Principiile Sistemului Conventiei Europene A Drepturilor Omului
PRINCIPIile sistemului convenției europene a dreptrilor omului
CUPRINS
INTRODUCERE
PRINCIPIUL SUBSIDIARITĂȚII MECANISMULUI EUROPEAN DE PROTECȚIE
1.1. Considerаții privind obligаțiа stаtelor de respectаre а drepturilor omului
1.2. Relația dintre Curtea Europeană a Drepturilor Omului și instanțele naționale
1.3. Noțiuni generale cu privire la principiul subsidiarității
1.4. Principiul subsidiarității în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului
1.5. Criteriul marjei de gravitate și aprecierii relative
2. SECURITATEA RAPORTURILOR JURIDICE ÎN CONTEXTUL JURISPRUDEȚEI CEDO
2.1. Principiul securității raporturilor juridice
2.2. Principiul egalității armelor
2.3. Cauze la CEDO privind încălcarea principiului securității raporturilor juridice de către Republica Moldova
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Dacă vocația instrumentelor internaționale de protecție a persoanei umane este mai întâi de toate enunțarea drepturilor, această protecție ar fi o ficțiune, în afara mecanismelor de garanție implementate, a obligațiunilor ce le revin statelor părți. De aici nu este surprinzător faptul că organele internaționale de control acordă o atenție specială identificării lor, delimitării și forței de aplicare. Am putea chiar să afirmăm că această atenție este mai arzătoare în domeniul drepturilor omului, ținând cont de principiile care prevalează în acest caz, în primul rând de cele printre care figurează principiul eficienței drepturilor omului. Acest principiu comandă, de fapt, interpretarea angajamentelor luate în sensul cel mai protector al persoanei. El impune de asemenea, atunci când este vorba de obligațiuni, interpretarea convențiilor pertinente în lumina evoluțiilor sociale.
Actualitatea temei de ivestigație. În jurisprudența sa, Curtea a reamintit că dreptul la un proces echitabil trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Astfel, trebuie avut în vedere principiul securității raporturilor juridice conform căruia soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu nu mai poate fi pusă în discuție. Pentru respectarea acestui principiu, statele trebuie să depună diligențe pentru a putea fi identificate procedurile judiciare conexe și să interzică redeschiderea unor noi proceduri judiciare referitoare la aceeași problemă. Potrivit jurisprudenței Curții, admiterea unei căi extraordinare de atac care rejudecă o hotărâre judecătorească definitivă printr-o procedură de supervizare este considerată drept încălcare a principiului securității raporturilor juridice (Roșca c. Republica Moldova). Cu toate acestea, principiul securității juridice nu este unul absolut. În diferite cauze, Curtea a considerat că accesul la justiție, dar numai pentru a se declara acțiunea inadmisibilă prin efectul legii, nu respectă imperativele art. 6 alin. 1 din Convenție. Principiul securității raporturilor juridice și a hotărârilor judecătorești, devenite res judicata, trebuie respectat, întrucât în caz contrar, desființarea unei hotărâri irevocabile creează un climat de insecuritate juridică care reduce încrederea persoanelor în sistemul judiciar și în statul de drept.
Scopul și obiectivele cercetării. Ponind de la această idee, prin prezenta lucrare ne propunem să realizăm o analiză a chestiunilor legate de aplicabilitatea și conținutul principiului securității raporturilor juridice în cadrul articolului 6 al Convenței Europene a Drepturilor Omului.
Unul din drepturile fundamentale garantat de Convenția Europeană pentru protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale Omului este dreptul la un proces echitabil, consfințit în articolul 6 al acestei Convenții. Nu fără tăgadă, acest articol a fost considerat cheia de boltă a întregului mecanism al Convenției care fundamentează din punct de vedere teoretic dreptul care se află la baza respectării drepturilor omului- dreptul la un proces echitabil.
Conform jurisprudenței constante a CEDO, incertitudinea jurisprudentială este de natură a reduce încrederea justițiabililor în justiție și contravine principiului securității raporturilor juridice ca element esențial al preeminenței dreptului. Deeaceam ne propunem a define conținutul, locul și rolul principiului securtății raporturilor juridice în cadrul principiilor fundamentale de interpretare a CEDO.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă. Prezenta lucrare va purta un caracter teoretic și practic și va fi axată pe studierea conceptelor fundamentale care reliefează conținutul principiului dat. Sub aspect teoretic, lucrarea dată reprezintă o analiză a principiilor, medotelor și regulilor de interpretare a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a locului și rolului principiului securității raporturilor juridice în cadrul acestora precum și în contextul articolului 6 al CEDO.
Având o structură complexă, principiul securității juridice exprimă, în esență, faptul că cetățenii trebuie protejați „contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurități pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze. Acest principiu a fost consacrat și a cunoscut o continuă îmbogățire în dreptul european, atât la nivel general comunitar, cât și în materia protecției drepturilor omului. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în jurisprudența sa, de exemplu în cauza Marcks împotriva Belgiei, 1979 importanța respectării principiului securității juridice, considerat ca fiind în mod necesar inerent atât dreptului Convenției, cât și dreptului comunitar.
Metodologia cercetării. În scopul realizării obiectivului de cercetare propus vom folosi în cadrul investigației mai multe metode de cercetare ca: metoda istorică, inductivă, deductivă, comparativă, logică etc. Lucrarea face trimitere la bogata jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului care prin eficiența sa a susținut din punct de vedere practic opera valoroasă teoretică cu privire la drepturile omului. Iar pentru a descrie garanțiile procesului s-a folosit metoda exegetică, adică comentarea textului prin explicarea fiecărui termen din acest articol. Or, unul din drepturile cele mai importante de protecție rezultă anume din articolul 6, care îi conferă fiecărui individ, pentru apărarea persoanei sale sau a patrimoniului său, garanția unui proces echitabil, altfel spus a unui recurs efectiv și a unei justiții eficiente.
Structura tezei. Lucrarea este divizată în trei capitole reliefând în primul rând evoluția mecanismului de protecție a drepturilor omului instituit prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru ca mai apoi să se prezinte acele garanții procedurale care prin esența lor vin să asigure conținutul noțiunii de drept la un proces echitabil în cadrul căreia regăsim noțiunea de principiu al securității raporturilor juridice. Deci, primul și al doilea capitol reprezintă o introducere generală în principiile de interpretare a CEDO consacrate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pe când capitolul trei vine cu o incursiune în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului pentru a demonstra interconexiunea dintre principiile care fundamentează din punct de vedere teoretic și practic securitatea raporturilor juridice în cadrul unui proces echitabil. Într-un paragraf aparte vom încerca să prezentăm unele exemple din jurisprudența CEDO cu privire la încălcarea principiului securității raporturilor juridice de către statul Republica Moldova.
Condiția esențială a prezentului studiu constă în stabilirea și efectuarea unei concepții clare și aprofundate asupra principiului securității raporturilor juridice, așa cum este definit în jurisprudența Curții, precum și în argumentarea fondată de necesitate a reglementării obligației statului de informare a subiecților în dreptul de a sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului după parcurgerea, în prealabil, a tuturor gradelor de jurisdicție ale sistemului intern de drept, prin folosirea căilor de atac.
Reglementarea obligației statului de informare a subiecților în dreptul de a sesiza Curtea ar presupune nu numai garantarea unui cadru legislativ dar și crearea unei practici judiciare pozitive, prin care s-ar rezolva problema numeroaselor încălcări ale Convenției Europene a Drepturilor Omului. În rezultat va avea loc și elucidarea unor probleme, ce țin de calificarea justă a drepturilor conferite prin Convenție.
PRINCIPIUL SUBSIDIARITĂȚII MECANISMULUI EUROPEAN DE PROTECȚIE
1.1. Considerаții privind obligаțiа stаtelor de respectаre а drepturilor omului
Respectаreа drepturilor omului și а libertăților fundаmentаle constituie însăși esențа unei societăți democrаtice, iаr obligаțiа stаtelor de а se conformа cu bună-credință obligаțiilor аsumаte constituie un principiu fundаmentаl аl răspunderii internаționаle а stаtelor, încălcаreа аcestei obligаții constituind un аct ilicit și deschizând posibilitаteа corelаtivă de reаcție prin mijloаce și măsuri аdmise în dreptul internаționаl împotrivа încălcării аcestei obligаții.
Răspundereа stаtului pârât în sistemul Convenției europene а drepturilor omului reprezintă o formă pаrticulаră а răspunderii stаtului pentru fаptele ilicite internаționаle, Convențiа Europeаnă а Drepturilor Omului reprezentând “instrumentul constituționаl аl ordinii publice europene în domeniul drepturilor omului”, аltfel spus “instrumentul ordinii publice europene pentru protecțiа ființelor umаne, аvând cа misiune аsigurаreа respectului аngаjаmentelor аsumаte de înаltele părți contrаctаnte” [27, p.59].
Drepturile omului, făcând trimitere lа identitаteа universаlă а persoаnei și bаzându-se pe principiul egаlității tuturor ființelor umаne, аu un cаrаcter obiectiv, în sensul că nu sunt аtribuite individului prin conferireа unui stаtut juridic revocаbil, ci sunt legаte principiаl de simplа cаlitаte de persoаnă.
Or, dаcă drepturile omului sunt în legătură directă cu recunoаștereа demnității umаne, respectul drepturilor omului trebuie considerаt cа fiind o obligаție cаre incumbă stаtelor decurgând din jus cogens, normele de jus cogens fiind sursа principаlă а obligаțiilor juridice ergа omnes în dreptul internаționаl аctuаl.
Consecințа directă а cаrаcterului ergа omnes аl obligаției stаtelor de аsigurаre а respectării drepturilor omului este аceeа că, independent de existențа unei legături cu stаtul cаre nu-și respectă obligаțiа, celelаlte stаte аu dreptul să reаcționeze, urmărind încălcările аcestei obligаții, pentru аsigurаreа respectării dreptului. În аcest context, stаtul în cаuză nu trebuie să-și dovedeаscă interesul direct și personаl și nici existențа unui prejudiciu, putând аcționа și în cаzurile în cаre victimele violărilor drepturilor omului sunt chiаr cetățenii stаtului împotrivа căruiа se exercită аctio populаris [25, p.110].
Altă consecință а cаrаcterelor obligаției stаtelor de respectаre а drepturilor omului este inаplicаbilitаteа regulii reciprocității, аvând în vedere că trаtаtele internаționаle în mаteriа drepturilor omului nu creeаză drepturi și obligаții între stаte, obiectul аcestor trаtаte fiind înseși drepturile recunoscute direct indivizilor. Într-аdevăr, spre deosebire de trаtаtele internаționаle clаsice, cаre impun obligаții stаtelor în relаțiile аcestorа reciproce, trаtаtele cаre gаrаnteаză drepturile omului impun stаtelor obligаții cu privire lа indivizi [10, p. 16].
Altă consecință а cаrаcterelor obligаției stаtelor de respectаre а drepturilor omului este cаrаcterul subsidiаr аl protecției internаționаle а drepturilor omului Aceаstа înseаmnă că înseși stаtele sunt chemаte să pună în vаloаre, cu privire lа persoаnele аflаte sub jurisdicțiа lor, drepturile și libertățile pe cаre ele însele le-аu recunoscut. Aceаstа deoаrece drepturile аpărаte de trаtаtele internаționаle în domeniul drepturilor omului sunt destinаte să se аplice și să se exercite într-un cаdrul nаționаl, ceeа ce înseаmnă că însăși protecțiа аcestor dreptbire de trаtаtele internаționаle clаsice, cаre impun obligаții stаtelor în relаțiile аcestorа reciproce, trаtаtele cаre gаrаnteаză drepturile omului impun stаtelor obligаții cu privire lа indivizi [10, p. 16].
Altă consecință а cаrаcterelor obligаției stаtelor de respectаre а drepturilor omului este cаrаcterul subsidiаr аl protecției internаționаle а drepturilor omului Aceаstа înseаmnă că înseși stаtele sunt chemаte să pună în vаloаre, cu privire lа persoаnele аflаte sub jurisdicțiа lor, drepturile și libertățile pe cаre ele însele le-аu recunoscut. Aceаstа deoаrece drepturile аpărаte de trаtаtele internаționаle în domeniul drepturilor omului sunt destinаte să se аplice și să se exercite într-un cаdrul nаționаl, ceeа ce înseаmnă că însăși protecțiа аcestor drepturi trebuie reаlizаtă primordiаl în interiorul sistemului nаționаl de drept.
Subsidiаritаteа în cаdrul ordinii juridice а Convenției аre două аspecte: cа un concept procedurаl sаu funcționаl, eа semnifică fаptul că, înаinte de а аpelа lа instituțiile Convenției, orice reclаmаnt trebuie să fi аdresаt plângereа sа tuturor аcelor instituții nаționаle cаre аr puteа oferi un remediu eficient și аdecvаt în împrejurările cаuzei; cа și concept mаteriаl sаu de fond, eа înseаmnă că аtunci când аplică dispozițiile Convenției, instаnțа europeаnă trebuie să аcorde, oricând este necesаr, respectul cuvenit аcelor trăsături juridice și fаctuаle cаre cаrаcterizeаză viаțа societății în stаtul în cаuză.
Sub аspect substаnțiаl, аcest lucru se trаduce în regulа că în ceeа ce privește consаcrаreа și gаrаntаreа drepturilor omului, nivelul internаționаl de protecție reprezintă numаi un stаndаrd minimаl.
Normele internаționаle privind drepturile omului constituie nivelul minim lа cаre stаtele аu putut аjunge, аvând în vedere sistemele politice și sociаle extrem de diferite [22, p. 11].
Sub аspectul procedurаl, аcest lucru se trаduce аtât în regulа obligаtivității pаrcurgerii preаlаbile complete а căilor interne, înаinte de sesizаreа unui orgаnism internаționаl, cât și în posibilitаteа părților unui litigiu internаționаl în mаteriа drepturilor omului de а rezolvа cаuzа în mod аmiаbil, cu singurа condiție а аsigurării respectării drepturilor omului.
Scopul și obiectul Convenției europene а Drepturilor Omului sunt strâns legаt de reаlizаreа însuși а scopului pentru cаre а fost creаt Consiliul Europei. Se tinde să se creeze o аdevărаtă ordine publică europeаnă în mаteriа drepturilor și libertăților fundаmentаle pe cаre le consаcră. Stаtele semnаtаre s-аu аngаjаt să reаlizeze obiectivele și ideаlurile Consiliului Europei, аșа cum sunt definite în Stаtutul orgаnizаției.
Astfel, se urmărește să se reаlizeze un echilibru just între аpărаreа intereselor generаle аle societății și respectul drepturilor individuаle, аtribuindu-se o vаloаre deosebită аcestuiа din urmă.
