Principiul Autonomiei Locale In Guvernarea Europeana Moderna
Principiul autonomiei
Cuprins
Introducere…………………………………………………………………………………..…5
Capitolul I – Principii generale ale guvernarii in tari europene…………………………….….7
Subcapitolul 1.1. Consideratii generale ………………………………………………………………………7
Subcapitolul 1.2. Principiul legalitatii …………………………………………………………………………14
Subcapitolul 1.3. Principiul proportionalitatii ……………………………………………………………..17
Subcapitolul 1.4. Principiul transparentei ………………………………………………………………….20
Subcapitolul 1.5. Principiul motivarii ……………………………………………………………………….22
Capitolul II – Principii ale guvernarii locale………………………………………………….24
Subcapitolul 21. Consideratii generale …………………………………………………………………….24
Subcapitolul 2.2. Principiul descentralizarii si federalismului ………………………………………27
Subcapitolul 2.3. Principiul deconcentrarii ………………………………………………………………..34
Capitolul III – Principiul autonomiei locale ………………………………………………………………..39
Subcapitolul 3.1. Notiune ……………………………………………………………………………………………39
Subcapitolul 3.2. Principalele caracteristiciale autonomiei locale ……………………………………56
Subcapitolul 3.3. Modul de manifestare a principiului autonomiei locale in unele tari din Uniunea Europeana (sase tari: Romana, Italia, Spania, Germania, Franta, Anglia )…………….57
Capitolul IV – Concluzii………………………………………………………………….…..66
Bibliografie………………………………………………………………………………..….68
Introducere
Guvernanța și calitatea acesteia sunt văzute ca fiind tot mai importante în literatura de specialitate, în special în țările în curs de dezvoltare pentru dezvoltarea economică, aceeasta implică și o cooperare între regiunile apropiate geografic, realizarea de investiții străine, de exemplu. În acel moment, având în vedere competiția pentru atragerea investițiilor străine, calitatea guvernării joacă un important rol. Deși aproapiate geografic între ele, țările din Uniunea Europeană (UE) și de țările vecine diferă în mod semnificativ, atât din punct de vdere cultural și istoric, altele ca modalitate de organizare. Astfel, calitatea guvernării în aceste țări poate, de asemenea, să difere în mod semnificativ.
Pentru toate recursul formulat retoric, sensul autonomiei locale rămâne opac. Autonomia locală este dorită de stânga și dreapta, dar este compromisă de multe legi administrate de niveluri mai înalte ale statului. Autonomia poate fi privită din două unghiuri, ca o raportare la imunitate și initiativă. Prima se referă aici la puterea administrațiilor locare de a funcționa liber în relație cu atoritățile de supraveghere a nivelurilor superioare ale statului. Inițiativa este un principiu care se referă la puterea autorităților locale de a legifera și de a reglementa comportamentul rezidenților.
Autonomia locală este un principiu adesea adus în discuțiile publice din România, dar și din alte state. În România, discuțiile despre descentralizarea administrativă atrag o serie de controverse în raport cu minoritățile etnice, în special în ceea ce îi privește pe maghiarii din România și ținutul secuiesc. Colectivitatea sasilor și secuilor din Tranislvania „își cer dreptul” de a se administra local, fără implicarea administrației centrale.
În guvernarea statelor moderne, principiul autonomiei este condiția sine qua non a democrației statale. Autonomia locala impune o funcționalitate locală separată de administrația centrală, pe principiul că unei mai bune gestionări din partea colectivităților locale care dețin o mai bună capacitate de a se administra, potrivit intereselor și caracteristicilor proprii.
Autonomia locală este privită în mod pozitiv în literatura de specialitate și este o dovada unei bune guvernări și a unei bune democrații. Acest principiu implică respectul față de diversitate, contribuind la consolidarea comunităților, la o libertate a grupurilor locale/ colectivităților locale de a se manifesta liber și creative, potrivit specificului. Autonomia locală este un subiect analizat din perspectiva constituționalității, implicând o guvernare locală propie, cu reguli trasate la nivel local, în beneficiul comunității care se autoguvernează.
Problema autonomiei există în orice stat democratic, fiind un principiu al dreptului fundamental care stă la baza dezvoltării administrației publice locale. Activitatea colectivități locale este indisolubil legată de conceptul precizat, autonomia locala prevede dreptul comunităților de a-și rezolva și gestiona singuri problemele publice.
Abordarea noastră științifică vizează definirea, analiza și configurarea elementelor structurale ale principiului autonomiei locale. Pentru a înțelege semnificația complex a autonomiei în administrația publică locală ne propunem să identifică elementele care formează structura autonomiei locale și îi dau consistență, și anume componente organizatorice, funcționale și administrative.
În plus, furnizarea și punerea în aplicare a autonomiei locale este un obiectiv al tuturor statelor europene, constituția atribuie un rol primordial la acest principiu, a cărei importanță în organizarea și funcționarea administrației publice locale este de necontestat. Pentru relevanța și dezvoltarea coerentă a prezentei lucrări, demersul științific are drept obiectiv general analiza principiului autonomiei locale pentru a clarifica sensul managementul administrației publice la nivel local. În realizarea acestui obiectiv general, prin cercetarea de față ne propunem următoarele obiective specifice:
– Clarificarea sensul noțiunii de autonomie, prin prezentarea modului în care este exercitată autonomia locală în șase state europene;
– Fundamentarea importanța autonomiei locale la nivel european prin luarea în considerare diferitelor reglementările din țări europene;
– Examinarea compoziției autonomiei locale, prin evidențierea elementelor structurale care îi dau consistență.
Având în vedere varietatea și diversitatea nevoilor sociale provenind din întreaga comunitate umană, administrația publică urmărește să asigure realizarea acestor nevoi și cerințe de interes general prin furnizarea de servicii publice directe. Văzut ca o modalitate de a răspunde nevoilor concrete ale publicului, putem aprecia că serviciu public este fundamental pentru activitatea guvernului, de fapt, este rațiunea de organizare și funcționare a autorităților administrative și instituțiile publice. Mai mult decât atât, ca gradul de satisfacție a nevoilor de interes public se reflectă în calitatea serviciilor disponibile pentru comunitate. În acest sens este, fără îndoială, necesar să se acorde o atenție deosebită modului în care serviciile publice sunt organizat fie descentralizate sau deconcentrate.
Administrația publică are structuri create, care ar acționa concret pentru a îndeplini această misiune. Este vorba despre serviciile publice, care au un rol unic în viața de zi cu zi a fiecăruia dintre noi, având în vedere că organizarea și funcționarea lor influențează decisiv nivelul de trai al oamenilor. Importanța serviciilor publice este mai mare pentru societate, atât timp cât statul, precum și componentele sale, sate, orașe și județe apar ca instrumente indispensabile sunt conceput pentru a asigura cetățenilor săi un nivel adecvat de viață, pentru a asigura binele public.
Atât autonomia locală, cât și democrația locală suferă de ambiguitate în definirea modului în care acestea sunt utilizate. Pentru ca relația dintre ele este să fie înțeleasă corect, este este necesar, în primul rând, să se facă distincția între ele. Această distincție este un punct esențial al acestei lucrări. Prima secțiune urmărim introducere unei analize pe scurt a discuțiilor contemporane ale democrației locale și ipotezele care contribuie la definirea rolului acesteia într-un sistem politic democratic mai larg.
A doua secțiune analizează diferite perspective teoretice ale conceptelor: descentralizare, deconcentrare, autonomie locală și dezvoltă o definiție a autonomiei locale, care este distinctă de cea a democrației locale. După ce vom face o distincție clară între ele, a treia secțiune consideră că relația dintre autonomia locală și democrație are limitările sale la această relație.
În cele din urmă, ultima secțiune se va baza pe analiza principiului autonomiei așa cum este el prezent în momentul de faț în România și în alte state precum: Anglia, Italia, Spania, Germania și Franța.
Capitolul I – Principii generale ale guvernarii în țări europene
Subcapitolul 1.1. Considerații generale
Astăzi, liderii politici din întreaga Europă se confruntă cu un paradox adevărat. Pe de o parte, europenii doresc să găsească soluții la problemele majore cu care se confruntă societățile, pe de altă parte, oamenii nu au încredere în instituții și politică sau sunt pur și simplu dezinteresați de ele.
Problema este recunoscută de către parlamentele naționale și guverne deopotrivă și este deosebit de acută la nivelul Uniunii Europene. Lipsa de încrederea reiese din faptul că sistemul este complex, dificil de înțeles și nu oferă politicile pe care cetățenii și le doresc. Uniunea este adesea văzută ca fiind o entitate aflată la distanță și mult prea intruzivă la nivelul statelor europene. Acest lucru a fost reflectat nu numai în rezultatul final al referendumurilor, dar, de asemenea, în prezența scăzută la vot și calitatea scăzută dezbaterilor cu societatea civilă.
Cu toate acestea, oamenii se așteaptă, de asemenea, ca Uniunea să preia conducerea și să profite de oportunitățile globalizării pentru dezvoltarea economică și umană, precum și pentru a răspunde la provocările actuale care implică o serie de aspecte, precum: șomajul, îngrijorarea față de siguranța alimentară, crimă și conflicte regionale. Ei se așteaptă ca Uniunea să acționeze la fel de vizibil ca guvernele naționale. Instituțiile democratice și reprezentanții poporului, atât la nivel național, cât la nivel european, pot și trebuie să încerce să se conecteze Europa cu cetățenii săi. Aceasta este condiția de pornire pentru politici mai eficiente și relevante. Uniunea Europeană, acționează în și prin intermediul statelor membre. Normele sunt impuse la nivel de stat, iar obligativitatea și interdicția sunt trasate la nivelul unităților statale. „Abordarea analitică a rolului și locului statului în organizarea și conducerea societății a scos în relief natura istorică a statului, dependența formelor sale de transformările social istorice deoarece dreptul și statul sunt produse ale vieții sociale. Odată cu apariția statului, relațiile sociale se pot dezvolta la adăpostul unei forțe speciale de constrângere pe care o deține statul și pe care o poate utiliza împotriva celor care se opun.”
Cu toate acestea, Uniunea Europeană se confurntă cu o dublă provocare:
nu există doar o nevoie de măsuri urgente pentru o adaptare a guverăarii europene în temeiul tratatelor existente la nivel internațional, dar și pentru o dezbatere mai largă privind viitorul Europei;
necesitatea ca Uniunea Europeană să își adateze instituțiile și politicile, astfel încât să existe o corelație mai bună între ele, precum și ca aceasta să răspundă în mod concret pentru protejarea interesului cetățeilor. O Uniune mai coerentă va fi mai puternică acasă și un lider mai bun din lume.
Cartea albă privind guvernanța europeană se referă la modul în care Uniunea utilizează puterile date de cetățenii, având la bază deschiderea procesului de elaborare a politicilor pentru a implica mult mai mulți oameni în procesul decizional și în elaborarea politicilor de guvernare.
Parte a provocăriicte regionale. Ei se așteaptă ca Uniunea să acționeze la fel de vizibil ca guvernele naționale. Instituțiile democratice și reprezentanții poporului, atât la nivel național, cât la nivel european, pot și trebuie să încerce să se conecteze Europa cu cetățenii săi. Aceasta este condiția de pornire pentru politici mai eficiente și relevante. Uniunea Europeană, acționează în și prin intermediul statelor membre. Normele sunt impuse la nivel de stat, iar obligativitatea și interdicția sunt trasate la nivelul unităților statale. „Abordarea analitică a rolului și locului statului în organizarea și conducerea societății a scos în relief natura istorică a statului, dependența formelor sale de transformările social istorice deoarece dreptul și statul sunt produse ale vieții sociale. Odată cu apariția statului, relațiile sociale se pot dezvolta la adăpostul unei forțe speciale de constrângere pe care o deține statul și pe care o poate utiliza împotriva celor care se opun.”
Cu toate acestea, Uniunea Europeană se confurntă cu o dublă provocare:
nu există doar o nevoie de măsuri urgente pentru o adaptare a guverăarii europene în temeiul tratatelor existente la nivel internațional, dar și pentru o dezbatere mai largă privind viitorul Europei;
necesitatea ca Uniunea Europeană să își adateze instituțiile și politicile, astfel încât să existe o corelație mai bună între ele, precum și ca aceasta să răspundă în mod concret pentru protejarea interesului cetățeilor. O Uniune mai coerentă va fi mai puternică acasă și un lider mai bun din lume.
Cartea albă privind guvernanța europeană se referă la modul în care Uniunea utilizează puterile date de cetățenii, având la bază deschiderea procesului de elaborare a politicilor pentru a implica mult mai mulți oameni în procesul decizional și în elaborarea politicilor de guvernare.
Parte a provocării guvernării europene este și necesitatea de a oferi o mai mare transparență, deschidere, responsabilitate și răspundere pentru toți cei implicați. Principiile guvernării europrene, trebuie să acționeze pentru ca oamenii să vadă colaborarea dintre statele membre, iar această colaborare trebuie să aibă rezultate pozitive în mod vizibil. Comisia nu poate face aceste modificari pe cont propriu, iar normele după care trebuie se guvernează nu trebuie să fie percepute ca un remediu magic la nivelu global. Schimbarea în bine la nivelul comunității europene, este rezultatul conlucrări tuturor instituțiilor existente la nivel local, național, precum și la nivelul instituțiilor care trasează politicile la nivelul Uniunii Europene.
Guvernarea la nivelul Uniunii Europene presupune o serie de acțiuni inițiale. Unele dintre acestea ar trebui să ajute Comisia să se concentreze asupra priorităților și atribuțiile conferite prin dreptul de inițiativă, dreptul execuiv și dereptul de reprezentare la nivel internațional.
Cinci principii stau la baza bunei guvernanțe: deschidere, participare, responsabilitate, eficacitate și coerență. Fiecare dintre aceste principia este important pentru stabilirea unei bune guvernări democratice. Acestea stau la baza democrației și statului de drept în statele membre, dar se aplică la toate nivelurile guvernării – globale, europene, naționale, regionale și local. Acestea sunt deosebit de important pentru Uniunea Europeană, în scopul de a răspunde provocărilor economice, sociale și culturale.
Deschiderea. Instituțiile ar trebui să lucreze într-un mod mai deschis. Împreună cu statele membre, acestea ar trebui să comunice în mod activ cu privire la deciziile luate la nivelul Uniunii Acestea ar trebui să utilizeze un limbaj accesibil și ușor de înțeles pentru publicul larg. Acest lucru este de o importanță deosebită, în scopul de a îmbunătăți încrederea în instituțiile complexe.
Participarea. De calitatea, relevanța și eficiența politicilor UE depind asigurarea unei participări largi de-a lungul lanțului de politică – de la concepție până la punere în aplicare. Participarea îmbunătățită oferă probabil cea mai multă încredere în Rezultatul final și în instituțiile care furnizează politici. Participarea extremă depinde de administrațiile centrale în urma unei abordări incluzive în elaborarea și punerea în aplicare a politicilor UE.
Responsabilitatea. Rolul în procesele legislative și executive trebuie să fie clare. Fiecare dintre instituțiile UE trebuie să explice și să-și asume responsabilitatea pentru ceea ce se întâmplă în Europa. Dar există, de asemenea, o nevoie de o mai mare claritate și responsabilitate din statele membre și a tuturor celor implicați în elaborarea și punerea în aplicare a politicilor la orice nivel în UE.
Eficacitatea. Politicile trebuie să fie eficiente și realizate în timp util, oferind ceea ce este necesar în baza de obiectivelor clare, o evaluare a impactului viitor și, după caz, de experiența anterioară. Eficiența depinde și de punerea în aplicare a politicilor UE într-un mod proporțional și de luarea deciziilor la nivelul cel mai adecvat.
