Principiul Autonomiei Locale Principiul Descentralizarii

INTRODUCERE

PRINCIPIUL AUTONOMIEI LOCALE-PRINCIPIUL DESCENTRALIZĂRII

Pentru a putea fi organizată și pentru a putea funcționa corect în sfera administrației publice trebuie să existe anumite principii. Aceste principii au o importanță deosebită, o parte din ele sunt consacrate și de Constituția României, iar altele de Legea 215/2001 a administrației publice locale. Importanța principiilor ăn baza cărora se organizează administrația publică se justifică atât din punct de vedere practic, cât și teoretic. Principiile administrației publice se împart în două categorii: principii constituționale și principii legale. În cadrul principiilor constituționale se înscrie principiul autonomiei locale, descentralizării, deconcentrării și folosirea limbii minorităților naționale în relațiile cu autoritățile publice locale, iar în categoria principiilor legale se încadrează principiul eligibilității, principiul consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit, principiul legalității. Lucrarea conține patru capitole și un studiu de caz referitor la dorința minorităților din zona Harghita, Covasna de a obține autonomia teritorială. Capitolul I este intitulat Noțiuni introductive privind conceptele fundamentale din administrația publică. Prima secțiune analizează organizarea statală, respectiv statul unitar, statul regional, statul compus și statul federal. În cadrul acesteia sunt precizate elemenetele care stau la baza statului, iar în cadrul clasificării statelor menționate mai sus vor fi evidențiate trăsăturile care stau la baza statelor unitare, regionale, compuse și federale. Cea de-a doua secțiune din cadrul capitolului I analizează evoluția administrației publice locale de la Regulamentele Organice și până în prezent. Capitolul II tratează principiile ce stau la baza activității statului și supremația locală. În acest capitol vor fi analizate pe rând principiile, atât celeconstituționale, cât și cele legale. Vor fi definite conform dicționarelor sau altor cărți de specialitate în domeniul dreptului administrativ, vor fi identificate bazele constituționale sau legale ale principiilor și caracteristicile acestora. Un aspect important îl ocupă cunoașterea limbajului de specialitate pentru a înțelege exact conținutul principiilor așa cum sunt ele definite și prezentate de lege. Neînțelegerea sau înțelegerea greșită poate fi un prim pas greșit în organizarea administrației publice. Nu trebuie neglijat faptul că în orice zonă a administrației publice sunt aplicabile principiile cadru de organizare, practic acestea reprezintă partea fundamerntală pe baza căreia administrația publică se formează. Un alt aspect important este că principiile administrației publice, fie ele constituționale, fie legale ne ajută să înțelegem relațiile dintre autoritățile administrației pubblice. Capitolul III analizează regimurile de funcționare a administrației publice, respectiv centralizarea, descentralizarea, deconcentrarea serviciilor publice și tutela administrativă. Fiecare dintre aceste regimuri sunt tratate pe rând, fiind prezentate mai multe definiții din punctul de vedere al mai multor autori care s-au remarcat în domeniul dreptului administrativ precum Verginia Vedinaș, Ioan Alexandru, Mircea Preda, Corneliu Manda. Sunnt relatate și condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a opera aceste regimuri, dar și caracteristicile sau elementele fundamentale ale acestora. Pe langă cărțile de specialitate avem în vedere și legislația în vigoare. În cadrul regimurilor administrației publice vor fi identificate avantajele și dezavantajele. Cel de-al patrulea capitol și totodată ultimul se ocupă de studiul autonomiei locale și descentralizării din punct de vedere al dreptului comparat. Este necesară analiza sistemului politic-administrativ din alte tări pentru a înțelege cum decurg lucrurile la nivelul sistemului politic-administrativ din România și cum funcționează acestea în alte țări. Statele analizate vor fi Marea Britanie, Franța, Germania, Spania. În primul rând trebuie clarificat ce semnifică conceptul de autonomie în contextul Uniunii Europene. Pentru a identifica particularitățile nivelului administratov trebuie să cunoaștem modul de organizare al statului. Tema cercetată este de maximă actualitate deoarece ne tot confruntăm cu probleme la în administrației publice, la nivelul autorităților publice tocmai din cauza cunoașterii eronate a conceptelor fundamentale. Acest lucru are ca și consecință aplicarea greșită a unor dispoziții prevăzute în lege, încălcarea relațiilor dintre autoritățile publice și organizarea necorespunzătoare a autorităților publice fără a se lua în calcul principiile fundamentale de funcționare si organizare din administrația publică.

La sfârșitul lucrării vor fi prezentate concluziile cu privire la capitolele pe care le conține lucrarea și concluziile cercetărilor făcute în scopul întocmirii acestei lucrări.

CAPITOLUL I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND CONCEPTELE FUNDAMENTALE DIN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ

În sistemul constituțional actual, administrația publică se realizează prin două categorii de organe: de natură statală (cei doi sefi ai executivului, ministerele, prefectul, serviciile descentralizate etc) și organe ale administrației publice autonome locale (consiliul local, consiliul județean și primarul). Așa cum este definită și de Anton Parlagi, administrația publică desemnează sistemul autoritaților administrației publice centrale și locale prin care se realizează puterea executivă, în sfera dreptului administrativ.

Administrația publică funcționează și este organizată pe baza unor principii, principii ce sunt reglementate atât de Constituție, cât și de Legea 215/2001 cu modificările și completările ulterioare.

ORGANIZAREA STATALĂ

Conceptul de structură de stat prezintă importanță atât pentru domeniul dreptului internațional, cât și pentru cel constituțional. Atunci cand vorbim de stat ne referim atât la populație, teritoriu, cât și la puterea politică. Teritoriul și populația sunt două elemente necesare existenței statului. Conform articolului 4, alineatul 2 din Constituția României: România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau origine socială. Așadar articolul 4 demonstrează importanța populației, însă aceasta prezintă interes și datorită faptului că organele administrației publice sunt conduse de persoane recrutate din rândul populației. Statul nu poate exista fără teritoriu, autorul Dumitru Brezoianu susținând că teritoriul este mai important decât populația, deoarece poate să existe teritoriu fără populație, dar populație fără teritoriu nu poate exista. Importanța teritoriului reiese din prevederile articolului 1, alineatul 1 potrivit cărora: România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil. Putem afirma astfel dependența statului față de teritoriu. Cel de-al treilea element al statului îl constituie puterea publică cu impact asupra teritoriului si populației. După cum rezultă din dispozițiile constituționale ale articolului 2, alineatul 1: Suveranitatea națională aparține poporului român care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum, iar același articol, alineatul 2 stabilește că: Nici un grup și nici o persoana nu pot exercita suveranitatea în nume propriu. Puterea de stat a luat naștere odată cu statul, unicitatea acesteia reiese din trăsăturile sale. Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor: legislativă, executivă și judecătorească – în cadru democrației constituționale. Teoriile despre organizarea statului au luat naștere odată cu statul. Încă din Antichitate au existat filosofi care au abordat conceptul de stat. Aristotel a acordat o importanță deosebită statului, menționând că în cadrul acestuia întâlnim trei categorii de organe: Adunarea generală, Corpul magistraților și Corpul judecătoresc. John Locke este primul care a concluzionat că există trei puteri în stat: legislativă, executivă și federativă. Parlamentul trebuia să dețină puterea legislativă, monarhului îi aparținea puterea executivă și avea întrebuințarea de a aplica legea și puterea federativă ca și cea executivă aparținea tot monarhului pe baza căreia acesta semna tratate internaționale, incheie pacea, declara război. Concepția lui Jock Locke nu era foarte bine nuanțată întrucât nu făcea nicio referire la puterea judecătorească. Spre deosebire de Locke, Montesquieu abordează principiul separației puterilor în stat prin referire la toate cele trei puteri: legislativă, executivă și judecătorească. Puterile acționează separat, având titulari diferiți, dar sunt interdependente. În funcție de cele trei puteri avem: organe legislative, organe executive și organe judecătorești. Conceptul de stat este fundamental pentru a înțelege aspectele legate de unitatea teritorială. De-a lungul timpului organizarea statală a suferit modificări, mai ales în privința relațiilor dintre centru și periferie. Statul trebuie să dispună de un centru unic de decizie, iar relația dintre stat și cetățeni nu admite intermediari. Din punct de vedere al structurii de stat este unanim acceptat în doctrina constituțională că statele pot fi împãrțite în: state unitare și state compuse.

Statul unitar

Există o varietate de definiții referitoare la statul unitar. Prin dispozițiile constituționale este reglementat caracterul unitar al statului. În anumite țări, conceptul de unitate este relevat prin consacrarea principiului indivizibilității, republicii, statului, a națiunii sau suveranității. (exemplu: Franța, Italia, Spania, Portugalia, Norvegia, Finlanda). Este și cazul României. În alte state precum Grecia – articolul 102 și 105, Suedia – capitolul 1, articolul 1, Islanda -articolul 76 și 77 se proclamă atașamentul privind principiul autonomiei locale și cel al descentralizării fără a face mențiuni la unitatea teritorială. Este important momentul adoptării constituțiilor statelor respective deoarece marchează importanța unității teritoriale. Constituția portugheză precizează că statul este suveran și respectă în organizarea sa principiul autonomiei, colectivitățíle locale și descentralizarea democratică a administrației publice . Articolul 5 din Constituția Italiei menționează: Republica, una și indivizibilă recunoaște și favorizează autonomiile locale. Marea Britanie neavând o constituție scrisă este imposibil ca afirmarea unitații teritoriale să se facă în mod direct. Articolul 120 din Constituția României prevede că administrația publică din unitațile administrativ-teritoriale se bazează pe principiul autonomiei locale, descentralizării și deconcentrarea serviciilor publice. Caracterul României de stat unitar reiese din primul articol: România este un stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil. Trasăturile statului unitar sunt: -populația are o singură cetățenie; -există o singură ordine juridică întemeiată pe o constituție unică; -activitatea de guvernare se difuzează de la centru pe cale ierarhică; -este format dintr-un ansamblu unic de organisme constituționale prin care se exerciă puterea politică la nivel central si local; -este unic subiect de drept internațional; Statul unitar funcționează pe principiul centralizării. Avantajul regimului centralizat este că pe întreg teritoriul statului se aplică actele guvernanților. În regimul centralizat este permis dreptul de control al centrului asupra modului în care îi sunt respectate deciziile și posibilitățile de corecție în situația în care deciziile sale sunt încălcate. În prezent regimul de centralizare este contracarat de principiul deconcentrării, descentralizării și principiul autonomiei locale.

Statul regional

Statele unitare ce au la bază un grad mare de autonomie se numesc state regionale. Acestea au fost menționate pentru prima dată în 1936 sub forma statului integral, drept urmare Italia în 1947 și Spania în 1978 au preluat acest model de stat. În statele unitare se recunoștea regiunilor autonomia administrativă și autonomia politică. În statele regionale, modalitățile esențiale ale statului și ale organelor regionale sunt stabilite pe seama Constituției în baza unui principiu feredalist și anume repartizarea competențelor legislative. Potrivit constituțiilor există trei categorii de competențe: exclusive, partajate și paralele. Regiunilor sau statelor centrale li se cuvin competențele exclusive, în timp ce competențele regionale se clasifică în două tipuri, dintre care competențele concurente sunt specifice entitaților regionale. Competențele paralele pot fi definite precum competențe care acționează asupra aceluiași subiect, statul central sau regiunile exercitându-și autoritatea fiecare în domeniul său. Regiunile au competențe doar în domenii de interes local, spre deosebire de statul central care acționează în domenii ale vieții sociale. Spania reprezintă o situație diferită deoarece sunt reglementate prin Statute ale Comunitaților Autonome competențele exclusive și cadrul exercitării acestora. Mai târziu din categoria statelor regionale au făcut parte Italia, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.

Statul compus

Statul compus a îmbrăcat de-a lungul timpului mai multe forme: uniuni de state și confederații de state. Există trei tipuri de uniuni de state: uniuni personale, uniuni reale și uniuni ilegale.

Uniunile personale sunt state asociate în număr de două sau mai multe guvernate de un monarh sau șef de stat comun. Acestea sunt determinate de mai multe cauze: -hotărâri ale unor organe naționale; -legături matrimoniale între reprezentanții unor case regale; -reglementări speciale privind succesiunea la tron; -decizia unor organe internaționale. Exemplu de uniuni personale: Regatul Hanovrei și Anglia (1714-1837), Olanda și Marele Ducat de Luxemburg (1890-1915), Belgia și Congo (1885-1908).

Uniunea reală este alcătuită din două sau mai multe state asociate sub autoritatea unui monarh sau șef de stat și crearea mai multor organe comune. Ca uniuni reale amintim: Principatele Unite Române (1859-1862), Austria și Ungaria (1867-1918), Norvegia și Suedia (1815-1905).

Uniunile ilegale cuprind legăturile permanente dintre 2 state. Printre trăsăturile uniunii se numără coordonarea, dar și subordonarea. Din această categorie fac parte: statul vasal, statul protejat și statul sub mandat.

Literatura de specialitate precizează referitor la confederația de state că aceasta este o compunere de stat, nu un stat compus. Confederația de state este o asociere de două sau mai multe state ce pun accent pe dreptul internațional, nu pe cel constituțional.

Statul federal

Statul federal este alcătuit din mai multe grupări de state care prezintă autonomie în materie constituțională, lingvistică și judecătorească și se subordonează acesteia. Modelul statului federal este distant față de regionalizare și descentralizare, este opus statului unitar; statul federal este modelul original al statului compus. În cadrul statului federal întalnim două tipuri de state: federative și federate. Statele federative prezintă capacitate juridică proprie, subiect distinct în raporturile de drept internațional, iar statele federate de asemenea dispun de capacitate juridică și se află în raport de complementaritate față de statul federativ. În statele federale apar discuții în vederea împărțirii competențelor ce revin statului federal și statelor membre. De exemplu, în SUA, guvernul federal are decât puteri conferite de Constituție, celelalte puteri revenind statelor membre. Trasăturile federalismului sunt: -asigurarea exercitării puterii la nivel regional sau scopul non-centralizării puterii este descentralizarea puterii; -o constituție scrisă dificil de amendat; -un legislativ bicameral cu o cameră federală puternică reprezentând regiunile constitutive; -o Curte Supremă sau o Curte Constituțională specială care să poată proteja Constituția prin intermediul puterii sale de control constituțional. În literatura de specialitate sunt menționate două variante de constituire a federațiilor: integrarea unor state și constituirea unei noi entitați statale și respectiv, separarea unor regiuni ale statului unitar și constituirea împreuna cu teritoriul rămas a unei federații. Caracteristicile statului federal sunt: -unitatea pe plan național – reprezintă diferența dintre confederația de state și federația întrucât federația nu dispune de capacitate juridică în relațiile internaționale; -diversitatea constituțională și juridică pe plan intern: statele federale dispun de sistem constituțional propriu, sistem de organizare judecătorească, propria legislație și instituții guvernamentale; -suplețea raporturilor între federație și statele membre. La baza federalismului stau următoarele principii: principiul suprapunerii, principiul autonomiei și principiul participării. a) Principiul suprapunerii Spre deosebire de statul unitar, în statul federal se suprapun două nivele statale: state federale și state federate și două ordini juridice. Statele federate au constituții proprii și beneficiază de autonomie legislativă. b) Principiul autonomiei – stă la baza organizării și funcționării statului federal. Statele care alcătuiesc federațiile au atribuții în domenii diferite, de la cel legislativ la cel juristdicțional și economic, își stabilesc singure structurile de guvernare și raporturile specifice dintre ele. Prin autonomie nu trebuie înțeles întreruperea relației cu statul federal și statele federate, ținând seama de sistemul constituțional. De exemplu, în SUA, federația are competență generală normativă. În Canada federația are competența generală, iar statele federate au competență reziduală. În SUA, conflictele de competențe se rezolvă de către Curtea Supremă de Justiție, iar în Germania de către Curtea Constituțională Federală, în Spania de către Tribunalul Constituțional, iar în Belgia de Curtea Constituțională. c) Principiul participării – este complementar principiului autonomiei. Statele care compun federațiile sunt egale din punct de vedere politic și juridic cu alte state. Statele federației sunt reprezentate de Senat; Parlament este bicameral. Poporul este reprezentat de prima Cameră, iar cea de-a doua Cameră reprezintă statele federate. Astfel statele federate primesc locuri în prima Cameră în funcție de ponderea demografică, iar în cazul celei de-a doua Cameră numărul de locuri este egal. În SUA sunt trimiși în Senat de către statele federate câte doi reprezentanți, în Brazilia câte trei, în Elveția câte doi, în Australia câte 10 reprezentanți, iar în Rusia în Consiliul Federației câte doi reprezentanți. În cazul Statelor Unite, al Elveției și Canadei întâlnim un bicameralism egalitar deoarece din punct de vedere legislativ atribuțiile celor două camere sunt egale. Există totuși și state unde bicameralismul este inegalitar deoarece Camera ce reprezintă poporul trece peste opoziția ce vine din partea Camerei ce reprezintă statele federale. Atât în cazul statelor federate, cât și în cazul celor federale pentru revizuirea Constituției este necesară aprobarea de către puterea centrală, cât și de statele componente ale federației. Din punct de vedere al dreptului internațional, statul federal are un singur teritoriu, o singură capitală și populația are o singură cetățenie. Deci, statul federal are caracterul unui stat unitar. Din punct de vedere al dreptului constituțional, statul federal este o uniune de state membre ce dețin teritoriu propriu, populație și organizare politică (Parlament, Guvern), capitală proprie. Evoluția federalismului a înregistrat un regres în ceea ce privește principiul autonomiei și o alterare a principiului participării în ultima perioadă de timp. Există state federale care sunt disociate sau tind să se disocieze, altele întărindu-și puterea federală în defavoarea statelor membre. Prin disocierea statelor federale se întelege existența unui drept de secesiune sau desprinderea unor state de federație, ajungându-se chiar la destrămarea statului federal. Numărul constituțiilor care fac referire la dreptul de secesiune este destul de mic. Un exemplu în acest caz este Constituția URSS care recunoștea prin articolul 72 dreptul de secesiune a Republicilor Federate, acesta nefiind exercitat pe o perioadă lungă de timp. Conceptul de federalism cooperativ a fost folosit pentru prima data in SUA. Se pot distinge două forme de cooperare: pe orizontală și pe verticală. Cooperarea orizontală se realizează fie prin conferințe ministeriale sau interministeriale, fie prin organisme speciale sau comitete de funcționari. Cooperarea verticală vizează raporturile dintre statele federale și cele federate. Federalismul ar putea fi o soluție pentru viitorul Uniunii Europene daca s-ar respecta cu sfințenie principiile de bază. În concluzie, descentralizarea statelor unitare este tot mai accentuată apropiindu-se de federalism, spre deosebire de federalism care tinde spre centralizare, lucru ce îl apropie de statul unitar.

