Principiile Tactice DE Cercetare LA Fata Locului
PRINCIPIILE TACTICE DE CERCETARE
CUPRINS
INTRODUCERE.
1. NOȚIUNEA, IMPORTANȚA, SARCINILE ȘI PRINCIPIILE CERCETĂRII
LA FAȚA LOCULUI
1.1. Cercetarea la fața locului: considerații generale
1.2. Principiul operativității
1.3. Principiul efectuarii cercetarii la fața locului în mod organizat
1.4. Principiul obiectivității.
1.5. Principiul conducerii unice a activității de cercetare
1.6. Principiul plenitudinii cercetării locului faptei
2. PREGĂTIREA ȘI EFECTUAREA PROPIU-ZISĂ A CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI
2.1. Măsuri pregătitoare luate la sediul organului de urmărire penală
2.2. Măsuri pregătitoare luate la fața locului
2.3. Faza dinamică și faza statică
2.4. Stabilirea împrejurărilor controversate
2.5. Reluarea și repetarea cercetării la fața locului
3. FIXAREA MERSULUI ȘI A REZULTATELOR CERCETĂRII
LA FAȚA LOCULUI
3.1. Structura ți conținutul procesului – verbal de cercetare la fața locului
3.2. Procedee de fotografiere la fața locului
3.3. Videoînregistrarea criminalistică a locului faptei
3.4. Schița locului faptei
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
Anexa 1. Analiza dos.penal privind triplu asasinat la motelul „Moara Grecului
Anexa 2. Declarație privind originalitatea conținutului lucrării de licentà/master
INTRODUCERE
Actualitatea problemei abordate. Eficacitatea muncii de descoperire, cercetare ;i prevenire a infracțiunilor în mare măsură este condiționată de oportunitatea și plenitudinea efectuării acțiunilor de urmărire penală precum și a măsurilor speciale de investigații în etapa inițială a cercetărilor.
O deosebită însemnătate în acest sens obține realizarea calitativă a cercetării locului faptei, activitate în cadrul căreia se depistează și se colectează un mare volum de informație criminalistică autentică, servind drept bază de cercetare a majorității covîrșitoare a dosarelor penale. În pofida faptului că savanții criminaliști acordă atenție sporită diverselor aspecte ale cercetării locului faptei, problema principiilor, tacticii și eficacității acestei acțiuni de urmărire penală, rămâne actuală. Aceasta este legată de mai mulți factori: experiența redusă a unui număr însemnat de angajați ai organelor de urmărire penală, insuficiența aplicării mijloacelor tehnico-criminalistice, organizarea cu întârziere a pazei locului faptei, prezența unor circumstanțe negative (înscenări de infracțiune etc.), omisiuni în activitatea de fixare a locului faptei, de asigurare a securității membrilor echipei de cercetare și a celor prezenți la această acțiune ș.a., ceea ce conduce la alterarea, uneori distrugerea urmelor materiale ale infracțiunii.
Scopul și obiectivele proiectului. Scopul lucrării de față este analiza doctrinei criminalistice privind cercetarea locului faptei, în special a principiilor și tacticii de efectuare a ei, elaborarea pe această bază a unor concluzii și recomandări practice orientate spre perfecționarea activităților practice de cercetare a locului faptei. Din acest scop au decurs și obiectivele studiului nostru: – a expune noiunea, importanța și sarcinile cercetării la fața locului, a principiilor de realizare; – a stabili principalele elemente generale de pregătire către cercetarea locului faptei; – a descrie particularitățile de efectuare și fixare a rezultatelor cercetării la fața locului în practica de urmărire penală a țării noastre.
Metodologia cercetării. Metodologia de cercetare are ca suport metoda dialectică de cunoaștere a realității obiective. În cadrul cercetării temei au fost utilizate metode logico-juridice, istorice, analitice, de drept comparat, precum și statistice.
Baza normativă a cercetării o constituie prevederile Constituției Republicii Moldova, ale Codului penal și de procedură penală a Republicii Moldova în vigoare, Legea R. Moldova cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico – științifice și medico-legale, alte acte normative departamentale ce țin de domeniul criminalisticii, expertizei judiciare, activității operative de investigație, învățământului juridic universitar.
Concluziile formulate în lucrare se bazează și pe rezultatele analizei teoretice a literaturii științifice în probleme de criminologie, drept penal și procedură penală, statisticii, psihologiei judiciare, altor ramuri științifice.
Semnificația teoretică și valoarea aplicativă a lucrării. Importanța teoretică și valoarea practică a cercetării efectuate constă în aceea că în ea se conține rezultatul unei analize a literaturii de specialitate privind cercetarea criminalistică a locului faptei, în baza căreia se formulează concluzii și recomandări, a căror realizare, în opinia autorului va optimiza aplicarea cunoștințelor criminalistice de specialitate în investigarea locului faptei. Conținutul lucrării și modul de expunere credem va permite utilizarea ei în procesul de instruire juridică profesională a studenților, dar și ca ghid practic la dispoziția specialiștilor criminaliști și altor practicieni.
Sumarul compartimentelor proiectului
În compartimentul 1 „Noțiunea, importanța, sarcinile și principiile cercetării la fața locului” se pune accentul pe conceptul pe conceptul și aspectele generale ale cercetării la fața locului, precum și pe principiile tactice fundamentale ale cercetării locului faptei. Aici se desfășoră următoarele principii: – Principiul operativității; – Principiul conducerii unice a activității de cercetare; – Principiul efectuării cercetării la fața locului în mod organizat; – Principiul obiectivități cercetării la fața locului; – Principiul plenitudinii cercetării la fața locului.
În compartimentul 2 „Pregătirea și efectuarea propriu-zisă a cercetării la fața locului” se discută aspectele generale premergătoare cercetării la fața locului: Măsurile luate de organul de urmărire penală înainte de deplasarea la fața locului și după sosirea lui la locul comiterii faptei, adică acele acțiuni ce urmează a fi efectuate la sediul organului judiciar până la momentul plecării, și la locul faptei – acțiuni efectuate nemijlocit la fața locului.
Aici se expun principalele elemente specifice ale acestui act de urmărire penală în faza statică a cercetării, se arată că urmele, obiectele, toate mijloacele materiale de probă sunt cercetate, fără a fi mișcate din locul lor. Tot aici se menționează că, în faza dinamică echipa de cercetare are posibilitatea mișcării obiectelor purtătoare de urme pentru examinarea minuțioasă a tuturor lucrurilor și mijloacelor materiale de probă aflate în câmpul infracțiunii.
În compartimentul 3 „Fixarea mersului și a rezultatelor cercetării la fața locului” se demonstrează că aceasta este o prezentare documentară conform legii procesuale ce reflectă obiectiv, exact, deplin tot ce a fost descoperit în cadrul cercetării în succesiunea în care s-au desfășurat cercetările, o descriere amănunțită a tuturor acțiunilor de la fața locului, înregistrarea atât a tabloului general al evenimentului, cât și a stării, însușirilor și caracteristicilor elementelor componente ale câmpului infracțional.
NOȚIUNEA, IMPORTANȚA, SARCINILE ȘI PRINCIPIILE CERCETĂRII
1.1. Cercetarea la fața locului: considerații generale
Cercetarea la fața locului este una din activitățile procedurale și de tactică criminalistică ale organului de urmărire penală, ce se realizează de obicei la începutul urmăririi, în scopul cunoașterii nemijlocite a locului faptei, al descoperirii, fixării și ridicării urmelor create cu ocazia săvîrșirii infracțiunii, precum și pentru acumularea de informații de la martorii oculari, de la victime și chiar de la făptuitori.
Prin cercetarea la fața locului, organul de urmărire penală stabilește împrejurările în care a fost comisă fapta ilicită, identifică infractorul sau delimitează sfera persoanelor bănuite, adună, conservă și examinează probele materiale descoperite. Întrucât prin ea organul de urmărire penală își deschide multe posibilități de descoperire a numeroaselor și diverselor urme create cu prilejul săvîrșirii infracțiunii, de identificare a persoanelor care au cunoștințe despre infracțiunea respectivă și autorul ei, cercetarea la fața locului nu poate fi înlocuită cu alte activități tactice de administrare a probelor în cauză. Astfel, potrivit art.118 al CPP al RM, organul de urmărire penală efectuează cercetarea la fața locului a terenurilor, încăperilor, obiectelor, documentelor, animalelor cadavrelor umane sau de animale, pentru a stabili circumstanțele infracțiunii ori alte circumstanțe care au importanță pentru cauză. Activitatea de cercetare la fața locului se petrece în anumite cazuri cu participarea unor specialiști competenți în materie, și se încheie cu un proces – verbal de cercetare (art. 124, 260,261 CPP al RM). Cu prilejul cercetării la fața locului, legislația în vigoare prevede efectuarea diverselor lucrări (fotografii, desene, schițe) de reproducere și fixare a tabloului de ansamblu a locului respectiv a urmelor și obiectelor ce reprezintă interes pentru cauză.
Deci, rezultă că „cercetarea la fața locului” reprezintă activitatea procedurală, al cărei conținut îl constituie examinarea nemijlocită de către organul de urmărire penală a unui teren deschis ori a unei încăperi, în care a avut loc fapta sau în perimetrul cărora s-au manifestat consecințele ei, a obiectelor ce alcătuiesc ambianța acestora în vederea descoperirii, fixării și ridicării urmelor infracțiunii și altor mijloace materiale de probă necesare stabilirii naturii infracțiunii, identificării făptuitorului, modului și împrejurărilor în care s-a activat.
Astfel percepută, cercetarea la fața locului prezintă o seamă de elemente caracteristice, care o disting de alte activități procedurale desfășurate cu prilejul cercetării unei cauze penale.
În primul rînd, cercetarea la fața locului constituie o activitate de urmărire inițială, adică, de obicei, precede în timp alte acte de urmărire penală 6, p.239. Cu cercetarea la fața locului debutează cercetarea actelor de omor, tîlhărie, furt, precum și a tot felul de accidente, al căror caracter penal urmează a fi stabilit. Efectuarea acestei activități la etapa inițială de cercetare se impune de necesitatea obținerii de date probante de natură să conducă la orientarea investigațiilor 37, p.60. Practica organelor de urmărire penală demonstrează cu certitudine, că datele obținute în urma cercetării la fața locului constituie punctul de reper, determină direcția în care se vor desfășura cercetările.
În rîndul al doilea, cercetarea la fața locului este o activitate imediată și insubstituibilă. Realizarea neîntîrziată a cercetării este o condiție indinspensabilă fixării și examinării urmelor și altor surse materiale de probă. Orice îndepărtare în timp a activității de investigare este în defavoare cercetărilor ulterioare a cauzei deoarece, între timp la locul faptei pot surveni modificări de natură să ducă la pierderea parțială sau totală a mijloacelor materiale de probă.
Cert e că cercetarea la fața locului este o activitate de neînlocuit, deoarece martorii, victima, bănuitul sau învinuitul pot oferi organului de urmărire date cu privire la situația de la fața locului. Dar acestea nu pot substitui constatările bazate pe date obținute prin contact direct, pe perceperea nemijlocită de către organul respectiv a consecințelor actului ilicit, a stării și poziției obiectelor ce constituie ambianța locului faptei.
În al treilea rînd, cercetarea la fața locului, după cum se susține, pe bună dreptate, în literatura de specialitate, reprezintă o activitate investigațională 7, p.84. Desfășurarea acesteia presupune realizarea unor acte de studiu bazate atît pe forma empirică cît și pe cea rațională de cunoaștere. Formularea unor constatări reale privind situația de la fața locului reclamă aplicarea tuturor formelor de investigare – de la observarea directă a ambianței locului respectiv pînă a examinarea obiectelor ce o constituie prin măsurare, comparare, analiză, sinteză, descrare este în defavoare cercetărilor ulterioare a cauzei deoarece, între timp la locul faptei pot surveni modificări de natură să ducă la pierderea parțială sau totală a mijloacelor materiale de probă.
Cert e că cercetarea la fața locului este o activitate de neînlocuit, deoarece martorii, victima, bănuitul sau învinuitul pot oferi organului de urmărire date cu privire la situația de la fața locului. Dar acestea nu pot substitui constatările bazate pe date obținute prin contact direct, pe perceperea nemijlocită de către organul respectiv a consecințelor actului ilicit, a stării și poziției obiectelor ce constituie ambianța locului faptei.
În al treilea rînd, cercetarea la fața locului, după cum se susține, pe bună dreptate, în literatura de specialitate, reprezintă o activitate investigațională 7, p.84. Desfășurarea acesteia presupune realizarea unor acte de studiu bazate atît pe forma empirică cît și pe cea rațională de cunoaștere. Formularea unor constatări reale privind situația de la fața locului reclamă aplicarea tuturor formelor de investigare – de la observarea directă a ambianței locului respectiv pînă a examinarea obiectelor ce o constituie prin măsurare, comparare, analiză, sinteză, descriere. Fixarea mecanică a obiectelor din spațiul de care s-a desfășurat activitatea infracțională, formă întîlnită adeseori în practica organelor de urmărire penală, este inutilă stabilirii adevărului.
Sintagma „fața locului” semnifică perimetrul în limitele căruia se află probele materiale create cu ocazia săvîrșirii infracțiunii. Astfel perimetrul săvîrșirii infracțiunii cuprinde terenul sau încăperea în care s-a comis fapta infracțională, locul unde s-a produs rezultatul faptei infracționale, împrejurimile acestor locuri dacă sînt purtătoare ale urmelor create cu prilejul săvîrșirii faptei cercetate.
De exemplu, în cazul infracțiunilor comise cu arme de foc, locul faptei cuprinde: locul în care victima a fost surprinsă de glonț, locul din care s-a tras, locul în care a fost găsit corpul ei, precum și orice porțiune de teren dintre aceste puncte menționate, dacă se găsesc urme ale faptei săvîrșite. Desigur, că în multe cazuri locurile amintite sint atît de aproape unul de altul încît toate formează un spațiu omogen, dar se poate ca între ele să fie distanțe chiar foarte mari.
Locul faptei, respectiv locul de cercetat, diferă, de la caz la caz, de natura faptei, de modul și împrejurările în care s-a activat, precum și de scopul urmărit. În majoritatea cazurilor ele se prezintă sub una din următoarele variante: – încăperea, sau porțiunea de teren în perimetrul căreia s-a desfășurat anumite acțiuni de pregătire în vederea săvîrșirii infracțiunii confecționarea armei, a unui instrument, a unui instrument de spargere, întocmire de acte false; – încăperea sau locul deschis unde s-a produs fapta (omuciderea, furtul, accidentul de circulație, incendiu etc.); – împrejurimile locului faptei în cadrul cărora se pot afla urme sau obiecte purtătoare de semne ale infracțiunii; – încăperea sau porțiunea de teren deschis unde a fost tăinuit cadavrul, bunurile sustrase sau unde se ascunde făptuitorul.
Prin prisma celor expuse, cercetarea la fața locului se dovedește a fi una din cele mai complexe activități de urmărire penală, ale cărei rezultate adeseori influențează în mod direct cercetarea și în consecință soluționarea cauzei penale. Importanța acestei activități se manifestă pe multiple planuri și direcții 14, p.124.
În primul rînd, prin desfășurarea la fața locului, organul de urmărire penală ia cunoștință de tablouri de ansamblu și împrejurările în care a avut loc fapta, aceasta oferindu-i posibilitatea de a raționa cu categorii reale la interpretarea situației de fapt, valorificarea informației obținute în urma realizării actelor de urmărire penală.
În al doilea rînd, prin realizarea unui studiu minuțios al urmelor infracțiunii și obiectelor, într-o măsură sau alta explicate în timpul comiterii actului ilicit, a poziției și stării acesteia, organul judiciar poate obține date probante indispensabile elaborării celor mai judicioase versiuni și în acest mod, să orienteze corect de la bun început activitatea de cercetare. Rezultatele cercetării la fața locului, în ipoteza în care această activitate este efectuată neîntîrziat și în mod eficient, servesc, nu numai la elaborarea celor mai posibile versiuni, ce și pentru realizarea unui program adecvat de verificare a acestora – a planului de cercetare a faptei.
În sfîrșit cercetarea la fața locului prezintă importanța faptul că asigură colectarea probelor materiale ale infracțiunii privind totodată în evidență și alte surse de informații probante. În practica s-a demonstrat, că locul în care făptuitorul și-a desfășurat activitatea infracțională sau unde s-au produs consecințele ei, continue sursa celor mai diverse și valoroase probe privind fapta și autorul acesteia. Descoperirea, fixarea și interpretarea corectă a materialului probatoriu la fața locului reprezintă condiția esențială pentru soluționarea perfectă a cauzelor penale, în special a celor cu caracter violent. Pe parcursul cercetării la fața locului pot fi deasemenea stabilite persoanele care au fost martori ai faptei săfîrșite sau cunosc anumite împrejurări ale acesteia.
Natura și împrejurările în care a avut loc infracțiunea sau fapta al cărei caracter penal rămîne necunoscut, modul în care făptuitorul a procedat ca să-și realizeze actul infracțional, atribuie locului faptei caracteristice particulare, impunînd activități de cercetare la fața locului obiective diferite 9, p.55. Totodată, și aceasta s-a confirmat de vasta practică a organelor de urmărire penală, cercetarea la fața locului trebuie să rezolve o serie de sarcini ce vizează obiectul probațiunii, indiferent de natura infracțiunii, împrejurările și modul în care s-a activat.