Coerența. Politicile și acțiunile trebuie să fie coerente și ușor de înțeles. Necesitatea pentru coerenței în Uniunea Europeana este în creștere: gama de sarcini a crescut; extinderea a dus la creșterea diversității; au apărut provocări climatice și demografice schimbare; autoritățile regionale și locale sunt tot mai implicate în politicile UE. Coerența necesită conducere politică și o mare responsabilitate din partea instituțiile pentru a asigura o abordare coerentă în cadrul unui sistem complex.
Fiecare principiu este important în sine. Dar ele nu pot fi atinse prin acțiuni separate. Politicile nu mai pot fi eficiente decât dacă sunt pregătite, implementate și puse în aplicare într-un mod mult mai cuprinzător. Aplicarea acestor cinci principia le consolidează pe cele ale proporționalității și subsidiarității. De la conceperea politiciilor la punera în aplicare, alegerea nivelului la care se iau măsuri (de la UE până la nivel local) și selectarea instrumentelor folosite trebuie să fie proporționale cu obiectivele urmărit. Acest lucru înseamnă că înainte de lansarea unei inițiative, este esențial să se verifice sistematic:
Dacă acțiunea publică este într-adevăr necesară;
Dacă la nivelul european este cea mai potrivită;
Dacă măsurile alese sunt proporționale cu obiectivele.
Schimbările produse la nivelul societăților au impact și asupra Uniunii Europene. Prin urmare agenda de guvernare europenană trebuie să se extindă și asupra politicii de apărare externă, asupra problemelor migrației și luptei împotriva criminalității. Se extinde pentru a include noi membri. Extinderea nu mai poate fi judecată numai prin capacitatea sa de a elimina barierele în calea comerțului sau completării piațelor interne; astăzi legitimitatea depinde de implicare și participare. Acest înseamnă că modelul liniar al distribuiției deciziei politicii trebuie să fie înlocuit cu un cerc virtuos, bazat pe feedback, rețele și implicare de la crearea de politici la punere în aplicare la toate nivelurile.
Punerea în aplicare a politicii de eficientă este imposibilă fără instituții și mecanisme de asigurare a corectitudinii și deschiderii. Mai mult, una dintre principalele cauze de administrare defectuoasă este complexitatea mediului de reglementare și inconsecvența aspectelor regulamentate.
Propunerile de schimbare sunt împărțite în patru secțiuni:
primă secțiune se concentrează asupra îmbunătățirii implicării în modelarea și punerea în aplicare a politicii UE.
O a doua secțiune vizează îmbunătățirea calității și punerea în aplicare a politicilor UE.
A treia secțiune face apel la o mai puternică legătură între guvernanța europeană și rolul Uniunii în lume.
În cele din urmă, o a patra secțiune examinează rolul instituțiilor.
Democrația presupune participare activă a cetățenilor la politicile și dezbaterile publice. Pentru a face acest lucru, ei trebuie să aibă acces la informații fiabile cu privire la problemele europene și să fie capabil să controleze procesul de politici în diferitele sale stadii. Dar acest lucru presupune ca instituțiile și statele membre trebuie să comunice mai activ cu publicul larg pe teme europene. Politica de comunicare a instituțiilor de la nivelul Uniunii Europene are menirea de a furniza informații la nivel național și local cu privire la deciziile care afectează viața cetățenilor Uniunii europene. Informații ar trebui să fie prezentate într-un mod adaptat la nevoile și preocupările locale și să fie disponibile în toate limbile oficiale.
Tehnologiile informației și comunicațiilor au un rol important în transmiterea de informații și oferirea unui feedback din partea cetățenilor europeni. Pe de altă parte, platformele dezvoltate online oferă posibilitatea dezbaterilor între cetățenii și reprezentanții acestoar aleși prin vot. Furnizarea mai multor informații și comunicare mai eficientă sunt o condiție prealabilă pentru generarea unui sentiment de apartenență la Europa. Obiectivul ar trebui să fie crearea unui „spațiu” trans-național în care cetățenii din diferite țări să poată discuta ceea ce percep ca fiind important pentru comunitatea europeană. Aceste acțini au rolul de a sprijini factorii politici să rămână în contact cu opinia publică europeană care i-ar putea ghida în identificarea de proiecte europene care să mobilizeze sprijinul public.
Extinderea activităților Uniunii Europene din ultimii cincisprezece ani i-a adus mai aproape pe liderii politici europeni de regiuni, orașe și localități, care sunt acum responsabile pentru punerea în aplicare a politicilor UE din agricultură, fonduri structural, medi etc. Implicare mai puternică a autorităților locale și regionale în politicile Uniunii, de asemenea, reflectă atât responsabilitățile lor în creștere în unele state membre, cât și un puternic angajament al persoanelor și organizațiilor responsabile cu administrația public locală. Cu toate acestea, modul în care Uniunea funcționează în prezent nu permite interacțiuni adecvate în cadrul unui parteneriat pe mai multe niveluri; există un parteneriat în care guvernele naționale implică regiunile și orașele lor în mod deplin la procesul decizional european, însă legislația adoptată la nivelul Uniunii Europene este fie prea detaliată, fie insuficent adaptată la condițiile locale și la experiența comunităților locale, fiind de multe ori în contrast cu propunerile Comisiei Europene.
Critica nu este doar axat pe modul în care sunt luate deciziile la nivelul Uniunii Europene, principala răspundere pentru implicarea la nivel regional și local în politica UE rămâne administrațiilor naționale, incapabile uneori să adapteze politicile Uniunii Europene contextului național. Fiecare stat membru ar trebui să prevadă mecanisme adecvate de consultare largă atunci când sunt luate decizii și sunt implementate politici UE cu o dimensiune teritorială.
Procesul de elaborarea politicilor UE sunt permit statelor membre să asculte și să învețe din experiențele regionale și locale. Este nevoie de o reacție complementară la nivelul UE în trei domenii pentru a construi un mai bun parteneriat între diferitele niveluri:
Implicarea în elaborarea politicilor. La nivelul UE, Comisia Uniunii Eurpene asigură cunoaștere și sprijină administrațiile regionale și locale în elaborarea propunerilor și politicilor. În acest scop, reprezentanții autorităților publice locale, regionale și naționale ar trebui să se implice în organizarea dialogulului cu asociațiile europene și naționale ale, respectând în același timp acordurile contituționale de la nivel național. În acest scop au loc o serie de schimburi de experiență între administrații la diferite niveluri, fapt ce contribuie la o mai bună cunoaștere a politicilor celorlalți, a obiectivelor, metodelor și instrumentelor de lucru.
O mai mare flexibilitate. Condițiile locale pot face dificilă stabilirea unui set de reguli care acoperă întreaga Uniune Europeană, fără implicarea legislației. Ar trebui să existe o mai mare flexibilitate în mijloacele prevăzute de implementarea legislației și a programelor cu un impact teritorial puternic, cu condiția unei concurențe echitabile între piețe.
Coerența politicilor în ansamblu. Impactul teritorial al politicilor UE în domenii precum transportuir, energies au mediu ar trebui să fie abordate în vederea unor bune practici. Aceste politici ar trebui să formeze parte dintr-un întreg coerent. Chiar dacă în prezent exită, trebuie să fie evitată o logică care să fie prea specifică. În același mod, deciziile luate la nivel regional și local ar trebui să fie în concordanță cu un set mai larg al principiilor care stau la bazadezvoltării durabile și echilibrului territorial dela nivelul Uniunii Europene.
Guvernarea europeană are la bază dialogul consolidat cu statele membre, regiunile și orașele acestora, în vederea dezvoltării indicatorilor necesari, acestea bazându-se pe pe activitatea existentă, cum ar fi spațiale europene perspectivele de dezvoltare adoptate în 1999 de către miniștrii responsabili pentru planificarea și dezvoltarea teritorială. În egală măsură, guvernarea europeană presupune și un set de principii de guvernare, iar despre acestea urmează să vorbim în subcapitolele ce urmează.
Principiile generale ale dreptului se referă la un principiu care este recunoscut în toate tipurile de raporturi juridice, indiferent de sistemul juridic din care face parte. Acestea pot fi, de asemenea, un principii care sunt recunoscute pe scară largă de către oamenii a caror ordine juridică a atins un anumit nivel de sofisticare. Dreptul internațional, se referă la un principiu care dă naștere unor obligații juridice internaționale. Adjectivul „general” indică faptul că acestea sunt principiile care se aplică, în general, în toate cazurile de același tip, care apar în dreptul internațional. De exemplu, principiul neintervenției.
Subcapitolul 1.2. Principiul legalității
Principiul legalității impune administrației să acționeze pe baza legilor impuse. Aplicarea principiului esta diferit în statele europene. Dacă nu există un temei legal, administrația poate lua decizii care pot afecta drepturile și libertățile omului. În Franța administrația deține o putere de reglementare autonomă în unele zone, iar Marea Britanie, aceeași putere provine din prerogativele regale. Cu toate acestea, ambele țări acceptă acum supremația și aplicarea directă a Convenției Europene a Drepturilor Omului și protocoalele adiționale în ordinea lor juridică internă. Faptul că guvernul trebuie să respecte principiul legalității este o condiție esențială a statului de drept, dar numai acest lucru nu este suficient pentru a asigura că drepturile fundamentale ale omului sunt protejate.
Principiul legalității trebuie să fie clar, verificabil și non-retrospectiv. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o infracțiune penală, care nu constituie o infracțiune în momentul în care a fost comisă. Nu se poate aplica o pedeapsă mai grea decât aceea care era aplicabilă în momentul în care s-a comis infracțiunea. Acest lucru este prevăzut la articolul 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit specialiștilor români în drept public, principiul legalității presupune ca „toate activitățile Administrației trebuie să se conformeze unor reguli sau norme prestabilite, reprezintă fără îndoială garanția cea mai elaborate stabilită în Statul de drept, în beneficiul celor administrați, împotriva posibilului arbitrariu al autorității executive. Cu toate acestea, este evident că nicio activitate administrative nu regăsește în ordinea juridical limite precise care să i se impună; în general, dimpotrivă, legea însăși acordă Administrației ample puteri în apreciere cu privire la ceea ce este oportun cu privire la ceea ce este convenabil să facă atunic când ia decizii.” Acest aspect poate fi completat de ideea că legea este făcută de oameni și este făcută în beneficiul direct al celor de la putere.
Cu alte cuvinte, principiul legalității impune ca organele statului să opereaze prin lege. Cu o majoritate în parlament, este foarte posibil ca un guvern să acorde puteri excesive executivului. Teoria principiul legalității presupune aplicarea unei legi clare, verificabile și non-retrospective, dar, în practică, acest lucru nu este întotdeauna posibil. Pe de altă parte, principiul legalității presupune că nimeni nu este mai presus de lege. Nici un om nu este pasibil, în afară de o încălcare distinctă a legii stabilită în mod legal în fața instanței de drept comun. Principii generale ale Constituției și a drepturilor fundamentale sunt rezultatul unor decizii judecătorești.
Un sistem non-democratic legal, axat pe segregarea rasială și persecuție rasială, poate, în principiu, în conformitate cu cerințele statului de drept să fie un sistem juridic incomensurabil mai rău, dar va excela într-o privință: se va acționa în conformitatea cu statul de drept. Într-un regim non-democratic, drepturile fundamentale ale omului nu vor fi respectate, dar că acest lucru nu este o problemă în ceea ce privește statul de drept. Un dictator poate controla legea, poate să își creeze propriile legi, chiar dacă acestea încalcă drepturile fundamentale ale omului. Acest model este conform cu punctul de vedere oficial al statului de drept, cu lipsa de moralitate, cu neclaritatea unor legi. Pentru ca un sisitem juridic să funcționeze, este necesar să existe o anumită formă de moralitate. Astfel, doar autoritatea în conformitatea cu statul de drept, este un sistem guvernamental, nu și un sistem juridic. Conform acestui punct de vedere, sistemul juridic trebuie să funcționeze pentru interesele populației, și nu doar pentru interesele puterii.
Drepturile fundamentale ale omului includ valori precum libertatea și un proces echitabil, însă principiul legalității și al statului de drept nu merg suficient de departe pentru a acoperi drepturile fundamentale ale omului. Puterile statului nu sunt coerente, existența statului de drept nu promite uniformitate și claritate. Însă atât principiul legalității, cât și statul de drept sunt aspecte vitale în asigurarea respectării drepturilor omului și sunt garantate de constituțiile țărilor europene.
Pentru a înțelege sensul sintagmei „stat de drept”, este suficient să menționăm că acesta este o expresie care a luat naștere datoritănecesității de a propune o sintagmă care să aibă un înțeles opus sintagmei „stat polițienesc”. Sintagma a apărut pentru prima oară în Germania în anii ’90, iar cu privire la această expresie, autorul Eugen Popescu afirmă „În general, se spune că statul de drept se caracterizează prin faptul că înfăptuiește domnia legii în întreaga lui activiate, în raporturile cu cetățenii, fie în raporturile cu diferitele organizații sociale de pe teritoriul său. Utilizată în acest sens, noțiunea de <<Stat de drept>> este întâlnită chiar în textile constituționale, cum ar fi art. 23 din Constituția Germaniei, art. 1 din Constituția Spaniei etc. La o analiză mai atentă, problem Statului de drept apare mult mai complicată, ca urmare a faptului că statul, ca organizație instituționaliată, înzestrată cu suveranitate, a populației unui teritoriu determinat, nu acționează niciodată ca atare în relațiile lui interne sau externe, ci prin intermediul diferitelor organe. Statul de drept trebuie considerat un simplu instrument în folosul oamenilor care îl alcătuiesc, motiv pentru care existența acestuia presupune un sistem legislativ, călăuzit de preocuparea constantă de a ocroti personalitatea umană în integraliatea ei și de a-i crea condiții optime de dezvoltare.”
Subcapitolul 1.3. Principiul proporționalității
Principiul proporționalității reglementează exercitarea competențelor de executare de către Uniunea Europeană. Aceasta urmărește să stabilească acțiunile întreprinse de către instituțiile Uniunii în limitele specificate. „Acesta presupune ca activitatea administrative să decurgă în mod proportional cu obiectivul urmărit, și, resepectiv cu finalizarea pe cale legală, neprivând cetățenii de nici-un aspect care să faciliteze atingerea scopului propus și corect din punct de vedere legal. Proporținalitatea se află în strânsă legătură cu rezonabilul, și de asemenea, mai înseamnă că este illegal să aplici legea numai atunci când prin aceasta apare un avantaj, neintenționat omis de lege.” În conformitate cu această regulă, implicarea instituțiilor trebuie să fie limitată la ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor. Cu alte cuvinte, conținutul și forma acțiunii trebuie să fie în concordanță cu obiectivul urmărit.”
Doctrina proporționalității este în curs de dezvoltare si este un alt nou motiv de revizuire judiciară a actelor administrative. Este foarte bine înrădăcinată în sistemul continental de drept administrativ. Se pretinde că această doctrină este capabilă de a controla arbitrar acțiunea administrativă.
Odată cu creșterea rapidă a legii administrative a crescut și necesitatea de a controla posibile abuzuri de putere discreționare de către diverse autorități administrative, astfel anumite principii au evoluat. Când o acțiune întreprinsă de către orice autoritate este contrară dreptului, improprie, nerezonabilă sau irațional, o instanță de drept poate interfera cu astfel de acțiuni prin exercitarea puterii controlului jurisdicțional. Unul dintre aceste moduri de exercitare a puterii este doctrina proporționalității.
Aplicarea doctrinei proporționalității în dreptul administrativ este o problemă discutabilă și nu a fost stabilită pe deplin și în cele din urmă. Proporționalitatea acoperă un teren comun cu rezonabilitatea. Este un curs de acțiune care poate fi urmat în mod rezonabil și nu trebuie să fie excesiv. Proporționalitatea poate fi descrisă ca un principiu în care instanța se referă la modul în care administrația a dispus de prioritățile sale; esența luării deciziilor constă, cu siguranță, în atribuirea de importanță în raport cu factorii exsistenți, cu realitatea și scopul destinat.