EVOLUȚIA ADMINISTRAȚIEI PUBLICE LOCALE

Termenul de administrație publică este folosit în știința administrației pentru a indica faptul că o activitate/instituție are legătură directă cu activitatea/instituția statului, iar în dreptul administrativ Anton Parlagi definește administrația publică ca fiind sistemul autoritaților administrației centrale și locale prin care se realizează puterea executivă. Administrația publică funcționează și este organizată pe baza unor principii, acestea fiind consfințite de legea fundamentală a României prin articolul 120, conform căruia administrația publică din unitătile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice, dar nu trebuie excluse celelalte principii reglementate prin Legea 215/2001 privind administrația locală, modificată și completată la care se adaugă celor trei principii menționate mai sus și principiul eligibilității autorităților administrației publice locale, principiul legalității și principiul consultării cetățenilor. Prin administrație publică ca activitate se înțelege interacțiunea oamenilor, așadar existența relațiilor sociale este motivată. Obiectul administrației publice îl constituie realizarea valorilor politice care exprimă interesele generale ale societății, interese care sunt formulate prin lege. Odată cu modernizarea societății românesti, rolul administrației publice a crescut, statul român acordând o atenție deosebită acestuia pe parcursul perioadelor istorice. În constituțiile române au existat dintotdeauna precizări cu privire la administrația publică locală, dar și prevederi cu privire la principiile după care administrația publică locală își desfășoară activitatea. Primele reglementări privind descentralizarea administrativă și autonomia administrativă le regăsim în Regulamentele Organice, în Legea comunală nr. 394 din 1/13 aprilie 1864, în Legea pentru Consiliile Județene nr. 396 din 2/14 aprilie 1864, dar și în dispozițiile Constituției din 1866.

Organizarea administrației publice locale de la Regulamentele Organice și până la Unirea Principatelor Române din 1859

Regulamentele Organice au înregistrat un veritabil progres în ceea ce privește organizarea administrativă a Principatelor Române. Satele erau organizate pe baza regimului descentralizat, fiind conduse de un sfat din care făceau parte șase săteni alături de preotul satului și îngrjitorul moșiei acestuia. De-a lungul timpului și până în 1866 s-au luat măsuri pentru ca administrația locală să fie supusă regimului descentralizator. Administrația locală a fost printre subiectele ce au fost în atenția Proclamației de la Islaz, apoi mutându-se în atenția lui Mihail Kogălniceanu. Prin articolul 4, alineatul ultim din Convenția de la Paris din 1859 se propunea revizuirea constituției.

Administrația locală în cadrul legislativ stabilit pe baza Statutului lui Cuza

Ioan Muraru considera că Statutul lui Cuza este prima Constituție a României și instituia principiul descentralizării drept principiu în baza căruia administrația publică locală era organizată. Potrivit Legii comunale din 1 aprilie 1864 și Legii pentru înființarea consiliilor județene din 2 aprilie 1864, circumscripțiile teritorial-administrative erau județele și comunele. La nivelul județului exista un prefect, iar în comune câte un primar, prefectul având obligația de a executa deciziile Consiliului Județean, iar primarul trebuia să execute deciziile consiliului comunal. Mandatul primarului și a celor care erau în sprijinul acestuia era de doi ani în cazul comunelor urbane și un an în cazul celor rurale. Având în vedere cele două legi, autonomia autorităților locale era limitată.

Administrația publică locală în contextul dispozițiilor Constituției din 1866

Statutul lui Cuza a fost considerat prima Constituție a României fiind adoptată după modelul Costituției belgiene ce recunoștea principiul descentralizării. Constituția din 1866 conținea trei prevederi care fac referire la administrația publică locală, în titlul III intitulat Despre puterile statului și capitolul IV ce poartă denumirea Despre instituțiunile județene și comunale. Conform articolului 4 din Constituția României adoptată in 1866, teritoriul era împărtit în județe, plăși și comune, subdiviziuni și diviziuni care nu puteau fi schimbate sau ratificate decat prin lege. Prevederile articolului 106 stabilea că instituțiile județene și comunale erau reglementate de legi, iar acestea trebuiau sa aibă la bază descentralizarea administrativă cât mai completă și independența comunală (articolul 107). După cum susțin unii autori exista încă de pe atunci principiul autonomiei, întrucât prin articolul 110 se stabilea că masurile în ceea ce privește impozitele sau alte sarcini se puteau lua numai după ce consiliul județean sau comunal își exprimau acordul.

Administrația publică locală în contextul dispozițiilor constituționale adoptate în perioada interbelică

Constituția din 1923 conține dispoziții asemănătoare articolelor 106 si 107 din anul 1866, însă acestea sunt mult mai clar exprimate și mai bine precizate de către constituantul din 1866. Prin articolul 4 din Constituția adoptată in 1923, teritoriul României era împărțit în județe, iar acestea la rândul lor erau împărțite în comune. Plasa nu mai era admisă ca circumscripție administrativ-teritorială intermediară între județ și comună, dar a continuat să existe prin înscrierea sa în Legea administrației locale din 1929 și alte legi prin care s-au creat circumscripții teritoriale sau regiuni pentru interesele de învățământ, sănătate. Conform articolului 108 din Constituția din 1923 membrii consiliilor comunale și județene erau aleși prin vot direct, secret, universal, obligatoriu și egal putând fi adăugați și membri de drept și membri cooptați, între aceștia din urmă putându-se adăuga și femei majore. Prin articolul 41 din Constituția din 1923 se stabilea că sfera de atribuții a județelor și comunelor vizează interesele locale, asupra cărora organele lor au drept de reglementare și de organizare. Asemănător prevederilor din 1866 și constituantul din 1923 menționa că legile în baza cărora se organizează instituțiile județene și comunale au la bază descentralizarea administrativă, județele și comunele având dreptul să stabileacă impozite (articolul 110 și 111). În anul 1925 s-a adoptat o lege privind administrația locală din România, denumită Legea pentru unificarea administrativă având un caracter centralizator, ce a întărit tutela administrativă a puterii centrale asupra administrației locale. Legea pentru organizarea administrației locale din 3 august 1929 este cea care are la bază descentralizarea administrativă. Aceasta presupune: -separarea intereselor generale de interesele locale încredintând fiecare din aceste interese la titulari separați – prefectul pentru cele generale și președintelui delegației județene pentru interese locale -dizolvarea consiliilor județene și comunale era cerută de către autoritățile abilitate numai în fața organelor jurisdicționale(comitatele de revizie) si numai în cazuri limitative prevăzute de lege; -tutela administrativă juristdicțională. Legea administrației din 1929 a fost abrogată de Legea administrației din 1936 , o lege ce a întărit centralismul și regimul de guvernare prin funcționari, ca reprezentanți ai puterii centrale în administrația locală, precum și prin dreptul disciplinar al acestora asupra primarilor. Prefectul ocupa în același timp funcția de reprezentant al guvernului și cea de șef a administrației județene. Din consiliul de prefectură făceau parte șefii autorităților din județ, consiliu ce trebuia să aducă la cunoștința prefectului starea activităților din județ. Constituția din 1938 instaura un regim de dictatură regală și nu consacra principiul descentralizării administrative. Prin articolul 79 din Capitolul VI denumit Despre instituțiile județene și comunale se prevedea că instituțiile administrative sunt statornicite prin legi. Legea administrativă din 14 august 1938 menționa că avea drept scop ʺdescentralizarea administrativă, desconcetrarea administrativă si depoliticianizarea administrației. Astfel a fost restrânsă descentralizarea și autonomia locală, realizându-se prin intermediul organelor instituite în circumscripții administrative și de control așa numita desconcentrare administrativă. Legea pune accent pe importanța funcționarilor din administrația locală, prin depoliticianizare administrativă înțelegându-se că posturile din administrație să fie ocupate de oameni cu pregatire pentru domeniul administrativ.

Administrația locală în contextul dispozițiilor constituționale adoptate în perioada postbelică

Constituțiile adoptate în perioada regimului totalitar reglementau în alt mod organizarea și funcționarea organelor administrației de stat locale. Dispozițiile constituțiilor din 1948, 1952 și 1965 nu consfințesc principiul descentralizarii și nici principiul autonomiei. Prin prevederile articolului 72 din Constituția din 1948 Republica Populară Română era împărțită din punct de vedere administrativ în comune, plăși, județe și regiuni, iar mai târziu prin Legea nr. 5 din 6 septembrie 1950 teritoriul țării va fii împărtit în regiuni, raioane, orașe și comune. Organele locale ale administrației de stat vor fi organizate în baza principiului centralismului democratic: vor fi înființate consilii populare și comitete executive conform dispozițiilor constituționale. Constituția din 1952 reglementează împărțirea administrativ-teritorială, țara fiind divizată în 18 regiuni nominalizate. Această constituție instituia norme cu privire la organizarea și funcționarea organelor locale ale puterii de stat ale Republicii Populare Române în regiuni și comune, denumite sfaturi populare conform articolului 51. Sfaturile populare aveau obligația de a lua hotărâri și de a emite dispoziții în limitele acordate prin lege, organele lor executive și de dispoziție fiind comitetele executive alese de către ele, la nivel regional, raional, orășenesc și comunal potrivit articolelor 55-59. Potrivit Constituției din anul 1965 a Republicii Socialiste Române, unitățile administrativ-teritoriale erau: județul, orașul și comuna. Conform articolului 15 din Constituția din 1965 orașele mai importante puteau fi organizate ca municipii, București fiind capitala țării. Puterea de stat era exercitată prin intermediul consiliilor populare în unitățile adminitrativ-teritoriale. În anul 1968 se adoptă Legea nr. 57 privind organizarea și funcționarea consiliilor populare, lege prin care se stabilește rolul și poziția consiliilor populare

Administrația publică locală în contextul dispozițiilor Constiuției din 1991

Constituția României din anul 1991 reglementa principii de organizare și funcționare a administrației publice. Este vorba despre principiul autonomiei locale, respectiv principiul descentralizării serviciilor publice. Teritoriul României era împărțit în comune, orașe și județe, unele orașe fiind declarate municipii. Administrația publică locală era reglementată prin dispozițiile constituționale ale art. 119-122, patru articole care prevăd principiile de bază (art. 119), autoritătile comunale și orășenești (art. 120), consiliul județean (art. 121) și prefectul (art 122). Articolul 122 referitor la prefect prevedea atribuția acestuia de a conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale din unitățile administrativ-teritoriale. Se putea face distincția între cele doua tipuri de administrație: cea teritorială care era numită și administrația publică locală, adică cea aleasă. Administrația teritorială era formată din serviciile publice centrale descentralizate și prefect care era reprezentant al Guvernului pe plan local, în timp ce administrația publică locală cuprindea autoritățile administrative autonome de la nivelul unităților administrativ-teritoriale. Autonomia locală era realizată prin intermediul autorităților administrative autonome, punându-se accent pe consiliul local, primării și consiliul județean. Consiliul județean funcționa după principiile stabilite la articolul 29 din Constituție, iar procedura de alegere a acestuia era menționată la articoul 121, alineatul 2. Legiuitorul organic a ales să exprime administrația publică locală atât prin autoritățile administrative autonome, cât și prin includerea serviciilor publice locale, funcționarilor publici, a delegației permanente și a președintelui consiliului județean. În literatura de specialitate se apreciază că administrația publică locală este alcătuită atât din autorități comunale și orășenești, consilii județene și servicii publice organizate în subordinea ori sub autoritatea acestor autorități publice. Alți autori consideră că prefectul nu poate fi considerat o autoritate a administrației publice locale, deci nu poate fi inclusă în sfera acesteia. În ceea ce privește viziunea altor autori, este necesar să se includă in sfera administrației publice locale și celelalte două autorități administrative: delegația permanentă si președintele consiliului județean, pentru o mai bună organizare și funcționare a consiliului județean. Ca urmare a referendumului național din 18-19 octombrie 2003 la care au participat mai mult de jumatate din numărul persoanelor înscrise pe lista pentru referendum s-a aprobat Legea de revizuire a Constituției. Constituția în vigoare din 28 octombrie 2003 cuprinde 156 de articole sistematizate în 8 titluri, o parte din articole fiind modificate. Actuala lege fundamentală a avut drept scop înlăturarea problemelor cauzate de dispozițiile înscrise la momentul respectiv, dar mai ales integrarea României în Uniunea Europeană. Printre pricipalele caracteristici ale administrației publice, așa cum rezultă din prevederile constituționale, dar și din Legea 215/2001 republicată amintim: a) Colectivitățile locale rezolvă o parte din treburile publice prin intermediul autorităților administrative proprii; b) Administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe baza principiului descentralizării, autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice conform articolul 120, alineatul 1 din Constituția României; c) Raporturile dintre administrația organizată la nivelul comunelor și orașelor și cea de la nivelul județelor au la bază principiul autonomiei, legalității, responsabilității, cooperării și solidarității în rezolvarea problemelor întregului județ; în relațiile dintre ele nu există raport de subordonare; d) În ceea ce privește relația administrației publice locale cu administrația publică centrală de specialitate și cu serviciile publice deconcentrate, acestea sunt relații de colaborare. Constituția României în vigoare precizează prin articolul 123, alineatul 4 că: Între prefecți pe de o parte și consiliul local, pe de alta parte nu există raporturi de subordonare.

CAPITOLUL II

PRINCIPIILE CE STAU LA BAZA ACTIVITĂȚII STATULUI ȘI SUPREMAȚIA LOCALĂ

Capitolul II tratează principiile de organizare și funcționare a administrației publice din unitățile administrativ-teritoriale. Principiile sunt împărțite în două categorii: principii constituționale reglementate de Constituție și principii legale existente în Legea 215/2001 republicată cu modificările și completările ulterioare. Potrivit Dicționarului de Administrație Publică, principiile de organizarea a administrației publice sunt reguli după care se organizează și funcționează autoritățile administrației publice în unitățile administrativ-teritoriale.

PRINCIPIILE CONSTITUȚIONALE

Actuala lege fundamentală, în Titlul III Autoritățile publice, la capitolul V Administrația publică, secțiunea a 2-a Administrația publică locală, articolul 120 Principii de bază se face următoarea precizare: Administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul descentralizării, autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice. La aceste trei principii se mai adaugă și posibilitatea folosirii limbii minorităților naționale în relația cu autoritățile administrației publice locale și cu serviciile publice deconcentrate, după cum rezultă din articolul 120, alineatul 2: În unitățile administrativ-teritoriale în care cetățenii aparținând unei minorități naționale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorității naționale respective, în scris și oral în relațiile cu autorițățile administrației publice locale și cu serviciile publice deconcentrate, în condițiile prevăzute de legea organică. Constituția din anul 1991 consacra numai două principii pe baza cărora se întemeia administrația publică locală, respectiv principiul descentralizării și principiul autonomiei locale. Spre deosebire de prevederile Constituției din anul 1991, Constituția în vigoare aduce o completare celor două principii prin adăugarea principiului deconcentrării serviciilor publice.

1 Principiul descentralizării

Analiza termenului de descentralizare, cât și a principiului descentralizării a făcut obiectul de studiu al mai multor autori. Potrivit unor autori, termenul de descentralizare provine din francezul descentralization care semnifică o mișcare contrară a centralizării. În opinia autorului Mircea Preda, descentralizarea în administrația publică era definită ca un regim juridic opus centralizării și formelor prin care se manifestă în care rezolvarea problemelor locale nu se mai face de funcționari numiți de centru, ci de către cei aleși de corpul electoral sau desemnați de acestia. Descentralizarea administrativă presupune existența unor persoane publice locale, desemnate de comunitatea teritoriului, cu atribuții proprii, ce intervin direct în gestionarea și administrarea problemelor colectivității, implicând autonomia locala. Astfel prin descentralizare se renunță la unitatea caracteristică centralizării, rezervându-se colectivităților locale, în priumul rând sarcina de a-și rezolva problemele și de a-și satisface interesele lor specifice. Conceptul de descentralizare sub aspect politic, reflectă caracterul democratic al unui stat care permite comunităților locale să aibă puterea de decizie cu privire la problemele lor. Autorul Anton Parlagi explică termenul de descentralizare ca fiind o formă a delegării de autoritate de la centru către autoritățile administrației publice locale în domenii expres prevăzute de lege. Putem discuta de principiul descentralizării atât pe baza Constituției, a Legii 215/2001 republicată cu modificările și completările ulterioare, cât și din perspectiva Cartei Autonomiei Locale, adoptată la Strasburg în 1985, aprobată de România în 17 noiembrie 1997. Conform Constituției, prin articolul 120, alineatul 1, principiul descentralizării este reglemntat ca principiu de organizare și funcționare a administrației publice din unitățile administrativ-teritoriale la care se adaugă principiul autonomiei locale și principiul deconcentrării serviciilor publice. Articolul 2, alineatul 1 din legea 215/2001 prevede că: administrația publică în unitățile administrativ-teritoriale se organizează și funcționează în temeiul principiului descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice, eligibilității autorităților administrației publice locale, legalității și principiul consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit. Procesul de descentralizare are la bază o altă serie de principii, ce sunt consacrate de Legea nr. 195/2006 privind descentralizarea. Conform articolului 3, aceste principii sunt: a) principiul subsidiarității, care constă în exercitarea competențelor de către autoritatea administrației publice locale situată la nivelul administrativ cel mai apropiat de cetățean și care dispune de capacitate administrativă necesară; b) principiul asigurării resurselor corespunzătoare competențelor transfere; c) principiul responsabilității autorităților administrației publice locale în raport cu competențele ce le revin, care impune obligativitatea realizării standardelor de calitate în furnizarea serviciilor publice și de utilitate publică; d) principiul asigurării unui proces de descentralizare stabil, predictibil bazat pe criterii și reguli obiective, care să nu constrângă activitatea autorităților administrației publice locale sau să limiteze autonomia locală financiară; e) principiul echității, care implică asigurarea accesului tututor cetățenilor la serviciile publice și de utilitate publică; f) principiul constrângerii bugetare, care interzice utilizarea de către autoritățile administrației publice centrale a transferurilor speciale sau a subvențiilor pentru acoperirea deficitelor finale ale bugetelor locale. Principiul subidiarității este de o importanță deosebită. Principiul subsidiarității este produsul dintre autoritățile locale ce exercită toate competențele, principiul proximității și principiul eficienței. Autoritățile locale exercită toate competențele, însă există și excepții când în subsidiar statul intervine atunci când autoritățile administrației publice locale nu au suficientă capacitate, iar în principal competențele sunt exercitate de autoritățile cele mai apropiate de cetățean. Principiul proximității vizează atenția acordată individului, interesele cetățeanului fiind puse pe primul loc. Principiul eficienței analizează capacitatea de a realiza mai multe produse de o calitate comparativă folosind aceeași cantitate de resurse: bani, timpul angajaților, materii prime. Legea descentralizării 195/2006 precizează că descentralizarea este transferul de competență administrativă și financiară de la nivelul administrației publice centrale la nivelul administrației publice locale sau către sectorul privat. Transferarea competențelor în cazul descentralizării se face dinspre Guvern spre administrația locală.

