Principiul Aplicarii Imediate a Legii Civile Noi

Introducere

Dreptul și societatea se află în strânsă legătură, de aceea, este firesc ca o lege să fie influențată de evoluția permanentă a societății. Relațiile sociale sunt cele care determină apariția legilor, ce se vor aplica în corelație cu ansamblul relațiilor sociale ce au determinat aplicarea lor.

Aplicarea legii civile în timp prezintă un nivel ridicat de importanță în cadrul sistemului de drept românesc. Mai mult, conferă subiectului de drept posibilitatea de a cunoaște momentul în care legea intră în vigoare, dar și momentul de la care legea nu mai produce efecte juridice prin ieșirea acesteia din vigoare. Din reglementarea pe care o primește această instituție de drept reiese faptul că legea civilă se va aplica cât timp este în vigoare, consecința principală fiind aceea că legea civilă nu este eternă.

Prima problemă ce poate să apară în procesul de aplicare a legilor civile este aceea a momentului de la care aceste legi se pot aplica și până când. Intervalul de timp cât legea este în vigoare este delimitat de două momente: momentul intrării în vigoare și momentul ieșirii din vigoare a legii civile. Consecința intrării în vigoare a legii civile este aceea că legea devine obligatorie și nimeni nu se poate sustrage aplicării legii sub motivul necunoașterii (nemo censetur ignorarem legem). Momentul final al aplicării este cel al ieșirii din vigoare când legea civilă încetează să mai producă efecte juridice prin una din modalitățile prevăzute expres de lege.

Prin intermediul aplicării legii civile în timp subiectul de drept va avea posibilitatea de a se conforma acelor legi care îi impugn o anumită acțiune sau inacțiune, întrucât ar fi absurd ca un subiect de drept să se supună unor legi ieșite din vigoare.

Aplicarea legii civile în timp este guvernată de o serie de principii. În primul rând, trebuie precizat faptul că în cadrul sistemului nostru de drept, legea civilă nu retroactivează. Principiul neretroactivității legii este prevăzut atât în cadrul Codului civil, dar și în cadrul Constituției. Acest principiul a primit o consacrare la nivel constituțional prin intrarea în vigoare a Constituției din 1991 și a avut o serie de consecințe importante în materia aplicării legii civile în timp.

Un alt principiu ce guvernează instituția aplicării legii civile în timp este principiul aplicării imediate a legii civile noi. Semnificația acestui principiu fiind aceea că legea civilă nouă, de îndată ce a fost adoptată, se va aplica tuturor situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi. Principiul aplicării imediate a legii civile noi reprezintă regula în materie, însă trebuie precizat faptul că de la acest principiu există o excepție și anume excepția ultraactivității legii civile vechi. Excepție presupune supraviețuirea legii civile vechi, iar justificarea excepției este dată de faptul că este necesar ca anumite situații juridice să rămână guvernate de legea sub imperiul căreia au început să se constituie, să se modifice ori să se stingă.

Din cele expuse reiese faptul că legile nu sunt eterne, consecința firească a acestui fapt fiind aceea că legile se succed în timp. Faptul că relațiile sociale sunt cele ce determină apariția anumitor legi, subliniază relația de interdependență ce există între drept și societate. Instituția aplicării legii civile în timp este una complexă ce răspunde pe deplin nevoile societății. Prin intermediul acestei instituții subiectul de drept va avea posibilitatea de a se conforma doar acelor legi care sunt în vigoare, întrucât ar fi absurd ca acesta să se supună unor legi ieșite din vigoare. Legea civilă este edictată de către autoritatea competent în scopul de a reglementa conduita comisivă sau omisivă a subiecților de drept cărora se adresează, în principiu, în întreaga perioadă în care aceste legi sunt în vigoare. Prin aplicarea legii civile în timp vorbim de un principiu fundamental care trebuie să stea la baza acțiunii și organizării oricărui stat de drept.

Capitolul 1 – Considerații generale privind aplicarea legii civile

Secțiunea 1.1– Apariția și evoluția primelor codificări

Pentru a ajunge să definească dreptatea și dreptul, apoi să fixeze natura statului, Aristotel pornește de la definiția omului. În concepția lui Aristotel „omul este prin natura sa o ființă socială”. Natura a sădit în oameni instinctul de a trăi în cadrul unei comunități, de aceea pentru a-și satisface nevoile omul intră în relații cu semenii săi. Faptul că omul întreprinde diverse acțiuni în momentul în care relaționează cu semenii săi a dus la apariția unor norme (reguli) care să dirijeze conduita umană. Prin intermediul dreptului au fost elaborate norme juridice ce reglementează acțiunile omului în societate și pentru a căror respectare se apelează la forța coercitivă a statului. Omul posedă un instinct social care îl face să trăiască împreună cu ceilalți oameni. Acest instinct are la bază incapacitatea omului de a trăi în afara comunității cu ceilalți. „Această grijă de a păstra societatea, pe care am amintit-o numai, și care se potrivește înțelegerii umane, este și obârșia dreptului, în adevăratul sens al cuvântului”.

Societățile actuale sunt influențate de mai multe categorii de norme sociale cum ar fi: normele morale, religioase, tehnice, juridice, toate aceste norme având o importanță covârșitoare în bunul mers al societății. În cadrul societății, prin intermediul normelor juridice sunt îngrădite acțiunile sau inacțiunile omului, care trebuie să acționeze în vederea satisfacerii intereselor sale ghidat de respectarea intereselor celorlalți. Datorită strânsei legături ce se stabilește între drept și societate, conținutul normelor juridice diferă de la o perioadă la alta întrucât evoluția unei societăți presupune apariția unor noi norme juridice care să corespundă nevoilor actuale ale societății și implicit ale indivizilor. Rolul normelor juridice este acela de a crea ordine în cadrul societății, astfel nici o comunitate oricât de mică ar fi nu poate exista fără un set minim de reguli de conduită.

Dată fiind importanța normelor juridice în cadrul societăților actuale se impune analiza începutului activității normativ – juridice și o scurtă prezentare a evoluției acesteia. Cercetările efectuate de istorici au scos la iveală apariția încă din epoca primitivă a unor norme sociale care interziceau căsătoria între soră și frate, dar și între mamă și fiu.

Una dintre cele mai cunoscute și dure legi din istorie este Legea Talionului. Legea talionului este simbolizată prin expresia: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, potrivit acestei legi vinovatul era tratat în același mod în care a procedat cu victima, pedeapsa fiind una identică cu răul pe care l-a săvârșit. Astfel, victima nu avea voie să-l pedepsească pe răufăcător cu un rău mai mare decât cel înfăptuit de acela. Cea mai veche mărturie despre această lege apare în „Codul lui Hammurabi”: „Dinte pentru dinte, vânătaie pentru vânătaie, picior pentru picior, mână pentru mână, os pentru os, ochi pentru ochi”.

Apariția dreptului, ca produs al puterii de stat, este localizată în Orientul antic, unde întâlnim primele legiuiri: Codul lui Hammurabi (Babilon), Legile lui Manu (India), Codul lui Mu (China).

Codul lui Hammurabi (1750 î.Hr.) este cea mai veche culegere de legi, din timpul regelui babilonian Hammurabi. Codul cuprinde 282 de articole în cadrul cărora se face referire la norme cu caracter juridic,moral și religios. Prin intermediul Codului lui Hammurabi sunt prezentate valorile și principiile de conviețuire socială practicate de civilizația babiloniană.

În cadrul celor 282 de articole regăsim dispoziții cu privire la:

a) regimul juridic al bunurilor: articolul 138 stipulează faptul că „bărbatul care își repudiază fără motiv soția de la care nu are nici un copil,trebuie să-i restituie integral zestrea,plus o parte din averea agonisită împreună”;

b) sclavie: „dacă sclavul a dat o palmă unui om liber, să i se taie o ureche” (articolul 205);

c) copilul nenăscut: „Dacă un bărbat lovește o femeie însărcinată,iar aceasta pierde sarcina, el îi va plăti zece șekeli”;

d) căsătorie: „Dacă un bărbat și-a luat o nevastă dar nu a făcut un contract de căsătorie cu ea, acea femeie nu e soția lui”;

e) divorț: „Dacă soția se îmbolnăvea, soțul nu putea divorța ci avea obligația să o întrețină pentru restul vieții”(articolul 148).

În concluzie, din punct de vedere juridic Codul lui Hammurabi reprezintă un document de o importanță covârșitoare sub aspect juridic. În cadrul Codului fiind menționate regulile după care se ghida societatea babiloniană, dar și sancțiunile ce urmau a fi aplicate în cazul încălcării acestora.

Romanii nu puteau concepe existența societății fără drept, acest popor credea în veșnicia dreptului. Conform romanilor, acolo unde este societate există și drept „ubi societas ibi jus”. De altfel, romanii nu puteau concepe dreptul fără existența societății „ubi jus ib societas”. Prin intermediul acestor expresii folosite în dreptul roman se demonstrează strânsa conexiune ce se stabilește între drept și societate.

Cel mai vechi izvor al dreptului roman este obiceiul (consuetudo) ce era reprezentat prin existența unor reguli nescrise ce căpătau forță juridică prin aplicarea continuă și îndelungată. Obiceiul își va pierde din importanță pe măsura dezvoltării statului, însă acest izvor de drept nu va dispărea, ci va continua să existe chiar și după apariția dreptului scris. Legea scrisă va fi cea care va răspunde pe deplin nevoilor acelor vremuri întrucât relațiile sociale deveneau tot mai complexe era necesară exprimarea lor în forme juridice superioare.

Apariția Legii celor XII Table reprezintă un moment important în cadrul apariției și dezvoltării dreptului scris. Legea celor XII Table este cea mai veche lege scrisă romană, aceasta a fost adoptată în 449 î.Hr. și a fost considerată un produs autentic al condițiilor materiale de existență din secolul al V-lea î.Hr. Prin intermediul acestei legi s-a realizat codificarea vechiului drept cutumiar pe XII table de bronz, de unde și numele de Legea celor XII Table. Legea cuprindea dispoziții cu privire la proprietatea asupra pământului, succesiuni, bunuri, dobândirea fructelor căzute pe terenul vecinului, organizarea familiei etc.

În cadrul dreptului roman s-a remarcat o permanentă încercare de codificare până la Justinian , astfel se remarcă existența Codului Gregorian (Codex Gregorianus), Codul Theodosian (Codex Theodosianus), dar și a Codului Hermogenian (Codex Hermogenianus). Însă opera legislativă a lui Iustinian reprezintă una dintre cele mai remarcabile încercări de codificare ale dreptului roman. Opera legislativă a împăratului Iustinian este compusă din Codul, Digestele, Instituțiunile și Novelele publicate după moartea sa. Cele patru lucrări alcătuiesc Corpus iuris civilis (Culegerea de drept civil).

Codul lui Justinian (Codex Justinianus) a fost publicat în două ediții (529 și 534) și cuprindea aproape toate materiile dreptului public și ale celui privat, sub forma unor constituții imperiale, aranjate în ordine cronologică, începând cu cele emise în timpul împăratului Hadrian și continuând cu succesorii săi, până în timpul lui Iustinian. Digestele reprezintă o culegere de extrase din operele jurisconsulților clasici, iar Instituțiunile sunt un manual destinat studenților. Novelele sunt cele 158 de constituții date de Iustinian în ultimii 30 de ani de domnie.

În spațiul european, Codul lui Napoleon, aprobat în 1804, a revizuit întregul sistem legal francez. Codul făcea referiri la dreptul civil pe care îl împărțea în dreptul familiei și dreptul proprietății, de asemenea Codul cuprindea dispoziții de drept comercial, dar și de drept penal. Codul lui Napoleon a avut un rol extrem de important în procesul codificării întrucât a reprezentat o puternică influență asupra legislațiilor altor state europene.

În spațiul românesc obiceiul a fost prima formă de exprimare a dreptului. Astfel obiceiul a ocupat un loc important în viața juridică multă vreme. În spațiul românesc distingem două perioade: perioada dreptului cutumiar (nescris) și perioada dreptului scris. Perioada dreptului cutumiar este cuprinsă între momentul apariției și formării cutumelor statului geto-dac și până în secolului XV, când apar primele codificări sub formă de pravile. Perioada dreptului scris începe o dată cu primele codificări și include și momentul actual, deoarece nu are un punct terminus. Cu privire la dreptul geto-dac trebuie menționat faptul că primul izvor de drept a fost cutuma. Rămâne deschisă problema legilor scrise, atestate de unele surse literare care afirmă că regele Burebista în vederea consolidării statului a elaborat legi cu un pronunțat caracter religios. Un alt moment important este acela al cuceririi provinciei Dacia și aplicarea dreptului roman. Dreptul civil nu se aplica decât cetățenilor romani, astfel în relațiile dintre peregrini, latini și cetățeni se aplica dreptul ginților. Romanii au admis aplicarea în continuare a cutumelor geto-dacice, atâta timp cât acestea nu contraveneau principiilor generale ale dreptului roman.

Dreptul scris este rodul inițiativei bisericii, dar și a domniei. Pravilele bisericești apar în secolul XV, inițial apar în limba slavonă și mai apoi în limba română. Pravilele cuprindeau dispoziții juridice, însă normele dreptului laic alternează cu cele ale dreptului canonic, în egală măsură alternând și reglementările de drept civil, penal, procesual dar și de dreptul familiei. În cadrul evoluției dreptului românesc un loc important este ocupat de legiuirile din perioada regimului fanariot ce erau desemnate prin cuvintele „condică” , „codică”, „cod”.

În Țara Românească, a fost întocmită Pravilniceasca condică în anul 1775, din porunca lui Alexandru Ipsilanti și a intrat în vigoare în anul 1840. Pravilniceasca condică a fost scrisă în limba greacă și română și cuprindea dispoziții referitoare la organizarea judecătorească, la raporturile dintre boieri și țărani, precum și unele reglementări de drept civil. Pentru redactarea sa s-au folosit izvoare precum: obiceiul românesc, jurisprudența, unele dispoziții din Bazilicale și doctrina juridică modernă (Montesquieu, Beccaria). A fost abrogată în mod expres în anul 1865 când a intrat în vigoare Codul civil român.

Legiuirea Caragea a fost întocmită în anul 1815 din inițiativa lui Ioan Gheorghe Caragea, domn al Țării Românești. Legiuirea Caragea a intrat în vigoare la 1 septembrie 1918. Astfel, Pravilniceasca condică a fost aplicată până în anul 1818, când a fost adoptată Legiuirea Caragea. Legiuirea Caragea cuprinde dispoziții de drept civil, penal și de procedură. La redactarea Legiurii Caragea s-au folosit ca surse de inspirație: Bazilicalele, obiceiul pământului, Pravilniceasca Condică și într-o mai mică măsură, Codul civil francez.

La inițiativa lui Scarlat Calimach, domn al Moldovei, începând cu anul 1813 s-au format comisii care să elaboreze proiectul de cod. Codul Calimach a avut ca surse de inspirație: obiceiul pământului, dreptul bizantin, Codul civil francez și Codul civil austriac. Codul a fost structurat pe 3 părți și cuprinde 2032 de articole.

Manualul juridic al lui Andronache Donici a reprezentat un adevărat cod civil, fiind elaborat în anul 1814 de către juristul Andronache Donici, însă acest manual nu s-a bucurat de o recunoaștere oficială, fiind considerat o carte de învățătură. Acesta era redactat în limba română și avea reglementări avansate, practicienii având un real interes pentru studiul acestui manual juridic.

Aceste legiuiri cuprind dispoziții referitoare la organizarea familiei, persoane, proprietate, succesiuni. Prin intermediul acestor codificări s-au conturat anumite instituții de drept civil sub influența reglementărilor juridice europene moderne. Prin Codul civil din 1865 erau abrogate doar acele dispozițiile din Pravilniceasca condică, Legiuirea Caragea și Codul Calimach ce nu erau în conformitate cu regulile din acest cod. Astfel, se aplicau legile și cutumele ce nu erau în contradicție cu acest Cod.