Doctrina proporționalității atunci când este utilizată în contextul drepturilor fundamentale presupune o echilibrare și criteriul necesității. De exemplu, Curtea Constituțională Federală Germană a definit principiul proporționalității ca, o intervenție ce trebuie să fie adecvată și necesară pentru atingerea obiectivelor legislative ale administrației. Acesta nu poate impune sarcini excesive asupra persoanei în cauză, prin urmare trebuie să fie rezonabilă în efectul său.
Implicarea testului de proporționalitate pentru validitatea actelor administrative a apărut pentru prima dată în Germania în anii 1870. Cuvântul german este sinonim cu termenul „relativitate”. Trei teste sunt aplicate, din care doar unul implică proporționalitate ca atare. Cele trei teste sunt:
Măsura propusă trebuie să fie adecvată pentru acest scop;
Măsura trebuie să fie necesară;
Măsura nu trebuie să nu implice disporporție.
Proporționalitatea a apărut în dreptul francez în anii 1970. Acesta a fost salutată în primul rând de către membrii ai Consiliul de Stat este cea mai mare instanță din Franța pentru probleme de drept administrativ. Principiul a fost aplicat de către Conseil d'État în 1972. Principiul este acum bine înrădăcinat în dreptul francez. În ceea ce privește legislația engleză, principiul a fost adoptat ceva mai târziu, în anul 1985, iar în Australia acest principiu a fost văzut ca o modalitate de control juridiciar.
Curtea de Justiție a Comunităților Europene a stabilit principiul proporționalității, în scopul de a stabili dacă o dispoziție de drept comunitar este în consonanță cu principiul proporționalității, este necesar să se stabilească, în primul rând, dacă mijloacele existente pentru a atinge un obiectiv corespund importanței obiectivului și, în al doilea rând, dacă acestea sunt necesare pentru realizărizarea obiectivului.
Principiul proporționalității este prevăzut în articolul 5 din Tratatul Uniunii Europeane. Criteriile de aplicare sunt prevăzute în Protocolul (nr 2) privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității, anexate la tratat. Acesta presupune implicarea unor mijloace, într-o situație dată, pentru atingerea unui scop. „Proporționalitatea administrativă poate fi analizată cel puțin ca rezultat al combinării a trei elemente (decizia luată, finalitatea acesteia și situația de fapt căreia i se aplică), dar, în egală măsură, ca o parte a unui ansamblu mai vast, dar omogen, aproape ca o noțiune cheie a dreptului administrativ și științei administrației.”
Pentru a respecta principiul proporționalității, acțiunea europeană ar trebui să permită realizarea satisfăcătoare a obiectivelor sale. Uniunea trebuie să legifereze în măsura necesară și să acorde prioritate directivelor, mai degrabă decât regulamentelor și directivelor-cadru. În plus, acțiunea Uniunii trebuie să respecte în același timp cerințele tratatului, să lăse o marjă de decizie cât mai mare la nivel național, să respecte dispozițiile naționale bine stabilite și funcționarea sistemelor juridice ale statelor membre. Cel mai important lucru este să se asigure că standardele europene nu impun autorităților naționale, regionale sau locale constrângeri ilogice, inutile sau excesive. Potrivit lui Eugen Popescu, „principiul proporționalității demonstrează modul de funcționare a mecanismnelor de receptare în dreptul european. El este unul dintre principiile care ilustrează cel mai bine fenomenul de inspirație reciprocă a sistemelor juridice a stateor aparținând unei aceleiași Comunități de drept care se dezvoltă în prezent.”
Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității, anexat la Tratatul de la Lisabona prevede obligativitatea Comisiei Europene de a transmite proiectele actelor legislative europene parlamentelor naționale, în același timp, ca și a organului legislativ al Uniunii. Orice act legislativ european ar trebui să cuprindă o fișă detaliată care să permită evaluarea conformității cu principiile subsidiarității și proporționalității. În acest sens, „Constituția europeană menționează principiul proporționalității, în conformitate cu care conținutul și forma acțiunii Uniunii nu pot exceed ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor stabilite în Constituție.”
Subcapitolul 1.4. Principiul transparenței
Fie că este vorba de guverne, domeniul afacerilor, domeniul științei, tehnologiei sau mass-media, transparența este unul dintre factorii cheie în demonstrarea autenticității, stabilirea încrederii și dovedirea responsabilității și durabilității. Un sistem transparent permite cetățenilor să aibă acces la informații de interes public, precum și la decizii care îi implică în mod direct.
Cu noile tehnolgii, informația circulă mult mai rapid și permite un cadru deschis între autorități și cetățeni, implicarea acestora din urmă fiind mult mai vizibilă prin feedback-ul pe care îl oferă actorilor publici. Creșterea gradului de utilizare a mediului online, oferă o abordare la rezolvarea problemelor și diseminarea de informații. În acest sens, se poate afirma că: „Pornind de la premise cunoașterii dinainte chiar de adoptare a măsurilor pe care administrația preconizează să le ia, cetățenii, în mod individual sau constituiți în asociații, se pot implica, direct și activ, în procedura de elaborare a acetelor administrative normative.”
Tratatul de la Lisabona reiterează condițiile în care principiile transparenței și deschiderii oferă dreptul de a accesa documente emise de Uniunea Europeană. Acest lucru este atât un drept fundamental al persoanei fizice, cât și un principiu instituțional.
Transparența promovează responsabilitatea și oferă informații pentru cetățenii cu privire la deciziile luate la nivel de guvern. Informațiile gestionate de guvernul reprezintă un bun al cetățenilor. Fără o transparență a intituțiilor europene, cetățenii nu au acces la informație în timp util sau decid în necunoștință de cauză, fapt ce este în contradicție cu democrația participativă. „Deschiderea și transparența în administrația publică servesc două obiective precise. În primul rând respectă interesul public, în măsura în care limitează greșita administrare și corpuția.” Un exemplu relevant în acest sens este cazul Roșia Montană, un subiect extrem de mediatizat mai ales în anul 2013, când un grup de politicieni români au decis votarea legii minelor prin care se permitea extracția aurului pe bază de cianuri. Acestă decizie a fost criticată dur de societatea civilă, fapt ce a dus la o mobilizare a cetățenilor cu scopul de a pune presiune pe politicieni, astfel încât legea mineor să fie respinsă. Pe ordinea de zi, de la acel moment, circula „Spune nu legii distrugerii Roșiei Montane!” Acest exemplu este unul grăitor cu privire la principiul transpareței. Aflat în desbatere publică, înainte de a fi votat, proiectul de lege amintit, a fost respind grație implicării cetățenilor, însă acest lucru nu ar fi fost posibil dacă aceștia nu aveau acces la informații și nu ar fi aflat despre acest plan al politicienilor români.
În consecință, „accesul la documente administrative, și în general, la informative, deci, principiul transparenței care derivă din acesta, constituie unele dintre fundamentele drepturilor omului. Libertatea și democrația într-un Stat sunt direct proporționale cu cantitatea și nivelul de finformații la care cetățenii au acces.” În completare, este essential să amintim modul în care era permis accesul la informații în perioada comunistă. Din moment ce principiul transparenței nu este respectat, deciziile administrațiilor puteau afecta cetățenii, fără ca aceștia să fie consultați. Cenzura era prezentă, iar consultarea publică era practice inexistentă.
Angajamentul public îmbunătățește eficiența guvernului și îmbunătățește calitatea deciziilor sale. În ceea ce privește Uniunea Europeană, „Asigurarea transparenței în activitățile instituțiilor, organismenlor, birourilor și agențiilor Uniunii este reglementată în mod expres și în Tratatul instituind o Constituție pentru Europa (art. 1-50), care prevede că acestea își vor desfășura activitatea în modul cel mai deschis posibil. În același timp, este recunoscut oricărei persoane fizice rezidente într-un stat membru, precum și oricărei persoane juridice o reprezentanță înregistrată într-un stat membru, dreptul de acces la documentele instituțiilor, organismelor, birourilor și agențiilor Uniunii.” Cunoașterea este larg dispersată în societate, iar funcționarii publici beneficiază de accesul la aceste cunoștințe dispersate.
Subcapitolul 1.5. Principiul motivării
Este principiul care prevede precizarea motivației pentru care sunt emise o serie de acte legislative, sunt luate hotărâri și decizii. Cu alte cuvine este necesară o argumentare a deciziilor luate la nivel administrativ. Principiul motivării este exersat cu scopul de a mari gradul de responsabilitate a celor implicații în serviciile publice, evitarea unor acte discriminatorii sau utilizate în interese proprii.
Utilizarea prinicpiului motivării, contribuie și la împiedicarea apariției oricăror conflicte între administrații și cetățeni. „Motivarea apare ca un element esențial pentru formarea convingerii cetățenilor cu privire la legalitatea și oportunitatea actului legislative, reprezentând în același timp, și o garanție a unei analize temeinice și obiective a împrejurărilor de fapt punoașterii aprofundate a unei aplicări corespunzătoare a normelor lagale vigoare la fiecare speță, a alegerii soluției optime de către organul de decizie. Motivarea actului administrativ sporește spiritual de răspundere al funcționarilor și permite un control eficient al legalității.”
Principiul motivării, impune obligativitatea ca deciziile luate de administrații să fie făcute publice și explicate cetățenilor, astfel încât să nu fie încălcate limitele moralității. Acesta implică și un control al angajaților din structurile administrațiilor publice, indiferent de poziția ierarhică a acestora. „La nivel comunitar, s-a apreciat că motivarea urmărește o dublă finalitate. Ea îndeplinește, în primul rând, o funcție de transparență în profitul cetățenilor care ar putea astfel să verifice dacă actul este sau nu este întemeiat. Ea permite, de asemenea, Curții să îndeplinească controlul său jurisdicțional.”În consecință, în procesul guvernării, statele membre ale Uniunii Europene au obligativitatea de a-și motiva actele legislative în raport cu cetățenii. În România, de exemplu, actele legislative înainte de a fi adoptate, sunt în dezbatere publică, urmând ca abia apoi să fie îmbunătățite și adoptate. Aceste aspecte, vro fi însă analizate mult mai concentrat în capitolele care urmează.
Capitolul II. Principii ale guvernării locale
Subcapitolul 2.1. Considerații generale
Înainte de a trece la identificarea normelor constituționale aplicabile în chestiunea guvernării lcale este necesar să se prezinte conținutul și importanța conceptului de serviciu public. Văzut ca un mod de realizare a nevoilor umane de ordine publică, noțiunea de serviciu public este de dată recentă, analiza conținutului și semnificației fiind de actualitate în domeniul științelor administrative, cu atât mai mult, deoarece este considerat ca fundament al administrației publice.
Examinând literatura de specialitate, observăm că, în încercarea de a defini noțiunea de serviciu public, două sensuri sunt evidente:
Un sens material (funcțional);
Un sens organic.
Într-un sens material sau funcțional, prin noțiunea de serviciu public se înțelege orice domeniu de interes general efectuat de către administrația publică. Prin urmare, ne-am ține cont de faptul că, în acest prim sens, misiunea serviciului public este de a satisface interesul general, comun pentru întreaga comunitate, acesta fiind tocmai scopul administrației publice.
În sens organic, serviciu public este un set de agenți și mijloace, persoane publice sau o agenți privați autorizați de către o persoană publică să ofere servicii pentru a satisfice nevoile publicului.
Căutând o definiție unitară a serviciului public, se poate ține cont de faptul că acesta reprezintă activitatea organizată sau autorizată de către un organism administrativ, care își propune să răspundă nevoilor și necesitățile publicului. „Spre desoebire de autoritatea publică centrală, componentă la nivelul întregii țări, administrația publică locală este componentă numai în limitele unității administrative-teritoriale în care funcționează.”
Astfel, se disting dispozițiile care reglementează principiile generale, care se situează la baza funcționării tuturor autorităților publice, și, prin urmare la baza celor care furnizează de servicii publice. Cu titlu de exemplu, putem menționa principiul egalității în fața autorităților de drept public, fără privilegii un discriminare. Apoi, putem identifica dispoziții care consacră principiile care stau la baza organizării și funcționări administrației publice și serviciilor publice generale, în special. În acest sens, Constituția română prevede în art. 120 principiile de bază în domeniu, care arată că administrarea unităților administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice.
În aceeași ordine de idei, există prevederi constituționale care menționează că autoritățile publice care au competențe în furnizarea de servicii publice sau exercită anumite rapoarte cu autoritățile de furnizarea serviciilor publice. De exemplu, în conformitate cu art. 122 alineatul 1 din Constituție, „consiliul județean este autoritatea administrației publice pentru coordonarea activităților guvernului la nivel municipal, în scopul de a satisface nevoile publice ale județului”, sau, în conformitate cu art. 123 alineatul 1, „prefectul este reprezentantul administrației publice locale și conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unităților administrativ-teritoriale”. Toate aceste princii sunt valabile atât pentru administrația publică centrală, cât și pentru aministrația publică reginală și locală. „Între cele două categorii, administrația pulică centrală și administrația publică locală, există legturi strânse în statele unitare, dar și delimitări, determinate de faptul că la baza organizării și funcționării administrației publice locale se află principiul autonomiei locale, având de cele mai multe ori o consacrare constituțională.”
O altă categorie de dispoziții este conținută în titlul II, capitolul II din Constituție care se ocupă cu drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, menționând în același timp publicul serviciile implicate. „Administrația publică locală este considerată una dintre cele mai eficiente forme de autogestiune administrative, asigurând potrivit unui autor francez, un înalt grad de democrație, colectivitățile teritoriale autonome fiind veritabile contrapuneri, calitate în care pot să previa abuzul guvernului central.”
Astfel, de exemplu, dreptul la informare, reglementat de art. 31, este furnizat de mass-media, publică și privată, sau dreptul la sănătate, reglementat de art. 34, care este furnizat de servicii publice de asistență socială etc. Se poate observa, prin urmare, că punerea în aplicare a oricărei libertăți sau drepturi fundamentale se realizează printr-un serviciu public corespunzător.
Subcapitolul 2.2. Principiul descentralizarii și federalismului
Descentralizarea este procesul de redistribuire sau dispersare a funcțiilor, puterii, de la oameni sau autorități centrale. În timp ce fenomenul centralizării, în special în domeniul guvernamental, este larg studiat și practicat, nu există o definiție comună sau înțelegere a descentralizării. Sensul de descentralizării poate varia în parte din cauza diferitelor domenii de aplicare. Concepte ale descentralizării au fost dezvoltate în raport cu dinamica de grup și știința managementeului în întreprinderi și organizații private, științe politice, drept și administrație publică, economie și tehnologie.
Cuvântul „centralizare” a intrat în folosință în Franța în 1794 când conducerea post-franceză a creat o nouă structură de guvern. Potrivit lui profesorului Eugen Popescu, „centralizare concentrează ansamblul sarcinilor administrative din teritoriul național la nivelul statului, sarcini a căror îndeplinire și-o asumă printr-o administrație ierarhizată și unificată.” Cuvântul „descentralizare”, a intrat în utilizare în anii 1820. Termenul „centralizare” a fost folosit pentru prima data în Anglia în anul 1800. Acesta făcea referire la dinamica guvernării, centralizarea birocratică și eforturile franceze privind descentralizarea funcțiilor guvernamentale.
Descentralizarea are, nu numai o valoare administrativă, dar și o dimensiune civică, deoarece cresc oportunitățile cetățenilor de a lua parte la deciziile publicize din cadrul comunităților din care fac parte, fapt ce determină o implicare mult mai mare în actul guvernării locale. În consecință, prin acumularea acestor libertăți locale, se naște cel mai eficient mod de guvernare c împotriva pretențiilor guvernului central, chiar dacă aceasta a fost susținută de o voință impersonală, colectivă.