Cu аlte cuvinte, Convențiа аre cа scop să аpere și să promoveze ideаlurile și vаlorile unei societăți democrаtice, аtât lа nivel nаționаl, cât și locаl. De аici decurg, cа și consecințe, cаrаcterul efectiv аl gаrаnțiilor pe cаre Convențiа le prevede și subsidiаritаteа mecаnismului de control instituit. Deci, nu se pune problemа unor drepturi teoretice și iluzorii, ci а unor drepturi concrete și efective.
Cаrаcterul subsidiаr аl mecаnismu ui de аpărаre, înseаmnă că fiecаre stаt аre îndаtorireа de а аsigurа exercițiul drepturilor și libertăților consаcrаte de către persoаnele аflаte sub jurisdicțiа lor.Numаi după epuizаreа căilor interne de аtаc, se vа puteа аpelа lа sprijinul și intervențiа instituțiilor creаte de Convenție.
Instаnțа europeаnă nu se poаte substitui аutorităților nаționаle competente și nici nu аre competențа de а аpreciа cu privire lа elementele de fаpt cаre аu condus lа аdoptаreа uneiа sаu аlteiа din măsurile legаle incidente. Controlul Curții nu poаte privi decât conformitаteа măsurii luаte cu exigențele Convenției. Dаcă аr fаce аbstrаcție de principiul subsidiаrității, judecătorul europeаn s-аr erijа în judecător de а treiа sаu а pаtrа instаnță, depășindu-și аstfel limitele de competență.
Mаrile tendințe аle jurisprudenței Curții EDO. Se pot degаjа cîtevа mаri orientări аle jurisprudenței elаborаte de Curte în domenii vаriаte.
1. O tendință netă spre prudență, pe de o pаrte, spre un conservаtorism excesiv, mаnifestаt prin:
– Afirmаreа cаrаterului subsidiаr аl mecаnismului europeаn de control, cаre constă în аceeа că dispozițiile convenției nu vizeаză înlocuireа și nici subminаreа dreptului intern, cаre rămîne principаlul instrument de protecție а drepturilor și libertăților fundаmentаle, funcțiа fiind de а se аdăugа și de а se suprаpune аcestuiа, de а-l completа, lа nevoie, iаr unde e cаzul, de а-i remediа lаcunele.
– Recunoаștereа în fаvoаreа stаtelor а unei аnumite “mаrje de аpreciere” în diverse mаterii.
Moderаțiа cu cаre Curteа controleаză felul în cаre jurisdicțiile nаționаle interpreteаză și аplică dreptul lor intern.
2. Tendințа spre fermitаte se mаnifestă în diferite moduri :
– Curteа а pus în relief “аutonoiа” unei serii de concepte ce figureаză în Convenție. Eа nu le interpreteаză într-o cаuză dаtă prin simplа referință lа terminologiа ori lа semаnticа folosită în stаtul pîrît, ci le аtribuie un sens ”europeаn” vаlаbil pentru fiecаre din stаtele contrаctаnte. Aceаstа determină elаborаreа unei jurisprudențe coerente [27, p. 64].
– Curteа аplică principiul interpretării stricte а posibilităților de limitări pe cаre îl аpără Convențiа. Ideeа e că o limitаre sаu o reglementаre nu trebuie să аtingă vreodаtă « substаnțа însăși » а unui drept.
3. Jurisprudențа noii Curți аsigură continuitаteа, ceeа ce gаrаnteаză încredereа și prestigiul Curții. Asigurаreа securității juridice implică аccentuаreа grijii de а se protejа previzibilitаteа jurisprudenței, cît și egаlitаteа în fаțа аcesteiа. Stаtele și indivizii sunt în mod egаl protejаți. Stаtele аu sаrcinа de а preveni violările drepturilor omului prin măsuri аdecvаte, generаle ori individuаle și de а repаrа încălcările fără а аșteptа o condаmnаre а Curții, luînd cа model hotărîrile аcesteiа pronunțаte în cаuze similаre fаță de аlte stаte.
4. Schimbаreа jurisprudenței Curții este dictаtă de necesitаteа de а eliminа inconvenientele înregistrаte pînă аcum; clаrificаreа, plаnificаreа și preciziа, renunțîndu-se lа formule аmbigui, în vedereа stаbilirii unor metode de interpretаre mаi exаcte.
5. Obligаțiа de а se conformа hotărîrii Curții EDO. În virtuteа аrt. 46.1 din Convenție, stаtele “se аngаjeаză să se coformeze hotărîrilor definitive аle Curții în litigiile lа cаre ele sunt părți.” Acest аngаjаment implică pentru stаtul reclаmаt obligаții juridice precise. Se аre în vedere, pe de o pаrte, măsuri în fаvoаreа reclаmаntului pentru а încetа аcțiuneа ilicită dаcă eа mаi continuă și pentru а eliminа consecințele, luînd și măsuri pentru а evitа noi încălcări [10, p. 21].
Unа din principаlele oblgаțiuni este plаtа sаtisfаcției echitаbile (de obicei în sume de bаni) eventuаl аcordаtă de Curte reclаmаntului în virtuteа аrt.41.
Executаreа hotărîrii poаte de аsemeneа implicа în funcție de circumstаnțe, аdoptаreа de către stаtul reclаmаt а măsurilor individuаle în fаvoаreа reclаmаntului, cum аr fi redeschidereа unui proces neechitаbil, lichidаreа informаțiilor colectаte prin încălcаreа dreptului lа respectаreа vieții privаte, аbrogаreа unei hotărîri de expulzаre ce а fost аdoptаtă în pofidа riscurilor de trаtаment inumаn etc. Pot fi impuse și măsuri cu cаrаcter generаl: cu cаrаter legislаtiv, de jurisprudență.
Stаtele аu libertаteа аlegerii măsurii аplicаte, dаr аceаstă libertаte este însoțită de controlul exercitаt de Comitetul de Miniștri. Dаcă аlegereа mijlocului e pur teoretică, Curteа poаte să ordone direct măsurа ce trebuie luаtă. De exemplu în 2004 eа а ordonаt eliberаreа reclаmаnților deținuți аrbitrаr în cаuzа Ilаșcu c. Rusiei și Moldovei [38]. Printre măsurile impuse de Curte аr fi:
a) măsuri individuаle – necesitаteа аdoptării lor se exаmineаză de Comitetul de Miniștri în cаzul în cаre încălcаreа stаbilită continuă să producă consecințe negаtive pentru reclаmаnt pe cаre sаtisfcаțiа echitаbilă nu а putut să o compenseze. Se аre în vedere încetаreа situаției ilicite dаcă eа se mаi produce și lichidаreа, în măsurа posibilității, а consecințelor sаle (restitutio in integrum). De exemplu: redeschidereа unui proces nаționаl, rаdiereа fișierelor de către poliție cаre cuprind informаții obținute prin încălcаreа dreptului lа viаțа privаtă; recunoаștereа unei biserici аnterior refuzаtă (Mitropoliа Bаsаrаbiei c Moldovei.)[ 39]
b) măsuri de ordin generаl – vizeаză prevenireа noilor încălcări ce pаr а fi complexe pentru а fi definite și implementаte. Aceаstа impune o аnаliză profundă din pаrteа аutorităților nаționаle а cаuzeler determinаnte аle încălcării.
1.2. Relația dintre Curtea Europeană a Drepturilor Omului și instanțele naționale
Relația dintre Curtea Europeană a Drepturilor Omului și instanțele naționale poate fi privită din două puncte de vedere.
În primul rând, rolul instanțelor naționale în jurisprudența CEDO. Curtea se bazează în multe feluri pe puterea judecătorească națională. După Lawson și Schermers, această relație este sprijinită de un argument practic: strângerea de date. Atât din punctul de vedere al distantei, cât și al timpului, instanțele naționale sunt mult mai apropiate de pretinsa încălcare a Convenției decât ar putea fi vreodată CEDO. Determinarea și verificarea faptelor este în primul rând apanajul instanțelor naționale. Totuși, Curtea Europeana nu este legata de constatările instanțelor naționale. Ea se va îndepărta de constatările de fapt ale instanțelor naționale dacă „ sunt asigurate elemente convingătoare în acest sens”. Mai mult, jurisprudența existentă ajută în principal autoritățile naționale, adică instanțele, să rezolve problemele de interpretare a legislației interne. Această afirmație este cu atât mai adevărată în ce privește dreptul procedural național. În sentința în speța Platakou Curtea a precizat: „ Curtea reiterează faptul ca nu este în sarcina acesteia să ia locul instanțelor naționale. Autoritățile naționale, adică instanțele, trebuie să rezolve problemele de interpretare a legislației interne […] Aceasta se aplică mai ales în cazul interpretării de către instanțe a unor reguli procedurale cum ar fi modul și durata prescrisă pentru procedurile de apel […]. Rolul Curții este numai acela de a se asigura ca efectele unei astfel de interpretări sunt compatibile cu Convenția.”
Acest raționament se aplică și chestiunilor legate de probe. Ca regulă generală, instanțele naționale trebuie să evalueze probele pe care le primesc și să hotărască daca ele sunt admisibile, în afara cazurilor că exista indicii clare de încălcare a art. 6 CEDO în ce privește strângerea probelor.
Având în vedere cele de mai sus, nu trebuie sa pară o surpriză că CEDO a refuzat de mai multe ori să acționeze ca o „a patra instanță”, adică o Curte europeană de Apel care sa revizuiască complet soluțiile date de instanțele naționale. În speța Van de Hurk, de exemplu, Curtea a precizat că din Art. 6 §1 CEDO „nu se poate înțelege necesitatea de a se da un răspuns detaliat [de către instanța națională, MK ] la fiecare argument. Nici Curtea Europeana nu trebuie să examineze daca s-a dat un răspuns potrivit la argumentele respective”. Un astfel de punct de vedere este de înțeles din pricina suprasolicitării Curții. Totuși, mai ales în virtutea spețelor pe art. 6, Curtea a acționat în anumite ocazii ca o „a patra instanță” reevaluând probele prezentate în procedurile naționale. Exista numeroase exemple în jurisdicția de la Strasbourg în care CEDO a constatat o încălcare a art. 6 CEDO prin unele greșeli grave făcute de judecătorii din instanțele naționale, care au dus la încălcarea dreptului la un proces echitabil. În speța Hirvisaari , Curtea a decis că dreptul la un proces echitabil a fost încălcat deoarece instanța națională și-a bazat decizia pe o constatare evident greșită cu privire la poziția reclamantului. Și în speța Haser Comisia a afirmat clar că va accepta interpretarea dată de instanța națională daca aceasta nu apare ca arbitrară sau bazată pe presupuneri evident greșite.
Poate ca exemplul cel mai elocvent de rejudecare de către CEDO este acela legat de speța Daniel Bellet în care instituțiile de la Strasbourg au revizuit eroarea judiciară comisă de Curtea de Casație din Franța.
Punctul de vedere invers: cel al instanței naționale.
Principiul subsidiarității, care este în mod evident relevant în acest context. Pe baza principiului de subsidiaritate, prima instanță chemată să aplice Convenția este cea națională. Art. 13 CEDO subliniază și faptul că această responsabilitate aparține autorităților naționale. În documentele recente legate de reforma CEDO, este subliniat de nenumărate ori rolul instanțelor naționale în aplicarea Convenției. Numai după ce instanțele naționale și-au îndeplinit responsabilitatea de a aplica drepturile și libertățile Convenției va putea CEDO să se ocupe de solicitările pe care le primește. În acest sens se poate spune că există o tendință din ce in ce mai evidentă de a se considera instanțele naționale „ instanțe de aplicare a Convenției ”.
În acest context, practica actuală a Curții de a enumera principiile generale înainte de a se ocupa de faptele concrete este una de lăudat. Este și un instrument folositor pentru instanțele naționale, care arata instanțelor (și comentatorilor) ce considera Curtea a fi jurisprudența de bază.
Totuși, Convenția nu impune o obligație generală de incorporare a prevederilor ei în sistemul juridic național. Convenția lasă la latitudinea autorităților naționale modul în care drepturile și libertățile înscrise sunt asigurate la nivel național. Instanțele naționale nu sunt obligate să aplice Convenția din oficiu. În speța Ahmet Sadik Curtea Europeană a precizat:
“[…] chiar daca instanțele grecești ar putea sau ar fi obligate să examineze speța în lumina Convenției, aceasta nu îl absolvă pe reclamant de folosirea Convenției în acele instanțe, sau de la folosirea argumentelor respective în fata lor, atrăgându-le astfel atenția asupra faptului că are intenția să înainteze dosarul pentru examinare instituțiilor responsabile de la nivel european.”
În speța Vermeire a apărut o situație interesantă. Curtea constatase deja o încălcare într-o speță comparabilă, speța Marckx. Vermeire s-a bazat în mod explicit pe sentința din cazul Marckx în fata instanțelor belgiene. În această situație, Curtea de la Strasbourg a remarcat: „ nu este de înțeles de ce Curtea de Apel din Bruxelles și Curtea de Casație nu au respectat constatările din sentința în speța Marckx ”.
Principiile directoare ale sistemului european de protecție a drepturilor omului se divid în două categorii: principii rezultate din economia Convenției, sau principii convenționale și principii rezultate din jurisprudența Curții, sau principii jurisprudențiale.
Principiile convenționale sunt următoarele:
1.Principiul solidarității
Caracterul obiectiv al sistemului CEDO transcende interesele statelor și stă la baza solidarității în garantarea drepturilor omului de către acestea, atât în privința beneficiului sau existentei drepturilor, cât și a exercițiului acestora.
– non-reciprocitatea este specifică documentelor ce ocrotesc drepturile omului. Conform Convenției de la Viena din 23 mai 1969 asupra dreptului tratatelor, violarea, chiar substanțială, de către un stat parte a unei convenții privind drepturile omului, nu dă dreptul celorlalte state părți să pună capăt tratatului sau să-i suspende aplicarea [7]. Regimul juridic al CEDO, ca și cel al convențiilor similare, se distinge, astfel, de cel al dreptului general al tratatelor.
– aplicabilitatea directa a Convenției Europene a Drepturilor Omului. Aplicabilitatea directa în dreptul intern al statelor, presupune că norma internațională nu necesită, pentru a fi aplicată, să fie introdusă în ordinea internă printr-o dispoziție specială. De asemenea, aplicabilitatea directă presupune că norma în cauză să fie suficient de precisă, atât în ceea ce privește forma, cât și obiectul său, pentru a fi aplicată în ordinea internă fără măsuri suplimentare de executare.
2.Principiul suveranității
A. Protecția suveranității statelor prin nuanțarea obligațiilor acestora
Nuanțarea obligațiilor statelor se poate realiza prin intermediul rezervelor și dispozițiilor facultative, care conferă Convenției un câmp de aplicare cu o ”geometrie variabila”: nu toate statele părți sunt angajate în același fel.