Opera legislativă a lui Alexandru Ioan Cuza a reprezentat un progres în cadrul statului și dreptului românesc. Codul civil român a fost adoptat în 1864 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865.

Codul a avut ca principale izvoare legiuirile românești anterioare,Codul lui Napoleon, principiile și dispozițiile din cadrul Codului francez fiind preluate prin raportare la realitățile românești din acele vremuri. Codul a preluat în mod selectiv și dispoziții din alte coduri străine precum cele din Codul Civil italian dar și dispoziții din legea ipotecară belgiană din 10 decembrie 1851. În Cod au fost păstrate unele dispoziții din vechiul drept românesc referitoare la rudenia din botez, divorț, succesiunea văduvei sărace, ipoteca legală a femeii măritate, arvună etc. Din legislația belgiană au fost introduse texte referitoare la privilegii și ipoteci.

Codul cuprindea trei cărți, un preambul și dispoziții finale.

Preambulul era format din cinci articole referitoare la lege, în general, precum și la aplicarea ei în timp și în spațiu.

Prima carte cuprindea dispoziții cu privire la persoane, situația juridică a acestora era reglementată pe baza principiului egalității tuturor în fața legii. Cea de-a doua carte era rezervată bunurilor, iar cea de-a treia modurilor de dobândire și de transmitere a proprietății.

Noul Cod civil a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, actualul cod a înlocuit Codul civil din 1 decembrie 1865. Prin Codul civil din 2011 au fost introduse dispoziții legale ce sunt în concordanță cu actualul climat social și instituțional din România, astfel prezentul cod răspunde cerințelor sociale și legale moderne. O mare parte din dispozițiile vechiului Cod civil din 1865 se regăsesc în noul Cod civil.

În concluzie, conform celor prezentate reiese că apariția dreptului și implicit a legilor se află în strânsă conexiune cu apariția și dezvoltării societății. Nu puteam vorbi despre existența unor legi veșnice, acestea se succed în timp, apariția unor legi noi este generată de evoluția societății, întrucât legile trebuie să fie în concordanță cu cerințele și exigențele societății, legile având rolul de a satisface pe deplin interesele indivizilor. Într-o primă etapă putem remarca faptul că principalele izvoare de drept erau cutumele, însă de-a lungul dezvoltării societăților omenești se va încerca elaborarea unui sistem de legi scrise, ce va încerca să corespundă cât mai bine cu interesele indivizilor, în calitatea lor de membri ai societății în care trăiesc.

Secțiunea 1.2- Noțiunea de lege în reglementarea vechiului Cod civil și a noului Cod civil

Doctrina de specialitate remarcă faptul că din punct de vedere al originii și al rădăcinii istorice dreptul civil provine din așa-numitul ius civile, parte componentă a sistemului de drept roman. Pentru romani, ius civile era dreptul care aparținea exclusiv membrilor unei cetăți, spre deosebire de ius gentium care însemna dreptul pe care îl puteau invoca străinii (peregrinii) dar nu ca membri ai unei anumite cetăți. Așadar, în concepția legislatorilor romani, calitatea de cetățean, de locuitor al unei anumite unități administrative era determinantă pentru aplicarea dreptului civil raporturilor specifice care se stabileau între locuitorii respectivelor unități administrative.

Înainte de a defini dreptul civil, trebuie stabilite accepțiunile noțiunii de drept civil. Într-o primă accepțiune, prin noțiunea de drept civil înțelegem ansamblul normelor de conduită a căror respectare e impusă prin forța coercitivă a statului. Acesta este așa numitul drept obiectiv, care mai poartă denumirea de drept pozitiv. O a doua accepțiune a dreptului civil este dată de existența dreptului subiectiv prin intermediul căruia înțelegem facultatea recunoscută de norma juridică unui participant la raporturile juridice, în calitate de subiect activ, de a se bucura de o anumită conduită sau de a pretinde o anumită conduită de la subiectul pasiv. A treia accepțiune vizează sensul de știință juridică a dreptului civil.

Dreptul civil reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile juridice patrimoniale și nepatrimoniale stabilite între persoane fizice și juridice aflate pe poziții de egalitate. Conform art. 2 alin. (1) Cod civil „dispozițiile prezentului cod reglementează raporturile patrimoniale și nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil ”.

Se admite că pentru delimitarea ramurilor de drept criteriul fundamental este obiectul de reglementare juridică, completat cu o serie de criterii auxiliare precum: metoda de reglementare, caracterul normelor juridice, natura sancțiunilor, calitatea subiectelor și principiile proprii unei ramuri de drept.

Obiectul dreptului civil se referă la raporturile sociale care sunt reglementate prin regulile de drept. Din dispozițiile articolului 2 alineatul 1 Cod civil reiese faptul că raporturile sociale de natură patrimonială și nepatrimonială ce se stabilesc între persoane fizice și juridice reprezintă obiectul dreptului civil. Prin raporturi patrimoniale înțelegem acele raporturi ce au un conținut evaluabil în bani, economic (ex: raporturile juridice ce se nasc din încheierea unui contract de vânzare-cumpărare), iar raporturile nepatrimoniale sunt acele raporturi al căror conținut este neevaluabil în bani (ex: dreptul la domiciliu, dreptul la nume etc.). Prin intermediul dreptului civil nu sunt reglementate totalitatea raporturilor patrimoniale și nepatrimoniale existente în cadrul societății. O parte dintre aceste raporturi sociale este reglementată de alte ramuri de drept precum: dreptul familiei, dreptul comercial, drept internațional privat, dreptul muncii.

Metoda de reglementare a dreptului civil vizează poziția părților ce participă la raportul juridic. În dreptul civil, poziția părților este de egalitate juridică, astfel niciuna dintre părți nu se subordonează celeilalte.

Subiectele dreptului civil sunt persoanele fizice și persoanele juridice. Raporturile juridice civile se stabilesc între persoane fizice, între persoane juridice sau între persoane fizice și persoane juridice. Conform articolului 25 alineatul 2 Cod civil persoana fizică este „omul, privit individual, ca titular de drepturi și obligații civile”. Conform dispozițiilor prezentului articol reiese faptul că o persoană fizică este subiect de drept civil dacă are calitatea de ființă umană, nefiind necesară îndeplinirea unei alte condiții speciale. În alineatul 3 al aceluiași articol persoana juridică este definită ca „orice formă de organizare care, întrunind condițiile cerute de lege, este titulară de drepturi și de obligații civile”. Astfel o persoană juridică este considerată subiect de drept civil dacă are calitatea de entitate organizată ce are un patrimoniu propriu și un scop determinat.

Obiectul de reglementare, metoda de reglementare, caracterul normelor juridice, calitatea subiectelor de drept, principiile fiecărei ramuri de drept reprezintă criterii prin care se realizează delimitarea diferitelor ramuri de drept.

În cadrul fiecărui sistem de drept legea ocupă un loc important, de aceea este necesar a lămuri înțelesul noțiunii de „lege”. În dreptul roman, legea (lex) era considerată o convenție obligatorie între părți. Cuvântul lex avea sensul de contract sau clauză contractuală când acordul de voință intervenea între două persoane, iar dacă acordul de voință intervenea între magistrat și popor, cuvântul lex avea sensul de act normativ. În cadrul actualului sistem de drept, legea conține reguli de conduită generale, abstracte și impersonale, reguli ce sunt obligatorii pentru toți subiecții de drept civil.

Putem defini legea ca fiind acea regulă juridică obligatorie, generală, permanentă, edictată de către autoritatea publică învestită cu puterea legiuitoare și sancționată prin forța publică. Totalitatea legilor constituie dreptul scris, numit așa, fiindcă, în genere, legile sunt consacrate prin texte scrise.

Legea este obligatorie întrucât violarea legii atrage sancțiuni împotriva acelora care o încalcă. Sancțiunea specifică dreptului civil este acțiunea în justiție.

Legea este generală deoarece se aplică tuturor acelora ce se află în condițiile fixate de lege, indiferent de individualitatea fizică sau de clasa socială a fiecăruia. Cele mai multe legi se aplică numai la un anumit grup de persoane, care se află în condițiile determinate de lege. Astfel este evident că legile privitoare la minoritate nu se vor aplica decât minorilor; legile privitoare la căsătorie nu se vor aplica decât persoanelor care sunt căsătorite etc. Generalitatea legii presupune că ea se aplică fără distincție sau favoare, tuturor celor ce îndeplinesc condițiile necesare pentru ca legea să fie aplicabilă. Generalitatea legii este una din formele egalității în fața legii.

Legea este permanentă ceea ce înseamnă că legea are drept scop să se aplice la o serie nedeterminată de acte analoage și că trebuie să se potrivească la un număr nefinit de cazuri similare. O lege care ar fi făcută în vederea unui singur caz sau în vederea unui singur act și nu s-ar putea aplica decât acelui caz sau act nu este o adevărată lege. Totuși, în practică se dă câteodată tot numele de lege unei reguli juridice, edictată de puterea legislativă și menită de a se aplica o singură dată. Astfel este cazul când puterea legiuitoare votează bugetul anual, sau hotărăște construirea unui drum, sau autorizează un împrumut; este evident că legea care încuviințează un astfel de act nu este permanentă. În realitate, deși în practica comună, un astfel de act al puterii legiuitoare se numește tot lege, el este mai curând un act de administrație, având formă de lege, sau, un act legislativ, cum se mai poate numi.

Când spunem că legea este permanentă, nu înțelegem prin aceasta că este perpetuă. Dreptul, prin natura sa, este evolutiv; prin urmare legile se schimbă, și legiuitorul poate oricând modifica sau desființa o lege anterioară. Se întâmplă chiar câteodată ca legiuitorul să fixeze dinainte durata unei legi sau chiar a unor dispoziții dintr-o lege. Deci permanent, înseamnă aplicabilă la un număr nedefinit de cazuri, dar nu infinit în durata sa.

Legea este edictată de autoritatea publică învestită cu puterea de a face legi și totodată este sancționată prin forța publică. Consecința firească este aceea că încălcarea legii atrage sancțiuni, ce nu pot fi impuse prin forța privată, întrucât nimeni nu își poate face singur dreptate. Particularii, chiar dacă sunt direct lezați printr-o încălcare de lege, n-au dreptul de a impune singuri sancțiunea aceluia care a încălcat legea.

Trebuie precizat faptul că legea are un înțeles dublu: unul restrâns și unul larg, ceea ce determină ambiguitatea noțiunii de lege. În sens restrâns (stricto sensu), prin lege înțelegem actul normativ emis de Parlament,iar în sens larg (lato sensu) , prin noțiunea de lege sunt desemnate toate actele normative.

Într-o altă opinie, pentru definirea noțiunii de lege sunt necesare două operațiuni: a) să distingem legea de alte acte de reglementare și b) să distingem legea de alte acte ale Parlamentului.

Distingerea legii de alte acte de reglementare:

Pentru a distinge legea de alte acte de reglementare se utilizează două criterii: formal și informal.

Conform criteriului formal legea este definită ca: „acel act normativ care este elaborat de organul suprem al puterii de stat după o procedură prestabilită”. Din punct de vedere formal, „pentru ca un act juridic să aibă valoare de lege, el trebuie să fie adoptat de Parlament cu respectarea unei anumite proceduri, adică cu respectarea unor norme de tehnică legislativă, în sensul restrâns al noțiunii”.

Conform definițiilor de mai sus, pentru a fi în prezența unei legi trebuie îndeplinite mai multe condiții și anume:

actul juridic are caracter normativ, adică este general, îi privește pe subiecții de drept în mod abstract, este cu aplicabilitate repetată și susceptibil de a fi aplicat prin intermediul constrângerii statale;

actul normativ este adoptat de Parlament;

Parlamentul adoptă acte normative cu respectarea unei anumite proceduri.

Această definiție nu acoperă toate situațiile, întrucât în cadrul sistemului nostru de drept există legi ce nu provin de la Parlament, un exemplu concludent în acest sens este reprezentat de ordonanțele guvernamentale, ce provin de la Guvern. Un alt exemplu în acest sens îl constituie legile referendare, legi ce sunt aprobate prin referendum direct de corpul electoral. Conform Teoriei separațiilor puterilor în stat, funcția legislativă este exercitată atât de Parlament, cât și de Guvern, dar totodată și de popor prin referendum și de unele organisme internaționale.

Din cele prezentate anterior, reiese că suntem în prezența unei legi când vorbim de:

actele normative ale Parlamentului;

actele normative adoptate prin referendum pentru a reglementa primar un domeniu (legi referendare);

actele normative ale Guvernului care reglementează primar un domeniu, adică actele guvernamentale date în exercitarea funcției legislative (ordonanțe, decrete-legi).

Ca să fim în prezența unei legi trebuie îndeplinite următoarele condiții:

să fim în prezența unui act normativ;

acest act normativ să reglementeze primar un domeniu.

b) Delimitarea legii de alte acte normative:

În cadrul articolului 64 din Constituție se menționează că legile, hotărârile și moțiunile sunt adoptate de Camera Deputaților și de Senat. Legea este un act general, astfel orice act al Parlamentului care nu este general, deși este adoptat după procedurile legislative nu este lege.

Un rol important în cadrul dreptului este ocupat de noțiunea de lege lato sensu. Articolul 73 alineatul 1 menționează că „Parlamentul adoptă legi constituționale, legi organice și legi ordinare”. Din dispozițiile acestui articolul reiese o primă clasificare a legilor în cadrul sistemului nostru de drept, clasificare ce se va face în raport de modalitatea formală de adoptare a legilor și materiile ce sunt reglementate.

În cadrul sistemului de drept remarcăm existența unei ierarhii a normelor juridice interne, ierarhie ce impune supremația normelor constituționale. Conform articolului 73 alineatul 2 din Constituția României în categoria legilor constituționale intră legea de revizuire a Constituției, precum și Constituția însăși. Constituția României reprezintă un important izvor de drept ce reglementează nu numai drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor, dar și instituții juridice de drept civil precum: dreptul de proprietate, de moștenire etc.

Legile organice sunt acele legi care intervin în domenii expres stabilite de Constituție și care se adoptă cu majoritate absolută. Articolul 73 alineatul 3 arată, în mod expres, care sunt aceste domenii. Domeniul ce prezintă interes pentru dreptul civil este cel de la litera m) și anume regimul juridic general al proprietății și al moștenirii.

Legile ordinare sunt acele legi ce pot reglementa orice materie care nu ține de domeniul legilor constituționale sau organice, astfel aceste legi reglementează o sferă restrânsă de relații sociale. Legile organice sunt adoptate cu votul majorității membrilor prezenți, ceea ce semnifică o majoritate relativă. Un loc important în cadrul legilor ordinare îl ocupă codurile, în cadrul acestora regăsindu-se toate sau cele mai multe reglementări aplicabile unui anumit domeniu de activitate.

Între legile organice și cele ordinare nu există o ierarhie în sensul că cele ordinare ar trebui să se conformeze celor organice. Atât legile organice, cât și legile ordinare trebuie să se conformeze Constituției.

În funcție de conținutul normativ, putem fi în prezența următoarelor categorii de legi:

a. legi de reglementare directă. În cazul acestor legi organul legiuitor reglementează chiar el conduita subiecților de drept. Celelalte acte normative, adoptate de alte organe, nu pot decât să aplice legea, fără să poată să-i adauge vreo reglementare nouă;

b. legi cadru (legi de reglementare indirectă) sunt acele legi care stabilesc doar principiile generale ale unei reglementări, lăsând amănuntele reglementării conduitelor subiectelor de drept pe seama actelor de aplicare;

c. legi de abilitare (legi de reglementare indirectă) sunt acele legi prin care Parlamentul abilitează Guvernul să emită acte cu caracter de lege. Aceste legi stabilesc doar perioada și domeniul de reglementări guvernamentale, necuprinzând dispoziții direct aplicabile subiecților;

d. legi de control (legi de reglementare indirectă) sunt acele legi prin care Parlamentul se pronunță asupra reglementărilor de tip legislativ ale Guvernului (ordonanțe, ordonanțe de urgență), controlând astfel activitatea acestuia făcută în exercitarea funcției legislative.

