Principiile Procesului Penal Au Scopul de a Asigura Infaptuirea Politicii Penale

INTRODUCERE

Principiile procesului penal au scopul de a asigura înfăptuirea politicii penale.

Principiile fundamentale ale procesului penal constituie un ajutor principal pentru organele judiciare, când acestea se confruntă în practică cu anumite situații complexe, cu grad mare de dificultate, care nu sunt complet sau pe deplin reglemntate, situații pentru care nu există norme juridice.

Noul Cod de procedură penală consacră în primul titlu o serie de principii noi, alături de cele clasice, cum ar fi separarea funcțiilor judiciare (articolul 3), ne bis in idem (articolul 6), caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal (articolul 8).

Sistemul principiilor fundamentale ale procesului penal se compune în prezent din următoarele reguli de bază: legalitatea procesului penal, separarea funcțiilor judiciare, prezumția de nevinovăție, aflarea adevărului, nonbis in idem, oficialitatea procesului penal, garantarea dreptului la un proces echitabilși termenul rezonabil al procesului penal, garantarea libertății și siguranței persoanei, garantarea dreptului la apărare, respectarea demnității umane și a vieții private, limba în care se desfășoară procesul penal și dreptul la interpret și egalitatea persoanelor în procesul penal.

Principiul respectării demnității umane și a vieții private este consacrat în articolul 11 din Noul Cod de procedură penală, potrivit acestui principiu, orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnității umane.

Supunerea unei persoane la la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante, este pedepsită de lege. De asemnea este interzisă obținerea unor probe prin tortură, tratamente inumane ori degradante.

Acest principiu a fost consacrat ca urmare a aderării României în octombrie 1990 la Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente inumane sau degradante, adoptată la New York în 1984.

În lucrarea de mai jos, am abordat principiul respectării demnității umane atât din punct de vedere internațional (“ Declarația Universală a Drepturilor Omului ”, “Convenția împotriva torturii” și “ Convenția Europeană a Drepturilor Omului ” ) cât și din punct de vedere intern.

Principiul respectării demnității umane presupune egalitatea șanselor tuturor oamenilor, a fi demn înseamnă a avea autoritate morală, adică a fi corect, onest, a-i respecta pe ceilalți și a te bucura în același timp de respectul lor.

CAPITOLUL I

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI PENAL

I.1.  Noțiunea de principiu fundamental.

La baza fiecărei reglementări procesuale stau principiile fundamentale care au scopul de a asigura înfaptuirea politicii penale. Obiectul activității procesuale penale constă in realizarea scopurilor și sarcinilor justiției.

Noțiunea de principiu al dreptului procesual penal.

Putem defini principiu al dreptului procesual penal acea clasă teoretică cu implicații practice extinse care s-au evidențiat în gândirea juridică și în știința dreptului procesual penal. În legislațiile mai multor țări, la baza normelor juridice stau aceste principii fundamentale care sunt reflectate in concepția tuturor statelor.

Vechiul cod de procedură penală, intrat în viguare în anul 2009 cuprindea în primul capitol intitulat „ Scopul și regulile de bază ale procesului penal ” ,norme care au fost clădite având ca bază principiile fundamentale ale dreptului procesual penal, acestea erau cuprinse în articolele 2-8.

Abordarea principiilor procesului penal român se face ținând cont de reglementariile din trecut, care nu mai coincid cu cele din ziua de azi, în care se impun anumite modificari legislative pentru a se putea atinge un ideal universal admis in materie juridică.

Principiile fundamentale ale procesului penal constituie un ajutor principal pentru organele judiciare, când acestea se confruntă în practică cu anumite situații complexe, cu grad mare de dificultate, care nu sunt complet sau pe deplin reglemntate, situații pentru care nu există norme juridice. Pentru aceste cazuri speciale, principiile fundamentale ale procesului penal pot fi definite ca fiind salvarea organelor judiciare, deoarece aceste principii sunt principala soluție a cauzelor penale si mai presus de orice ele sunt în conformitate cu realizarea justiției și înfaptuirea politicii penale a statului.

Autorii din literatura de specialitate atrag atenția asupra faptului că nu trebuie confundată noțiunea de principiu al dreptului procesual penal cu regulile procesului penal. Noțiunea de principiu fundamental al procesului penal poate fi reținută numai în sensul de regulă care stă la baza întregii activități procesuale și de aceea nu pot fi considerate ca fiind asemenea principii regulile care privesc una din fazele procesului penal. În unele lucrari s-a încercat o clasificare a principiilor procesului penal si anume: principii derivate, principii generale, principii comune și principii instituționale.