În situația în care cercetarea la fața locului este efectuată neîntîrziat și calitativ, organul investit cu efectuarea ei, în baza unui studiu consecvent și cu rațiune a modificărilor provenite în urma actului ilicit, se va strădui să determine: – natura juridică a faptei – tabloul de ansamblu a locului cercetat, obiectele prezente sau lipsă, urmele lăsate prin desfășurarea activității infracționale, starea obiectului material al infracțiunii, pot conduce la stabilirea, uneori în mod categoric, a naturii faptei. Decizia privind natura faptei nu trebuie să fie pripită cu atît mai mult, premediată. Situația de fapt de la fața locului poate, între timp, suporta modificări de natură să conducă la concluzii ironate cu privire la fapta comisă; – locul și timpul în care a fost comisă fapta. Precum s-a subliniat, locul cercetat nu întotdeauna coincide cu cel în care s-a desfășurat activitatea infracțională. Cadavrul poate fi descoperit și cercetat cu totul în alt loc decît cel în care a fost suprimată viața victimei. Cu situația respectivă organele de urmărire penală se confruntă ori de cîte ori autorul îndepărtează cadavrul de la locul unde s-a săvîrșit actul de omor. Locul furtului și cel în care au fost descoperite bunurile sustrase se cercetează aparte.
Din perspectiva criminalistică cunoașterea locului unde s-a consumat activitatea infracțională are importanță, înainte de toate, pentru organizarea cercetării lui, în vedere identificării și fixării urmelor infracțiunii, a altor mijloace materiale de probă ce pot fi valorificate în scopul stabilirii adevărului.
În procesul cercetării la fața locului, se impune necesitatea efectuării unei examinări minuțioase, porțiune cu porțiune a locului respectiv, astfel încît nici o zonă să nu rămînă ne cercetată. Dacă una din zonele sale ar fi omise cu ocazia cercetării, ar putea să rămînă ne valorificate diferite urme prețioase pentru stabilirea modului de comitere a faptei și de identificarea a autorului ei, ceia ce ar fi de natură să ducă, în cele din urmă, chiar la imposibilitatea stabilirii adevărului, în cauza respectivă 8, p.180.
Locul săvîrșirii infracțiunii, coinciderea sau necoinciderea acesteia cu locul reclamat se determină în baza fixării și examinării căilor de pătrundere a făptuitorului acolo, deplasării și ieșirii lui, a urmelor de picioare de țesături ș.a. O importanță deosebită în acest sens au împrejurările negative, urmele ce nu se încadrează logic în situația de la locul cercetat.
De exemplu: cadavrul găsit la marginea drumului în apropierea nemijlocită a unei localități urbane are leziuni corporale grave provocate cu un obiect ascuțit în regiunea abdominală. Deși îmbrăcămintea era impregnată cu sînge, în locul aflării lui s-a constatat o lipsă totală a urmelor de sînge. În schimb, pe haine s-au semnalat multiple urme de vegetația, ciulini, plantă ce nu crește în locul respectiv și în împrejurime. Versiunea că omorul a fost săvîrșit în cîmp sau pe imaș, în cele din urmă s-a confirmat.
Pe parcursul cercetării locului faptei comise organul de urmărire trebuie să stabilească timpul săvîrșirii ei, cunoașterea acestei circumstanțe se impune de necesitatea determinării dacă persoana suspectă a putut sau nu săvîrși infracțiunea, avîndu-se în vedere posibilitatea acestei de a se afla în momentul critic la locul faptei. Este cunoscut că majoritatea alibiurilor false se întemeiază pe exploatarea factorului de timp. Dacă spre exemplu cînd a avut loc fapta ilicită persoana suspectată nu se găsea acolo „se afirmă că ea, în mod obiectiv, nu poate participa la acțiunea criminală”. Stabilirea timpului comiterii infracțiunii oferă organului de cercetare posibilitatea de a urmări în timp activitatea persoanelor implicate și de a stabili eventualitatea ajungerii lor la locul faptei, împrejurare de o deosebită semnificație la demascarea falsului.
La precizarea timpului săvîrșirii infracțiunii de un real folos pot fi înscrisurile de tot felul biletele de transport, teatrul sau cinema și firește, urmele, în special cele de sînge, țesături, salivă. Se va ține, de asemenea, cont de ora indicată de ceasul găsit la fața locului, de filele nerupte ale calendarului, de becul aprins, de draperiile trase, de starea bucatelor de pe masă, de modificările produse de fenomenele naturii etc. În cazul infracțiunilor de omor, la stabilirea timpului comiterii faptei se va lua cont și starea cadavrului (răcirea, deschidratarea și rigiditatea cadavrică).
Important este și determinarea modului în care a fost comisă infracțiunea. Modul săvîrșirii unei fapte penale, cuprinde mijloacele și metodele de pregătire și realizarea a activității infracționale sau de acoperire a urmărilor acesteia. Alegerea de către făptuitor a unui anumit mod de operare din multitudinea de modalități posibile este condiționată, pe de o parte, de împrejurările și situația în care se acționează, iar pe de altă parte, deprinderile și experiența făptuitorului, inclusiv infracțională 25, p.147.
Stabilirea, la această etapă incipientă a procesului penal, a modului în care s-a activat este importantă din două motive: – pentru determinarea activităților care urmează a fi întreprinse operativ în vederea administrării probelor necesare identificării faptei și a autorului ei. Dispunerea și efectuarea la timp a percheziției, ridicării de obiecte și documente, a altor activități speciale înlesnesc descoperirea și ridicarea armelor, instrumentelor, mijloacelor de transport și a altor obiecte folosite sau de care s-ar fi putut face uz la săvîrșirea infracțiunii, iar prin verificarea în baza cartotecilor de evidență criminalistică a modului de operare se poate restrînge cercul persoanelor suspecte; – pentru încadrarea juridică corespunzătoare a faptei. După cum se știe modul în care se operează reprezintă o importantă circumstanță calificativă a mai multor categorii de infracțiuni, în special a celor violente, ca spre exemplu omorul premeditat (dacă se recurge la cruzime pentru suprimarea vieții sau la mijloace de natură să pună în pericol viața mai multor persoane), furtul și jaful, tîlhăria (săvîrșite cu aplicarea armei de foc sau a altor obiecte utilizate în calitate de armă, prin pătrundere încăperii), ș.a.
Prin urmare, efectuînd cercetarea la fața locului, organul de urmărire penală trebuie să depună eforturi susținute pentru determinarea modului în care s-a activat aceasta, pe bună dreptate, reprezentînd, în marea majoritate a cazurilor, punctul de plecare în desfășurarea activității de cercetare 21, p.7. În acest scop se vor studia minuțios obiectele care într-un mod sau altul, au fost exploatate de către făptuitor sau de alte persoane implicate, urmele create la aplicarea armei, anumitor unelte, instrumente etc. Astfel, în cazul unui furt săvîrșit prin spargere, examinarea urmelor de pe obiectele forțate permite organului de urmărire penală stabilirea naturii instrumentului utilizat, modul în care acesta a fost aplicat, succesiunea operațiilor de pătrundere în încăpere și în consecință să decidă asupra modului de operare. La infracțiunile contra vieții și sănătății persoanei, o atenție sporită se va acorda leziunilor corporale care, deseori, oferă date suficiente pentru o reprezentare exactă a modului în care s-a procedat la suprimarea vieții sau vătămarea integrității corporale.
O sarcină deosebit de importantă pe care trebuie să o rezolve cercetarea la fața locului rezidă în obținerea de informații de natură să contribuie la limitarea cercului de persoane din rîndul cărora să se recruteze subiectul infracțiunii 8, p. 40 și, în cele din urmă, să asigure identificarea acestora.
Examinarea minuțioasă a traficului parcurs de infractor, a căilor de pătrundere a acestuia la fața locului și de retragere de acolo, a spațiului perimetrul căruia s-a epuizat activitatea infracțională, a urmelor, instrumentelor și a mijloacelor de transport folosite, a altor obiecte, cum ar fi resturile de produse alimentare, mucurile de țigară, vesela utilizată ș.a., poate conduce la stabilirea numărului persoanelor participante tipologia acestora (sexul, vîrsta, forța, deprinderile). Urmele de mîni de picioare, de dinți, de sînge, spermă, salivă, asigură identificarea directă a persoanelor care le-au produs. Nu vor fi trecute cu vederea nici microurmele de îmbrăcăminte etc. 29, p.89.
Valorificarea datelor obținute datorită cercetării la fața locului poate conduce la delimitarea motivului și scopului infracțional.De exemplu: în cazul unui omor, despre scopul urmărit se poate judeca după modificările materiale și starea bunurilor aparținînd victimei. Lipsa unor atare modificări poate avea două explicații: omorul a săvîrșit din alte motive decît cele de acoperire (răzbunare, de ascundere a altei infracțiuni, gelozie), sau că făptuitorul urmărește interese materiale mai îndepărtate, ca obținerea de drepturi succesoriale, înlesniri contractuale ș.a.
Trebuie însă de avut în vedere eventualele înscenări la care infractorii experimentați recurg adeseori pentru ascunderea adevăratelor motive și a scopului infracțiunii. Practica cunoaște multiple cazuri în care se încearcă derutarea anchetei prin diverse înscenări (accidente sau fapte nesancționate penal).
Cunoașterea victimei și a calității acesteia are importanță, înainte de toate, pentru orientarea activității de cercetare, deoarece, în majoritatea cazurilor personalitatea ei, reprezintă punctul de plecare în activitatea logică de elaborare și verificare a versiunilor privind motivul și eventualul scop urmărit de făptuitor. După relațiile, funcțiile și îndeletnicirile victimei se poate delimita pînă la un cerc îngust persoanele suspectate de comiterea infracțiunii, determină desfășurarea activităților procesuale și extraprocesuale necesare reținerii acestora.
Totodată, cunoașterea sub toate aspectele a victimei, a stării acesteia, în general, și anterior în momentul agresiuni, în special, asigură încordarea juridică a faptei, avîndu-se în vedere circumstanțele agravante prevăzute în legislația penală în vigoare (femeia însărcinată, persoana dependentă, bolnavă sau din alte motive aflată în stare de neputință, sau care se găsește în momentul agresiunii în îndeplinirea anumitor funcții de serviciu sau publice).
De obicei, stabilirea identității victimei și pe această cale a calității ei, nu reprezintă dificultăți mari, cu excepția cazurilor în care persoanele cointeresate au întreprins măsuri de disimilare prin deghizarea exteriorului victimei în viață, dezmembrarea și desfigurarea cadavrului, cazuri de altfel, nu atît de frecvente.
La fața locului, date referitoare la persoana victimei și la calitățile sale se obțin prin examinarea urmelor, a obiectelor și documentelor existente, dar și în baza comunicării cu persoanele prezente. În ce privește cadavrele necunoscute, în vederea identificării lor se aplică mai multe metode.
În raport cu natura faptei cercetarea la fața locului va urmări stabilirea efectelor dăunătoare ale infracțiunii sau ale faptei, al cărei caracter penal urmează a fi stabilit și a factorilor care au cauzat sau favorizat declanșarea acestora, a altor împrejurări de fapt de natură să contribuie la realizarea în mod conștiincios a măsurilor profilactice 32, p.165 în conformitate cu cerințele legislației procesual penale în vigoare.
Și anume legislația procesual penală a Republicii Moldova prevede conform art.96. în cadrul cercetării penale, asupra cauzei penale organul de urmărire penală au obligația de a scoate la iveală cauzele și condițiile, care au contribuit la săvîrșirea infracțiunii.
Realizarea acestei sarcini de către organul abilitat cu cercetarea faptei se bazează pe analiza elementelor materiale ale locului investigat (starea pazei, a sistemului de încuiere, și semnalizare a modului de înregistrare a operațiilor valutare), iar pe de altă parte, pe constatările privind modul, timpul și alte circumstanțe în care s-a desfășurat activitatea infracțională. În urma cercetării la fața locului, organul învestit cu efectuarea acestei acțiuni va căuta răspunsuri la întrebările care, din totdeauna, consituie sarcini ale activității de urmărire penală: ce, unde, cînd, cine, cum, asupra cui, cu ce scop?
Practica de urmărire penală evidențiază următoarele tipuri de cercetare la fața locului: inițială, repetată și suplimentară. Cercetarea inițială la fața locului este cercetarea efectuată pentru prima dată. Locul faptei încă nu este cunoscut și cercetat, el n-a fost examinat nici de organele de urmărire penală, nici de organele de constatare (speciale). Împrejurările la fața locului puteau suferi unele schimbări în urma activității infracționale sau modificărilor naturale. Diversele modificări ce puteau fi efectuate de administrație, reprezentanții inspecțiilor departamentale nu vor avea influență asupra naturii cercetării inițiale, deoarece ea constituie cercetarea de urmărire penală. La desfășurarea cercetării inițiale locul faptei este examinat pentru prima dată în întregime în toate detaliile.
Spre deosebire de cea inițială, cercetarea repetată constituie examinarea locului faptei infracționale cunoscut și cercetat deja de organele de urmărire penală. Cercetarea repetată diferă de cea inițială și prin faptul că obiectele examinării ei pot fi nu numaidecât toate elementele locului faptei. Ca obiecte ale cercetării repetate pot servi și doar unele elemente de la fața locului, căutarea concretă a unor obiecte, care au fost neglijate în timpul cercetării inițiale ori au fost scăpate din vedere.
Cercetarea repetată la fața locului nu presupune cercetarea în sensul obișnuit al acestui cuvânt, dar prevede examinarea locului faptei cu scopul depistării de obiecte ce urmează a fi cunoscute din alte surse (procesuale ori operative). De notat că există o diferență dintre cercetarea repetată și cea suplimentară. La cercetarea suplimentară se examinează doar zone de localitate, încăperi, obiecte, care au o importanță pentru stabilirea adevărului, dar nu erau cunoscute când s-a petrecut cercetarea la fața locului inițială și aici ea nu este similară cercetării repetate. Dar scopul cercetării suplimentare îl vor constitui obiectele, care n-au fost examinate în prealabil și față de care această cercetare va fi inițială 16, p.429.
Pentru ca cercetarea la fața locului să se desfășoare eficient este necesar să fie înfăptuită conform următoarelor principii: – Principiul operativității; – Principiul conducerii unice a activității de cercetare; – Principiul efectuării cercetării la fața locului în mod organizat; – Principiul obiectivități cercetării la fața locului; – Principiul plenitudinii cercetării la fața locului.
În continuare vom desfășura aceste principii.
1.2. Principiul operativității
Realizarea fără întîrziere a cercetării locului faptei asigură descoperirea și valorificarea probelor materiale ale infracțiunii înainte ca acestea să fie distruse sau să suporte modificări. Practica organelor de urmărire penală demonstrează că cercetarea întîrziată a locului faptei reduce eficacitatea acestei activități implicit șansa descoperirii la timp, și cercetarea completă a infracțiunii. În cazul infracțiunilor violente (omor, furt, tîlhărie) sau al accidentelor, cercetarea în mod operativ al locului faptei se impune și de necesitatea orientării cercetării faptei, inclusiv în baza elaborării, potrivt datelor obținute, a celor mai reale versiuni privind natura, împrejurările și autorul faptei 28, p.157.
Principiul operativității cercetării la fața locului se realizează prin reducerea la minimum a timpului necesar pentru deplasarea la locul faptei reclamante, și prin urmare este în funcție de nivelul de organizare a activității de urmărire penală. Acolo unde există un sistem bine pus la punct de informare și coordonare a organelor statale competente în luptă cu criminalitatea unde sunt create și funcționează un regim permanent, echipe specializate în stare să se deplaseze în mod urgent la fața locului, asigurate cu unități de transport și avînd în dotare tehnica criminalistică necesară, deplasarea la fața locului sub aspect temporar este de obicei ireproșabilă. Deci acest principiu este asigurat prin faptul că ofițerul de urmărire penală și alți subiecți ai cercetării se deplasează imediat la locul faptei, iar după sosirea lor la fața locului încep imediat examinarea acestuia [37, p. 13]. Doar respectând această condiție se poate depista, cerceta și fixa un volum maximal de urme și probe materiale, de a preveni pierderea lor (acestea pot fi alterate sau nimicite de oameni, de fenomenele atmosferice sau de animale). Respectarea acestui principiu este determinată de o multitudine de factori obiectivi și subiectivi. Pe măsura trecerii timpului, toate probele, în funcție de natura lor, sunt supuse unui proces continuu, obiectiv de pierdere treptată a detaliilor. În cazul când, în timpul respectiv, mai intervin și anumiți factori nocivi, acestea accelerează procesul de atenuare a detaliilor, dacă nu le degradează sau chiar distruge complet. Așa, de pildă, vântul și razele solare grăbesc reducerea în volum a detaliilor urmelor, iar ploaia și zăpada, de multe ori, chiar le distrug, devenind astfel inutile cercetării criminalistice. Tot așa se poate întâmpla și cu memorarea unor date de către martorii oculari cu privire la infracțiune. Prin scurgerea timpului, multe amănunte din secvențele săvârșirii faptei, în mod obiectiv, se uită, la care putem adăuga și posibilitatea influențării martorilor de către persoanele interesate în cauză, pentru a denatura intenționat declarațiile [31, p. 183].
Este cunoscut faptul că durata deplasării echipei de cercetare la fața locului, din momentul primirii sesizării, condiționează procentul de prindere al făptuitorului. Exemplificator în acest sens este studiul făcut de specialiștii ruși, pe o perioadă de 10 ani. În final, rezultatele s-au dovedit mai mult decât edificatoare. Astfel, s-a constatat că atunci când echipa a ajuns la fața locului în 10-15 minute s-a ajuns la identificarea și prinderea făptuitorului în 95% din cazuri. Dacă durata deplasării a fost de 20-25 minute, procentul identificării autorului infracțiunii a scăzut la 80%, iar după 60 de minute la doar 40%. În sfârșit, când echipa a ajuns la locul faptei după 120 de minute s-a înregistrat identificarea în numai 20% din cazuri [20, p. 25].
Prin urmare, este foarte important ca echipa de cercetare să ajungă rapid la locul faptei, în principal pentru mai multe motive: – suspectul poate fi încă la locul faptei sau în apropiere; – răniții pot avea nevoie de îngrijire medicală de urgență; – martorii pot fi încă la locul faptei; – o persoană foarte grav rănită, cu șanse foarte mici de supraviețuire, poate avea de făcut o mărturisire sau poate oferi alte informații folositoare; – condițiile meteorologice pot modifica sau distruge probele; – o anumită persoană poate încerca să aducă schimbări locului faptei.
