prescripția a fost întreruptă potrivit prevederilor art.16 lit. b din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, prin formularea unei cereri de chemare în judecată , ce a format obiectul unui dosar distinct al Judecătoriei Sectorului 5 București. 

În temeiul art.312, art.304 pct.5 si 304 C. proc. civ., recursul a fost admis, iar hotărârea a fost casată și trimisă către rejudecare.   

Capitolul III

Principiul contradictorialității în procesul civil în cadrul Convenției Europene a Drepturilor Omului

Convenția Europeană a Drepturilor Omului reglementează, în principiu, drepturi cu un conținut „material” substanțial, ce pot fi invocate direct în ordinea internă a statelor contractante, și cu privire la care acestea s-au obligat să le asigure respectarea din partea tuturor persoanelor ce se află „sub jurisdicția lor”. Pe lângă aceste drepturi substanțiale ( ex: dreptul la viață, dreptul la libertate și siguranță, dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie, libertatea de exprimare etc.), Convenția a reglementat două drepturi procedurale, care nu au în vedere anumite libertăți ale unei persoane, ci se concretizează în garanții cu privire la punerea în valoare a drepturilor și libertăților ce-i sunt recunoscute unei persoane în fața instanțelor judiciare : dreptul la un recurs efectiv în fața instanțelor naționale reglementat la art. 13 și dreptul la un proces echitabil la art. 6 din Convenție.

Principiul contradictorialității, elementul principal al prezentei lucrări, nu a primit o reglementare expresă în Convenție acesta prezentându-se ca o componentă a garanțiilor dreptului la un proces echitabil, drept fundamental cu aplicabilitate generală, atât în cadrul proceselor civile cât și în cadrul proceselor de natură penală.

În privința dreptului la un proces echitabil, se poate spune că acesta este o garanție a spiritului însuși al Convenției Europene a Drepturilor Omului, procesul echitabil fiind în mod cert un drept fundamental întrucât nu este altceva decât un „ideal de justiție adevărată, care respectă drepturile omului”.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului reglementează dreptul la un proces echitabil în cadrul Titlului I ( Drepturi și libertăți) la art. 6 astfel:

1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia, în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.

2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.

3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul :

a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa ;

b. să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale ;

c. să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer ;

d. să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării ;

e. să fie asistat gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere.

Din reglementarea dată de Convenție dreptului la un proces echitabil se observă aplicabilitatea art. 6, acesta fiind incident doar în cazul procedurilor judiciare de natură civilă sau penală, fapt ce poate constitui o atingere importantă adusă principiului garantării efective a drepturilor prevăzut în preambulul Convenției.

Sfera de aplicare ratione personae a art. 6 nu ridică dificultăți speciale întrucât aceasta, prin interpretarea art. 1 din Convenție la care face trimitere, se referă la orice persoană fizică sau juridică, însă, în cazul aplicării ratione materiae lucrurile stau cu totul altfel întrucât noțiunile „drepturi și obligații cu caracter civil” sau „temeinicia oricărei acuzații în materie penală” pot suferi dificultăți de interpretare, în pofida sensului autonom dat de judecătorii europeni acestor noțiuni. Cu privire la noțiunea de „drepturi și obligații cu caracter civil”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului subliniază permanent caracterul autonom al acesteia însă, acordă în același timp un rol primordial dreptului intern în definirea acestei noțiuni. Se fac imperios necesare anumite precizări referitoare la „drepturile și obligațiile cu caracter civil” în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului oferă precizări suplimentare privind rolul dreptului intern în definirea noțiunii mai sus menționate, afirmând că art. 6 alin. 1 se raportează doar la acele drepturi și obligații, cu caracter civil, care sunt recunoscute, cel puțin într-o manieră generală, în dreptul intern al statului vizat, întrucât art. 6 nu garantează existența acestor drepturi. Curtea lasă la latitudinea statelor calificarea unei pretenții ca fiind drept sau obligație refuzând să ofere criterii stricte și exhaustive în baza cărora acestea să fie socotite ca având caracter civil, în esență, singurul aspect care contează în accepțiunea Curții privind calificarea unui drept ca fiind civil este recunoașterea caracterului civil în dreptul intern indiferent de caracterul patrimonial sau nepatrimonial al acestui drept.