În cadrul noțiunii de lege lato sensu intră toate actele normative, ceea ce semnifică că în cadrul acestei noțiuni sunt incluse și hotărârile și ordonanțele guvernului, inclusiv cele de urgență. În articolului 108 alineatul 1 se menționează că „Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe”, iar alineatul 2 al aceluiași articol precizează că „hotărârile se emit pentru organizarea executării legii”. Conform alineatului 3 al articolului 108 „ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de acestea”. Ordonanțele Guvernului, inclusiv cele de urgență, precum și hotărârile Guvernului reprezintă izvoare ale dreptului civil. De asemenea, constituie izvor de drept civil: Hotărârea Guvernului nr. 280/1990 privind vânzarea de mărfuri, prestarea de servicii și executarea de lucrări, cu plata în rate; Hotărârea Guvernului nr. 483/1990 privind înființarea inspectoratelor pentru protecția mediului înconjurător.

Actele normative emise de organele centrale ale administrației publice sunt considerate izvoare de drept civil în măsura în care conțin dispoziții de drept civil, din această categorie făcând parte: ordinele, instrucțiunile și regulamentele. Aceeași este soluția și în ceea ce privește considerarea actelor normative emise de autoritățile administrației publice locale ca izvoare de drept civil. Hotărârile consiliilor locale, dispozițiile primarilor, dar și ordinele prefecților sunt astfel de acte. Toate aceste acte normative, indiferent de organul de stat care le-a emis, sunt obligatorii pentru toate persoanele cărora li se adresează.

În cadrul noului Cod civil sunt prevăzute izvoarele dreptului civil, astfel în cadrul articolului 1, alineatul 1 se precizează că „sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanțele și principiile generale ale dreptului”. Din dispozițiile prezentului articol reiese faptul că legea reprezintă unul din izvoarele dreptului civil.

Noțiunea de „izvor de drept civil” are două accepțiuni. În sens formal, prin izvor de drept civil se înțelege forma de exprimare a normelor juridice civile, indicând astfel prin ce s-a născut norma de drept. Din izvoarele formale ale dreptului civil fac parte: legea, uzanțele și principiile generale ale dreptului. În sens material, prin izvor de drept civil se înțeleg totalitatea condițiilor materiale de existență care generează dreptul civil, astfel expresia izvor de drept în sens material indică de ce s-a născut norma de drept.

Articolul 1, alineatul 2 din noul Cod civil precizează că „În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în lipsa acestora, dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului”. Conform acestui articol, mai întâi se aplică legea, iar dacă nu există text de lege care să reglementeze o situație juridică, se aplică uzanțele.

Alineatul 3 al articolului 1 din noul Cod civil precizează că „în materiile reglementate prin lege, uzanțele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea”. Din aceste dispoziții rezultă că dacă o situație juridică ce trebuie soluționată este reglementată de lege și în materia respectivă există și uzanțe, acestea se vor aplica numai dacă respectiva lege face trimitere în mod expres la uzanțe. Sunt izvoare de drept numai uzanțele conforme ordinii publice și bunelor moravuri. În cazul în care nu există uzanțe, pentru o situație juridică nereglementată de lege, se aplică o lege care reglementează o situație juridică asemănătoare, iar dacă o astfel de lege nu există se aplică principiile generale ale dreptului.

Un loc important în cadrul izvoarelor dreptului civil îl ocupă dreptul Uniunii Europene, normele Uniunii Europene aplicându-se cu prioritate față de dreptul național. Consecința principală fiind aceea că judecătorul național este obligat să-l aplice din oficiu, iar subiectele de drept sunt obligate să respecte dreptul Uniunii Europene.

Conform articolului 5 din noul Cod civil, intitulat „Aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene”, „ În materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părților”.

Potrivit articolului 4 din noul Cod civil, intitulat „Aplicarea prioritară a tratatelor internaționale privind drepturile omului”, „(1) În materiile reglementate de prezentul cod, dispozițiile privind drepturile și libertățile persoanelor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Constituția, Declarația Universală a Drepturilor Omului, pactele și celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și prezentul cod, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care prezentul cod conține dispoziții mai favorabile”.

Dreptul Uniunii Europene se împarte în drept primar și drept derivat. Totalitatea normelor juridice ce reglementează constituirea și organizarea Uniunii Europene formează dreptul primar. Din categoria dreptului derivat fac parte regulamentele, directivele și deciziile.

Regulamentul este acel act normativ cu aplicabilitate generală, care se adresează atât tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, cât și persoanelor fizice și juridice din interiorul acestora. Regulamentul se aplică direct, fără a fi necesară intervenția statelor, în sensul ratificării sau al adoptării unor măsuri legislative. Totodată trebuie precizat faptul că regulamentul are forță general obligatorie, consecința fiind aceea că nici statele, nici cetățenii nu se pot sustrage de la respectarea lui.

Directiva este acel act normativ care obligă statele membre să adopte reglementări interne, conforme cu conținutul ei, în vederea atingerii obiectivelor, rezultatelor propuse. Directiva lasă însă legiuitorului național alegerea referitoare la modul și mijloacele în care directiva va fi transpusă în dreptul național. Directiva, spre deosebire de regulament, se adresează numai statelor membre (nu direct cetățenilor), care sunt obligate să le transpună în legislația națională, în caz contrar fiind supuse sancțiunilor.

Deciziile se adresează numai statelor membre și nu au caracter normativ.

În concluzie, legea reprezintă unul dintre cele mai importante izvoare ale dreptului civil, alături de uzanțe și principiile generale ale dreptului. Când vorbim despre izvoarele dreptului civil trebuie să avem în vedere toate acele acte normative ce conțin dispoziții de drept civil și care emană de la organele de stat învestite cu prerogativa legiferării. Concluzia fiind aceea că în domeniul izvoarelor dreptului civil se ia în considerare sensul larg al noțiunii de lege. Codul civil stabilește prin intermediul dispozițiilor sale și ordinea de aplicare a izvoarelor dreptului civil, astfel acolo unde o anumită situație nu este reglementată de lege se aplică uzanțele, iar în lipsa lor, dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului.

Secțiunea 1.3- Aspecte generale privind intrarea în vigoare și ieșirea din vigoare a legii civile în cadrul sistemului de drept

Dreptul este un fenomen ce se află în strânsă corelație cu viața socială, între evoluția dreptului și evoluția societății existând o strânsă conexiune. În cadrul unei societăți se remarcă existența mai multor norme sociale precum: norme morale, religioase, tehnice, juridice, toate aceste norme având o importanță covârșitoare în menținerea bunei desfășurări a vieții sociale.

În societatea romană izvoarele formale ale dreptului au evoluat sub influența factorilor economici, sociali, politici, întărind și mai mult ideea că între drept și societate există o strânsă conexiune.

Obiceiul reprezintă cel mai vechi izvor al dreptului roman, acesta își va pierde din importanță pe măsura dezvoltării statului. Obiceiul nu dispare, va continua să existe chiar după apariția dreptului scris.

Legea scrisă răspunde pe deplin nevoilor acelor vremuri, întrucât relațiile sociale deveneau tot mai complexe era necesară exprimarea lor în forme juridice superioare. În cadrul dreptului roman, prin lege (lex) se înțelegea o convenție obligatorie pentru părți. Cuvântul „lex” avea sensul de act normativ când acordul de voință intervenea între magistrat și popor. În schimb, dacă acordul de voință intervenea între două persoane, legea avea sensul de contract sau clauză contractuală.

Dreptul roman vorbește despre activitatea legilor în timp, imediat după ce legea era votată, aceasta intra în vigoare, fără a fi necesară publicarea acesteia. Dreptul roman menționează că legea iese din vigoare în momentul în care este abrogată. Abrogarea se producea în momentul în care era adoptată o altă lege prin intermediul căreia același domeniu era reglementat în mod diferit. În cadrul dreptului roman, abrogarea totală era desemnată prin noțiunea de „abrogare”, în timp ce abrogarea parțială ce era desemnată prin noțiunea de „derogare” sau „exrogare”. În cadrul sistemului de drept roman noțiunea de „subrogare” desemna modificarea unei dispoziții dintr-o lege printr-o dispoziție adițională. O normă de drept privat era modificată numai în momentul în care nevoile vieții colective determinau modificarea acesteia.

Legiferarea obiceiurilor și codificarea constituie deci un proces necontestat. Redactarea codurilor a avut un rol benefic în progresul dreptului, fiindcă evoluția societății este una lentă, astfel încât anumite legi rămân utile mult timp. Când o lege nu mai corespunde nevoilor sociale, legiuitorul poate oricând alcătui o nouă lege în conformitate cu nevoile noi. Se remarcă faptul că toate popoarele mai devreme sau mai târziu, recurg la codificare. Transformarea obiceiului în lege și sistematizarea legilor în coduri reprezintă două etape necesare și esențiale ale progresului juridic.

Articolul 6 alineatul (1) din Codul civil prevede că „legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă”. Din dispozițiile prezentului articol reiese faptul că legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Legea civilă acționează într-un anumit interval de timp, întrucât aceasta nu este eternă. Nici nu am putea concepe caracterul etern al unei legi, din moment ce dreptul și societatea se află într-o strânsă legătură este firesc ca o lege să fie influențată de evoluția permanentă a societății. Relațiile sociale sunt cele care determină apariția anumitor legi, acestea aplicându-se atâta timp cât există și relațiile sociale ce au determinat aplicarea lor.

Intervalul de timp cât legea este în vigoare este delimitat de două momente importante: momentul intrării în vigoare a legii civile și momentul final, ce presupune ieșirea din vigoare a legii civile.

Uneori, este posibil ca sistemul juridic să ia în considerare o durată necesară ajungerii normei publice la cunoștința efectivă a subiecților vizați. Astfel, în sistemul luxemburghez legea intră în vigoare la 3 zile întregi (ziua publicării intrând în calcul) de la publicarea în Memorial. În sistemul francez, legea este obligatorie la o zi întreagă după publicarea în Jurnalul Oficial.

În România legea scrisă intra în vigoare, până la revizuirea Constituției din 2003, de la data publicării ei în Monitorul Oficial. Acest sistem avea avantajul certitudinii datei intrării în vigoare, dar dezavantaja subiecții, în sensul că aceștia nu aveau timpul necesar cunoașterii efective a legii.

După revizuirea Constituției, legea intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial. Această regulă reiese din dispozițiile articolului 78 din Constituție care precizează că legea intră în vigoare la trei zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României sau la o altă dată ulterioară, prevăzută în textul ei.

În cadrul sistemului nostru de drept, regula este aceea că legea civilă intră în vigoare la trei zile de la data publicării în Monitorul Oficial. Articolul 12 alineatul 1 din cadrul Legii 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în 2010 cuprinde dispoziții privind intrarea în vigoare a legilor. Prezenta lege menționează că termenul de 3 zile se calculează pe zile calendaristice, acesta începe să curgă chiar din ziua publicării, care este socotită prima zi și expiră la ora 24.00 a celei de-a treia zi de la publicare, legea intrând în vigoare începând cu ziua a patra.

Termenul de 3 zile este instituit în vederea creării posibilității efective de a intra în posesia Monitorului Oficial de către cei interesați.

O primă excepție de la această regula enunțată mai sus este aceea că legea civilă poate intra în vigoare și la un termen ulterior celor 3 zile de la publicare, dacă în cuprinsul legii se prevede în mod expres o altă dată calendaristică privind începerea activității sale. Termen ce poate fi stabilit ca o dată ulterioară publicării sau legea prevede că intră în vigoare după trecerea unei anumite perioade (două luni, de exemplu).

O a doua excepție o reprezintă, în dreptul nostru, intrarea în vigoare a ordonanțelor de urgență. Conform articolului 115 alineatul 5 din Constituție, acestea intră în vigoare după depunerea lor spre aprobare la Parlament și publicare în Monitorul Oficial.

Alte sisteme mai cunosc o excepție. Unele legi sunt puse în vigoare printr-un act ulterior al autorității executive. Astfel, o lege poate rezerva Guvernului posibilitatea de a determina data intrării ei în vigoare printr-o hotărâre.

O altă excepție de la regula enunțată mai sus e dată de tratatele internaționale ce intră în vigoare după alte reguli decât cele interne. Astfel, trebuie menționat faptul că tratatul internațional capătă forță obligatorie pentru statele semnatare prin intermediul ratificării. Cu privire la momentul intrării în vigoare a tratatului trebuie precizat faptul că deși tratatele poartă data semnăturii lor, ele nu intră în vigoare la această dată. Data ratificării unui tratat nu reprezintă data intrării în vigoare a acestuia. Regula generală este aceea că data intrării în vigoare a tratatului se face la data schimbării instrumentelor de ratificare sau la data depunerii, în cazul tratatelor multilaterale, a unui anumit număr de instrumente de ratificare. Totuși, tratatul nu devine obligatoriu în ordinea juridică internă decât după publicare. În lipsa acesteia el nu poate fi opus subiecților de drept.

Cu privire la eventualele legi retroactive trebuie subliniat faptul că acestea nu reprezintă o excepție de la principiul intrării legii în vigoare, întrucât legile retroactive intră în vigoare conform principiului. Particularitatea constă în faptul că legile retroactive se aplică și unor situații juridice create înainte de intrarea lor în vigoare.

Analizând efectele intrării în vigoare a legii civile trebuie menționat faptul că din acest moment legea devine obligatorie pentru subiecții de drept cărora li se adresează. Consecința principală este aceea că nimeni nu se poate sustrage aplicării legii sub motivul necunoașterii.

Se instituie prezumția absolută de cunoaștere a legii, ceea ce înseamnă că dovada contrară nu este de natură a răsturna prezumția. Se admit totuși două excepții de la această regulă: a. atunci când o parte a teritoriului statului rămâne izolat, dintr-o cauză de forță majoră, de restul țării, căci ignorarea normei juridice nu se datorează atunci unei cauze subiective, ci obiective; b. în materia convențiilor atunci când o persoană încheie un contract, necunoscând consecințele pe care legea le face să decurgă din acesta, ea poate cere anularea contractului pentru eroare de drept.

În intervalul de timp cât legea civilă este în vigoare, individul are posibilitatea de a respecta legea civilă, conformându-se dispozițiilor acesteia, dar există și posibilitatea de a încălca aceste dispoziții. Omul având posibilitatea de a se sustrage legilor, a fost nevoie să se impună sancțiuni care să inspire respectul legilor. Sancțiunile civile constau, în general, în anularea actelor ce violează legea și în daune-interese pe care cel ce a prejudiciat pe cineva, prin violarea legii, trebuie să le plătească celui păgubit. Din sancțiunile civile fac parte urmările și execuțiile silite împotriva celor ce nu-și exercită obligațiile.

Un alt aspect ce va fi tratat în cele ce urmează este reprezentat de momentul în care legea civilă încetează să mai producă efecte juridice. Legea civilă încetează să mai producă efecte prin abrogare, ajungere la termen, caducitate ori ca urmare a unei Decizii a Curții Constituționale prin care se declară neconstituționalitatea.

O situație particulară este creată în sistemul nostru de drept de efectele pe care le are o decizie a Curții Constituționale prin care legea sau ordonanța este declarată neconstituțională după intrarea ei în vigoare: dispozițiile sale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Abrogarea își găsește o reglementare cadru în Legea nr. 24/ 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Abrogarea este procedeul tehnico-juridic prin care legile fără termen își încetează activitatea prin renunțare la ele. Abrogarea poate fi expresă, directă sau indirectă, sau tacită(implicită).