Noul Cod de procedura penală cuprinde în primul capitol: “ Principiile și limitele aplicării legii pocesuale penale ”, norme care au ca baza principiile dreptului procesul penal (articolele 2-12).

Parlamentul României a ratificat Convenția Europenă pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, fapt care a dus la introducerea în Noul Cod de procedură penală a principului dreptului la un proces echitabil și într-un termen rezonabil.

I.2.  Sistemul principiilor fundamentale ale procesului penal român.

În doctrină, noțiunea de sistem al principiilor se află în strânsă legătură cu definiția scopului procesului penal. Articolul unu din vechiul cod de procedură penală prevede faptul că: “ procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel că orice persoană care a săvârsit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană vinovată să nu fie trasă la răspundere penală ”. În alin. 2, al aceluiași articol se prevede faptul că: “ procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertaților acesteia, la prevenirea infracțiunilor, precum și la educarea cetățenilor în spiritul respectarii legilor ”.

Noul Cod de procedură penală intrat în viguare de la 1 februarie 2014,prevede în articolul 1 normele de procedură penală și scopul acestora.

Astfel, în articolul 1 alineatul 1 se prevede că: “ Normele de procedură penală reglementeză desfășurarea procesului penal și a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală ”, iar alineatul 2 se prevede că: “ Normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuțiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părților și ale celorlalți participanți în procesul penal astfel încât să fie respectate prevederile Constituției, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum și ale pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte ”.

După anul 1989 s-au produs mari schimbări în domeniul dreptului procesual penal, începând cu Legea nr. 32/1990, Legea nr. 45/1990, Legea nr.104/1990, Legea nr.45/1993, Legea nr 141/1996, O.U.G. nr.207/2000, aprobată si modificată prin legea nr. 281/2003 și O.U.G. nr. 66/2003 aprobată prin Legea nr.359/2003 și O.U.G. nr. 109/2003 precum și Legea nr. 255/2013( legea pentru punerea în aplicare a Noului Cod de procedură penală). Aceste reglementări facute in mod treptat au avut ca scop să europenizeze legislația noastră procesual penală.

Modificările aduse au avut scopul de a face compatibile normele noastre procesuale penale cu cele ale statelor membre ale Uniunii Europene, aceste modificări urmăresc să promoveze totodată și apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetătenilor precum și interesele individului.

În concordanța cu aceste modificări și completări, vechea reglementare a consacrat principiile fundamentale ale procesului penal în articolele 2-8 din . Aceste principii sunt: principiul legalității oficialității procesului penal, principiul aflării adevărului, rolul activ, garantarea libertății persoanei, principiul respectării demnității umane, principiul garantării dreptului la apărare, limba în care se desfăsoară procesul penal, folosirea limbii oficiale prin interpret.

În Noul Cod de procedură penală, intrat în viguare la 1 februarie 2014, principiile fundamentale ale dreptului procesual penal sunt consacrate în articolele 2-13.

Noul Code de procedură penală consacră în primul titlu o serie de principii noi, alături de cele clasice, cum ar fi separarea funcțiilor judiciare (articolul 3), ne bis in idem (articolul 6), caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal (articolul 8 ). În titlul IV, privind Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii este consacrat un alt principiu nou, anume principiul loialității în obținerea probelor (articolul 101).

Comparând aceste principii cu principiile internaționale europene, sau cu principiile rezultate din Constituția României, putem spune că ele sunt nesatisfacătoare. Prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale și prevederile din recenta Constituție a României emană noi principii specifice procesului penal din Statele Uniunii Europene în afară de principiile actuale sau cele prevazute de articolele 2-8 în vechiul codul de procedură penală. De exemplu, în Codul de procedură penală din Franța și Belgia, au fost introduse principii noi generale ale procesului penal.