Curtea a mai reținut că articolul 6 alin. 1 nu are în vedere numai acțiunile în justiție privitoare la un drept subiectiv ce aparține domeniului dreptului privat, în sensul clasic al termenului. Este vorba despre drepturi ce formează obiectul unor litigii între particulari dar și între aceștia și stat, când acesta din urmă acționează în baza unor raporturi de drept privat iar nu în calitate de autoritate publică. De asemenea, se încadrează în prevederile art. 6 alin. 1 și litigiile comerciale, administrative sau financiare, singurul aspect care contează fiind caracterul civil al dreptului în discuție.

Concluzionând cele expuse mai sus, din analiza jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului rezultă că pot fi încadrate în noțiunea de „drepturi și obligații cu caracter civil” acțiuni civile precum: acțiunile privitoare la starea și capacitatea persoanei (acțiunea în tăgada paternității copilului din căsătorie), acțiunile de dreptul familiei (tutela copilului, divorțul, încredințarea copilului în urma divorțului, dreptul de a avea legături personale cu copilul născut din afara căsătoriei etc.), litigii privitoare la dreptul de proprietate (privind contracte de locațiune, răspunderea civilă contractuală), acțiuni privitoare la drepturi nepatrimoniale (dreptul la bună reputație, dreptul la restabilirea reputației, dreptul la dobândirea capacității juridice a unei asociații), litigii succesorale, litigii privind concurența neloială, procedura de declarare a falimentului, precum și litigii privitoare la accesul sau exercițiul unei profesii liberale (profesia de medic, avocat, expert contabil).

Secțiunea I- Interpretarea Curții Europene a Drepturilor Omului asupra principiului contradictorialității

Instanța europeană nu oferă o interpretare directă asupra principiului contradictorialității însă, îl încadrează în noțiunea mai largă a dreptului la un proces echitabil (art. 6 alin. 1 CEDO), reprezentând totodată una dintre garanțiile respectării acestuia.

Noțiunea de proces echitabil este frecvent utilizată de organele jurisprudențiale de la Strasbourg pentru a desemna ansamblul drepturilor oferite justițiabililor prin art. 6 al Convenției, expresia vizând ansamblul garanțiilor procedurale care permit punerea în valoare a drepturilor protejate prin Convenție. Instanța europeană de control a precizat în repetate rânduri că obligațiile instituite în sarcina statelor pentru garantarea art. 6 din Convenție sunt obligații de rezultat însă, acestea au libertatea de a alege mijloacele utile care să permită sistemului lor judiciar să atingă toate scopurile impuse de art. 6: accesul liber la justiție, celeritate, publicitate, egalitatea armelor, respectarea contradictorialității, motivarea deciziilor sau, în penal, dreptul unui acuzat de a păstra tăcerea și de a nu contribui la propria sa incriminare.

Principiul tratat în prezenta lucrare, contradictorialitatea, face necesară menționarea elementelor care, în accepțiunea Curții, constituie garanții ale dreptului la un proces echitabil.

Autorii Convenției au sistematizat textul art. 6, împărțind garanțiile procedurala în garanții generale, prevăzute în primul paragraf, aplicabile oricărei proceduri care intră în câmpul de reglementare al art. 6 și în garanții speciale în materie penală, prevăzute de paragrafele 2 și 3. Această clasificare este oarecum formală, întrucât Curtea admite că marea parte a garanțiilor speciale în materie penală (prezumția de nevinovăție, dreptul la apărare sau drepturile privind administrarea probelor), sunt aplicabile și în materie civilă, intrând în noțiunea mai largă de „egalitate a armelor”.