Membrii echipei care se deplasează la locul faptei trebuie să aleagă drumul cel mai scurt și cel pe care suspectul l-ar putea folosi pentru a fugi. Totodată, este necesar să cunoască pe ce străzi sau drumuri se efectuează lucrări de întreținere sau reparații pentru a le evita. În timp ce se deplasează spre locul faptei, membrii echipei alcătuiesc un plan de acțiune, în raport de infracțiunea comisă și de locul unde s-a produs sau se produce aceasta.
Totuși, credem că membrii echipei de cercetare trebuie să meargă la locul faptei cu autovehiculele din dotare, fără a depăși viteza legală prevăzută de actele normative în vigoare. Dacă se produce un accident rutier, se pot crea probleme mai grave decât cele legate de locul faptei. Viteza de rulare și folosirea girofarului sirenei depinde de informațiile de care dispune dispeceratul organelor de poliție care a primit sesizarea. Pentru a acoperii zona, dispeceratul apelează și la patrulele de poliție și jandarmerie aflate în apropiere de locul faptei, care vor acționa în raport de eveniment (oprirea autoturismelor implicate în eveniment, reținerea unor persoane suspecte etc.).
În S.U.A., când se anunță o infracțiune, se trimit de obicei două echipaje de poliție la locul faptei. Celelalte echipaje, care patrulează în zona unde a avut loc evenimentul, se îndreaptă spre intersecțiile mari și observă traficul din direcția locului faptei. Din moment ce este imposibil să înconjori o zonă în care a avut loc o infracțiune gravă, intersecțiile mari oferă de multe ori posibilitatea de a observa suspecții care încearcă să fugă.
Succesul unei astfel de operațiuni depinde de obținerea imediată a semnalmentelor suspecților sau numărul de înmatriculare a autovehiculului acestora, precum și de operativitatea cu care acționează echipele sau patrulele. Deci, între urgența efectuării cercetării la fața locului și rezultatele acestei activități există o relație directă: cu cât intervalul de timp cuprins între momentul în care organul judiciar a luat cunoștință despre săvârșirea infracțiunii și momentul deplasării la fața locului este mai scurt, cu atât sporesc, într-o măsură direct proporțională, șansele stabilirii tuturor împrejurărilor necesare aflării adevărului în cauza dată.
1.3. Principiul efectuării cercetării la fața locului în mod organizat
Eficiența cercetării la fața locului este condiționată, între altele, de caracterul calificat, organizat ce se imprimă acestei activități, care să asigure utilizarea judicioasă a forțelor umane și materiale ce concură la realizarea acesteia. Organizarea activității de cercetare la fața locului trebuie adaptată naturii faptei, limitelor teritoriale asupra cărora se va extinde cercetarea, naturii urmelor de la fața locului. Planul ce se elaborează cu această ocazie va trebui să reflecte succesiunea, ordinea în care urmează a se efectua activitățile de cercetare cu observarea celor mai adecvate procedee tactice, și, abstracție făcând de particularitățile pe care le comportă cercetarea în raport cu fapta săvârșită, trebuie să acopere o seamă de aspecte considerate esențiale în cazul tuturor infracțiunilor. Dintre acestea amintim [23, p.52]: – determinarea limitelor cercetării astfel încât să se asigure examinarea întregii suprafețe de teren legată de infracțiunea săvârșită; – precizarea atribuțiilor ce revin fiecărui participant la cercetare; – determinarea principalelor procedee necesare pentru fixarea împrejurărilor comiterii infracțiunii, pentru descoperirea, ridicarea și fixarea urmelor și mijloacelor materiale de probă; – în raport de împrejurări, precizarea activităților speciale de investigații ce urmează a fi efectuate paralel cu cercetarea la fața locului.
Prin urmare, acest principiu, prevede coordonarea activității membrilor echipei de cercetare, desfășurarea ei în mod metodic, într-o succesiune și ordinea stabilită. Respectarea acestui principiu este o condiție indispensabilă bunei desfășurări a actului de procedură în discuție, descoperirii urmelor și a altor mijloace materiale de probă. Conducătorul organului de urmărire penală trebuie să specifice de la bun început sarcinile ce le revin fiecărui membru al echipei de cercetare, inclusiv celor cu atribuții operative și de pază, și să coordoneze acțiunile acestora bine planificate. De exemplu: în cazul unui furt prin spargere, ofițerul de poliție cu misiuni operative poate fi abilitat cu urmărirea instrumentelor utilizate de către infractor și a bunurilor sustrase. Specialistul criminalist se va ocupa de ridicarea și conservarea urmelor și a obiectelor, purtătoare de urme ale infracțiunii.
Tehnicianul va fotografia sau imprima pe bandă videomagnetică locul faptei, urmele și obiectele din spațiul cercetat. Toate aceste activități se vor ordona în funcție de necesitatea protejării urmelor, de posibilitățile de aplicare a anumitor mijloace tehnico – științifice criminalistice adecvante situației existente și firește, potrivit celor două faze de cercetare la fața locului – de observare generală și de cercetare detaliată a obiectelor.
1.4. Principiul obiectivității
Obiectivitatea prezintă un principiu de examinare și fixare a stărilor de fapt și a tuturor lucrurilor depistate în scena infracțiunii în starea în care acestea există la momentul cercetării. Desigur, elemente de subiectivism în perceperea obiectelor locului faptei nu pot fi evitate, de aceea aici poate fi vorba doar de eliminarea acelor elemente care nu reflectă realitatea locului faptei. Obiectivitatea organului judiciar, chemat să efectueze cercetarea la fața locului, exclude subordonarea întregii activități verificării versiunii considerate mai verosimile, deoarece o asemenea atitudine se răsfrânge negativ asupra acestei activități, atribuindu-i un caracter unilateral, în sensul strângerii numai a acelor probe ce par a confirma versiunea adoptată. Subiectivismul, ca expresie finală a părtinirii, ca putere discreționară, care ține cont numai de ideile și pornirile personale [22, p.35-36] orientează activitatea de cercetare într-o singură direcție, cea a confirmării versiunii considerate mai verosimile, cu riscul, în cazul neconfirmării ei, a pierderii unor mijloace materiale de probă considerate, inițial, irelevante, care ulterior se dovedesc a fi fost utile cauzei [12, p. 197].
Obiectivitatea ca principiu presupune examinarea și fixarea câmpului infracțional în mod succesiv și consecvent a tuturor probelor depistate și percepute nemijlocit de organul de urmărire penală, înțelese de martorii asistenți sau obținute în rezultatul aplicării unor mijloace tehnico-criminalistice și cunoștințe speciale.
Obiectivitatea cu care trebuie să se desfășoare cercetarea la fața locului, trebuie analizată, în raport și cu celelalte principii, ce guvernează activitatea, dar, credem, și cu prevederile procesual-penale, în cazul nostru cu codul de procedură penală. Ce se are în vedere?
Obiectivitatea, în fond, presupune ca în procesul – verbal cu privire la rezultatele examinării locului faptei să fie înregistrate doar informațiile percepute direct de organul judiciar, fără comentarii, concluzii și presupuneri ale persoanelor care au participat la acțiunea respectivă [26, p. 19]. Uneori în iteratura de specialitate se indică că „procesul-verbal de cercetare la fața locului nu va include explicațiile, interpretările asupra faptelor, fenomenelor descoperite; presupunerile ofițerului de urmărire penală, ale altor participanți cu privire la mecanismul de formare a urmelor descoperite, la originea și apartenența uneltelor găsite etc. Procesul-verbal conține descrierea celor descoperite și nicidecum explicarea lor [37, p.65]”. Însă această regulă criminalistică axiomatică vine în contradicție cu prevederile alin.3 al art.141al CPP Republicii . Alineatul în cauză statuează că „în cazul participării specialistului la efectuarea procedeelor probatorii de către organul de urmărire penală, rezultatele constatărilor tehnico-științifice și medico-legale se includ în procesul-verbal al acțiunii respective” [2, art. 141]. Deci, legea în acest sens, face excepție doar pentru concluziile specialistului și acest lucru este logic, întrucât, acestea, sprijinindu-se pe teze științifice, experiența profesională și cunoștințele de specialitate ale persoanelor competente, obțin, conform legislației în vigoare, valoare probantă [2, art.93]. Specifică este doar forma de prezentare a acestora – ca informații cu relevanță criminalistică incluse în masa textului procesului-verbal, acesta din urmă, fiind un produs cumulativ al echipei de cercetare, capătă o structură sintetică și se semnează de către toți participanții la cercetare.
1.5. Principiul conducerii unice a activității de cercetare
Cercetarea la fața locului este o activitate procedurală la efectuarea căreia participă mai multe persoane. Codul de Procedură Penală conform art.118 prevede: cercetarea la fața locului se face de organul de urmărire penală. În cazuri necesare persoana care efectuiază urmărirea penală poate să cheme, pentru a lua parte la cercetarea la fața locului, un specialist în materia respectivă. Locul cercetării poate fi înconjurat de colaboratorii organelor de menținere a ordinii publice. Dacă la fața locului a fost descoperit un cadavru, cercetarea lui se exercită conform art.120 CPP al RM. Examinarea exterioară a cadavrului la locul unde a fost descoperit se face de organul de urmărire penală și cu participarea unui medic – legist în domeniul medicinii judiciare sau a unui alt medic, dacă primul nu poate participa. În caz de necesitate pentru examinarea cadavrului se atrag și alți specialiști.
În anumite cazuri conducătorul organului de urmărire penală include în echipa de cercetare specialistul criminalist în scopul cercetării la nivelul cuvenit a urmelor infracțiunii, specialistul tehnic, pentru a cerceta locul unui accident. În echipă pot fi angajați colaboratori ai poliției cu funcții operative sau de menținere a ordinii. În cazuri extraordinare (omucidere, accidente catastrofale și altele) la fața locului se pot deplasa persoane responsabile supuse (comisarului, procurorului, conducătorul organului de cercetare, reprezentanți ai administrației ș.a.).
Validînd conducerea și coordonarea membrilor echipei și altor persoane implicate de către o singură persoană, principiul conducerii unice a cercetării la fața locului atribuie acestei activități un caracter organizat, asigură evitarea elementului haotic în activitatea participanților la cercetare.
Potrivit prevederilor art. 56 CPP al RM atribuțiile de conducător al organului de urmărire penală le execută ofițerul de urmărire penală. Conducătorul organului de urmărire penală exercită controlul asupra efectuării la timp a acțiunilor de descoperire și prevenire a infracțiunilor, i-a măsuri pentru a asigura efectuarea sub toate aspectele, complet și obiectiv a urmăririi penale și asigură înregistrarea, în modul stabilit, a sesizărilor despre săvîrșirea faptelor infracționale. Conform art.119 CPP al RM, persoana care efectuiază urmărirea penală are dreptul să efectueze examinarea corporală a învinuitului, bănuitului, martorului sau părții vătămate, pentru a constat, dacă pe corpul lor există urme ale infracțiunii sau semne particulare. Aceasta în caz dacă nu este nevoie de o expertiză medico – judiciară. Persoana care efectuiază urmărirea penală nu asistă la examinarea corporală a unei persoane de sex opus dacă este necesară dezbrăcarea acesteia. În acest caz examinarea corporală se face de către un medic. În cursul examinării corporale sînt interzise acțiuni care înjosesc demnitatea persoanei examinate sau îi pun în pericol sănătatea.
Deci, în concluzie trebuie de subliniat că conducerea unică în timpul cercetării locului faptei presupune o organizare justă și efectuare a acestei activități de la bun început și până la finele ei de o persoană fără înlocuirea ei. Aceasta înseamnă că indiferent de numărul participanților la cercetarea locului faptei și apartenența lor departamentală, echipa sosită prima la fața locului începe și efectuează cercetarea după anumite metode, procedee, direcții, etc., determinate de superiorul acesteia – unul din ofițerii de urmărire penală. Celelalte echipe sosite la locul faptei ulterior pot fi incluse în procesul cercetării numai cu acordul conducătorului care deja a organizat și efectuează acțiunea susnumită. Totuși, aceștia îndeplinesc în mod obligatoriu indicațiile persoanei care conduce cu cercetarea locului faptei și vor fi incluși ca participanți la acțiunea dată de urmărire penală în procesul-verbal, care se întocmește de prima echipă sosită la fața locului.
O astfel de condiție exclude careva repetări a acțiunei date, asigură buna organizare și desfășurare a cercetării, evită elementele de haos, dezordine și superficialitate în activitatea participanților la acțiune, atât de importantă de urmărire penală.
La asigurarea cercetării eficiente, obiective, complete și sub toate aspectele, în afară de înaltul profesionalism, vor contribui și așa calități ale ofițerului de urmărire penală ca spiritul de observare, studiere, atenție, insistență și răbdare. Cercetarea în grabă și superficială nu ajută niciodată la descoperirea urmelor infracțiunii sau infractorului, ci, invers, cauzează doar complicări suplimentare activității de urmărire penală 17, p.86.
1.6. Principiul plenitudinii cercetării locului faptei
Plenitudinea cercetării locului faptei presupune o astfel de realizare a acestei acțiuni de urmărire penală prin care toate urmele și obiectele relevante vor fi depistate, cercetate și fixate in procesul-verbal și anexele acestuia. Caracterul deplin, complet, minuțios al cercetării presupune extinderea acestei activități asupra acelor limite teritoriale legate într-un fel sau altul de infracțiunea săvârșită și totodată continuarea acestei activități chiar și atunci când într-un stadiu incipient au fost descoperite urme și mijloace materiale de probă ce ar dovedi în suficientă măsură fapta săvârșită și vinovăția făptuitorului.
Această regulă tactică exprimă dezideratul potrivit căruia cu ocazia cercetării la fața locului trebuie căutate, ridicate și fixate, în vederea examinării lor ulterioare, toate urmele și mijloacele materiale de probă aflate într-un raport sau altul cu fapta săvârșită, astfel încât nici un aspect având legătură cu infracțiunea comisă sau cu făptuitorul acesteia să nu fie ignorat, să nu rămână în afara cercetărilor [6, p.53-54]. Cerința examinării cât mai detaliate a locului săvârșirii infracțiunii este consecința faptului că în cazul comiterii unor infracțiuni, cel puțin până într-un anumit stadiu al investigațiilor, organul judiciar nu poate opera o selecție, nu poate categorisi urmele și mijloacele materiale de probă ca fiind importante sau, dimpotrivă, lipsite de importanță. De regulă, o atare distincție nu poate fi făcută decât într-un moment ulterior, după examinarea urmelor și mijloacelor materiale de probă, adică până în momentul în care nu se cunosc adevăratele raporturi în care acestea se află cu infracțiunea săvârșită sau cu făptuitorul. Până în acest moment, organul judiciar trebuie să acorde aceeași importanță tuturor modificărilor constatate la fața locului.
Însă, după cum s-a arătat în literatura de specialitate [13, p. 62-63], cercetarea minuțioasă a locului faptei este însoțită de multe impedimente. Astfel, uneori, cel puțin până într-un anumit stadiu al investigațiilor, e anevoios a se stabili care anume modificări, în raport cu situația existentă la fața locului anterior săvârșirii faptei, reprezintă o consecință a infracțiunii comise. Pe de altă parte, cu ocazia cercetării unor infracțiuni, la fața locului, organul judiciar vine în contact cu urme și mijloace materiale de probă de o mare diversitate. Fixarea, în astfel de situații, a tuturor urmelor și obiectelor prezente e cu neputință deoarece ar reclama, pe de o parte, un mare volum de muncă, iar pe de altă parte, consemnarea detaliată a acestora în procesul-verbal de cercetare la fața locului ar face să se piardă în multitudinea detaliilor aspectele cele mai importante ale cauzei.
Așadar, cercetarea la fața locului completă și detaliată depinde de natura faptei săvârșite, de circumstanțele în care s-a comis, de explicațiile obiectiv posibile ce pot fi date faptei comise.
Sfera faptelor și împrejurărilor de fapt ce urmează a fi cercetate și fixate se determină în urma precizării raporturilor în care se pot afla urmele și mijloacele materiale de probă cu infracțiunea săvârșită, precum și cu făptuitorul acesteia.
Se știe, pe întreg parcursul efectuării cercetării la fața locului, examinarea modificărilor materiale presupuse a fi o consecință a infracțiunii săvârșite, e însoțită de un permanent proces de gândire, de analiză a fiecărei urme, fiecărui mijloc material de probă precum și de sinteză, de integrarea acestora în sfera împrejurărilor în care s-a săvârșit. Astfel, dacă magaziei din care s-au sustras anumite bunuri poartă semnele unor urme de forțare, acestea se asociază în mod logic, de pildă, cu ranga metalică sau toporul descoperit în apropierea acestui loc.
Având în vedere toate cele expuse anterior, se poate spune cu certitudine că e preferabil să se fixeze urme și obiecte cu privire la care mai târziu se va stabili că nu aveau nici o legătură cu cauza cercetată, decât să se ignore, pe temeiul inexistenței unei atare relații, urme și obiecte ce se dovedesc a fi fost utile cauzei [13, p. 64].