3.2 Principiul autonomiei locale

Ca și în cazul descentralizării, definirea principiului autonomiei locale a ocupat un loc deosebit în viziunea unor autori. Astfel, autorul Mircea Preda precizează că: Autonomia locală nu înseamnă dreptul unei colectivități de a se guverna singur în orice problemă, fără a ține seama de raporturile cu colectivitățile similare sau situate la niveluri superioare, ori la centru. Colectivitățile locale sunt integrante material (teritorial) și juridic statului suveran, care le asigură autonomia necesară gestionării treburilor specifice, dar numai în măsura în care acesta se integrează în oridinea juridică a statului. În Dicționarul de Administrație Publică, autonomia locală se referă la exercitarea funcției decizionale de către autoritățile administrației publice locale, adoptarea de politici și aplicarea de măsuri proprii pentru dezvoltarea comunei, orașului și județului în conformitate cu necesitățile specifice cetățenilor.

O altă opinie sintetizează că autonomia locală este o componentă principală a democrației pentru că reprezintă o contrapondere la conducerea centralizată, care cel puțin teoretic ignoră cerințele și interesele comunitare și este una din cele mai eficiente forme de autogestionare administrativă. Autorul Antonie Iorgovan menționează că principiul autonomiei locale stă la baza raporturilor dintre autoritățile comunale și orășenești sau, după caz, județene, desemnate în mod democratic de către cetățeni (prin vot, pe de o parte) și autoritățile statale (guvernamentale sau departamente) implantate în teritoriu, pe de altă parte. În Tratatul de Drept Administrativ Român, autorul Valentin Prisăcaru precizează că: Autonomia locală a consiliilor locale și a celor județene rezultă și din faptul că, dupa cum un consiliu local nu poate anula un act administrativ de autoritate adoptat de un consiliu local ori emis de către primar, tot așa, nici Guvernul și cu atât mai puțin un minister sau alt organ de specialitate al administrației publice centrale nu poate anula un act administrativ de autoritate adoptat de un Consiliu Județean sau emis de președintele Consiliului Județean. În realizarea cerințelor principiului autonomiei locale, actele ilegale ale Consiliilor Locale și a celor Județene pot fi anulate numai de către instanțele de contencios administrativ, la sesizarea lor recunoscute de lege. Termenul de autonomie locală este folosit sub diferite denumiri: ʺauto-guvernare, puteri locale, independență locală, autorități subnaționale, autorități locale/municipalități, guvernare locală, unități administrativ-teritoriale/municipalități. Alături de principiul descentralizării, în articolul 120, alineatul 1 din Constituția României este prevăzut și principiul autonomiei locale. În România, autonomia locală a fost în atenție încă din timpul Regulamentelor Organice, dar numai în cazul orașelor. Din dispozițiile constituționale și cele ale Legii 215/2001 rezultă că principiul autonomiei locale se numără printre celelalte principii de organizare și funcționare a administrației publice. Potrivit articolului 3, alineatul 1 din Legea 215/2001 autonomia locală reprezintă dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condițiile legii. Aceeași lege stabilește că județele, orașele și comunele sunt unitățile administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală și în care se organizează și funcționează autoritățile administrației publice locale. Deci, la nivelul județelor autonomia locală se exercită prin Consiliul Județean sau președintele Consiliului Județean, iar la nivelul orașelor și comunelor prin Consiliul Local și primar. La nivel european, Carta Europeana a Autonomiei Locale reglementează autonomia locală. Pentru adoptarea Cartei Europene a Autonomiei Locale au fost prezentate mai multe argumente pe care le regăsim în Preambulul Cartei: -autoritățile administarației publice locale reprezintă unul dintre principiile fundamentale ale oricărui regim democratic; -dreptul cetățenilor de a participa la rezolvarea treburilor publice face parte din principiile democratice comune tuturor statelor membre ale Consiliului Europei, drept ce poate fi exercitat în modul cel mai direct la nivel local; -existența autorităților administrației publice locale împuternicite cu responsabilități efective permite o administrație, în același timp, eficiență și apropiată de cetățeni; -apărarea și întărirea autonomiei locale în diferitele țări ale Europei reprezintă o contribuție importantă la edificarea unei Europe fondate pe principiile democrației și ale descentralizării puterii. Din articolul 4 al Cartei Autonomiei Locale reținem următoarele aspecte: atribuțiile de bază ale colectivităților locale să fie reglementate la nivel constituțional, consfințirea legală a plenitudinii de competență a colectivităților locale în problemele de interes local, asigurarea caracterului deplin al exercițiului atribuțiilor ce revin colectivităților locale, neintervenția altor organe centrale în procesul decizional local și consultarea colectivităților locale în procesul de planificare și luare a deciziilor. Din dispozițiile Legii 215/2001 privind administrația publică locală rezultă că: organele administrației publice locale trebuie să fie alese prin vot universal, direct, egal, secret și liber exprimat al locuitorilor cu drept de vot, care au domiciliul în unitățile administrativ-teritoriale în care funcționează acele organe; să aibă inițiativă în toate domeniile cu excepția celor care sunt date în mod expres în competența altor autorități publice; să organizeze funcționarea, competențele și atribuțiile precum și gestionarea resurselor care aparțin comunei, orașului sau județului. Există două tipuri de autonomie: funcțională și teritorială. Autonomia funcțională este aceea prin care serviciile publice au posibilitatea de a dispune de capacitatea de a decide în privința modului de organizare și funcționare. Autonomia teritorială este cea care se recunoaște unităților administrativ-teritoriale ale statului, care se autodetermină. Carta Europeană a Autonomiei Locale conține și un articol ce reglementează protecția legală a autonomiei locale – articolul 11: Autoritățile administrației publice locale trebuie să dispună de dreptul de a se adresa instanțelor judecătorești, în scopul asigurării liberului exercițiu al competențelor lor și al respectului principiului de autonomie locală care sunt prevăzute de Constituție sau de legislația internă. Legea stabilește că bugetele de venituri și cheltuieli sunt elaborate de autoritățile administrației publice din comune, orașe și județe. Deasemenea aceste autorități pot percepe impozite și taxe locale. Pe baza dispozițiilor constituționale și celor prevăzute de lege este stabilită natura juridică a autonomiei locale, cea administrativă și financiară fiind exercitată în condițiile legii. Autonomia administrativă are în vedere modul de organizare și funcționare a autorităților administrației publice locale, iar prin autonomie financiară, autoritățile administrației autonome locale dispun de resurse financiare, materiale, dar și umane necesare realizării competenței lor legale. Tot prin Legea 215/2001 republicată se stabilește că: aplicarea principiilor descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice, eligibilității autorităților administrației publice locale, legalității și al consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit nu poate aduce atingere caracterului de stat național, unitar și indivizibil al României. Autonomia locală și descentralizarea nu trebuie să afecteze suzeranitatea statului, caracterul său național și unitar, pentru că statul se preocupă să asigure condiții optime de lucru autorităților publice locale și celor centrale. Pe lângă principiile consacrate de Constituție și celelalte trei principii reglementate de Legea 215/2001 sunt importante pentru afirmarea principiului autonomiei locale. Este vorba de principiul eligibilității, principiul consultării cetățenilor și principiul legalității. Prin eligibilitatea autorităților publice locale ne referim la faptul că organele care gestionează treburile locale nu sunt numite de la centru, ci sunt alese de membrii comunității, care să-i reprezinte pe aceștia și interesele comunității, nu ale centrului. Pentru desemnarea aleșilor locali , eligibilitatea vizează alegerile organizate periodic, votul fiind universal, egal, direct, secret și liber exprimat. În România, autonomia locală se exercită de către Consiliul Județean și Presedintele Consiliului Județean la nivelul județului și de Consiliul Local și primar la nivelul orașelor și comunelor, întrucât acestea sunt autorități alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Consiliul Local este ales de colectivitatea locală în scopul rezolvării treburilor publice din comune si orașe, iar Consiliul Județean are ca obiectiv realizarea serviciilor publice de interes județean. Atât Consiliul Local, cât și cel Județean adoptă hotărâri. Primarul reprezintă autoritatea executivă a unităților administrației publice locale, este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Acesta pune în aplicare hotărârile Consiliului Local și îndeplinește funcția de autoritate publică. Hotărârile Consiliului Județean sunt puse în aplicare de Președintele Consiliului Județean, ales tot prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Președintele Consiliului Județean este seful administrației publice la nivel județean. Conform articolului 123, alineatul 4 din Constituția României între prefect, pe o parte , Consiliul Local și primari, precum și între Consiliul Județean și Președintele acestora, pe de altă parte, nu există raport de subordonare. De asemenea legea 215/2001, articolul 6, alineatul 2 precizează că: În relațiile dintre autoritățile administrației publice locale și Consiliul Județean pe de o parte, precum și între Consiliul Local și primar, pe de altă parte, nu există raport de subordonare. În concluzie nu există raport de subordonare între autoritățile administrației publice locale și autoritățile administrației publice județene. Implicarea cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit este un alt principiu important dacă ne raportăm la autonomia locală. Cetățenii trebuie sa fie consultați în privința inițiativelor pe care autoritățile locale le au în vedere. Organele locale trebuie să permită controlul colectivităților locale asupra lor, întrucât este necesar ca autoritățile locale să acționeze în interesul celor ce le-au ales. Consultarea cetățenilor în problemele de interes deosebit se poate face prin organizarea unui referendum în condițiile legii. Numărul membrilor colectivității locale nu influențează autonomia locală, deoarece acest principiu acționează indiferent de mărimea comunității sau zona geografică rurală sau urbană. În concluzie, reglementarea principiului autonomiei locale ca principiu a constituit un pas spre democratizare.

2.3 Principiul deconcentrării serviciilor publice

În categoria principiilor constituționale se înscrie și principiul deconcentrării serviciilor publice. De-a lungul timpului s-au concretizat numeroase definiții ale deconcentrării serviciilor publice în administrația publică. În opinia autorului Mircea Preda, deconcentrarea constitutie un regim juridic administrativ care se situează între centralizarea administrativă și descentralizare administrativă, fiind o centralizare atenuată sau o slabă descentralizare. Autorul Corneliu Manda precizează că: deconcentrarea constituie totuși o etapă pe calea recunoașterii diversității și specificului local, precum și a adoptării deciziilor luate de autoritățile locale ale statului. Potrivit Dicționarului de Administrație Publică, prin termenul de desconcentrare se înțelege principiu de organizare administrativă care definește transferul unor atribuții de la autoritățile centrale la serviciile publice de specialitate locală. De asemenea, autorul Anton Parlagi în Dicționarul de Administrație Publică susține că: sub aspect funcțional deconcentrarea se opune descentralizării deoarece autoritățile sunt numite și se află sub controlul ierarhic al ministerelor și se subordonează administrației centrale. Autorul Ioan Alexandru definește astfel deconcentrarea: deconcentrarea în ceea ce privește serviciile, constă în deteriorarea pâna la un anumit grad a ansamblului administrativ din care fac parte, sustrăgându-le autorității directe a organelor conducătoare ale colectivităților de care depind și care nu păstrează asupra lor decât un anumit control, funcționând aproape complet sub autoritatea organelor proprii, acordându-le individualitate financiară și personalitate juridică. Noțiunea de deconcentrare nu trebuie confundată cu cea de descentralizare. Între cele două se pot stabili atât asemănări, cât și deosebiri. Legea cadru a descentralizării definește deconcentrarea ca redistribuirea de competențe administrative și financiare de către ministere și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale către propriile structuri de specialitate din teritoriu. Aceeași lege, prin articolul 2, litera l definește descentralizarea ca fiind transferul de competență administratiuvă și financiară de la nivelul administrației publice centrale la nivelul administrației publice locale sau către sectorul privat. Așadar din definițiile de mai sus rezultă că deosebirea dintre deconcentrare și descentralizare constă în natura juridică a organelor care iau deciziile, dar și în modul de transfer al competențelor. În procesul de descentralizare transferul competențelor se face de la centru la nivel local prin autorități descentralizare, spre deosebire de procesul de deconcentrare unde competențele rămân la același nivel național, dar sunt implementate la nivel local printr-un sistem de organe înființate în teritoriu. Deciziile în situația descentralizării sunt luate de organe autonome alese de colectivitatea locală, în timp ce la nivelul deconcentrării au putere de decizie organele de stat. Deosebirile dintre cele două au fost tratate și de Comisia de la Veneția afirmând că deconcentrarea depinde de existența unor unități teritoriale în care statul este prezent prin serviciile sale, în timp ce descentralizarea se referă la existența unor unități teritoriale ale căror organisme sunt alese și exercită anumite puteri în nume propriu. Asemănarea dintre descentralizare și deconcentrare este că decizia este luată de o autoritate care se află implementată în teritoriu. Reviziuirea Constituției din anul 2003 a adus completări și celei de-a doua secțiuni din capitolul V, Titlul III pentru că pe langă cele două principii ce erau prevăzute de Constituția din anul 1991, respectiv principiul autonomiei locale și principiul descentralizării, a fost adăugat și principiul deconcentrării serviciilor publice. Bazele constituționale sunt puse de articolul 120 și articolul 117, alineatul 2. Conform articolului 120 este reglementat principiul deconcentrării ca principiu în baza căruia se întemeiază administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale împreună cu principiul autonomiei locale și principiul descentralizării, principii analizate în secțiunile anterioare. Din prevederile articolului 117, alineatul 2 rezultă că: Guvernul și ministerele cu avizul Curții Constituționale, pot influența organe de specialitate în subordinea lor, numai dacă legea le recunoaște această competență. Așa cum am precizat mai sus, legea cadru a descentralizării cuprinde și o definiție a deconcentrării, însă aceasta nu analizează deconcentrarea în egală măsură cu deconcentrarea.

2.4 Dreptul minorităților de a-și folosi limba maternă în relațiile cu autoritățile publice

Acest drept al minorităților de a-și folosi limba maternă în relațiile cu administrația publică a fost integrat în categoria principiilor constituționale în anul 2003, din momentul revizuirii Constituției. Bazele constituționale ale acestui principiu sunt puse prin intermediul articolului 120, alineatul 2 care precizează: În unitățile administrativ-teritoriale în care cetățenii aparținând minorităților naționale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorităților naționale respective în scris și oral în relațiile cu autoritățile administrației publice locale și cu serviciile publice deconcentrate, în condițiile prevăzute de legea organică. Prin articolul 19 din legea nr. 215/2001 se menționează: În unitățile administrativ-teritoriale în care cetățenii aparținând minorităților naționale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, autoritățile administrației publice locale, instituțiile publice aflate în subordinea acestora, precum și serviciile publice deconcentrate asigură folosirea, în raporturile cu aceștia, și a limbii materne, în conformitate cu prevederile Constituției, ale prezentei legi și ale tratatelor internaționale la care România este parte. Din cele doua articole de mai sus pot fi indentificate câteva elemente referitoare la regimul juridic al dreptului minorităților de a-și folosi limba națională în relațiile cu administrația publică. În primul rând, rezultă că dreptul minorităților de a-și folosi limba națională în relațiile cu autoritățile administrației publice locale și serviciile publice deconcentrate este caracteristic numai cetățenilor care au o pondere semnificativă în unitățile administrativ-teritoriale. Deci, acest drept nu se aplică în cazul tuturor cetățenilor aparținând unei minorități naționale. Din legea nr. 215/2001 republicată se înțelege că ponderea semnificativă înseamnă un procent de peste 20%. Din dispozițiile constituționale rezultă că dreptul de folosire al limbii materne se aplică numai în relațiile cu autoritățile administrației publice locale și serviciile publice deconcentrate din unitățile administrativ-teritoriale. Legea 215/2001 mai adaugă instituțiile publice aflate in subordinea administrației locale (articolul 19) și aparatul de specialitate și organismele subordonate Consiliului Local (articolul 76). Al treilea aspect este faptul că dreptul minorităților de a-și folosi limba maternă se exercită numai la nivelul administrației publice locale, nu și la nivelul administrației publice centrale. Un alt aspect care se desprinde atât din dispozițiile constituționale, cât și din cele reglemntate de legea 215/2001 se referă la modul de folosire a limbii minorităților și anume în scris sau oral cu autoritățile administrației publice locale. Prin articolul 42, alinetul 1 se stabilește că ședințele Consiliului Local au un caracter public, iar alineatul 2 prevede că: lucrările ședințelor se desfășoară în limba română. În Consiliile Locale în care consilierii locali aparținând minorităților naționale reprezintă cel puțin o cincime din numărul total, la ședințele de consiliu se poate folosi și limba română. În aceste cazuri, se va asigura, prin grija primarului, traducerea în limba română. În toate cazurile, documentele ședințelor de consiliu se întocmesc în limba română. Articolul 50 prevede că: În unitățile administrativ-teritoriale în care cetățenii aparținând minorităților naționale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor hotărârile cu caracter normativ se aduc la cunostința publică și în limba maternă a cetățenilor aparținând minorității respective, iar cele cu caracter individual se comunică, la cerere și în limba maternă. Carta Europeană a Limbii Regionale Minoritare a fost adoptată la 8 noiembrie 1992 de Consiliul Europei și a intrat în vigoare la 1 martie 1998. România a fost prima țara care a ratificat convenția pentru protecția minorităților naționale. Carta Europeană a Limbii Regionale Minoritare a fost ratificată de România la 17 iulie 1998. Articolul 10 din Carta Europeană a Limbii Regionale Minoritare reglementează dreptul de a folosi limbile minoritare sau regionale în relațiile cu autoritățile administrative și serviciile publice. In Cartă nu se face nicio precizare referitoare la ponderea cetățenilor pentru a putea beneficia de dreptul de a-și folosi limba maternă. Astfel, statele se angajează în masura în care este posibil: să vegheze ca autoritățile administrative să utilizeze limbile regionale sau minoritare, să vegheze ca funcționarii autorităților administrative care asigură relația cu publicul să folosească limbile regionale sau minoritare în raporturile lor cu persoanele care li se adresează în aceste limbi, să vegheze ca vorbitorii de limbi minoritare sau regionale să poată prezenta cereri orale sau scrise și să primească răspunsuri în aceste limbi, să vegheze ca vorbitorii de limbi minoritare sau regionale să poată prezenta ca valabil un document întocmit în aceste limbi. Deasemenea părțile trebuie să pună la dispoziție formulare și texte administrative de uz curent pentru populație în limbile regionale sau minoritare, sau în versiuni bilingve și să permită autorităților administrative să întocmească documente într-o limbă regională sau minoritară. Alineatul 2 al articolului 10 din Cartă conține dispoziții referitoare la: folosirea limbilor regionale sau minoritare în cadrul administrației regionale sau locale, posibilitatea pentru vorbitorii de limbi regionale sau minoritare de a prezenta cereri orale sau scrise în aceste limbi, publicarea de către autoritățile regionale a textelor oficiale și în limbile regionale sau minoritare, folosirea de către autoritățile regionale a limbilor regionale sau minoritare în dezbaterile din consiliile lor, fără a exclude, totuși, folosirea limbii oficiale a statului, folosirea sau adoptarea, dacă este cazul, alături de denumirea în limba oficială a formelor tradiționale și corecte ale toponimicii în limbile regionale sau minoritare. De asemenea articolul 10 prevede măsuri la care părțile se angajează, în funcție de situația fiecărei limbi și în măsura în care acest lucru este posibil, măsuri referitoare la serviciile publice asigurate de către autoritățile administrative, dintre care enumerăm: să vegheze ca limbile regionale sau minoritare să fie folosite în cadrul serviciilor publice, să permită vorbitorilor de limbi regionale sau minoritare să formuleze cereri și să primească răspunsuri în aceste limbi, să permită vorbitorilor de limbi regionale sau minoritare să formuleze cereri în aceste limbi. Pentru a putea fi împlinite măsurile enumerate mai sus, părțile trebuie să recurgă la una din următoarele variante: traducerea sau interpretarea eventual solicitate; alegerea și, dacă este cazul, formarea unui număr suficient de funcționari și alți agenți publici; satisfacerea, în măsura în care este posibil, a cererilor agenților publici în care această limbă este folosită.