Cerința prevăzută de art. 6 paragraful 1 din Convenție, aceea că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, trebuie interpretată în sensul respectării principiilor fundamentale ale oricărui proces printre care aflându-se contradictorialitatea și dreptul la apărare, amândouă asigurând egalitatea procesuală efectivă a părților.

Între cerințele art. 6, menționate mai sus, nu se poate face o demarcație clară, instanța europeană precizând că principiul egalității armelor constituie un element al noțiunii de „proces echitabil”, care înglobează, de asemenea, dreptul fundamental la contradictorialitate, atât în cadrul procedurii penale cât și civile, dar, totodată, același principiu al egalității armelor nu epuizează tot conținutul paragrafului 1 al art. 6, reprezentând doar un aspect al noțiunii mai largi de „proces echitabil” în fața unui tribunal imparțial și independent.

Acest principiu de egalitate a armelor este deosebit de important întrucât se subînțelege respectarea dreptului la apărare sau chiar necesitatea unei dezbateri contradictorii, garanții puternice în care se integrează și a căror efectivitate este necesar să fie protejată. Sub acest aspect, Curtea a reamintit că elementele de probă trebuie să fie, în principiu, prezentate în fața justițiabilului în ședință publică în vederea unei dezbateri contradictorii.

Contradictorialitatea, intim legată de ideea de egalitate a armelor, impune judecătorului să vegheze ca orice element susceptibil să influențeze soluția privind litigiul să facă obiectul unei dezbateri contradictorii între părți, fiecare parte având nu numai facultatea de a-și face cunoscute elementele pe care se bazează pretențiile sale, ci și facultatea de a lua cunoștință și de a discuta orice probă sau concluzie prezentată judecătorului cu scopul de a-i influența decizia.

Într-o formulare de sinteză, Curtea a arătat că dreptul la o procedură contradictorie implică, în esență, posibilitatea pentru părțile unui proces penal, civil sau disciplinar de a lua cunoștință de toate piesele și observațiile prezentate judecătorului, chiar și cele ce ar proveni de la un magistrat independent, de natură să-i influențeze decizia, și de a le discuta, acest principiu reprezentând una dintre principalele garanții ale unei proceduri judiciare. În acest sens, instanța europeană a decis că legislația națională poate să realizeze această exigență în diverse moduri însă, metoda adoptată de ea trebuie să garanteze ca „partea adversă” să fie înștiințată de depunerea observațiilor și să aibă posibilitatea să le comenteze.

Se remarcă faptul că o atare soluție cu caracter foarte general poate constitui și o sursă pentru exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, așa încât trebuie analizat cu toată atenția fiecare caz concret in parte pentru a nu se ajunge intr-o altă extremă, cea a abuzului facilitat de o soluție de principiu care poate fi valabilă, dar poate prilejui și soluții de protecție exagerate, depășindu-se scopul pentru care a fost instituită garanția procesuală.

În literatura juridică se atrage însă atenția că instanța nu este îndreptățită, in temeiul principiului contradictorialității, să introducă terți in proces, acest drept avându-l doar părțile in proces (instanța nefiind parte in proces deși este obligată să aibă un rol activ).