Abrogarea expresă directă se realizează prin menționarea în noua lege că un act normativ anterior sau o parte din el se abrogă. Abrogarea expresă directă presupune manifestarea explicită a voinței organului abrogator care în cadrul clauzelor finale ale noi legi prevede ce act normativ anterior va fi abrogat sau ce dispozițiile din cadrul acestui act vor fi abrogate.

Abrogarea expresă indirectă presupune o lege nouă în cuprinsul căreia se arată că se abrogă toate dispozițiile ce sunt contrare acesteia. Abrogarea expresă indirectă este în fond mai aproape de cea tacită, căci prevederea din legea nouă potrivit căreia „ se abrogă toate dispozițiile contrare” lasă, ca și abrogarea tacită, interpretului sarcina de a determina normele abrogate.

Abrogarea tacită (implicită) presupune o lege nouă ce reglementează în alt mod aceeași materie, astfel încât legea veche e considerată implicit abrogată. Altfel spus abrogarea tacită intervine când apare o lege nouă ce conține dispoziții contrare unor legi anterioare, cu același obiect, fără a preciza că se abrogă. Trebuie menționat faptul că abrogarea tacită este un procedeu periculos de tehnică legislativă, de aceea dacă textele nu sunt esențial inaplicabile împreună, trebuie ca interpretul să se forțeze a le armoniza, doar în lipsa acestei posibilități el putând să constate abrogarea implicită a legii anterioare.

Abrogarea este totală în situația în care actul normativ nou scoate din vigoare întregul act normativ anterior. Abrogarea parțială presupune că doar anumite dispoziții ale actului normativ anterior își încetează eficiența, celelalte dispoziții continuând să rămână în vigoare.

Anumite legi prevăd în textul lor momentul ieșirii din vigoare. Dacă legea prevede un termen până la care va fi aplicată, ajungerea la termen o scoate de drept din vigoare.

Caducitatea reprezintă una dintre modalitățile prin care legea iese din vigoare. Întotdeauna o normă juridică este edictată avându-se în vedere existența și necesitatea reglementării anumitor relații sociale. În principiu, dispariția relațiilor sociale atrage după sine dispariția reglementării, care, deși formal în vigoare, nu mai are nicio aplicabilitate.

Prin desuetitudine înțelegem încetarea forței obligatorii a unei legi, formal în vigoare, deci fără abrogare de către autoritatea competentă, prin efectul neaplicării ei, deși există materia căreia legea să-i fie aplicată, dacă această neaplicare, voită de stat, se fondează pe incompatibilitatea regulii cu noile concepții juridice și morale acceptate în societate. Din cele expuse reiese faptul că deși desuetitudinea presupune neaplicarea îndelungată a unei legi, aceasta nu constituie un mod de ieșire din vigoare a legii. Vorbim în acest caz despre ieșirea din uz a unei legi pentru o perioadă lungă de timp.

În concluzie, aplicarea legii civile în timp este marcată de două mari momente și anume: momentul intrării în vigoare a legii civile și momentul ieșirii din vigoare a legii civile. Delimitarea momentului intrării în vigoare de cel al ieșirii din vigoare al legii civile este importantă, întrucât fiecare dintre acestea produce efecte diferite în cadrul sistemului de drept. Pentru subiectul de drept consecința principală este aceea că legea devine obligatorie din momentul intrării în vigoare și va înceta să mai producă efecte prin ieșire din vigoare.

Capitolul 2- Considerații generale privind principiul neretroactivității legii civile

Secțiunea 2.1- Consecințele constituționalizării principiului neretroactivității

„Legile nu au putere lucrătoare până a nu se publica; pentru aceea dar nu lucrează asupra faptelor ce s-au săvârșit înainte, nici asupra driturilor ce s-au câștigat mai înainte de publicare”.

În cadrul sistemului nostru de drept principiul neretroactivității legii primește o consacrare la nivel constituțional. Articolul 15 alineatul 2 din Constituție prevede că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”. Trebuie subliniat faptul că și alte legislații au înscris principiul neretroactivității în Constituție, un exemplu în acest sens este reprezentat de: Norvegia, Statele Unite, Franța etc.

Până la intrarea în vigoare a Constituției din anul 1991, principiul neretroactivității legii era înscris, în materie civilă, numai în articolul 1 din Codul civil din 1864 „ legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă”. În materie penală, principiul era prevăzut în cadrul articolului 11 Cod penal, unde se prevedea că „legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârșite, nu erau prevăzute ca infracțiuni”. Principiul nu era unul constituțional, astfel doctrina și jurisprudența au decis constant că el constituia o regulă de interpretare obligatorie pentru judecător, dar nu-l obliga pe legiuitor, care putea dispune și altfel. De aceea au existat legi cu caracter retroactiv, atât de dreptul material, cât și de drept procesual. Atâta vreme cât principiul era prevăzut decât în Codul civil , el avea natura unui principiu de aplicare a normei juridice, nu însă și de formare a ordinii juridice. Principiul lega deci doar pe cel ce aplica dreptul, nu și pe cel ce îl crea. Legiuitorul rămânea liber să dea legilor efect retroactiv, cu condiția să-și precizeze expres voința în acest sens.

Cu prilejul revizuirii Constituției în anul 2003 principiul neretroactivității, care până la acest moment era un principiu legal, se transformă într-un principiu constituțional. Această transformare are importante semnificații juridice. Astfel, neretroactivitatea legii, ca principiu constituțional, este obligatorie pentru toate ramurile de drept, fără excepție nu numai pentru acelea care îl prevăd explicit. Apoi, în afara excepției stabilite de Constituție, nicio altă excepție nu poate aduce limitări acestui principiu constituțional, orice alte prevederi legale contrarii trebuind a fi considerate neconstituționale și putând fi atacate pe căile controlului de constituționalitate.

Principiul neretroactivității legii se prezintă ca o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, îndeosebi a libertății și siguranței persoanei. Valoarea și actualitatea principiului sunt incontestabile și de notorietate, orice atenuare a sa semnificând o suprimare sau o limitare a drepturilor și libertăților umane.

După intrarea în vigoare a Constituției din 1991, neretroactivitatea a devenit un principiu constituțional, ceea ce înseamnă că principiul se impune părților, judecătorului ce aplică legea, dar și legiuitorului. Una din consecințe ce rezultă din cadrul acestui principiu este aceea că judecătorul nu poate aplica legea nouă cu privire la soluționarea unor litigii ce privesc situații juridice încheiate sub imperiul legii vechi. O altă consecință este aceea că legiuitorul nu poate adopta legi care să se aplice unor situații juridice trecute și încheiate, ceea ce presupune faptul că legiuitorul nu poate adopta legi retroactive. O lege retroactivă va fi judecată ca neconstituțională.

Curtea Constituțională a declarat neconstituționale acele prevederi legale în cuprinsul cărora legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca ele să retroactiveze. Excepția de la această regulă e reprezentată de legea penală și contravențională mai favorabilă. Un exemplu în acest sens îl constituie articolul V alineatul 7 din Legea nr. 59/1993 în care se arată că „ Hotărârile în materia Legii fondului funciar nr. 18/1991, rămase definitive la judecătorii anterior intrării în vigoare a prezentei legi, pot fi atacate cu recursul prevăzut de prezenta lege, de către părțile interesate, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, indiferent de data pronunțării lor”. Prin Decizia nr. 9/1994, Curtea Constituțională a declarat ca neconstituțională această dispoziție, întrucât aceasta privea situații juridice stinse în trecut și avea un caracter retroactiv.

O altă consecință ce rezultă din interpretarea articolului 15 alineatul 2 din Constituție este aceea că nici o lege nu poate deroga de la această regulă, singurele excepții sunt cele prevăzute de Constituție, adică legile penale sau contravenționale mai favorabile. Curtea Constituțională vorbește în Decizia nr. 9/1994 despre consecințele severe ce rezultă din înscrierea principiului neretroactivității în Constituție. Conform Curții Constituționale menționează faptul că soluția adoptată în cadrul sistemului nostru de drept nu se întâlnește în foarte multe țări, dar ridicarea la rangul de principiu constituțional se justifică prin faptul că asigură în condiții mai bune securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept.

Constituționalizarea principiului neretroactivității legii penale contribuie la consolidarea statului de drept, acest principiu blochează nesocotirea separației dintre puterea legislativă, pe de o parte, și puterea judecătorească sau cea executivă, pe de altă parte.

Trebuie menționat faptul că noțiunea de lege prezentă în formularea articolului 15 alineatul 2 din Constituție este interpretată de Curtea Constituțională într-un sens larg. Curtea Constituțională menționează în cadrul Deciziei nr.148/1997 că „ a aplica principiul neretroactivității instituit de articolul 15 din Constituție unor acte emise înainte de adoptarea ei este echivalent cu a promova tocmai retroactivitatea Constituției, ceea ce este inadmisibil”.

În ceea ce privește sfera de aplicare a principiului neretroactivității trebuie luate în considerare deciziile Curții Constituționale care menționează că în noțiunea de lege utilizată de articolul 15 din Constituție intră și ordonanțele Guvernului. Astfel, în Decizia nr. 252/2000, Curtea Constituțională afirmă că „ordonanțele Guvernului (…) au putere de lege până la eventuala lor respingere de către Parlament”.

În concluzie, trebuie subliniat faptul că în cadrul deciziilor sale Curtea Constituțională extinde înțelesul noțiunii de „lege” din cadrul articolului 15 alineatul 2, la toate actele juridice normative. Din cele expuse anterior reiese ideea că atunci când vorbim despre principiul neretroactivității, se are în vedere sensul larg al noțiunii de lege, deci toate categoriile de acte normative.

Secțiunea 2.2- Prezentarea principiului neretroactivității în cadrul dreptului civil

Principiul neretroactivității legii civile a fost consacrat de articolul 1 din Codul civil din 1864 care prevedea că „ legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă”. În cadrul articolului 6 alineatul 1 al Codului civil din 2009 se menționează faptul că „legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă”.

Principiul neretroactivității legii civile reprezintă acea regulă juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, iar nu și situațiilor anterioare. Soluția este aceea că orice lege nouă reglementează numai acele situații juridice ce se ivesc după intrarea ei în vigoare, iar legea veche reglementează acele situații juridice ivite înainte de ieșirea ei din vigoare. Această regulă se exprimă prin adagiul tempus regit actum.

Legea se adresează subiectelor de drept, permițând sau interzicând și, bineînțeles, sancționând atitudinile deviante. Or, ar fi absurd să se pretindă unui subiect de drept să răspundă pentru comportamente și o conduită ce a avut-o anterior intrării în vigoare a unei legi care reglementează această conduită. Subiectul de drept nu putea să prevadă ce va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este normal și firesc dacă se desfășoară în cadrul ordinii de drept în vigoare. O altă practică legislativă sau o altă interpretare ar fi de natură a afecta grav stabilitatea și securitatea raporturilor juridice precum și încrederea în lege.

Potrivit articolului 6 alineatul 2 din noul Cod civil, „ Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor”. Din interpretarea acestor dispoziții reiese faptul că dacă o situație s-a constituit, s-a modificat sau încheiat și imediat după acest moment intră în vigoare o nouă lege care modifică condițiile de constituire, modificare sau stingere a respectivei situații juridice, situația juridică nu este afectată, întrucât se aplică condițiile prevăzute de legea în vigoare la data constituirii, modificării sau stingerii. Legea nouă se va aplica acelor situații ce se vor constitui, modifica sau stinge după intrarea în vigoare a noii legi.

Există cazuri în care o situație juridică își produce o parte din efecte până la intrarea în vigoare a legii noi, efecte care nu vor putea fi modificate sau desființate de către legea nouă; legea nouă se aplică doar efectelor care urmează să se producă în viitor. Conform articolului 6 alineatul 5 din Codul civil „dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare”. Alineatul 6 al articolului 6 menționează faptul că „ dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi”. Dispozițiile articolului 6 alineatul 6 sunt reluate de articolul 5 alineatul 2 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 ce face referire la aplicarea dispozițiilor Codului civil.

Dispozițiile Codului civil se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.

Articolul 6 alineatul 3 din Codul civil menționează că „actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispozițiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispozițiilor legii noi”. Ideea este reluată de Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil, în articolul 4 din prezenta lege: „ La data intrării în vigoare a Codului civil, actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate, prevăzute de Codul civil din 1864, precum și de alte acte normative, rămân supuse dispozițiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit Codului civil sau dispozițiilor prezentei legi”. Din interpretarea articolului 6 alineatul 3 din Codul civil și a articolului 4 din Legea nr. 71/2011 reiese faptul că atunci când situația juridică privește un act juridic lovit de nulitate potrivit legii vechi, chiar dacă legea nouă l-ar considera valabil, el rămâne supus legii vechi, întrucât validitatea actului se apreciază în raport de condițiile prevăzute de legea în vigoare la data constituirii lui. Nulitatea absolută sau relativă sau altă cauză de ineficacitate a actului juridic este supusă legii în vigoare în momentul încheierii actului, cu privire la aceste situații juridice nu se ia în considerare legea nouă, fiind fără relevanță dacă legea ulterioară încheierii actului juridic ar adăuga o condiție de validitate sau eficacitate sau ar suprima o asemenea condiție.

Un alt aspect al aplicării legii civile în timp este relevat în cadrul dispozițiilor articolului 6 alineatul 4 care menționează că „prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit”.

Legea aplicabilă prescripției este legea în vigoare la data la care prescripția a început să curgă. Această lege se va aplica atât în ceea ce privește începutul prescripției, dar și termenului, suspendării, întreruperii, repunerii în termen și efectelor prescripției. Practic, trebuie stabilit dacă, pentru situația concretă, prescripția extinctivă a început să curgă potrivit dispozițiilor din reglementarea anterioară, iar în caz afirmativ această reglementare se va aplica prescripției respective sub toate aspectele, iar dacă se stabilește că prescripția nu a început să curgă sub imperiul reglementării anterioare potrivit regulilor stabilite de aceasta, atunci devin incidente dispozițiile Codului civil din 2009.

Conform articolului 6 alin 2 Cod civil decăderea, sub toate aspectele, este supusă legii în vigoare la data la care a început să curgă termenul de decădere. O aplicație a acestei reguli este făcută de articolul 205 din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, dispozițiile articolului 2548 alineatul 1 și 2 Cod civil (referitoare la imposibilitatea de principiu de suspendare și întrerupere, dar și la cauza generală de suspendare a termenelor de decădere) se aplică numai termenelor de decădere ce au început să curgă după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009.

Cu privire la uzucapiunile începute și împlinite sub imperiul legii vechi trebuie menționat faptul că acestea sunt supuse dispozițiilor legii vechi, iar uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Ținând cont și de dispozițiile articolului 82 din Legea nr. 71/2011, se pot deosebi următoarele ipoteze:

a. în cazul în care posesia a început sub imperiul reglementării anterioare, atunci această reglementare este aplicabilă uzucapiunii;

b. în cazul în care posesia asupra unui imobil a început după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, dar la data începerii posesiei nu era deschisă cartea funciară pentru imobilul respectiv, uzucapiunea este supusă dispozițiilor Codului civil din 1864;

c. dacă posesia asupra unui imobil a încetat după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 și la data începerii posesiei era deschisă carte funciară pentru acel imobil, uzucapiunea este guvernată de dispozițiile Codului civil din 2009.

Există opinia conform căreia posesorul nu este obligat să se prevaleze de posesia exercitată sub imperiul reglementării anterioare, ci, dimpotrivă, poate să renunțe la aceasta și să înceapă, după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, o uzucapiune întemeiată pe prevederile acestuia.