Cercetarea la fața locului trebuie efectuată organizat. Eficiența cercetării la fața locului este condiționată, între altele, de caracterul calificat, organizat ce se imprimă acestei activități, care să asigure utilizarea judicioasă a forțelor umane și materiale ce concură la realizarea acesteia. Organizarea activității de cercetare la fața locului trebuie adaptată naturii faptei, limitelor teritoriale asupra cărora se va extinde cercetarea, naturii urmelor de la fața locului. Planul ce se elaborează cu această ocazie va trebui să reflecte succesiunea, ordinea în care urmează a se efectua activitățile de cercetare cu observarea celor mai adecvate procedee tactice, și, abstracție făcând de particularitățile pe care le comportă cercetarea în raport cu fapta săvârșită, trebuie să acopere o seamă de aspecte considerate esențiale în cazul tuturor infracțiunilor. Dintre acestea amintim [32, p. 302]: – determinarea limitelor cercetării astfel încât să se asigure examinarea întregii suprafețe de teren legată de infracțiunea săvârșită; – precizarea atribuțiilor ce revin fiecărui participant la cercetare; – determinarea principalelor procedee necesare pentru fixarea împrejurărilor comiterii infracțiunii, pentru descoperirea, ridicarea și fixarea urmelor și mijloacelor materiale de probă; – în raport de împrejurări, precizarea activităților operative ce urmează a fi efectuate paralel cu cercetarea la fața locului.
În baza celor expuse la acest capitol, putem concluziona: 1. Prin loc al faptei trebuie să se înțeleagă un fragment de spațiu în limitele căruia a avut loc o infracțiune sau alt incident cu relevanță criminalistică, precum și locul în care s-au manifestat consecințele materiale ale acestora. Respectiv, cercetarea la fața locului prezintă o acțiune de urmărire penală care constă fie în perceperea nemijlocită fie prin intermediul unor mijloace tehnico-criminalistice a situației de fapt, a împrejurărilor importante pentru cauză, a urmelor localizate într-un fragment de spațiu în limitele căruia a avut loc o infracțiune sau alt incident cu relevanță criminalistică, precum și locul în care s-au manifestat consecințele materiale ale acestora. 2. Cercetarea la fața locului este o acțiune de urmărire penală ce se efectuează, de regulă, în echipă, de un grup de persoane cu un anumit grad de organizare, programat pentru acțiuni temporare ce urmăresc un scop unic cu aplicarea unor metode, mijloace și în baza anumitor principii fundamentale.
.
2. PREGĂTIREA ȘI EFECTUAREA PROPIU-ZISĂ A CERCETĂRII
2.1. Măsuri pregătitoare luate la sediul organului de urmărire penală
Cercetarea la fața locului ca gen de activitate ce ține de urmărirea penală poate fi privit ca ansamblu de acțiuni tipice efectuate într-o anumită consecutivitate. Aceste acțiuni în doctrina criminalistică sunt sistematizate în trei etape: 1) pregătitoare sau a măsurilor premergătoare; 2) de cercetare propriu –zisă a locului faptei [33, p.68]; 3) de încheiere a cercetărilor și de fixare a rezultatelor. Necesitatea divizării investigațiilor în etape este determinată de imperativul sistematizării acțiunilor organului de urmărire penală la fața locului, stabilirea unei anumite ordini succesive de efectuare. Trebuie la fel subliniat, că cea mai eficientă și oportună aplicare a mijloacelor criminalistice de descoperire, fixare și cercetare a probelor la fața locului devine posibil doar atunci, când se va determina momentul potrivit și condițiile utilizării lor, adică iarăși în cazul sistematizării și ordonării acțiunilor organului de urmărire penală [34, p. 227].
Înainte de a începe cercetarea nemijlocită a stării de fapt și a obiectelor din scena infracțiunii, ofițerul de urmărire penală trebuie să creeze bune condiții pentru aceasta, să asigure toată munca ulterioară ce urmează a fi desfășurată. Sistemul a astfel de acțiuni constituie pregătirea către cercetarea la fața locului.
Acțiunile pregătitoare sau premergătoare de cercetare a locului faptei se încep din momentul adoptării de către organul de urmărire a deciziei de efectuare a cercetării. Însuși pregătirea cercetării la fața locului se face în două etape – la sediul organului judiciar, adică se realizează măsuri până la momentul plecării, și la locul faptei – acțiuni efectuate nemijlocit la fața locului. Fiecare etapă, constând din anumite măsuri proprii, necesare pentru atingerea scopului urmărit [35, p. 227].
Măsurile pregătitoare la sediul organului de urmărire penală sunt, după cum s-a menționat, mai mult de ordin organizatoric în vederea asigurării cercetării locului faptei în bune condiții sub toate aspectele. Conținutul acestor măsuri, depinde de natura faptei, specificul locului în care a fost comisă, modul și mijloacele de săvârșire, precum și de posibilitățile de care dispune organul de urmărire în constituirea echipei de cercetare, cu mijloacele tehnico-științifice corespunzătoare. Aceste măsuri sunt întreprinse imediat după sesizarea evenimentului infracțional care necesită descindere la fața locului, după cum urmează: a) Precizarea informațiilor obținute de la persoana care a depus sesizarea în vederea obținerii datelor despre faptă, locul și timpul în care a fost comisă. Pentru evitarea formării unei echipe de cercetare necorespunzătoare faptei săvârșite și a unor deplasări inutile, la adrese greșite sau fictive, organul judiciar caută să afle din surse demne de încredere, sigure, ce anume infracțiune, unde și când a fost comisă, numărul victimelor, natura gravității, dacă făptuitorul se cunoaște sau nu, a fost ori nu descoperit și reținut de către organele poliției. Cu cât aceste date sunt obținute mai repede, cu atât mai repede se poate constitui echipa de cercetare și deplasarea ei la locul faptei [37, p.18]; b) Asigurarea cu pază a locului evenimentului, salvarea victimelor aflate încă în viață, acordarea la necesitate a ajutorului medical altor persoane. Aceste măsuri se întreprind imediat după obținerea informațiilor despre evenimentul infracțional. Dacă organul judiciar nu dispune de posibilități de a acorda acest ajutor nemijlocit, atunci încredințează acest lucru agenților de poliție prin mijloacele de legătură (telefon, radioemițător, etc.) Acestea vor împiedica pătrunderea la locul faptei a curioșilor sau a persoanelor interesate, vor întreprinde măsuri de ocrotire și conservare a urmelor existente (împrejmuirea locului cu lentă sau alte obiecte, în încăperi – consemnarea nodurilor importante cu cretă, cărbune, vopsea), de identificare a martorilor și investigarea lor sumară, în vederea identificării și reținerii infractorului, anunțarea momentului prezentării la fața locului; c) Informarea organului de poliție despre cele întâmplate și solicitarea specialiștilor din serviciile respective și altor persoane pentru a acorda ajutor tehnic, în funcție de natura faptei, de întinderea locului în care a fost comisă și urmăririle sale (specialiști – criminaliști, medici, poliția rutieră, medicul – legist, tehnicieni pentru explozii), adică soluționarea problemei ce ține de componența echipei de cercetare ce se va deplasa la fața locului; d) Alegerea mijloacelor tehnico – științifice necesare, această măsură constă din verificarea trusei criminalistice, a mijloacelor pentru efectuarea fotografiei judiciare operative (aparate de fotografiat, dispozitive de iluminare adecvate împrejurărilor); truse criminalistice specializate pentru cercetarea urmelor latente, a urmelor biologice, a accidentelor de circulație, incendiilor, exploziilor; aparatură de înregistrare video, digitală pentru obținerea de imagini de la cercetarea locului faptei; detectoarele de metale și de cadavre; ambalaje necesare pentru ambalare și transportul urmelor descoperite.
În acest sens, normele privind efectuarea cercetării la fața locului statuează că: „prin grija șefilor compartimentelor de profil, mijloacele de transport și cele de tehnică vor fi permanent pregătite și în stare de funcționare, apte pentru deplasarea echipei la locul faptei” [30, p.11]. De asemenea, șefii unităților de poliție trebuie să ia toate măsurile organizatorice pentru ca „…ofițerii și agenții de poliție cu sarcini de cercetare la fața locului să se poată constitui, în cel mai scurt timp, în echipa ce urmează a se deplasa cu maximă promptitudine, atât în timpul, cât și în afara orelor de program, la fața locului” [32, p.256].
Folosirea sintagmei „maximă promptitudine” demonstrează, odată în plus, una din trăsăturile caracteristice ale cercetării la fața locului, respectiv aceea de activitate cu caracter imediat.În funcție de necesități, echipa de cercetare poate să apeleze și la alte mijloace, inclusiv la specialiști din diverse ramuri de activitate, familiarizați cu specificul domeniului în care s-a săvârșit fapta penală; e) Asigurarea participării la cercetarea locului faptei a persoanelor legal interesate (victima, persoana bănuită, reprezentanți legali ai minorilor, partea civilă, partea civilmente responsabilă). Imediat după luarea tuturor măsurilor precedente, în cel mai scurt timp, se organizează plecarea echipei de cercetare la fața locului, deoarece cu cât se ajunge mai repede la locul faptei, cu atât cresc șansele descoperirii mai multor urme și mai apte de a ajuta la rezolvarea cazului dat.
2.2. Măsuri pregătitoare luate la fața locului
Măsurile pregătitoare efectuate în momentul sosirii la fața locului au menirea de a completa pe cele de la sediul organului judiciar și pentru delimitarea activităților membrilor echipei de cercetare. Din cadrul acestora fac parte [19, p.256]:
a) Acordarea, în caz de necesitate, a asistenței medicale victimei. Atunci când activitatea infracțională a avut drept consecință producerea unor suferințe victimelor, în general în cazul infracțiunilor împotriva vieții, sănătății sau integrității corporale, salvarea vieții victimei, atenuarea suferințelor sale reprezintă o activitate prioritară, ce trebuie efectuată de îndată, chiar și atunci când există riscul modificării aspectului inițial al locului faptei. Se fixează pozele persoanelor traumatizate, poziția membrelor, se consemnează cu cretă, cărbune locul persoanelor vătămate și expediate la spitalul de urgență, se efectuează fotografia schiță și de nod.
În cazul incendiilor, catastrofelor rutiere, navale sau aeriene, în accidentele de muncă, explozii, precum și în alte situații asemănătoare, organele de urmărire penală vor sprijini la început grupele de intervenție constituite pentru salvarea unor vieți și înlăturarea altor pericole iminente. La fel se procedează și în cazul în care cercetarea la fața locului se face în locuri cu toxicitate sporită, care ar prezenta pericol de intoxicare;
b) Verificarea cum s-a organizat paza locului faptei, prin ce activități și mijloace au fost conservate urmele din perimetrul acestuia, și izolarea acestuia în continuare prin îndepărtarea persoanelor străine, a curioșilor;
c) Obținerea de la persoanele prezente a informațiilor despre schimbările care au avut loc la fața locului din momentul producerii evenimentului până la sosirea echipei de cercetare;
d) Investigarea, examinarea teritoriului pentru a stabili limitele locului în care a avut loc evenimentul, pentru a evalua volumul de lucru, care trebuie realizat și a găsi urmele vizibile;
e) Selecționarea și chestionarea martorilor oculari, a persoanelor care au descoperit consecințele evenimentului, precum și a persoanelor care au fost de față sau care locuiesc în apropierea locului respectiv. Cu ocazia ascultării inițiale a martorilor oculari precum și a martorilor care au perceput anumite împrejurări legate de comiterea infracțiuni prin mijlocirea altor organe de simț, se urmărește cât mai exacta localizare spațială și temporală a faptei săvârșite, precizarea principalelor aspecte legate de activitatea infracțională, conduita făptuitorului, principalele semnalmente ale acestuia în vederea urmăririi operative, direcția în care s-a îndreptat după săvârșirea infracțiunii, atitudinea victimei, ce transformări au intervenit în configurația locului faptei, distanța ce separa martorul de locul unde s-a comis fapta, condițiile de vizibilitate existente etc.
f) Soluționarea problemei legată de ascultarea victimei infracțiuni, impusă pe de o parte de considerente de ordin tactic, iar pe de altă parte de starea sănătății acesteia.
Într-adevăr, de vreme ce consecințele dăunătoare ale infracțiunii s-au îndreptat în mod nemijlocit asupra ei, cel puțin teoretic e de așteptat că prin ascultarea victimei se vor obține utile informații pentru desfășurarea ulterioară a cercetărilor, pentru efectuarea unor activități ce nu suferă amânare. Victima poate furniza, în general, informații cu privire la unele împrejurări ale săvârșirii infracțiunii, cum ar fi: – semnalmentele făptuitorului; – categoria de persoane din rândul cărora se poate recruta făptuitorul; – natura instrumentelor cu care a acționat; – direcția în care s-a deplasat după părăsirea locului faptei; – bunurile ce i-au fost sustrase etc.
Desigur, este vorba de ascultarea primară, operativă a acestor persoane, activitate ce se efectuează paralel cu cercetarea la fața locului în vederea precizării, în stadiul incipient al investigațiilor, a celor mai semnificative aspecte referitoare la infracțiunea săvârșită sau la făptuitorul acesteia. Declarații detaliate cu privire la modul de săvârșite a infracțiunii se vor obține ulterior, cu ocazia ascultării procesuale la sediul organului de urmărire a acestor participanți [16, p. 434].
În cazul săvârșirii unor infracțiuni de tâlhărie, spre exemplu, dacă starea sănătății victimei reclamă îngrijiri medicale, ascultarea acesteia la locul faptei se va face după ce i s-a acordat asistența necesară. Când datorită stării sale grave victima trebuie transportată la spital, se impune deplasarea unui ofițer de urmărire la instituția în care a fost internată unde, după caz, va fi ascultată cu avizul și în prezența medicului sub îngrijirea căruia se află.
Cu toate că, în cazul unor infracțiuni cu un pronunțat caracter afectogen (spre exemplu, tâlhării) declarațiile acesteia, obținute imediat după comiterea infracțiunii se pot resimți ca urmare a denaturărilor involuntare de care pot fi însoțite, provocate de tulburările sub stăpânirea cărora s-a aflat, ascultarea de îndată a victimei e impusă de motive dictate de operativitatea cu care trebuie efectuate anumite activități (de pildă, urmărirea pe urmele proaspete ale făptuitorului) precum și de împrejurarea că între timp starea victimei se poate agrava, cu riscul de a nu putea fi valorificate informațiile utile pe care le-ar putea furniza.
g) Repartizarea sarcinilor reprezintă ultima măsură prealabilă luată la locul faptei în vederea cercetării(instructajul membrilor echipei), prin care se specifică ce anume are de făcut fiecare participant, precum și drepturile, obligațiile martorilor asistenți, a specialistului, avertizarea acestuia de răspundere penală în caz de dare de concluzii false cu bună-știință, informarea tuturor participanților despre aplicarea fotografiei, tehnicii video, a altor mijloace tehnice criminalistice, precum și modul de comportare la fața locului.
Echipa de cercetare, imediat după ce a sosit la fața locului, și a realizat activitățile pregătitoare, trece, după cum vom vedea mai jos, la efectuarea cercetării propriu – zise. Convențional, în desfășurarea cercetării propriu-zise la fața locului, se face distincție între două faze: – faza de observare generală (statică); – faza de examinare în detaliu (dinamică). Cu toate că natura activităților întreprinse de organele de urmărire diferă în funcție de unul sau altul dintre aceste momente, aceste faze se întrepătrund, constituind un proces unic de cercetare.
Activitățile ce se efectuează în faza de observare generală urmăresc determinarea limitelor teritoriale asupra cărora se va extinde cercetarea și fixarea aspectului general al locului săvârșirii infracțiunii, a poziției urmelor și mijloacelor materiale de probă, în starea în care au fost găsite.
Faza de examinare în detaliu a cercetării are drept obiect examinarea, cu ajutorul unor mijloace tehnico-științifice adecvate, a urmelor și mijloacelor materiale de probă ce constituie o consecință a infracțiunii, sau care se află în anumite raporturi cu fapta săvârșită. Distincția dintre aceste faze ale cercetării la fața locului are un caracter convențional, în sensul că în practica efectuării acestei activități, în raport de o seamă de împrejurări legate de particularitățile faptei săvârșite și ale locului comiterii faptei, acestea nu se succedă în ordinea în care a fost înfățișată ci adeseori se întrepătrund. Mai detaliat aceste probeme se vor analiza în capitolul ce urmează.
2.3. Faza dinamică și faza statică
Faza dinamică sau faza de observare generală debutează cu observarea locului faptei prin parcurgerea acestuia. În cazul interioarelor ea este executată dintr-un singur loc. Cu această ocazie, organele de urmărire penală, în special, șeful echipei, au posibilitatea să verifice în concret dacă locul de examinat a fost corect delimitat și să procedeze în consecință [15, p. 244].
Determinarea perimetrului supus examinării se realizează în urma unei orientări de ansamblu asupra locului aflat în anumite raporturi cu infracțiunea săvârșită. În situația în care infracțiunea s-a comis pe un teren deschis, pentru a avea o reprezentare generală asupra situațiilor de fapt prezente la fața locului, asupra dimensiunilor și configurației sale, organul judiciar va trebui să facă înconjurul acestui loc, iar dacă locul infracțiunii are o întindere redusă sau dacă infracțiunea s-a săvârșit într-o încăpere, pentru a-și forma o imagine asupra locului faptei, este suficientă observarea dintr-un anumit punct (de exemplu, examinarea locului din pragul ușii sau de la fereastră), fără să se miște nimic, adică obiectele care se află la fața locului sunt examinate fără a li se schimba poziția sau a li se afecta integritatea obiectelor [38, p.119].
La demarcarea suprafeței locului asupra căruia se va extinde cercetarea se va ține seama, în afară de elementele indicate, și de natura și configurația terenului, adică de împrejurarea dacă infracțiunea s-a săvârșit pe un teren deschis sau într-o clădire.
În cazul clădirilor, determinarea limitelor cercetării se va face pe de o parte în funcție de destinația lor, iar pe de altă parte în funcție de mediul (urban sau rural) în care sunt situate. Astfel, dacă infracțiunea s-a săvârșit într-o încăpere a unei clădiri locuite de mai multe familii, cercetarea nu se rezumă la examinarea respectivei încăperi ci, în principiu, se va extinde și asupra celorlalte încăperi ale apartamentului precum și asupra dependințelor și locurilor de folosință comună (holuri, scări, curți etc.). Tot astfel, în cazul unei clădiri locuite de o singură familie, cercetarea trebuie să se extindă asupra tuturor încăperilor și dependințelor. În fine, în cazul clădirilor situate în mediul rural, cercetarea se va extinde nu numai asupra încăperilor de locuit ci și asupra curții, grădinii etc. În cazul clădirilor comerciale, chiar dacă există presupunerea că făptuitorii au acționat într-un singur raion sau etaj, cercetarea trebuie extinsă asupra tuturor etajelor și raioanelor.