2.PRINCIPIILE LEGALE

Pe lângă principiile constituționale reglementate de legea fundamentală a țării există și o serie de principii legale precizate de legea 215/2001 a administrației publice locale republicată. Aceasta adaugă principiilor menționate la articolul 120 din Constituție încă trei principii: principiul eligibilității, principiul legalității și consultarea cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit. Deși în Constituția României nu sunt prevăzute în mod expres principiile legale, există articole din care rezultă aceste principii.

2.2.1 Principiul eligibilității

Principiul eligibilității este un principiul de bază al administrației publice locale și face referire la drepturile pe care le au colectivitățile locale de a-și alege conducătorii. Se organizează astfel alegeri locale în unitățile administrativ-teritoriale în scopul alegerii autorităților administrației publice locale. Colectivitățile locale aleg în funcție de preferințe prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat potrivit legii electorale. Deci, votul universal, egal, direct, secret și liber exprimat este necesar pentru desemnarea autorităților administrației publice locale. Principiul eligibilității se aplică numai la nivel local, nu și la nivel central, deoarece alegerea autorităților naționale, respectiv Parlamentul este guvernată de alte reguli și principii studiate pe parcursul disciplinei de drept constituționale. În momentul analizării autonomiei locale spuneam că aceasta se afirmă și prin intermediul principiilor legale. Eligibilitatea autorităților administrației publice locale decurge din autonomia locală, așadar organele care gestionează treburile locale nu sunt numite de la centru, ci sunt alese de membrii comunității ca să-i reprezinte pe aceștia și interesele comunității, nu ale centrului. Alegerile trebuie să fie organizate în conformitate cu standardele democratice, adică prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Întrucât principiul eligibilității este reglementat de legea 215/2001 a administrației publice locale, republicată, dar există și în Constituție dispoziții care fac referire la acesta, rezultă că principiul eligibilității are o dublă natură juridică, legală dar și constituțională. Natura constituțională rezultă din prevederile articolului 121, alineatul 1 potrivit căruia autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia locală în comune și orașe sunt consiliile locale alese și primarii aleși, în condițiile legii. Deasemenea prin articolul 122, alineatul 2 se stabilește: Consiliul Județean este ales și funcționează în condițiile legii. Legea 215/2001 republicată menționează că organizarea administrației publice în unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe baza principiului descentralizării, principiul autonomiei locale, deconcentrarea serviciilor publice, eligibilitatea autorităților administrației publice locale, principiul legalității și consultarea cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit. De asemenea legea 67/2004, legea cadru a alegerilor locale reglementează modul în care se organizează și se desfășoară alegerile pentru autoritățile administrației publice locale; primul articol prevede: Consiliile Locale, Consiliile Județene precum și primarii se aleg prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. În anul 2008 a fost adoptată legea 35/2008 privind alegerea Camerei Deputaților și Senatului și pentru modificarea și completarea Legii 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, a Legii administrației publice locale nr. 215/2001 și a Legii nr. 303/2004 privind statutul aleșilor locali. Până la adoptarea Legii 35/2008, președintele Consiliului Județean era desemnat prin vot indirect din rândul membrilor Consiliului Județean, începând cu 2008 acesta este desemnat în mod direct de către cetățeni prin scrutin uninominal. Măsurile privind alegerile autorităților administrației publice locale sunt cuprinse și în Ordonanța Guvernului 20/2008 privind unele măsuri pentru organizarea și desfășurarea alegerilor pentru autoritățile administrației publice locale. Autoritățile publice locale alese sunt Consiliile Locale comunale sau orășenești și Consiliile Locale ale sectoarelor Municipiului București, Consiliile județene și Consiliul General al municipiului București, primarii comunelor sau orașelor și primarii sectoarelor Municipiului București și președinții Consiliilor Județene și Primarul General al Municipiului București. Aleșii locali sunt consilierii locali ai consiliilor comunale și orășenești și ai consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București, consilierii județeni ai județului și consiliului local al municipiului București, primarii comunelor, orașelor și ai sectoarelor municipiului București, președinții Consiliilor Județene și Primarul General al Municipiului București. Pot avea drept de vot toate persoanele care au cetățenie română, vârsta de 18 ani împlinită, au domiciliul în unitatea administrativ-teritorială în care votează și nu este pus sub interdicție prin hotărâre judecătorească definitivă. Fiecare persoană își poate exercita votul o singură dată pentru desemnarea Consiliului Local, Consiliului Județean, a primarului și a președintelui Consiliului Județean. Nu beneficiază de dreptul de vot debilii sau alienații mintali, puși sub interdicție, și nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească, definitivă, la pierderea drepturilor electorale, potrivit articolului 36 din Constituția României. Pot candida la alegeri, persoanele care au cetățenie română, au vârsta de 23 împlinită, au domiciliul în unitatea administrativ-teritorială în care urmează să fie ales, nu ocupă una din funcțiile incompatibile și nu sunt puse sub interdicție judecătorească, conform articolului 37 din Constituția României. Conform Constituției și Legii 64/2004 actualizată nu pot fi aleși debilii sau alienații mintali puși sub interdicție, persoane care nu au drept de asociere în partide politice, persoanele lipsite de drepurile electorale pe durata stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, judecătorii Curții Constituționale, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii și alte categorii de funcționari publici stabilite prin lege organică. Potrivit legii 215/2001 republicată în ceea ce privește numărul consilierilor locali și județeni, acesta se stabilește printr-un ordin al prefectului în funcție de numărul locuitorilor din unitățile administrativ-teritoriale și variază între 9-27 în cazul Consiliilor Locale și 30-36 în cazul Consiliilor Județene. Referitor la persoanele care își schimbă domiciliul într-o altă reședință, într-o altă unitate administrativ-teritorială cu cel puțin 3 luni înaintea datei alegerilor, aceștia își pot exercita dreptul de vot în unitatea administrativ-teritorială respectivă. Principiul eligibilității implică termeni precum: alegeri locale/alegeri generale, scrutin uninominal, scrutin pe listă, scrutin uninominal, electorat, sistem electoral, sufragiu, prag electoral. Conform Dicționarului de Administrație Publică, prin termenul de alegeri se înțelege procedura legală de desemnare a reprezentanților la nivel local sau național de către cetățeni, prin vot universal, egal, secret și liber exprimat. Sistemul electoral reprezintă denumirea generică pentru descrierea mediului social în care se desfășoară alegerile, normele juridice și procedeele tehnice de desfășurare, precum și modalitatea de formare a autorităților publice. Termenul de sufragiu derivă din latinescul suffragium și însemna denumire generică pentru orice drept de vot. Votul reprezintă modul de exprimare a voinței alegătorilor în desemnarea reprezentanților pentru constituirea autorităților publice centrale/locale. Scrutinul îmbracă două forme: scutinul uninominal presupune ca alegătorul să voteze pentru un singur candidat, se practică și în țara noastra la alegerea primarilor comunelor și orașelor și scrutinul pe listă ce presupune ca alegătorul să aleagă mai multi candidați, să voteze pentru o listă de candidați. Data alegerilor se va stabili prin lege sau hotărâre a Guvernului cu cel puțin 60 de zile înaintea votării. Prima etapă privind organizarea alegerilor o constituie înființarea circumscripțiilor electorale, fiind urmate de secțiiile de votare. Se va stabili numărul alegătorilor, identificarea și evidența acestora, adică întocmirea listelor electorale. Acestea se întocmesc de către autoritățile publice competente: primarii orașelor, comunelor și municipiilor. Listele cuprind cetățenii cu drept de vot care domiciliază în localitatea respectivă; în acestea se vor înscrie numele și prenumele alegătorului, codul numeric personal, domiciliul, seria și numărul actului de identitate, numărul circumscripției electorale, numărul secției de votare, precum și o rubrică destinată semnăturii alegătorului. Votarea se realizează în interiorul secției de votare, în cabinele de vot special amenajate. În aceeași secție se află și urnele și ștampilele necesare votului. Cetățenii îsî exercită votul pe baza actului de identitate, verificându-se identitatea alegătorului înscris în listele electorale, după care va primi buletinul de vot și ștampila pe baza semnăturii în lista electorală. Dupa exercitarea votului, alegătorul îndoaie buletinul de vot astfel încât ștampila de control să rămână în afara și introduce buletinul în urnă, restituie ștampila de vot comisiei, comisia restituind actul de identitate pe care aplică ștampila. Secția de votare se închide la orele 21, urmând ca după să se numere și să anuleze buletinele de vot nefolosite, să sigileze ștampilele de vot și să verifice sigiliile urnei de votare în prezența membrilor comisiei. După numărarea buletinelor de vot se va încheia un proces verbal în care va consemna cele constatate. Toate acestea vor fi predate Biroului Electoral de Circumscripție în cel mult 24 de ore.

Principiul legalității

Autorul Anton Parlagi definește termenul de legalitate ca fiind condiție de fond a actului administrativ care constă în conformitatea acestuia cu legea și celelalte acte normative, sfera principiilor și normelor de drept ce trebuiesc respectate de către cetățeni/instituții și ordinea de drept în raporturile internaționale potrivit căreia statele acționează conform principiilor suveranității naționale, independenței, neamenințării cu forța și neamestecului în treburile interne. La fel ca și principiul eligibilității, principiul legalității este prevăzut în legea 215/2001, dar derivă și din dispozițiile constituționale. Din cele spuse mai sus rezultă dubla natură a principiului legalității, cea constituțională și cea legală. Natura legală este stabilită tot de articolul 2, alineatul 1 din legea 215/2001 republicată, în temeiul căreia la baza organizării și funcționării administrației publice din unitățile administrativ-teritoriale stă și principiul legalității alături de celelalte principii legale. Spre deosebire de legea 215/2001 unde principiul legalității este prevăzut expres, în Constituție nu se face o precizare directă cu privire la acest principiu, însă acesta se subîntelege din articolul 16, alineatul 2 care precizează că: Nimeni nu este mai presus de lege. Dispozițiile articolului 1, alineatul 3 din Constituția României proclamă că România este stat de drept, iar alineatul 5 menționează că respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, de unde rezultă consacrarea legalității ca dimensiune esențială a statului. Prin principiul legalității se înțelege principiul de bază al administrației publice locale care instituie obligația ca întreaga activitate a autoritățiilor administrative să se organizeze și să funcționeze cu respectarea strictă și riguroasă a limitelor stabilite de lege. Legătura dintre legalitate și administrația publică constă în faptul că administrația are drept scop să pună în executare legea și să presteze servicii publice, în limitele legii. Pentru organizarea sistemului administrației publice trebuie să se respecte legea și să acționeze în conformitate cu prevederile legale și constituționale. Autorul Alexandru Negoiță menționează referitor la principiul legalității că trebuie interpretat dinamic în sensul obligației organelor administrației publice de a acționa punând în executare legea și de a lua măsurile care se impun, inclusiv cele de constrângere pe baza și în executarea legii, în scopul restabilirii ordinei juridice încălcate. Autoarea Mădălina Voican a abordat principiul legalității comparându-l cu formula de management organizațional motivând că statul este tot o organizație de aceea organizarea și funcționarea sa se încadrează în formula managerială. Atât principiul managerial, cât și principiul separației puterilor în stat au la bază 3 etape: decizia care corespunde puterii judecătorești, implementarea ce corespunde puterii executive și controlul adică puterea judecătorească. Fiind analizate comparativ, între principiul managerial și principiul separației puterilor în stat se pot stabili atât asemănări, cât și deosebiri. Ca și asemănări avem: -puterea legislativă a fost mai întâi denumită: putere hotărâtoare, putere dătătoare de pravilă, putere legiutivă, putere legislatoare (puterea legislativă corespundea funcției organizaționale de decizie); -puterea executivă a fost mai întâi denumită: putere împlinitoare, putere săvârșitoare (puterea executivă corespunde funcției organizaționale de implementare); -puterea judecătorească a fost mai întâi denumită: putere socotitoare (puterea judecătorească corespunde funcției organizaționale de control). Principiul managerial se distinge de principiul separației puterilor în stat prin următoarele: -principiul managerial este aplicabil atât organizațiilor publice cât și private; -principiul separației puterior în stat este adaptat și aplicabil în mod specific modului de funcționare și organizare a statului; -principiul separației puterilor în stat conține contradicția că cele trei funcții ale statului să fie exercitate de autorități diferite. La nivel de stat deziciile sunt luate de Parlament. Conform articolului 61, alineatul 1 din Constituția României Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării. Celor trei etape le corespund anumite sarcini: etapa de decizie se realizează prin legi, cea de-a doua etapă este implementarea prin acte și fapte administrative, iar cea de-a treia etapă vizează controlul realizat prin intermediul hotărârilor judecătorești. Potrivit dispozițiilor articolului 73, alineatul 1 din Constituție Parlamentul adoptă legi constituționale, legi organice și legi ordinare. Principiul legalității vizează categoriile de legi menționate mai sus, dar și actele și faptele administrative prin care se realizează implementarea legilor. În cazul vacanței parlamentare sau atunci când se află în imposibilitatea de a legifera continuitatea procesul decizional se face prin mandatarea Guvernului. Articolul 115, alineatul 1 precizează că Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. De asemenea același articol, alineatul 4 specifică : Guvernul poate adopta de urgență numai în situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligația de a motiva urgența în cuprinsul acestora. În vederea celor spuse mai sus putem concluziona că atât legile constituționale, ordinare și organice, cât și Ordonanțele Guvernului și Ordonanțele de Urgență trebuie să respecte principiul legalității, acestea fiind categorii de acte normative. Adoptarea sau emiterea actelor de către autoritățile administrației publice locale trebuie să se supună principiului legalității. Actele administrative trebuie să se subordoneze actelor normative cu forță juridică superioară din mai multe motive: -prevederile actelor administrative trebuie să fie conforme cu dispozițiile legilor și ordonanțelor de Guvern; – prevederile actelor administrative nu pot deroga și nu pot contrarzice prevederile legilor și ordonanțelor de Guvern; – actele administrative au rolul de a organiza executarea legilor și ordonanțelor de Guvern; – actele administrative detaliază până la cele mai concrete detalii și asigură implementarea efectivă a legilor și ordonanțelor de Guvern. În concluzie, nerespectarea principiului legalității atrage aplicarea unor sancțiuni care pot fi disciplinare, administrative, materiale, contravenționale, penale la nivelul funcționarilor publici sau autorităților locale.

2.3 Principiul consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit

Principiul consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit completează sfera principiilor legale alături de principiul eligibilității și principiul legalității. Asemănător celorlalte două principii, principiul consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit este reglementat de legea 215/2001 a administrației publice locale, republicată, dar acest principiu rezultă și din anumite prevederi constituționale. Baza legală a principiului consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit este pusă de articolul 2, alineatul 1 și articolul 3, alineatul 2 și 3 din legea 215/2001. Conform articolului 2, alineatul 1 la baza organizării și funcționării administrației publice din unitățile administrativ-teritoriale stă și principiul consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit. Din articolul 3, alineatul 2 și 3 rezultă că exercitarea autonomiei locale de către consiliile locale și primari, precum și de consiliile județene, autorități ale administrației publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, nu poate aduce atingere posibilității de a recurge la consultarea locuitorilor prin referendum sau prin orice altă formă de participare directă a cetățenilor la treburile publice, în condițiile legii.