B. Protecția suveranității prin asigurarea respectării intereselor statelor
Convenția Europeană recunoaște ”un spațiu de libertate” statelor, prevăzând că anumite drepturi pot suferi limitări (restrângeri sau derogări). Aceste drepturi mai sunt numite drepturi condiționale. Astfel, Convenția stabilește, prin art. 15 § 2, o ierarhie formala a drepturilor, distingând între drepturile intangibile și drepturile condiționale [30, p. 34].
Drepturile intangibile sunt cele cărora statele părți nu le pot aduce atingere: de ele beneficiază orice persoana, oriunde și în orice circumstanțe. Aceste drepturi sunt în număr de cinci: dreptul la viată (art. 2), dreptul de a nu fi supus torturii și altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante (art. 3), dreptul de a nu fi supus sclaviei (art. 4), dreptul la neretroactivitatea legii penale (art.7), regula non bis in idem sau dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru aceeași faptă (art. 4 al Protocolului nr. 7). Aceste drepturi individuale, relative la integritatea fizică și psihică a persoanei și la libertatea acesteia, formează așa-numitul standard minim al dreptului european al drepturilor omului [10, p.24].
Un aspect important al protecției suveranității statelor îl constituie clauza de derogare. Astfel, art. 15 §1 CEDO autorizează statul parte să suspende beneficiul și exercițiul drepturilor în caz de război sau de pericol public excepțional.
Principiile jurisprudențiale ale Convenției Europene a Drepturilor Omului
Cele doua mari principii jurisprudențiale ale sistemului CEDO sunt efectivitatea si subsidiaritatea.
1.Principiul efectivității dispozițiilor Convenției
Acest principiu are două dimensiuni principale:
– existența unor obligații pozitive în sarcina statelor părți în scopul aplicării eficiente a Convenției;
– existența efectului util al dispozițiilor Convenției, materializat la nivel jurisprudențial prin identificarea unor noțiuni autonome sau a unor semnificații autonome potrivit Convenției și jurisprudenței Curții, precum și prin aplicarea autonoma a unor dispoziții ale Convenției.
2.Principiul subsidiarității mecanismului Convenției
Mecanismul de protecție a drepturilor prevăzut de Convenție are un caracter subsidiar în raport cu sistemele naționale de garantare a drepturilor omului. Curtea a exprimat acest principiu în cauza Handyside c/ Regatului Unit []. Principiul subsidiarității implică recunoașterea autonomiei autorităților naționale în aplicarea Convenției și stă la baza teoriei ”marjei de apreciere”.
A. Autoritățile naționale se bucură de autonomie în aplicarea Convenției
În aplicarea principiului subsidiarității, Curtea europeană a recunoscut autorităților naționale libertatea de alegere a măsurilor de punere în practică a obligațiilor asumate prin Convenție. Controlul exercitat de Curte nu se refera decât la conformitatea acestor măsuri cu Convenția.
Astfel, Curtea refuză să se erijeze în legislator și să edicteze norme generale ce stabilesc comportamentul statelor.
B. Autoritățile naționale dispun de o marjă de apreciere variabilă în aplicarea Convenției
Din caracterul subsidiar al sistemului european de protecție a drepturilor omului, Curtea a dedus o consecință nescrisă în Convenție: statele dispun de o anumită marjă de apreciere în aplicarea CEDO. Teoria marjei de apreciere conferă statelor o putere discreționară în aplicarea limitărilor drepturilor protejate. Ea stabilește întinderea acestei puteri discreționare și, pe cale de consecință, întinderea controlului exercitat de Curte asupra acestor masuri limitative.
Doctrina marjei de apreciere a apărut din jurisprudența Curții Europene, ca o necesitate atât funcțională, cât și ideologică, în procesul de interpretare și aplicare a Convenției de către această instanță. Ea este considerată un instrument de ”auto-limitare judiciara” a Curții, având un rol esențial în interpretarea Convenției de către aceasta. Marja de apreciere semnifică, în principal, că statelor li se permite un anumit grad de discreție, supusă totuși supravegherii instanței europene, atunci când iau masuri legislative, administrative sau judiciare în aplicarea vreunei dispoziții a Convenției.
Doctrina a fost formulată și dezvoltată după pronunțarea hotărârii Curții Europene în cauza Handyside c/ Regatului Unit (1976) [37]. Curtea a mai arătat că marja de apreciere nu înseamnă că supravegherea Curții este limitată la a stabili dacă un stat și-a exercitat discreția rezonabil, cu atenție și bună-credință. Chiar un Stat Contractant care acționează astfel rămâne supus controlului Curții în ceea ce privește compatibilitatea actelor sale cu angajamentele asumate în virtutea Convenției.
1.3. Noțiuni generale cu privire la principiul subsidiarității
Principiul subsidiarității s-a născut în Europa din practica de secole de autoguvernare a comunităților locale. Subsidiaritatea este un principiu funcțional, care face posibilă distribuirea atribuțiilor și competențelor în conformitate cu principiul democrației si al descentralizării puterii.
Aliniatul 3 din articolul 4 al Chartei europene a autonomiei locale adoptată la Strasbourg în 1985 formulează astfel:
”În general treburile publice vor fi rezolvate de către organele administrative cele mai apropiate de cetățeni. Delegarea treburilor publice către alte organe administrative va depinde de natura și caracterul sarcinii, respectiv de cerințele de eficiență și economice.” Aliniatul 4.: ”Atribuțiile autorităților locale sînt în general totale și exclusive. Aceste atribuții pot fi îngrădite de alte organe regionale sau centrale doar în baza prevederilor legale specifice. ”Principiul subsidiarității este unul dintre pilonii cei mai solizi ai organizării societăților.”
Este interzis sa se treacă de la atribuțiile persoanelor la atribuțiile comunității toate treburile pe care persoanele prin forțe și capacități proprii le pot realiza, și la fel, trecerea a tot ceea ce o comunitate mai mică, organizată la nivel inferior poate realiza și asigura, în atribuțiile unei autorități mai mari și organizate la nivel superior este o injustețe și totodată un păcat grav, fiind considerat răsturnarea ordinii firești a societății, deoarece toate activitățile sociale prin esența și puterea lor lăuntrică au obligația să sprijine pârți ale societății unitare, însă niciodată nu au voie să le distrugă sau să le încorporeze.
Principiul subsidiarității are menirea de a asigura luarea deciziilor cât mai aproape de cetățean precum și verificarea permanentă a necesității întreprinderii unor acțiuni la nivel comunitar în lumina posibilităților existente la nivel național, regional sau local. Mai exact, este principiul conform căruia Uniunea nu întreprinde acțiuni (cu excepția domeniilor care țin exclusiv de competența sa) dacă acestea nu sunt mai eficiente decât acțiunile întreprinse la nivel național, regional sau local. Acest principiu este strâns legat de principiile proporționalității si necesității, conform cărora nici una dintre acțiunile întreprinse de Uniune nu trebuie să depășească nivelul care este necesar pentru realizarea obiectivelor Tratatului.
Consiliul European de la Edinburgh din decembrie 1992 a definit principiile de bază ale conceptului de subsidiaritate și a stabilit liniile orientative pentru interpretarea Articolului 5 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, prin care principiul subsidiarității a fost inclus în Tratatul asupra Uniunii Europene. Concluziile sale au fost prezentate într-o declarație care continuă să constituie piatra de temelie a principiului subsidiarității.
Abordarea globală care derivă din aceasta declarație a fost preluată într-un Protocol privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității care a fost anexat la Tratatul de constituire a Comunității Europene prin Tratatul de la Amsterdam. Două dintre noutățile introduse de acest Protocol sunt analiza sistematică a impactului propunerilor legislative privind principiul subsidiarității, și utilizarea unor măsuri comunitare cu caracter mai permisiv, atunci când este posibil.
În cadrul Conferinței Interguvernamentale lansate în februarie 2000, Comitetul Regiunilor a solicitat modificarea și completarea principiului subsidiarității, astfel încât rolul autorităților locale și regionale să fie recunoscut formal.
În fiecare an, Comisia Europeană prezintă Consiliului European și Parlamentului European un raport întitulat ”Îmbunătățirea procesului legislativ”, care se referă în primul rând la aplicarea principiului subsidiarității.
Principiul subsidiarității are ca scop stabilirea nivelului de intervenție cel mai potrivit în domeniile competențelor partajate între UE și statele membre. Poate fi vorba despre o acțiune la nivel european, național sau local. În toate cazurile, UE poate interveni numai dacă este în măsură să acționeze în mod mai eficace decât statele membre. Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității menționează trei criterii menite să confirme sau nu oportunitatea unei intervenții la nivel european:
are acțiunea aspecte transnaționale care nu pot fi soluționate de către statele membre?
o acțiune națională sau lipsa oricărei acțiuni ar contraveni cerințelor din tratat?
acțiunea la nivel european prezintă avantaje evidente?
Principiul subsidiarității are, deopotrivă, ca scop să apropie UE de cetățenii săi, garantând întreprinderea unei acțiuni la nivel local, atunci când aceasta se dovedește necesară. Totuși, principiul subsidiarității nu înseamnă că o acțiune trebuie întreprinsă întotdeauna la nivelul cel mai apropiat de cetățean.
Articolul 5 din Tratatul privind UE delimitează competențele partajate între Uniune și statele membre. În primul rând, acesta face referire la principiul atribuirii, conform căruia Uniunea dispune numai de competențele care îi sunt atribuite prin tratate.
Subsidiaritatea și proporționalitatea sunt principii conexe principiului atribuirii. Ele stabilesc în ce măsură UE își poate exercita competențele care îi sunt atribuite prin intermediul tratatelor. În temeiul principiului proporționalității, mijloacele la care recurge UE pentru a realiza obiectivele stabilite prin tratate nu pot depăși strictul necesar.
Astfel, Uniunea nu va putea acționa într-un domeniu politic decât dacă:
această acțiune face parte din competențele care sunt conferite UE prin intermediul tratatelor (principiul atribuirii);
în cadrul competențelor partajate cu statele membre, nivelul european este cel mai adecvat pentru realizarea obiectivelor tratatelor (principiul subsidiarității);
conținutul și forma acțiunii nu depășesc strictul necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor (principiul proporționalității).
mecanismele de control al principiului subsidiarității sunt stabilite prin Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității. Tratatul de la Lisabona a reformat acest protocol, pentru a îmbunătăți și a consolida acest control.
Protocolul, introdus prin Tratatul de la Amsterdam, prevede deja respectarea anumitor obligații, chiar pe parcursul elaborării proiectelor legislative. Astfel, înainte de a propune un act legislativ, Comisia trebuie să elaboreze o carte verde. Cărțile verzi constau în consultări publice. Acestea permit Comisiei să obțină avizul instituțiilor naționale și locale și ale societății civile privind oportunitatea unei propuneri legislative, în special în privința principiului subsidiarității.
În plus, protocolul adaugă obligația Comisiei de a însoți proiectele de acte legislative de o fișă prin care să se demonstreze respectarea principiilor subsidiarității și proporționalității.
Tratatul de la Lisabona aduce ca noutate participarea deplină a parlamentelor naționale la controlul principiului subsidiarității. Într-adevăr, parlamentele naționale exercită acum un dublu control:
– ele dispun de un drept de opoziție în cursul elaborării proiectelor legislative Astfel, ele sunt în măsură să trimită o propunere legislativă înapoi la Comisie, în cazul în care consideră că principiul subsidiarității nu se respectă.
– prin intermediul unui stat membru, ele pot contesta un act legislativ în fața Curții de Justiție a UE, în cazul în care consideră că principiul subsidiarității nu se respectă.
Tratatul de la Lisabona permite totodată participarea Comitetului Regiunilor la controlul principiului subsidiarității. La fel ca și parlamentele naționale, Comitetul poate, de asemenea, să conteste în fața Curții de Justiție a UE un act legislativ care nu ar respecta principiul subsidiarității.
1.4. Principiul subsidiarității în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului
Convenția Europeană a Drepturilor Omului are ca principal scop recunoașterea și garantarea unor drepturi și libertăți în raporturile dintre stat și persoanele care se află sub jurisdicția lor. Principiul subsidiarități se întemeiază în mod esențial pe respectarea suveranități statelor, gestionând repartizarea competențelor între nivelul International și cel național în materia protecției drepturilor omului.
Subsidiaritatea mecanismului de control este ranforsată de jurisprudența Curții de la Strasborg: rezultă de aici că autoritățile naționale au libertatea să aleagă măsurile pe care le apreciază ca fiind corespunzătoare în domeniile reglementate de Convenție. Curtea Europeană a Drepturilor Omului prezintă un caracter subsidiar, în raport cu sistemele naționale care garantează drepturile omului. Recunoașterea principiului subsidiarități este justificată de faptul că autoritățile naționale sunt cel mai bine plasate pentru a aprecia probele
prezentate în fața lor. În cazul în care Curtea trebuie să se pronunțe în ultimă instanță cu privire la respectarea exigențelor Convenției, aceasta nu poate substitui aprecierii naționale o altă apreciere a ceea ce ar putea fi cea mai bună politică în materie.
În hotărârea Handyside judecătorul european reține faptul că „mecanismul de protecție instaurat de Convenție are un caracter subsidiar în raport cu sistemele naționale de garantare a drepturilor omului. Convenția încredințează în primul rând statelor contractante sarcina asigurării protecției drepturilor și libertăților fundamentale pe care ea le consacră. Instituțiile create de Convenție nu intervin decât în situația în care această protecție nu a fost suficientă și numai după epuizarea căilor de atac interne”.
Începând cu „Afacerea lingvistică belgiană”, Curtea europeană afirmă că „nu s-ar putea substitui autorităților naționale competente fără să contravină caracterului subsidiar al mecanismului de garantare colectivă instaurat de Convenție”, iar în hotărârea Kreuz c.Polonia amintește faptul că „rolul său nu este de a se substitui autorităților naționale competente pentru a determina mijloacele corespunzătoare… nici să stabilească faptele care determină instanțele naționale să adopte o anumită decizie. Rolul Curți este să verifice, în lumina Convenției, hotărârile luate de autoritățile naționale, în exercitarea puterilor de apreciere, în sensul compatibilități consecințelor acestora cu prevederile Convecției”.
În aplicarea acestui principiu autoritățile naționale pot alege măsurile pe care le consideră cele mai potrivite cauzei concrete dar sunt ținute totuși de respectarea standardului minim prevăzut de Convenție.