Instanța europeană a fost confruntată și cu o altă problemă, referitoare la deosebirea care trebuie făcută intre principiul contradictorialității și „principiul egalității armelor” (ambele rezultând din garanția cu caracter mai general a dreptului la un proces echitabil). Astfel, ea a decis că trebuie făcută această distincție atunci când este vorba de „obligația de comunicare a pieselor dosarului”: dacă absența comunicării unei piese se raportează numai la una dintre ele, în timp ce cealaltă parte a cunoscut-o, Curtea examinează situația astfel creată „prin prisma principiului egalității armelor” (care impune tratarea egală a părților în ceea ce privește luarea la cunoștință despre toate piesele de la dosar, de natură a conduce la soluția pe care o va pronunța tribunalul). Dacă, dimpotrivă, amândouă părțile au fost private, în aceeași măsură, de posibilitatea de a lua cunoștință de conținutul unei informații utile produse judecătorului fără ca ele să fie in măsură să le discute, această situație are a fi discutată pe terenul principiului contradictorialității, cu exigențele sale proprii. Dezechilibrul in comunicarea informațiilor utile și pertinente cauzei este sancționat pe baza principiului egalității armelor, pe când necomunicarea unor asemenea informații ambelor părți este privită ca o încălcare a principiului contradictorialității, chiar dacă, in unele cauze, această distincție nu ar apărea întotdeauna cu aceeași claritate.

Cu privire la admisibilitatea, administrarea și pertinența probelor, Curtea europeană s-a pronunțat în mod constant cu privire la acestea în sensul că „reprezintă probleme care au a fi reglementate de normele de drept interne, aprecierea lor aparținând instanțelor naționale, misiunea încredințată Curții Europene a Drepturilor Omului (prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului) constând doar în a se pronunța asupra modului în care au procedat instanțele naționale în această privință, adică dacă au admis în mod justificat ca probe anumite mărturii și dacă procedura în cauză, în ansamblul ei, inclusiv în privința administrării probelor, a avut un caracter echitabil.

Curtea a făcut și o altă precizare în această privință subliniind că nicio dispoziție din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu reglementează regimul probelor. Așa încât, nu se poate exclude, de principiu și in abstracto, admisibilitatea unei probe care a fost utilizată fără respectarea dispozițiilor normelor naționale în materie, revenind jurisdicțiilor interne sarcina de a aprecia elementele de probă obținute și pertinența acestora. Curtea Europeană a Drepturilor Omului are însă competența să cerceteze procedura în ansamblul ei, inclusiv cu privire la modul de administrare a probelor, spre a verifica dacă au fost sau nu respectate garanțiile instituite prin art. 6 din Convenție.

În acest sens, cu privire la mijlocul de probă al expertizei, Curtea s-a pronunțat în sensul că respectarea principiului contradictorialității, precum și a celorlalte exigențe pentru asigurarea unui proces echitabil, privesc toate dezbaterile care au loc in fața unui tribunal (instanță de judecată) așa încât și atunci când instanța desemnează un expert, părților trebuie să li se asigure facultatea de a asista la discuțiile pe care le conduce expertul sau de a li se comunica piesele pe care acesta le folosește. Esențial este faptul ca părțile să participe, în modalități adecvate, la procedura contradictorie care se desfășoară in fața instanței, de exemplu prin discutarea conținutului raportului de expertiză, inclusiv prin posibilitatea de a obține audierea ca martor a unei persoane susceptibilă să combată evaluarea expertului. S-a mai statuat că în măsura în care un document litigios utilizat de instanța națională nu a fost determinant pentru stabilirea vinovăției reclamantului, nu se poate spune că procedura în ansamblul ei a fost inechitabilă.

De asemenea, s-a făcut și sublinierea că necomunicarea, într-un proces civil, al punctului de vedere al instanței de fond cu privire la o cale de atac exercitată de una dintre părțile litigante (procedură cunoscută in mai multe țări contractante) reprezintă totuși o încălcare a principiului contradictorialității, indiferent de faptul că o asemenea practică nu ar urmări decât accelerarea procedurii de judecată, iar observațiile respective nu conțin nici un element nou față de hotărârea atacată.

În privința contradictorialității, Curtea a înțeles să precizeze că aceasta nu impune obligația instanței de a permite, în cadrul unei proceduri scrise, ca fiecare parte să răspundă la orice memoriu al părții adverse, pentru că altfel s-ar ajunge la perpetuum mobile de răspunsuri și contra-răspunsuri, însă instanței îi revine obligația ca fiecare parte să aibă posibilitatea reală să își dezvolte argumentele cel puțin într-un memoriu.