În ceea ce privește natura constituțională, consacrarea principiului consultării cetățenilor reiese din articolul 31, alineatul 1 conform căruia dreptul persoanelor de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit și alineatul 2 care prevede că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal. Este important ca cetățenii să fie consultați, aceștia fiind cei care desemnează reprezentanții; guvernanții trebuie să se implice și să se informeze despre preferințele beneficiarilor. Se recurge la consultarea cetățenilor pentru atingerea următoarelor obiective: -definirea priorităților și preferințelor beneficiarilor unei măsuri administrative; -stabilirea prin consens a unui set de priorități care pot fi gestionate cu resursele existente; -identificarea punctelor comune dar și a celor divergente pe care cetățenii le iau cu privire la o problemă locală. Articolul 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că orice individ are dreptul la libertatea de opinie și exprimare, ceea ce implică dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale și acela de a căuta, de a primi și de a răspândi, fără considerații de frontieră, informații și idei prin orice mijloc de exprimare. De asemenea referiri la principiul consutării cetățenilor sunt înscrise și în Cartea Europeană a Autonomiei Locale, adoptată la Strasburg la 15 octombrie 1985, a cărui ratificare a fost făcută de România în anul 1977. Articolul 3 cuprinde dispoziții cu privire la principiul consultării, mai exact drepturile ce revin autorităților administrației publice locale nu pot limita exercitarea principiului consultării cetățenilor. Pentru realizarea principiului consultării cetățenilor în problemele locale de interes deosebit, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică propune un criteriu , care în funcție de gradul de implementare a cetățenilor, distinge trei tipuri de democrație participativă: informare, consultare și participare. Articolul 2 din Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică prevede aceleași criterii propuse de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică: a) informarea în prealabil, din oficiu, a persoanelor asupra problemelor de interes public care urmează să fie dezbătute de autoritățile administrației publice centrale și locale, precum și asupra proiectelor de acte normative; b) consulatarea cetățenilor și a asociațiilor legal constituite, la inițiativa autorităților publice, în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative; c) participarea activă a cetățenilor la luarea deciziilor administrative și în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative. Principiul consultării cetățenilor se regăsește și în Legea nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului, cu modificările și completările ulterioare. Legea face precizări referitoare la sfera problemelor de interes național, spre deosebire de articolul 14, alineatul 1 care prevede: problemele supuse referendumului local se stabilesc de consiliile locale sau judetene, dupa caz, la propunerea primarului, respectiv a presedintelui Consiliului Judetean.  Terminologia folosită în sfera principiului consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit, are o largă arie de cuprindere și include diverse formulări precum: dreptul dea a obține informații de interes public, consultarea cu beneficiarii, consultarea colectivă, consultarea deținătorilor de interese/stakeholderilor, consultarea beneficiarilor direcți/imediați/cheie, accesul cetățenilor la informațiile de interes public, dialogul cu cetățenii, dialogul civil, participarea cetățenilor la luarea deciziilor, participarea publicului la procesul decizional, transparența decizională, dezbateri publice, negocieri cu patronatele și sindicatele profesionale, referendum, plebiscit, democrație participativă. Informarea cetățenilor presupune furnizarea informațiilor din oficiu (inclusiv raportul de activitate al instituției), furnizarea informațiilor la cerere; consultarea cetățenilor vizează atât problemele de interes național, fie local și se realizează prin consultarea cetățenilor (de exemplu prin dezbateri publice), participarea cetățenilor la ședințele forurilor legislative și decizionale naționale și locale, referendum; participarea activă se concretizează prin inițiativa legislativă la nivel național și local, fie prin parteneriat. S-au impus precizări de-a lungul anilor cu privire la modalitățile de consultare a cetățenilor. a) Informațiile din oficiu Pe lângă articolul 31 din legea fundamentală care prevede dreptul la informație , există și alte legi ce fac referire la informațiile din oficiu. Articolul 31, alineatul 1 din Constituția României reglementează că dreptul persoanei de a avea accea la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit, iar alineatul 2 precizează că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal. Legea 544/2001 privind liberul access la orice informație de interes public consacră accesul liber și neîngrădit al persoanelor la orice informație de interes public, definite astfel prin prezenta lege, constituie unul dintre principiile fundamentale ale relațiilor dintre persoane și autorități, în conformitate cu Constituția României și cu documentele internaționale, ratificate de Parlament. Conform articolului 5, alineatul 1 sunt comunicate din oficiu de către autoritățile sau instituțiile publice, următoarele categorii de informații publice: -actele normative care reglementează organizarea și funcționarea autorității sau instituției publice; -structura organizatorică, atribuțiile departamentelor, programul de funcționare, programul de audiențe al autorității sau instituției publice; -numele și prenumele persoanelor din conducerea autorității sau a instituției publice și ale funcționarului responsabil cu difuzarea informațiilor publice; -coordonatele de contact ale autorității sau instituției publice, respectiv: denumirea, sediul, numerele de telefon, fax, adresă de e-mail și adresa paginii de internet; -sursele financiare, bugetul și bilanțul contabil; -programele și strategiile proprii; -lista cuprinzând documentele de interes public; -lista cuprinzând categoriile de documente produse și/sau gestionate, potrivit legii; -modalitățile de contestare a deciziei autorității sau a instituției publice în situația în care persoana se consideră vătămată în privința dreptului de acces la informațiile de interes public solicitate. b) Informațiile la cerere Dispoziții referitoare la informațiile la cerere se stabilesc tot de legea 544/2001, dar și de Hotărârea Guvernului nr. 132/2002 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a legii nr.544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public. Cetățenii pot cere informații de interes public autorităților și instituțiilor publice, acestea la rândul lor având posibilitatea să solicite răspunsul în scris sau oral, după cum rezultă din prevederile articolului 6, alineatul 1 și 2. În situația în care solicitarea informațiilor de interes public se face în scris, aceasta va cuprinde: -autoritatea sau instituția publică la care se adresează cererea; -informația solicitată, astfel încât să permită autorității sau instituției publice identificarea informațiilor de interes public; -numele, prenumele și semnătura solicitantului precum și adresa la care se solicită primirea răspunsului. Hotărârea Guvernului reglementează termenele ce vizează comunicarea în scris a unui răspuns solicitanților de informații de interes public după cum urmează: -10 zile lucrătoare pentru comunicarea informațiilor de interes public solicitate, dacă aceasta a fost identificată în acest termen; -10 zile lucrătoare pentru anunțarea solicitantului că termenul inițial prevăzut la litera (a) nu a fost suficient pentru identificarea informațiilor solicitate; -30 de zile lucrătoare pentru comunicarea informațiilor de interes public identificate peste termenul prevăzut la litera (a); -5 zile lucrătoare pentru transmiterea refuzului de comunicare a informațiilor solicitate și a motivării refuzului. Cetățenii pot solicita informații și în format electronic. De asemenea răspunsul poate fi comunicat în această variantă după cum precizează articolul 15 prin alineatul 1 din Hotărârea Guvernului 123/2002. c) Consultarea prin dezbateri publice Legea 52/2003 privind transparența decizională a administrației publice cuprinde dispoziții referitoare la consultarea cetățenilor prin dezbateri publice. Potrivit articolului 2, ca și obiective legea își propune: -să sporească gradul de responsabilitate a administrației publice față de cetățean, ca beneficiar al deciziei administrative; -să stimuleze participarea activă a cetățenilor în procesul de luare a deciziilor administrative și în procesul de elaborare a actelor normative; -să sporeasă gradul de transparență la nivelul întregii administrații publice. Articolul 6 descrie procedura de realizare a consultărilor pe marginea proiectelor de acte normative și se referă la obligativitatea procedurilor de publicitate și de organizare a consultărilor cetățenilor în procesul de elaborare a actelor normative, cu indicarea termenelor legale. Autoritățile publice centrale și locale întocmesc un raport anual privind transparența decizională; acesta cuprinde următoarele elemente: – numărul total al recomandărilor primite; -numărul total al recomandărilor incluse în proiectele de acte normative și în conținutul deciziilor luate; -numărul participanților la ședințele publice; -numărul dezbaterilor publice organizate pe marginea proiectelor de acte normative; -situația cazurilor în care autoritatea publică a fost acționatã în justiție pentru nerespectarea prevederilor prezentei legi;

-evaluarea proprie a parteneriatului cu cetățenii și asociațiile legal constituite ale acestora; -numărul ședințelor care nu au fost publice și motivația restricționării accesului. d) Participarea cetățenilor la ședințele forurilor decizionale naționale și locale Dispoziții în acest sens sunt cuprinse de legea fundamentală, dar și de legea nr. 215/2001. Constituția țării consacră dreptul cetățenilor de a participa la ședințele Camerelor. Astfel, caracterul public al ședințelor este precizat de articolul 68 din Constituția României. Alineatul 1 prevede că ședințele celor două Camere sunt publice, iar cel de-al doilea alineat stabilește: Camerele pot hotărî ca anumite ședințe să fie secrete. Legea 215/2001 prevede că ședințele Consiliului Local sunt publice, cu excepția cazurilor în care consilierii decid, cu majoritate de voturi, ca acestea să se desfășoare cu ușile închise. Cetățenii nu pot participa la ședințele care au ca obiect probleme de politică de securitate și siguranță națională. De asemenea, legea 52/2003 prin articolul 5 stabilește: Prevederile prezentei legi nu se aplică procesului de elaborare a actelor normative și ședințelor în care sunt prezente informații privind: -apărarea națională, siguranța națională și ordinea publică, interese strategice economice și politice ale țării, precum și deliberările autorităților, dacă fac parte din categoria informațiilor clasificate, potrivit legii; -valorile, termenele de realizăre și datele tehnico-economice ale activităților comerciale sau financiare, dacă publicarea acestora aduce atingere principiului concurenței loiale, potrivit legii; –datele personale, potrivit legii Prin ședința publică se înțelege ședința desfășurată în cadrul autorităților administrației publice și la care are acces persoana interesată. Atunci când numărul cetățenilor ce doresc să fie prezenți la ședințe este prea mare, se va aplica ordinea de precădere. Prin aceasta se înțelege ordinea care determină prioritatea participării la ședințele publice în raport cu interesul manifestat față de subiectul ședinței. e) Referendumul Printre modalitățile de consultare a cetățenilor se numără și referendumul. Dispoziții referitoare la acesta sunt curpinse în legea nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului, dar și în legea fundamentală. La referendum, vor participa numai cetățenii care au împlinit vârsta de 18 ani până în ziua referendumului inclusiv. Nu pot participa la referendum debilii sau alienații mintali puși sub interdicție sau persoanele condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale. Participarea la referendum presupune ca cetățenii să voteze prin DA sau NU privind problema care constituie obiectul referendumului. În temeiul legii nr. 3/2000, pot fi organizate referendumuri cu privire la problemele de interes național sau local. Conform articolului 90 din Constituția României Președintele României după consultarea Parlamentului poate cere poporului să-și exprime prin referendum, voința cu privire la problemele de interes național. Cetățenii prezenți la referendumul național vor fi consultați cu privire la revizuirea Constituției, demiterea Președintelui României și probleme de interes național. Potrivit articolului 12, alineatul 1 din legea nr. 3/2000 sunt considerate probleme de interes național: A. Adoptarea unor măsuri privind reforma și strategia economică a țării; B. Adoptarea unor decizii politice deosebite cu privire la : – regimul general al propietății publice și private; -organizarea administrației publice locale, a teritoriului, precum și regimul general privind autonomia locală; -organizarea generală a învățământului; -structura sistemului național de apărare, organizarea armatei, participarea forțelor armate la unele operațiuni internaționale; -încheierea, semnarea sau ratificarea unor acte internaționale pe durată nedeterminată sau pe o perioadă mai mare de 10 ani; -integrarea României în structurile europene și euroatlantice; -regimul general al cultelor. Referitor la referendumul local se menționează că acesta se organizează în toate satele și localitățile componente ale comunei sau orașului ori numai în unele dintre acestea. Referendumul la nivel județean se poate desfășura numai în unele dintre acestea, care sunt direct interesate. f) Inițiativa legislativă Articolul 74 din Constituția României cuprinde prevederile referitoare la inițiativa legislativă. Potrivit acestui articol inițiativa legislativă aparține Guvernului, deputaților sau senatorilor sau unui număr de cel puțin 100.000 cetățeni cu drept de vot. Cetățenii care își manifestă dreptul la inițiativa legislativă trebuie să provină din cel puțin un sfert din județele țării, iar în fiecare din aceste județe, respectiv în Municipiul București, trebuie să fie înregistrate cel puțin 5000 de semnături în sprjinul acestei inițiative. Sunt excluse din sfera inițiativei legislative a cetățenilor problemele fiscale, cele cu caracter internațional, aministia și grațierea. Dispoziții referitoare la inițiativa legislativă sunt cuprinse și în Legea 189/1999 privind exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni. Legea cuprinde mai multe secțiuni referitoare la exercitarea inițiativei, comitetul de inițiativă, propunerea legislativă, semnăturile susținătorilor, atestarea listelor de susținători, înregistrarea propunerilor legislative, verificarea inițiativei de Curtea Constituțională, răspunderi, șantajul, uzurparea de calități oficiale, refuzul nejustificat de a atesta listele de susținători, punerea în mișcare a acțiunii penale. Inițiativa legislativă, ca și modalitate de consultare a cetățenilor poate exista sub 2 forme: propunerea de proiecte de legi și propunerea de proiecte de hotărâri de Consiliul Local sau Consiliul Județean. g) Parteneritul

Parteneriatele prin care se realizează consultarea cetățenilor vizează parteneriatele constituite în vederea formulării documentelor de planificare strategică. Referitor la promovarea parteneriatelor, această măsură revine în general autorităților care în diferite stadii de dezvoltare ale unei politici publice se pot angaja în relații de colaborare și parteneriat cu diversele grupuri deținătoare de interese. Articolul 5, alineatul 1 din Regulamentul 1081/2006 precizează: FSE va promova buna guvernanță și parteneriatul. Sprijinul său va fi destinat și implementat la nivelul teritorial corespunzător, ținând seama de nivelul național, regional și local, în conformitate cu măsurile internaționale caracteristice fiecărui stat membru. Membrii parteneriatului trebuie sa sprijine fiecare la rândul său scopul în vedere căruia s-a constituit parteneriatul, dar trebuie să își asume și răspunderea faptelor. La nivelul parteneriatelor pot fi identificați actorii publici – administrația publică centrală, județeană sau locală, regiile autonome, cât și actorii privați – firmele, ONG-urile.

CAPITOLUL III

REGIMURI DE FUNCȚIONARE A ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

CENTRALIZAREA

Cunoașterea regimurilor de administrație publică sunt importante atât din punct de vedere al organizării, cât și al funcționării. La nivelul unei țări, serviciile sunt organizate după un sistem de centralizare sau descentralizare, de autonomie sau subordonare. Autorul Corneliu Manda precizează că centralizarea concentrează ansamblul sarcinilor administrative din teritoriu național la nivelul statului, sarcini a căror îndeplinire și-o asumă printr-o administrație ierarhizată și unificată, o administrație considerată birotică. În opinia autorului Preda Mircea centralizarea în administrația publică, în plan organizatoric, subordonarea ierarhică a autorităților locale față de cele centrale și numirea funcționarilor publici din conducerea autorităților locale față de cele centrale, cărora li se subordonează și le dau socoteală de modul cum conduc, iar în plan funcțional, emiterea actului de decizie de către cele locale. In cazul centralizării, autoritățile locale depind de autoritățile centrale, lucru ce rezultă din faptul că autoritatea centrală numește autoritățile administrației publice locale. Astel, Guvernul și reprezentanții săi au putere decizională. Pentru îndeplinirea intereselor generale se aplică legi la nivelul întregului stat, prin centralizare, iar în cazul intereselor locale, reglementarea cunoaște normele juridice locale, realizate prin descentralizare în cazul unității administrativ-teritoriale. Potrivit articolului 1, alineatul 1 din Constituția României România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil, articol ce redă imaginea centralizării administrative, aceasta rezultând din aceste dispoziții. Funcționarea Guvernului, ministerelor și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, cât și a serviciilor publice deconcentrate, inclusiv prefectul este dovada regimului de centralizare administrativă. Centralizarea administrativă în România poate fi identificată prin următoarele caracteristici: a) sistemul administrativ român este bicefal, așadar avem și Guvern și Presedintele României; b) existența organelor autonome subordonate Guvernului (Consiliul Suprem de Apărare al Țării, Serviciul Român de Informații, Avocatul Poporului, Consiliul Economic și Social, Consiliul Concurenței, Consiliul Național al Audiovizualului, etc.). Aceste autorități autonome pot organiza în teritoriu servicii publice deconcentrate în vederea exercitării atribuțiilor de control și asupra activității desfășurate de autoritățile publice alese. În cazul centralizării există un control ierarhic desfășurat pe baza puterii ierarhice de către autoritatea centrală, control ce are caracter general și se poate exercita atât asupra actelor administrative pentru a verifica conformitatea lor, cât și la nivelul funcționarilor. În sfera administrației publice se pot stabili atât avantaje, cât și dezavantaje cu privire la regimul de centralizare. Printre avantajele centralizării se numără: a) centralizarea presupune funcționarea servicilor publice sub o comandă unică, fapt ce asigură o activitate coordonată, promptă și eficientă a acestora; b) funcționarea pe principiul subordonării ierarhice a serviciilor publice are drept consecință înlăturarea suprapunerilor și a paralelismelor ori reducerea numărului lor la strictul necesar, cu efecte benefice pe planul cheltuielilor financiare necesare pentru organizare și funcționare; c) regimul centralizării în administrația publică asigură unitatea de scop și acțiune a autorităților centrale și locale ale statului de la toate verigile componente ale sistemului; d) centralizarea pe principiul subordonării ierarhice asigură pe planul exercitării dreptului de control, mai multe trepte de efectuare a controlului și de luare a măsurilor legale corespunzătoare, fapt ce constituie în garanții suplimentare pentru apărarea intereselor celor administrați. Dezavantajele centralizării sunt: a) în regimul organizării și funcționării centralizate a administrației publice, interesele locale nu-și pot găsi o rezolvare optimă, deoarece autoritățile centrale nu pot cunoaște în specificitatea lor aceste interese, pe de o parte, iar pe de altă parte chiar dacă le-ar cunoaște acestea diferă de la o localitate la alta, de la o zonă la alta și ele nu pot fi decât parțial reflectate în măsurile luate de autoritățile centrale; b) structurile aministrative centralizate au o stabulitate mai mare (mai ales când acestea sunt numite, nu alese) fapt ce încurajează birocrația și rutina; c) într-un regim administrativ centralizat, bazat pe numirea funcționarilor publici de sus și până jos de către centru, cetățenii nu mai participă la administrarea treburilor lor, sunt lipsiți de inițiativă, condamnați la inerție și pasivitate.