Subsidiaritatea garantării drepturilor omului se referă la faptul că structura internațională intervine numai în ultimă instanță, fată de violări ale drepturilor omului, în cazul în care mecanismele statelor nu sunt satisfăcătoare. Art. 35 par.1 din Convecție exprimă tocmai acest principiu, i impune cele două condiții de admisibilitate a unei cereri individuale – epuizarea căilor interne de atac și regula celor 6 luni de la data ultimei hotărâri pronunțate în sistemul național. Convenția încredințează în primul rând judecătorului național, care este de altfel judecătorul de drept comun al Convenției, sarcina de a veghea la respectarea
drepturilor și libertăților pe care aceasta le consacră.
Necesitatea acestei reguli se poate deduce și din existenta obligației statelor, prevăzute în art. 13 al Convenției, de a permite oricărei persoane care se consideră victimă a unei violări a Convenției să sesizeze o instanță de judecată care să se pronunțe asupra cererii sale. În aceste condiții, regula epuizării căilor de atac interne este logică, cât timp reclamantul nu poate avea opțiunea de a sesiza o instanță națională sau una internațională. Într-o jurisprudență constantă, Curtea a reamintit că, în conformitate cu principiul subsidiarității, nu se poate substitui instanțelor naționale în ceea ce privește stabilirea situației de fapt și interpretarea dreptului intern.
Jurisprudența europeană, a Comisiei și a Curții Europene a Drepturilor Omului, a asigurat și asigură interpretarea și efectul deplin al Convenției Europene. Autoritățile de la Strasbourg au dat o interpretare în același timp teleologică și evolutivă a Convenției și anume de instrument care evoluează odată cu societatea în cadrul căreia se aplică.
1.5. Criteriul marjei de gravitate și aprecierii relative
Acest criteriu ce rezidă în intensitatea suferințelor aplicate victimelor a fost enunțat de Comisie în prima cauză greacă, în care, făcând o distincție între actele interzise de articolul 3 și unele acțiuni brutale așa ca aplicarea de lovituri cu palma peste fața deținuților, ea sugera că nu orice maltratare putea să cadă în câmpul de aplicare a articolului 3.
Regula principului în conformitate cu care doar o maltratare care atinge un minimum de gravitate este interzisă de articolul 3 este exprimată de Curte în decizia sa din 18 ianuarie 1978 Irlanda c.Regatului Unit. Marja de gravitate determină aplicabilitatea articolului 3. Acesta intră în joc doar atunci când suferința la care este supus depășește marja minimală de intensitate : ceea ce este în afara marjei minimale așa ca anumite briutalități care sunt condamnabile moral dar care nu ating gradul de severitate cerut-, este deci exclus din cîmpul de protecție a articolului 3, iar actele care ating sau depășesc această marjă minimală sunt torturile sau tratamentele inumane sau degradante. Astfel, în decizia sa Soering c.Regatului Unit din 7 iulie 1989, Curtea a judecat « sindromul coridorului morții » ca « tratament care depășește marja fixată de articolul 3 » [53].
Criteriul marjei de gravitate permite de a stabili pentru actele interzise două categorii în cadrul articolului 3. Categoria superioară face distincția între tortură și alte tratamente. În conformitate cu definiția enunțată de Comisie în Cauza greacă și de către Curte în cauza Tyrer din 25 aprilie 1978 [56 ], tratamentul inuman este acel care provoacă în mod voluntar suferințe mentale sau fizice de o intensitate particulară. Calificarea torturii trebuie să fie rezervată « tratamentelor inumane deliberate care provoacă suferințe aplicate cu cruzime și foarte puternice ». Marja de gravitate este foarte înalt stabilită de Curtea în calificarea suferințelor aplicate, iar tortura apare ca o formă agravată a tratamentului inuman având ca scop obținerea de informații sau mărturii sau de a aplica o pedeapsă. Ea poate fi necorporală și să fie folosită ca mijloc de presiune care poate cauza o suferință psihologică și cauzează victimei un sentiment de frică [49 ].
Jurisprudența europeană enunță aici trei elemente constitutive ale torturii-intensitatea suferințelor, intenția deliberată și scopul determinat-, care reia definiția torturii din Convenția Națiunilor Unite cu privire la tortură și alte tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată la 3 decembrie 1984.
Categoria inferioară este stabilită de Curte în cauza Tyrer precitată, în care ea consideră că tratamentul degradant este situat la nivelul inferior al tratamentului inuman. Tratamentul degradant este cel care înjosește grosolan individul în fața altuia sau îl face să acționeze împotriva voinței sau consștiinței sale, este vorba de același lucru despre un tratament care înjosește individul în ochii prorii. Și aici vorbind despre pedepsele judiciare, trebuie să relevăm că Curtea a precizat că « dacă orice pedeapsă judiciară are în mod ordinar un caracter umilitor , ea nu va fi o pedeapsă degradantă sau o pedeapsă inumană contrară articolului 3 decât doar în cazul când umilirea sau suferința de care ea este însoțită vor depăși acele pe care le comportă inevitabil o formă anume de pedeapsă legitimă »[56 ].
Această jurisprudență are drept scop stabilirea în interiorul articolului 3 o ierarhie a marjelor de suferință a cărei depășire stabilește calificarea respectivă de pedeapsă sau tratament degradant, de pedeapsă sau tratament inuman și în sfârșit de tortură. Așa după cum a fost notat de Comisie în cauza greacă « orice tortură nu poate fi decât un tratament inuman și degradant, și orice tratament inuman nu poate fi decât degradant » [42]. Astfel, articolul 3 este divizat în trei module distincte-tortură, tratament inuman, tratament degradant- fiecare dintre ele dispunând de o autonomie proprie.
Uzanța acestui criteriu permite Comisiei să purceadă la evaluarea gravității actelor incriminate și, în urma unei analize efectuate caz cu caz, să claseze cutare sau cutare fapt în una din cele trei categorii ale articolului 3 deoarece, în speță, marja de intensitate corespunzătoare este considerată ca depășită. Aprecierea relativă a marjei de severitate, depinde, în conformitate cu formula obișnuită, de « întreg anasamblul de elemente ale cauzei ». Această apreciere se adeverește în practică că este dublu relativă deoarece « întreg ansamblul de elemente ale cauzei » cuprinde în același timp parametrii atât interni cât și externi ai cauzei [53].
Parametrii interni în opinia Curții ar fi « anume de natura și contextul tratamentului sau a pedepsei, cât și de modalităâile sale de executare, de durata sa, de efectele sale fizice și mentale, cât și uneori de sexul, vârsta și de starea sănătții victimei ». De exemplu, în cauza Warwick c.Regatului Unit cu privire la pedepse corporale practicate la școală, Comisia a fost deosebit de sensibilă la faptul că pedeapsa corporală a fost aplicată « de către un bărbat, în prezența altui bărbat, unei adolescente de 16 ani [57 ]. Totodată, calificarea concretă de maltratare în funcție de aceste informații este adesea foarte dificilă și poate aduce la aprecieri diferite ale Comisiei și ale Curții. Așa în cauza Irlanda c.Regatului Unit, Comisia și Curtea au ajuns la aprecierea concretă a marjei de gravitate la care se situau tehnicile de interogare folosite, Comisia a considerat ca fiind depășită marja pentru a le califica de tortură, iar Curtea le-a considerat fiind un tratament inuman.
Parametrii externi țin de contextul socio-politic în care se înscrie cauza dată. Acest ultim parametru, sau parametrul sociologic » permite de a lua în considerație evoluția societăților democratice începând cu anul 1950 și sunt determinante în aprecierea gradului de intensitate elementele specifice ale cauzei doar în lumina condițiilor zilei de azi. Cu toate că în cauza irlandeză Curtea a avut grijă să precizeze că interdicția de la articolul 3 este absolută și că acțiunile care încalcă această dispoziție nu vor putea fi niciodată justificate în lumina Convenției și a dreptului internațional, care n-ar fi justificările individului, totuși organele Convenției în aprecierea unei eventuale violări a articolului 3 au în vedere imperativele apărării societății democratice și fac efortul să concilieze interesul general și interesele individului, fixând astfel limitele între atingerile la drepturile individuale care sunt ecesare pentru protecția societății democratice și cele care nu sunt.
Cu alte cuvinte, aprecierea marjei de gravitate a articolului 3 se face, așa după cum o afirmă Curtea în decizia precitată Soering în cadrul unui control de proporționalitate adică există un just echilibru care trebuie menajat între interesele care sunt puse în joc. Principiul proporționalității aici este conceput în interiorul articolului 3 pentru a determina calificarea precisă a tratamentului și de exemplu pentru a putea face distincția dintre tratament inuman sau tortură.
Deci, variabil ca intensitate, marja de apreciere este variabilă și în timp, în funcție de evoluția democrației. Curtea a menționat recent acest lucru : în preocuparea sa de a păstra caracterul de instrument juridic adaptat la timpul său al Convenției, instanța a revăzut evolutiv nivelurile clasificării actelor ce atentează la persoană. În cauza Selmouni c.Franței, Curtea « estimează că anumite acte altădată calificate drept tratamente inumane ori degradante și nu drept tortură ar putea primi o calificare diferită în viitor. Această teorie, în termenii căreia cu cât teoria avansează, cu atât mai puțin este admisibilă tortura și « pragul de gravitate » crește, se aplică în timp dar și în spațiu : anumite state sunt considerate implicit, de către Curte mai puțin avansate decât altele în materie. Astfel, în anumite cazuri privind brutalități comise față de persoane private de libertate, pragul de gravitate este mai puțin ridicat pentru statele care au făcut parte din fosta URSS decât pentru democrațiile fondatoare ale Consiliului Europei.
Interdicția enunțată la articolul 3 are în mod necesar un caracter absolut. Nici o justificare nu poate fi înaintată, cu atât mai mult nu este posibil de invocat principiul proporționalității. Admiterea acestuia ar însemna a recunoaște că, în circumstanțe particulare, actele de tortură sau tratamente inumane ar avea o justificare [24, p. 154 ]. Caracterul absolut al interdicțiilor stabilite în articolul 3 autorizează Curtea să se sesizeze din oficiu de acet mijloc, chiar și atunci când el nu este invocat de reclamanți, dar ea constată existența sau numai riscul de existență a acestuia în timpul examinării faptelor.
Faptele constitutive de tortură sau de tratamente inumane ori degradante trebuie să fie, imputabile unei autorități publice. Acest lucru a fost reținut de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza greacă : « Actele interzise de articolul 3 al Convenției nu angajează responsabilitatea statelor contractante decât în cazul în care sunt comise de persoane în exercițiul unei funcții publice. În plus, se prezumă că, în toate statele semnatare ale Convenției, acestea sunt acte care contravin dreptului intern. Încălcările articolului 3 sunt acte de guvernare, prin esența lor, imorale anormale » [43]. În așa mod, tortura privată nu poate intra în domeniul de aplicare al Convenției decât atunci, când autoritățile publice au avut cunoștință de acest fapt și au păstrt față de el o atitudine pasivă. De altfle, în materie de expulzare, nu poate fi invocat un risc « privat » în țara de destinație. Cu toate acestea, intră în obligațiile statului luarea unor măsuri capabile să evite orice încălcare a articolului
2. SECURITATEA RAPORTURILOR JURIDICE ÎN CONTEXTUL JURISPRUDEȚEI CEDO
2.1. Principiul securității raporturilor juridice
În sistemul nostru de drept, supremația Constituției și a legilor a fost ridicată la rang de principiu constituțional, consacrat de art. 1 alin. (7) din Legea fundamentală, potrivit căruia „Constituția Republicii Moldova este Legea ei Supremă. Nici o lege și nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituției nu are putere juridică” [1]. S-a instituit astfel o obligație generală, impusă tuturor subiectelor de drept, inclusiv autorității legiuitoare, care trebuie să se asigure că activitatea de legiferare se realizează în limitele și în concordanță cu Legea fundamentală a țării și, totodată, să asigure calitatea legislației. Aceasta întrucât, pentru a respecta legea, ea trebuie cunoscută și înțeleasă, iar pentru a fi înțeleasă, trebuie să fie suficient de precisă și previzibilă, așadar să ofere securitate juridică destinatarilor săi. S-a conturat în acest sens, în strânsă legătură cu principiul general al legalității, prevăzut de textul constituțional menționat, un alt principiu, cel al securității juridice.
Fără a fi consacrat expres de normele constituționale, fiind mai degrabă o creație a jurisprudenței, acesta constituie, deopotrivă, un principiu fundamental al statului de drept, stat care este apreciat în bună măsură în funcție de calitatea legilor sale. Preocuparea pentru asigurarea securității juridice este de actualitate în R. Moldova, în condițiile creșterii cantitative a legislației, determinată de creșterea complexității dreptului, ca urmare a dezvoltării noilor surse de drept, mai ales a celor comunitare și internaționale, precum și a evoluției societății, a apariției unor noi domenii de reglementare. Este evident că, în prezent se legiferează mult, dar, oare, se legiferează bine, altfel spus, în activitatea de legiferare este asigurată calitatea legii, în sensul de conformitate a acesteia cu principiul preeminenței dreptului și cu cel al securității juridice, în cel mai larg sens al său.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, marcată în ultimii ani de tot mai frecventa invocare a cerințelor referitoare la accesibilitatea și previzibilitatea legii, poate constitui un răspuns la această întrebare și, totodată, un semnal cu privire la necesitatea luării de măsuri pentru remedierea unor deficiențe ce afectează din ce în ce mai profund sistemul juridic moldovenesc și, implicit, existența statului de drept. Iată de ce considerăm utilă prezentarea principalelor exigențe ale principiului securității juridice, însoțită de exemple din jurisprudența recentă.
Având o structură complexă, principiul securității juridice exprimă, în esență, faptul că cetățenii trebuie protejați „contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurități pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze”. Acest principiu a fost consacrat și a cunoscut o continuă îmbogățire în dreptul european, atât la nivel general comunitar, cât și în materia protecției drepturilor omului. Astfel, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a statuat că principiul securității juridice face parte din ordinea juridică comunitară și trebuie respectat atât de instituțiile comunitare, cât și de statele membre, atunci când acestea își exercită prerogativele conferite de directivele comunitare.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în jurisprudența sa, de exemplu în cauza Marcks împotriva Belgiei [51], importanța respectării principiului securității juridice, considerat ca fiind în mod necesar inerent atât dreptului Convenției, cât și dreptului comunitar. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, acest principiu este consacrat în mod explicit în legătură cu unul dintre drepturile fundamentale reglementate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv dreptul la un proces echitabil. În numeroase cauze împotriva României, de exemplu cauza Brumărescu împotriva României [40], această instanță a statuat că unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care impune, printre altele, ca soluția data în mod definitiv de către tribunale unui litigiu să nu fie repusă în discuție. Fără a neglija importanța acestei dimensiuni a principiului securității juridice, care privește stabilitatea situațiilor juridice și a raporturilor consfințite prin hotărâri judecătorești, din motive de spațiu afectat prezentului studiu, dar și în considerarea obiectivului principal propus la elaborarea sa, ne vom îndrepta atenția către dimensiunea aceluiași principiu care privește activitatea de elaborare, modificare, abrogare, corelare și sistematizare a actelor normative. Sub acest din urmă aspect, principiul securității juridice cuprinde, în principal, următoarele exigențe: neretroactivitatea legii, accesibilitatea și previzibilitatea legii, asigurarea interpretării unitare a legii.