Din analiza textelor Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, a dispozițiilor Codului de procedură penală francez și belgian și examinarea sau interpretarea prevederilor din recenta Constituție a României, care privesc aspecte procesuale penale, putem considera că noile principii fundamentale ale procesului penal, care sunt necesare pentru a fi adaugate în conformitate cu legislatia europeană și desfasurarea procesului penal sunt următoarele: principiul dreptului la un proces echitabil si într-un termen rezonabil, principiul prevalenței normelor procesual penale prevăzute în convențiile și tratatele ratificate de România ( celor din dreptul procesual penal intern), principiul egalității de arme (aceleasi atât pentru acuzare, cât și pentru apărare, pentru echilibrarea drepturilor părților), principiul respectării dreptului la tăcere (dreptul de a nu face declarație contra sie însuși), principiul dreptului persoanei de a fi informată cu privire la natura acuzației aduse și dreptul de a fi asistată de un apărator, principiul garantării controlului judecătoresc asupra actelor, măsurilor și soluților adoptate in cursul urmăririi penale (instrucției penale) și principiul garantării drepturilor victimei.

Aceste principii nu rezultă doar din prevederile Convenției și a codurilor de procedură penală a statelor europene, însăsi Constituția României revizuită consacră aceste principii. Astfel, principiul dreptului la un proces echitabil și într-un termen rezonabil, îl găsim în dispozițiile articolul 21 alinneatul 3 din Constituție. Acest articol prevede expres faptul că părțiile au dreptul la un proces echitabil și au dreptul de a le fi soluționate cauzele într-un termen rezonabil. Aceasta prevedere a fost luată din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului (articolul 6 din Convenție) și adaugată în Constituția României revizuită la 18-19 octombrie 2003.

Între principiile procesului penal există o legatură strânsă deoarece aplicarea unuia dintre principii nu se poate face fară respectarea tuturor principiilor. De reținut este faptul că toate principiile procesului penal sunt înscrise în lege, nici un principiu nu se poate încadra în afara legii.

Sistemul principiilor fundamentale ale procesului penal se compune în prezent din următoarele reguli de bază:

1.Legalitatea procesului penal

2.Separarea funcțiilor judiciare

3.Prezumția de nevinovăție

4.Aflarea adevărului

5.Nonbis in idem

6.Oficialitatea procesului penal

7.Garantarea dreptului la un proces echitabilși termenul rezonabil al procesului penal

8.Garantarea libertății și siguranței persoanei

9.Garantarea dreptului la apărare

10.Respectarea demnității umane și a vieții private

11.Limba în care se desfășoară procesul penal și dreptul la interpret

12.Egalitatea persoanelor în procesul penal

I. 3. – Sistemul de principii fundamentale consacrate de Codul de procedură penală și Constituția României 

1. Principiul legalității procesuale

Procesul penal este o activitate reglementată de lege, desfășurată de organele competente, cu participarea părților și a altor persoane, în scopul constatării la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel ca oricare persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penala.

Acest principiu este consacrat în articolul 2 din Noul Cod de procedură penală: “ Procesul penal se desfășoară potrivit dispozițiilor prevăzute de lege ”. Același principiu a fost consacrat tot în articolul 2 alineatul 1din Vechiul Cod de procedură penală: “ Procesul penal se desfășoară atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății, potrivit dispozițiilor prevazute de lege ”.

În vechiul Cod de procedură penală tot în articolul 2, alineatul 2 era consacrat principiul oficialității și prevedea: “ Actele necesare desfășurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel ”.

Procesul penal începe din oficiu, nu este nevoie de sesizarea vreunui individ ca organul judiciar să pornească procesul. Principiul oficialității are ca efect stingerea procesului penal numai in condiții de soluționare definitiva a cauzei. Acest principiu exclude posibilitatea pentru părți de a opri continuarea procesului penal, stingerea cauzei se face doar de către organul judiciar.

Potrivit articolului 51 din “ Constituție respectarea legiilor este obligatorie pentru fiecare individ in parte ”.

Principiul cuprins în această regulă de bază privește legalitatea procesuală în realizarea justiției penale, legalitatea substanțială a acesteia fiind asigurată prin incidența principiului fundamental de drept penal al legalității incriminărilor și sancțiunilor de drept penal. Principiului nullum crimen sine lege și nulla poena sine lege din dreptul penal îi corespunde în dreptul procesual penal principiul nulla justitia sine lege.

Principiul legalității rezultă din toată reglementarea constituțională. În Constituție nu este proclamată expres legalitatea ca principiu al dreptului procesual penal, însă legea fundamentală se referă la acest principiu într-o normă precisă. În articolul 23 alineatul 9 din Constituția României se înscrie regula că “ nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii ”.