DESCENTRALIZAREA

Legea cadru a descentralizării 195/2006 definește descentralizarea ca fiind transferul de competență administrativă și financiară de la nivelul administrației publice centrale la nivelul administrației publice locale sau către sectorul privat. Prin descentralizare se urmărește ca interesele colectivității locale să se realizeze cât mai bine, întrucât autoritățile locale au cunoștință despre nevoile colectivitățile locale, aceste autorități fiind cele mai îndreptățite să se ocupe de satisfacerea intereselor cetățenilor. Autoritățile publice locale sunt alese de cetățeni tocmai pentru a-i reprezenta și de aceea, acestea trebuie să-și asume responsabilitatea față de cetățeni. Regimul de descentralizare în administrația publică vizează autoritățile publice locale precum Consilii Locale, primari, Consilii Județene și serviciile publice înființate în subordinea lor. Descentralizarea nu trebuie confundată cu deconcentrarea, deoarece aceasta din urmă acționează la nivelul ministerelor și celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale care își desfășoară activitatea în unitățile administrativ-teritorile. Descentralizarea asigură mijloacele materiale și financiare pentru satisfacerea intereselor și trebuințelor locale. Regimul de descentralizare este opus regimului de centralizare pentru că în cazul centralizării autoritățile de la nivel central au putere de decizie, iar satisfacerea necesităților colectivităților locale nu se realizează, pe când scopul descentralizării este tocmai satisfacerea intereselor cetățenilor. Pot fi identificate două forme ale descentralizării: descentralizarea teritorială și descentralizarea tehnică. Descentralizarea teritorială are la bază existența unei comunități de interese ce urmează a fi realizată de organe alese de cetățeni dintr-o subdiviziune teritorială, învestite cu competență materială generală. Problemele sociale și politice ale țării sunt obiectul descentralizării teritoriale. Descentralizarea tehnică are ca obiect serviciile publice administrative ale statului. Pentru a avea loc descentralizarea teritorială a unei colectivități locale trebuie atinse condiții ca: -colectivitatea locală este dotată cu personalitate juridică; -recunoașterea existenței problemelor locale în mod distinct de problemele naționale; colectivitatea locală dispune de autoritățile locale proprii, alese; -colectivitatea locală este supravegheată de autoritățile statale numai printr-o formă de control specific stabilit prin lege. Descentralizarea se manifestă diferit în statul unitar față de statul federal, deși aceasta acționează în baza limitelor sale. În cadrul statului federal, instituțiile locale sunt înființate pe baza competențelor primite de la Constituția federală de către colectivitățile componente. În statul descentralizat nu pot fi înființate de către colectivitățile locale autorități, altele decât cele prevăzute de lege. O altă deosebire privind descentralizarea la nivelul statului federal și unitar este cea referitoare la colectivitățile ce compun statele federale sunt asociate la exercitarea puterii centrale, lucru ce nu este valabil și pentru statele unitare, lucru ce nu este valabil și pentru statele unitare. Autoarea Dana Apostol Tofan precizează că prin descentralizare se renunță la unitatea caracteristică centralizării, rezervându-se colectivităților locale în primul rând sarcina de a-și rezolva problemele și de a-și satisface interesele lor specifice. La nivelul statului federal se află o veritabilă structură proprie oricărui stat, legislativă, executivă, judecătorească. Descentralizarea depinde de: a) numărul serviciilor publice date în competența autorităților publice locale alese. Dacă numărul serviciilor publice este mai mare, la fel va fi și descentralizarea. Acest lucru se întâmplă și atunci când numărul serviciilor publice este mai mic, respectiv descentralizarea va fi mai mică. b) modul cum sunt organizate autoritățile publice locale și raportul lor cu cele centrale; Descentralizarea va fi mai mare atunci când autoritățile locale sunt alese prin vot direct decât în situația autorităților locale alese prin vot indirect. c) forma în care se exercită controlul special efectuat de autoritatea centrală : -dacă controlul vizează numai legalitatea actelor emise de autoritatea locală, decentralizarea va fi mai mare decât în situația când se are în vedere și oportunitatea; -când organul de tutelă poate numai să aprobe sau să suspende actul autorității locale, descentralizarea va fi mai mare decât în situația când organul de tutelă poate să anuleze actele; -cu cât numărul actelor prevăzute de lege asupra cărora se exercită tutela este mai mare , cu atât și descentralizarea administrativă va fi mai mică și invers; -cu cât este mai mare numărul cazurilor de refuz de aprobare a actelor ori a celor de suspendare sau de anulare, cu atât descentralizarea este mai mică. Articolul 4 din legea 195/2006 precizează că Guvernul, ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale transferă competențe pe care le exercită în prezent autorităților administrației publice locale de la nivelul județului, comunelor sau orașelor, după caz respectând principiul subsidiarității și următoarele criterii: economia de scară și aria geografică a beneficiarilor. Potrivit articolului 8 din legea cadru a descentralizării, procedura ce privește transferul competențelor cuprinde următoarele etape: mai întâi sunt elaborate strategiile referitoare la transferul competențelor de la nivelul Guvernului, ministerelor și celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale către autoritățile administrației publice locale, dar și proiectele de acte normative pentru a putea fi aplicate acestea, în al doilea rând sunt identificate resursele necesare și costurile integrale aferente competențelor transferate de către Guvern, ministere și celelalte organe ale administrației publice și în ultimul rând să aibă loc colaborarea Guvernului, ministerelor și celelalte organe de specialitate cu structurile autorităților administrației publice locale în vederea acoperirii costurilor în furnizarea serviciilor publice și de utilitate publică. De asemenea articolul 10 din legea 195/2006 identifică două categorii de unități administrativ-teritoriale având drept criterii capacitatea administrativă în procesele de transfer al competențelor de la nivelul Guvernului, ministerelor și celorlalte organe de specialitate către autoritățile publice locale. Din categoria întâi fac parte unitățile administrativ-teritoriale care au capacitatea administrativă necesară realizării competențelor transferate. Autoritățile administrației publice locale din cadrul acestor unități administrativ-teritoriale pot exercita pe deplin și imediat competențele transferate, în condițiile legii. Categoria a doua curpinde unitățile administrativ-teritoriale care nu au capacitatea administrativă necesară realizării competențelor transferate. În situația acestor autorități din unitățile administrativ-teritoriale, competențele nu vor fi transferate în condiții de eficiență. În situația în care ministerele, respectiv organele de specialitate ale administrației publice centrale, după caz împreună cu Ministerul Administrației și Internelor, constată lipsa capacității administrative a unei unități administrativ-teritoriale pentru exercitarea în condiții de eficiență a compentențelor transferate; competențele respective se transferă autorităților administrației publice locale de la nivelul județului pe a cărui rază se află unitatea administrativ-teritorială în cauză. De asemenea alineatul 3 al articolului 12 din legea 195/2006 precizează: constatarea realizării capacității administrative a unităților administrativ-teritoriale se face de către ministere, repectiv organele de specialitate ale administrației publice centrale, după caz împreună cu Ministerul Administrației și Internelor. Potrivit articolului 19 din legii cadru a descentralizării, autoritățile administrației publice locale exercită trei categorii de competențe pentru asigurarea serviciilor publice de interes local și anume: competențe exclusive, competențe partajate și competențe delegate. Cu privire la competențele exclusive, legea stabilește că autoritățile administrației publice locale de la nivelul comunelor și orașelor exercită aceste competențe pentru: a) administrarea domeniului public și privat al comunei sau orașului; b) administrarea infrastructurii de transport rutier de interes local; c) administrarea instituțiilor de cultură de interes local; d) administrarea unităților sanitare publice de interes local; e) amenajarea teritoriului și urbanism; f) alimentarea cu apă; g) canalizarea și epurarea apelor uzate și pluviale; h) iluminatul public; i) salubrizarea; j) transportul public local de călători; k) alte competențe stabilite de legi. Conform articolului 22 din legea descentralizării autoritățile administrației publice locale de la nivelul județului exercită competențe exclusive privind: a) administrarea aeroporturilor de interes local; b) administrarea domeniului public și privat al județului; c) administrarea instituțiilor de cultură de interes județean; d) administrarea unităților sanitare publice de interes județean; e) serviciile de asistență socială cu caracter primar și specializate pentru victimele violenței în familie; f) serviciile de asistență socială specializate pentru persoanele vârstnice; g) alte competențe stabilite potrivit legii. La nivelul comunelor, orașelor, autoritățile administrației publice locale exercită competențe partajate cu privire la: a) alimentarea cu energie termică produsă în sistem centralizat; b) construirea de locuințe sociale și pentru tineret;

c) învățământul preuniversitar de stat, cu excepția învățământului special; d) ordinea și siguranța publică; e) acordarea unor ajutoare sociale persoanelor aflate în dificultate;

f) prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență la nivel local; g) serviciile de asistență medico-socială adresate persoanelor cu probleme sociale; h) serviciile de asistență socială cu caracter primar pentru persoane cu dizabilități; i) serviciile publice comunitare pentru evidența persoanelor; j) administrarea infrastructurii de transport rutier de interes local la nivelul comunelor;

k) alte competențe stabilite potrivit legii. În temeiul articolului 26, autoritățile publice de la nivelul județului exercită competențe partajate cu autoritățile de la nivelul administrației publice centrale privind: a) administrarea infrastructurii de transport rutier de interes județean; b) învățământul special; c) serviciile de asistență medico-socială adresate persoanelor cu probleme sociale;

d) serviciile de asistență socială cu caracter primar și specializate pentru protecția copilului;

e) serviciile de asistență socială specializate pentru persoane cu dizabilități;

f) serviciile publice comunitare pentru evidența persoanelor;

g) alte competențe stabilite potrivit legii. Ultima categorie de competențe și anume competențele delegate sunt delegate de autoritățile administrației publice centrale pentru efectuarea plății alocațiilor și indemnizațiilor pentru copii și adulți cu dizabilități și se exercită de către autoritățile administrației publice locale. In țara noastră, descentralizarea poate fi identificată prin următoarele caracteristici: a) rezolvarea problemelor locale este dată în competența autorității publice locale, acestea având o competență materială generală; b) persoanele care compun autoritățile administrației publice locale sunt alese de corpul electoral; c) raporturile dintre autoritățile publice locale și autoritățile publice centrale au la bază principiul autonomiei locale, principiul înscris în constituția României; d) imposibilitatea autorității centrale de a anula acte (chiar și cele ilegale) ale autorității locale alese; e) fiecare dintre unitățile administrativ-teritoriale dispune de un patrimoniu distinct de cel al statului și de un buget propriu pe care le gestionează în condițiile legii, în vederea satisfacerii intereselor și trebuințelor locale. La nivelulul descentralizării se pot stabili o serie de avantaje, dar și dezavantaje. În categoria avantajelor se înscriu următoarele: a) interesele locale pot fi rezolvate în condiții mai bune deoarece competența de a conduce serviciile publice locale revine autorităților publice locale alese; b) în luarea deciziilor, autoritățile locale nu trebuie să aștepte aprobări de la centru; c) ca și consecință a numirii sau alegerii funcționarilor publici, probabilitatea apariției birocrației sau rutinei în desfășurarea activității locale va fi mai mică; d) întrucât cetățenii își exercită votul în scopul desemnării autorităților locale, acestea își asumă responsabilitatea cu privire la problemele cetățenilor, tocmai de aceea trebuie să-i consulte cu privire la problemele locale de interes deosebit. Dincolo de avantajele descentralizării, există și câteva dezavantaje: a) activarea puterii centrale este mai îngreunată deoarece nu în toate cazurile acesta se racordează la interesele și la acțiunile autorității publice; b) în localitățile mici, este greu de găsit buni specialiști în administrația publică care să poată gira serviciile publice, pe care descentralizarea o conferă autorităților locale; c) pe planul gestionării patrimoniului și al finanțelor, descentralizarea sporește numărul colectivităților cu patrimoniu propriu zis și buget propriu, fapt ce îngreunează realizarea unui control eficient asupra utilizării banului public și formarea unei viziuni corecte, cât mai reală asupra finanțelor țării și a avuției naționale.

3. DECONCENTRAREA

Legea 195/2006 definește deconcentrarea ca redistribuirea de competențe administrative și financiare de către ministere și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale către propriile structuri de specilitate din teritoriu. În cazul deconcentrării conducătorii autorităților publice locale sunt numiți de la centru, nu sunt aleși de colectivitatea locală, de aceea putem spune că din acest punct de vedere deconcentrarea este apropiată de regimul de centralizare, iar în ceea ce privește apropierea deconcentrării cu descentralizarea ne raportăm la competența de a rezolva problemele locale de care dispun conducătorii autorităților locale, chiar dacă aceștia sunt numiți de centru. Deci, regimul deconcentrării administrative are trăsături specifice atât centralizării, cât și descentralizării. Autorul Preda Mircea precizează referitor la deconcentrarea în administrația publică că aceasta se situează între centralizarea administrativă și descentralizarea administrativă, fiind o centralizare atenuată sau o slabă descentralizare. Fac parte din categoria serviciilor publice deconcentrate următoarele: servicii publice de legiferare, servicii publice judiciare și servicii publice administarative. Conceptul de serviciu public are o sferă vastă de interpretare. În acest sens serviciile publice de legiferare sunt cele realizate de cele două Camere ale Parlamentului, respectiv Camera Deputaților și Senatul, serviciile publice judiciare sunt cele în care accentul cade asupra instanțelor judecătorești, iar serviciile publice administrative sunt cele a căror existență este asigurată de autoritățile administației publice la nivel local și central. Noțiunea de serviciu public nu trebuie confundată cu cea de serviciu de utilitate publică, deosebirea dintre cele două fiind legată de modul de realizare al acestora și anume serviciul public este înfăptuit de o organizație statală, iar cel de-al doilea de o organizație nestatală. Raportându-ne la principiul deconcentrării, Constituția României se referă numai la administrația publică, deci în situația aceasta sunt vizate serviciile publice administrative. Organizarea serviciilor publice se poate face atât la nivel național, respectiv serviciul public al transportului aerian, feroviar, cât și la nivel local, precum transportul în comun în cadrul unei localități. În schimb, serviciile de utilitate publică nu au nicio legătură cu principiul deconcentrării. Pot fi organizate servicii deconcentrate în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, Ministerului Justiției, Ministerului Internelor și Reformei Administrative, Ministerului Apărării, Ministerului Tranportului, Ministerului Educației, Cercetării, și Tineretului, Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, Ministerului pentru Imn Comerț, Turism și Profesii Liberale, Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Ministerului Sănătății Publice, Ministerului Dezvoltării Lucrărilor Publice și Locuințelor, Ministerului Muncii și Dezvoltării Durabile, Ministerului Culturii și Cultelor, Ministerului Comunicațiilor și Tehnologiei Informației. Condițiile necesare pentru îndeplinirea serviciilor publice sunt: -satisfacerea cerințelor membrilor societății; -înființarea lor să se facă prin acte de autoritate; Ministerele se înființează prin lege, organele de specialitate din subordinea Guvernului se înființează prin hotărâre a Guvernului, iar cele din subordinea Guvernului prin ordin al ministrului potrivit legii, Consiliile Județene pot înființa instituții social-culturale și sanitare de interes județean. -activitatea lor se desfășoară în realizarea autorităților de stat, personalul lor având calitatea de funcționar public; -sunt persoane juridice, având toate drepturile și obligațiile specifice ale acestora; -mijloacele lor materiale sunt asigurate fie prin subvenții bugetare, fie din venituri proprii. Regimul juridic administrativ al deconcentrării nu trebuie confundat cu cel al centralizării și descentralizării, chiar dacă sunt elemente ce le apropie. Elementele cu ajutorul cărora se poate identifica deconcentrarea sunt: -reprezintă o formă a centralizării; -atât autoritățile centrale, cât și cele locale sunt de natură statală; -competența de decizie aparține atât organelor centrale, cât și celor locale; -între puterea centrală și cea din teritoriu există un raport de subordonare ierarhică, astfel deciziile vor fi anulate de superiorul ierarhic în cazul deconcentrării. În situația deconcentrării autoritățile publice centrale deleagă atribuții autorităților publice locale din subordine și care funcționează în teritoriu. Deconcentrarea poate fi prezentă sub două forme: pe verticală și pe orizontală. Deconcentararea pe verticală presupune creșterea competenței serviciilor publice ale ministerelor și celelalte organe centrale de specialitate, iar deconcentrarea pe orizontală presupune sporirea competențelor conducătorului acestor servicii, exemplu întărirea rolului prefectului. Deconcentrarea administrativă este deplasarea în teritoriu a unei părți importante a activității administrației publice centrale. Spre deosebire de regimul descentralizării, în situația deconcentrării, autoritățile de la nivelul local au o natură statală. S-a constatat că serviciile publice trebuie să fie organizate și să funcționeze atât prin intermediul autorităților descentralizate, dar și prin serviciile deconcentrate, întrucât există o serie de argumente prin care se explică această situație: -menținerea caracterului unitar al statului; -natura serviciilor furnizate; -dimensiunea și amploarea proiectului; -aspecte legate de integritatea actului administrativ. În categoria serviciilor publice se înscriu instituții, agenții, secretariate, spitale, școlile, societăți, regii autonome, oficii. Exemplu de servicii deconcentrate și atribuțiile exercitate de acestea: a) Inspectoratele Județene Școlare- exercită atribuții de control și verificare, coordonare, servicii, organizare activități; b) Oficiile Județene de Cadastru și Publicitate Imobiliară- au atribuții de control și verificare, servicii, avizare; c) Inspectoratele Județene de Poliție- au atribuții de control și verificare, servicii, evidență, informare, monitorizare; d) Comandamentele Județene și Teritoriale de Jandarmi- exercită atribuții de organizare activități; e) Agențiile Regionale de Protecție a Mediului- exercită atribuții de control și verificare, coordonare, avizare, elaborare strategii sau norme, implementare strategii, evidență, informare, monitorizare, evaluare; f) Comisariatele Județene și Regionale ale Gărzii de Mediu – au atribuții de control și verificare, evidență, informare, monitorizare, aplică sancțiuni; g) Direcțiile Regionale ale Finanțelor Publice- atribuții de servicii; h) Garda Financiară a Comisaratelor Regionale- atribuții de control și verificare; i) Direcțiile de Muncă, solidaritate Socială și Familie- exercită atribuții de coordonare, servicii, organizare activități; j) Inspectoratele Teritoriale de Muncă- au atribuții de control și verificare, avizare; k) Agențiile Județene pentru Ocuparea Forțelor de Muncă- atribuții de servicii, elaborare strategii sau norme, implementare strategii; l) Casele Județene de Pensii- atribuții de servicii, organizare activități, implementare strategii, evidență, informare, monitorizare, evaluare; m) Direcțiile pentru Agricultură și Dezvoltare Durabilă- atribuții de control și verificare, coordonare, organizare activități, avizare, elaborare strategii sau norme, implementare strategii, evidență, informare, monitorizare, evaluare, aplică sancțini; n) Centrele Județene de Consultanță Agricolă- atribuții de coordonare, elaborare strategii sau norme, implementare strategii, evidență, informare, monitorizare, evaluare; o) Direcțiile Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor- atribuții de control și verificare, organizare activități, elaborare strategii sau norme; p) Direcțiile Teritoriale de Regim Silvic și de Vânătoare- exercită atribuții de verificare și control; q) Direcțiile Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național- au atribuții de verificare și control, coordonare, organizare activități; r) Oficiile Județene de Mobilizare e Economiei și Pregătire a Teritoriului pentru Apărare- au atribuții de verificare și control, coordonare, organizare activități, servicii, elaborare strategii sau norme, implementare strategii, evidență, informare, monitorizare. În subordinea ministerelor pot funcționa următoarele instituții: a) Instituții în subordinea Ministerului Mediului și Dezvoltării Durabile: Agențiile Regionale de Protecție a Mediului, Comisariatele Regionale, Comisariatele Județene ale Gărzii de Mediu; b) Instituții în subordinea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale: Inspectoratele Teritoriale pentru Calitatea Semințelor și Materialului Săditor, Agențiile de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, Direcțiile Silvice, Centrele Județene de Consultanță Agricolă, Agențiile Domeniilor Statului – sucursale județene, Direcții Teritoriale de Regim Silvic și de Vânătoare, Direcțiile Sanitar Veterinare și pentru Siguranța alimentelor, Oficiile Județene de Plăți pentru Dezvoltarea Rurală și Pescuit; c) Instituții în subordinea Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului: Direcțiile Regionale de Drumuri și Poduri, Autoritatea Rutieră Română-agențiile județene, Agenția Națională pentru Locuințe, Registrul Auto Român-reprezentanțele județene, Autoritatea Națională pentru Turism-reprezentanțele teritoriale; d) Instituții în subordinea Ministerului Educației Cercetării și Tineretului: Inspectoratele Școlare Județene, Casa Corpului Didactic la nivel județean; e) Instituții în subordinea Ministerului Culturii și Cultelor: Direcțiile Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național, Oficiile Județene pentru Patrimoniul Cultural Național, Comisia Regională a Monumentelor Istorice; f) Instituții în subordinea Ministerului Sănătății Publice: Direcțiile Județene de Sănătate Publică, Institute de Sănătate Publică, Institutul de Medicină Legală; g) Instituții în subordinea Ministerului Comunicațiilor Tehnologiei Informației: Inspectoratul General pentru Comunicații și Tehnologia Informației – direcții teritoriale.