În doctrină s-a spus ca noțiunea de „securitate juridică“ evocă, cel puțin pentru juriști, chestiuni familiare, precum retroactivitatea, teoria aparenței, legalitatea incriminării și a pedepsei sau chiar obscuritatea textelor de lege.
În esență, ceea ce caracterizează acest principiu este faptul ca el trebuie să protejeze cetățeanul „contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurități pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta risca s-o creeze“. S-a sugerat, în context, că o noțiune mai potrivită decât cea de „securitate juridică“ ar fi cea folosita de doctrina olandeză – Rechtzekerheid – „fiabilitatea dreptului“.
Inițial, securitatea juridică și-a găsit expresia clasică în neretroactivitatea legii, consacrată de pilda în art. 2 din Codul civil Napoleon (1804): „Legea nu dispune decât pentru viitor; ea nu are niciun efect retroactiv“[33, p. 214]. Din momentul în care s-a observat însă că legea nu este în măsură să regleze toate situațiile apărute în practică, a fost invocat principiul securității juridice. Practic, exigentele acestui principiu nu se limitează la interzicerea retroactivității legii, ci ele sunt mult mai largi și implică:
a) Accesul la legislația aplicabilă și previzibilitatea acestei legislații. Cu alte cuvinte, contribuabilul trebuie să aibă în primul rând acces la reglementările care îi sunt aplicabile, pentru a lua cunoștință de conținutul acestora. În acest context, în dreptul european se vorbește despre o veritabilă publicitate în materie fiscală, care este de natură să întărească considerabil securitatea juridică în acest domeniu si să amelioreze raporturile dintre administrația fiscală și cetățeni.
Pe de altă parte, legea aplicabilă trebuie să fie previzibilă. Contribuabilul are în mod indubitabil dreptul de a fi informat în avans asupra consecințelor actelor pe care le efectuează, într-o manieră care sa-i permită sa se comporte în deplină cunoștință de cauză. Sub acest aspect, trebuie admis ca adagiul „nimeni nu poate invoca necunoașterea legii“ este din ce în ce mai greu de aplicat, în condițiile unei inflații legislative evidente în materie fiscală, dublata de un vocabular care ar putea fi uneori caracterizat drept ezoteric. Simplu spus, contribuabilul trebuie sa cunoască legislația de așa manieră încât sa poată acționa preventiv.
b) Obligația administrației fiscale de a-și defini în mod clar exigentele și de a-și respecta angajamentele luate. Sub acest aspect, principiul securității juridice se identifică sub unele aspecte cu principiul încrederii legitime. De pildă, în jurisprudența instanțelor belgiene, dreptul contribuabilului la securitate juridică a fost afirmat consecvent. Prin hotărârea pronunțata de Curtea de Casație la 27 martie 1992 în cauza Van Apers s-a decis în favoarea contribuabilului care și-a fundamentat comportamentul pe o aparență născuta din comportamentul administrației fată de el. De asemenea, prin hotărârea din 3 iunie 2002 în cauza C.M. și H.F. s-a decis că „după ce administrația fiscală a acceptat caracterul probant al unor documente contabile, ea nu poate reveni a posteriori asupra acestei soluții fără a aduce atingere principiilor generale de bună administrare care implică dreptul la securitate juridică“ și că „cetățeanul trebuie să aibă încredere în ceea ce n-ar putea percepe altfel decât o regulă fixă de conduită a administrației, serviciile publice fiind ținute să onoreze previziunile justificate cărora le-au dat naștere ele însele“ [ 29, p. 68].
c) Dreptul la interpretarea unitară a legii. În fine, există o anumită marjă de incertitudine generată și de puterea de interpretare a legii de către instanțele de judecată, precum și de evoluția jurisprudenței acestor instanțe. Mai ales într-un „domeniu favorit“ al insecurității juridice, materia fiscală, o jurisprudență unitara, solidă, argumentată, este cu atât mai importanta.
În acest cadru și în condițiile în care jurisprudența fiscală a instanțelor din diferite țări poate fi cu greutate calificată drept unitară, chiar și la nivelul instanței supreme, nu putem sa nu remarcăm o hotărâre recenta din practica Curții Europene a Drepturilor Omului – hotărârea din 6 decembrie 2007 în cauza Beian c. României [39 ] – prin care s-a consacrat un veritabil drept la jurisprudență unitară. Mai exact, Curtea s-a pronunțat în sensul că jurisprudența trebuie să fie unitară mai ales la nivelul instanței supreme, care are rolul evident de mediator al divergențelor jurisprudențiale.
Principiul securității juridice a fost consacrat pe cale jurisprudențială la nivel european. Astfel, la nivel comunitar, Curtea de Justiție Europeană a indicat faptul că principiul securității juridice face parte din ordinea juridică comunitară și trebuie respectat atât de instituțiile comunitare, cât și de statele membre, atunci când acestea își exercita prerogativele conferite de directivele comunitare.
Pentru ca principiul securității juridice să fie respectat, este necesar ca, în lipsa unei prevederi contrare, orice situație de fapt să fie apreciată în lumina regulilor de drept care îi sunt contemporane. Curtea a statuat în mod constant că, în general, principiul securității juridice interzice ca o măsură comunitară să producă efecte înainte de publicarea ei. În mod excepțional, Curtea a decis ca se poate deroga de la aceasta regula atunci când scopul măsurii impune acest lucru și dacă încrederea legitimă a celor interesați este respectată. Aceasta jurisprudența este aplicabilă chiar și atunci când retroactivitatea nu este expres prevăzuta de actul normativ în cauza, ci este rezultatul aplicării conținutului actului.
De asemenea, Curtea a indicat faptul că o măsura comunitară trebuie sa fie certă, neechivoca, iar aplicarea ei trebuie să fie previzibilă pentru cei cărora li se adresează. Amânarea intrării în vigoare a unei măsuri de aplicare generală, deși data inițială a intrării în vigoare a trecut, este în măsură să submineze acest principiu. Daca scopul amânării este acela de a priva particularii de remediile legale ce le-ar fi fost conferite de intrarea în vigoare a normei juridice, se pune chiar problema validității legii care amendează prevederea inițială.
Pentru materia fiscală prezintă o importanță deosebită o constatare a Curții de Justiție Europene: asigurarea securității juridice trebuie observată cu mai mare strictețe în cazul regulilor susceptibile să producă consecințe financiare, astfel încât cei vizați de aceste reguli să cunoască precis întinderea obligațiilor impuse de asemenea reguli. În dreptul european al drepturilor omului, principiul securității juridice este analizat de obicei în contextul dreptului de acces la o instanță și este considerat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului. S-a decis astfel că securitatea raporturilor juridice civile impune ca soluția dată în mod definitiv de către tribunale unui litigiu să nu fie repusă în discuție. De asemenea, un sistem judiciar național care permite președintelui Curții Supreme și Procurorului General să atace în permanență, pe calea unui recurs în anulare, o hotărâre judecătorească definitivă a fost considerat incompatibil cu principiul securității juridice. Este contrara acestui principiu curgerea termenului de recurs de la data pronunțării unei hotărâri judecătorești, cât privește pârtile care nu au participat la judecarea cauzei și la pronunțarea hotărârii. În fine, unele instanțe naționale au procedat la o recunoaștere explicită a principiului securității juridice. Consiliul Constituțional francez a recunoscut implicit existența principiului securității juridice, prin decizia nr. 455/2001. În Belgia, Curtea de arbitraj a proclamat acest principiu printr-o decizie din 11 februarie 1993, iar Curtea de Casație a confirmat această orientare [15, p. 251]. În mod cu totul evident, dacă legiuitorul nu ar proceda la recunoașterea expresă a acestui principiu, le revine instanțelor judecătorești rolul de a se racorda la orientarea instanțelor europene și de a-l consacra.
Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care enunță preeminența dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care implică, printre altele, ca soluția stabilită în mod definitiv de către instanțe cu privire la un litigiu să nu mai poată fi repusă în discuție. În temeiul acestui principiu, nici o parte nu poate solicita revizuirea unei decizii definitive și executorii doar pentru a obține o nouă analiză a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa.
2.2. Principiul egalității armelor
Potrivit articolul 6 paragraful 3 lit. d) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului „orice acuzat are, în special, dreptul să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării” [4]. S-a arătat că dispozițiile menționate în rândurile de mai sus grupează, de fapt, trei elemente: 1) dreptul acuzatului de a adresa întrebări martorilor acuzării; 2) dreptul acuzatului de a obține citarea și interogarea martorilor apărării; 3) egalitatea de tratament între acuzare și apărare în ceea ce privește citarea și interogarea martorilor.
Se poate observa că articolul 6 paragraful 3 lit. d) din Convenție se referă atât la martorii acuzării, cât și la martorii apărării, în această privință fiind exprimată exigența citării și audierii acestor două categorii de martori ”în aceleași condiții” pentru a fi asigurat astfel echilibrul procesual între acuzare și apărare, condiție indispensabilă realizării unui proces echitabil. Cu alte cuvinte, textul analizat nu este altceva decât o expresie punctuală a conceptului mai larg de egalitate a armelor, urmând ca în analiza conținutului său, instanța europeană să-l interpreteze ca atare. Acest principiu trebuie să fie respectat în aceleași condiții atât în statele membre care au optat pentru un sistem de drept de tip anglo-saxon, cât și în statele membre în care se aplică sistemul de drept de tip romano-germanic.
Trebuie menționat că principiul egalității armelor este în strânsă legătură cu noțiunea de drept la un proces echitabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenție. Curtea de la Strasbourg a subliniat că principiul egalității armelor este doar o componentă a noțiunii generale de drept la un proces echitabil. În cadrul art. 6 din Convenție nu găsim o definiție a noțiunii de „proces echitabil”, iar paragraful 3 al acestui articol reglementează anumite”drepturi minime” care pot fi calificate ca fiind elemente fundamentale ale noțiunii de ”proces echitabil” și, totodată, completează gama drepturilor înscrise în art. 6 paragraful 1 din Convenție. Din aceste considerente, în soluționarea cererilor formulate pe baza paragraful 3, Curtea de la Strasbourg a avut în vedere și dispozițiile cuprinse în cadrul paragraful. 1 al art. 6 din Convenție. Mai mult, în ipoteza în care Curtea constată că drepturile reclamantului garantate de paragraful 3 nu au fost încălcate, are obligația de a analiza, în continuare, dacă au fost respectate și drepturile cuprinse în cadrul parag. 1. În aprecierea unei eventuale încălcări a Convenției, se impune ca organul supranațional să facă o analiză atentă, raportată la întregul proces penal și nu la o anumită fază a acesteia, deoarece un act efectuat într-un anumit moment al procesului poate avea relevanță în această privință doar în ipoteza în care are aptitudinea de a submina în sine caracterul echitabil al procesului penal [12, p. 401].
Principiul egalității armelor a fost aplicat în cauze penale pentru prima dată de către Comisie în cauzele Pataki și Dunshirn v. Austria, respectiv Ofner și Hopfinger v. Austria. În cauza Patak Comisia a tratat procurorul ca pe o ”parte adversă” care avea interese contrare cu cele ale acuzaților, având în vedere că în cursul judecării apelului procurorul a urmărit agravarea situației acestora, solicitând pronunțarea unei sancțiuni mai severe. Trebuie subliniat că nici acuzații și nici apărătorii acestora nu au avut dreptul de a participa la judecarea căii de atac. În schimb, în cauza Ofner Comisia a ajuns la concluzia că în cursul judecării apelului procurorul a avut o poziție imparțială și obiectivă, deoarece nu a influențat în niciun fel decizia instanței de judecată. Din aceste considerente, acuzarea nu a beneficiat de un tratament diferențiat prin faptul că, spre deosebire de apărătorul acuzatului, procurorul avea dreptul de a fi prezent la judecarea căii de atac. În consecință, Comisia a constatat că, în această ultimă cauză, a fost respectat principiul egalității armelor [12, p. 402].
Aceste considerente, reținute de către Comisie în cauzele Pataki și Ofner, au fost utilizate de Curtea de la Strasbourg în cauzele Delcourt v. Belgia și Borgers v. Belgia pentru aprecierea măsurii în care a fost respectată principiul egalității armelor [ 44]. În cauza Delcourt, Curtea a ajuns la concluzia că principiul menționat nu a fost încălcat prin aplicarea unei practici a instanțelor belgiene, potrivit căreia ”Avocatul General”, care funcționa în cadrul parchetului de pe lângă Curtea de casație și justiție, avea dreptul de a participa cu vot consultativ la deliberarea efectuată de completul de judecată. Curtea a arătat că, în cauza de față, ”Avocatul General” nu putea fi asimilat unei părți care avea interese contrare cu cele ale acuzatului, deoarece acesta avea obligația de a verifica dacă în cursul deliberării membrii completului de judecată au analizat cauza sub toate aspectele, nefiind implicat în procesul de stabilire a culpabilității acuzatului. Cu douăzeci de ani mai târziu, cu ocazia soluționării cauzei Borgers, în care reclamantul a criticat caracterul echitabil al aceleași proceduri care a făcut obiectul analizei și în cauza Delcourt, Curtea a ajuns la o concluzie radical diferită. Aceasta a arătat că ”în ultimii ani drepturile apărării și principiul egalității armelor au trecut printr-un proces de evoluție considerabilă în jurisprudența Curții, astfel, încât practica instanțelor belgiene nu mai poate fi considerată ca fiind compatibilă cu exigențele impuse de art. 6 paragraful 1 din Convenție” [44].
Curtea notează în continuare că „chiar dacă nu există nici o îndoială asupra obiectivității cu care parchetul de pe lângă Curtea de casație și justiție se achită de funcțiile sale, opinia sa nu ar putea trece drept neutră din punctul de vedere al părților în instanță. Recomandând admiterea sau respingerea recursului unui acuzat, magistratul Ministerului Public devine aliatul sau adversarul acestuia”. Judecătorul Martens, în opinia sa separată notează că, în urma efectuării unei analize detaliate, nu a găsit niciun motiv rezonabil care ar putea fundamenta soluțiile diferite la care s-a ajuns în urma instrumentării celor două cauze, prezentate în rândurile anterioare: criticile formulate de către reclamanți erau identice; în ambele cauze era analizată aceeași practică judiciară belgiană; starea de fapt a celor două cauze era aproape identică.