Când infracțiunea s-a săvârșit pe un teren deschis cercetarea trebuie să se extindă asupra unei suprafețe cât mai mari, dar nu dincolo de limitele în care e posibil să se descopere urme, inclusiv biologice și alte mijloace materiale de probă [13, p.166]. Odată determinate limitele suprafeței de teren ce vor fi supuse cercetării, tot în cursul acestei faze urmează a se preciza punctul de începere și sensul, direcția de efectuare a acestei activități.
Începerea cercetării dintr-un loc sau altul depinde de întinderea și configurația terenului, de caracterul și numărul urmelor și mijloacelor materiale de probă, de natura faptei săvârșite. Astfel, punctul de începere al cercetării la fața locului îl poate constitui centrul locului infracțiunii, adică acea porțiune de teren în jurul căreia sunt concentrate urmele principale ale infracțiunii, după care cercetarea se extinde asupra zonelor înconjurătoare, adică spre marginile sau periferia acelui loc. Acest sens de deplasare al celor ce participă la efectuarea cercetării a primit, în literatura de specialitate, denumirea de cercetare de la centru spre periferie sau cercetare excentrică.
E indicat a se proceda astfel în situațiile în care urmele infracțiunii, mijloacele materiale de probă, obiectele principale se prezintă grupat, sunt concentrate într-o anumită porțiune a terenului, în cazul unei infracțiuni de tâlhărie, când în jurul locului unde se afla victima se află diferite urme și mijloace materiale de probă. După examinarea minuțioasă a centrului locului, adică a porțiunii pe care sunt grupate cele mai multe urme, cercetarea se extinde spre extremitățile acestui loc, în limite în care e posibil să se găsească și alte urme și mijloace materiale de probă. Date fiind avantajele pe care le oferă această direcție imprimată activității de cercetare la fața locului, se impune a fi urmată în cele mai multe cazuri. Într-adevăr, primul contact cu porțiunea de teren pe care sunt concentrate principalele urme oferă organelor competente posibilitatea de a se pronunța asupra naturii faptei săvârșite și posibilitatea de a anticipa, cu aproximație, caracterul și limitele teritoriale în cuprinsul cărora ar putea fi descoperite urmele și mijloacele materiale de probă.
Alteori, activității de cercetare i se imprimă un sens opus celui la care ne-am referit, adică punctul de plecare îl constituie periferia acelui loc, după care, cei ce participă la cercetare, deplasându-se în spirală se apropie de punctul central al locului săvârșirii infracțiunii, ceea ce în literatură a primit denumirea de cercetare dinspre periferie spre centru, sau cercetare concentrică.
E indicat a se proceda astfel în acele situații în care, date fiind limitele largi ale teritoriului e anevoios a se determina centrul acestuia, precum și atunci când stabilirea căilor de acces și de părăsire a locului faptei prezintă o importanță deosebită, ori atunci când se caută victima, instrumentele cu care s-a săvârșit fapta sau obiectele abandonate de către făptuitor. Atunci când locul faptei cuprinde mai multe încăperi dintr-un imobil sau se întinde pe o suprafață mare într-un teren deschis, pentru buna desfășurare a activității este necesar să se procedeze la împărțirea lui pe sectoare și la stabilirea ordinii în care se va face cercetarea acestora. Sectoarele respective vor putea fi marcate cu ajutorul instrumentarului din autolaboratoarele criminalistice.
Sectorizarea locului faptei trebuie înțeleasă în sensul alegerii unei anumite succesiuni în efectuarea cercetării și nu în acela al executării ei concomitente în toate sectoarele, caz în care, în mod greșit, s-ar încredința fiecărui participant câte un sector pe care să-l cerceteze singur, ceea ce ar fi de natură să prejudicieze buna desfășurare a activității și asigurarea viziunii de ansamblu asupra locului săvârșirii infracțiunii [20, p.42]. Atunci când datorită naturii infracțiunii săvârșite se presupune că urmele și mijloacele materiale de probă pot fi descoperite numai într-o anumită direcție, cercetării i se imprimă un sens (direcție) liniar. Așa, de pildă, în cazul unei infracțiuni de furt sau tâlhărie se va efectua cercetarea liniar, în direcția în care a fugit făptuitorul.
Oricare ar fi punctul de plecare al cercetării la fața locului, oricare ar fi sensul imprimat acestei activități, odată aleasă o anumită direcție de deplasare, aceasta trebuie urmată consecvent pentru a se înlătura riscul rămânerii unor porțiuni de teren neexaminate. Direcția imprimată activității de cercetare la fața locului diferă și în raport de procedeele obiectiv și subiectiv utilizate de organele de urmărire în vederea descoperirii urmelor și mijloacelor materiale de probă [13, p.168].
Potrivit procedeului subiectiv organul ce efectuează cercetarea urmărește drumul parcurs de făptuitor din momentul pătrunderii și până în momentul părăsirii locului infracțiunii, în scopul descoperirii mijloacelor materiale de probă ce constituie un rezultat al trecerii făptuitorului. Potrivit procedeului obiectiv, fața locului în întreaga sa întindere este supusă unei examinări minuțioase în vederea descoperirii, ridicării, fixării și examinării urmelor și mijloacelor materiale de probă, făcându-se abstracție de drumul parcurs de făptuitor la locul infracțiunii, fără a se acorda priorități în descoperirea unor urme sau obiecte. Utilizate de sine stătător, ambele procedee prezintă o seamă de avantaje și dezavantaje.
Astfel, urmând îndeaproape drumul parcurs de făptuitor la locul săvârșirii infracțiunii, procedeul subiectiv de cercetare prezintă avantajul descoperirii acelor urme ce pot dezvălui identitatea făptuitorului sau categoria de persoane din rândul cărora se recrutează, permițând luarea măsurilor operative de urmărire a acestuia. Dar, utilizarea acestui procedeu este însoțită de neajunsul rămânerii temporar nevalorificate a acelor urme exterioare traseului urmat de făptuitor.
Presupunând examinarea minuțioasă a întregului loc al săvârșirii infracțiunii, procedeul obiectiv de cercetare oferă avantajul valorificării tuturor urmelor și mijloacelor materiale de probă aflate la fața locului, dar utilizarea acestui procedeu reclamă un consum mare de timp pentru căutarea și valorificarea tuturor datelor, informațiilor pe care le poate furniza fața locului.
Pentru înlăturarea neajunsurilor ce pot proveni din utilizarea acestor procedee, în practica criminalistică uneori se impune folosirea combinată a acestor procedee, adaptarea lor la natura faptei săvârșite și particularitățile pe care le prezintă.
În cadrul cercetării la fața locului trebuie avut în vedere că infractorul de multe ori urmărește și chiar reușește ca până la sosirea echipei de intervenție să șteargă o parte din urme, în special acelea care pot fi detectate cu ajutorul simțurilor și în special al văzului, dar, este știut că și în aceste cazuri rămân microurme, care fiind extrem de reduse ca dimensiuni și masă, nu sunt vizibile și de aceea făptuitorul nu le poate percepe, ca să le înlăture [8, p.163].
Se va interzice fumatul în timpul cercetării locului faptei, sau se va fixa un loc special pentru fumat. Nu se vor comenta cu voce tare rezultatele cercetării, pentru a nu influența martorii oculari dacă sunt de față [13, p.111].
Dintre activitățile mai importante desfășurate în faza de observare generală a cercetării menționăm: – orientarea de ansamblu, care presupune precizarea limitelor teritoriale asupra cărora se va extinde cercetarea. La delimitarea locului asupra căruia se va extinde cercetarea se va ține seama și de împrejurare, dacă infracțiunea s-a săvârșit pe un teren deschis, într-o pădure, într-o regiune muntoasă ori prăpastie, exploatare minieră, mediu subacvatic sau într-o clădire. Când infracțiunea s-a săvârșit pe un teren deschis, cercetarea trebuie să se extindă asupra unei suprafețe cât mai întinse, dar nu dincolo de limitele în care e posibil să se descopere urme și materiale de probă [13, p.113]; – stabilirea punctului de acces al făptuitorului, este necesar atât pentru o mai ușoară descoperire a urmelor create, cât și pentru prevenirea distrugerii lor în procesul activității de cercetare. Pentru prevenirea distrugerii unor urme și totodată pentru fixarea ansamblului locului faptei este necesar să se facă fotografieri. Locul de acces și drumul parcurs de făptuitor se stabilesc ținând seama de specificul locului dat și de particularitățile sale, de natura faptei și de timpul în care a fost comisă; – măsurarea distanței dintre obiectele principale, dintre acestea și urme sau locuri de acces, aspect de natura să servească la clarificarea unor împrejurări ale cauzei; – executarea de fotografii de orientare, schiță și fotografii ale obiectelor principale, fără a le mișca din poziția în care se află, precum și fixarea prin înregistrare videomagnetică; – în această fază a cercetării locului faptei se examinează în detaliu doar acele urme care, prin natura lor sau datorită unor împrejurări concrete, sunt amenințate cu schimbarea detaliilor individuale ori chiar cu distrugerea lor [25, p. 116-117].
Vor fi luate, imediat, măsuri de depistare a întinderii lor, de examinare prin mijloacele adecvate naturii, stării în care se află. Tot cu această ocazie, se procedează la ridicarea, ambalarea și transportarea lor, pentru examinarea în condiții de laborator. Astfel de urme pot fi cele create în zăpadă și în condiții de temperatură ridicată s-au urme create în noroi, nisip sau sol afânat, sub acțiunea ploii sau ninsorii și care și-ar pierde detaliile.
Prin urmare, în faza de observare generală se desfășoară o activitate multilaterală de percepere generală a locului faptei, de reținere în același timp a particularităților sale, de căutare și de fixare a urmelor, în așa fel încât prin procedeul de fixare să se evidențieze și raporturile dintre ele, succesiunea formării lor. Astfel, activitățile tactice din această fază dau posibilitatea trecerii la următoarea fază, și anume la faza de examinare în detaliu a locului faptei.
Faza statică sau faza de examinare în detaliu a locului faptei este cea mai complexă procedură, la ea participând toți membrii echipei. Această fază începe după epuizarea activităților specifice primei faze și se caracterizează, în raport cu aceasta, prin examinarea minuțioasă a tuturor obiectelor, mijloacelor materiale de probă aflate în câmpul infracțiunii, echipa având posibilitatea mișcării obiectelor purtătoare de urme în funcție de posibilitățile tehnice din dotare [26, p. 421]. Aceasta nu presupune o reluare a cercetării locului faptei, prin metode specifice, ci este o continuare inevitabilă a fazei precedente printr-un registru tactic de activități diversificate, pentru că după prima fază, cercetarea nu se întrerupe. Registrul diversificat de activități presupune examinarea fiecărei urme sau obiect în mod complet, sistematic și atent atât pentru identificarea tuturor urmelor create de făptuitori, dar și pentru determinarea relațiilor logice ce există între anumite date sau fapte.
Cercetarea la fața locului în această fază constă în examinarea complexă și multilaterală a fiecărei urme identificate și marcate în prima fază, fixând-o topografic și criminalistic prin măsurători, în raport cu alte urme și reperele din ambianța locului faptei. Echipa de cercetare folosește mijloace tehnice, deprinderile membrilor săi de a releva, fixa, ambala și ridica urmele existente la locul faptei.
O atenție deosebită trebuie acordată urmelor biologice de natură umană (urmele de natură umană sau urmele biocriminalistice, cum mai sunt denumite [27, p.194-195]), care sunt produse de secreție, excreție și resturi de țesuturi rezultate în procesul săvârșirii unor fapte penale sau în legătură cu acestea. Urmele lăsate de produsele biologice la fața locului furnizează indicii prețioase referitoare la victimă, făptuitor, factori determinanți ai faptei săvârșite. Datorită caracterului specific, manifestat îndeosebi prin natura complexă și posibilitatea alterării lor rapide, descoperirea și examinarea urmelor biologice de natură umană se realizează și cu concursul unor specialiști din domeniul medicinii legale, biologiei, toxicologiei și antropologiei sau cu profiluri de activitate apropiate. De asemenea, din aceleași motive, apare necesitatea conservării acestor urme, a valorificării lor rapide, prin dispunerea efectuării de expertize sau constatări tehnico-științifice.
De remarcat că, la fața locului, de cele mai multe ori, urmele biologice nu apar izolat, ci în asociere câte două, trei sau chiar mai multe. Astfel, urmele de sânge se întâlnesc asociate cu alte urme de țesuturi, de salivă, etc. În asemenea situații se impune, în raport cu fiecare caz, să se aplice metode selective de descoperire, fixare și ridicare, pentru a nu se distruge nici o urmă.
Prin urmare, cercetarea la fața locului în faza de detaliu se va reduce la: – examinarea nemijlocită minuțioasă a spațiului și a tuturor obiectelor și urmelor care au fost descoperite la locul faptei; – executarea măsurilor necesare în scopul de a investiga și a descoperi urmele făptuitorului și ale infracțiunii la locul faptei, pe unele obiecte; – selectarea obiectelor pe care sunt depistate urme, ridicarea amprentelor de pe obiecte ce nu pot fi luate, în cazuri necesare, ridicarea urmelor prin mulare; – fixarea indiciilor negative ale stării obiectelor; – verificarea datelor obținute în faza statică a cercetării; – efectuarea fotografiilor de detaliu.
2.4. Stabilirea împrejurărilor controversate
Se întîmplă uneori ca infractorul, animat de dorința scăpării de răspundere pentru fapta sa, să încerce simularea săvîrșirii unei alte fapte și, de obicei, de alte persoane. În acest scop, creează la fața locului urme care, în mod obișnuit, se formează prin comiterea faptei simulate, ori îndepărtează din locul respectiv obiectul material al infracțiunii. Dar, în atare încercări, aproape totdeauna infractorul nu reușește să simuleze perfect săvîrșirea unei fapte de altă natură, greșită în producerea de urme ori de alte probe, astfel că se creează o descordanță între unele și altele, fapt ce evidențiază artificial de la locul faptei. Încercările de acest fel se întîlnesc mai des în cazurile de omor și în infracțiunile de delapidare, ne neglijență în serviciu. La primele se creează aspectul general al unei sinucideri ori accident, iar în cazul secundelor, înscenîndu-se un furt, mai ales prin efracție, sau eventual un incendiu declanșat întîmplător.
„Împrejurările contraversate” de la fața locului, denumite în literatura de specialitate „împrejurări negative”8, p.141-142 în asemenea cazuri, sunt determinate pentru început de tabloul de puternic contrast ce se observă între diferite categorii de urme. Această denumire de „împrejurări negative”, nu îmbrățișează întregul lor conținut.
Pentru realizarea unei interpretări științifice a cauzelor obiective care au determinat operația „împrejurările controversate”, organele judiciare desfășoară o activitate complexă, pe baza principiilor generale de tactică criminalistică și a celor specifice infracțiunii simulate. Însă, cum fiecare infracțiune se deosebește de altele similare prin mai multe particularități referitoare la modul și condițiile de săvîrșire, urmările care s-au produs, metodele și mijloacele de lucru vor fi aplicate în funcție de particularitățile locului respectiv al faptei și de natura urmelor descoperite. În cazurile unor infracțiuni de omor, simulare în accidente ori sinucideri, de cele mai multe ori, cadavrul victimei este scos din perimetrul locului faptei de către infractor și dus la mari distanțe. Pentru simularea unei sinucideri cadavrul uneori este așezat pe calea ferată, pe o șosea intens circulată în timp de noapte, alteori spînzurat, aruncat în apă ori se creează o altă situație care să conducă la versiunea sinuciderii, sau eventual, a produceri unui accident. Sub cadavrul și în jurul său, în atare simulări, nu se găsesc urme de sînge în cantitate mare, deși leziunile de pe corp sunt profunde, prin secționarea sau zdrobirea unor vase mari de sînge. Urmele ce se creează extern pe cadavrul victimei, prin acțiunea trenului, autovehiculului, a lațului de spînzurare pe gît sau a apei, toate fiind postvitale, au suficiente caracteristici care să evidențieze că ele s-au produs după încetarea funcțiilor vitele ale organismului, iar prin autopsie se obțin noi date în această privință.
La cadavrele aruncate în apă, pentru a simula înecul, în foc în vederea simulării unui accident, în căile respiratorii, pe esofag și în stomac nu sunt urme funingine, rezultate din arderea focului, nu este apă cu microorganismele corespunzătoare sau cu diferite corpuri străine întîlnite în apă 38, p.173 Putem spune, deci, că pentru soluționarea „împrejurărilor negative” în cazurile faptelor de această natură, un rol hotărîtor îl au interpretările leziunilor de pe corpul victimelor și ale urmelor din interiorul corpului, pe care le fac experții medico – legiști.
La simulările unor infracțiuni de furt de patrimoniul public, mai ales prin efracție, pentru a ascunde o delapidare sau chiar o neglijență în serviciu mai gravă prin efectele ei, infractorii produc la fața locului probe care frecvent se creează în infracțiune de furt.
Spre exemplu, Avem o fereastră spartă prin care, chipurile, ar fi pătruns infractorul unde se păstrau bunurile furate, dar pervazul ferestrei respective este acoperit cu un strat de praf uniform răspîndit și intact, pe care, în cazul, trecerii unei persoane, în mod firesc, picioarele, mîinile și alte părți ale corpului ar trebui să lase urme ușor perceptibile și cu ochiul liber. Alături de acest contract, uneori spre a fi mai convingător, infractorul creează o varietate mare de urme, care, la un examen mai atent, se dovedesc a fi lăsate în mod artificial, mai ales dacă se ține seama de ce activități ar fi avut nevoie autorul furtului și de cît timp putea dispune în momentul respectiv.