În scopul consolidării principiului contradictorialității, ca element al egalității armelor, Curtea europeană a statuat că acesta trebuie să respectat și în cazul în care nu ar exista o parte adversă, în sensul propriu al termenului. Astfel, a constatat o încălcare a art. 6 într-o speță în care o persoană a solicitat statului acordarea unor drepturi financiare rezultând din asigurarea de sănătate. În urma răspunsului negativ primit în acest sens din partea administrației casei de asigurări, reclamanta s-a adresat unei instanțe care a decis doar în baza a două expertize medicale, pe care reclamanta nu a putut să le conteste, nefiind citată și nefiind invitată să depună concluzii scrise. Sub aceste împrejurări, Curtea a decis că și în cazul în care nu există un pârât procesual în cauză a fost încălcat dreptul recurentei la o dezbatere contradictorie, aspect ce relevă obligația prezentă și în Codul de procedură civilă român la art. 14 alin 6, în sarcina instanței, aceea de a-și întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Secțiunea II – Aplicabilitatea principiului contradictorialității în accepțiunea Curții Europene a Drepturilor Omului

Principiul contradictorialității, nefiind reglementat direct de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu își poate găsi aplicare decât prin prisma art. 6 alin. 1 al Convenției, ca și garanție a unui proces echitabil.

Așa cum am mai precizat în debutul prezentului capitol, sfera de aplicare a art. 6 în raport cu persoana nu prezintă dificultăți de interpretare întrucât articolul face trimitere la art. 1 din Convenție care se referă la orice persoană, fizică sau juridică. Însă, în raport cu materia, lucrurile stau cu totul altfel dat fiind faptul că judecătorii europeni au dat noțiunii de contestații cu privire la drepturile și obligațiile cu caracter civil un caracter autonom, astfel încât pot apărea dificultăți de interpretare iar, în plus, o interpretare extensivă este clar consacrată, ceea ce provoacă nu doar o extindere a domeniului clasic al procesului echitabil, dar și un recul al frontierelor acestuia dincolo de proces, art. 6 aplicându-se atât înainte cât și după proces privit în sens strict.

Dată fiind extinderea irezistibilă a contenciosului în cazul procesului echitabil, domeniul de aplicare fiind din ce în ce mai extins și garanțiile sale din ce în ce mai puternice, procesul echitabil a devenit în același timp o garanție formală și un drept substanțial. Această evoluție importantă decurge din îndrăzneala jurisprudenței europene și corelativ dintr-o resemnare a jurisprudențelor naționale dreptul la un proces echitabil devenind o miză substanțială, nefiind altceva decât dreptul la o justiție bună în cele trei dimensiuni existențiale ale sale: accesul la aparatul judiciar, funcționarea acestuia și executarea deciziilor. Sub aceste aspecte, art. 6 din Convenție, conturează un mod universal de proces în jurul a două noțiuni cu atât mai importante cu cât ele sunt autonome, anume, pe de o parte contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile cu caracter civil și, pe de altă parte, temeinicia unei acuzații penale.

Într-o jurisprudență constantă, instanța europeană a arătat că, pentru ca art. 6 alin. 1 să devină aplicabil sub aspect civil, trebuie să fie îndeplinite mai multe condiții:

să existe „o contestație” cu privire la un drept ce poate fi pretins, pus în valoare pe calea unei acțiuni în justiție, în sistemul de drept intern;

„contestația” să fie reală și serioasă, putând privi atât existența dreptului, cât și întinderea sau modurile în care el se exercită;

rezultatul procedurii să fie direct sau determinat cu privire la existența dreptului.

Privitor la domeniul litigiilor de drept privat, Curtea a statuat că art. 6 alin. 1 din Convenție își găsește aplicare atunci când o acțiune în justiție are un obiect patrimonial și se întemeiază pe atingerile aduse, de asemenea, unor drepturi nepatrimoniale civile în sens larg, sau dacă soluția este determinantă pentru drepturile și obligațiile cu caracter privat, spiritul Convenției impunând ca termenul de „contestație” să nu fie interpretat în accepțiunea lui pur tehnică.