În cauza Dombo Beheer B.V. v. Olanda [42], Curtea de la Strasbourg a arătat că imperativele inerente noțiunii de proces echitabil nu sunt în mod necesar aceleași în litigiile referitoare la drepturi și obligații cu caracter civil ca și în cauzele privind acuzațiile în materie penală (ca dovadă: absența, în cazul primelor, a clauzelor detaliate asemănătoare parag. 2 și 3 din art. 6). Totuși, analizând deciziile pronunțate de Curte în cauzele civile, se pot identifica anumite principii legate de noțiunea de proces echitabil. Astfel, exigența egalității armelor, în sensul unui echilibru just între părți, are valoarea unui principiu atât în materie civilă, cât și în materie penală.
Curtea consideră că în litigiile având ca obiect interese private egalitatea armelor implică obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta probele în condiții care să nu o plaseze într-o situație dezavantajoasă în comparație cu adversarul său. Trebuie subliniat că dispozițiile cuprinse în art. 6 parag. 3 din Convenție sunt aplicabile doar în privința „persoanelor acuzate de săvârșirea unei infracțiuni”. În jurisprudența Curții de le Strasbourg, noțiunea de ”acuzație” este interpretată în sens larg, având o semnificație autonomă. Astfel, ea trebuie definită mai degrabă în sens material decât formal și se referă la „existența unei notificări din partea autorităților cu privire la imputarea săvârșirii unei infracțiuni„. În acest sens, este suficientă luarea unor măsuri care să presupună existența unei astfel de imputări și care să antreneze consecințe importante cu privire la situația persoanei suspectate.
Sunt considerate ca fiind asemenea măsuri care presupun existența unei ”acuzații” în sensul autonom al Convenției: percheziționarea unei persoane sau a domiciliului unei persoane, confiscarea anumitor bunuri, cererea de ridicare a imunității parlamentare, mandatul unui judecător de punere sub sechestru a unei clădiri, arestarea unei persoane, începerea urmăririi penale și înghețarea contului bancar al unei persoane.
În literatura de specialitate s-a subliniat că principiul egalității armelor nu are menirea de a garanta o egalitate matematică între părți, acest principiu nu impune ca pentru fiecare martor propus de procuror și admis de către instanță să se admite unul și avocatului apărării. De aceea, s-a afirmat că dreptul înscris în art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenție nu este un drept absolut, el neputând să confere acuzatului dreptul de a convoca orice martor, judecătorul național având o marjă largă de apreciere în ceea ce privește oportunitatea citării unui martor al apărării, cu condiția ca martorii acuzării să fie convocați cu respectarea acelorași condiții. Cu alte cuvinte, instanțele naționale au libertatea de a decide asupra admisibilității probelor atât timp cât prin exercitarea acestui drept de apreciere nu se încalcă principiul egalității armelor și dreptul la un proces echitabil al acuzatului.
Astfel, judecătorul național are posibilitatea de a refuza audierea unui martor al apărării, dacă apreciază că declarația acestuia nu are aptitudinea de a contribui la procesul de stabilire a adevărului. Comisia a subliniat că nu intră în competența sa posibilitatea de a aprecia asupra temeiniciei încuviințării mijloacelor de probă, admisibilitatea probelor fiind o chestiune care ține de competența legiuitorului național, revenind jurisdicțiilor naționale sarcina de a administra mijloacele de probă.
Rolul Comisiei și al Curții este acela de a verifica dacă procedura judiciară în ansamblul său, incluzând modalitatea de administrare a probelor, a fost echitabilă. Din cele menționate în rândurile anterioare, nu se poate trage concluzia că legiuitorul național se bucură de o libertate nelimitată în privința reglementării modalității de admitere și administrare a mijloacelor de probă, iar judecătorul național poate exercita fără restricții dreptul de apreciere asupra admisibilității probelor. Având în vedere că probațiunea este ”sufletul” procesului penal, Curtea de la Strasbourg are competența de a aprecia calitatea procesului de probațiune. Comisia a arătat că art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenție impune ca instanța națională să-și motiveze decizia prin care respinge o cerere având ca obiect audierea unui martor în apărare.
Totodată, și persoana care solicită citarea unui martor în apărare are obligația de a arăta care sunt acele motive pentru care consideră că audierea martorului este indispensabilă pentru justa soluționare a cauzei. În cauza Vidal v. Belgia [58], reclamantul a fost achitat în prima instanță. În cursul judecării apelului declarat de către parchet, reclamantul a formulat o cerere prin care solicita audierea a patru martori în apărare. Instanța de apel a pronunțat condamnarea reclamantului fără să fi procedat la citarea celor patru martori propuși de către apărare. Curtea a arătat că instanța de apel trebuia să se dovedească mai determinată în a permite audierea martorilor, pentru a înlătura orice posibil dubiu în aprecierea probelor, fiind cel puțin bizară condamnarea reclamantului în apel, pe baza acelorași mărturii din prima instanță și fără a se permite acuzatului să propună vreun alt martor. În cauza Ninn-Hansen v. Danemarca [53], Curtea de la Strasbourg a arătat că în ipoteza în care instanța supremă națională, competentă să judece un anumit litigiu pe fond, a decis să nu asculte doi martori propuși de reclamant, cu motivarea că mărturiile acestora nu aveau nici o semnificație cu privire la problemele asupra cărora ea trebuia să se pronunțe – condamnarea reclamantului bazându-se pe probe scrise și pe depozițiile a 42 de martori, dintre care unii propuși de reclamant – nu se poate susține că decizia instanței naționale (de a nu audia cei doi martori în apărare) ar fi fost luată în mod arbitrar sau că reclamantul ar fi fost condamnat pe baza unor elemente de probă insuficiente, astfel că dispozițiile art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenție nu au fost încălcate.
2.3. Cauze la CEDO privind încălcarea principiului securității raporturilor juridice de către Republica Moldova
În cazul Republicii Moldova, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat o serie de hotărâri cu privire la încălcarea de către instanțele naționale a principiului securității raporturilor juridice într-o serie de cazuri. Curtea a decis că a survenit încălcarea principului dat prin neexecutarea hotărârilor judecătorești în următoarele cazuri: Josan c. Moldovei, Istrate c. Moldovei, Ermicev c. Moldovei, Braga c. Moldovei, Mihalachi c. Moldovei, Tudor Auto c. Moldovei etc.
Articolul 6 al Convenției a fost încălcat în cauzele Bujnița și Navoloacă cu privire la securitatea raporturilor juridice în procedurile penale.
Securitatea raporturilor juridice a fost decisă de Curte ca încălcată într-o serie de cause cu privire la protecția proprietății. În aceste cauze se constată încălcarea art.6 și a art.1 al Protocolului nr.1 la Convenție sub aspectul securității raporturilor juridice: Roșca c. Moldovei, Asito c. Moldovei, Popov (nr.2) c. Moldovei, Macovei și alții c. Moldovei, Nistas GMBH c. Moldovei, Moldavhidromaș c. Moldovei, Baroul Partner-A c. Moldovei, Dacia SRL . c. Moldovei, Ipteh S.a. C. Moldovei etc.
În cauza OFERTA PLUS S.R.L. c. Moldovei securitatea raporturilor juridice a fost încălcată prin persecutarea reclamantului pentru adresarea la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
În continuare prezentăm pe scurt câteva exemple a cererilor depuse în fața Curții Europene în care a fost constatată încălcarea principiului securității raporturilor juridice:
În cauza ASITO c. MOLDOVEI (24.04.2007, cererea nr. 40663/98) [37] – prin hotărârea Curții din 08.11.2005, a fost constatată violarea art. 6 § 1 al Convenției (termenul rezonabilm securitatea raporturilor juridice) și a art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenție (protecția proprietății) prin casarea prin recurs în anulare a unei hotărâri judecătorești irevocabile favorabile reclamantului. Curtea a rezervat chestiunile cu privire la prejudiciile morale și materiale pentru o hotărâre separată.
La 09.02.2006 Curtea a primit de la părți un document care conținea un acord amiabil. Conform acordului, reclamant a acceptat că constatarea violării Convenției constituie prin sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru el cu privire la prejudiciile morale cauzate, iar Guvernul s-a obligat să plătească reclamantului în termen de 3 luni de la radierea cererii de către Curte, în temeiul încheierii acordului amiabil, suma de MDL 374,377.
Guvernul s-a mai obligat să promoveze în anul 2006 adoptarea Legii cu privire la asigurări și a Legii cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule și să implementeze politici cu privire la protecția și dezvoltarea concurenței și limitarea activității monopoliste în sfera asigurărilor. Conform acordului, reclamantul s-a angajat să suspende examinarea cererii pentru o perioadă de 12 luni, pentru a asigura executarea angajamentelor Guvernului și să retragă cererea de la Curte și să declare că nu mai are pretenții față de Guvern după executarea acestor angajamente de către Guvern. Guvernul s-a mai angajat să modifice art. 38 al Legii cu privire la instanțele judecătorești economice.
La 08.02.2007 și 06.03.2007 Curtea a primit două scrisori semnate de reclamant în care era informată că la 21.12.2006 și, respectiv, 22.12.2006 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea cu privire la asigurări, și, respectiv, Legea cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule, că dorește să își retragă cererea și că nu mai are pretenții față de Guvern.
Curtea a luat act de acordul semnat de părți și a notat că el a fost încheiat cu scopul de a înceta această dispută, că reclamantul va primi compensații pentru prejudiciul material adus, că Guvernul a adoptat legislația la care se face referire în acord și că reclamantul își retrage toate pretențiile cu privire la prejudicii față de Guvern. Examinând clauzele acordului încheiat, Curtea a conchis că el a fost încheiat cu respectarea drepturilor omului garantate de Convenție, radiind cererea de pe rolul său în temeiul art. 37 § 1 (a) al Convenției.
În cauza ISTRATE c. MOLDOVEI (13.06.2006, cererea nr. 53773/00)[50] s-a constatat violarea art. 6 § 1 al Convenției (termenul rezonabil și securitatea raporturilor juridice) și a art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție (protecția proprietății) prin neîndeplinirea de către Guvern, timp de circa 2 ani, a obligației sale pozitive de a contribui la executarea unei hotărâri judecătorești executorii privind plata a MDL 1,000 de către o persoană privată; casarea hotărârii judecătorești executorii pronunțate în favoarea reclamantului prin admiterea apelului după mai mult de 3 ani de la pronunțarea hotărârii, după ce neexecutarea hotărârii a fost contestată la Curte și cererea a fost comunicată Guvernului. Curtea a estimat prejudicii materiale – EUR 258 prejudicii morale – EUR 1,500, costuri și cheltuieli – EUR 100
În cauza ERMICEV c. MOLDOVEI (cererea nr. 42288/02) [45]–a fost constatată violarea art. 6 § 1 al Convenției (securitatea raporturilor juridice) și a art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție (protecția proprietății) prin casarea unei hotărâri judecătorești irevocabile privind transmiterea în proprietate a unui apartament amplasat în mun. Chișinău prin admiterea recursului în anulare.
În cauza OFERTA PLUS SRL c. MOLDOVEI (19.12.2006 cererea nr. 14385/04)[54] – violarea art. 6 § 1 al Convenției (termenul rezonabil și securitatea raporturilor juridice) și a art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenție (protecția proprietății) – neexecutarea timp de cel puțin 38 de luni a unei hotărâri judecătorești executorii privind plata a MDL 20,000,000 de către Ministerul Finanțelor și casarea prin revizuire a hotărârii judecătorești pronunțate în favoarea reclamantului de către Plenul Curții Supreme de Justiție printr-o hotărâre „abuzivă”, după ce Guvernul a aflat că cererea cu privire la neexecutarea hotărârii a fost depusă la Curte; violarea art. 34 al Convenției (dreptul de a depune o cerere la Curte) – intentarea unui dosar penal împotriva directorului reclamantului în baza unor circumstanțe care contravin unor hotărâri judecătorești irevocabile într-o cauză civilă, pentru a-l descuraja să-și mențină cererea la Curte; refuzul de a permite avocatului reclamantului la Curte de a avea întrevederi în incinta Izolatorului de Detenție Provizorie al CCCEC cu directorul reclamantului, fără a fi despărțiți de peretele din sticlă, iar existența peretelui de sticlă creează suspiciunea temeinică că întrevederile nu sunt confidențiale.
În cauza BUJNIȚA c. MOLDOVEI (16.01.2007, cererea nr. 36492/02) [41] s-a constatat violarea art. 6 al Convenției (securitatea raporturilor juridice) – casarea unei sentințe irevocabile prin care reclamantul a fost achitat prin admiterea recursului în anulare, fără a prezenta argumente suficiente pentru casarea sentinței irevocabile, cu trimiterea cauzei la rejudecare și condamnarea reclamantului pentru viol după rejudecarea cauzei. Curtea, nu a acceptat că un recurs extraordinar este un remediu intern efectiv nici în domeniul civil și nici în cel penal, și a constatat că anularea unei hotărâri judecătorești definitive pe baza unei reexaminări poate crea probleme securității raporturilor juridice conferite acelei hotărâri. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, printre altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată. Curtea a notat că autoritățile statului au omis să asigure un echilibru just între interesele reclamantului și necesitatea de a asigura eficiența sistemului justiției penale.
În cauza MOLDOVAHIDROMAȘ c. MOLDOVEI (04.04.2006,cererea nr. 30475/03) [52]- cererea a fost depusă de o întreprindere care, datorită recursului în anulare depus de Procurorul General în anul 2002, într-o cauză soluționată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă în anul 1992 unde ea nu era parte, a fost de facto lipsită de proprietăți. Reclamantul pretindea violarea art. 6 § 1 al Convenției (securitatea raporturilor juridice și echitatea procedurilor) prin casarea hotărârii judecătorești irevocabile din anul 1992; prin refuzul de a fi recunoscut ca parte în procedura de contestare a hotărârii judecătorești din anul 1992; și prin examinarea cauzei de 3 ori de același judecător; și violarea art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenție (protecția proprietății) prin lipsirea sa efectivă de proprietate prin admiterea recursului în anulare.
Curtea a declarat inadmisibilă, ca vădit nefondată, pretenția cu privire la examinarea cauzei de 3 ori de același judecător deoarece, participând la examinarea cauzei de 3 ori (asigurarea acțiunii, casarea încheierii de admitere a retragerii recursului în anulare și examinarea cauzei în fond), judecătorul s-a expus asupra fondului cauzei doar o singură dată, iar o astfel de examinare repetată a unei cauze de către același judecător nu contravine art. 6 § 1 al Convenției.
Curtea a declarat admisibile pretențiile cu privire la violarea art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenție și a art. 6 § 1 al Convenției prin admiterea recursului în anulare și prin refuzul de a fi recunoscut ca parte în proceduri, notând însă că pretenția cu privire la refuzul de a fi recunoscut ca parte în proceduri este strâns legată de pretenția cu privire la admiterea recursului în anulare (a se vedea, de asemenea, hotărârea din 27.02.2007).