Acest surplus de urme, dacă se studiază cu atenție, în loc să contribuie la confirmarea versiunii furtului, dimpotrivă, o infirmă. Operația de soluționare a „împrejurărilor contraversate” de la locul faptei începe după ce sînt administrate toate problemele care au legătură cu această problemă și, în mare, se știe ce fel de bunuri au fost sustrase. La începutul acestei operații se studiază toate aspectele probele care confirmă săvîrșirea infracțiunii de furt prin efracție, analizîndu-se cu multă atenție relatările persoanelor și detaliile urmelor produse în procesul spargerii, în vederea determinării naturii obiectelor utilizate și a direcției din care s-a acționat.
Din declarațiile persoanelor, și mai ales din sesizările gestionarilor, se reține pentru studiul comparativ cu alte probe datele referitoare la timpul cît mai exact cînd a fost descoperită spargerea, starea vremii din acel moment, cine a observat întîi și cum a reacționat, care anume persoane au mai fost de față, condițiile în care au găsit locurile de pătrundere a infractorilor și de scoatere din imobil a obiectelor sustrase.
Prin intermediul urmelor create în procesul spargerii se determină direcția din care a început activitatea respectivă. Apoi, forțată, fereastra , spărtura creată în perete s-au trapa din plafon ori dușmea reprezintă unicul punct de pătrundere a infractorului în imobil violat și totodată unica cale de ieșire cu bunurile sustrase. Deci, alături de aceste urme, trebuie să fie și urme de picioare, de mîini, de alte părți ale corpului uman sau chiar urme lăsate de obiectele transportate și scoase din perimetrul locului faptei. Cînd absența acestor urme nu-și găsește o explicație întemeiată pe date obiective, chiar dacă urmele de spargere evidențiază că s-a acționat din exterior, versiunea furtului intră în cîmpul îndoielilor.
În rîndul probelor referitoare la „împrejurările contraversate” mai întîi în anumite situații desproporția dintre mărimea spărturilor sau a trapelor create prin spargere și volumul persoanelor ori a obiectelor scoase prin asemenea deschizături, precum și prezența anumitor urme, care, de obicei, nun sînt lăsate în procesul săvîrșirii infracțiunii de furt 39, p.259. Pentru verificare, se recurge, chiar cu ocazia cercetării la fața locului, la organizarea unei reconstituiri. Neputința pătrunderii prin deschizătura respectivă a unei persoane și anumitor bunuri de natura și volumul celor care se pretinde că au fost sustrase constituie o dovadă că furtul ar putea fi simulat.
Existența la fața locului a unei cantități mari și variate de urme, care, în mod firesc, nu se creează în asemenea infracțiuni, deasemenea necesită o explicație bine întemeiată sub aspect obiectiv. În acest scop, trebuie plecat de la aspectul general al locului faptei, profilul activității desfășurate de unitatea păgubită, natura obiectelor sustrase și locurile lor de păstrare, timpul cînd se pretinde că s-a fi comis infracțiunea, fără a se pierde din vedere spre ce versiuni converg celelalte probe descoperite. Deoarece, în procesul desăvîrșirii acestor infracțiuni, infractorii dispun de un timp relativ scurt pentru operațiile necesare, trăiesc o însemnată stare emoțională și sînt să nu producă zgomote îndelungate și puternice, sînt siliți să-și imiteze activitatea numai la ceia la cei absolut necesar pentru a intra în posesia bunurilor vizate. Deci, urmele create vor fi corespunzătoare acestei activități. Cînd totuși se află și urme „suplimentare” care de obicei nu se formează prin săvîrșirea unor infracțiuni similare, în mod firească se nasc două versiuni în privința naturii faptei săvîrșite. Rezolvarea acestei situații contraversate necesită să fie bazate pe raportarea tuturor problemelor administrate la întregul ansamblu a locului faptei și la natura și volumul obiectelor sustrase 30, p.12.
Constatările făcute pe parcursul cercetării locului faptei se notează într-un carnet de lucru sau se înregistrează banda de magnitofon, utilizîndu-se apoi la întocmirea procesului verbal de cercetare la fața locului. Cercetarea la fața locului trebuie să fie însoțită de activități de natură să contribuie la reținerea făptuitorului. De competența organului cu funcții operative ține: – observarea comportamentului celor ce manifestă interes exagerat față de activitatea selectări persoanelor eventual cointeresate în rezultatele ei. Nu se exclude că printre cei prezenți la locul faptei să se afle făptuitorul sau complicii săi; – stabilirea persoanelor care pot furniza informații privind circumstanțele faptei și personalitatea făptuitorului.
În acest scop se vor verifica posibilitățile de a percepe fapta din diverse împrejurimi ale locului comiterii ei, se vor identifica persoanele care se aflau în apropierea locului faptei sau trecea pe acolo; – inspectarea împrejurimilor limitarea locului cercetat în vederea descoperirii locului produse de făptuitor, cînd se apropia sau se îndepărta de la locul faptei (urme, locuri de popas, arme și alte obiecte abandonate); – modelarea în baza datelor obținute în cadrul cercetării la fața locului, a modului de operare în scopul identificării făptuitorului după acest indice din cartoteca corespunzătoare de evidență criminalistică 33, p.317.
Organul operativ din componența echipei de cercetare poate fi însărcinat cu efectuarea unor activități procedurale (ascultarea martorilor și a victimei, ridicarea de obiecte și documente, percheziționarea anumitor locuri sau persoane) în cazul în care circumstanțele impun realizarea lor urgentă.
2.5. Reluarea și repetarea cercetării la fața locului
În principiu, cercetarea la fața locului trebuie să se desfășoare continuu, în sensul că, odată începută, să fie finisată. Pot însă apărea împrejurări care să determine suspendarea activității de cercetare. Este irezonabilă, spre exemplu, continuarea cercetării în condiții de noapte, dacă mijloacele de iluminare cu care este dotată echipa nu asigură căutarea eficientă a urmelor, descoperirea și fixarea altor materiale în legătură cu fapta. În cazul unui spațiu deschis, întreruperea cercetării poate fi condiționată de anumite fenomene meteorologice de natură să defavorizeze activitatea de cercetare și rezultatele ei (ploaia, zăpada, furtuna ș.a.) ori de survenirea unor cauze ce periclitează viața sa sănătatea persoanelor implicate pentru a căror înlăturare este necesară o anumită perioadă de timp.
a) reluarea cercetării la fața locului. Dacă cercetarea la fața locului este suspendată, organul de urmărire penală va asigura condițiile necesare pentru desfășurarea ulterioară a ei, preconizînd măsurile de vigoare: – asigurarea integrității porțiunilor de teren rămase necercetate. Pentru evitarea eventualelor modificări ale ambianței locului faptei, aceasta va fi luat sub pază. Încăperile, parțial sau totalmente necercetate, se vor încuia și sigila pentru a fi transmise organului de pază; – informarea membrilor echipei și a martorilor asistenței asupra orei prelungirii cercetării. Cercetarea în continuare a locului faptei poate fi realizată de persoanele care au desfășurat-o pînă la momentul întreruperii ei; – fixarea exactă a locului unde a fost suspendată cercetare ași de unde aceasta se va desfășura în continuare.
În procesul – verbal, referitor la cercetarea locului de efectuare, se vor menționa două aspecte: cauza întreruperii cercetării și timpul ce a expirat din acest moment pînă la reluarea cercetării 22, p.167.
b) repetarea cercetării la fața locului. Acest procedeu se efectuiază în situații cu totul rare, cînd prima cercetare nu ș-ia atins pe deplin scopul, fiindcă s-a desfățurat defectuos, superficial sau în condiții neprielnice pentru asemenea activitate.
În baza celor expuse la acest capitol, concluzionăm că cercetarea la fața locului ca gen de activitate ce ține de urmărirea penală poate fi privit ca ansamblu de acțiuni tipice efectuate într-o anumită consecutivitate care asigură eficacitatea și rezultativitatea cercetării locului faptei, descoperirea infracțiunii și stabilirea făptuitorului.
3. FIXAREA MERSULUI ȘI A REZULTATELOR CERCETĂRII
3.1. Structura și conținutul procesului – verbal de cercetare la fața locului
Când cercetarea la fața locului, ca acțiune, a luat sfârșit, de regulă, mai urmează a fi soluționate un șir de probleme cu caracter metodic și organizatoric, care asigură utilizarea rezultatelor acestei acțiuni în activitatea ulterioară de urmărire penală, ceea ce reprezintă, de fapt, conținutul etapei de fixare și documentare a rezultatelor cercetării.
Această etapă de încheiere a cercetărilor presupune efectuarea anumitor activități: – întocmirea procesului – verbal de cercetare la fața locului, a planurilor, schițelor și desenelor tehnice necesare acestei acțiuni de urmărire penală; – efectuarea, la necesitate, a amprentării cadavrului și expedierea lui la morgă. În cazul în care a fost efectuată autopsia cadavrului la locul unde el a fost descoperit, după finalizarea etapei de documentare a cercetării, organul de urmărire penală participă la examinarea medico-legală a cadavrului [37, p.22]; – ridicarea și pachetarea obiectelor, amprentelor și altor materiale de probă de la locul faptei; – întreprinderea unor măsuri cu privire la păstrarea obiectelor cu importanță probantă, a căror ridicare de la fața locului este imposibilă sau inoportună; – luarea de măsuri privind examinarea obiecțiilor provenite de la participanții la cercetare sau de la alte persoane privind cercetarea locului faptei; – inspectarea încă odată a perimetrului locului faptei pentru a verifica dacă totul a fost examinat și nu mai sunt porțiuni de teren care necesită o examinare suplimentară, dacă nu s-au admis unele lacune în cursul cercetării și posibilitățile de înlăturare ale acestora, verificarea prin confruntare a probelor ridicate și ambalate cu lista lor enumerată în procesul-verbal; – realizarea unui schimb de păreri cu membrii echipei cu privire la rezultatele cercetării, în baza cărora se schițează activități ce urmează a fi efectuate în continuare, imediat după cercetarea locului faptei.
Toată activitatea organului de urmărire penală, pe parcursul cercetării la fața locului, urmează să fie apreciată în mod critic din punct de vedere al complexității și eficienței ei. De regulă, în urma acestor etape sunt acumulate primele probe în baza cărora se pornește procesul penal și apoi urmează activitatea complexă de urmărire penală, în procesul căreia se verifică probele acumulate și se întreprind măsuri de colectare de noi probe în cazul cercetat [17, p. 39].
Pe tot parcursul cercetării la fața locului, după cum s-a menționat anterior, ofițerul de urmărire penală poate primi ajutor din partea specialiștilor, în special la studierea și consemnarea tuturor condițiilor care formează situația în ansamblu: depistarea, consemnarea, ridicarea și ambalarea probelor materiale și de altă natură, studierea lor prealabilă la fața locului pentru a desprinde date ce caracterizează făptuitorul în scopul descoperirii infracțiunii pe urme proaspete, selectarea obiectelor care necesită o studiere specială, identificarea circumstanțelor care au contribuit, înlesnit sau favorizat la săvârșirea infracțiunii, descrierea probelor materiale și de altă natură în procesul-verbal al examinării, aplicarea mijloacelor tehnice pe parcursul examinării, elaborarea unor planuri. Natura specialității căreia aparține specialistul e dată de natura împrejurărilor a căror constatare sau examinare reclamă cunoștințe dint-un domeniu sau altul de activitate. Astfel, este indispensabilă prezența specialiștilor în probleme de criminalistică la cercetarea celor mai multe dintre infracțiuni [24, p. 52].
De fapt, descoperirea probelor, consemnarea, ridicarea și ambalarea lor ține de competența ofițerului de urmărire penală. Însă asistența specialistului-criminalist care stăpânește, de regulă deprinderi și cunoștințe mai profunde privind procesarea probelor, mijloacele tehnico-criminalistice, având abilități de cercetare și constatare tehnico-științifică, o credem absolut necesară. De exemplu, la depistarea amprentelor digitale specialistul-criminalist poate să spună cu competență care procedee de iluminare, tipuri de praf trebuie folosite în funcție de natura suprafeței pe care se presupune că există urme latente, ce filtre de lumină se pot folosi pentru a evidenția și fotografia o urmă de sânge pe o suprafața de culoare brună etc.
De un real folos se pot dovedi serviciile specialistului-criminalist și la aplicarea mijloacelor tehnice în procesul de fixare a mersului și a rezultatelor cercetări la fața locului, cu atât mai mult, cu cât această acțiune procesuală capătă importanță pentru cauză doar în situația, în care rezultatele ei sunt fixate corespunzător legii procesual penale. Legislația Republicii reglementează consemnarea rezultatelor cercetării la fața locului în procesul-verbal, care reprezintă un mijloc obligatoriu de fixare a acestor activități și a rezultatelor obținute. Art. 260 CPP a R. Moldova stabilește că momentul alcătuirii procesului-verbal este “în timpul efectuării acestei acțiuni sau imediat după terminarea ei de către persoana care efectuează urmărirea penală” [2, art. 260]. Întrucât acesta, conform art. 93 servește drept sursă de probă, alcătuirea lui se face conform art. 188, 124, 260, 261 CPP a R. Moldova, astfel asigurându-se admisibilitatea lui în instanță și posibilitatea de a fi apreciată obiectivitatea, plenitudinea cercetărilor după acest document procesual.
Prin urmare, fixarea rezultatelor cercetării la fața locului este o activitate de o importanță sporită, o prezentare documentară conform legii procesuale ce reflectă obiectiv, exact, deplin tot ce a fost descoperit în cadrul cercetării în succesiunea în care s-au desfășurat cercetările, o descriere amănunțită a tuturor acțiunilor de la fața locului, înregistrarea atât a tabloului general al evenimentului, cât și a stării, însușirilor și caracteristicilor elementelor câmpului infracțional.
Deci, procesul-verbal urmează să reflecte exact, deplin și obiectiv starea de fapt, urmele și obiectele descoperite în cursul cercetărilor, trebuie să conțină date despre procedeele tactice și mijloacele tehnice, folosite în cadrul acestei acțiuni de urmărire penală. Procesul-verbal alcătuit, de regulă după finisarea cercetărilor în strictă conformitate cu legea procesual-penală de către ofițerul de urmărire penală, permite, la necesitate a reconstitui starea de fapt de la fața locului. În cazuri excepționale (condiții climaterice nefavorabile în câmp deschis ș.a.) acesta poate fi alcătuit după notițele făcute în ciornă la fața locului și în alt loc (sediul organului de urmărire).
Procesul-verbal se va redacta cu utilizarea unui limbaj adecvat, care să facă accesibilă lectura, ceea ce implică evitarea unor termeni ambigui, improprii, a unor termeni de strictă specialitate sau a neologismelor, atunci când acestea își găsesc corespondent în limba literară.
În fine, procesul-verbal de cercetare la fața locului trebuie să fie succint, adică să redea într-o formă concentrată, concisă constatările organului judiciar. Caracterul succint al procesului-verbal nu înseamnă însă renunțarea la consemnarea acelor date considerate esențiale pentru precizarea împrejurărilor comiterii infracțiunii. Cu alte cuvinte, caracterul concis al stilului în care trebuie redactat procesul-verbal nu trebuie să se realizeze în dauna caracterului său complet.
Din perspectiva celor arătate, aprecierea făcută de Hans Gross la finele secolului al XlX-lea, potrivit căreia cercetarea la fața locului și modul în care este redactat procesul-verbal „… este piatra de încercare pentru judecătorul de instrucție. În nicio altă împrejurare el nu-și manifestă mai bine îndemânarea, limpezimea vederii, logica raționamentului, energia metodică și conștientă a scopului pe care îl urmărește; și iarăși, în nici o altă împrejurare nu-și manifestă mai bine ne îndemânarea, lipsa de prevedere, dezordinea, nesiguranța și ezitarea [după 23, p.104]”… este de cea mai mare actualitate.
Potrivit legislației în vigoare, procesul-verbal de cercetare la fața locului are o structură tripartită: – parte introductivă; – parte descriptivă și parte finală.
În partea introductivă a procesului-verbal se consemnează acele date ce atribuie caracter oficial acestui act procedural, date referitoare la participanții la efectuarea cercetării la fața locului, date privitoare la locul și timpul efectuării acestei activități precum și alte mențiuni, după cum urmează: – locul (cu arătarea denumirii localității în care se efectuează cercetarea) și data (cu precizarea anului, lunii și zilei) efectuării cercetării; – numele, prenumele și calitatea celor care participă la efectuarea cercetării, cu precizarea organului de urmărire penală sau a instanței de care aparțin; – numele, prenumele și calitatea experților, specialiștilor și tehnicienilor care participă la efectuarea cercetării; – numele, prenumele și celelalte date de identificare a martorilor asistenți, cu indicarea adresei la care locuiesc; – temeiul de fapt (ce anume justifică deplasarea organului judiciar la fața locului, modalitatea prin care a fost sesizat, conținutul, pe scurt, al acesteia) și temeiul de drept; – ora începerii cercetării la fața locului; – când cercetarea se efectuează pe un teren deschis, mențiuni cu privire la condițiile meteorologice, de asemenea, indiferent de locul unde se efectuează (loc deschis sau închis), condițiile de iluminare existente; – precizarea dacă părțile au fost citate și dacă acestea sunt prezente; – mențiuni dacă învinuitul este sau nu prezent, iar în cazul absenței acestuia, dacă e reprezentat și de către cine anume; – mențiunea despre lămurirea drepturilor și obligațiilor specialistului [2, art. 87].