În America la începutul secolului XX ca un răspuns la centralizarea bogăției economice și creșterii puterii politice a avut loc o mișcare prin care se impunea descentralizarea. Americanii au dat vina pe producția industrială la scară largă pe motiv că aceste afaceri extinse distrug afacerile deținătorilor locali, precum și a producătorilor mici. După acest model, un număr mare al statelor s-au angajat n procesul descentralizării în încercarea de a accelera tranziția și dezvoltarea economică. Această tendință este cuplată cu creșterea interesului și rolulului societății civile și a sectorului privat ca parteneri la guvernele în căutarea unor noi modalități de livrare de servicii. Pe de altă parte, centrașizarea administrative „este privită ca raportul natural al puterii central cu cea locală, opusul ei fiind lipsa de raport, ceea ce nu ar fi posibil, pentru că în realitate există întotdeauna raport, o legătură între interesul general și cel special..”
Descentralizarea guvernării și consolidarea capacității de guvernare locală este în parte, de asemenea, o funcție a tendințelor societale mai largi. Acestea includ, de exemplu, neîncrederea în creșterea capacității de guvernare, în general, dispariția spectaculoasă a unora dintre sistemele cele mai centralizate din lume (mai ales Uniunea Sovietică) și cerințele separatiste emergente care par să fie în ultima etapă a existenței lor. Mișcarea spre responsabilitate locală și un control mai mare asupra destinului cuiva este, cu toate acestea, nu numai rezultatul atitudinii negative față de administrația centrală. Mai degrabă, aceste evoluții, așa cum am observat deja, sunt în principal conduse de o dorință puternică de participare a cetățenilor și organizațiilor din sectorul privat la guvernare.
Descentralizarea în orice domeniu este un răspuns la problemele sistemelor centralizate. „Prin urmare, descentralizarea nu reperezintă opusul centarlizării, ci micșorarea ei, diminuarea concentrării puterilor, ea sporind pe măsură ce scade centralizarea. Problema care preocupă orice națiune este deci cea a gradului de descentralizare necesar, ce variază după întinderea teritoriului, mărimea populației, condițiile economice și politice existente, tradiții etc.” În completarea acestui argument aducem și afirmația unui alt autor român: „Din punct de vedere practic, conducerea centralizată prezintă avantajul că actele Parlamentului și ale Guvernului ar fi aplicate unitar pe întreg teritoriul statului. De asemenea, conducerea centralizată presupune dreptul de control al centrului asupra modului în care îi sunt respectate deciziile și posibilitatea de corecție a actelor care nu sunt conforme cu ordinele autorităților centrale. Potrivit unei asemenea scheme teoretice, într-un sistem centralizat numai organele centrale sunt abilitate să ia măsuri legislative și decizii administrative pentru întreg teritoriul.”
Descentralizarea în guvern, subiectul cel mai studiat, a fost văzut ca o soluție la probleme cum ar fi declinul economic, incapacitatea guvernului de a finanța servicii și declinul lor general în prestarea serviciilor supraîncărcate, cererile minorităților de a avea un cuvânt de spus în guvernarea locală, slăbirea legitimității sectorului public și presiunea globală și internaționalăasupra țărilor cu sisteme ineficiente, nedemocratice, prea centralizate. Următoarele patru obiective sunt prezentate frecvent în diverse analize ale descentralizării.
Participarea. În descentralizarea principiul subsidiarității este adesea invocat. Se consideră că cea mai mică sau cel puțin centralizată autoritate care este capabil să facă față unei probleme în mod eficient ar trebui să facă acest lucru. Conform unui definiții: Descentralizarea sau guvernarea descentralizată, se referă la restructurarea sau reorganizarea autorității, astfel încât să existe un sistem de co-responsabilitate între instituțiile de guvernare la nivel central, regional și local în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel crescând calitatea generală și eficacitatea sistemului de guvernare, în timpul creștereii autorității și capacității la nivel sub-național. Descentralizarea este adesea legată de conceptele de participare la luarea deciziilor, democrației, egalității și libertății de autoritate mai mare. Descentralizarea îmbunătățește vocea democrației. Teoreticienii cred că autoritățile locale reprezentative, cu puteri discreționare reale sunt baza descentralizării, care pot duce la eficiență locală, echitate și dezvoltare. Există trei trei tendințe majore cu privire la descentralizare: o implicare mai mare a jurisdicției locale și societatții civile în gestionarea afacerilor lor, cu noi forme de participare, consultare, și parteneriate. Descentralizarea a fost descrisă ca un contrapunct la globalizare, care elimină deciziile din stadiul local și național în sfera globală a intereselor multinaționale sau non-naționale. Descentralizarea revine la nivelurile sub-naționale de luare a deciziilor.
Diversitatea. Diversitatea joacă un rol important în sistemele descentralizate, cum ar fi ecosistemele, grupuri sociale, organizații mari, sisteme politice. Diversitatea este definită ca fiind proprietatea unică a entităților, agenților sau persoane fizice care nu sunt împărtășite de un grup mai mare, de o populație, de o structură. Descentralizarea este definită ca o proprietate a unui sistem în care agenții au o oarecare abilitate de a opera pe plan local. Ambele, descentralizarea și diversitatea sunt atribute necesare pentru a atinge auto-organizarea intereselor. Susținătorii descentralizării politic susțin că o mai mare participare, contribuie la o mai bună informare a societății, iar cetățenii vor fi capabili să ia decizii mai relevante decât cele efectuate numai de către autoritățile de la nivel național. Descentralizarea a fost descrisă ca un răspuns la cereri pentru o diversitate.
Eficiență. În afaceri, descentralizarea conduce la un management prin rezultate, filozofie care se concentrează pe obiective concrete care trebuie realizate prin rezultatele unitare. Descentralizarea programelor de guvernamentale presupune creșterea eficienței guvernării, prin reducerea congestionării în domeniul comunicațiilor și determinând o reacție mai rapidă la probleme neprevazute, o capacitate sporită de a furniza de servicii, îmbunătățirea informării cu privire la condițiile locale, și mai mult sprijin din partea beneficiarilor de programe. Firmele pot prefera descentralizarea, pentru că asigură o eficiență datorită faptului că managerii sunt mai apropiați la informațiile locale și astfel pot lua decizii și într-un mod mai rapid; iar asumarea responsabilității lor eliberează managementul superior pe termen lung. Aceleași principii pot fi aplicate și domeniului guvernării. Descentralizarea promite sporirea eficienței, atât prin concurs inter-guvernamental cu caracteristici de piață, cât și printr-o disciplină fiscală care atribuie autoritate fiscală și cheltuieli la cel mai scăzut nivel posibil pentru cei care guvernează. Aceasta funcționează cel mai bine atunci când membri ai guvernului subnațional au tradiții puternice de democrație, responsabilitate si profesionalism.
Rezolvarea conflictelor. Descentralizare economică și / sau politică poate ajuta la prevenirea sau reducerea conflictelor, deoarece acestea reduc inegalitățile reale sau percepute între diferite regiuni sau între o regiune și guvernul central. Descentralizarea politică reduce conflictele intrastatale excepția cazului în care politicienii crează partide politice care mobilizează minorităților și chiar grupuri extremiste pentru a cere mai multe resurse și putere guvernelor naționale. Cu toate acestea, probabilitatea ca acest lucrur să se întâmple depinde de factori cum ar fi modul în care sunt tranzițiile democratice, precum și de caracteristici cum ar fi proporția la guvernare a unui partid regional. Descentralizarea poate promova pacea în cazul în care încurajează părțile atatului să respecte cerințele regionale și să limiteaze puterea partidelor regionale.
Procesele de descentralizării presupun redefinirea structurilor, procedurilor și practicilor de guvernare pentru a fi mai aproape de cetățeni și pentru a-i face mai conștienți de costurile și beneficiile existente la nivel regional; aceasta nu este doar o mișcare de putere de la nivel central către administrația locală. Este mai mult decât un proces, acesta este un mod de viață și o stare de spirit.
Procesele prin care entitățile trec de la o stare mai puțin centralizată sunt variate. Ele pot fi inițiate de la centrele de autoritate sau de la persoane, localități sau regiuni sau de ambele părți, fiind un rezultat al autotirăților administrației publice centarale și locale care lucrează împreună. De jos în sus descentralizare subliniază, de obicei, valori politice, cum ar fi capacitatea de reacție la nivel local, creșterea participării și stabilitatea politică. Descentralizare de sus-jos poate fi motivată de dorința de a a scade deficitul, de a găsi mai multe resurse pentru a plăti pentru serviciile sau achita datoria publică. Descentralizarea nu ar trebui să fie impusă, ci ar trebui să fie realizată într-un mod respectuos.
Descentralizarea se întâmplă în mod ideal, ca un proces rational și ordonat, dar aceasta are loc adesea în perioade de criză economică și politică, căderea unui regim sau rezultatul luptelor pentru putere. Chiar și atunci când se întâmplă lent, există o nevoie de experimentare, testare, reglare și replicarea a experimentelor reușite în alte contexte. Nu există nici un plan pentru descentralizare, deoarece depinde de starea inițială a unei țări, puterea, viziunea și interesele oamenlior politici.
Descentralizarea, de obicei, este un proces conștient bazat pe politici explicite. Cu toate acestea, ea poate să apară ca descentralizare tăcut, în absența unor reforme și schimbări. O variantă în acest sens este descentralizarea accidentală, atunci când alte inovații politice produc o descentralizare neintenționată de putere și resurse. În China și Rusia, autoritățile de nivel inferior atins puteri mai mari decât autoritățile centrale.
Descentralizarea poate fi inegală și asimetrică având în vedere populația oricărei țări, factorii politici, etnici și alte forme de diversitate. În multe țări, responsabilitățile politice, economice și administrative pot fi descentralizate în zonele urbane mai mari, în timp ce zonele rurale sunt administrate de guvernul central. Descentralizarea responsabilităților provinciilor poate fi limitată numai la acele provincii sau state care doresc sau sunt capabile să acționeze în mod responsabil.
Descentralizare sa poate fi teritorială, trecerea puterii de la autorități publice urbane la autorități publice rurale. Aceasta poate fi funcțională, prin deplasarea luării deciziilor de la o administrație din mediul urban, la o administrație din mediul rural, după modelul sucursalelor. Acesta a fost numit noul management public, care a fost descris ca fiind o formă de descentralizare sau managementul prin obiective.
Există câteva tipuri principale ale descentralizării administrative:
Deconcentrarea. Cea mai slabă formă de descentralizare, fiind caracterizată prin deplasări de responsabilitate pentru luarea deciziilor și punerea în aplicare a unor funcții publice din partea oficialilor de la administrațiile centrale cu cele din raioane existente sau, dacă este necesar, sub controlul direct al guvernului central. Aceasta implică crearea de întreprinderi publice-privat sau corporații, sau de autorități, proiecte speciale sau districte de servicii. Toate acestea vor avea o mare putere de apreciere de luare a deciziilor și ele pot fi scutite de cerințele de serviciu public, fiindu-le poate fi permis să taxeze utilizatorii pentru servicii.
Transferul. Transferarea responsabiliății pentru luarea deciziilor, gestionarea finanțelor și punerea în aplicare a anumitor funcții publice la nivel sub-național, cum ar fi guvernele locale sau guvernele regionale de la administrația centrală.
Cesiunea. De asemenea, numită privatizare, poate însemna pur și simplu contractarea serviciilor companiilor private. Sau poate însemna renunțarea totală la responsabilitatea pentru luarea deciziilor, finanțe și punerea în aplicare a unor funcții publice. Facilități vor fi vândute, muncitorii transferați sau concediați, iar companiilor private sau organizațiilor non-profit le este permisă de a furnizarea serviciilo. Multe dintre aceste funcții inițial au fost efectuate de către persoane fizice, companii sau asociații și mai târziu preluate de către guvern, fie direct, fie prin reglementarea entităților de afaceri care au concurat cu programele guvernamentale nou create.
Factorii care împiedică descentralizarea includ capacitatea administrativă sau tehnică locală slabă care pot duce la servicii ineficiente; resurse financiare inadecvate pot fi implicate pentru a efectua noi responsabilități locale, în special în faza de start-up atunci cand acestea sunt cel mai necesare; distribuirea inechitabilă a resurselor; descentralizare poate face coordonarea politicilor naționale prea complexe; cooperăriile locale pot submina de orice neîncredere între sectoarele public și privat; descentralizarea poate duce la costuri de aplicare mai ridicate și la conflicte datorate resurselor în cazul în care nu există nivel nu este mai mare de autoritate.
În plus, descentralizarea nu poate fi la fel de eficientă pentru servicii standardizate, de rutina, bazate pe rețea. Dacă există o pierdere a economiilor de scară în achiziționarea muncii sau resurselor, cheltuialile implicate în descentralizare pot implica chiar pierderea controlui administrațiilor centrale asupra resurselor financiare.
Alte provocări, și chiar pericole, prevad posibilitatea ca elitele locale corupte să poată capta centre de putere regionale sau locale, în timp ce elementele constitutive să piardă reprezentare. Politica de mecenat va deveni agresivă și funcționarii publici se simt compromiși; în plus descentralizarea poate duce la informații incomplete și ascunse de luare a deciziilor. S-a observat că în timp ce descentralizarea ar putea crește eficiență productivă ar putea submina eficiență de alocare, făcând redistribuirea bogăției mai dificilă. Descentralizarea va duce la disparități mai mari între regiunile bogate și cele sărace, mai ales în perioade de criză, când guvernul național nu poate fi în măsură să ajute regiunile aflate în nevoie.
Subcapitolul 2.3. Principiul deconcentrării
Pornind de la scopul organizării serviciilor publice și anume îndeplinirea intereselor generale ale comunității, aceast subcapitol își propune să analizeze principalele elemente care stau la baza distincției dintre descentralizare și deconcentrării, ca modalități de organizare a serviciilor publice, având în vedere că, în absența unor delimitări clare ale diferențelor între aceste două principii, nu de câteva ori, există multe confuzii în aplicarea acestora.
Importanța acestui aspect care este de interes pentru substanța problemei este distincția între descentralizarea și deconcentrarea serviciilor publice, care sunt leal două distincte realități. Fiind un subiect foarte nou, ceea ce duce la discuții ample, problema descentralizării și deconcentrării serviciilor publice s trebuie să fie supuse dezbaterii în special în contextual care punerea în aplicare a acestor două principii privește nevoile unei comunități, fie că este vorba un nivel național sau local, îndeplinirea nevoilor lor fiind chintesența administrației publice.
Corecta înțelegere și delimitarea precisă între descentralizarea și deconcentrarea serviciilor publice este de o importanță deosebită mai ales din punct de vedere practic, deoarece apar de multe ori incertitudini în aplicarea acestor două principii de bază ale administrației publice în țara noastră. În acest context, discuția a problemei descentralizării și deconcentrării serviciilor publice ne permite să subliniem faptul că unele servicii publice sunt în responsabilitatea statului, și altele sunt în responsabilitatea autorităților publice sau a consiliilor locale, pentru a satisface nevoile și necesitățile generale ale unităților administrativ-teritoriale.
Principiile ordinii constituționale – descentralizare și deconcentrare – sunt la baza organizării și funcțioării administrației publice din România ca un întreg și, în special, al serviciilor publice. Descentralizarea în administrația publică este baza pentru rezolvarea problemelor care nu se poate face de funcționari numiți pe centru, dar de cei aleși de către un organul electoral. Mai precis, în sistemul administrativ descentralizat, intereselor administrației locale (municipale, orășenești sau județene), este realizată de către autoritățile alese în mod liber de către cetățenii comunității, care au, în conformitate cu normele constituționale, putere financiar și capacitate de decizie autonomă.