TUTELA ADMINISTRATIVĂ

Prin tutela administrativă se înțelege o instituție a dreptului public prin intermediul căruia o autoritate centrală a administrației publice sau reprezentanții locali ai acesteia, au dreptul de a controla autoritățile administrației publice locale alese, descentralizate din unitățile administrativ-teritoriale. Nu putem discuta de existența tutelei administrative între autoritățile centrale ale puterii exclusive și autorități care exercită această putere executivă la nivel județean sau local. Așadar nu există tutelă administrativă între Guvern., ministere și prefect și serviciile publice deconcentrate, deoarece între aceste autorități există raporturi de subordonare ierarhică. Mai exact tutela se realizează numai atunci când este cazul raporturilor dintre autoritățile publice între care nu există raport de subordonare ierarhică, pe de o parte și o autoritate din sfera puterii executive pe de altă parte. Profesorul Tarangul justifică necesitatea controlului de tutelă astfel: -în primul rând pentru că autoritățile descentralizate alese girează serviciile publice care trebuie să funcționeze în mod regulat și continuu în interesul general; -în al doilea rând în cazul descentralizării, autoritățile centrale sunt obligate să vegheze ca nu cumva interesele locale să fie satisfăcute în detrimentul și pe seama intereselor generale; -în al treilea rând puterea centrală trebuie să vegheze ca autoritățile locale să satisfacă în condițiile cele mai bune, diferite nevoi locale, ca autoritățile locale să-și facă pe deplin datoria, deoarece și satisfacerea nevoilor locale interesează statul; -în al patrulea rând, autoritatea centrală trebuie să vegheze la menținerea unității statului și să reprime orice tendință centrifugă a autorităților descentralizate; Dreptul de control al Guvernului rezultă din dispozițiile articolului 102, alineatul 1 din Constituția României revizuită în 2003 care precizează că: Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a adminstrației publice. Relizarea acestui tip de control se poate exercita fie prin structuri de specilitate, cum este cazul Ministerului Administrației și Internelor, fie prin prefect. Ministerul Administrației și Internelor poate exercita atribuții de control în unitățile administrativ-teritoriale în baza competențelor date prin hotărâre a Guvernului, însă nu poate recurge la suspendarea, modificarea sau anularea actelor. În ceea ce privește instituția prefectului, actuala lege fundamentală menționează prin dispozițiile articolului 122, alineatul 2 următoarele: Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local și conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlate organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale. Referiri la instituția prefectului sunt regăsite de altfel și în legea nr 340/2006, legea privind instituția prefectului, lege care cuprinde drepturile și îndatoririle prefectului și subprefectului, atribuțiile prefectului, actele prefectului, etc. După cum rezultă din dispozițiile constituționale, dar și din legea 340/2006, prefectului i se potrivesc următoarele: -calitatea de reprezentant al Guvernului pe plan local, la nivel județean; -calitatea de șef al serviciilor deconcentrate ale ministerelor, celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale; -autoritate de tutelă administrativă față de autoritățile administrației publice locale descentralizate. Prefectului îi revine sarcina de a controla numai legalitatea actelor pe care le emit autoritățile publice alese; nu are dreptul de a verifica și oportunitatea acestor acte. În cazul actelor ilegale, prefectul nu le poate anula. Constituția României face următoarea precizare: Prefectul poate ataca în fața instanței de contencios administrativ un act al Consiliului Județean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept. Legea 554/2006 privind contenciosul administrativ regrelemntează prin articolul 3, alineatul 1 că: Prefectul poate ataca în termenele stabilite de lege, în fața instanțelor de contencios administrativ, actele emise de autoritățile administrației publice locale, dacă le consideră nelegale. Conform legii 215/2001 și legii nr 340/2006 prefectul este șef al serviciilor deconcentrate și îndeplinește următoarele: -pentru numirea și eliberarea din funcție a conducătorilor serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor este necesar ca prefectul să emită un aviz consultativ conform articolului 133, alineatul 2; -prefectul poate propune ministerelor și celorlalte autorități ale administrației publice centrale de specialitate măsuri pentru îmbunătățirea activității serviciilor publice deconcentrate, organizate la nivelul județului (articolul 137, alineatul 3); -după consultarea serviciilor deconcentrate, prefectul poate impune măsuri cu caracter tehnic sau de specialitate, ce vor fi contrasemnate de conducătorii acestor servicii deconcentrate (articolul 137, alineatul 2); -ministerele și celelalte autorități ale administrației publice centrale de specialitate au obligația să comunice prefecților, imediat după emitere ordine și celelalte dispoziții cu caracter normativ pe care le transmit serviciilor publice deconcentrate (articolul 139, alineatul 2). În exercitarea atribuțiilor sale, prefectul poate emite ordonanțe ce au caracter normativ sau individual. Cele cu caracter normativ trebuie să fie comunicate de Ministerul Internelor și Reformei Administrative. Ordinele ce au caracter normativ produc efecte după ce sunt aduse la cunoștința publică, iar cele individuale de la data comunicării. În situația în care Ministerul Internelor și Reformei Administrative consideră ordinele ilegale sau inoportune poate propune Guvernului anularea ordinelor emise de prefect. In exercitarea atribuțiilor, subprefectului îi pot fi delegate prin ordin de către prefect, atribuții de conducere a serviciilor deconcentrate.

CAPITOLUL IV

AUTONOMIA LOCALĂ SI DESCENTRALIZAREA ÎN DREPTUL COMPARAT

Capitolul IV studiază autonomia locală și descentralizarea în dreptul comparat prin raportare la nivelul administrației publice din state ale Uniunii Europene. Prin sistemul politico-administrativ local se înțelege ansamblul autorităților și instituțiilor aparținând colectivităților teritoriale locale, care desfășoară activități de administrație publică în cadrul unor porțiuni din teritoriul statului, determinate de organizarea administrativ-teritorială, precum și interacțiunile dintre ele. Altfel spus palierul politic de la nivelul administrației publice locale cuprinde atât autoritățile, cât și instituțiile, avândca scop punerea în executare a legii. Asemeni autorităților administrației publice locale din România, autoritățile administrației publice locale din statele Uniunii Europene sau conducătorii acestor autorități asigură în măsura în care este posibil realizarea intereselor cetățenilor, întrucât cetățenii i-au ales pentru a-i reprezenta. Termenul de autonomie în contextul Uniunii Europene nu este sinonim cu independența, motiv pentru care ea este însoțită întotdeauna de un control din partea statului. Din sfera subsistemului politico-administrativ local fac parte administrația de bază și administrația locală intermediară. Deasemenea vor fi cuprinse și relațiile dintre ele. Un aspect foarte important este legat de organizarea administrativ-teritorială, dar și de administrația centrală pentru o mai bună înțelegere a administrației publice locale de bază și a celei intermediare. Administrația publică locală presupune existența următoarelor elemente: -existența unei diviziuni administrativ-teritoriale a statului; -existența cel puțin a unei autorități care să reprezinte colectivitatea situată pe teritoriul acestei diviziuni administrative, autonomia față de stat, care să dispună de competența administrativă generală și de resurse pentru realizarea acestuia; -existența unor modalități de control din partea statului.

Sistemul politico-administrativ local din Franța

Statul francez face parte din categoria statului unitar, fiind caracterizat de un grad înalt de centralizare. În evoluția statului francez s-a realizat o importantă descentralizare, avantajul fiind de partea autorităților teritoriale alese. Autonomia locală este înscrisă în Constituția Franței drept principiu. Descentralizarea presupune ca autoritățile locale alese de cetățeni vor beneficia de transferul unei anumite părți pricind competența statului în avantajul acestora pentru o mai buna eficiență. La nivelul administrației publice locale din Franța sunt identificate trei niveluri: nivelul corespunzător regiunilor, nivelul departamental și nivelul comunal. Nivelul regional are în vedere atribuții referitoare rolul de reflecție, dezvoltare și impulsionare a activității economico-socială, nivelului departamental îi corespund atribuții caracteristice misiunii de solidaritate și echilibrare intercomunală, iar nivelul comunal vizează atribuții din domeniul urbanismului. Descentralizarea atribuțiilor are în vedere următoarele principii: nu poate fi exercitată tutela unei colectivități teritoriale locale asupra alteia, compensarea financiară a transferului de atribuții pe baza cheltuielilor efectuate de stat la data transferului, transferulbunurilor și a puterii normative necesare pentru ecercițiul competenței transferate. Printre atribuțiile regiunii se numără: -adoptarea bugetului regiunii; -organizarea serviciilor administrative regionale; -dezvoltarea economiei, elaborarea planului de dezvoltare regional; -organizarea și finațarea transportului; -amenajare teritoriului regiunii, învățământul profesional și calificarea prin ucenicie. Următorul nivel, cel specific departamentelor se axează pe: adoptarea bugetului departamentului, organizarea serviciilor administrative departamentale, asigurarea perimetrelor urbane, elaborarea planurilor de urbanism departamentale, protecția mediului. În cadrul comunelor se disting: atribuții proprii și atribuții delegate. a) atribuții proprii: adoptarea bugetului comunelor, organizarea serviciilor administrative ale comunei, gestiunea patrimoniului cultural, transportul școlar din cadrul perimetrelor urbane, acordarea unor ajutoare de urgență, elaborarea planurilor intercomunale de dezvoltare, elaborarea planurilor de urbanism locale și eliberarea autorizațiilor de construire. b) atribuții delegate- cuprind activitatea de stare civilă, publicarea legilor și a diverselor acte de aplicare emise de organele statului, exercitarea unor măsuri de asigurare a ordinii publice și pregătirea alegerilor. În cadrul regiunii funcționează Consiliul Regional, fiind format din consilieri aleși prin vot direct, la nivelul fiecărui departament. Durata mandatului este de 5 ani. Președintele Consiliului Regional este ales de către consilierii regionali din rândul acestora. A nivelul Consiliului Regional funcționează și o Comisie permanentă. La rândul său Comisia este formată din Președintele Comisiei, un anumit număr de vicepreședinți și alți membrii stabiliți de Consiliu. În cadrul regiunii prefectul de regiune este reprezentant al statului acesta exercitându-și autoritate asupra serviciilor deconcentrate ale ministerelor de la nivel regional. Calitatea de prefect al departamentului de care aparține regiunea îi este caracteristică tot prefectului regiunii. La nivelul departamentului funcționează Consiliul general ales ca ;i Consiliul Regional prin sufragiu direct. Diferená dintre consilierii regionali și cei generali este aceea că pentru cei din urmă durata mandatului este de 6 ani, iar din 3 în 3 ani jumătate din numărul consilierilor generali sunt reînnoiți. Președintele Consiliului General este ales ca și Președintele Consiliului Regional din rândul membrilor, diferența este că PreședinteleConsiliului General este reînnoitdin 3 în 3 ani. Și în cazul departamentului, prefectul este reprezentantul statului și își manifestă autoritatea asupra serviciilor desconcentrate ale ministerelor, din cadrul departamentului în cauză. În situația ultimului nivel corespunzător comunei distingem 2 autorități: Primarul și Consiliul Municipal. Primarul reprezintă autoritatea executivă, iar Consiliul Municipal reprezintă autoritatea deliberativă. Modalitatea de alegere a Consiliului Municipal este tot aceea prin vot universal și direct, durata mandatului fiind de 6 ani. În funcție de numărul locuitorilor comunei, dacă aceasta are mai mult sau mai puțin de 3.500 de locuitori existădouă modalități de scrutin. Din rândul consilierilor municipali este ales Primarul și ocupă următoarele calități: agent al statului, agent al comunei și seful administrației comunale. Primarul exercită atât atribuții proprii, cât și atribuții în calitate de reprezentant al statului în comună. În relațiile dintre colectivitățile teritoriale locale frabceze nu există raport de subordonare. Lkegalitatea actelor este supusă controlului exercitat de prefect, situație asemănătoare ca și în cazul României când prefectul are atribuția de a ataca actele pe care le consideră ilegale. În schimb, chiar daca actul este atacat nu intervine suspendarea de drept a aactului. Tribunalele administrative sunt competente în cadrul controlului juristdicțional. Administrația intermediară este identificată atât în cadrul regiunii, cât și a departamentului, ambele fiint unități administrativ-teritoriale de nivel intermediar, în cazullor competența este genarală, abbele au organe deliberative, iar statul exercită control asupra acestora. În Franța, principiul autonomiei locale este înscris în Constituție, dar reglementarea efectivă este de domeniul legii. Atât în cazul egiunii, cât și a departamentului funcționează organele del și executive, legalitatea actelor este controlată de prefect, tribunalele administrative sunt competente în cazul controlului juristdicționalal al actelor administrative, este prezent principiul subsidiarității atribuțiile fiind repartizate conform acestuia.

Sistemul politico-administrativ din Germania

Germania face parte din categoria statelor federale. Din punct de vedere al organizării administrativ-teritoriale în cadrul Germaniei aparatul administrativ este structurat tot pe trei niveluri ca și în franța, dar acestea diferă de cele întâlnite în cadrul subsistemului politico-administrativ francez. Altfel spus există: landul, arondismentul și comuna. Cele trei niveluri au autonomie din punct de vedere legal, în limita prevederilor constituționale. În plus, cele trei niveluri corespunzătoare landurilor, arondismentelor și comunei prezintă următoarele trăsături: au capacitate de drept public, iar la nivel local există autorități proprii care sunt alese pentu a-i reprezenta pe cei care le-au ales. Nu trebuie confundată relația dintre autonomia și competența landului cu cea dintre autonomia și competența celorlalte două forme de organizare administrativ-teritorială , respectiv arondismentele și comunele. Landurile se disting de comună și arondismente prin faptul că dispun de propria lor Constituție, organe și funcție legislativă, organe și funcție executivă, precum și organeși funcții juristdicționale. Comunele și arondismentele au în sarcină atribuții care le sunt delegate atât de land, cât și statul federal. Constituția Germaniei are în vedere repartizarea competențelor existente între statul federal și land: competența proprie federației, competența concurentă, competența proprie a landurilor. În Germania, la nivelul fiecărui land funcționează o Dietă a cărui modalitate de alegere se impune prin vot universal și direct, iar în fața Dietei este responsabil un Guvern. Arondismentul ocupa atât calitatea de colectivitate teritorială locală, dar și de circumscripție administrativă a landurilor. Potrivit acestor calități arondismentul desfășoară activități care depășesc mijloacele financiare și capacitatea de gestiune a comunelor. Atribuțiile pe care trebuie să le îndeplinească arondismentul și care au caracter obligatoriu sunt: construirea și întreținerea drumurilor intercomunale, amenajarea teritoriului, întreținerea parcurilor naturale, asistența socială, contruirea și întreținerea spitalelor, construirea și întreținerealiceelor și a școlilor profesionale, colectarea, preluarea și depozitarea rezidurilor menajere. Arondismentele pot îndeplini și atribuții cu caracter facultativ cum ar fi susținerea anumitor activități culturale, construcția și întreținerea de biblioteci publice, promovarea economiei și în special a turismului, construirea de baze sportive. La nivelul arondismetului există și Adunarea arondismentului, aleasă tot prin vot direct cu o durată a mandatului de 5 ani. Adunarea arondismentului alege Președintele arondismentului al cărui mandat se exercită pe o perioadă de 6-12 ani. Un alt nivel al subsistemului politico-administrativ este cel specific comunelor. Comunele dispun de autonomie financiară, capacitatea de a-și planifica dezvoltarea, puterea de a adopta anumite acte normative și capacitatea de a-și recruta și gestiona personalul. Dacă arondismentul îndeplinește două categorii de atribuții, respectiv proprii și facultative, comunele pot îndeplini trei categorii de atribuții proprii, atribuții care le sunt delegate de land sau atribuții care le sunt transferate de arondisment. Dacă ne raportăm la statutele comunelor, în funcție de numărul locuitorilor există orașe mari al cărui număr de locuitor depășește 100.000, orașe mijlocii unde numărul locuitorilor este mai mare de 20.000 și orașe mici și sate. Comunele germane pot fi grupate în funcție de trei modele: modelul Consiului, modelul Magistratului și modelul Primarului. În situația primului model există un consiliucomunal, cu o durată a mandatului de 4 ani. Acesta este specific Germaniei de Nord și se alege prin sugrafiu direct. Consiliul comunal alege un Primar pentru a reprezenta comuna. Cel de-al doilea model, cel al Magistratului este alcătuit din primar și cei care îl ajută pe acesta. Primarul este șeful administrației comunale. Modelul Primaruluireprezintă situația primarului ales prin sufragiudirect, durata madatului este de 8 ani și este specific Germaniei de Sud. Autorul Ioan Alexandru menționa că autoguvernarea locală este o veche tradiție în Germania. Între relațiile dintre arondisment și comune nu există raport de subordonare. Asupra actelor arondismentului se exercită un control efectuat de către un organ desconcentrat specific landui . Se poate verifitală din anul 1949.caundam atât legalitatea, cât și oportunitatea actelor. Președintele arondismentului este cel care efectuează controlul actelor. Principiul subsidiarității este instituit și în Germania prin Legea fundamentală din 1949.

Subsistemul politic-administrativ din Marea Britanie

Din punct de vedere al tradițiilor istorice, statul britanic este împărțit în patru regiun, mai exact Anglia, Țara Galilor, Scoția și Irlanda de Nord. Forma de guvernământ corespunzătoare Marii Britanii este monarhia constituțională. Deși au existat anumite discuții cu privire la caracterul unitar al statului britanic, Marea Britanie face parte și în prezent din categoria statelor unitare. La nivelul statului britanic nu există o Constituție scrisă, în schimb există alte reglementări pe baza cărora se stabilesc relațiile între Coroană și supuși, între puterile politice și cetățeni: legi, convenții, principii. Trebuie precizat faptul că aceste principii diferă de la regiune la regiune și totodată modul în care sunt structurate din punct de vedere administrativ-teritorial sunt diferite. În cazul Marii Britanii există trei nivluri, fiecare având organe proprii. Distingem astfel nivelul național, regional și local. Este importantă înțelegerea conceptului de administrații teritoriale locale. Neavând o Constituție scrisă, în Marea Brkitanie nu există garanții constituționale în favoarea colectivităților locale. În situația statului britanic atunci când se discută despre activitatea desfășurată de autoritățile locale se folosește conceptul de guvernare locală. Cu excepția palierului regional specific atât Scoției, cât și Irlandei de Nord, operează autonomia locală. De cele mai multe ori autoritățile locale soluționează problemele de interes local. În ceea ce privește natura competențelor se impune următoarea precizare: în Anglia funcționează Consiliile de Comitat, Consiliile de District, Consiliile de Parohii. Fiecare dintre aceste consilii au atribuții în diverse domenii: Consiliile de Comitat au atribuții ce țin de educație, transporturi, de construcția și întreținerea drumurilor importante, de serviciile sociale, de prelucrarea și depozitarea deșeurilor, de biblioteci, de protecția consumatorului, de prevenirea și stingerea incendiilor, precum și de ordinea publică. Consiliile de distreict acționează la nivel local, având atribuții în domeniul protecției sanitare, igiena publică și salubritate, protecția mediului, regimul construcțiilor și colectarea deșeurilor. Consiliul de Parohii își desfășoară atribuții privind lotizările, construcțiile publice, amenajarea și întreținerea cimitirelor, construirea de parcări, întreținerea trotuarelor și iluminatul public. În cadrul unei alte regiuni, în Țara Galilor există Adunarea Națională Galeză și Consiliul de Autoritate Unică, la rândul lor fiecare dintre acestea având atribuții în diverse domenii. În ceea ce privește regiunea corespunzătoare Scoției, administrația locală se desfășoară prin intermediul a două niveluri asemănător celuiși din Țara Galilor, impunându-se și precizări referitoare la Parlamentul scoțian care are atât putere de reglemntare, cât și secundum legeum, după caz în domeniiile sale de responsabilitate care sunt similare cu cele ale Adunării Naționale Galeze. Regiunii specifice Irlandei de nord îi este caracteristică Adunarea semi-autonomă, având o dublă natură a reglementării caracteristică puterii, cea primară și cât și cea secundum legeum.Un aspect important este faptul ca Anglia nu deține un nivel regional specific administrației, în timp ce regiunile celelelate au acest privilegiu de statut al comunității regionale. Aceste regiuni au organe specifice, mai exact în Scoția exista Parlamentul scoțian, dar si Executivul scoțian, în Irlanda de Nord îsîă desfășoară activitatea Adunarea semi-autonomă și un Comitet Executiv, iar în Țara Galilor este caracteristică Adunarea Națională Galeză.