În concluzie, articolul 6 din Codul civil conține anumite dispoziții privind aplicarea în timp a legii civile, însă trebuie subliniat faptul că textul stabilește reguli generale în materie, deci reguli care au vocația de a se aplica și în cazul unor acte normative viitoare, în măsura în care nu vor conține dispoziții exprese privind succesiunea legilor în timp.

Un alt aspect ce trebuie tratat este acela al criteriului neretroactivității. Prin intermediul acestui criteriu se realizează o deosebire între diferitele perioade în care timpul poate fi considerat și anume: trecutul, prezentul și viitorul. Totodată, se face deosebire între elementele prin care o situație juridică poate fi legată de una dintre aceste perioade, putându-se vorbi despre constituirea, modificarea sau stingerea unei situații juridice, fie despre efectele pe care le produce o situație juridică. Prin urmare, ținând cont de principiul neretroactivității, cât și de posibilitatea legiuitorului de a opta între aplicarea imediată a legii noi și ultraactivitatea legii vechi, trebuie deosebite trei categorii de situații juridice și anume: facta praeterita, facta pendentia și facta futura.

Prin fapte trecute(facta praeterita) înțelegem faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situații juridice, realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, cât și efectele produse de acea situație juridică înainte de acest moment. În privința acestora, poate fi aplicată numai legea veche, adică legea în vigoare la data producerii faptei respective ori efectelor ei, deoarece, dacă s-ar aplica o lege ulterioară ar însemna să i se atribuie efect retroactiv.

Faptele în curs de a-și produce efectele(facta pendentia) se referă la acele situații juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare. În privința acestora, se va aplica legea nouă, însă legiuitorul poate opta pentru supraviețuirea legii vechi. În privința acestei categorii de situații juridice, ca regulă, Codul civil din 2009 a preferat soluția supraviețuirii legii vechi. Dacă însă elementele ce alcătuiesc constituirea sau, după caz, modificarea ori stingerea au individualitate proprie, atunci pentru fiecare element se aplică legea în vigoare la momentul la care acesta s-a produs.

Faptele viitoare(facta futura) se referă la situațiile juridice care se vor naște, modifica sau stinge după intrarea în vigoare a legii noi, precum și efectele viitoare ale situațiilor juridice trecute. În privința acestora, se va aplica legea nouă, afară de cazul în care legiuitorul optează pentru supraviețuirea legii vechi. În privința efectelor viitoare ale situațiilor juridice trecute, Codul civil din 2009 a preferat, ca regulă, soluția ultraactivității legii în vigoare la data nașterii situației juridice.

Secțiunea 2.3 – Analiza legilor interpretative în raport cu principiul neretroactivității legii

O problemă ce trebuie lămurită cu privire la legile interpretative este aceea de a ști dacă acestea retroactivează sau nu, întrucât în practică s-a dovedit faptul că este dificil de delimitat o lege nouă de una interpretativă. În cazul legilor interpretative nu se pune problema neretroactivității, întrucât legea interpretativă nu este o lege nouă. Dacă Constituția ar fi considerat necesar ca legile interpretative să retroactiveze ar fi prevăzut în cadrul dispozițiilor sale această excepție. Însă din dispozițiile articolului 15 alineatul 2 reiese faptul că singura excepție de la principiul neretroactivității este reprezentată de legile penale sau contravenționale mai favorabile.

Consecința faptului că legea nouă este dificil de delimitat de legea interpretativă este aceea că activitatea legiuitorului poate fi reprezentată de o intervenție abuzivă sub masca unor legi noi calificate drept interpretative.

Legile interpretative se deosebesc de celelalte prin intermediul trăsăturilor specifice, prima trăsătură a legilor interpretative este aceea că legea interpretativă are rolul de a tranșa dificultățile de interpretare ale unei legi anterioare. Dificultățile de interpretare trebuie să existe în mod obiectiv, astfel pentru ca o lege să aibă caracter interpretativ nu este suficient să fie declarată astfel de Parlament, ci este necesar să elucideze textul unei legi ambigue.

A doua trăsătură a legii interpretative este aceea că legea în cauză trebuie să indice în mod expres caracterul interpretativ pe care aceasta îl are. Nesocotirea acestei cerințe are drept consecință faptul că legea va fi considerată a fi o lege nouă, ce se va aplica numai pentru viitor.

Legile interpretative se încorporează legii pe care o interpretează, formând cu ea un singur corp de dispoziții, astfel încât din punct de vedere pur juridic și tehnic, nici nu se poate pune problema că legile interpretative sunt retroactive, căci ele nu constituie dispoziții noi. Consecința acestui fapt fiind aceea că se aplică o singură lege, cea veche, în care legea interpretativă s-a integrat ca o simplă explicație a textului.

În principiu, legiuitorul este cel care stabilește în mod expres caracterul interpretativ al unei legi, dar trebuie să menționăm faptul că simpla afirmare de către legiuitor a faptului că legea este una interpretativă nu înseamnă că legea chiar este interpretativă. O lege este interpretativă dacă lămurește dificultățile de interpretare ale textului legii interpretate, dificultăți de interpretare care trebuie să existe în mod obiectiv.

Legiuitorul nu poate să dea efect retroactiv unei legi prin simpla sa voință, trebuie ca voința sa să fie conformă Constituției. Aceasta este consecința cea mai importantă a prevederii în Constituție a principiului neretroactivității, întrucât legiuitorul nu mai poate adopta acte cu încălcarea lui, așa cum se întâmpla înainte de 1991, când principiul neretroactivității era consacrat doar la nivel legislativ. Efectul retroactiv al legilor interpretative este grav în momentul în care legiuitorul dă unor adevărate dispoziții modificatoare și noi, aparența unei legi interpretative, spre a ascunde caracterul lor retroactiv. Legea tramvaielor din 18 decembrie 1911 reprezintă un exemplu de lege retroactivă ascunsă sub aparența unei legi interpretative, lege ce a fost declarată neconstituțională.

Judecătorul constituțional este cel care are îndatorirea să judece dacă o lege nu este interpretativă, ci este o lege nouă care ar avea un presupus caracter interpretativ, dar care în realitate are efect retroactiv și astfel această lege este contrară Constituției. În acest caz, legiuitorul încalcă principiul neretroactivității prevăzut de Constituție prin edictarea unei legi noi cu efect retroactiv, ascunsă în spatele unei pretinse legi interpretative. Consecința faptului că principiul a fost consacrat la nivel constituțional este aceea că nici legiuitorul, dar nici judecătorul nu pot încălca acest principiu. Judecătorul poate, totuși, în sistemul nostru să ceară Curții Constituționale, pe calea excepției de neconstituționalitate, chiar din oficiu, să judece dacă legea nu este nouă și deci, fiind retroactivă, este contrară Constituției. Așa că, fie că admitem retroactivitatea legii interpretative, fie că nu, ea este supusă controlului Curții Constituționale în baza articolului 15 alineatul 2 din Constituție.

Curtea Constituțională pare să sugereze că legile interpretative nu pot retroactiva, căci ea spune că legea interpretativă nu este constituțională decât dacă, pe lângă celelalte dispoziții constituționale, respectă și articolul 15 alineatul 2, care, deși prevede excepția legii penale mai favorabile, nu prevede excepția legilor interpretative. Prin Decizia nr. 19/1995, Curtea Constituțională afirmă cert „că legea de interpretare este constituțională în funcție și de prevederile articolului 15 alineatul 2 din Constituție, după care legea dispune numai pentru viitor”.

Secțiunea 2.4- Jurisprudență

I. Speță:

Conținut speță: Judecată. Aplicarea legii civile în timp. Principii fundamentale. Aplicarea greșită a legii. Principiul neretroactivității legii civile. Legea nr. 64/1995 republicată și modificată.

O lege nu se poate aplica asupra faptelor prin care se constituie sau se sting situații juridice, nici asupra efectelor acestor situații, care s-au consumat înaintea intrării în vigoare a legii noi.

Curtea de Apel Timișoara, Secția comercială, decizia civilă nr. 1608/R din 14 decembrie 2006.

Prin sentința civilă nr. 1826 din 20 septembrie 2006, Tribunalul Arad, prin judecătorul delegat, în baza dispozițiilor articolului 73 alineatul 3 din Legea nr. 85/2006 și articolului 41 alineatul 1 din același act normativ, a respins contestația formulată de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Arad în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală București la tabelul preliminar al creanțelor întocmit de lichidatorul judiciar privind debitoarea societate comercială.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul delegat a apreciat contestația formulată de creditoare ca neîntemeiată, constatând că, față de motivele invocate de aceasta, normele juridice instituite de Legea nr. 85/2006 sunt de aplicare imediată, în condițiile în care acest act normativ abrogă prevederile Legii nr. 64/1995, republicată, deoarece articolul 41 din Legea nr. 85/2006, la alin. 1 statuează că nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel, ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanțelor născute anterior datei deschiderii procedurii.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs creditoarea contestatoare solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de înscriere în tabelul suplimentar al creanțelor cu accesoriile, respectiv dobânzi și penalități de întârziere calculate până la data intrării societății debitoare în faliment.

Prin decizia civilă nr. 1608/R din 14 decembrie 2006, Curtea de Apel Timișoara a admis recursul declarat de creditoarea contestatoare, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Curtea a reținut că, în mod corect a apreciat creditoarea recurentă că judecătorul sindic a aplicat retroactiv prevederile Legii nr. 85/2006, când în speță erau aplicabile dispozițiile în materie ale Legii nr. 64/1995 republicată și modificată.

În acest context, în aplicarea principiului neretroactivității legii, s-a considerat, în mod firesc, că o lege nu se poate aplica asupra faptelor prin care se constituie sau se sting situații juridice, nici asupra efectelor acestor situații, care s-au consumat înaintea intrării în vigoare a legii noi.

Este știut că legea de procedură este de aplicare imediată, dar în cauză, contrar celor reținute de către sindic, nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 85/ 2006, întrucât problema admisibilității accesoriilor solicitate de creditoare, respectiv dobânzi și penalități de întârziere calculate până la data intrării societății în faliment, este o problemă de drept material, iar nu una de drept procesual, și ca atare cererea formulată în acest sens trebuie analizată în raport de prevederile în materie ale Legii nr. 64/1995 republicată, cu modificările ulterioare.

Pe de altă parte, susținerea judecătorului sindic referitoare la faptul că ar fi aplicată Legea nr. 85/2006, întrucât acest act normativ a abrogat Legea nr. 64/1995 republicată, apare ca superfluă în condițiile în care principiul aplicării imediate a legii noi este regula care cere ca legea nouă să se aplice faptelor pendente și celor viitoare, căci numai ce se petrece sub legea nouă trebuie să i se supună, ceea ce nu este cazul în speță.

Astfel, Curtea Constituțională a constatat că instanța a cărei hotărâre a fost recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului.

II. Speță:

Conținut speță: Aplicarea legii civile în timp. Prescripția dreptului la acțiune. Analiza excepției în raport de legea sub imperiul căreia s-a născut.

Potrivit articolului 1 din vechiul Cod civil, legea dispune numai pentru viitor, neavând putere retroactivă, iar la articolul 6 din noul Cod civil se statuează că legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare, ea neavând putere retroactivă.

Secția I civilă – Decizia civilă nr. 70/29 noiembrie 2012.

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub nr. 7467/97/2011 reclamantul MM a solicitat în contradictoriu cu pârâtul statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice ca prin hotărârea ce se va pronunța, tribunalul:

– să constate caracterul ilicit al atingerilor aduse vieții, sănătății, integrității personalității reclamantului și părinților săi MA și MA, respectiv valorilor fundamentale constând în dreptul la viață, sănătate, libertate , integritate fizică și psihică;

– să se dispună obligarea pârâtului la daune morale în cuantum de 500.000 euro sau echivalentul în lei la data plății.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că la data de 06.09.1952 a fost ridicat împreună cu părinții, pe considerentul că erau producători și comercianți. Pe timpul anilor petrecuți la domiciliul forțat din Moldovița, au suferit atât fizic, cât și psihic, neavând condiții minime de trai decent, hrană, medicamente, asistență medicală, nu li s-a permis să ia legătura cu restul familiei, au fost expuși la munci epuizante, fără cele mai elementare măsuri de protecție a vieții sau integrității corporale, au locuit în condiții greu de imaginat. Reclamantul susține că din cauza acestor condiții, tatăl său a decedat, iar mama sa și dânsul s-au îmbolnăvit. În drept, s-au invocat dispozițiile noului Cod civil – art. 1359, 1391, 256. Pentru prejudiciul suferit de reclamant s-au invocat articolul 6 alineatul 6 din Noul Cod civil, articolul 61, 69, 252, 253, 1349, 1359, 1381, 1391, 1531, 1385, 1386, 1366; articolul 13 din Legea nr. 71/2011.

Pârâtul prin întâmpinare a invocat prescripția dreptului la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 277/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată și completată de reclamantul MM în contradictoriu cu pârâtul statul român, prin M. F. P.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut cu privire la prescripția dreptului la acțiune faptul că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea (articolul 8 alineatul 1 din Decretul – Lege nr. 167/1958 ).

Reclamantul era în imposibilitate obiectivă să formuleze mai înainte de anul 1990 o astfel de acțiune cu un asemenea obiect. Ca urmare a acestei situații, instanța a apreciat că a operat suspendarea cursului prescripției potrivit articolului 13 lit. a din Decret. Începând însă cu anul 1990, s-a instaurat un nou regim democratic, care a recunoscut activitatea de reprimare realizată de stat prin structurile sale, motiv pentru care s-au admis o serie de acte normative speciale pentru categorii de persoane afectate de regimul totalitar. În această situație, se pune întrebarea până când a durat suspendarea cursului prescripției și care este momentul de la care și până la care, se putea formula o astfel de acțiune fundamentată pe dreptul comun.

Legea nr. 586/2002 prevede că cererile prevăzute de articolul 7 alineatul 2 din OG nr. 105/1999 se depun până la 31 decembrie 2003, iar ulterior, prin articolul II din Legea nr. 323/2004, s-a statuat că cererile prevăzute la articolul 7 alineatul 2 din OG nr. 105/1999 se depun până la 31 decembrie 2006.

Coroborând dispozițiile legale cu situația deportaților , instanța a apreciat că perioada în care reclamantul era ținut să dovedească abuzurile regimului Antonescu s-a încheiat la data de 31.12.2006, iar acțiunea a fost formulată la data de 26.10.2011, după aproximativ cinci ani de zile. Până la apariția acestui act normativ, se poate susține în mod întemeiat că prescripția extinctivă a fost suspendată, în conformitate cu dispozițiile articolului 13 lit. a din același act normativ, întrucât cel împotriva căruia curge, a fost împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere, dar, după apariția acestui act normativ, nu se poate afirma același lucru, întrucât prin lege se reglementează dreptul persoanei de a solicita unele drepturi ca urmare a persecuției la care a fost supusă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul solicitând schimbarea în tot a sentinței atacate și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

În motivarea apelului, reclamantul susține că instanța de fond în mod greșit a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pe temeiul art. 8 din Decretul 167/1958 contrar principiului acțiunii legii în timp și spațiu. Nu s-a făcut raportare la textele invocate de reclamant, ci au fost aplicate norme legale abrogate.

Apreciază că se aplică articolul 2502 alineatul 2 NCC privind imprescriptibilitatea acțiunii pentru apărarea unui drept nepatrimonial, deși instanța a reținut în mod greșit că a operat o suspendare a termenului de prescripție a acestei acțiuni până în anul 1990, fapt irelevant cât timp cererile reclamantului se întemeiază pe o lege care a intrat în vigoare la 01.10.2011. Motivarea instanței de fond o consideră străină de cauză, astfel că solicită constatarea nulității hotărârii în temeiul articolului 261 Cod procedură civilă și articolului 105 alineatul 2 Cod de procedură civilă.