În Vechiul Cod de procedură penală , la articolul 2 se prevedea că principiul legalității se aplică atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății.

Regula de bază a întregului proces penal o reprezintă legalitatea, aceasta se aplica în egală măsură atât înainte cât și după rămânerea definitivă a hotărârii.

Legalitatea in procesul penal trebuie respectată si prezintă o mare importanța pentru respectarea drepturilor si libertățiilor cetățenesti, pentru organele judiciare un sprijin, conferindu-le acestora posibilități de luare împotriva împricinaților a unor măsuri de precauție cum ar fi: reținerea, arestarea preventivă, aplicarea de sechestre, efectuarea de percheziții, ridicarea de obiecte.

2. Principiul separării funcțiilor judiciare

Acest principiu este consacrat în articolul 3 din Noul Cod de procedură penală, care prevede la alineatul 1: “ În procesul penal se exercită următoarele funcții judiciare: a) funcția de urmărire penală; b) funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; c) funcția de cerificare a legalității trimiterii sau netrimiterii în judecată; d) funcția de judecată ”.

Pe parcursul soluționării unei cauze penale distingem 3 importante funcții judiciare, acestea sunt: acuzarea (sau învinuirea), apărarea și jurisdicția (sau funcția de rezolvare a conflictului de drept penal substanțial dedus instanțelor de judecată), aceste funcții se exercită separat, de autorități judiciare distincte.

Legiuitorul noului Cod de procedură penală a reglementat cele patru funcții judiciare, acesta a menționat expres faptul că “ în desfășurarea aceluiași proces penal exercitarea unei funcții judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcții judiciare, cu excepția celei prevăzute la alineatul 1 litera c), care este compatibilă cu funcția de judecată ”. (articolul 3 alineatul 3 din Noul Cod de procedură penală.).

3. Principiul prezumției de nevinovăție

Acest principiu este consacrat în articolul 4, în Noul Cod de procedură penală și prevede în alineatul 1: “ Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă ”.

Principiul prezumției de nevinovăție a fost menționat prima oară în Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului elaborată în timpul Revoluției Franceze.

În Constituția României acest se menționează despre acest principiu în articolul 23, alineatul 11: “ până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată ”.

În cadrul aceluiași articol, în alineatul 2 se precizează că: “ după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului ”. Prezumția de nevinovăție va fi răsturnată după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare cu efecte “ erga omnes ” (față de oricine).

4. Principiul aflării adevărului

Principiul aflării adevărului este consacrat în articolul 5, alineatul 1 din Noul Cod de procedură penală: “ Organele judiciare au obligația de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu  privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului ”.

În Vechiul Cod de procedură penală acest principiu era consacrat în articolul 3 și prevedea: “ În desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului ”.

Consider că aflarea adevarului trebuie să fie acea concordanță care trebuie să existe între concluziile organelor juridiare și realitate.

Acest principiu îl regasim în legislația mai multor țări, aflarea adevărului fiind desemnată ca o regulă de bază în activitatea procesual penală.

5. Principiul Ne bis in idem

Principiul non bis in idem a fost consacrat în articolul 6 în Noul Cod de procedură penală și constă în faptul că: “ Nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și sub altă încadrare juridică ”.

Ne bis in idem se traduce: „ nu de două ori pentru aceeași vină ”,acestă regulă a guvernat înca din cele mai vechi timpuri. Acest principiu îl aplicăm atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată.

6. Principiul oficialității în materia punerii în miscare și a exercitării acțiunii penale

Acest principiu este consacrat în articolul 7 din Noul Cod de procedură penală. În alineatul 1 al aceluiași articol este prezentată obligația procurorului de a pune în mișcare și de a exercita acțiunea penală din oficiu atunci când există probe din care rezultă săvârșirea unei infracțiuni și nu există vreo cauză legală de împiedicare, alta decât cele prevăzute la alineatele 2 și 3.

Principiul prezentat mai sus se regăsește în toate legislațiile procesual penale din lume.Principiul oficialității în materia punerii în miscare și a exercitării acțiunii penale, acționează în faza urmăririi penale și presupune obligația organelor de cercetare penală de a începe urmărirea penală, de a efectua actele de cercetare, precum și obligația procurorului de a dispune trimiterea în judecată atunci când sunt întrunite condițiile prevăzute de lege.