Referitor la noțiunea de drepturi și obligații cu caracter civil, care de altfel interesează în tratarea prezentei teme, chiar dacă Curtea subliniază permanent caracterul autonom al termenului acordă, în același timp, libertate dreptului intern al statelor în definirea acestei noțiuni. Astfel, pentru a determina caracterul civil al unei cauze, Curtea se raportează nu la calificarea dată acesteia în dreptul intern al statului pârât, ci la conținutul și efectele pe care le conferă sistemul juridic intern dreptului litigios, în funcție de care se analizează caracterul civil al acestuia și specifică totodată, că acele drepturi și obligații cu caracter civil, trebuie să fie recunoscute cel puțin într-o manieră generală în dreptul intern al statului vizat, întrucât art. 6 nu garantează existența acestor drepturi, ci urmărește să acorde protecție procedurală unor drepturi deja existente. Sub acest aspect, se impun a fi precizate două lucruri: pe de o parte, natura legii nu contează și interesează puțin dacă este vorba de o lege civilă, comercială sau administrativă, iar pe de altă parte, lucrurile stau la fel cu privire la instanțele competente întrucât contează puțin dacă acestea sunt judecătorești, administrative sau chiar constituționale.

În opinia Curții europene, dreptul civil ce intră sub incidența art. 6 alin. 1 din Convenție trebuie să primească din partea dreptului intern al statelor o accepțiune materială, și nu decât una formală, dat fiind faptul că textul art. 6 nu asigură, prin el însuși, niciun conținut material determinat „drepturilor și obligațiilor cu caracter civil” în ordinea juridică a statelor contractante, conținutul lor fiind dat, în principiu, de normele interne, care trebuie să-i asigure și mijloace specifice de apărare. În această privință, Curtea a statuat că îi revine competența de a aprecia dacă și când dreptul pus în discuție printr-o acțiune în justiție își găsește realizarea efectivă prin raportare la dispozițiile Convenției, și nu la cele ale sistemului național de drept în cauză.

Cu privire la noțiunea de „obligație” din art. 6 alin. 1 din Convenție, aceasta trebuie considerată ca fiind latura pasivă a unui drept subiectiv de natură civilă, care, la rândul lui, constituie o prerogativă, o putere recunoscută titularului său, persoană fizică sau juridică ori, în sistemul Convenției, chiar unor grupuri de particulari.

Curtea a mai reținut că articolul 6 alin. 1 nu are în vedere numai acțiunile în justiție privitoare la un drept subiectiv ce aparține domeniului dreptului privat, în sensul clasic al termenului, făcând referire la drepturi ce formează obiectul unor litigii între particulari dar și între aceștia și stat, când acesta din urmă acționează în baza unor raporturi de drept privat iar nu în calitate de autoritate publică, nefiind relevantă natura litigiului ce urmează a fi soluționat, singurul aspect important fiind caracterul dreptului în discuție.

Astfel, analiza jurisprudenței organelor Convenției pune în evidență faptul că există o categorie de drepturi și obligații cu caracter civil care intră, fără niciun fel de dificultate, în domeniul de aplicare al art. 6 alin. 1, acestea fiind drepturile civile nepatrimoniale și cele patrimoniale.

În privința drepturilor nepatrimoniale, organele Convenției au decis, spre exemplu, că dreptul la o bună reputație este un drept cu caracter civil, ca și dreptul de a obține în justiție repararea atingerilor ce i s-ar aduce de orice persoană.