Reclamantul cere respingerea excepției inadmisibilității acțiunii, pentru că nu există o asemenea excepție.

Analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, din oficiu și prin prisma motivelor de apel, Curtea a respins apelul, constatând următoarele: reclamantul susține că instanța de fond s-a eschivat de la soluționarea acțiunii, motivând că nu sunt aplicabile dispozițiile noului Cod civil, ca temei de drept al acțiunii față de prevederile articolului 103 din Legea 71/2011, însă a analizat îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamant în susținerea pretențiilor sale. Articolul 103 din Legea 71/2011 prevede că obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor, astfel că în mod corect a fost soluționată acțiunea în temeiul articolelor 998- 999 Cod civil. Cu toate acestea instanța a reținut că aceleași dispoziții legale se regăsesc și în noul Cod civil.

În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune, se constată că aceasta este împlinită, față de articolul 201 din Legea 71/2011 care prevede că prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-a instituit. Dreptul la acțiune a reclamantului s-a născut la data când a cunoscut întinderea prejudiciului și persoana vinovată de producerea lui, potrivit articolului 8 din Decretul Lege 167/1958, iar potrivit articolului 7 din același decret prescripția începe să curgă de la data la care se naște dreptul la acțiune.

Reclamantul poate alege momentul la care să promoveze o acțiune, însă nu legea care guvernează raportul său juridic. Norma de drept aplicabilă unui act sau fapt juridic este determinată prin lege, nu prin voința arbitrară a reclamantului. Afirmația potrivit căreia dreptul său la acțiune s-a născut odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil, care este temeiul de drept pe care înțelege să-l invoce în susținerea pretențiilor sale, nu este de natură a schimba legea aplicabilă, căci faptele pentru care solicită acordarea de despăgubiri s-au petrecut începând cu anul 1952, deci sub incidența vechiului Cod civil și a Decretului 167/1958. Intrarea în vigoare a unui nou Cod civil nu este de natură a deschide un nou drept la acțiune, pe temeiuri care existau și anterior însă de care reclamantul nu a uzat.

În ceea ce privește faptul că în prezent este abrogat Decretul lege 167/1958: este adevărat că la data promovării acțiunii era abrogat, însă raportul juridic dedus judecății este guvernat de legea sub care s-a născut.

Deci, așa cum corect a motivat și instanța de fond, acțiunea promovată de reclamant este prescrisă, iar critica reclamantului raportat la acest aspect a fost respinsă. Pe fondul apelului, se constată că reclamantul a investit instanța de judecată cu o acțiune în răspundere delictuală, fapta ilicită a statului român constând în strămutarea acestuia și a familiei sale începând cu anul 1952, strămutare care a avut consecințe negative asupra sănătății membrilor familiei sale.

Aplicarea legii civile în timp este guvernată de principiul neretroactivității, ceea ce înseamnă că legea civilă se aplică numai pentru viitor, respectiv situațiilor juridice ivite după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior. Această regulă este consacrată atât de articolul 1 din vechiul Cod civil, potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, neavând putere retroactivă, cât și de noul Cod civil, care în articolul 6 alineatul 1 statuează că legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare, ea neavând putere retroactivă.

Reglementând aplicarea legii civile în timp, legiuitorul a înțeles să expliciteze în noul Cod civil regula menționată mai sus, precizând în articolul 6 alineatul 2 și 5 că faptele juridice săvârșite înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte decât cele prevăzute de legea în vigoare la data săvârșirii lor (alineatul 2) și că dispozițiile legii noi se aplică tuturor faptelor săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare (alineatul 5).

Excepțiile de la principiul neretroactivității sunt reglementate în mod expres și limitativ. Astfel, potrivit articolului 6 alineatul 6 noul Cod civil, pe care îl invocă apelantul, dispozițiile legii noi sunt, de asemenea, aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi. Reclamantul susține că aceste norme sunt incidente deoarece prin ele însele se asigură înlăturarea efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, derivate din starea persoanelor, dacă aceste situații persistă după intrarea în vigoare a legii noi. Curtea nu poate primi aceste argumente . În primul rând este de observat că obiectul acțiunii îl constituie obligarea pârâtului la plata de despăgubiri morale pentru strămutare începând cu 1952. Această faptă ilicită nu vizează starea persoanelor, așa cum eronat susține apelantul, ci se referă la o acțiune a statului prin care s-a produs un prejudiciu reclamantului și familiei sale.

Analizând aplicarea legii civile în timp în materia răspunderii civile delictuale, Curtea a constatat că sunt incidente prevederile articolului 3 și articolului 103 din Legea 71/2011, coroborat cu articolul 1381 alineatul 2 și 3 din noul Cod civil. Ca urmare, câtă vreme strămutarea a avut loc în perioada 1952-1954, răspunderea civilă delictuală pentru săvârșirea acestei fapte ilicite nu poate fi guvernată de dispozițiile privind această instituție cuprinse în noul Cod civil, norme adoptate după mai bine de 65 de ani.

Capitolul 3- Aspecte generale privind principiul aplicării imediate a legii civile noi

Secțiunea 3.1- Considerații privind principiul aplicării imediate a legii civile noi

Semnificația principiului aplicării imediate a legii civile noi se referă la faptul că legea civilă nouă, de îndată ce a fost adoptată, se va aplica tuturor situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi.

Acest principiu este prevăzut în cadrul articolului 6 alineatul 5 din noul Cod civil unde se prevede că „dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare”, precum și în cadrul articolului 6 alineatul 6 unde se prevede că „ dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi”.

Legea nouă reglementează singură, în principiu, situațiile juridice viitoare, adică legea nouă se aplică actelor și faptelor posterioare intrării ei în vigoare. Legea veche nu supraviețuiește după abrogarea ei, nu ultraactivează.

Situațiile juridice pot, în același timp, să fie trecute și viitoare. Ele se pot situa la hotarul despărțitor dintre domeniul de aplicare în timp a legii vechi și cel al legii noi. Este cazul situațiilor juridice care, la intrarea în vigoare a legii noi erau în curs de constituire ori de stingere sau al efectelor produse după intrarea în vigoare a legii noi de situațiile juridice încheiate sub imperiul legii vechi sau, în sfârșit este cazul situațiilor durabile de fapt care, potrivit legii noi, ar urma să producă efecte ce privesc constituirea, modificarea sau stingerea unor drepturi, efecte pe care, potrivit legii vechi, nu le produceau.

Multă vreme problema aplicării imediate legii civile noi a fost confundată cu aceea a retroactivității. Trebuie menționat faptul că cele două probleme de drept se deosebesc printr-o serie de trăsături ce sunt specifice fiecăreia dintre acestea. Problema aplicării imediate a legii noi este aceea a excluderii supraviețuirii legii vechi. Ea nu trebuie confundată cu problema diferită a neretroactivității. Problema aplicării imediate a legii civile noi are ca obiect faptele și efectele în curs, pe când neretroactivitatea are ca obiect faptele în întregime consumate în timp. Trebuie menționat faptul că înainte ca principiul aplicării imediate a legii civile noi să fie consacrat legislativ prin intrarea în vigoare a noului Cod civil, doctrina și practica au elaborat mai multe argumente cu privire la aplicarea acestuia, iar unul dintre cele mai importante argumente era acela că principiul aplicării imediate a legii civile rezultă din principiu neretroactivității.

Principiul aplicării imediate a legii noi este regula care cere ca legea nouă să se aplice de îndată tuturor faptelor ivite după intrarea ei în vigoare, precum și celor viitoare. Consecința firească este aceea că tot ce se petrece sub legea nouă trebuie să i se subordoneze acestei legi.

Secțiunea 3.2 –Justificarea principiului aplicării imediate

Principiul aplicării imediate a legii civile noi nu era reglementat expres înainte de intrarea în vigoare a Codului civil din 2009. Datorită faptului că în cadrul Codului civil din 1864, principiul aplicării imediate a legii civile noi nu era consacrat expres, existența lui era justificată prin elaborarea mai multor argumente de către doctrină și practică și anume:

a) era o consecință a principiului neretroactivității, în sensul că dacă trecutul scapă legii noi, pentru viitor ea trebuie aplicată de îndată;

b) rezulta din regula de interpretare consacrată de art. 978 din vechiul Cod civil și anume aceea că atunci „când o clauză este primitoare de două înțelesuri, ea se interpretează în sensul că poate avea un efect, ci nu în acela ce n-ar putea produce nici unul”.

În literatura de specialitate, pentru justificarea principiului aplicării imediate a legii civile noi se foloseau și următoarele argumente:

a) este de presupus că legea nouă reprezintă un progres tehnico – juridic față de cea veche, prin urmare legea nouă trebuie să se aplice, de la intrarea în vigoare și situațiilor juridice care sunt în curs de naștere, modificare sau stingere ori ale căror efecte sunt în curs de a se produce;

b) legea nouă urmărește, de regulă, să înfăptuiască unitatea legislației pe întreg teritoriul. Pentru atingerea acestui scop nu ajunge să se suprime diversitatea legilor în spațiu, mai trebuie, în timp, ca legea nouă să se aplice tuturor situațiilor juridice reglementate, chiar dacă unele sunt în curs de a se naște, a se modifica, a se stinge sau de a produce efecte;

c) neadmiterea acestei reguli, practic, determină neaplicarea legii noi, ceea ce este inadmisibil.

Sistemele doctrinare și jurisprudența au constituit două teorii cu privire la principiul aplicării imediate a legii civile noi.

Teoria clasică este cea care face distincție între drepturile câștigate și simplele expectative (drepturile viitoare). Conform acestei teorii, legea veche se aplică drepturilor câștigate, legea nouă fiind exclusă, căci altfel ar retroactiva, în timp ce legea nouă se aplică simplelor expectative, putând să le modifice. Legea nouă se aplică imediat acestora din urmă, căci nu este vorba de drepturi propriu-zise, constituite deja, ci doar de speranțe pe care legea veche le dă subiecților. Doctrina modernă a criticat distincția consacrată de teoria clasică între drepturile câștigate și simplele expectative, pe motiv că este insuficientă.

Cea de-a doua teorie este cea modernă, teorie ce pornește de la conceptul de situație juridică, înțeles ca o stare de drept susceptibilă de modificări. În cazul unei situații juridice complexe, derulate sub două legi, legea nouă nu poate reveni asupra condițiilor în care aceste situații sunt create și asupra efectelor deja produse (principiul neretroactivității), în schimb legea nouă face aceste situații să producă alte efecte, de la intrarea ei în vigoare, decât se așteptau subiecții potrivit legii vechi (principiul aplicării imediate a legii noi).

Secțiunea 3.3 – Excepția ultraactivității legii civile vechi

Principiul aplicării imediate a legii civile noi reprezintă regula în materie, însă trebuie menționat faptul că de la acest principiu există excepția ultraactivității legii civile vechi, ceea ce presupune supraviețuirea acestei legi civile. Această excepție presupune aplicarea, la unele situații determinate, a legii civile vechi, deși a intrat în vigoare o nouă lege civilă. Justificarea excepției este dată de faptul că este necesar ca anumite situații juridice să rămână guvernate de legea sub imperiul căreia au început să se constituie, să se modifice ori să se stingă.

În doctrină, pentru a se delimita domeniul legii civile noi de acela al legii vechi, s-au propus mai multe criterii, distingându-se între: drepturi câștigate și simple expectative; drept și interes; situații juridice abstracte și situații juridice concrete; situații juridice obiective și subiective; fapte trecute (facta praeterita), fapte în curs de a-și produce efectele (facta pendentia) și fapte viitoare (facta futura); constituirea, modificarea și stingerea situațiilor juridice; situații juridice legale și situații juridice voluntare (contractuale).

Excepția ultraactivității legii civile vechi poate fi prevăzută în mod expres de legiuitor în cuprinsul legii noi sau poate fi dedusă și prin interpretare, chiar fără text expres în legea nouă, afară de cazul în care aceasta din urmă ar dispune în mod diferit. Principiul aplicării imediate a legii civile noi nu este un principiu constituțional, ci este o regulă de interpretare. Legiuitorul se poate, așadar, abate de la principiul aplicării imediate a legii noi, hotărând supraviețuirea legii vechi, însă numai pentru ca situațiile pendentia să rămână guvernate de legea sub imperiul căruia au început să se constituie, să se modifice.

Situațiile pendentia sunt acele situații în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii noi. Legea nouă se va aplica acestor situații, fără a putea fi considerată retroactivă, însă legiuitorul poate opta pentru supraviețuirea legii vechi. Cu alte cuvinte, supraviețuirea legii vechi înseamnă o limitare a abrogării ei, ea rămânând în vigoare cu titlu tranzitoriu privitor la situațiile juridice pendentia la data când legea nouă intră în vigoare, iar acțiunea acesteia din urmă, oprindu-se în mod corespunzător la hotarele domeniului de aplicare a legii supraviețuitoare.

Situațiile contractuale în curs de desfășurare reprezintă un exemplu în ceea ce privește excepția ultraactivității legii civile vechi. În principiu, aceste situații rămân reglementate de legea veche. Părțile contractante sunt libere să dea contractelor forma și conținutul pe care îl doresc în conformitate cu principiul libertății contractuale. În general, normele ce intervin în materie contractuală sunt supletive și nu imperative. Legea veche se impune a fi aplicată contractelor în curs de desfășurare pentru că în momentul în care au contractat părțile au avut în vedere o anumită situație, aplicarea legii civile noi ar da un sens diferit de cel real acordului de voință al părților, ceea ce ar însemna nesocotirea voinței părților. Astfel, în momentul în care părțile, în sfera rezervată autonomiei de voință, încheie un act, se prezumă că pentru toate consecințele pe care nu le-a rezolvat în mod expres și diferit, ele au înțeles să se refere la dispozițiile legii în vigoare în momentul încheierii actului, și să reglementeze efectele actului, conform regulilor acestei legi. Când deci o lege nouă ar veni să modifice pentru viitor, prin dispoziții supletive, efectele convențiilor, ea nu poate reglementa decât convențiile viitoare, dar nu poate modifica efectele, chiar nerealizate încă, ale convențiilor anterioare, în caz contrar ar aduce atingere voinței părților în domeniul suveranității ei și ar anula efectele pregătite de părți, ceea ce ar constitui o încălcare a regulii că contractul este legea părților. În consecință, legea abrogată va supraviețui, aplicându-se la toate efectele, chiar viitoare, ale actelor încheiate înainte de abrogarea ei.

În materia dreptului penal, putem menționa faptul că legile penale temporare reprezintă o excepție de la principiul aplicării imediate a legii noi. Astfel, legea penală temporară se aplică și infracțiunii săvârșite în timpul cât era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acest interval de timp. Legea se aplică deci și după ieșirea ei din vigoare, căci altfel ea nu și-ar mai putea atinge scopul. Articolul 7 alineatul 2 din noul Cod penal prevede că este temporară legea penală care prevede data ieșirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este limitată prin natura temporară a situației care a impus adoptarea sa. Ultraactivitatea este specifică numai legilor penale temporare.

Într-o altă opinie se admite că legea abrogată se mai poate câteodată aplica unor efecte viitoare, chiar când dispozițiile noii legi ar fi imperative, și anume în cazurile când legea nouă ar aduce atingere neechitabilă previziunilor legitime ale părților, adică consecințelor pe care părțile au putut conta și în vederea cărora au făcut actul. Aici, excepția este dictată de un motiv identic cu acela care se invocă împotriva retroactivității legii. Într-adevăr, părțile, când fac un act, trebuie să fie asigurate nu numai de stabilitatea situațiilor definitiv câștigate, dar câteodată și de consecințele legitime viitoare ale actelor. Legiuitorul este presupus a nu dori să atingă aici interesul economic al părților, care cere ca legea abrogată să-și prelungească câtva timp efectul; acest interes are aici un caracter general și social. În acest caz supraviețuirea legii abrogate poate exista chiar împotriva unei dispoziții imperative a legii noi. Totuși, nu trebuie să împingem prea departe această excepție. Într-adevăr, dacă dispozițiile legii noi nu sunt numai imperative, ci dictate de un interes grav de ordine generală, și dacă supraviețuirea legii vechi, deși legitimă din punct de vedere al interesului părților, ar aduce o gravă atingere ordinii publice, atunci supraviețuirea legii vechi nu mai poate fi admisă, și legea nouă trebuie imediat aplicată.