În cadrul administrației publice, numărul consilierilor se stabilesc în funcție de marimea populației, prin sufragiu direct penru o perioadă de patru ani. Nu există la nivelul administrației publice locale din Marea Britanie un primar, însă există un consilier care are atribuția de a conduce ședințele de consiliu. Deasemenea, nu există un reprezentant al statului în teritoriu, respectiv prefectul în situația Marii Britanii. Între Consiliul de Comitat și Consiliul de district nu există raport de subordonare, În deplinirea unor atrbuții concurente, precum cele din domeniul urbanismului implică obligativitatea comitatului și districtelor de a cădea de comun acord. Nu există raport de subordonare nici între Adunarea Națională Galeză, Parlamentul scoțian și Consiliile de Autoritate, chiar dacă între acestea are loc un control ce are ca obiect legalitatea. Autonomia locală a fost reglementată încă din anul 1835 în Marea Britanie, fiind exercitată de către un consiliu a cărei modalitate de algere a fost votul direct. Din anul 1972, subsistemul administrativ-local a fost orientat spre regimul centralizator. Acest Lucru a făcut ca autonomia locală să nu mai fie atât de accentuată, deoarece a fost îngrădită competența autorităților alese ale administrației publice locale, puterea de decizie a colectivităților teritoriale locale și autonomia lor financiară au fost limitate. Vor fi desfiintate Consiliile de Comitat și Consiliile de District prin reforma din mai 1997.

Subsistemul politic+administrativ din Spania

Din punct de vedere ala formei de guvernământ, Spania este o monarhie constituțională și face parte din categoria statelor regionale. Din punct de vedere al organizării, Spania este structurată astfel: în regiuni corespunzătoare nivelului regional, în provincii specifice nivelului departamental și nivelul de bază care cuprinde municipiile. După cum am precizat, spania se înscrie în categoria statelor regionale, așadar un aspect important vizează modul de împărțire a competenței între stat și regiune. În Constituția spaniolă sunt precizate rin intermediul articolului 149 domeniileîn care statul își exercită atreibuțiile: apărarea națională, relațiile internaționale,sistemul judiciar, legislația penală, civilă, comenrcială și a muncii, politica monetară, legislația financiară generală, sănătate publică. Tot în legea fundamentală a Spaniei sunt menționate conform articolului 148 domeniile în care sunt competente regiunile: amenajarea teritoriului, urbanismul, lucrarile publice de importanță regională, căile ferate și rutiere de interes regional, dezvoltarea economică și socială. În constituția Spaniei este precizata numai modalitatea de formarea a comunităților autoome. Au statut de comunități autonome: Catalonia, Galiția, Țara Bascilor, Andaluzia, Aragon, Navara și Castilia. De-a lungul timpului au existat numeroase discuții cu privire la autonomia Spaniei și tot ceea ce implică aceasta. Așadar, autonomia locală se desfășoară ca fiind dreptul autorităților locale de a interveni în orice domeniu al vieții publice care se înscrie în sfara intereselor proprii. Competența este distinctă în cadrul regiunilor față de cea spexifică provinciilor și municipiilor. În sfera regiunilor autonomia poate fi și legislativă, în schimb, în cazul provinciilor și municipiilor nu poate fi vorba de competență legislativă, ci doar administrativă. Actele statului vizează reglementarea cadru a organizării și funcționării administrației publice locale, statutul funcționarilor publici locali, procedurile administrative, regimul exproprierilor, al contractelor, al concesiunilor și al răspunderii administrative. Actele colectivităților teritoriale locale sunt cele care sunt adoptate de acestea datorită autonomiei de care dispun, repectând normele impuse de către stat, cât și pe cele impuse de comunitățile autonome. Aceste acte ale colectivității teritoriale locale privesc dispoziții referitoare la reglemntarea propriei organizări, reglementarea diferitelor servicii, reglementarea cu caracter intern. Provinciile au atât atribuții proprii, cât și delegate. În cazul atribuțiilor delegate este necesar să se precizeze conținutul, condițiile, durata, șă fie permis controlul asupra atribuției delegate, iar pentru a putea oepra delegarea colectivitățile locale trebuie să își exărime acordul. Ca și provinciile, municipiile au atribuții proprii și delegate. Pot delega atribuții municipiilor fie statul, comunitățile autonome sau provinciile. Respectarea condițiilor pe care le necesită atribuțiile delegate provinciilor este valabilă și în cazul municipiilor. În cadrul regiunilor autonome funcționează Adunarea Legislativă, Consiliul Regional de Guvernare și Președintele comunității. Adunarea Legislativă se alege prin sufragiu direct pe o perioadă de 4 ani. Președintele comunității numește membrii Consiliului Regional, iar la rândul său Președintele comunității, alături de Consiliul Regional răsăunde în fața Adunării, adunarea Legislativă este cea care alege Președintele comunității. La nivelul provinciilor există Consiliul provinciei, Comisia de Guvernare, Președintele și Vicepreședinții. Consiliul provinciei este alcătuit din deputați care sunt aleși din rândul consilierilor municipali chiar de către acesta. Comisia de Guvernare este alcătuită din Președintele și deputații desemnati de acesta. Președintele este selectat dintre membrii Vonsiliului provinciei. Vicepreședinții sunt desemnați de Președinte și se aleg din răndul membrilor care compun Comisia de guvernare. La rândul său. Municipiul deține organe oblicatorii precum consiliul Municipal, Comisia de Guvernare, Primarul, adjuncții primarului cât și organe facultative precum consiliile de informare, consiliile sectoriale, echipamentele municipale de district. Mrmbrii Consiliului Municipal se aleg prin sufragiu direct pe o perioadă de 4 ani. Primarul și consilierii alcătuiesc Comisia de Guvernare. Primarul este executivul local și șeful serviciilor administrative municipale, numește și revocă adjuncții de primar și membrii Comisiei de guvernare, este ordonator de credite, adoptă măsurile necesare în cazurile de calamități naturale sau catastrofă. Nu existp relații de subordonare între administrația publică locală intermediară și cea de bază. Autonomia locală a fost prevăzută încă din anul 1978 de Constituția spaniola din același an, iar în anul 1992 s-a semnat Pactul Autonomiiilor prin care se extinde competeța comunităților regionale autonome. Administrația publică locală intermediară prezintă următoarele caracteristici: este prezentă autonomia locală și repartizarea competențelor potrivit principiului subsidiarității sunt înscrise în Constituția, administrația locală este organizată potrivit sistemului departamental, autoritățile provinciei sunt de natură unică aparținând numai provinciei.

STUDIU DE CAZ

AUTONOMIA TERITORIALĂ A MAGHIARILOR

Problema autonomiei teritoriale a maghiarilor a fost adusă în atenția publicului de mai mult timp, existând numereoase controverse pe baza acestui subiect. Trebuie înțeles conceptul de autonomie locală și cel de autonomie teritorială. În primul rând, termenul de autonomie locală semnifică dreptul și capacitatea efectivă, ale autoritășilor administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în cadrul legii, în nume prorpiu și în interesul populației locale, o parte importantă a treburilor publice, așa cum este definită în articolul 3, punctul 1 din Carta Europeană a Autonomiei Locale, adiptată la Strasburg la 15 octombrie 1985. Prin autonomie teritorială înțelegem acea autonomie care se recunoaște unităților administrativ-teritoriale statului, care se autoadministrează. Aducerea în discuție a grupurilor minoritare declanșează numeroase probleme atunci când este vorba de existența lor, după cum arată experiența istorică există o corelație strânsă între etnicitate, religie și politică. Pe teritoriul României există câteva grupuri minoritare, însă maghiarii au fost cei care au constituit obiectul unor subiecte ample. Drepturile minorităților etnice sunt garantate de legea fundamentală a României. Potrivit articolului 4, alineatul 2 din constituția României, România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau origine socială. Ca și pondere, grupul minoritar ce cuprinde maghiarii este cel mai numeros. Totodată articolul 120, alineatul 2 precizează că în unitățile administrativ-teritoriale în care cetățenii aparținând unei minorități naționale au o pondere semnificativă se asigură folosrea limbii minorităților naționale respective în scris și oral în relațiile cu autoritățile administrației publice locale și cu serviciile publice deconcentrate, ăn condițiile prevăzute de legea organică. Nu există reglementări care să conțină norme privind dreptul a autonomia teritorială a minorităților. Nici Carta Europeană a Autonomiei Locale nu conține prevederi în care să se facă referire la grupurile minoritare, ci se folosește expresia de colectivitate locală. Deasemenea nici în Convenția–cadru privind protecția minorităților naționale nu se fac referiri la dreptul grupurilor minoritare de a dobândi autonomia teritorială. Această convenție reglementează dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale și totoodată le garantează aceste drepturi. Hurst Hunnum menționa că autonomia nu este o bila magică capabilă să rezolve conflictele, să prevină violența, să garanteze dezvoltarea politică și economică. Minoritățile maghiare i-au parte la guvernarea țării conducând importante ministere și alte instituții centrale, existând Uniunea Democratică Maghiară din România, alianță ce le conferă acest drept. În ultimul timp este tot mai mult mediatizată problema dobândirii autonomiei teritoriale în Harghita și Covasna. Autonomia teritorială a Ținutului secuiesc ar însemna divizarea teritoriului României. Acest lucru încalcă prevederile articolului 1 din Constituția României care precizează că România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil. O altă problemă deranjantă este aceea că minoritățile maghiare refuză să vorbească românește sau mai grav nu stiu să vorbească limba română. Ete evident că acest aspect este mai mult decât deranjant, mai ales că există articolul 13 din legea fundamentală a României prin care se prevede că în România limba oficială este limba română. Locuitorii din zona Ținutului secuiesc au organizat mai multe mitinguri, unele dintre ele aducând atingere articolului 30, alineatul 7 din Constituția României care prevede că sunt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ura națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. Președintele Consiliului Național Secuiesc Izsak Balasz declara că autonomia teritorială a Ținutului Secuiesc nu lezează integritatea teritorială și suveranitatea României, nici interesele locuitorilor români din regiune și nici Constituția României. Contrat celor declarate de președintele Consiliului Național Secuiesc există un articol clar în Constituția României, respectiv articolul 2, alineatul 2 unde se precizează că nici un grup și nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu. Președintele Consiliului Național Secuiesc cerea totodată autorităților române să înceteze de îndată lupta împotriva simbolurilor secuiești. Acest lucru contravine prevederilor articolului 12 referitoare la simbolurile naționale ale României.

CONCLUZII

După studiul efectuat pentru întocmirea lucrării sunt necesare câteva concluzii pentru a înțelege rolul și legătura capitolellor între ele. Pentru a înțelege pe larg ce presupune autoomia locală și descentralizarea, capitolul I se axează pe noțiuni introductive privind concepte fundamentale din administrația publică. În cadrul primei secțiuni trebuie reținut că nu putem vorbi de stat, fără a aminti de elementele care stau la baza acestuia: teritoriu, populație, putere de stat. Fiecare dintre aceste elementele componente prezintă importanță distinctă, iar în acest sens avem și articolele doveditoare din Constituția României. Înțelegerea termenului de stat este necesară pentru a percepe aspectele analizate în capitolele următoare. Împărțirea statelor având în vedere structura de stat este importantă pentru cele ce urmează în cadrul capitolelelor următoare din care vom desprinde cum funcționează autonomia locală și descentralizarea în anumite state. Există avamtaje, dar și dezavantaje în cadrul fiecărui stat, dar și numeroase cauze care au dus la formarea statelor și trăsăturile specifice acestora. Cea de-a doua secțiune, evoluția administrației publice locale se ocupă de clarificarea conceptului de administrație publică, ce presupune administrația publică, care este obiectivul și rolul ei. Principalele concluziiau în vedere faptul că evoluția administrației publice locale pe parcursul perioadelor prezentate relevă gradul de progres, punându-ne la dispoziție temelia de la care s-a pornit și ajungându-se în prezent la ceea ce ne oferă administrația publică. Pe parcursul secțiunii putem constata diferențele care s-au impus de-a lungul timpului, principiile și dispozițiile ce stăteau la baza administrației publice locale începând cu Regulamentele Organice și până în prezent. Capitolul II studiază principiile ce stau la baza activității statului. Aceste principii își găsesc reglementarea fie în legea fundamentală, fie în alte legi, iar fiecare principiu este important existând o strânsă legătură între ele. Altfel spus principiile administrației publice înseamnă acele norme cu caracter obligatoriu, acestea sunt consacrate în funcție de categoriile din care fac parte; cele constituționale sunt reglementate de Constituție, iar cele legale sunt înscrise în legea 215/2001 republicată. Principiul descentralizării se bazează la rândul lui pe o altă serie de principii precizate de legea 195/2006 a descentralizării. Descentralizara se manifestă sub două forme: descentralizare teritorială și descentralizare funcțională. Autonomia locală se exercită de către Consiliu Județean, Președintele Consiliului Județean, Consiliul Local sau Primar. În România autonomia locală a fost prevăzută încă din timpul Regulamentelor Organice. Un alt aspect deosebit este faptul că între Consiliul Județean și autoritățile locale nu putem vorbi de relații de subordonare. Același lucru este valabil și în cadrul relației dintre Consiliul Local și primar, între acestea existând o colaborare, nu subordonare. Ca și concluzie generală, autonomia locală a semnificat un prim pas spre democratizare. Referitor la principiul deconcentrării se impune precizarea că acest principiu să nu fie confundat cu principiul descentralizării. Chiar dacă între cele două ărincipii se pot stabili asemănări, fiecare semnifică altceva. În cazul deconcentrării, puterea de decizie revine organelor de stat, în schimb în situația descentralizării deciziile sunt luate de organe autonome alese de colectivitatea locală. Principiul deconcentrării a fost înscris ca principiu de organizare și funcționare a administrației publice o dată cu revizuirea Constituției ce a avut loc în anul 2003. Ultimul principiu din categoria celor constituționale, respectiv dreptul minorităților de a-și folosi limba maternă în relațiile cu autoritățile publice, instituit de articolul 120, alineatul 1 din Constituție necesită o analiză a prevederilor. Acest drept al minorităților de a-și folosi limba maternă în relațiile cu autoritățile publice este posibil numai atunci când au o pondere mai mare de 20% din numărul locuitorilor. Drept urmare, acest drept nu se aplică decât în cazul acelor casre îndeplinesc această condiție. Principiul eligibilității face parte din categoria principiilor legale și semnifică dreptul cetățenilor de a-și alege conducătorii. Colectivitățile locale au posibilitatea de a alege Consiliul Local, primarii, Consiliul Județean, dar și Președintele consiliului Județean este ales tot de cetățeni începând cu anul 2008. Principiul legalității are ca obiect respectarea legii în activitatea desfășurată de autoritățile administrației publice, drept urmare orice abatere este sancționată. Cel de-al treilea principiu referitor la consultarea cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit acesta fiind important pentru că nimeni altcineva nu cunoaște mai bine problemele comunității decât colectivitatea locală din acea comunitate. Ca urmarea există mai multe metode de consulatare a cetățenilor: informații din oficiu, informații la cerere, consulatarea prin dezbatere publică, participarea cetățenilor la ședințele forurilor decizionale naționale și locale, referendum, parteneriatul. În cadrul capitolului III vor fi indicate regimurile de funcționare a administrației publice cu elementele definitorii, trăsături, avantaje și dezavantaje. În situația centralizării, autoritățile de la nivel central au putere de decizie, fiind neglijat aspectul ptivind satisfacerea nevoilor colectivităților locale. Analizând regimul deconcentrării putem spune că acesta este apropiat de regimul de centralizare, întrucât conducătorii autorităților publice locale sunt numiți de la centru. Ca și în cazul descentralizării, în situația deconcentrării există abilitatea conducătorilor autorităților locale de a rezolva problemele locale. Deci, deconcentrarea nu are numai trăsături specifice centralizării, ci și descentralizării. Cel de-al IV-lea capitol se axează pe analiza autonomiei locale și descentralizării în dreptul comparat. Pentru a înțelege cum funcționează cele două principii, la nivelul fiecărui stat este necesar să se precizeze nivelurile, modul de împărțire. Pe lângă cărțile de specialitate avem în vedere și legislația în vigoare cum ar fi legea administrației publice, legea cadru a descentralizării, deconcentrării. În cadul regimurilor administrației publice vor fi identificate avantajele, dar și dezavantajele. Ultimul capitol și totodată ultimul se ocupă de studiul autonomiei locale și descentralizării din punct de vedere al dreptului comparat . Prin urmare este necesară analiza sistemului politic administrativ din alte țări pentru a înțelege cum decurg lucrurile la nivelul sistemului politic administrativ din România și cum funcționează acestea în alte țări. Ne vom axa pe studiul Marii Britanii, Franța, Germania, Spania, În primul rând trebuie clarificat ce semnifică conceptul de autonomie în contextul Uniunii europene. Pentru a identifica particularitățile nivelului administrativ teritorial trebuie să cunoaștem să cunoaștem modul de organizare al statului. Tema cercetată este de maximă actualitate deoarece ne tot confruntăm cu probleme în administrația publică la nivelul autorităților publice tocami din cauza cunoașterii eronate a conceptelor fundamentale. Acest lucru are ca și consecință aplicarea greșită a unor dispoziții prevăzute în lege, încălcarea relațiilor dintre autoritățile publice și organizarea necorespunzătoare a autorităților publice fără a se lua în calcul principiile fundamentale de organizare și funcționare. La sfârșitul lucrării vor fi prezentate concluziile cu privire la capitolele pe care le conține lucrarea și concluziilor cercetărilor făcute în scopul întocmirii acestei lucrări.