În anii ’60, realocarea puterii de la administrațiile centrale, către diverse provincii, reprezenta expresia raționalizării și modernizării a întregii organizări administrative publice. În contrast cu descentralizarea (și ușoarele implicații politice), deconcetrarea este un concept intrinsic administrativ care implică delegarea funcțiilor din cadrul unor administrații de nivel mai mare către unele de nivel mai mic.
În cele mai multe cazuri, deconcentrarea are loc prin transferal sarcinilor administrative de la nivel central, către nivelurile regionale, județene sau locale. Acest transfer se realizează urmând modelul admisnitrațiilor de unde au fost preluate cu scopul de a fi mult mai aproape de cetățeni și de a răspunde în mod eficient nevoilor lor. Cu alte cuvinte este vorba de o reprezentarea miniserelor, plasate la nivel central, la nivel regional, iar în literatura de specialitate poartă denumirea de „municipalitate limitată”.
Această formă de administrare are și rolul de a ușura munca celor din administrațiile central, însă deciziile sunt luate la nivel central, în timp ce execuția revine administrațiilor care au preluat sarcinile. Acesta este un model clasic, însă în practica diferitelor state mai poate fi întâlnit și modelul prin care deciziile sunt luate de administrațiile care au primit sarcinile. În acest mod, administrațiile locale și regionale sunt cele care adaptează serviciile specificuluiui regiunilor, oreașelor lor.
Deconcentrarea este un termen folosit pentru a descrie procesul prin care are loc un transfer de organizare centrală, transferând unele dintre responsabilitățile sale la unitățile de nivel inferior în jurisdicția sa. Acest proces redistribuie balanța de putere și autoritate între administrația centrală și celelalte unități de proporții mai mici. O anumită cantitate de confuzie poate rezulta din faptul că în limba engleză deconcentrare literatură este adesea prezentat ca fiind o subcategorie a descentralizării administrativea. Cu toate acestea, ar trebui să se țină seama de faptul că aceast din urmă termen se referă la transferul responsabilităților de către o entitate centrală către organisme care au propria lor personalitate juridică.
Potențialul de confuzie este crescut între deconcentrare și descentralizare, deoarece acestea pot avea loc simultan și interacționează în moduri care contribuie la o rezistențăa a neclarității dintre cele două procese. Acestea fiind spuse, este în general recunoscut faptul că, în principiu, cele două tratamente trebuie să fie pus în aplicare în același timp, astfel încât acestea să poată completa reciproc.
Deconcentrarea se poate baza pe îndeplinirea unor funcții – de exemplu, atunci când o unitate sde erviciu independentă este creată de către administrația centrală – sau pe o bază geografică – de exemplu, atunci când deciziilor la un anumit nivel se acordă diferitelor unități administrative de pe un anumit teritoriu. Ultimul tip de deconcentrare primește mai multă atenție decât primul într-un context în care descentralizarea politică și teritorial este în curs de promovare.
Avantajele oferite de deconcentrare sunt similare în parte cu cele asociate cu descentralizarea:
acțiuni bazate pe o cunoaștere mai profundă a particularităților locale și clientelismului;
deciziile mai bine adaptate la contextul local și luate mai rapid;
o mai mare implicare și colaborare din partea actorilor locali.
Pe de altă parte, deconcentrarea poate, de asemenea, duce la uniformitate diminuată, încetinirea controlului și ocolirea anumitor aspecte, dacă ierarhia unităților permite transferal responsabilităților înt-un mod necontrolat. În cele din urmă, succesul de deconcentrării depinde în mare măsură de gradul de autonomie de care bucură entitățile cărora le-au fost transferate responsabilități. Acest autonomie poate varia considerabil de-a lungul unui proces, puterea de decizie de la nivel central se concentrează la nivel regional, la celelalte puteri decizionale independente, acordate persoanelor de nivel inferior pentru diferite aspecte de management (de exemplu, organizare, resurse, activități, relații externe etc.).
Punerea în aplicare a oricărui proces deconcentrare se poate întâlni cu rezistență de la două principale elemente:
Primul este administrația centrală, deoarece diverse unități pot fi reticente cu privire la pierderea controlului și funcționarii publici se pot simți nesiguri cu privire la avantajele locației și mobilitatea profesională.
Al doilea este legat de lucrări ale sistemului politic, în care principiul responsabilității ministeriale, împreună cu relațiile directe dintre oficialii aleși la diferite niveluri, încurajarea liderilor guvernamentali de centru li se cere monitorizarea îndeaproape a evoluțiilor care au loc pe teritoriul.
Deconcentrarea este mai presus de toate un proces care este intern la fiecare administrație publică. Când este implementat între mai multe ministere în același timp și în mod concertat, rezultatul poate fi o schimbare în relațiile dintre guvernul central și unitățile sale de nivel inferior, precum și o acțiune publică mult mai integrată. Acest proces implică o trecere de la un tip de deconcentrare, care se acordă de către o administrație centrală, care este sectorială în domeniul de aplicare și care are un rol esentțial în proiectarea procesului de deconcentrare, care este asumat în comun de diferite niveluri de administrare.
De exemplu, acțiunea de coordonare regională publică se bazează în special pe mecanismele de colaborare interministerială, cum ar fi conferințe regionale administrative. De asemenea, implică inițiative comune de acțiune și de mobilizare a actorilor regionali. Aceasta, la rândul său, necesită alinierea entităților deconcentrate cu entități descentralizate.
Importanța acordată conceptului de descentralizare politică și teritorială în societate, la nivelul dezbaterilor, elaborărilor politicilor guvernamentale și agendelor internaționale, probabil explică, într-o oarecare măsură, lipsa de cercetare axată pe deconcentrare în comparație cu descentralizarea.
Capitolul III – Principiul autonomiei locale
Subcapitolul 3.1. Noțiune
Conceptul de autonomie locală apare pentru prima dată în Regulamentul Organic, deși numai pentru orașel: „Pentru că noi credem că bunăstarea orașului este cel mai bine îngrijit de către cei care locuiesc în el, Autoritatea de Stat a decis să le dea dreptul de a-și proteja interesele prin intermediul consiliilor locale formate din membri aleși de către locuitorii orașului la sine”.
Oamenii care avueau dreptul de a fi aleși în consiliul trebuiau să trăiască în orașul respectiv. Principala datorie a acestor consilii a fost de a administra și de a gestiona o varietate de probleme și servicii în oraș, precum și de implementarea unor reglementări care conțineau instrucțiuni foarte detaliate într-o gamă largă de probleme administrative, de la vot buget, încheierea contractelor, pavaj și iluminat de drumuri, a politicii urbane pentru înfrumusețarea orașului etc. activitatea consiliilor menționate mai sus au fost în grija și controlul consiliului de administrație (guvernul, așa cum unii autori se referă la ea).
Regulamentele Organice nu a schimbat statutul satelor, care erau încă reglementate de comisii cu funcții anuale, în timp ce oamenii din sat puteau alege un funcționar șef (denumit „Parcalab” în Țara Românească și „Vornic” din Moldova), numai cu aprobarea liderului județean și a sătenilor, în conformitate cu vechiul obicei.
În ciuda tuturor acestor inovații și încercări de a moderniza organizarea administrației publice locale, trebuie să spunem că Regulamentele Organice menținut proprietatea privată a orașelor. Această problemă a devenit un punct de pragmatic „în cerințele mișcării 1848 în cele două Principate românești” și au fost preluateși de către Convenția de la Paris (art. 46 ultimul paragraf), precum și în legea prin Legea din 1 și 2 aprilie 1864, prin care Cuza a acordat statutul de persoane juridice, atât pentru județe, cât și pentru sate, atribuindu-le organe reprezentative.
Astfel, cu adevărat modern sistemul administrației publice locale românesc a fost stabilit prin legile lui Cuza din 1864, Legea pentru înființarea Consiliilor Județene și a Legii comunale, atât de influențate de sistemul francez. În aceste două legi județele și localitățile au fost văzute ca unități administrativ-teritoriale investite cu personalitate juridică, dotate cu patrimoniu și autoritatea publică, reglementate prin consilii alese prin vot, bazate pe calificare. În afară de aceste consilii, județele au avut un prefect și satele au avut un primar, numite atât de guvern, cât și de prefect, iar primarul a fost executorul deciziilor luate de consiliul satului.
Organizațiile administrative ulterioare bazate pe constituții și legi obișnuite erau înainte instituirii republicii, în încercarea de a se găsi soluții pentru administrația de stat la nivel local, ezitând între descentralizare și de-concentrare, autonomie și centralizare, fără a stabili în continuare alte autorități administrative speciale sau agenții. În general, sistemul juridic a păstrat autoritatea colectivă, și, respectiv, autoritatea individuală, ca un mijloc de a rezolva, într-un mod mai mult sau mai puțin autonom, toate problemele unităților administrativ-teritoriale, indiferent de natura lor.
Urmând exemplul sovietic, Constituția din 1948 a introdus organele locale ale autorității de stat cunoscută în dreptul constituțional ca consiliile oamenilor, în timp ce, de asemenea, au oferit pentru comitetele executiveîncadrarea lro organisme „de direcție și execuție” a consiliilor populare, studiate în legea administrativă; acest model a fost, de asemenea, menținute și în Constituțiile din 1952 și 1965, precum și în legile emise în conformitate cu acestea. Mai mult decât atât, în această etapă, autoritățile locale de specialitate au fost stabilite.
Astfel, organele locale de specialitate ale administrației de stat au fost create sub numele de „secțiuni atașate la comitetele executive ale consiliilor populare”, prin Decretul nr. 259/ 1950, emis în conformitate cu art. 85 din Constituția din 1948; la rândul său, Constituția 1952 s-a referit în mod special la această problemă (art.62).
Pe baza acestor reglementări, așa-numitele secțiunile au fost subordonate orizontal la comitetul executiv și subordonate vertical la secțiunea similară atașată la comitetul executiv la următorul nivel de guvern, până la ministerul sau agenția centrală în acest domeniu. A doua etapă în dezvoltarea acestor autorități a fost marcată prin Legea nr. 6/ 1957 privind organizarea și funcționarea consiliilor populare. Din cauza unor greșeli de limbă, această lege părea să definească conectarea secțiunilor cu agențiile centrale corespunzătoare doar prin intermediul Comitetului executiv care fusese atașate la acestea, însă unii autori susțin că secțiunile ș-au schimbat natura juridică și au devenit departamente ale aparatului local.
A treia etapă în reglementarea acestor autorități de „descentralizare tehnică” a fost declanșată de Constituția din 1965 (art. 93, care a devenit art.100 după amendamentele din 1974) și prin Legea nr. 57/ 1968, care conținea un capitol specială (Capitolul VII în ultima sa versiune, art.81-86) intitulate „Organele de specialitate locale ale administrației de stat”. Pe baza acestor reglementări-cadru, o serie de acte normative organice și speciale au fost reglementate. Pentru o mai bună înțelegere a acestui concept de organizare administrativă trebuie să ne amintim prevederile Constituției din 1965: „În conformitate cu legea, consiliile populare organizează organisme specializate ale administrației publice locale pe lângă comitetele lor executive sau, dacă este necesar, pentru panourile lor executive. Agențiile specializate administrației publice locale sunt subordonate atât consiliului oamenilor, cât și comitetului lor executiv lor, sau în cazul în care este necesar, comitetul executiv, precum și a agențiilor locale și de stat, care sunt mai mari în rang”.
Prin urmare, Constituția din 1991 marchează nu numai începutul etapei a patra în dezvoltarea cadrului legal privind autoritățile locale de specialitate, ci și o schimbare majoră în filosofia care stă la baza acesteia. Constituția definește în primul rând rolul consiliului local, primarul și consiliul județean ca autoritățile descentralizare teritorială și apoi continuă să stabilească rolul prefectului ca reprezentant al guvernului central la nivel local, prin urmare, ca o autoritate concentrată. În această linie de gândire Art. 122 alineatul 2 arată că prefectul „gestionează serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale, la nivelul unităților administrativ-teritoriale”.
Consiliul de Elaborare a Constituției a avut lungi dezbateri privind modul de exprimare al conceptelor și în cele din urmă a convenit asupra unor termeni. De exemplu, termenul „descentralizat” a înlocuit un termen mult mai tehnic și este precis din punct de vedere al dreptului administrativ ca o știință. Acesta a fost unul din punctele în care redactorii au trebuit să schimbe acuratețea tehnică a dreptului pentru a se potrivi în precizie judiciară, care nu trebuie să ne împiedice de la descoperirea sensului adevărat într-un discurs teoretic. Este evident că prefectul direcționează serviciile ministerelor (de alte organisme centrale de specialitate) la nivel local, care sunt serviciile de stat și sunt clar deconcentrate și nu serviciilor descentralizate. Autoritățile descentralizate sunt doar cele care fac autonomia locală, autoritățile locale sunt în sarcina aleșilor cetățenilor. Prin urmare, organele locale de specialitate ale administrației de stat sunt funcționale, subordonate orizontal prefectului, și organic, subordonate vertical ministrului. Cu toate acestea, existența lor nu împiedică consiliile locale sau județene în stabilirea întreprinderilor autonome publice în derularea activităților.
Organizarea principiile administrației publice locale, în conformitate cu Constituția din 1991
Constituțiile contemporane sunt extrem de diferite în modul în care acestea reglementează tehnic organizarea administrației publice locale. În timp ce unii fac puțin mai mult decât incluzând o simplă trimitere (de exemplu, art.72 din Constituția franceză), altele conțin titluri întregi (de exemplu, titlul VII din Constituția spaniolă, titlul V din Constituția italiană, titlul VIII din Constituția portugheză).
Organele abilitatea cu realizarea punctelor constituționale au decis să meargă pe o cale de mijloc între aceste două opțiuni, prin includerea în secțiunea a doua a sintagmei de „guvern local” din capitolul V „Administrație publică” din titlul III „Autoritățile publice”, iar acestea ocupă nu mai mult de 4 articole care au fost absolut necesare în definirea autorităților publice la nivelul comunelor, orașelor și județelor, respectiv, precum și autoritățile de stat la nivel de județe și, firesc, principiile care stabilesc baza pentru relațiile dintre toate acestea. Această abordare ia în considerare evoluția rapidă în domeniul autonomiei locale, în legătură cu dezvoltarea economică și socială a comunităților locale, care pot fi numai în conformitate cu legea.
În conformitate cu această formă metodologică și logică de abordare, art.119, care este articolul de deschidere în secțiunea menționată mai sus, subliniază cele două principii constituționale fundamentale ale administrației publice din unitățile administrativ-teritoriale, și anume: principiul autonomiei locale și a principiului serviciilor publice descentralizate. Textul în sine funcționează ca aceasta: „Administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale și pe cel al serviciilor publice de descentralizare”. Aceste principii vor fi vizibile în activitatea fiecărei comune, fiecărui oraș sau fiecărei autorități județe, precum și în relațiile dintre comune și orașe și autoritățile județene.
Fraza „administrația publică”, subliniază activitatea autorităților create pe principiul autonomiei locale. Nu trebuie să confundăm termenul de „administrația locală”, care se referă la comune (orașe) și județe deopotrivă, pentru termenul „consiliul local”, care, potrivit convenției terminologie stabilite în articolul următor, se referă numai la comune și orașe. De asemenea, trebuie să subliniem că principiul autonomiei locale se află la baza relației dintre comună, oraș, autoritățile județene respectiv, ales în mod democratic de către cetățeni, pe de o parte și de stat (guvern sau departament) autorități „implantate” în teritoriu, pe de altă parte.