Jurisprudența franceză a decis că o lege care scade limita dobânzilor, nu se poate aplica, până la plată, dobânzilor mai mari stipulate într-un contract anterior, deși legea care fixează limita dobânzilor este o lege imperativă, iar dobânzile neîncasate sunt efecte viitoare.

Legiuitorul, când face o lege nouă, poate întotdeauna să mențină, pentru câtva timp și în anumite circumstanțe, dispozițiile legii vechi pe care o abrogă. Voința sa este suverană în această privință; el poate să prescrie supraviețuirea unei legi abrogate, după cum poate să prescrie retroactivitatea unei legi noi. Este chiar destul de frecvent ca la sfârșitul unei legi noi importante, și care aduce modificări însemnate stării anterioare, legiuitorul să prevadă dispoziții temporare, numite tranzitorii, care se vor aplica până la o anumită dată situațiilor anterioare noii legi; astfel de dispoziții, care mențin încă câtva timp starea juridică anterioară, au drept scop să înlesnească trecerea de la o stare la alta, să atenueze tulburările ce ar rezulta dintr-o schimbare prea bruscă și să permită adaptarea la noile reguli. Astfel de dispoziții tranzitorii, care acordau o supraviețuirea vremelnică regulilor anterioare, se găseau în Codul comercial (spre exemplu: articolul 958, articolul 962 etc.), Legea agrară din 17 iulie 1921 (articolul 153) etc.

Secțiunea 3.4- Analiză comparativă asupra aplicării legii în ramura dreptului penal

Legea civilă acționează într-o anumită perioadă de timp, pe un anumit teritoriu și asupra anumitor persoane. Astfel cu privire la legea civilă putem vorbi despre aplicarea legii civile în timp, aplicarea legii civile în spațiu și aplicarea legii civile asupra persoanelor. Dacă cu privire la legea civilă putem vorbi despre existența a trei factori, existența legii penale este determinată de patru elemente: timp, spațiu, fapte și persoane.

Din punct de vedere al timpului, aplicarea legii penale este guvernantă de principiul activității formulat în articolul 3 Cod penal, conform căruia „legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se află în vigoare”.

Principiul neretroactivității legii penale dobândește cu totul alte efecte și alt conținut decât același principiu ce este cuprins în cadrul Codului civil. Principiul neretroactivității reprezintă un principiu fundamental și în cadrul dreptului penal, dobândind de-a lungul timpului o importanță deosebită la fel cum se întâmplă și în cadrul dreptului civil.

Semnificația principiului neretroactivității în cadrul dreptului penal este aceea că legea penală nu se aplică faptelor care la data când au fost comise nu erau prevăzute ca infracțiuni. Numai faptele prevăzute de lege ca fiind infracțiuni nu sunt permise și atrag răspunderea penală. Legea penală nu se va aplica infracțiunilor săvârșite înainte de intrarea ei în vigoare, dar nici faptelor care au fost comise după momentul ieșirii din vigoare.

Activitatea legii penale este marcată de existența a două momente: momentul intrării în vigoare și momentul ieșirii din vigoare. Legea penală, la fel ca și legea civilă va fi eficientă în intervalul intrării în vigoare a legii și ieșirea din vigoare.

În ceea ce privește momentul intrării în vigoare a legii penale regula este aceea ca în cazul legilor civile și anume legea penală intră în vigoare la trei zile de la data publicării în Monitorul Oficial sau la o dată ulterioară prevăzută chiar în textul său.

O altă asemănare cu legea civilă privește consecințele pe care intrarea în vigoare a legii penale le produce, întrucât din momentul intrării în vigoare legea penală devine obligatorie pentru toate persoanele aflate pe teritoriul țării. În momentul în care legea penală este în vigoare, nimeni nu se poate sustrage de la respectarea legii penale invocând necunoașterea ei, astfel în perioada în care legea penală este în vigoare, aceasta este obligatorie pentru toate subiectele de drept. Prin voința legiuitorului este instituită o prezumție absolută, irefragrabilă, de cunoaștere a legii penale de către toate persoanele aflate sub incidența legii penale române, ceea ce înseamnă că prin nici un mijloc de probă, indiferent de situația particulară în care se află, o persoană nu poate dovedi necunoașterea sau cunoașterea greșită a legii penale în scopul exonerării sale de răspundere penală.

Momentul ieșirii din vigoare a legii penale e marcat de existența acelorași modalități ce se ivesc în cadrul dreptului civil și anume: abrogarea expresă (totală sau parțială), abrogarea tacită, ajungere la termen. Desuetitudinea presupune neaplicarea legii penale o perioadă îndelungată și, la fel ca și în cadrul sistemului de drept civil, aceasta nu face parte din categoria modalităților prin care o lege penală este scoasă din vigoare.

Principiul neretroactivității legii penale reprezintă garanția libertății cetățenilor, aceștia nefiind obligați să respecte dispoziții legale care nu erau în vigoare la momentul comiterii anumitor fapte.

În cadrul dreptului penal, dificultăți apar cu privire la infracțiunile continui, continuate sau de obicei, atunci când activitatea infracțională începe sub incidența unei legi penale și se epuizează în momentul în care o altă lege penală este în vigoare. În practica de specialitate se susține și se motivează că legea ce se aplică infracțiunilor a căror consumare se întinde pe o durată de activitate a mai multor legi penale este cea în vigoare la momentul epuizării infracțiunii, adică a producerii ultimului rezultat.

De la principiul neretroactivității legii penale, în conformitate cu prevederile articolului 15 alineatul 2 din Constituție, există excepția conform căreia „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii mai favorabile”. Acest principiu constituțional este preluat și detaliat în articolele 5 și 6 din Codul penal privind aplicarea legii penale mai favorabile inculpatului.

Principiul neretroactivității legii penale are în vedere situația în care la data când este săvârșită fapta, aceasta este prevăzută de legea în vigoare ca infracțiune, dar ulterior, este adoptată o lege nouă care dezincriminează fapta, o scoate în afara ilicitului. Această lege nouă ce dezincriminează se aplică și faptelor săvârșite înainte de intrarea ei în vigoare. Legea care a incriminat fapta a fost scoasă din vigoare. Principiul retroactivității are în vedere ipoteza dezincriminării faptei prin legea nouă și nu acele situații în care fapta continuă să rămână infracțiune sub legea nouă sub altă denumire.

Secțiunea 3. 5- Jurisprudență

Speță:

Imobile ce fac obiectul art. 29(fost 27) din Legea nr. 10/2001. Aplicarea în timp a legii.

Decizia nr. 135 din 01.04.2008

Domeniu asociat: Proprietate privată

Prin Legea nr. 247/2005, prevederile articolului 27 din Legea nr. 10/2001, care distingeau, sub aspectul modalității de reparație, după cum imobilul a fost preluat cu sau fără titlu valabil, stabilind că în această ipoteză persoanele îndreptățite puteau obține restituirea în natură a imobilului, au fost modificate, articolul 29 stipulând că în situația în care imobilul solicitat se află în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, alta decât cele prevăzute la articolul 21 alineatul 1 și 2, persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri, în condițiile legii speciale, restituirea în natură fiind exclusă.

Legea nr. 247/2005 este de imediată aplicare tuturor situațiilor pendinte, adică raporturilor juridice născute sub imperiul vechii legi, dar ale căror efecte nu au fost consumate încă, ceea ce înseamnă că articolul 29 se aplică și în cazul notificărilor formulate anterior intrării sale în vigoare, dar nesoluționate încă irevocabil până la momentul apariției sale.

Prin sentința nr. 623 din 2 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. 3095/63/2006, s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și excepția lipsei capacității procesuale pasive a SC Foraj Sonde SA Craiova, invocate de pârâtă prin întâmpinare.

S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții P. O. M, S. A, C. P.D.,C.Ș.A.,V,A, în contradictoriu cu pârâta SC Foraj Sonde SA.

Pârâta SC Foraj Sonde SA Craiova a fost obligată să restituie în natură reclamanților imobilul situat în Craiova, str. Frații Buzești, nr. 4, jud. Dolj.

Tribunalul a reținut că imobilul solicitat a fi restituit în natură a aparținut autorilor reclamanților, BP și BI, a fost preluat abuziv, prin naționalizarea, în temeiul Decretului nr. 92/1950, în lista anexă la acest act normativ figurând ca proprietar doar BP.

S-a reținut că, în prezent, imobilul se află în patrimoniul unei societăți comerciale integral privatizate la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, situație în care ar avea incidență dispozițiile articolului 29 din Legea 10/2001, republicată prin Legea 247/2005, cu consecința imposibilității restituirii în natură a bunului.

Cu toate acestea, prima instanță a apreciat, potrivit articolului 7 și articolului 27 din Legea 10/2001, în forma anterioară a modificării aduse prin Legea 247/2005, că la data formulării notificării reclamanții aveau o speranță legitimă de a obține restituirea în natură a imobilului, în sensul jurisprudenței constante a CEDO, în aplicarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului, speranță pe care, modificarea legislativă adusă de Legea 247/2005 în cursul judecării cauzei le-a luat-o, prin înlăturarea condiției de „titlu valabil” din fostul articol 27 din lege.

S-a considerat astfel că s-a produs o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților, care deși era prevăzut de lege și urmărea realizarea unui interes economic, general, nu a respectat cerința proporționalității între scopul urmărit și mijloacele folosite, pentru a face aplicabile dispozițiile articolului 1, alineatul 1, teza a II-a, din Protocolul adițional la Convenție.

În aceste condiții, având în vedere și practica recentă a instanței supreme, s-a făcut aplicarea articolului 27 în forma anterioară modificării, și constatându-se , potrivit Legii 213/1998 că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv, căci decretul de naționalizare a fost contrar Constituției României din 1948, s-a dispus restituirea în natură.

A fost înlăturată ca nefondată susținerea pârâtei potrivit căreia îmbunătățirile realizate la imobil l-ar fi transformat într-o nouă construcție, conform dispozițiilor articolului 19 din Legea 10/2001 republicată, și astfel reclamanții ar fi îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent, întrucât raportul de expertiză specialitatea construcții întocmit de expertul BC a concluzionat că față de forma inițială, imobilul în configurația sa actuală nu reprezintă o nouă construcție.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC Foraj Sonde SA Craiova, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Apelanta pârâtă a arătat că s-a aplicat în mod greșit articolul 27 din Legea 10/2001, în forma anterioară modificării aduse prin Legea 247/2005, câtă vreme la momentul soluționării cauzei erau în vigoare prevederile articolului 29, așa cum au fost introduse prin Legea 247/2005, care nu mai distingeau în ceea ce privește modalitatea de reparație în funcție de caracterul preluării, ci prevedeau că dacă imobilul se află în patrimoniul unei societăți comerciale integral privatizate, persoana îndreptățită are dreptul doar la despăgubiri. Chiar și în ipoteza în care și-ar găsi aplicarea prevederile articolului 27 în forma anterioară, apelanta a arătat că nu s-a făcut nici o analiză sub aspectul valabilității preluării bunului, golindu-se astfel de conținut noțiunea de titlu valabil, și înlăturându-se distincția între titlu valabil și cel nevalabil.

Apelanta pârâtă a susținut că nu s-a avut în vedere faptul că actele depuse la dosar atestă că imobilul situat inițial în Craiova, str. Karl Marx, nr. 4 a fost demolat, iar prin investiția realizată de societate s-a modificat și modernizat structura și compartimentarea acestuia, astfel încât în prezent clădirea este practic o construcție nouă, aspect ce atrage incidența articolului 19 din lege, potrivit cu care persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.

Criticile formulate de apelanta pârâtă sunt întemeiate, pentru considerentele care succed:

Imobilul solicitat a fost dobândit, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 10665/24.11.1922, de autorii B. P. și B. I. și a fost situat în str. Frații Buzești, nr. 24, fiind naționalizat doar de la autorul B. P. , așa cum reiese din pct. 411 al anexei actului de preluare. Ulterior, acest imobil, identificat în str. Karl Marx, nr. 4a, a fost transmis în anul 1978 în administrarea ICSAP Craiova, iar apoi în administrarea Schelei de Foraj Melinești, prin decizia nr. 61/09.03.1990. Prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 2398/30.10.1995, s-a recunoscut, prin efectul Legii 15/1990 și a HG nr. 834/1991, dreptul de proprietate exclusivă a pârâtei asupra imobilului de la aceeași adresă ( Frații Buzești, nr. 4a).

În prezent, imobilul se află amplasat pe str. Frații Buzești, nr. 4, așa cum rezultă din identificarea realizată de Primăria Craiova. Această împrejurare a fost, de altfel, clarificată prin expunerea succesiunii cu privire la denumirea străzilor și numerelor factoriale ale imobilului în litigiu.

Identitatea între imobilul ce a făcut parte din patrimoniul autorilor reclamanților și s-a transmis acestora prin efectul succesiunii legale, fostul hotel Metropol și cel ocupat în prezent de pârâta SC Foraj Sonde SA a fost evidențiată și de expertul tehnic B. C.

Critica apelantului sub aspectul lipsei de identitate între cele două imobile este, deci, nefondată.

Dispozițiile articolului 19 din Legea 10/2001, invocate de apelanta pârâtă, nu sunt incidente în cauză, așa cum corect a reținut prima instanță.

Prin concluziile raportului de expertiză tehnică întocmit de expert s-a stabilit că, deși valoarea totală a investițiilor realizate de societatea pârâtă la imobilul solicitat a se restitui în natură este de 2.784.607,66 lei RON, singurul corp nou de clădire este cel reprezentat de casa scărilor, iar în ceea ce privește transformarea pasajului pietonal și înglobarea acestuia în clădire, deși reprezintă un corp adăugat la construcția inițială, suprafața însumată nu depășește cu peste 100% aria corpului principal de clădire, corespunzător vechiului hotel Metropol.

Prin urmare, clădirea, în configurația sa actuală, nu reprezintă o nouă construcție, iar corpurile adăugate, în raport cu forma anterioară, nu însumează peste 100% din aria desfășurată inițial, astfel că excepția prevăzută de articolul 19 de la principiul prevalenței restituirii în natură, reglementat de articolul 7, alineatul 1, Legea 10/2001, nu operează în speță.

Cu privire la incidența dispozițiilor articolului 27 în forma anterioară Legii 247/2005 sau a articolului 29 din actuala reglementare a Legii 10/2001, se apreciază că prima instanță nu a făcut o aplicare corectă a legii în timp.

Este adevărat că la data formulării notificării erau în vigoare prevederile articolului 27, care distingeau, sub aspectul modalității de reparație, după cum imobilul a fost preluat cu sau fără titlu valabil, stabilind că în această ultimă ipoteză persoanele îndreptățite puteau obține restituirea în natură a imobilului.

Este justă și susținerea reclamanților, reținută de prima instanță, potrivit căreia dacă entitatea investită cu soluționarea notificării și-ar fi îndeplinit obligația legală de soluționare a cererii în termenul de 60 zile de la data înregistrării acesteia, potrivit articolului 25 din lege, ar fi aplicat articolul 27, mai favorabil reclamanților, care doresc să obțină bunul în natură.