În BAROUL PARTNER-A c. MOLDOVEI (16.07. 2009, cererea nr.39815/07) [38 ]– reclamantul compania Baroul Partner-A, reprezentată de către V. Nagacevschi și V. Constantinov, a pretins, în special, că anularea privatizării carierei sale a constituit o încălcare a drepturilor sale garantate de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. De asemenea, ea s-a plâns, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenției, de inechitatea procedurilor judiciare. Violarea art. 6 § 1 și art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. Curtea și-a rezervat chestiunea cu privire la aplicarea art. 41 la Convenție. Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 al Convenției și a art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție în urma anulării de către instanțele judecătorești a privatizării acțiunilor care aparțineau statului în cadrul Carierei de pietriș și granit de la Soroca de către compania reclamantă.
La momentul adoptării hotărârii cu privire la fondul cauzei, compania reclamantă a solicitat cu titlu de prejudiciu material – EUR 4,952,382.49 plus EUR 43.24 pentru fiecare zi până la executarea finală a hotărârii; cu titlu de prejudiciu moral – EUR 50,000, iar cu titlu de costuri și cheltuieli – EUR 8,940. Deoarece chestiunea privind satisfacția echitabilă nu era gata pentru a fi decisă, Curtea a rezervat-o pentru o hotărâre separată. Guvernul Moldovei și compania reclamantă au fost invitați pentru a depune la Curte în termen de 3 luni observații scrise cu privire la acest subiect sau, eventual, pentru a încheia un acord amiabil.
La 31 mai 2010, Curtea a primit o declarație semnată de către Alexandru GRITUNIC, proprietarul companiei reclamante, prin care acesta a comunicat că Guvernul Moldovei este gata să plătească în scopul reglementării amiabile a cauzei EUR 320,000 cu titlu de orice daună materială și morală, precum și EUR 8,000 cu titlu de costuri și cheltuieli, în termen de 3 luni de la data adoptării deciziei de radiere a cererii în temeiul acordului amiabil. Proprietarul companiei reclamante a indicat că este de acord cu propunerea Guvernului de soluționare a cauzei.
La 1 iulie 2010, Curtea a primit o scrisoare semnată de Guvernul Moldovei, prin care se reitera declarația conținută în scrisoarea expediată de reclamant.
Curtea a luat act de acordul la care au ajuns părțile, a notat că acesta este echitabil în sensul art. 75 § 4 al Regulamentului Curții și că a fost încheiat cu respectarea drepturilor omului, după cum acestea au fost definite prin Convenție și Protocoalele sale (art. 37 § 1 (c) Convenție) și a radiat cererea de pe rol.
În cauza IPTEH S.A. ȘI ALȚII c. MOLDOVEI (24.11. 2009, cererea nr.35367/08) [49] – reclamanții compania Ipteh SA, cu sediul în Chișinău („primul reclamant”); Worldway Limited („cel de-al doilea reclamant”), o companie cu sediul în Regatul Unit care deține 35.29% din acțiuni ale primului reclamant; Kapital Invest SA („cel de-al treilea reclamant”), o companie cu sediul în România care deține 49.63% din acțiuni ale primului reclamant și Ion RUSU („cel de-al patrulea reclamant”), cetățean român, deținător a 11.72% din acțiuni ale primului reclamant, reprezentați de Janeta Hanganu, s-au plâns de faptul că procedurile au fost inechitabile și contrare art. 6 § 1 al Convenției (dreptul la un proces echitabil). De asemenea, reclamanții au susținut că dreptul lor la respectarea proprietății garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție (protecția proprietății) a fost violat ca rezultat al inechității procedurilor civile. Curtea a rezervat chestiunea aplicării art. 41 al Convenției pentru o hotărâre separată. Curtea a decis că a existat încălcarea drepturilor reclamanților prevăzute de art. 6 § 1 al Convenției (dreptul la un proces echitabil) și de art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenție (protecția proprietății), pe motiv de anulare a privatizării unei clădiri în Chișinău, cu încălcarea principiului egalității armelor și a securității raporturilor juridice. Deoarece, la acel moment, chestiunea aplicării art. 41 al Convenției nu era gata pentru decizie, Curtea a rezervat-o pentru o hotărâre separată, invitând Guvernul și reclamanții să prezinte, în termen de 3 luni, observații cu privire la satisfacția echitabilă sau să informeze Curtea cu privire la orice acord amiabil încheiat între părți.
Ca urmare a hotărârii din 24 noiembrie 2009, la 22 aprilie 2010, Curtea Supremă de Justiție a admis cererea de revizuire depusă de reclamanți împotriva deciziei sale din 28 august 2008, prin care a fost anulată privatizarea, și a casat-o. Instanța a reexaminat fondul cauzei, a respins acțiunea Procurorului General de anulare a privatizării și a obligat Ministerul Finanțelor să compenseze reclamanților daunele materiale, morale și costuri și cheltuieli. Primului reclamant (Ipteh S.A.) i s-au acordat EUR 196,952.53, celui de-al doilea (Worldway Limited) – EUR 46,545.47, celui de-al treilea (Kapital Invest S.A.) –EUR 58,000 și celui de-al patrulea (Ion Rusu) – EUR 18,434.88. Decizia a devenit irevocabilă la momentul pronunțării.
La 10 mai 2010, reclamanții au informat Curtea despre hotărârea din 22 aprilie 2010, solicitând scoaterea de pe rol a cererii deoarece litigiul a fost soluționat la nivel național. Curtea a notat că reclamanții nu mai doresc să mențină cererea pe rolul ei, deoarece litigiul lor a fost rezolvat (art. 37 § 1 (a) și (b) CEDO). Curtea a notat că nu găsește vreun motiv special care ar justifica continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 in fine CEDO), radiind-o de pe rol.
În cauza DACIA SRL c. MOLDOVEI (18.03.2008, cererea nr. 3052/04) [43]– reclamantul hotelul „Dacia”, reprezentată de V. Nagacevschi, a pretins că anularea privatizării hotelului a constituit o încălcare a drepturilor sale garantate de art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. De asemenea, el s-a plâns, în temeiul art. 6 § 1 al Convenției, de inechitatea procedurilor, astfel el a invocat violarea art. 1 la Protocolului nr. 1 la Convenție și violarea art. 6 al Convenției din cauza încălcării principiilor egalității armelor și al securității raporturilor juridice. Printr-o hotărâre pronunțată la 18 martie 2008, Curtea a constatat că a avut loc o încălcare a drepturilor reclamantului garantate de art. 6 § 1 al Convenției și articolul 1 al Protocolului nr. 1 la convenție ca urmare a anulării privatizării hotelului reclamantului DACIA S.R.L. cu încălcarea principiilor egalității armelor și securității raporturilor juridice.
Deoarece chestiunea cu privire la aplicarea art. 41 al Convenției nu era gata pentru decizie, Curtea a rezervat-o și a invitat guvernul și reclamantul să prezinte, în termen de trei luni, observațiile lor scrise cu privire la această chestiune.
Curtea a hotărât că statul trebuie să restituie reclamantului în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă hotelul Dacia și echipamentul acestuia împreună cu lotul de teren pe care este situat acesta, plus orice taxă care poate fi percepută, iar reclamantul trebuie să plătească, în același timp, guvernului suma de EUR 374,299. În cazul nerestituirii hotelului, statul pârât trebuie să plătească reclamantului EUR 7,237,700 cu titlu de prejudiciu material, prejudiciu moral – EUR 25,000 costuri și cheltuieli – EUR 6,000.
Din aceste exemple putem concluziona asupra faptului că încălcarea principiului securității raporturilor juridice are loc odată cu încălcarea garanțiilor procedurale oferite de articolul 6 al Convenției Europene. Din aceste considerente este imperios de a perfecționa mecanismul de protecție a drepturilor omului atât în domeniul legislatif cât și instituțional.
ÎNCHEIERE
În jurisprudența sa, Curtea a reamintit că dreptul la un proces echitabil trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Astfel, trebuie avut în vedere principiul securității raporturilor juridice conform căruia soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu nu mai poate fi pusă în discuție. Pentru respectarea acestui principiu, statele trebuie să depună diligențe pentru a putea fi identificate procedurile judiciare conexe și să interzică redeschiderea unor noi proceduri judiciare referitoare la aceeași problemă. Potrivit jurisprudenței Curții, admiterea unei căi extraordinare de atac care rejudecă o hotărâre judecătorească definitivă printr-o procedură de supervizare este considerată drept încălcare a principiului securității raporturilor juridice (Roșca c. Republica Moldova). Cu toate acestea, principiul securității juridice nu este unul absolut. În diferite cauze, Curtea a considerat că accesul la justiție, dar numai pentru a se declara acțiunea inadmisibilă prin efectul legii, nu respectă imperativele art. 6 alin. 1 din Convenție. Principiul securității raporturilor juridice și a hotărârilor judecătorești, devenite res judicata, trebuie respectat, întrucât în caz contrar, desființarea unei hotărâri irevocabile creează un climat de insecuritate juridică care reduce încrederea persoanelor în sistemul judiciar și în statul de drept.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, marcată în ultimii ani de tot mai frecventa invocare a cerințelor referitoare la accesibilitatea și previzibilitatea legii, poate constitui un răspuns la această întrebare și, totodată, un semnal cu privire la necesitatea luării de măsuri pentru remedierea unor deficiențe ce afectează din ce în ce mai profund sistemul juridic moldovenesc și, implicit, existența statului de drept. Iată de ce considerăm utilă prezentarea principalelor exigențe ale principiului securității juridice, însoțită de exemple din jurisprudența recentă.
Având o structură complexă, principiul securității juridice exprimă, în esență, faptul că cetățenii trebuie protejați „contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurități pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze”. Acest principiu a fost consacrat și a cunoscut o continuă îmbogățire în dreptul european, atât la nivel general comunitar, cât și în materia protecției drepturilor omului. Astfel, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a statuat că principiul securității juridice face parte din ordinea juridică comunitară și trebuie respectat atât de instituțiile comunitare, cât și de statele membre, atunci când acestea își exercită prerogativele conferite de directivele comunitare.
În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, acest principiu este consacrat în mod explicit în legătură cu unul dintre drepturile fundamentale reglementate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv dreptul la un proces echitabil. În numeroase cauze împotriva României, de exemplu cauza Brumărescu împotriva României [9, p. 368], această instanță a statuat că unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care impune, printre altele, ca soluția data în mod definitiv de către tribunale unui litigiu să nu fie repusă în discuție. Securitatea juridică a justițiabilului este cu adevărat unul din obiectivele CEDO, deoarece el se raportă direct la unul din principiile fundamentale de interpretare la care jurisprudența Curții face adesea referință și care este de altfel proclamat în Preambulul Convenției și anume principiul preeminenței dreptului. Or, protecția adecvată împotriva arbitrariului constituie o obligație pentru orice stat care dorește să consfințească ”preeminența dreptului”. CEDO vizează asigurarea anume a acestei protecții cenzurând orice ingerință care nu este legitimă și care nu se bazează pe elemente pertinente și suficiente și deci care nu sunt necesare într-o societate democratică. Securitatea juridică se raportă deci la principiul general al preeminenței dreptului. Din acest punct de vedere, această noțiune are legături puternice cu principiile deja elaborate în jurisprudența Curții și cu care formează un principiu general. Principiul legalității este cel cu care principiul securității raporturilor juridice are mai multe tangențe. Astfel, Curtea Europeană operează adesea cu trimiteri la legea națională, fie pentru a defini conținutul însuși al garanției convenționale, fie pentru a prevedea condițiile la care trebuie să corespundă ingerințele eventuale în cadrul prevalării de un anumit drept sau libertate. Securitatea juridică reprezintă mai întâi calitatea legii.
Sub acest din urmă aspect, principiul securității juridice cuprinde, în principal, următoarele exigențe: neretroactivitatea legii, accesibilitatea și previzibilitatea legii, asigurarea interpretării unitare a legii.
Inițial, securitatea juridică și-a găsit expresia clasică în neretroactivitatea legii, consacrată de pilda în art. 2 din Codul civil Napoleon (1804): „Legea nu dispune decât pentru viitor; ea nu are niciun efect retroactiv“. Din momentul în care s-a observat însă că legea nu este în măsură să regleze toate situațiile apărute în practică, a fost invocat principiul securității juridice. Practic, exigentele acestui principiu nu se limitează la interzicerea retroactivității legii, ci ele sunt mult mai largi și implică:
a) Accesul la legislația aplicabilă și previzibilitatea acestei legislații. Cu alte cuvinte, contribuabilul trebuie să aibă în primul rând acces la reglementările care îi sunt aplicabile, pentru a lua cunoștință de conținutul acestora. În acest context, în dreptul european se vorbește despre o veritabilă publicitate în materie fiscală, care este de natură să întărească considerabil securitatea juridică în acest domeniu si să amelioreze raporturile dintre administrația fiscală și cetățeni.
Pe de altă parte, legea aplicabilă trebuie să fie previzibilă. Contribuabilul are în mod indubitabil dreptul de a fi informat în avans asupra consecințelor actelor pe care le efectuează, într-o manieră care sa-i permită sa se comporte în deplină cunoștință de cauză. Sub acest aspect, trebuie admis ca adagiul „nimeni nu poate invoca necunoașterea legii“ este din ce în ce mai greu de aplicat, în condițiile unei inflații legislative evidente în materie fiscală, dublata de un vocabular care ar putea fi uneori caracterizat drept ezoteric. Simplu spus, contribuabilul trebuie sa cunoască legislația de așa manieră încât sa poată acționa preventiv.
b) Obligația administrației fiscale de a-și defini în mod clar exigentele și de a-și respecta angajamentele luate. Sub acest aspect, principiul securității juridice se identifică sub unele aspecte cu principiul încrederii legitime
c) Dreptul la interpretarea unitară a legii. În fine, există o anumită marjă de incertitudine generată și de puterea de interpretare a legii de către instanțele de judecată, precum și de evoluția jurisprudenței acestor instanțe. Mai ales într-un „domeniu favorit“ al insecurității juridice, materia fiscală, o jurisprudență unitara, solidă, argumentată, este cu atât mai importanta.
Conform jurisprudenței constante a CEDO, incertitudinea jurisprudențială este de natură a reduce încrederea justițiabililor în justiție și contravine principiului securității raporturilor juridice ca element esențial al preeminenței dreptului.
Dacă normele juridice nu sunt rodul imaginației unor persoane, ci sunt rezultatul experienței acumulate de o societate aflată într-un anumit stadiu de dezvoltare, atunci și hotărârile judecătorești care transpun normele juridice la cazuri concrete trebuie să valorifice jurisprudența anterioară, neputând fi lăsate la infinit în voia hazardului.