În ceea ce privește principiul descentralizării serviciilor publice, ar trebui, de asemenea, o interpretare mai largă, având în vedere nu numai sensul strict al termenului (stabilirea unor servicii publice la nivelul comunelor sau orașelor, dizolvarea lor în același timp, la nivel de județ sau chiar la nivel național), dar, de asemenea, sensul termenului de „de-concentrare” a serviciilor publice ale ministerelor sau consiliile județene din unitățile administrativ-teritoriale, în special la nivel local. Ca o regulă, astfel deconcentrarea înseamnă că agențiile centrale efectuează controlul numai prin intermediul tutelei administrativE, lăsând o anumită zonă de autonomie pentru aceste servicii, în funcție de flexibilitatea fiecărei situații concrete. Desigur, nu se poate exclude de la această imagine posibilitatea unor servicii publice teritoriale pentru a fi pur și simplu executant orice dispune „centru”, sau o combinație a acestor metode, în funcție de tipul de activitate.
După această logică, art.120 arată că principiul autonomiei locale în comune și orașe se realizează prin două autorități: Consiliul Local și, respectiv, primarul, ambii fiind aleși în conformitate cu legea. Mai mult decât atât, textul subliniază faptul că aceste autorități, alese de comunitatea locală, sunt, de asemenea, autoritățile responsabile pentru administrația publică. Astfel, actul constituțional privind autonomia definește natura autorităților alese la nivel de comune și orașe, reflectând natura comunelor și orașelor înșiși: ca comunități și ca unități administrativ-teritoriale. O astfel de declarație reflectă o realitate istorică, nu doar un principiu juridic simplu, că comunele și orașele sunt ale comunităților în primul rând locale; și că numai după aceea, acestea sunt, de asemenea, acestea au rolul de administrarea anumitor servicii de stat.
Este demn de menționat faptul că în multe țări occidentale legislația și doctrina utilizează termenul „comună” pentru ambele localități rurale și urbane, situație întâlnită, de asemenea și în cazul României între cele două războaie mondiale. Potrivit împărțirii administrativ-teritoriale a țării, Constituția operează cu termenul „comună”, ca o așezare rurală și „orașul”, ca o așezare urbană.
Punctul 2 din art.120 stabilește principiul conform căruia atât consiliile locale, cât și primarii sunt autorități administrative autonome, potrivit legii. Prin urmare, pe baza principiului autonomiei locale, autoritățile comunale și orășenești nu sunt subordonate nici județelor nici agenției centrale. Sau, ca să spunem aceest lucru în termeni diferiți, care urmează să fie găsite în paragrafele care urmează în Constituție, nu există nici o relație de subordonare între Consiliul Local, respectiv primar, și Consiliul Județean, așa cum nu este nici unul dintre Consiliul Local, respectiv Primarul, prefectul și ministrul sau Guvernul. Subordonarea înseamnă că autoritatea superioară are următoarele drepturi asupra celui subordonat:
1) să organizeze activitatea acestuia;
2) să facă sugestii obligatorii (dreptul de a da instrucțiuni);
3) de a avea un control general asupra activității acestuia (în toate aspectele sale – economic, financiar, juridic, organizatoric, cultural etc.);
4) să anuleze deciziile și chiar se substituie organismul subordonat în emiterea unui document oficial;
5) să aplice sancțiuni disciplinare.
Este de necontestat faptul că, din cauza principiului autonomiei locale, aceste elemente nu sunt fi găsită în relația dintre consiliile locale, respectiv primarii, precum și orice alte autorități locale sau centrale. Cu toate acestea, acest lucru nu exclude, pe baza Constituției, drepturile și responsabilitățile Consiliului Județean ca autoritate de coordonare, cele ale prefectului pentru a verifica respectarea legii, sau cele ale Guvernului, ca director general al administrației publice, așa cum se menționează în art.101, alineatul 1 din Constituție.
Este important de observat că principiul autonomiei aplicat la activitatea Consiliului Local și a primarulului necesită, de asemenea o relație între aceste două categorii de autorități, care face sarcinile și responsabilitățile lor compatibile. Constituția în sine conține expresia „în conformitate cu legea” pentru a defini modul de funcționare a consiliilor locale și a primarilor, ca autorități administrative autonome. În acest sens, art.5 din Legea privind Administrația Publică Locală începe cu următorul paragraf: „Consiliile locale, ca autorități deliberative, și primariile, ca autorități executive, sunt autoritățile administrației publice locale care pun în aplicare autonomia locale la nivel de comune și orașe”.
În cele din urmă, art.120 din Constituție introduce un alt tip de unitate administrativ-teritorială locală, respectiv subdiviziunea unei localități; în conformitate cu art. 3 alineatul 3, municipalitățile sunt considerate ca fac parte din categoria orașelor. Textul creează astfel posibilitatea de a organiza astfel de subdiviziuni, și alege consiliile locale și, respectiv, primarii la nivelul lor. Firește, în conformitate cu dispozițiile alineatului 2, legea va clarifica relațiile dintre consiliile locale, respectiv primarii.
Art. 121 atribuie un rol de coordonare a consiliilor județene – sistemul județean – în conformitate cu Constituția din 1991, care dă greutate autonomiei locale la nivelul orașelor și comunelor, în timp ce art. 122 introduce principiul tutelei administrativă.
Prefectul, ca autoritate de tutelă administrativă
Instituția prefectului își face intrarea sa constituțional în art.122:
(1) Guvernul numește un prefect în fiecare județ și în municipiul București;
(2) Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local și conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale din unitățile administrativ-teritoriale.
(3) Atribuțiile prefectului se stabilesc prin lege.
(4) Prefectul poate ataca, în instanța de contencios administrativ, un act al consiliului județean, consiliului local sau al unui primar, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept.
După Revoluția din decembrie 1989, legislația românească a revenit la tradiția Guvernului de numire a unui prefect pentru fiecare județ, al cărei rol în calitate de reprezentant al Guvernului ar fi atât de a efectua tutela administrativă și să supravegheze activitatea serviciilor publice de stat la nivelul județului. Conform legii române, un candidat, în scopul de a fi eligibil pentru postul de prefect sau subprefect, trebuie să dețină o diplomă de învățământ superior și de a fi peste 30 de ani.
Este demn de menționat faptul că în perioada interbelică au existat reglementări care impuneau prefectul să dețină o diplomă în drept, dar trebuie subliniat faptul că criteriile de numire a unui prefect la biroul său au fost destul de profesioniste. Actuala Constituție și Legea privind administrația publică locală, indică un prefect care, ca o persoană politică și reprezentant al Guvernului, este în mod natural supusă regulilor jocului politic, ca orice alt membru al Guvernului. Orice guvern nou are libertatea de a confirma în funcție toți prefecții numiți de Guvernul anterior, îi confirma doar unii dintre ei sau îi pot schimba pe toți. Oricare dintre aceste soluții este, în opinia noastră, constituțională și legală. Potrivit legii, prefectul, ca reprezentant al Guvernului, are următoarele atribuții principale (art.110):
Să asigura că sunt respectate interesele naționale, că legea și ordinea sunt respectate și aplicate;
Să controleze legalitatea actelor administrative emise de autoritățile locale și județene;
Să aprobe numirea sau eliberarea din funcție a conducerii diviziilor locale ale ministerelor și altor organe centrale, la nivelul județelor și a Municipiului București;
Să pună în aplicare măsurile care trebuie luate pentru prevenirea criminalității și protecția drepturilor cetățenilor, prin autoritățile organizate din acest punct de vedere;
Să fie responsabil, în conformitate cu legea, pentru pregătirea și punerea în aplicare a măsurilor non-militare de apărare;
Autoritățile militare și organele locale ale Ministerului Afacerilor Interne trebuie să informeze prefectul cu privire la orice probleme relevante pentru județ;
Să prezinte Guvernului un raport anual privind starea economică, socială, culturală și administrativă generală a județului.
Prefectul va avea și alte atribuții prevăzute de lege sau însărcinări date de Guvern.
Termenii judiciari ai tutelei administrative
Atribuțiile constituționale ale prefectului, ca un reprezentant al Guvernului, care se asigură că legea este respectată de autoritățile locale alese din teritoriu, s-au extins pe prin Legea privind administrația publică locală nr. 69 / 1991, o lege care, de asemenea, a clarificat anumite aspecte procedurale.
Cu toate acestea, trebuie să observăm că Legea 69/1991 a fost emisă de primul Parlamentul român post-revoluționar, pe 26 noiembrie 1991 și publicată în Monitorul Oficial al România, Partea I, pe 28 noiembrie 1991, prin urmare în perioada pre-constituțională, având în vedere că Constituția a fost adoptată prin referendum la 8 decembrie 1991.
Aceasta explică de ce, inițial au existat unele neconcordanțe între anumite prevederi ale Legii privind administrația publică locală și a unor dispoziții din Constituție; s-au ridicat între 1992-1996 câteva excepții de neconstituționalitate, până la Legea nr. 24 / 1996 în cele din urmă a încercat să aducă Legea privind administrația publică locală, în conformitate cu legea fundamentală.
De la prima versiune a legii care a adus situații controversate în practica administrație și dreptului, precum și în studiile publicate pe această temă, ne vom concentra pe prevederile care definesc dreptul prefectului de a contesta acțiuni în instanța de contencios administrativ și cele pe partea dreaptă a prefectului de a elimina un primar de la biroul său.
Astfel, art. 101 alin. 2 din Legea nr. 69/ 1991, în versiunea sa inițială, a limitat dreptul prefectului de a contesta în contencios administrativ orice decizie a unei autorități a administrației publice la cel mult 15 zile de la data când a fost pronunțată decizia . În ceea ce privește această dispoziție, prefectul județului Vaslui a ridicat excepția neconstituționalități în cazul Numărul 683/ 1994 al Curții de Apel Galați, în baza art. 144, litera (c) din Constituția română. Prin Decizia finală nr. 137 din 7 noiembire 1994, a Curții Constituționale excepția a fost acceptat, de guvern că termenul de 15 de zile de la art. 101 alin 2 din Legea nr. 69/ 1991 este neconstituțional.
Pentru a trece această decizie, Curtea Constituțională a argumentat că Art. 122 alin 4 din Constituție prevede un drept necondiționat, non-circumstanțial prefectului, în timp ce art. 48, care reglementează dreptul persoanelor fizice și a persoanelor juridice de drept privat de a contesta actele administrative în instanțele de drept, menționează la alineatul 2 că acțiunile pot fi aduse în fața instanței, în limitele și condițiile prevăzute de legea organică.
De asemenea, trebuie remarcat faptul că, în conformitate cu art. 145 din Constituție, „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor”:
1) „În caz de neconstituționalitate, s-a decis în conformitate cu articolul 144 literele a) și b), legea sau regulamentul se trimite spre reexaminare. Dacă legea este adoptată în aceeași formă, cu o majoritate de cel puțin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecția de neconstituționalitate se îndepărtează, iar promulgarea devine obligatorie”.
2) „Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor”. Acestea se publică în Monitorul Oficial al României. O concluzie de necontestat poate fi trasă din caracterul decisiv al textului este că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii pentru toată lumea. Este interesant de observat că, spre deosebire de regula Curții Constituționale, Legea nr. 24/ 1996 care modifică Legea nr. 69/ 1991, cu scopul de a aduce din urmă, în conformitate cu spiritul Constituției modifică alineatul 2 din art.101 și extinde termenul limită de la 15 la 30 zile de așteptare:
a) În controlul legalității actelor emise de autoritățile administrației publice locale și județene, prefectul poate ataca actele în instanța de contencios administrativ, precum și cele ale președintelui Consiliului Județean, cu excepția deciziilor de management intern, prefectul ar trebui să considere actele sau deciziile menționate mai sus ca fiind împotriva legii. Actul sau decizia atacată este suspendată de drept.
b) în 10 zile înainte de recursul în instanța de judecată, prefectul va solicita, explicând motivele, autorităților locale și administrației județene de a revizui actul pretins ilegal, în scopul de a modifica sau, dacă este necesar, a-l anula.
c) ”Prefectul va contesta actul în termen de 30 de zile de la emiterea actului, în conformitate cu prevederile art. 53 alin (1) lit. h). Termenul de 30 zile este un termen de anulare”.
În noua sa versiune, Legea a fost clasată ca o excepție de neconstituționalitate, de data aceasta de prefectul județului Constanța în cazul numărul 1676/CA/ 1998, înaintată Curții de Apel Constanța. Surprizele nu au întârziat să apară. În timp ce judecarea excepției menționate mai sus, Curtea Constituțională, prezidată însă de un președinte diferit și cu (o treime din judecătorii membri se schimbă la fiecare 3 ani), afișează o boltă față în perspectiva lor, datorită membrilor schimbați, din următoarele motive: „Astfel, Curtea decide că instituirea unui termen de anulare pentru prefectul care contestă un act într-un tribunal administrativ cu scopul de a-l anula, nu trebuie să fie perceput ca o limitare a drepturilor sale de tutelă administrativă, ci, dimpotrivă, ca un stimulent care să garanteze o examinare corectă și rezonabilă a actelor emise de autoritatea administrației locale, care duce la o măsură legală care va fi efectuată în conformitate cu legea. De asemenea, este fără îndoială singura modalitate de a asigura stabilitatea relațiilor judiciare prevăzute de aceste acte, și, astfel, de a asigura securitatea juridică a cetățenilor pentru care există o parte din aceste relații judiciare, fiind realizată prin stabilirea termenelor de anulare a actelor la cerința prefectului în instanța de contencios administrativ”.
Acest punct de vedere este, de asemenea, menținut de Curtea Constituțională în Decizia nr.179/ din 16 noiembrie 1999, caz în care excepția a fost ridicată, de asemenea, de un alt prefect, și anume prefectul județului Arad, într-un caz al Curții de Apel Timișoara. Argumentarea Curții este destul de scurtă și se reduce la remarcarea faptului că nici un element nou au apărut și, prin urmare, nu există niciun motiv să fie schimbată jurisprudența Curții Constituționale; prin urmare, hotărârea dată prin Decizia numărul 66/ 1999 rămâne valabilă.
Se pune întrebarea, însă, care au fost elementele nou descoperite care au determinat Curtea Constituțională să schimbe opinia inițială pe această temă. Deoarece prima versiune a Legii nr. 69 / 1991 nu a inclus o denumire specifică, care să permită a se înțelege că ar putea exista un termen limită bază. Totuși, este bine cunoscut faptul că termenele de prescripție pot fi întrerupte.
Desemnarea explicită a termenului limită pentru prefect de a contesta actele în instanța de contencios administrativ, în funcție de drepturile sale de tutelă administrativă, ca termen de anulare, apare doar în Legea 1996, iar termenul este firesc un element nou care consolidează poziția inițială a Curții în locul aceastei schimbări.
În opinia noastră, aceste puncte de vedere din partea unei Curți Constituționale care în conformitate cu sistemul juridic românesc este mandatul Constituției încă trebuiesc supuse dezbaterii. Astfel, relația dintre autonomia legalității și principiul local care prevalează trebuie să fie principiul legalității. De fapt, există un citat similar cu Declarația revoluționarilor francezi de la 1789, în art.16 din Constituția română, care prevede faptul că nimeni nu este mai presus de lege.
În opinia noastră, faptul că prefectul poate ataca nu un act de autoritate ales în instanța de contencios administrativ după expirarea termenului de 30 de zile nu se va întări legalitatea în sistemul administrației locale; dimpotrivă, în practică, se va duce la tot felul de manevre din partea primarilor, consiliilor locale, sau funcționari publici conforme cu voința primarilor, încercând să scape de provocare venită prin faptul că prefectul are un termen limită de 30 de zile.
Acesta este motivul pentru care, legea ferendă, considerăm că o reglementare viitoare ar trebui să renunțe la obligația prefectului de a reacționa în termen de 30 de zile, sau cel puțin ar trebui să extindă termenul limită pentru aceeași lungime ca și cel al dreptului penal. Termenul limită pentru persoanele fizice și juridice de a contesta un act juridic în contencios administrativ este de un an.