În cazul infracțiuniilor, unde este necesară plângerea prealabila a persoanei vătămate pentru începerea urmăririi penale, principiul oficialității în materia punerii în miscare și a exercitării acțiunii penale este îngradit. Toate aceste limitări ale principiul oficialității se justifică prin necesitatea protejării intereselor unor persoane fizice atunci când acestea au suferit atingeri.Pentru a proteja drepturilor și intereselor persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă, articolul 19 alineatul 3 din Codul de procedură penală instituie obligația procurorului de a porni și exercita din oficiu acțiunea civilă atunci cel vătămat este o astfel de persoană.

7. Principiul garantării caracterul echitabil și termenului rezonabil al procesului penal

Acest principiu este consacrat în articolul 21 alineatul 3 din Constituție: “ Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil ”, precum și în articolul 8 din Noul Cod de procedură penală și constă în faptul că: “ Organele judiciare au obligația de a desfășura urmărirea penală și judecata cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali, astfel încât să fie constatate la timp și în mod complet faptele care constituie infracțiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil ”.

Originea acestui principiu o regăsim în dispozițiile articolul 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, Convenție ratificată de țara noastră încă din anul 1994.Potrivit acestui articol: “ orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege care va hotărî asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa ”.

8. Principiul garantării libertății și siguranței persoanei

Libertatea individuală este consacrată de Constituția României în articolul 23.

Principiul garantării libertății și siguranței persoanei îl regăsim în articolul 9 din Noul Cod de procedură penală intrat în viguare la 1 februarie 2014, dreptul la libertate și siguranță este garantat oricărei persoane pe tot parcursul procesului penal.

Din acest articol deducem că cercetarea si judecarea în stare de libertate este norma de conduită, niciunei pesoane nu i se poate îngradi dreptul de a nu fi supusă vreunei forme de restrângere a libertății (reținerea, arestarea), decât în cazurile prevăzute expres de lege.

9. Principiul garantării dreptului la apărare

Acest principiu este cunoscut înca din cele mai vechi zile, înca din vremea dreptului roman scavul nu putea să fie judecat fără să fie apărat.

Principiul garantării dreptului la apărare este consacrat atât de Constituția României, cât și în Codul de procedură penală, astfel, potrivit articolului 10 alineatul 1 din Codul de procedură penală părțile și subiecții procesuali principali au dreptul de a se apăra ei înșiși sau de afi asistați de avocați în tot cursul procesului penal.

Înca din 1948 dreptul de apărare a fost consacrat în Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Conform alineatului 2 al articolului 10 din cod, părțile, subiecții procesuali principali și avocatul au dreptul să beneficieze de timpul și înlesnirile necesare pentru pregătirea apărării

Organele judiciare au abligația de a-i aduce la cunostiință suspetului, înainte de a i se lua prima declarație, despre pricina pentru care este învinuit, încadrarea juridică a faptei, dreptul de a nu face nici o declarație, dreptul de a fi asistat de un apărător etc. Dacă invinuitul sau inculpatul nu are un apărător ales, organul judiciar va dispune numirea unui aparător din oficiu în cazurile prevăzute de lege.

Suspectul are dreptul să consulte dosarul de urmărire penală, are dreptul să propună probe prin avocat în condițiile legii.

În cadrul procesului penal ascultarea învinuitului sau inculpatului nu reprezintă doar un mijloc de probă ci și o posibilitate de exercitare a dreptului la apărare. Dreptul la tăcere este de asemenea tot o formă a dreptului de apărare.

10. Principiul  respectării demnității umane și a vieții private

Principiul respectării demnității umane și a vieții private este consacrat în articolul 11 din Noul Cod de procedură penală, potrivit acestui principiu, orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnității umane.

Supunerea unei persoane la la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante, este pedepsită de lege. De asemnea este interzisă obținerea unor probe prin tortură, tratamente inumane ori degradante.

Prevederile acestui principiu sunt consecința aderării României în anul 1990 la Convenția împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente cu cruzime, degradante sau inumane.

Principiul respectării demnității umane și a vieții private este consacrat și de Constituția României în articolul 22 alineatul 2, care prevede: “ Nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant ”.

În Vechiul Cod de procedură penală acest principiu era consacrat în articolul 5: “ orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnității umane, supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane sau degradante fiind pedepsită prin lege ”.

Mijloacele de probă obținute în mod ilegal, de exemplu: violențe, amenințări, mijloace de constrângere etc, nu pot fi folosite în procesul penal.