Noțiunea de proces echitabil presupune că dezlegările irevocabile date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluționate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice, cu consecința generării incertitudinii jurisprudențiale și a reducerii încrederii justițiabililor în sistemul judiciar.
Trebuie menționat că principiul egalității armelor este în strânsă legătură cu noțiunea de securitate juridică ca parte componentă a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenție. Curtea de la Strasbourg a subliniat că principiul egalității armelor este doar o componentă a noțiunii generale de drept la un proces echitabil. În cadrul art. 6 din Convenție nu găsim o definiție a noțiunii de „proces echitabil”, iar paragraful 3 al acestui articol reglementează anumite”drepturi minime” care pot fi calificate ca fiind elemente fundamentale ale noțiunii de ”proces echitabil” și, totodată componente ale securității raporturilor juridice care stau la baza drepturilor înscrise în art. 6 paragraful 1 din Convenție
În cazul Republicii Moldova, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat o serie de hotărâri cu privire la încălcarea de către instanțele naționale a principiului securității raporturilor juridice și în acest mod și a articolului 6 par.1 din Convenție. Într-o serie de cazuri. Curtea a decis că a survenit încălcarea principului dat prin neexecutarea hotărârilor judecătorești în următoarele cazuri: Josan c. Moldovei, Istrate c. Moldovei, Ermicev c. Moldovei, Braga c. Moldovei, Mihalachi c. Moldovei, Tudor Auto c. Moldovei etc.
Articolul 6 al Convenției a fost încălcat în cauzele Bujnița și Navoloacă cu privire la securitatea raporturilor juridice în procedurile penale.
Securitatea raporturilor juridice a fost decisă de Curte ca încălcată într-o serie de cause cu privire la protecția proprietății. În aceste cauze se constată încălcarea art.6 și a art.1 al Protocolului nr.1 la Convenție sub aspectul securității raporturilor juridice: Roșca c. Moldovei, Asito c. Moldovei, Popov (nr.2) c. Moldovei, Macovei și alții c. Moldovei, Nistas GMBH c. Moldovei, Moldavhidromaș c. Moldovei, Baroul Partner-A c. Moldovei, Dacia SRL . c. Moldovei, Ipteh S.a. C. Moldovei etc.
În cauza OFERTA PLUS S.R.L. c. Moldovei securitatea raporturilor juridice a fost încălcată prin persecutarea reclamantului pentru adresarea la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
În concluzie putem spune că pentru respectarea principiului securității raporturilor juridice este necesar efortul conjugat al tuturor instituțiilor statului în vederea ameliorării mecanismului de protecție a drepturilor omului, astfel încât garanțiile oferite de articolul 6 CEDO să propună o protecție adecvată contra arbitrariului. Din aceste considerente se cere de promovat reforme atât la nivel legislativ cât și instituțional. În afară de acesta este imperios de a statua asupra formării inițiale și continue a juriștilor și asupra informării societății civile cu privire la drepturile și libertățile garantate de Convenție.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.1 din 12.08.1994.
http://www.lexjustice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496
Hotărâre privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a unor protocoale adiționale ale acestei Convenții, Nr.1298–XIII din 24.07.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.54-55/502 din 21.08.1997. http://www.lexjustice.md/
Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948. http://www.justice.md/md/trat/
Convenția europeană pentru protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, din 4.11.1950. http://www.coe.int.
Protocolul nr.14 la CEDO, ]n vigoare 1.06.2010. http://www.cedo.md/?go=articole&n=21
Regulamentul Curții Europene a Drepturilor Omului din 29 iulie 2009.http://www.coe.int.
Recomandarea nr. 1649 din 2004 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei
http://assembly.coe.int/Main.asp?link=/Documents/AdoptedText/ta04/EREC1649.htm
Statutul Consiliului Europei din 5 mai 1949 (STE.1 -1949)
http://conventions.coe.int/Treaty/EN/Treaties/PDF/Romanian/001-Romanian.pdf
Declarația Finală din februarie 2010 a Conferinței Interlaken privind viitorul Curții
http://www.eda.admin.ch/etc/medialib/downloads/edazen/topics/europa/euroc.Par.0132.File.tmp/final_fr.pdf
Legea nr.87 din 21.04.2011privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătorești. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.107-109 din 01.07.2011.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=339023
Monografii, articole de specialitate
Bârsan C. CEDO comentariu pe articole. București: All BECK, 2005. 900 p.
Berger, V., La jurisprudence de la Cour européenne des droits de l'homme. Paris: Economica, 1998. 783 p.
Burghental T., Weber R. Dreptul internațional al Drepturilor Omului. București: ALL, 1996. 228 p.
Charrier J. L., Chiriac A. Codul Convenției europene a Drepturilor Omului. Paris: Lexis Nexis SA, 2005. 475 p.
Cloșcă I., Suceavă I. Tratat de Drepturile Omului. București: Europe Nova, 1995. 481 p.
Creangă I., Gurin C. Drepturile și libertățile fundamentale. Sistemul de garanții. Chișinău: Tipografia Centrală, 2005. 245 p.
Duculescu V. Protecția juridica a drepturilor omului. Mijloace interne și internaționale. București: Lumina Lex, 1998. 479 p.
Duculescu V., Duculescu G. Justiția europeană – mecanisme, deziderate și perspective. București: Lumina Lex, 2002. 933 p.
Fuerea A. Manualul Uniunii Europene. București: Universul Juridic, 2006. 430 p.
Gomien D. Ghid (Vade mecum) al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Chișinău: Tipografia Centrală, 2006. 190 p.
Jofa C. Protecția Drepturilor Omului. Iași: Editura Fundației Chemarea, 2000. 243 p.
Gerard C. J. La Convention Européenne des Droits de l’Homme. Paris: Economica, 1989. 250 p.
Oberdorff H., Robert J. Libertes fondamentales et droits de l’homme. Montchrestien: Lextenso Editions, 2009. 864 p.
Petitti L.E., Decaux E., Imbert P.H. La Convention Européenne des droits de l’Homme. Commentaire article par article. Paris: Economica, 1999. 1230 p.
Purdă N. Protecția drepturilor omului. Mecanisme internaționale și naționale. București: Lumina Lex, 2001. 383 p.
Popescu C.L. Protecția internațională a Drepturilor Omului. Surse, instituții, proceduri. București: ALL Beck, 2000. 346 p.
Potângă A., Costachi Gh. Asigurarea Drepturilor Omului în lume. Chișinău: Epigraf, 2006. 606 p.
Reid K. Ghidul specialistului în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Chișinău: Cartier, 2006. 464 p.
Rousseau D. Les droits de l’Homme de la troisième génération in Droit constitutionnel et droits de l’Homme. Paris: Economica, 1987. 346 p.
Sudre F. Droit international et européen des Droits de l’Homme. Paris: PUF, 1989. 488 p.
Velu J., Ergec R. La Convention européenne des droits de l’homme Bruxelles: Bruyant, 1990. 1185 p.
Voicu M. Protecția Europeană a Drepturilor Omului, teorie și jurisprudență. București: Lumina Lex, 2001. 745 p.
Voicu M. Introducere in dreptul european. București: Universul Juridic, 2007. 240 p.
Surse din jurisprudența CEDO
CEDO, Affaire linguistique belge c. Belgiei, din 23.07.1968
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Airey vs. Irlanda, din 09.10.1979
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, ASITO c. Moldovei, din 24.04.2007
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Baroul PARTNER-A c. Moldovei din 16.07. 2009.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Beian c. Romania, din 07.02.2008
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Brumărescu împotriva României , din 28.10.1999.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Bujnița c. Moldovei din 16.01.2007
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
Dombo Beheer B.V. v. Olanda, din 27.10.1993.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Dacia SRL c. Moldovei din 18.03.2008
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Delcourt vs. Belgia, din , 17.01.1970
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Ermicev c. Moldovei, din 08.08.2006
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Golder vs. Regatul Unit din 21.02.1975
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Hornsby v.Grecia, din 19.03.1997.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Imbroscia v.Elveția, din 24.111.1993.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, IPTEH SA și alții c. Moldovei , din 24.11.2009
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Istrate c. Moldovei, din 13,06,2006
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Marcks împotriva Belgiei, din 13.07.1979
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Moldovahidromaș c. Moldovei din 04.04.2006
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
Ninn-Hansen v. Danemarca, din 18.05.1999
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, OFERTA PLUS S.R.L. c. Moldovei, din 24.,4.2007
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Cauza Pakelli vs. R.F.G, din . 25.04.1983
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Piersack contra Belgiei, din 01.10.1982
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
Popov v .Moldova din 06.12.2005
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Vidal v. Belgia, din 22.04.1992
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
Site Internet
Counsil of Europe [online]. http://www.Coe.int/ (citat 3.04.2015)
Registrul actelor normative ale Republicii Moldova [online]. http://www.justice.md/ (citat la 3.04.2015).
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.1 din 12.08.1994.
http://www.lexjustice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496
Hotărâre privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a unor protocoale adiționale ale acestei Convenții, Nr.1298–XIII din 24.07.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.54-55/502 din 21.08.1997. http://www.lexjustice.md/
Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948. http://www.justice.md/md/trat/
Convenția europeană pentru protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, din 4.11.1950. http://www.coe.int.
Protocolul nr.14 la CEDO, ]n vigoare 1.06.2010. http://www.cedo.md/?go=articole&n=21
Regulamentul Curții Europene a Drepturilor Omului din 29 iulie 2009.http://www.coe.int.
Recomandarea nr. 1649 din 2004 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei
http://assembly.coe.int/Main.asp?link=/Documents/AdoptedText/ta04/EREC1649.htm
Statutul Consiliului Europei din 5 mai 1949 (STE.1 -1949)
http://conventions.coe.int/Treaty/EN/Treaties/PDF/Romanian/001-Romanian.pdf
Declarația Finală din februarie 2010 a Conferinței Interlaken privind viitorul Curții
http://www.eda.admin.ch/etc/medialib/downloads/edazen/topics/europa/euroc.Par.0132.File.tmp/final_fr.pdf
Legea nr.87 din 21.04.2011privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătorești. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.107-109 din 01.07.2011.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=339023
Monografii, articole de specialitate
Bârsan C. CEDO comentariu pe articole. București: All BECK, 2005. 900 p.
Berger, V., La jurisprudence de la Cour européenne des droits de l'homme. Paris: Economica, 1998. 783 p.
Burghental T., Weber R. Dreptul internațional al Drepturilor Omului. București: ALL, 1996. 228 p.
Charrier J. L., Chiriac A. Codul Convenției europene a Drepturilor Omului. Paris: Lexis Nexis SA, 2005. 475 p.
Cloșcă I., Suceavă I. Tratat de Drepturile Omului. București: Europe Nova, 1995. 481 p.
Creangă I., Gurin C. Drepturile și libertățile fundamentale. Sistemul de garanții. Chișinău: Tipografia Centrală, 2005. 245 p.
Duculescu V. Protecția juridica a drepturilor omului. Mijloace interne și internaționale. București: Lumina Lex, 1998. 479 p.
Duculescu V., Duculescu G. Justiția europeană – mecanisme, deziderate și perspective. București: Lumina Lex, 2002. 933 p.
Fuerea A. Manualul Uniunii Europene. București: Universul Juridic, 2006. 430 p.
Gomien D. Ghid (Vade mecum) al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Chișinău: Tipografia Centrală, 2006. 190 p.
Jofa C. Protecția Drepturilor Omului. Iași: Editura Fundației Chemarea, 2000. 243 p.
Gerard C. J. La Convention Européenne des Droits de l’Homme. Paris: Economica, 1989. 250 p.
Oberdorff H., Robert J. Libertes fondamentales et droits de l’homme. Montchrestien: Lextenso Editions, 2009. 864 p.
Petitti L.E., Decaux E., Imbert P.H. La Convention Européenne des droits de l’Homme. Commentaire article par article. Paris: Economica, 1999. 1230 p.
Purdă N. Protecția drepturilor omului. Mecanisme internaționale și naționale. București: Lumina Lex, 2001. 383 p.
Popescu C.L. Protecția internațională a Drepturilor Omului. Surse, instituții, proceduri. București: ALL Beck, 2000. 346 p.
Potângă A., Costachi Gh. Asigurarea Drepturilor Omului în lume. Chișinău: Epigraf, 2006. 606 p.
Reid K. Ghidul specialistului în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Chișinău: Cartier, 2006. 464 p.
Rousseau D. Les droits de l’Homme de la troisième génération in Droit constitutionnel et droits de l’Homme. Paris: Economica, 1987. 346 p.
Sudre F. Droit international et européen des Droits de l’Homme. Paris: PUF, 1989. 488 p.
Velu J., Ergec R. La Convention européenne des droits de l’homme Bruxelles: Bruyant, 1990. 1185 p.
Voicu M. Protecția Europeană a Drepturilor Omului, teorie și jurisprudență. București: Lumina Lex, 2001. 745 p.
Voicu M. Introducere in dreptul european. București: Universul Juridic, 2007. 240 p.
Surse din jurisprudența CEDO
CEDO, Affaire linguistique belge c. Belgiei, din 23.07.1968
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Airey vs. Irlanda, din 09.10.1979
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, ASITO c. Moldovei, din 24.04.2007
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Baroul PARTNER-A c. Moldovei din 16.07. 2009.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Beian c. Romania, din 07.02.2008
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Brumărescu împotriva României , din 28.10.1999.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Bujnița c. Moldovei din 16.01.2007
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
Dombo Beheer B.V. v. Olanda, din 27.10.1993.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Dacia SRL c. Moldovei din 18.03.2008
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Delcourt vs. Belgia, din , 17.01.1970
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Ermicev c. Moldovei, din 08.08.2006
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Golder vs. Regatul Unit din 21.02.1975
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Hornsby v.Grecia, din 19.03.1997.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Imbroscia v.Elveția, din 24.111.1993.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, IPTEH SA și alții c. Moldovei , din 24.11.2009
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Istrate c. Moldovei, din 13,06,2006
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Marcks împotriva Belgiei, din 13.07.1979
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Moldovahidromaș c. Moldovei din 04.04.2006
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
Ninn-Hansen v. Danemarca, din 18.05.1999
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, OFERTA PLUS S.R.L. c. Moldovei, din 24.,4.2007
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Cauza Pakelli vs. R.F.G, din . 25.04.1983
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Piersack contra Belgiei, din 01.10.1982
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
Popov v .Moldova din 06.12.2005
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Vidal v. Belgia, din 22.04.1992
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
Site Internet
Counsil of Europe [online]. http://www.Coe.int/ (citat 3.04.2015)
Registrul actelor normative ale Republicii Moldova [online]. http://www.justice.md/ (citat la 3.04.2015).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Principiile Sistemului Conventiei Europene A Drepturilor Omului (ID: 129094)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.