Prin Legea 247/2005, însă, intrată în vigoare pe parcursul soluționării contestației, prevederile legale mai sus menționate au fost modificate, fostul articol 27 devenind prin renumerotare articolul 29, care nu mai distinge în funcție de modalitatea de preluare, stipulând că în situația în care imobilul solicitat se află în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, alta decât cele prevăzute la articolul 21, alineatul 1 și 2, persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri, în condițiile legii speciale, restituirea în natură fiind exclusă.

Principiul neretroactivității legii, consacrat în articolul 15 alineatul 2 din Constituție, și articolul 1 din Codul civil, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului afirmă că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea celei vechi, în sensul că nu poate desființa sau modifica o reglementare anterioară, iar legea veche trebuie să admită aplicarea imediată și fără rezerve a legii noi, în sensul că acțiunea legii noi se întinde și asupra faptelor pendinte, cât și asupra efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute.

Legea 247/2005 este de aplicare imediată tuturor situațiilor pendinte, adică nu au fost consumate încă, ceea ce înseamnă că articolul 29 se aplică și în cazul notificărilor formulate anterior intrării sale în vigoare, dar nesoluționate încă irevocabil până la momentul apariției sale.

A considera în mod contrar ar însemna golirea de efecte juridice a articolului 29, câtă vreme Legea 247/2005 nu a reglementat o repunere în termenul de formulare a notificării, care, în raport de dispozițiile articolului 22, a expirat la data de 14 februarie 2002, respectiv sub imperiul Legii 10/2001, nemodificată.

În raport cu prevederile articolului 29, considerate a fi aplicabile speței, pentru motivele expuse, se apreciază că imobilul solicitat se găsește în patrimoniul unei societăți comerciale integral privatizate la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, așa cum reiese din certificatul nr. 30204/02.07.2007, emis de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Dolj. Potrivit acestui act, societatea pârâtă a fost integral privatizată în anul 1998, prin retragerea din societate a FPS.

În aceste condiții, reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri, așa cum corect s-a dispus prin decizia nr. 20/22.11.2006, emisă de SC Foraj Sonde SA, propunerea cu acest obiect fiind înaintată Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor.

Concluzii

Aplicarea legii civile în timp reprezintă o problemă fundamentală de drept, ce capătă o importanță deosebită în cadrul sistemului de drept, întrucât conferă date precise cu privire la momentul de la care se va aplica legea și până la ce moment aceasta va produce efecte juridice.

Analizând evoluția istorică a apariției primelor codificări putem observa că toate persoanele simt nevoia, la un anumit moment al evoluției lor, să-și codifice obiceiurile, adică să le transforme în legi, iar pe acestea să le unifice, să le armonizeze și să le adune în colecții generale, numite coduri. Totodată, din analiza evoluției istorice a apariției primelor legi scrise reiese și ideea că apariția dreptului și implicit a legilor se află în strânsă conexiune cu apariția și dezvoltarea societății.

Astfel, o primă analiză ce se impune cu privire la instituția aplicării legii civile în timp este cea a noțiunii de lege. Prin lege înțelegem acea regulă juridică obligatorie, generală, permanentă, edictată de către autoritatea publică învestită cu puterea legislativă și sancționată prin forța publică. În cadrul acestei definiții sunt înglobate principalele caracteristici ale noțiunii de lege. Prin intermediul aplicării legii civile în timp subiectul de drept va avea posibilitatea de a se conforma doar acelor legi ce sunt în vigoare și care prin intermediul dispozițiilor lor impun o anumită acțiune sau inacțiune, întrucât ar fi absurd ca un subiect de drept să se supună unor legi ieșite din vigoare.

Din cele prezentate anterior se ajunge la concluzia că legea este o noțiune ambiguă ce poate fi interpretată atât în sens restrâns, cât și în sens larg. Din cadrul dispozițiilor legale reiese faptul că legea reprezintă unul dintre cele mai importante izvoare ale dreptului civil. Când vorbim despre lege ca izvor al dreptului civil, trebuie să ne raportăm la sensul larg al acestei noțiuni și să luăm în considerare totalitatea actelor normative care cuprind dispoziții de drept civil.

Domeniul de aplicare al legii civile e marcat de existența a două momente și anume: momentul în care legea intră în vigoare și momentul ieșirii din vigoare a legii, fiecare dintre aceste momente caracterizându-se prin efecte specifice. Consecința pe care o produce intrarea în vigoare a legii este aceea că subiectul de drept trebuie să respecte legea intrată în vigoare, aceasta devenind obligatorie pentru toți celor cărora li se adresează. În cadrul societății putem remarca faptul că majoritatea subiecților de drept respectă legea din proprie inițiativă. Unul dintre argumentele aduse în sprijinul acestei afirmații fiind acela că subiectul de drept respectă legea de teama unei sancțiuni. În cadrul dreptului civil sancțiunea specifică este acțiunea în justiție. Momentul final al aplicării legii civile este cel al ieșirii din vigoare. Momentul ieșirii din vigoare face referire la modalitățile prin care o lege încetează a mai produce efecte juridice.

Din cele expuse anterior rezultă că soluția cu privire la problema aplicării legii civile în timp este dată de principiul aplicării imediate a legii civile noi și principiul neretroactivității legii noi, fiecare dintre aceste principii având rolul și efectele sale specifice în privința domeniului aplicării legii civile în timp.

Principiul aplicării imediate a legii civile noi ce presupune faptul că legea nouă dispune numai pentru viitor, aceasta reglementând totalitatea situațiilor juridice create din momentul în care intră în vigoare. Aplicarea imediată a legii noi se impune pe baza considerentului că legea nouă este mai bună, mai adecvată condițiilor prezente decât reglementările legii vechi. Principiul aplicării imediate a legii civile noi reprezintă regula în materie, însă trebuie precizat faptul că de la acest principiu există și o excepție și anume excepția ultraactivității legii civile vechi ce presupune supraviețuirea legii vechi. Justificarea excepției e dată de faptul că este necesar ca anumite situații juridice să rămână guvernate de legea sub imperiul căreia au început să se constituie, să se modifice ori să se stingă.

Principiul neretroactivității legii noi din care reiese faptul că legea nouă nu se va aplica acelor situații juridice ale căror efecte au fost consumate sub imperiul legii anterioare. Principiul neretroactivității joacă un rol important în cadrul sistemului de drept întrucât asigură stabilitatea și siguranța raporturilor juridice. Consacrarea constituțională a principiului prin articolul 15 alineatul 2 din Constituția din 1991 a avut consecințe importante, întrucât anterior acesteia principiul era consacrat doar la nivel legislativ, în cadrul Codului civil și penal, astfel încât legiuitorul rămânea liber să dea legilor efect retroactiv, cu condiția să precizeze expres voința în acest sens. Înainte de consacrarea constituțională, principiul neretroactivității lega doar pe judecător, adică pe cel ce aplica legea.

Datorită faptului că a fost consacrat la nivel constituțional, actualmente principiul leagă atât pe cel ce creează legea (legiuitor), cât și pe cel ce aplică legea (judecător). Efectul principal ce reiese din cadrul celor prezentate mai sus este acela că legiuitorul nu poate să dea legilor efect retroactiv, astfel o lege retroactivă va fi judecată ca neconstituțională.

O altă consecință importantă este aceea că noțiunea de lege din cadrul articolului 15 alineatul 2 din Constituție trebuie interpretată într-un sens larg. Totodată, articolul 15 alineatul 2 face referire la singura excepție de la principiul neretroactivității legii și anume: legea penală sau contravențională mai favorabilă. Din cele expuse, se remarcă existența unui de al treilea principiu și anume: principiul retroactivității legii penale sau contravenționale mai favorabile. Consecința faptului că această excepție este prevăzută în cadrul Constituției este aceea că retroactivitatea acestor tipuri de reglementări este obligatorie.

În concluzie, toate aceste principii au un rol foarte important în materia aplicării legii civile în timp, fiindcă fiecare principiu are semnificații și consecințe specifice, ceea ce face ca deosebirea dintre acestea să fie una evidentă. Apariția acestor principii a fost marcată de faptul că legea nu este eternă, aceasta acționând într-un anumit interval de timp. Acest lucru este firesc întrucât societatea este într-o permanentă dezvoltare, iar nevoile sociale ale indivizilor impun adoptarea legilor. De-a lungul timpului, anumite legi nu mai corespund nevoilor actuale ale societății, de aceea este necesară adoptarea unor noi legi. Astfel, legea nouă ia locul legii vechi, întrucât reglementările din cadrul noii legi corespund mai bine actualelor nevoi ale societății, ce nu puteau fi luate în considerare în momentul apariției vechii legi.

BIBLIOGRAFIE:

1. ARISTOTEL, Politica;

2. N. POPA, I. DOGARU, G. DĂNIȘOR, D. C. DĂNIȘOR, Filosofia dreptului. Marile curente, ediția a 3-a, Editura C. H. Beck, București, 2010;

3. H. GROTIUS, Despre dreptul războiului și al păcii, Editura Științifică, București, 1968;

4. www.wikipedia.com ;

5. T. SÂMBRIAN, Instituții de Drept roman, Editura Sitech, Craiova, 2009;

6. E. T. DANCIU, Istoria dreptului românesc, editura Universitaria, Craiova, 2002;

7. A. RĂDULESCU, Pagini despre legiuirea Caragea, 1922;

8. O. UNGUREANU, Drept civil. Introducere, ediția a VII-a, Editura Rosetti, București, 2005;

9. C. MUNTEANU, O. UNGUREANU, Drept civil. Partea generală, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2011;

10. Gh. BELEIU, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediția a VII-a revăzută și adăugită de M. Nicolae, P. Trașcă, Editura Universul Juridic, București, 2001;

11. G. BOROI, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura All Beck, București, 2001;

12. C. HAMANGIU, I. ROSETTI BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, Tratat de drept civil, Editura All, 1996;

13. Gh. BOBOȘ în I. MURARU, Drept constituțional și instituții politice, vol. II, Editura Actami, București, 1996;

14. D. C. DĂNIȘOR, Drept constituțional și instituții politice, Editura Științifică, București, 1997;

15. D. C. DĂNIȘOR, I. DOGARU, Gh. DĂNIȘOR, Teoria generală a dreptului, ediția a II-a, Editura C. H. Beck, București, 2008;

16. O. MANOLACHE, Drept comunitar. Instituții comunitare, Editura All Beck, București, 1999;

17. I. REGHINI, Ș. DIACONESCU, P. VASILESCU, Introducere în dreptul civil, ediția a 2-a, Editura Sfera Juridică, Colecția Universitaria, Cluj-Napoca, 2008;

18. I. DOGARU, N. POPA, D. C. DĂNIȘOR, S. CERCEL, Bazele dreptului civil, vol. I, Editura C. H. Beck, București, 2008;

19. S. CERCEL, Drept civil. Partea generală, Editura C. H. Beck, București, 2007;

20. I. MURARU, E. S. TĂNĂSESCU, Constituția României- Comentarii pe articole, Editura C. H. Beck, București, 2008;

21. Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 și a Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi;

22. Decizia Curții Constituționale nr. 9/1994, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 326 din 25 noiembrie 1994;

23. Decizia Curții Constituționale nr. 148/1997, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 252 din 25 septembrie 1997;

24. Decizia Curții Constituționale nr. 252/2000, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 702 din 28 decembrie 2000;

25. G. BOROI, C. A. ANGHELESCU, Curs de drept civil. Partea generală, Editura Hamangiu, 2011;

26. Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial nr. 409 din 10 iunie 2011;

27. www.portal.just.ro;

28. M. ELIESCU, Tratat de drept civil. Partea generală, vol. I, Editura Academiei, București, 1967;

29. A. POP, Gh. BELEIU, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea din București, 1980;

30. Gh. BELEIU, Drept civil român, Casa de Editură și presă „Șansa” SRL, București, 1992;

31. C. BARBU, Aplicarea legii penale în timp și spațiu, Editura Științifică, București, 1972;

32. Codul penal;

33. C. NICULEANU, Tratat de Drept penal. Partea generală, vol. I, Editura Sitech, Craiova, 2011;

34. M. ZOLYNEAK, Concepția unității de infracțiune în materia participației și implicațiile ei în cazul succesiunii în timp a legilor penale, Revista Română de Drept nr. 10/1971;

BIBLIOGRAFIE:

1. ARISTOTEL, Politica;

2. N. POPA, I. DOGARU, G. DĂNIȘOR, D. C. DĂNIȘOR, Filosofia dreptului. Marile curente, ediția a 3-a, Editura C. H. Beck, București, 2010;

3. H. GROTIUS, Despre dreptul războiului și al păcii, Editura Științifică, București, 1968;

4. www.wikipedia.com ;

5. T. SÂMBRIAN, Instituții de Drept roman, Editura Sitech, Craiova, 2009;

6. E. T. DANCIU, Istoria dreptului românesc, editura Universitaria, Craiova, 2002;

7. A. RĂDULESCU, Pagini despre legiuirea Caragea, 1922;

8. O. UNGUREANU, Drept civil. Introducere, ediția a VII-a, Editura Rosetti, București, 2005;

9. C. MUNTEANU, O. UNGUREANU, Drept civil. Partea generală, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2011;

10. Gh. BELEIU, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediția a VII-a revăzută și adăugită de M. Nicolae, P. Trașcă, Editura Universul Juridic, București, 2001;

11. G. BOROI, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura All Beck, București, 2001;

12. C. HAMANGIU, I. ROSETTI BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, Tratat de drept civil, Editura All, 1996;

13. Gh. BOBOȘ în I. MURARU, Drept constituțional și instituții politice, vol. II, Editura Actami, București, 1996;

14. D. C. DĂNIȘOR, Drept constituțional și instituții politice, Editura Științifică, București, 1997;

15. D. C. DĂNIȘOR, I. DOGARU, Gh. DĂNIȘOR, Teoria generală a dreptului, ediția a II-a, Editura C. H. Beck, București, 2008;

16. O. MANOLACHE, Drept comunitar. Instituții comunitare, Editura All Beck, București, 1999;

17. I. REGHINI, Ș. DIACONESCU, P. VASILESCU, Introducere în dreptul civil, ediția a 2-a, Editura Sfera Juridică, Colecția Universitaria, Cluj-Napoca, 2008;

18. I. DOGARU, N. POPA, D. C. DĂNIȘOR, S. CERCEL, Bazele dreptului civil, vol. I, Editura C. H. Beck, București, 2008;

19. S. CERCEL, Drept civil. Partea generală, Editura C. H. Beck, București, 2007;

20. I. MURARU, E. S. TĂNĂSESCU, Constituția României- Comentarii pe articole, Editura C. H. Beck, București, 2008;

21. Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 și a Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi;

22. Decizia Curții Constituționale nr. 9/1994, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 326 din 25 noiembrie 1994;

23. Decizia Curții Constituționale nr. 148/1997, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 252 din 25 septembrie 1997;

24. Decizia Curții Constituționale nr. 252/2000, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 702 din 28 decembrie 2000;

25. G. BOROI, C. A. ANGHELESCU, Curs de drept civil. Partea generală, Editura Hamangiu, 2011;

26. Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial nr. 409 din 10 iunie 2011;

27. www.portal.just.ro;

28. M. ELIESCU, Tratat de drept civil. Partea generală, vol. I, Editura Academiei, București, 1967;

29. A. POP, Gh. BELEIU, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea din București, 1980;

30. Gh. BELEIU, Drept civil român, Casa de Editură și presă „Șansa” SRL, București, 1992;

31. C. BARBU, Aplicarea legii penale în timp și spațiu, Editura Științifică, București, 1972;

32. Codul penal;

33. C. NICULEANU, Tratat de Drept penal. Partea generală, vol. I, Editura Sitech, Craiova, 2011;

34. M. ZOLYNEAK, Concepția unității de infracțiune în materia participației și implicațiile ei în cazul succesiunii în timp a legilor penale, Revista Română de Drept nr. 10/1971;