Încălcarea acestui principiu duce la săvârsirea infracțiunilor de tortură, arestare nelegală și cercetare abuzivă.

Principiul respectării demnității umane și a vieții private este consacrat încă din secolul XX în diferite convenții cum ar fi: Declarația Universală a Drepturilor Omului, Statutul Curții Penale Internaționale,cele 4 Convenții de la Geneva din 1949, Convenția Organizației Națiunilor Unite, Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În articolul 117 din Noul Cod de procedură penală legiuitorul reglementează persoanele care au dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martor:

“ (1) Au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor următoarele persoane:

a) soțul, ascendenții și descendenții în linie directă, precum și frații și surorile suspectului sau inculpatului;

b) persoanele care au avut calitatea de soț al suspectului sau al inculpatului.

(2) După comunicarea drepturilor și obligațiilor potrivit art. 120, organele judiciare comunică persoanelor prevăzute la alin. (1) dreptul de a nu da declarații în calitate de martor.

(3) Dacă persoanele prevăzute la alin. (1) sunt de acord să dea declarații, în privința acestora sunt aplicabile dispozițiile privitoare la drepturile și obligațiile martorilor.

(4) Persoana care îndeplinește una dintre calitățile prevăzute la alin. (1) în raport cu unul dintre suspecți sau inculpați este scutită de obligația de a depune mărturie și împotriva celorlalți suspecți sau inculpați, în cazul în care declarația sa nu poate fi limitată doar la aceștia din urmă ”.

11. Limba în care se desfășoară procesul penal și dreptul la interpret

Acest principiu este consacrat în Noul Cod de procedură penală în articolul 12, acesta relevă limba oficială în care se desfășoară procesul penal respectiv limba romană.

Acest principiu este specificat și de articolul 128 alineatul 1din Constituția României: “ Procedura judiciară se desfășoară în limba română ”.

Cetătenii români care aparțin minorităților naționale beneficiează de dreptul de a se exprima în limba maternă în fața instanțelor de judecată, actele procedurale se întocmesc însă în limba română.

Persoanelor care nu vorbesc limba romană, sau persoanelor care nu se pot exprima în limba romană, li se sigură un interpret sau un traducător, în mod gratuit de către stat.

Interpreții si traducătorii folosiți în cursul procesului penal trebuie să fie autorizați.

12. Principiul egalității persoanelor în procesul penal

Principiul egalității persoanelor în procesul penal este consacrat în articolul 16 alineatul 1 din Constituția României și denotă ideea că cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fară privilegii și fără discriminări. Acealasi principiu este prevăzut și de articolul 7 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Justiția este realizată de către organele judiciare în mod egal pentru toți, făra discriminare de rasă, naționalitate, etnie, limba, religie, orintare sexuală, sex, opinie, avere, condiție socială și multe alte criterii discriminatorii.

Acest principiu presupune: dreptul de a te adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților cetățenești și a celorlalte interese legitime ocrotite de legea penală; dreptul la un tratament egal al părților pe tot parcursul procesului penal; imparțialitatea tuturor organelor judiciare față de părți; existența aceluiași sistem de organe judiciare pentru toate părțile; derogările sunt excepții generate de anumite rațiuni în vederea mai bunei administrări a justiției și nu creează privilegii ori situații discriminatorii pentru anumite persoane.

CAPITOLUL II

PRINCIPIUL RESPECTĂRII DEMNITĂȚII UMANE PE PLAN INTERNAȚIONAL  

II.1. Protecția integrității fizice și morale a omului și principiul respectării demnității umane în “ Declarația Universală a Drepturilor Omului ”, “Convenția împotriva torturii ” și “ Convenția Europeană a Drepturilor Omului ”.

Problema drepturilor omului ocupă un rol important în acțiuniile politice ale statelor, în zilele noastre acesta este un subiect de mare discuție, de exemplu în anumite reuniuni internaționale, lucrări de specialitate precum si în dezbateri publice.

Cel mai important moment cu privire la rolul Organizației Națiuniilor Unite îl reprezintă redactarea și adoptarea de către Adunarea sa generală, la 10 decembrie 1948, a Declarației Universale a Drepturilor Omului. Textul Declarației Universale a Drepturilor Omului a rămas în istorie ca fiind primul act de drept internațional public în care se enumeră anumite drepturi recunoscute oricărui individ.