Anumite proceduri cu un pronunțat caracter aparținând dreptului public, au fost socotite ca făcând parte din categoria drepturilor și obligațiilor cu caracter civil datorită implicațiilor patrimoniale pe care le produc față de persoana vizată. Aceasta este soluția în materie de expropriere sau a acțiunilor în repararea prejudiciului, ca urmare a unei fapte culpabile a statului, indiferent dacă acesta a acționat ca autoritate publică sau ca persoană de drept privat, ori cele cu privire la autorizarea unei societății pentru a comercializa anumite mărfuri.

Capacitatea de drept civil a unei asociații a fost considerată ca făcând parte din domeniul de aplicare al art. 6 alin. 1 din Convenție. Sub acest aspect, într-o cauză, Curtea a constatat că, în sistemul național de drept, dreptul de asociere ține de dreptul public, pe când înregistrarea unei asociații este reglementată de dispozițiile Codului civil, elemente neîndestulătoare în considerația aplicabilității art. 6 alin.1. Decisivă în acest sens, a fost constatarea că, potrivit legislației naționale, o asociație nu are existență juridică decât ca urmare a înregistrării la tribunal ori, o asociație neînregistrată constituie un grup de indivizi, al cărui statut, în raporturile de drept cu terții, este diferit este diferit de cel al unei persoane juridice. Pentru reclamanți, obiectul procedurii de înregistrare și scopul urmărit îl constituia însăși capacitate juridică a asociației, calitatea ei de titulară de drepturi și obligații civile, potrivit dreptului intern, ceea ce a convins Curtea că înseamnă că ea poartă asupra unui drept, cu caracter civil, în sensul Convenției.

De asemenea, Curtea a decis că aparțin domeniului civil toate litigiile în care se discută cu privire la exercitarea sau restrângerea dreptului de proprietate, indiferent dacă în joc sunt și alte materii decât dreptul privat, dar și drepturile de asigurări sociale întrucât acestea au un caracter pur patrimonial. Aceeași a fost soluția și în cazul acțiunilor privitoare la starea și capacitatea persoanei sau în cazul acțiunilor ce țin de dreptul familiei. Cu privire la o acțiune, ce avea ca obiect o procedură privitoare la exercitarea dreptului de vizită a fiicei internate într-o instituție de ocrotire și eventuala ei adopție, Curtea a decis că „finalitatea acestei proceduri intentate de reclamantă era determinantă pentru stabilirea relațiilor viitoare între mamă și fiică, deoarece ea putea conduce, în caz de finalizare a adopției, la dispariția totală a legăturilor naturale dintre ele și, din moment ce asemenea legături constituie însăși esența vieții de familie, apare de netăgăduit că acea procedură viza un drept cu caracter civil”.

Curtea a statuat că și dreptul la despăgubiri rezultat din comiterea unei infracțiuni are caracter civil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție. Astfel, a decis că atunci când victima unei infracțiuni se constituie parte civilă în procesul penal, aceasta semnifică introducerea unei cereri în despăgubiri, chiar dacă ea nu a cerut, în mod expres, repararea prejudiciului suferit. Prin dobândirea calității de parte civilă în procesul penal, ea are în vedere nu numai condamnarea penală a autorului infracțiunii, ci și repararea pecuniară a prejudiciului pe care l-a suferit..

Aplicabilitatea art. 6 alin. 1 se răsfrânge și asupra arbitrajului însă, cu unele particularități. Este cert faptul că supunerea voluntară la o procedură arbitrală poate fi analizată ca o renunțare la garanțiile prevăzute de art. 6 alin. 1, renunțare ce este în principiu posibilă, însă o convenție de arbitraj încheiată prin constrângere este contrară Convenției, validitatea acordului de voință putând fi afectată în cazul în care arbitrul își exercită funcția într-un mod incompatibil cu spiritul Convenției. Din alt punct de vedere, dar sub același aspect, instanța europeană a hotărât că dreptul reclamanților de a primi sumele acordate de tribunalul arbitral are, datorită naturii sale patrimoniale, un caracter civil în sensul art. 6 alin. 1.