Al doilea punct relevant pe care merită să-l aducem în discuție, se referă la instituția suspendării unui primar de biroul prefectului, în calitatea sa de reprezentant al Guvernului, în virtutea prerogativelor acestuia de autoritate care exercită curatelă administrativă. Astfel, în acest sens, articolul 46 din versiunea originală a Legii 46/1991 prevede următoarele:
„Primarii, în exercitarea mandatului lor, sunt protejați de lege. Prefectul poate decide să suspende un primar din funcție în cursul unei investigații judiciare. Pentru a contesta măsura de mai sus, primarul poate lua măsuri în instanță, în condițiile Legii contenciosului administrativ care țin de competența instanțelor de contencios administrativ”. Cu privire la acest text, între anii 1992 – 1996, practica administrativă asistat anumite excese de care instituția de suspendare s-a transformat într-un mijloc politic de a soluționa conturi, mai ales atunci când culoarea politică a prefectului era diferită de cea a primarului.
După cum se poate observa, prefectul ar putea decide să suspende un primar, care a fost ales prin vot public, chiar în sensul unei simple investigații judiciare. Nu o dată, prefectul, care este șeful serviciilor descentralizate din teritoriu, incluzând poliția, a orchestrat astfel de investigații judiciare, doar pentru a avea motive pentru a elibera un ordin de suspendare.
Pe de altă parte, este de remarcat faptul că actul administrativ al prefectului a fost atacat în instanța de contencios administrativ, care a avut un grad dublu de jurisdicție. Aceste două aspecte au contribuit la menținerea unei stări de incertitudine cu privire la statutul primarului. Nu puțini au fost situațiile în care, după eliberarea ordinului de suspendare de către prefect, s-a ajuns la demiterea primarului prin hotărâre de guvern și organizarea ulterioară a unei noi alegeri pentru funcția de primar, deși litigiul de contencios administrativ generat de suspendarea la cererea prefectului nu au fost finalizat.
Situațiile au devenit explozive ori de câte ori instanțele administrative, după organizarea de noi alegeri, au decis că ordonanța de suspendare împotriva fostului primar a fost nelegitimă, caz în care, tehnic vorbind, un oraș special sau un sat avut doi primari la un moment dat. Legea nr. 24 /1996 prevede o formulare mult mai vastă a articolului 46, care, în noile condiții, a devenit articolul 49:
– „Orice primar, în exercitarea mandatului său, este protejat de lege”.
(2) Un prefect poate decide, prin ordin scris, să suspende un primar din funcție ori de câte ori acesta din urmă se confruntă cu un proces sub acuzația de crimă intenționată, precum și ori de câte ori o procedura penală este pornite împotriva lui, dacă el este în stare de arest preventiv.
(3) Suspendarea poate fi dispusă numai la cererea argumentată a instanței de judecată sau de urmărire penală.
(4) Suspendarea durează până la soluționarea definitivă a cauzei, cu excepția cazului când Procuratura sau instanța de judecată a solicitat eliminarea măsurii arestării preventive în prealabil.
(5) Ordinul de suspendare se comunică de îndată primarului în cauză. Primarul poate lua măsuri legale împotriva ordonanței de suspendare, în termen de 10 zile de la notificare, în conformitate cu Legea cu privire la aspectele litigioase care intră în competența instanțelor de contencios administrativ.
(6) În cazul în care primarul suspendat din funcție a fost găsit nevinovat, acesta are dreptul de a pretinde daune-interese, în condițiile legii.
(7) Prevederile prezentului articol se aplică în mod corespunzător a vice-primarii a căror suspendare se dispune prin hotărâre a consiliului local, cu votul majorității consilierilor în vigoare.
Se poate observa că, în noua formulare a articolului, există doar două situații în care prefectul poate dispune suspendarea unui primar: prima împrejurarea este un proces penal pentru crima comisă cu intenție, iar cea de a doua circumstanță este a procedurilor penale împotriva primarului, dar împreună cu măsura arestării preventive.
Pe o interpretare pas-cu-pas a textului de mai sus, și ținând seama de prevederile Codului de procedură penală din România, vom trage concluzia că, în primul caz, numai instanța de judecată are dreptul de a solicita o suspendarea din prefectului, în timp ce în a doua, procedurile și anume penale începute plus de arestare preventivă, competența de a face o astfel de cerere este deținută de Procuratură.
Legiuitorul, prin urmare, a înțeles să dea Procuraturii, formată din procurori care, în articolul 131 din Constituția României, se află sub autoritatea Ministerului Justiției, dreptul de a solicita unui prefect, ca un organ administrativ de sub tutela acestuia, de a suspenda un primar din funcție doar atunci când primarul este investigat într-un caz penal, este supus acțiunii penale, ceea ce înseamnă că este considerat pârât, fiind arestat preventiv, iar cele două condiții agregate sunt necesare.
Pornind de la acest caz, devine o chestiune de principiu să știe dacă astfel de închideri de soluționare a conflictelor prin care instanța decide să anuleze comanda prefectului de a suspenda un primar pot fi atacate în instanța superioară. Curtea Supremă de Justiție a României, acceptând recursul în interesul justiției, a unificat practica instanțelor administrative în România, pentru ca, în litigiile de această natură, unele recursuri au fost acceptate în timp ce altele au fost respinse, mergându-se pe în filosofia că astfel de închideri ar putea fi atacate numai în același timp cu primul verdict al instanței, pentru a nu au perturba cursul justiției.
Legea din România cu privire la aspectele litigioase care intră în competența instanțelor de contencios administrativ, și anume Legea 29/1990, prevede că dispozițiile sale sunt completate de Codul de procedură penală (art.18).
În conculzie, decizia Curții Supreme de Justiție – Secțiile comune se referă numai la acțiunile de contencios administrativ, luate, în conformitate cu dreptul comun, de către orice persoană fizică, drept sau artificial privat, și nu de acțiunile de contencios administrativ luate împotriva deciziei pronunțate de prefect în exercitarea controlului său de tutelă administrativă.
Instituția tutelei administrative și dreptul prefectului de a depune o acțiune în justiție împotriva actelor ilegale ale autorităților locale alese, și anume dreptul prefectului de a decide suspendarea primarilor, nu derivă din dreptul comun a contenciosului administrativ, mai precis Legea nr. 29/ 1990, care apare ca o dezvoltare a articolului 48 din Constituție, ci din prerogativele speciale acordate reprezentantului guvernului de Constituție (Art. 122) și dezvoltate de Legea Administrației Publice Locale, ca o lege specială în buna, care trimite la cadrul general al contenciosului administrativ.
Cu toate acestea, punctul 5 din Legea numărul 69/ 1991, republicată, este legat de trimiterea la Legea contenciosului administrativ, prin articolul 49 a aspectelor procedurale care nu pot fi interpretate în așa fel încât să ducă la agravarea situațiilor referitoare la exercitarea tutelei administrative.
Subcapitolul 3.2. Principalele caracteristiciale autonomiei locale
Legea administrației locale și realitatea practică recunoaște libertatea comunităților de orice dimensiune și conferă responsabilitate egală peste toți. Realitatea este o diferențiere mare în capacitatea de a îndeplini aceste responsabilități, bazate în mare parte pe dimensiune, dar, de asemenea, influențată de regiunea geografică. Această contradicție – și impilicațiile sale practicile pentru calitatea serviciilor publice rămâne în sarcina administrațiilor publice. În acest sens, desprindem o serie de caracteristici ale autonomiei locale:
– micile municipalități se află în imposibilitatea de a furniza economiilor de scară produse, datorită competiției de pe piața globală, însă se pot autosusțiene local prin producerea de bunuri și consumul în interiorul comunității locale.
– resursele locale se află la dispoziția comunităților locale, care pot dispune de ele așa cum acestea își doresc;
– există o poporționalitatea a resurselor locale în concordanță cu eforturile și abilitățile de care acestea dispun;
– impozitele locale sunt stabilite la nivel local;
– comunitățile locale sunt consultate cu privire la gestionarea resurselor locale.
Subcapitolul 3.3. Modul de manifestare a principiului autonomiei locale in unele tari din Uniunea Europeana (sase tari: Romana, Italia, Spania, Germania, Franta, Anglia)
Analiza efectuată normativ aici are implicații politice semnificative, pentru pofida atenție acordată problemelor autonomiei locale, politica actuală presupune dezbateri în jurul valorii administrației locale și, mai important, punerea în aplicare a politicilor actuale, se bazează pe o înțelegere ambiguă a autonomiei locale și relației acesteia cu democrația. Aceasta ambiguitate este mai evident în Marea Britanie, unde începând cu anul 1997, s-a căutat în mod explicit să se sporească democrația locală și s-a angajat într-un ambițios program de descentralizare. Incluse în cadrul acestui program de reformă sunt mai multe scheme care au ca scop, atât colectiv cât și selectiv, să acorde autorităților locale noi competențe și noi libertăți: de fapt, autonomia locală este privită ca parte a unui program mai amplu de reînnoire democratică.
Totuși, în același timp, autoritățile locale sunt supuse la o serie de acte legislative și directive ale guvernului central, fiind supuse unei continue expansiuni a regimului de inspecție și modificări ale resurse financiare, toate acestea par să submineze, mai degrabă decât să sporească, autonomia locală. Încercările actuale de a moderniza administrația publică locală în Marea Britanie, prin urmare, reflectă confuzia persistentă și ambiguității ale studii ale autonomiei locale și a democrației locale. Prin urmare, această lucrare oferă atât o analiză a relației normative dintre autonomia locală și democrație, cât și o critică a curentului politici care caută, deși uneori neintenționat, să modificr această relație.
Prezentari tradiționale se bazează pe ideea că autoritățile locale dintr-un stat sunt de obicei organizate în două niveluri – consiliu local și un nivel mai ridicat care acoperă, mult sau mai puțin, o mai mare de circumscripție. Puterile și responsabilitățile sunt de obicei împărțite între aceste două niveluri conform unor criterii funcționale. Chiar și așa, în următoarele țări anumite consilii pot lua decizii cu privire la competențele și responsabilitățile nivelului de guvernare:
Germania: organizată în municipii și județe, cu municipalitățile urbane mai mari având statutul de district și la nivel de județ puteri cu responsabilități concomitente.
Anglia: organizată în districte și județe. Înainte de reformele din 1972, unele cartiere au avut atributele unui județ. Având în vedere că după reformele de 1986 și 1996, unele zone au doar o autoritate locală cu un singur nivel district – orașul în zonele metropolitane, consiliul unitar în altele.
Franța, Italia și Spania: organizate în municipii și provincii sau departemente.
În organizarea tradițională nu s-a reușit a se ține cont de diviziile administrative existente exclusiv pentru acoperirea unor nevoii ale guvernului central și ale entităților federale excluse, cum ar fi cele din Germania. Astfel de deficiențe ale formelor de organizare tradiționale au oferit o anumită unitate conceptuală sintagmei de administrație publică locală pe baza unuia sau două niveluri.
Între timp, în Franța, regiunea este o autoritate locală care ține cont de principiile autonomiei locale. Mai mult decât atât, acele țări care nu au beneficiat de reforme teritoriale au dezvoltat instituții pentru cooperare inter-municipală care să-și asume sarcinile pe care micile consilii locale nu le-ar fi putut gestiona. Acest lucru are a dus la o diferențiere ulterioară a nivelului municipal (primul nivel). În același timp, noile instituții au venit mai aproape de al doilea nivel și au început să concureze cu tradiționale autoritățile locale de la acest nivel. Analiza autorităților din punct de vedere al celor două niveluri locale de guvernare nu mai este suficient pentru a ne da o seama în mod corespunzător de realitatea actuală.
Modelele asimetrice sunt mai frecvente și numărul și natura administrațiile locale pot varia de la o parte a țării la alta. Aceste noi aspecte de complexitate înseamnă că trebuie să considerăm pe de o parte, diferitele niveluri guvernamentale ale organizației teritoriale a statului în ansamblu, iar pe de altă parte să avem în vedere termenul de state federale care respectă definiția furnizată de Constituția Spaniei, prin care este prevăzut că statele federale și autonomia regională, care împărtășesc următoarele caracteristici:
Plasarea autorității legislative la centru, cu membrii constituenții, o expresie majoră a acestora este autonomia politică;
Constituția stabilește și garanțiile de repartizarea competențelor și a responsabilităților între competența autorității centrale și competența dintre membrii constituenți.
Statele care au o asimetrică structură, fie că beneficiază de autonomie regională doar o parte din teritorii, fie consiliile locale nu sunt incluse în al doilea nivel al diviziilor administrative, ajungându-se la dispariția provinciei atunci când regiunea se unește cu zona ei administrativă. Structurile inter sau supramunicipale (inclusiv cele ale inter-municipalități sunt extrem de integrate (cum ar fi în Franța) și sunt tratate ca făcând parte din nivelul municipal al organismelor intra-municipale.
Există o tendință generală spre consolidarea politică a guvernelor locale de la nivelul de bază al comunității, precum și oferirea de garanții pentru auto-guvernare, iar în acest sens este vizibilă o tendință de regionalizare, deși doar foarte puține dintre statele analizate beneficiază de politici puternice la nivel de regiuni Configurarea aceste regiuni pot avea efecte asupra municipalități. Capitalele naționale, uneori, au o anumită poziționare în funcție de rolul lor ca poziționare a autorității centrale (exemplu Berlin, București, Paris). Comunitatele de bază la nivel de bază local (consiliul local) sunt marcate de faptul că în toate țările, la nivelul consiliului local exită problema încercării echilibrării spațiul politic cu spațiul funcțional, în special în zonele urbane. Aici este util să se împartă țările în funcție cu două criterii ale modelului teritorial al municipalități:
Țările cu un model municipal extrem de fragmentat (Franța, Italia, Spania), comparativ cu țările care au fost supuse reorganizării municipale reorganizare au vizat stabilirea unor unități de mari (de exemplu țările europene precum Germania).
Țările cu un regim unitar de municipalități (Vestul și Nordul Europei, cu excepția Regatului Unit), în comparație cu țările care operează un statut distinct pentru orașe (Europa Centrală și de Europa de Est, începand cu Germania și Regatul Unit).
Presiunile de creștere a populației au dus la creșterea urbanizării, iar acest lucru explică această ultim distincție în în cazul Angliei cu mult timp înainte de reformele din anii 1970; în alte țări, aceasta este o consecință a structurii sociale structuri care pentru o lungă perioadă de timp a fost dificil să se extindă auto-guvernarea în mediul rural.
Astăzi, reforma teritorială este din nou pe agenda multor țări, dar din altă perspectivă. Reformele din 1950, 1960 și 1970 au avut ca scop de instituirea unor dimensiuni minime sau optime care să se potrivească cu competențele și responsabilitățile exercitate. Reformele din ultimii ani au fost în schimb mai de funcționale, și, prin urmare, pot dura mai mult, nefiind vorba numai de simpla fuzionarea municipalităților; ele acoperă, de asemenea o dimensiune civică și democratică a organizării municipale. Forme integrate de inter-municipale precum cooperarea au apărut apoi ca o alternativă la amalgam.
Țările, puternic urbanizate au suferit major datorită municipalităților dezvoltate și încearcă să restabilească instituțiile comunitare locale la nivelul infra-comunitate (Regatul Unit). Aceste evoluții și experiențe diferite ar trebui să servească în atrage atenția asupra importanței „entităților locale minore”, deoarece acestea sunt denumite în conformitate cu legislația spaniolă, pentru a da voce la democrației locale. Prin contrast, concentrația guvernelor locale a intrat în vigoare în 2007 în țările nordice.
Franța furnizează exemple ilustrative ale acestei abordări, care încurajează vitalitatea politică a intituțiilor locale. Dar, extinderea funcțiile la nivel intercomunal ridică probleme democratice cu privire la legitimitatea instituțiilor inter-municipale, care sunt în prezent formate din consiliul municipal.