În partea descriptivă a procesului-verbal de cercetare la fața locului se consemnează toate activitățile întreprinse, în ordinea efectuării lor, toate urmele și mijloacele materiale de probă, în ordinea descoperirii acestora. În legătură cu această parte trebuie subliniat că are ponderea cea mai mare în procesul-verbal, însăși legea procesuală penală impunând necesitatea descrierii amănunțite a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a stării și poziției celorlalte mijloace de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie și pe cât posibil, cu dimensiunile respective [8, p. 322].
Această parte debutează cu descrierea locului unde s-a comis infracțiunea sub raportul poziției, a situării sale, adică amplasarea locului în raport cu vecinătățile sale, întinderea locului asupra căruia se extinde cercetarea, situarea locului infracțiunii în raport cu punctele cardinale precum și față de anumite repere naturale fixe (imobile vecine, străzi, pomi etc.), căile de acces. Când cercetarea se efectuează în încăperi se va descrie ambianța acestora: pereții, tavanul, ușile, ferestrele, starea încuietorilor acestora, obiectele de mobilier, amplasarea acestora etc.
Un amplu spațiu se acordă descrierii detaliate a urmelor și obiectelor descoperite cu această ocazie. Urmele vor fi descrise sub următoarele aspecte: natura urmelor, locul unde au fost descoperite, raporturile de distanță dintre diferite urme, distanța dintre acestea și diferite obiecte, starea în care se prezintă, procedeele și mijloacele tehnico-științifice utilizate la descoperirea, ridicarea și fixarea acestora.
Obiectele descoperite se descriu sub raportul următoarelor însușiri caracteristice: natura, felul obiectului, destinația sa uzuală, forma, dimensiunile (lungime, lățime, înălțime, diametru), greutatea, culoarea, particularități de construcție, particularități determinate de un anumit grad de uzură, anumite caracteristici, cum ar fi: ștampile, numere, serii, marca de fabricație etc.
În ceea ce privește obiectele descoperite se vor mai menționa următoarele: locul unde au fost găsite, raporturile de distanță dintre acestea, starea în care se prezintă (solidă, lichidă etc.), dacă sunt sau nu în stare de funcționare; în cazul obiectelor alcătuite din mai multe elemente se va menționa dacă există toate părțile componente. La descrierea obiectelor de același gen se vor utiliza aceeași termeni și vor fi individualizate cu ajutorul cifrelor. Se vor evita fraze lungi, expresii incerte (“aproape”, ”lângă”, ”alături”, utilizarea sinonimelor la denumirea obiectelor.
Recomandările de mai sus se referă la descrierea acelor obiecte care se află în raporturi ne echivoce sau presupuse cu infracțiunea săvârșită. De aceea apare inutilă descrierea detaliată a unor obiecte care nu au nicio legătură cu infracțiunea sau a acelor obiecte a căror importanță pentru lămurirea cauzei e redusă.
Tot în această parte a procesului-verbal se menționează așa-numitele „împrejurări negative”, iar dacă s-au făcut măsurători se vor menționa valorile acestora.
În fine, tot aici, se menționează obiecțiile și explicațiile cu privire la modul în care s-a efectuat cercetarea, ale celor care în diverse calități au participat la această activitate: martori asistenți, experți, specialiști, tehnicieni. Atunci când cu ocazia cercetării la fața locului s-au efectuat și alte activități, cum ar fi, de pildă, ascultarea învinuitului sau inculpatului, a părții vătămate, a martorilor, declarațiile acestora nu se vor consemna în procesul-verbal de efectuare a cercetării ci în acte de sine stătătoare (declarații de învinuit, inculpat, ale părții vătămate etc.).
În partea finală a procesului-verbal de cercetare la fața locului se menționează următoarele elemente: – care anume urme și obiecte descoperite la locul faptei au fost ridicate, de ce s-a dispus ridicarea acestora, ce mijloace și metode s-au utilizat la ridicarea acestora, modul de ambalare, unde sunt expediate sau cui sunt lăsate la păstrare, cum sunt etichetate; – ce măsuri s-au luat cu privire la victima infracțiunii (spre exemplu, în cazul infracțiunii de tâlhărie), locul unde a fost transportat cadavrul; – ce genuri de fotografii, filme și videofonograme judiciare s-au efectuat, din ce locuri au fost acestea executate, condițiile tehnice de executare (aparatura și materialele utilizate, surse de iluminare etc.); – dacă s-a întocmit schița locului faptei; – dacă s-au făcut experimente judiciare, în ce scop s-au efectuat și ce rezultate s-au obținut; – obiecțiile specialistului și altor participanți, deciziile adoptate de organul de urmărire în legătură cu aceasta; – ora terminării cercetării la fața locului.
Procesul-verbal de cercetare la fața locului va fi semnat pe fiecare pagină și la sfârșit de toți cei care în diverse calități au luat parte la efectuarea acestei activități: organul de urmărire, martorii asistenți, experții, specialiștii sau tehnicienii, partea vătămată, învinuitul sau inculpatul ori apărătorul acestuia (a se vedea anexa nr.1).
Ca mijloace secundare de fixare pot fi menționate fotografierea, videoînregistarea, alcătuirea schițelor, desenelor, modelarea (realizarea unor mulaje, tipare de pe urme), care nu au valoare probantă prin ele însele, ci numai ca urmare a anexării lor la procesul-verbal, adică a schițelor, a fotografiilor, fonogramelor, a videofilmului și videofonogramei judiciare [26, p.21].
3.2. Procedee de fotografiere la fața locului
Fotografia judiciară executată la fața locului se numără printre cele mai importante mijloace de fixare tehnică a rezultatelor cercetării, deși este considerată ca o modalitate auxiliară a procesului-verbal.
Avantajele acestui procedeu a fost subliniat în doctrină de numeroși specialiști. Printre caracteristicile care îi dau o mare importanță acestuia se numără: – fidelitatea în fixarea și redarea imaginii locului faptei, a urmelor infracțiunii, a rezultatelor diverselor cercetări criminalistice de laborator, atât în radiații vizibile cât și invizibile; – obiectivitatea în prezentarea datelor obținute prin mijloace criminalistice, fixate prin intermediul fotografiei, asupra faptei și persoanei infractorului; – rapiditatea și relativa simplitate a executării fotografiilor.
Fotografia la fața locului, sub aspectul procedeelor utilizate, poate fi clasificată în: fotografia de orientare, schiță, a obiectelor principale, de detaliu și măsurătorile fotografice.
Fotografia de orientare cuprinde tabloul general al locului faptei, cu toate împrejurimile sale, astfel încât după ea să se poată face cu ușurință, la nevoie, orientarea în teren. Ea se face în de observare generală a cercetării locului faptei, când nu se mișcă nimic din tot ce se află în perimetrul acestuia [7, p.240]. Fotografia de orientare, în funcție de natura și întinderea locului fotografiat, poate fi unitară, când se realizează dintr-o singură poziție, și panoramică, în cazul fotografierii pe segmente a locului respectiv.
Fotografia schiță oglindește locul săvârșirii faptei, cu toate particularitățile sale, fără împrejurimi, având în prim plan obiectul central al cercetării criminalistice, adică obiectul asupra căruia s-a îndreptat nemijlocit acțiunea infractorului. Această fotografie se face tot în faza statică a cercetării locului faptei, cu aceleași mijloace tehnice ca la fotografia de orientare.
Fotografia obiectelor principale se face de către organul de urmărire penală tot în această fază a cercetării la fața locului. Ca obiecte principale de la locul faptei sunt socotite obiectele corp-delict, cele care au suferit modificări de poziție ori deteriorări în procesul săvârșirii infracțiunii, precum și toate urmele create cu această ocazie. Spre deosebire de fotografia schiță, această fotografie cuprinde numai o parte din locul faptei, numai câte unul din obiectele aflate în perimetrul său. Fiecare obiect nu se fotografiază izolat, ci în corelație cu obiectele și urmele din imediata lui apropiere.
Fotografia detaliilor spre deosebire de toate fotografiile amintite mai sus, se execută în faza de detaliu a cercetării locului faptei. Unele fotografii judiciare trebuie să redea și dimensiunile locului fotografiat, ale urmelor sau obiectelor din perimetrul său, distanța dintre ele. Pentru aceasta, în practică se aplică metode de fotografiere la scară, metrică, stereometrică, videosferică.
4.3. Videoînregistrarea criminalistică a locului faptei
Videofilmul și videofonograma judiciară reprezintă mijloace tehnico-criminalistice ajutătoare care, așa cum s-a precizat, nu se substituie procesului-verbal ci sunt chemate a spori caracterul demonstrativ și a întări eficiența doveditoare a acestui act procedural:[13, p. 84-85].
În sensul restrâns al noțiunii, prin videofilm și videofonograma judiciară înțelegem banda magnetică sau alt suport electronic pe care s-au fixat imagini și sunete ce însoțesc săvârșirea unor infracțiuni, fie în timpul comiterii acestora, fie cu ocazia cercetării lor.
Utilizate la fixarea rezultatelor cercetării la fața locului, atât videofilmul judiciar cât și videofonograma judiciară prezintă, în raport cu celelalte mijloace de fixare, necontestate avantaje ceea ce explică frecventa lor folosire la cercetarea celor mai variate genuri de infracțiuni.
Astfel, dacă e să ne referim la videofilmul judiciar, acesta oferă, între altele, următoarele avantaje: – pronunțatul caracter ilustrativ al tuturor activităților ce se întreprind cu ocazia cercetării la fața locului; – însușirea de a surprinde activitățile efectuate în dinamismul lor, din primul și până la ultimul moment al desfășurării acestora; – fidelitatea cu care sunt înregistrate imaginile și fenomenele acustice, ceea ce conferă acestui mijloc de fixare un înalt grad de obiectivitate; – capacitatea de a surprinde toate sau o extrem de largă sferă de situații de fapt, urme și mijloace materiale de probă, într-un cuvânt, toate sau aproape toate modificările ce constituie un rezultat al infracțiunii, fără a opera o selecție în raport cu importanța pe care o prezintă un aspect sau altul, într-un moment dat al efectuării cercetării la fața locului; – rapiditatea cu care se fixează pe peliculă diferite secvențe, persoane și obiecte aflate în anumite raporturi cu infracțiunea; – fenomenele acustice imprimate întregesc informațiile oferite de imaginea cinematografică; – orice secvență a filmului judiciar constituie un clișeu după care se pot executa fotografii mărite ce vor putea fi supuse unei atente examinări ulterioare.
Videofilmul și videofonograma judiciară cunosc mai multe modalități de realizare, asemănătoare sub raportul sferei de cuprindere a împrejurărilor legate de săvârșirea infracțiunii și a finalității urmărite, cu fotografia judiciară. Astfel, cu ocazia cercetării la fața locului pot fi realizate filmarea de orientare, filmarea schiță (în diversele sale variante: panoramică-liniară și circulară, încrucișată, pe sectoare), filmarea la scară (bidimensională și tridimensională), filmarea obiectelor principale, filmarea urmelor și filmarea de detalii.
Fixarea prin mijlocirea fonogramei judiciare, ca o altă metodă tehnică de fixare informației probante cu ocazia cercetării la fața locului își găsește două importante utilizări: [10, p.112] – mijloc de fixare a declarațiilor celor care în diverse calități au participat la săvârșirea infracțiunii; – mijloc de fixare a constatărilor făcute în timpul efectuării cercetării și care ulterior vor servi la redactarea procesului-verbal.
Sub primul aspect, atunci când cercetarea la fața locului este însoțită de efectuarea și a altor activități, în primul rând ascultarea persoanelor, locul faptei nu oferă întotdeauna cele mai propice condiții pentru consemnarea declarațiilor celor ascultați, în mijlocul procedural prevăzut de lege. (De pildă, existența unui număr de martori, care dacă nu sunt ascultați de îndată, aceștia se pot influența reciproc sau se pot pune de acord, starea precară a sănătății victimei etc.).
În afara acestei utilizări (mijloc de fixare a declarațiilor celor ascultați), banda magnetică constituie mijlocul ideal de fixare a tuturor constatărilor făcute în cursul celor două faze ale cercetării, date care ulterior vor servi la redactarea procesului-verbal de cercetare la fața locului.
Tot astfel, înregistrarea constatărilor făcute cu ocazia investigațiilor inițiale la fața locului (mai cu seamă în cazul unor infracțiuni ce prezintă un grad sporit de complexitate, cum ar fi accidentele feroviare, aeriene, exploziile etc., care implică consemnarea unui mare volum de date) oferă avantajul operativității, al economisirii timpului, organul de urmărire penală, după imprimarea pe bandă magnetică a primelor informații, putând proceda la efectuarea altor activități de ne amânat.
3.4. Schița locului faptei
Schița locului faptei este un mijloc de fixare, prin desenare, a locului faptei, în ansamblul său, prin scoaterea în evidență a obiectelor și a urmelor descoperite, cu zonele în care acestea se află, precum și a distanțelor și a raporturilor dintre ele [12, p.149]. Această modalitate de fixare tehnică a locului faptei joacă un rol ilustrativ, însă poartă și caracter foarte demonstrativ, ce permite a restabili mecanismul evenimentului, a înțelege conținutul procesului-verbal și a verifica declarațiile participanților în acest proces.
În funcție de împrejurarea dacă transpunerea în plan a locului faptei respectă sau nu proporțiile reale ale suprafețelor sau obiectelor reprezentate grafic, se disting două modalități de realizare a schiței: planul schiță și desenul schiță [13, p.181].
Planul-schiță este executat la scară, în care sunt respectate riguros proporțiile dintre dimensiunile reale ale suprafețelor, distanțelor etc. și reprezentările acestora în plan[84, p. 324]. Scara planului, care reprezintă proporția în care au fost reduse dimensiunile și distanțele transpuse în plan față de mărimea lor naturală, se determină în raport cu întinderea suprafețelor și dimensiunilor obiectelor ce urmează a fi reprezentate. Astfel, schița încăperilor poate fi realizată la scara 1:50, a clădirilor la scara de 1:100, iar a locurilor deschise, în funcție de suprafață, la scara de 1:200 -1:1000.Desenul schiță se realizează, de regulă, printr-o simplă desenare a locului faptei, fără să se respecte cu rigurozitate proporțiile dintre dimensiunile reale și reprezentările grafice, însă tot pe baza măsurătorilor executate la fața locului și reprezentate în schiță. Cu ajutorul cifrelor sunt notate raporturile de distanță la care se află obiectele precum și dimensiunile acestora, după ce, în prealabil, s-au efectuat măsurătorile necesare.
Mai înainte de a se executa schița locurilor deschise, trebuie să se realizeze orientarea în teren cu ajutorul busolei, după punctele cardinale(latura din dreapta a planșetei să fie orientată în direcția nord-sud, indicată de acul busolei), iar în absența acesteia orientarea se poate realiza după soare și ceas, după poziția soarelui, după steaua polară etc.
Executarea corectă a schiței locului faptei reclamă fixarea exactă a unghiurilor, distanțelor și a dimensiunilor obiectelor reprezentate, iar pentru a ușura înțelegerea celor transpuse în plan, acesta trebuie să cuprindă aspectele esențiale, reduse la o scară adecvată.Reprezentarea cu claritate în plan a obiectelor aflate la fața locului implică utilizarea unor simboluri, unor semne convenționale cu aceeași semnificație pentru toate organele de urmărire penală, iar la redarea acelor elemente pentru care criminalistica nu a elaborat un sistem propriu de reprezentare, se vor folosi semnele convenționale topografice standardizate.
Cu observarea regulilor mai sus enunțate, în schița locului faptei se precizează limitele suprafeței reprezentate în plan, punctele de reper, se determină raporturile de distanță dintre acestea. Pentru transpunerea în plan a dimensiunilor, distanțelor și poziției obiectelor aflate la fața locului se utilizează o seamă de procedee, cum ar fi: schița în proiecție orizontală și verticala, rabaterea planurilor de proiecție, schița în secțiune, tehnica punctelor extreme, tehnica axelor principale, tehnica caroiajului, procedeul punctului de întretăiere, procedeul triangulației, procedeul coordonatelor rectangulare.
Schița locurilor închise se poate realiza după următoarele procedee: în proiecție orizontală și prin rabatarea planurilor de proiecție. Schița în proiecție orizontala (denumita și desen în plan orizontal), cel mai frecvent utilizată, permite fixarea obiectelor aflate pe astfel de suprafețe.
Schița realizată prin rabaterea planurilor de proiecție (denumită si plan desfășurat sau metoda cutiei desfășurate) permite realizarea intr-un singur plan a imaginii unor corpuri tridimensionale (camere, dulapuri etc.) și constă în reprezentarea în plan orizontal a suprafețelor verticale și a tavanului unei încăperi [31, p.234]. Realizarea unei asemenea schițe se impune atunci când urme importante se află pe suprafețe verticale sau pe tavan.
Analiza literaturii de specialitate apărută după anii '90 ai sec. al XX-lea în Rusia denotă că, planurile desfășurate ale încăperilor sunt realizate cu respectarea unei noi cerințe: reprezentările pereților verticali sunt distanțate de imaginea orizontală a podelei, astfel, încât în golurile create să se plaseze mențiuni cu privire la obiectele și spațiile care există în spatele acestor pereți (coridor, stradă, curte, altă încăpere etc.) [39, p.315].
În ce ne privește, credem că regula în cauză trebuie acceptată, întrucât planul astfel executat cuprinde informație mult mai amplă despre starea de fapt de la fața locului, oferind instanței de judecată posibilitatea de a aprecia după procesul-verbal și acest plan alăturat, mai obiectiv starea de fapt de la fața locului.
Planurile și desenele alcătuite trebuie să răspundă și altor cerințe, indicându-se: date cu privire la denumirea planului, ce este imaginat pe această schiță sau plan, unde se află acest loc și mențiunea că această schiță este o anexă la un anumit procesul-verbal; toate dimensiunile pe schiță se indică în una și aceeași unitate de măsură (metri, centimetri, milimetri); punctele din care s-a executat fotografiile de orientare și de schiță prin simbolul “x”; obiectele de pe plan se desenează așa cum arată ele dacă sunt privite de sus (scaunul în formă de pătrat, patul – dreptunghi etc.); certificarea autenticității schițelor prin semnăturile ofițerului de urmărire penală și, eventual a specialistului. De multe ori varianta finală a schiței se execută mai exact la oficiul organului de urmărire penală după schițele-ciornă (cricurile de creion de la fața locului).