Dispozițiile art. 6 alin. 1 nu se aplică numai cu privire la litigiile ce poartă asupra unor drepturi și obligații propriu-zise, ci cuprind în domeniul lor de aplicație și alte litigii de drept privat: litigii comerciale, de dreptul muncii, dreptul proprietății intelectuale, litigii succesorale sau litigii privind concurența neloială.

Asemenea litigiilor de drept privat, dreptul la un proces echitabil și implicit contradictorialitate, își găsesc aplicare și în litigiile privind securitatea sociale (cotizații, pensii, ajutoare de șomaj). În acest caz, problema este mai delicată întrucât există posibilitatea ca statele să conceapă natura juridică a prestațiilor sociale fie prin norme de drept privat, fie prin norme de drept public ori prin norme mixte. Referitor la aceste litigii, Curtea a trebuit să fixeze anumite coordonate după care să stabilească dacă drepturile supuse judecății sunt reglementate de norme de drept public, de drept privat și în ce pondere. Astfel, Curtea a statuat cu valoare de principiu că „în domeniul cotizațiilor, ca și în acela al prestațiilor sociale, regimurile de securitate socială au afinități cu asigurările de drept privat”, aplicabilitatea art. 6 alin. 1 cu privire la aceste materii reprezintă regula.

În domeniul de aplicare al art. 6 alin. 1 din Convenție sunt incluse și litigiile privitoare la accesul și exercițiul unei profesii. Contenciosul privitor la admiterea sau exercițiul unei anumite profesii, în special atunci când este vorba de profesii liberale, prezintă, fără îndoială, aspecte patrimoniale și automat un caracter privat.

Litigiile dintre particulari și puterile publice pot impune și ele aplicarea art. 6 alin. 1 din Convenție, datorită intervenției crescândă a statului în raporturile de drept privat însă, numai în măsura în care finalitatea lor este determinată de drepturi și obligații cu caracter privat (de exemplu: vânzările de terenuri, acordarea de autorizații administrative privitoare la exercitarea unei activități comerciale sau care țin de alte profesii, exercițiul dreptului de proprietate).

Cu privire la litigiile fiscale, Curtea europeană a subliniat că art. 6 alin. 1 al Convenției nu este aplicabil „contestațiilor” ce țin exclusiv de domeniul dreptului public și în special procedurilor fiscale ca atare, deoarece nu au caracteristicile unor contestații cu caracter civil, împrejurarea că se poate demonstra natura patrimonială a unui litigiu nu este suficientă ca aceasta să fie inclusă în noțiunea de „drepturi și obligații civile” în sensul art. 6 alin.1, mai ales atunci când natura obligației în litigiu rezultă din legislația fiscală.

Analiza pe materii a domeniului de aplicare a prevederilor art. 6 alin. 1 din Convenție referitoare la „contestațiile privind drepturile și obligațiile civile” demonstrează extinderea jurisprudențială a extinderii lui, prin luarea în considerare a caracterului patrimonial al litigiilor care se pot naște fie numai între particulari, fie între particulari, pe de o parte, și autoritățile publice, pe de altă parte. Această interpretare are totuși limitele sale, domeniul de aplicare al dreptului la un proces echitabil și a principiului contradictorialității, ca și garanție a acestuia, nu poate cuprinde drepturile constituționale și politice (dreptul de a alege și de a fi ales, dreptul la învățătură, libera circulație, dreptul la informație, accesul la cultură etc.) precum și materia admiterii sau expulzării unui străin de pe teritoriul unui stat, indiferent de caracterul patrimonial sau nepatrimonial al acestora.

Secțiunea III- Practică judiciară a Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la principiul contradictorialității în procesul civil

Pentru a expune mai bine modul de interpretare al Curții Europene a Drepturilor Omului asupra principiului contradictorialității, dar și domeniul de aplicare al acestuia, sunt necesare a fi prezentate câteva spețe din vasta jurisprudență a organelor de la Strasbourg.