Se pare că instituirea unui al doilea nivel municipal de guvernare este, probabil, o opțiune utilă opțiune în organizarea zonelor urbane mari, deoarece dezvoltarea urbană nu respectă și limitele administrative municipale. În acest sens, dreptul francez prevede pentru statutul de „comunitate urbană” pentru cele mai mari zone metropolitane (cu excepția Parisului); paisprezece au a fost create. Legea prevede, de asemenea starea de „comunitate aglomerată” pentru orașe mai mici (164 stabilite până în prezent).
Italia, cu sindicatele sale din municipii, și în Spania, cu proiectul de lege privind reforma administrației locale în urma apariției actului Carta albă din 2005, care avea ca scop încurajarea cooperării intercomunale. Cu toate acestea, autnomia locală franceză, își va păstra distincția de a avea competențe proprii, prn perceperea de taxe și o gamă largă de funcții prevăzute de lege. „Italia este o țară europeană a cărie constituție prevede <<cea mai amplă descentralizare administrative în serviciile dependente de stat>>. Această descentralizare are ca element esențial regiunile care <<sunt constituite în organisme autonome având puteri proprii și funcții care le sunt proprii, după principiile stabilite de Constituție>>. Astfel, ]n Italia, autonomia regională nu prezintă aceleași caracteristici ca autonomia locală; regiunile își stabiliesc statutul, care trebuie aprobat de Parlament, și exercită o putere legislativă în cadrul competenței de care dispun. Subzistă, totuși, o eterogenitate datorată existenței regiunilor cu statut special, ale căror competențe și putere legislativă sunt mai extinse. Regiunile italiene, nu răspund îns aspirațiilor regionaliste, exceprând pe cele cu statut special din nord, în care există minorități lingvistice”.
Din punct de vedere al democrației, delegarea regiunilor din Franța implică un set de autorități publice conduse de politicieni aleși în mod direct. Având în vedere dimensiunea mare a regiunilor, politicienii de la nivel regional sunt teoretic mai aproape de cetățeni decât cei de la nivel național și astfel mai în măsură să promoveze participarea grupurilor de interese și a altor partenerii sociali în conducerea natura afacerilor publice din zona lor. Cu toate acestea, alegerile regionale pot fi, de asemenea, criticate pentru distorsiunile unui sistem stabilit la nivel central.
Administrația publică a Angliei, este definită printr-un sistem performant de guvernare, comparativ cu celălalte țări europene, însă autonomia locală nu este definit prin existența unor reprezentanți legali la nivel de regiuni/ județe, așa cum este cazul Franței. Deciziile sunt loate la nivel central, prin intermediul guvernului și al legilor. Autonomia locală la nivelul Angliei este exercitată prin intermediul unor administrații teritoriale ce poată numele de circumscripții, iar formarea acestora a rămas în sarcina Parlamentului britanic.
În Germania, consiliul municipal, care reprezintă municipalitatea în conformitate cu articolul 30 din Constituția Germană, este un organ administrativ colectiv al municipiului. Acesta decide asupra tuturor chestiunilor pe care primarul nu le poate realiza prin decizie proprie.
Consiliul municipiului este format dintr-un primar și consiliul membrilor de onoare ai municipiului care sunt numiți pentru o perioadă de șase ani. În municipii cu peste 10.000 de locuitori, membri ai profesionali consiliului pot fi, de asemenea, aleși de consiliul municipiului; aceștia joacă doar un rol consultativ în funcție de domeniul lor de responsabilitate, fiind experți în acest domeniu.
Numărul de membri ai consiliului municipiului depinde de mărimea localității și este între 8 membri în municipii cu până la 1.000 de locuitori și 60 de membri ai consiliului municipipal în municipii, cu locuitori între 200.000 și 500.000 de locuitori. Șaptezeci sau optzeci de membri ai Consiliului municipiului sunt prevăzuți, pentru cele două mari orașe din Bavaria: Nürnberg și München.
Dispozițiile prevăzute legal privind incompatibilitatea trebuie să fie respectate în componența consiliului municipiului. Astfel, de exemplu, în localitățile cu până la 10.000 de locuitori, soții, părinții, copiii și frații nu pot aparține consiliului municipiului, în același timp. Nici municipalitatea nu pate avea funcționari publici municipali sau salariați care să fie membrii onorifici sau membrii ai consiliului de onoare ai municipiului. Același lucru se aplică funcționarilor publici și salariaților ai unei asociații administrative care aparține municipalității și a angajaților de la autoritatea legală de supraveghere care sunt direct implicați supravegherea juridică.
Dispozițiile privind incompatibilitatea nu înseamnă că o persoană este exclusă de la alegeri în calitate de candidat, ci acea persoană are de ales între locul de munc deținut și mandatul pentru care aplică. În practică, este luată în considerare dispoziția cu privire neputință, permițând persoanei aleasă să ia concediu fără plată sau să suspende îndatoririlor oficiale pe durata în care își exercită activitatea în cadrul biroului de onoare.
În conformitate cu articolele 29 și 30 din Constituția Germaniei, consiliului municipiului este responsabil pentru toate aspectele care nu au fost transferate primarului în conformitate cu articolul 37 din Constituția Germaniei. Acest lucrur poate fi realizat și de o comisie, conform cu articolul 32 din Constituția Germaniei. În unele cazuri, definite prin lege consiliului municipiului nu este permis să transfere puterea de decizie unei comisii. Aceasta include emiterea ordonanțelor, chestiunile legate de serviciul public și dreptul muncii, afaceri bugetare și financiare, chestiuni legate de companii proprii și economice ale municipalității, precum și măsuri privind biroul de audit.
Consiliul municipiului funcționează ca organ de autoritate locală colectiv în cadrul competențelor și responsabilităților sale. Se poate organiza inspecția administrației și punerea în aplicare a deciziilor sale, fie de un raport din partea primarului sau prin implicarea unui comitet sau unui raportor. Cu toate acestea, consiliul municipalității nu poate obține dreptul de a emite instrucțiuni și dreptul de inspecție. „Stat federal descentralizat, Germania se caracterizează prin partajul puterii între diferite niveluri ale guvernului, dar contrar altor sisteme federale, unele responsabilitți sunt repartizate în domeniul politicului, federalismul german se remarcă printr-un partaj al funcțiilor legislative, administrative și financiare. Acest lucru a condus la o mai mare capacitate de adaptare a eșaloanelor regionale și locale la cerințele extrem de diversificate ale cetățenilor, creând, totodată, condițiile unei concurențe productive însoțite de o mai bună aptitudine în considerarea tuturor intereselor. Axată deci pe necesitățile reale ale individului, descentralizarea, presupune ca seviciile să fie prestate în rețele sociale restrânse, legate de cerințele maselor largi de cetățeni”.
Formarea comisiilor municipale, care poate fi consultative sau pot contribui la luarea deciziilor, elimină o povară a consiliului municipiului. Comitetele consultative, care se presupune că au rolul doare de a contribui la luarea unor decizii, se pot exprima cu privire la anumite aspecte de inters public. Puterea de a decide rămâne cu consiliul municipiului. În schimb, comisiile decizionale, care sunt, de asemenea, cunoscute sub numele de senatele municipiului, contribuie la luarea deciziilor în locul consiliului municipiului. În temeiul articolului 32 al Constituției Germaniei, consiile municipiului se pot transfera fie anumite zone de activitate pentru îndeplinirea sarcinilor specifice comisiilor de luare a deciziilor.
Primarul este ales prin vot direct de către cetățeni municipalității pentru o perioadă de șase ani. În conformitate cu articolul 34 din Constituția Germaniei, primarul este un funcționar public ales de municipalitate. Detaliile privind starea serviciul public sunt reglementate în „Legea privind Autoritatea locală funcționarilor publici aleși” și nu în „Legea administrației publice locale”. În orașe care nu aparțin unui district și în orașele mari raionale el este numit „Primar”. În municipii cu peste 5.000 de locuitori este un funcționar public profesionist temporar în principiu. În municipiile cu mai puțin de 10.000 de locuitori consiliul municipiului poate decide într-un contract de societate care este prmarul în funcție, rolul acestuia putând fi și unul onorific.
În plus față de primar, viceprimarii poate fi și ei numiți. Cu toate acestea, spre deosebire de primar, aceștia nu sunt aleși de către populația municipiului, ci mai degrabă sunt aleși de către consiliul municipalității. Viceprimarii, au rolul de a reprezinta primarii, în conformitate cu articolul 39 din Constituția Germaniei dacă acesta este împiedicat să își facă datoria.
Reprezentarea municipiului în afară este de datoria primarului în conformitate cu articolul 38 din Constituția Germană. Primarul singur este capabil de a emite declarații cu caracter juridic obligatoriu în numele municipiului. Primarul, și nu consiliul municipiului, are dreptul exclusiv de reprezentare a municipiului. El poate delega acest drept de reprezentare adjunctului său.
Principiile administrative care sunt reglementate în articolul 56 din Contituția Germană și se referă la legalitatea desfășurării activităților administrației publice. Potrivit acesteia, activitatea administrativă municipalitatea trebuie să fie în armonie cu constituția și legea și trebuie să fie conduse numai de elementele de fapt. Municipalitățile sunt supuse obligației de a se asigura că lucrurile funcționează fără probleme, iar instituțiile acționează corespunzător pentru acest lucru.
Concluzii
După Revoluția din decembrie 1989, România s-a angajat pe deplin în procesul menit să depolitizeze administrația publică, simbol al statului de drept și a principiilor democratice în actul de guvernare și administrativ.
A doua Constituție a României, adoptată prin referendum la 8 decembrie 1991, marchează sfârșitul perioadei de tranziție de la regimul comunist constituțional la un sistem democratic, și oferă motivele necesare pentru evoluția societății românești, de stat și administrația publică, în funcție de principiile civilizației occidentale și a comunității.
A treia Constituție a României, pe partea de organizare administrativă a teritoriului, prevede un regim departamental, cu alte cuvinte o singură etapă intermediară – județul (județ), dar accentul, în rezolvarea problemelor comunității locale, nu nu cad pe autoritățile alese la nivel departamental (CJ), ci pe autoritățile alese la nivelul orașelor și comunelor, respectiv autoritățile de bază (consiliu local și primar). Astfel, singura misiune a consiliul județean este de a coordona activitatea consiliilor locale pentru realizarea serviciilor publice de interes pentru județ.
Conform tradiției românești, marcată de punerea în aplicare a Constituțiilor liberale (Constituția 1866 și Constituției din 1923), Constituția românească din 1991, reinstituie funcția prefectului la nivel de departament, ca un reprezentant al guvernului, dar, spre deosebire de soluțiile legislative anterioare, prefectul, ca un organ al tutelei administrative, nu are dreptul de a anula actele aleșilor locali, el poate notifica numai instanța de contencios administrativ, ori de câte ori el crede că aceste acte sunt emise prin încălcarea legilor și a Constituției.
În contextul armonizării legislației din România cu legislația țărilor membre ale UE, precum și a convențiilor adoptate de structurile europene, este necesar să se meargă pe îmbunătățirea Legii Administrației Publice Locale din România, pentru că, așa cum se arată în studiul, unele dintre prevederile sale sunt favorabile pentru abuzuri din partea prefectului, ca un reprezentant al guvernului în teritoriu, iar acest lucru afectează principiul autonomiei locale.
În acest context, considerăm că este imperativ să regândim filosofia din Legea contenciosului administrativ, în sensul unui regulament care permite autorităților alese publice locale, în primul rând primariilor, să apeleze la atac împotriva puterii excesive a prefectului, pentru că, în prezent, astfel de probleme sunt doar marginal stipulate în Legea administrației publice locale.
De asemenea, legislația ar trebui să fie îmbunătățită în ceea ce privește rolul prefectulului de a exercita controlul cu privire la legalitate, pentru că existența unui termen pentru depunerea de către prefectul a unei acțiuni în justiție în instanța de contencios administrativ va încuraja abaterea primariilor și consiliile locale, sub pretextul autonomiei locale, chiar dacă, în prezent, Curtea Constituțională din România, condusă de un expert în drept civil care gândește diferit.
Bibliografie
Alexandru, Ioan, Drept administrativ european, Ediția a II-a revazută și adaugită, Editura Universul Juridic București, 2010;
Apostol-Tofan, Dana, Instituții administrative europene, Editura C.H. Beck București, 2006;
Apostol-Tofan, Dana, Drept administrativ, Editura All Beck București, Vol. I, 2003;
Draganu, Tudor, Drept Constituțional și instituții politice, Editura Lumina Lex, București, Vol II, 2000;
Duculescu, Victor; Calinoiu, Constanța; Duculescu, Georgeta, Constituția României- comentată și adnotată, Editura Lumina Lex, București,1997;
Gutan, Manuel, Istoria dreptului românesc, Editura Univesității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2004;
Iancu, Gheorghe, Drept Constitușional și instituții politice, Editura CH Beck, București, Volumul I, 2009;
Lascu, Ioan, Drept Constituțional și instituții politice, Editura Alma Mater, Sibiu, Volumul I, 2006;
Muraru, Ioan, Tănăsescu, Elena-Simina, Drept Constituțional și institutii politice, Editura CH Beck, București, Ediția 12, Volumul II, 2006;
Petrescu, Rodica-Narcisa, Drept administrativ, Editura Hamangiu, București, 2009;
Popescu, Eugen, Bazele guvernării europene, Editura Alma Mate, Sibiu;
Vedinas, Verginia, Drept administrativ, Editura Universul Juridic, București, Ediția a V-a revazută și actualizată, 2009; pag.371 – 393;
Voicu, Costică, Țărnu, Lucian, Istoria Statului și dreptului românesc, Editura Techno Media, Sibiu, 2009;
Carta europeană a drepturilor omului;
Constituția Angliei;
Constitutia Franței;
Constituția Germaniei;
Constituția Italiei;
Constituția României;
Constituția Spaniei;
Bibliografie
Alexandru, Ioan, Drept administrativ european, Ediția a II-a revazută și adaugită, Editura Universul Juridic București, 2010;
Apostol-Tofan, Dana, Instituții administrative europene, Editura C.H. Beck București, 2006;
Apostol-Tofan, Dana, Drept administrativ, Editura All Beck București, Vol. I, 2003;
Draganu, Tudor, Drept Constituțional și instituții politice, Editura Lumina Lex, București, Vol II, 2000;
Duculescu, Victor; Calinoiu, Constanța; Duculescu, Georgeta, Constituția României- comentată și adnotată, Editura Lumina Lex, București,1997;
Gutan, Manuel, Istoria dreptului românesc, Editura Univesității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2004;
Iancu, Gheorghe, Drept Constitușional și instituții politice, Editura CH Beck, București, Volumul I, 2009;
Lascu, Ioan, Drept Constituțional și instituții politice, Editura Alma Mater, Sibiu, Volumul I, 2006;
Muraru, Ioan, Tănăsescu, Elena-Simina, Drept Constituțional și institutii politice, Editura CH Beck, București, Ediția 12, Volumul II, 2006;
Petrescu, Rodica-Narcisa, Drept administrativ, Editura Hamangiu, București, 2009;
Popescu, Eugen, Bazele guvernării europene, Editura Alma Mate, Sibiu;
Vedinas, Verginia, Drept administrativ, Editura Universul Juridic, București, Ediția a V-a revazută și actualizată, 2009; pag.371 – 393;
Voicu, Costică, Țărnu, Lucian, Istoria Statului și dreptului românesc, Editura Techno Media, Sibiu, 2009;
Carta europeană a drepturilor omului;
Constituția Angliei;
Constitutia Franței;
Constituția Germaniei;
Constituția Italiei;
Constituția României;
Constituția Spaniei;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Principiul Autonomiei Locale In Guvernarea Europeana Moderna (ID: 129102)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.