În concluzie la acest capitol conchidem: 1. Fixarea rezultatelor cercetării la fața locului este o prezentare documentară conform legii procesuale ce reflectă obiectiv, exact, deplin tot ce a fost descoperit în cadrul cercetării în succesiunea în care s-au desfășurat cercetările, o descriere amănunțită a tuturor acțiunilor de la fața locului, înregistrarea atât a tabloului general al evenimentului, cât și a stării, însușirilor și caracteristicilor elementelor componente ale câmpului infracțional. 2. Fixarea rezultatelor cercetării la fața locului presupune efectuarea anumitor activități: – întocmirea procesului – verbal de cercetare la fața locului, a planurilor, schițelor și desenelor tehnice, a fotografiilor și videoînregistrărilor necesare; – ridicarea și împachetarea obiectelor, amprentelor și altor materiale de probă de la locul faptei; – întreprinderea unor măsuri cu privire la păstrarea obiectelor ce au importanță probantă, a căror ridicare de la fața locului este imposibilă sau inoportună; – luarea de măsuri privind examinarea obiecțiilor provenite de la participanții la cercetare; – inspectarea încă odată a perimetrului locului faptei pentru a verifica dacă totul a fost examinat și nu mai sunt porțiuni de teren care necesită o examinare suplimentară, dacă nu s-au admis unele lacune în cursul cercetării și posibilitățile de înlăturare ale acestora, verificarea prin confruntare a probelor ridicate și ambalate cu lista lor din procesul-verbal; – realizarea unui schimb de păreri cu membrii echipei cu privire la rezultatele cercetării, în baza cărora se schițează activități ce urmează a fi efectuate în continuare, imediat după cercetarea locului faptei.
ÎNCHEIERE
Rezultatele investigațiilor efectuate, a analizei doctrinei și practicii criminalistice de cercetare a locului faptei, de depistare, interpretare și ridicare a urmelor infracțiunii, a mersului și rezultatelor cercetării la fața locului, permit a formula următoarele concluzii:
1. Cercetarea la fața locului prezintă o acțiune de urmărire penală care constă fie în perceperea nemijlocită fie prin intermediul unor mijloace tehnico-criminalistice a situației de fapt, a împrejurărilor importante pentru cauză, a urmelor localizate într-un fragment de spațiu în limitele căruia a avut loc o infracțiune sau alt incident cu relevanță criminalistică, precum și locul în care s-au manifestat consecințele materiale ale acestora.
2. Cercetarea la fața locului se efectuează, de regulă, în echipă, de un grup de persoane cu un anumit grad de organizare, programat pentru acțiuni temporare ce urmăresc un scop unic cu aplicarea anumitor metode, mijloace și procedee speciale.
3. Pentru ca cercetarea la fața locului să se desfășoare eficient este necesar să fie înfăptuită conform anumitor principii: – Principiul operativității; – Principiul conducerii unice a activității de cercetare; – Principiul efectuării cercetării la fața locului în mod organizat; – Principiul obiectivități cercetării la fața locului; – Principiul plenitudinii cercetării la fața locului.
4. Cercetarea la fața locului este sistematizată în trei etape: 1) pregătitoare sau a măsurilor premergătoare; 2) de cercetare propriu –zisă a locului faptei; 3) de încheiere a cercetărilor și de fixare a rezultatelor. Acțiunile pregătitoare sau premergătoare de cercetare a locului faptei se fac în două etape – la sediul organului judiciar, adică se realizează măsuri până la momentul plecării, și la locul faptei – acțiuni efectuate nemijlocit la fața locului. În faza statică a cercetării urmele, obiectele, toate mijloacele materiale de probă sunt cercetate, fără a fi mișcate din locul lor. În faza dinamică echipa are posibilitatea mișcării obiectelor purtătoare de urme pentru examinarea minuțioasă a tuturor obiectelor și a mijloacelor materiale de probă aflate în câmpul infracțiunii.
7. Fixarea rezultatelor cercetării la fața locului este o prezentare documentară conform legii procesuale ce reflectă obiectiv, exact, deplin tot ce a fost descoperit în cadrul cercetării în succesiunea în care s-au desfășurat cercetările, o descriere amănunțită a tuturor acțiunilor de la fața locului, înregistrarea atât a tabloului general al evenimentului, cât și a stării, însușirilor și caracteristicilor elementelor componente ale câmpului infracțional.
5. În scopul perfecționării activității de cercetare a locului faptei, propunem: de asigurat angajații serviciilor criminalistice cu mijloace tehnice și echipament modern; reciclarea colaboratorilor respectivi și familiarizarea lor cu metode și procedee avansate în cecetarea la fața locului și experiența pozitivă a țărilor occidentale.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994 cu modificările, introduse prin Legea nr. 1115-XIV din 05.07.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1,1994.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&l ang=1&id=311496
Codul de procedură penală al Republicii , adoptat prin Legea Republicii nr. 122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.104-110/ 447 din 07.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lan g=1&id=326970
Codul penal al Republicii , adoptat prin Legea Republicii nr. 985-XV din 18 aprilie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 128-129 (1013-1014) din 13.09.2002. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=33126
Legea Republicii privind statutul ofițerului de urmărire penală. Nr.333, adoptată la 10.11.2006. În: Monitorul Oficial al Republicii nr.195 din 22.12.2006. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=319077
Ordinul MAI al Republicii nr. 192 din 17.06.2013 “Cu privire la aprobarea Regulamentului privind organizarea și funcționarea Centrului tehnico-criminalistic și expertize Judiciare al Inspectoratului General al Poliției”, 10 p. // n12http://www.mai.md/dirtehncrim
Monogrаfii, аrticole de speciаlitаte
Aionițoaie C. s.a. Tratat de tactică criminalistică. : Carpați, 1992. 327 p.
Aionițoae C., Bercheșan V. Tratat de metodică criminalistică. București: Icar, 1994. 354 p.
Alecu Gh. Criminalistică. Constanța: Ex Ponto, 2008. 465 p.
Anghelescu I. Rolul cercetării la fața locului în descoperirea și valorificarea urmelor. În: Probleme de criminalistică și de criminologie, nr. 3-4. București: Proc. României și Min. Justiției, 1982, p. 53-57.
Bercheșan V. Cercetarea la fața locului principal mijloc de probă în procesul penal. București: Little Star, 2006. 319 p.
Bercheșan V., Pletea C. Tratat de Tactică Criminalistică. : Carpați, 1992. 361 p.
Bercheșan V. Cercetarea Penală.Ediția a II-a rev. și adăug. București: Icar, 2002. 420 p.
Ciopraga A. Criminalistica. Tratat de tactică. Iași: Gama, 1996. 481 p.
Ciopraga A., Criminalistica. Iași: Junimea, 2001. 347 p.
Cârjan L. Tratat de criminalistică. București: Pinguin Book, 2005. 828 p.
Coman L., Constantinescu M. Efectuarea cercetării la fața locului. În: Tratat practic de criminalistică. Vol. I. București: Întreprinderea poligrafică „ Bucureștii Noi” 1976, p. 421-497.
Cușnir V. Corupția: Reglementări de drept; activități de prevenire și combatere. Monografie. Chișinău: Academia de Poliție “Ștefan cel Mare”, 1999. 103 p.
Dicționarul explicativ al limbii române. București: Univers enciclopedic, 1998. 1192 p.
Doraș S. Criminalistica. Chișinău: Tipografia Centrală, 2011. 282 p.
Gheorghiță M. Tactica cercetării la fața locului: Mat.șt.didactic, ULIM. Chișinău: Î.I. “Angela Levința”, 2004. 70 p.
Golubenco Gh. Urmele infracțiunii. Teoria și practica examinării la fața locului. Chișinău: Garuda-Art. 1999. 159 p.
Golunski Criminalistica. București: Edidura Știinlifică, 1961. 565 p.
Gugu A., Golubenco Gh. Considerații privind noțiunea de loc al faptei. Materialele simpozionului internațional de criminalistică cu genericul „Criminalistica în serviciul justiției: constatări, tendințe și realizări”din 19-20 septembrie 2009. Chișinău: ULIM, 2006, p. 103-106.
Gugu A. Împrejurările ce urmează a fi stabilite în cadrul examinării locului furtului din apartament. Legea și viața, 2009, nr. 7, p. 50-53.
Lăpăduși V., Popa Gh. Investigarea criminalistică a locului faptei. Note de curs. București: Luceafărul, 2005. 320 p.
Lăpăduși V., Grejdinoiu S. Considerații privind investigarea criminalistică a locului faptei. În: Materialele Simposionului Internațional din 28-29.10.2003 „Investigarea criminalistică a locului faptei”. București: Luceafărul , 2004, p. 18-23.
Criminalistica. : Chemarea, 1992. 430 p.
Criminalistica, București: Lumina Lex, 1998. 441 p
Pășescu Gh. Interpretarea criminalistică a urmelor. București: Național, 2000. 527 p.
Procop I. Criminalitatea în viziunea unui anchetator. În: Legea și viața, 1999, nr.1, p.10-12.
Stancu E. Tratat de criminalistică. București: Universul juridic, 2010. 830 p.
Stancu E. Criminalistica. Vol. I, ed. a III-a. București: Actami, 1999. 673 p.
Suciu C. Criminalistică. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1972. 422 p.
Văduvă N. Criminalistică. Tratat de tactică și metodică. București: Universul juridic, 2013. 602 p.
Fisher B. Technques of crime scene investiqtion. Sixth ed.Boca Raton-London – N.Y. –, 2000. 720 p.
Белкин Р.С. Криминалистическая энциклопедия. Москва: БЕК, 1997. 339 c.
Быховский И. E. Осмотр места происшествия. Москва: Высшая школа, 1973. 158 c.
Викторов Б., Белкин P. Kpиминалистика. Москва: Высшая школа, 1976. 279 c.
Настольная книга следователя. Тактические приемы проведения осмотра места происшествия и допросов при расследовании преступлений различной категории. Научно-методическое пособие. Под ред.А.И. Дворкина. Москва: Экзамен, 2006. 637 c.
ANEXE
Anexa 2
DECLARAȚIE
privind originalitatea conținutului lucrării de licentà/master
Subsemntatul……………………………………………………………………………………
absolvent(a) al (a) Universității Libere Internaționale din , Facultatea …………
specialitatea …………………………………………………………., promoția ………………………………
declar pe propria răspundere, că lucrarea de licență/master cu titlul …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
elaborată sub îndrumarea dlui (d-nei)………………………………………………………………., pe care urmează să o susțin în fața Comisiei este originală, î-mi aparține și î-mi asum conținutul sâu în întregime.
Declar că nu am plagiat altă lucrare de licență/master, monografii, lucrări de specialitate, articole etc., publicate sau postate pe Internet, toate sursele bibliografice folosite la elaborarea lucrării de licență/master fiind menționate în cuprinsul acesteia.
De asemenea, declar că sunt de acord ca lucrarea mea de licență să fie verificată prin orice modalitate legală pentru confirmarea originalității, consimțind inclusiv la introducerea conținutului său într-o bază de date în acest scop.
Data………………………. Semnătură, student……………………………………………………
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994 cu modificările, introduse prin Legea nr. 1115-XIV din 05.07.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1,1994.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&l ang=1&id=311496
Codul de procedură penală al Republicii , adoptat prin Legea Republicii nr. 122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.104-110/ 447 din 07.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lan g=1&id=326970
Codul penal al Republicii , adoptat prin Legea Republicii nr. 985-XV din 18 aprilie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 128-129 (1013-1014) din 13.09.2002. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=33126
Legea Republicii privind statutul ofițerului de urmărire penală. Nr.333, adoptată la 10.11.2006. În: Monitorul Oficial al Republicii nr.195 din 22.12.2006. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=319077
Ordinul MAI al Republicii nr. 192 din 17.06.2013 “Cu privire la aprobarea Regulamentului privind organizarea și funcționarea Centrului tehnico-criminalistic și expertize Judiciare al Inspectoratului General al Poliției”, 10 p. // n12http://www.mai.md/dirtehncrim
Monogrаfii, аrticole de speciаlitаte
Aionițoaie C. s.a. Tratat de tactică criminalistică. : Carpați, 1992. 327 p.
Aionițoae C., Bercheșan V. Tratat de metodică criminalistică. București: Icar, 1994. 354 p.
Alecu Gh. Criminalistică. Constanța: Ex Ponto, 2008. 465 p.
Anghelescu I. Rolul cercetării la fața locului în descoperirea și valorificarea urmelor. În: Probleme de criminalistică și de criminologie, nr. 3-4. București: Proc. României și Min. Justiției, 1982, p. 53-57.
Bercheșan V. Cercetarea la fața locului principal mijloc de probă în procesul penal. București: Little Star, 2006. 319 p.
Bercheșan V., Pletea C. Tratat de Tactică Criminalistică. : Carpați, 1992. 361 p.
Bercheșan V. Cercetarea Penală.Ediția a II-a rev. și adăug. București: Icar, 2002. 420 p.
Ciopraga A. Criminalistica. Tratat de tactică. Iași: Gama, 1996. 481 p.
Ciopraga A., Criminalistica. Iași: Junimea, 2001. 347 p.
Cârjan L. Tratat de criminalistică. București: Pinguin Book, 2005. 828 p.
Coman L., Constantinescu M. Efectuarea cercetării la fața locului. În: Tratat practic de criminalistică. Vol. I. București: Întreprinderea poligrafică „ Bucureștii Noi” 1976, p. 421-497.
Cușnir V. Corupția: Reglementări de drept; activități de prevenire și combatere. Monografie. Chișinău: Academia de Poliție “Ștefan cel Mare”, 1999. 103 p.
Dicționarul explicativ al limbii române. București: Univers enciclopedic, 1998. 1192 p.
Doraș S. Criminalistica. Chișinău: Tipografia Centrală, 2011. 282 p.
Gheorghiță M. Tactica cercetării la fața locului: Mat.șt.didactic, ULIM. Chișinău: Î.I. “Angela Levința”, 2004. 70 p.
Golubenco Gh. Urmele infracțiunii. Teoria și practica examinării la fața locului. Chișinău: Garuda-Art. 1999. 159 p.
Golunski Criminalistica. București: Edidura Știinlifică, 1961. 565 p.
Gugu A., Golubenco Gh. Considerații privind noțiunea de loc al faptei. Materialele simpozionului internațional de criminalistică cu genericul „Criminalistica în serviciul justiției: constatări, tendințe și realizări”din 19-20 septembrie 2009. Chișinău: ULIM, 2006, p. 103-106.
Gugu A. Împrejurările ce urmează a fi stabilite în cadrul examinării locului furtului din apartament. Legea și viața, 2009, nr. 7, p. 50-53.
Lăpăduși V., Popa Gh. Investigarea criminalistică a locului faptei. Note de curs. București: Luceafărul, 2005. 320 p.
Lăpăduși V., Grejdinoiu S. Considerații privind investigarea criminalistică a locului faptei. În: Materialele Simposionului Internațional din 28-29.10.2003 „Investigarea criminalistică a locului faptei”. București: Luceafărul , 2004, p. 18-23.
Criminalistica. : Chemarea, 1992. 430 p.
Criminalistica, București: Lumina Lex, 1998. 441 p
Pășescu Gh. Interpretarea criminalistică a urmelor. București: Național, 2000. 527 p.
Procop I. Criminalitatea în viziunea unui anchetator. În: Legea și viața, 1999, nr.1, p.10-12.
Stancu E. Tratat de criminalistică. București: Universul juridic, 2010. 830 p.
Stancu E. Criminalistica. Vol. I, ed. a III-a. București: Actami, 1999. 673 p.
Suciu C. Criminalistică. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1972. 422 p.
Văduvă N. Criminalistică. Tratat de tactică și metodică. București: Universul juridic, 2013. 602 p.
Fisher B. Technques of crime scene investiqtion. Sixth ed.Boca Raton-London – N.Y. –, 2000. 720 p.
Белкин Р.С. Криминалистическая энциклопедия. Москва: БЕК, 1997. 339 c.
Быховский И. E. Осмотр места происшествия. Москва: Высшая школа, 1973. 158 c.
Викторов Б., Белкин P. Kpиминалистика. Москва: Высшая школа, 1976. 279 c.
Настольная книга следователя. Тактические приемы проведения осмотра места происшествия и допросов при расследовании преступлений различной категории. Научно-методическое пособие. Под ред.А.И. Дворкина. Москва: Экзамен, 2006. 637 c.
ANEXE
Anexa 2
DECLARAȚIE
privind originalitatea conținutului lucrării de licentà/master
Subsemntatul……………………………………………………………………………………
absolvent(a) al (a) Universității Libere Internaționale din , Facultatea …………
specialitatea …………………………………………………………., promoția ………………………………
declar pe propria răspundere, că lucrarea de licență/master cu titlul …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
elaborată sub îndrumarea dlui (d-nei)………………………………………………………………., pe care urmează să o susțin în fața Comisiei este originală, î-mi aparține și î-mi asum conținutul sâu în întregime.
Declar că nu am plagiat altă lucrare de licență/master, monografii, lucrări de specialitate, articole etc., publicate sau postate pe Internet, toate sursele bibliografice folosite la elaborarea lucrării de licență/master fiind menționate în cuprinsul acesteia.
De asemenea, declar că sunt de acord ca lucrarea mea de licență să fie verificată prin orice modalitate legală pentru confirmarea originalității, consimțind inclusiv la introducerea conținutului său într-o bază de date în acest scop.
Data………………………. Semnătură, student……………………………………………………
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Principiile Tactice DE Cercetare LA Fata Locului (ID: 129096)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.