În partea introductivă a Declarației Universale a Drepturilor Omului se precizează că “ recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor egale și inalienabile pentru toți consituie fundamentul libertății, justiției și păcii în lume” și că “este esențial ca drepturile omului să fie protejate printr-un regim juridic adevărat, pentru ca acesta să nu fie constrâns, ca suprem recurs, la revoltă împotriva tiraniei și opresiunii ”.

Art. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului precizează că “ toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de celelalte în spiritul fraternității ”.

Atingerea adusă integrității persoanei se sancționează de către lege, dacă această atingere a integrității se impune din motive speciale (ea se face prin lege în condițiile articolul 49 din Constituția României, de exemplu: recoltarea de probe de sânge pentru dovedirea intoxicației alcoolice, vaccinarea pentru combaterea unei epidemii).

Articolul 26 prevede dreptul fundamental la viață și la integritate fizică și psihică, astfel autoritățiile statului sunt obligate la respectarea vieții intime, familiale și private și la ocrotirea împotriva oricăror atingeri acestor drepturi.

Judecătorii au obligația de a declara ședință secretă dacă publicitatea în cazul respectiv ar afecta viața intimă, familială și privată. Este interzisă ascultarea, înregistrarea sau transmiterea imaginilor sau a valorilor unei persoane, fără consimțământul acesteia, este interzisă, de asemenea, aducerea la cunostință publică a aspectelor din viața conjugală a persoanelor.

Articolul din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că “ nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradant ”. Potrivit acestui articol fiecare persoană fizică are dreptul de a dispune de ea însăși, de ființa sa, de integritatea sa fizică, de libertatea sa si de corpul său, fără a încălca însă drepturile si libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. Nu trebuie să confundăm dreptul persoanei de a dispune de corpul său cu dreptul de sinucidere.

Datorită trecutului și suferinței milioanelor de oameni: bărbați, femei și copii în lagărele si celulele de închisoare din Rusia stalinistă sau Germania nazistă, dupa al doilea război mondial, aceasta șocare a omenirii a dus la formarea Națiunilor Unite determinând adoptarea “Declarației Națiunilor Unite Asupra Protejării Tuturor Persoanelor de la Tortură sau altă Pedeapsă sau Tratament Crud, Inuman ori Degradant”.

Această declarație definește tortura drept “ orice act prin care durerea sau suferința, indiferent că este fizică sau mentală, este produsă în mod intenționat prin sau la instigarea unei oficialități publice sau a unei alte persoane, pentru scopuri cum ar fi obținerea de informații sau mărturisiri de la condamnat sau de la o a treia persoană, pedepsindu-l pentru un act pe care l-a comis sau este suspectat de a-l fi comis, sau intimidarea lui sau a altor persoane ”.

Convenția Împotriva Torturii și altor Tratamente sau Pedepse Crude, Inumane sau Degradante este produsul a șapte ani de negocieri internaționale iar Consiliul General al Națiunilor Unite a adoptat-o prin consens la 10 decembrie 1948 – Ziua Drepturilor Omului. Convenția împotriva torturii obligă statele care au semnat și ratificat Tratatul să facă din tortură un delict care trebuie pedepsit. Nici o circumstanță – război, stare de urgență publică, ordine de la autorități – nimic nu poate fi invocat pentru a justifica tortura, sub incidența Convenției Împotriva Torturii.

Pe plan regional, european, drepturile civile și politice sunt apărate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care instituie posibilitatea introducerii unei plângeri individuale împotriva unui stat semnatar pentru o pretinsă încălcare a unui drept astfel protejat.

Tratat regional și multilateral, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cuprinde elementele formale constitutive ale unui asemenea izvor de drept internațional public, respectiv preambulul și conținutul său.

În articolul 3, Convenția Europeană reia, in termeni identici, prevederea cuprinsă în articolul 5  al Declarației Universale a Drepturilor Omului: “ Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepeselor sau tratamentelor inumane ori degradante ”. Această dispoziție are ca scop apărarea integrității fizice și morale a persoanei, demnitatea ei.

Interdicția impusă de articolul 3 este absolută; nici o derogare de la dispozițiile sale nu este permisă de Convenție, acest drept apărând  ca intangibil. Dreptul de a nu fi supus la tratamente contrare demnității omului este un atribut inalienabil al persoanei umane, întemeiat pe valorile centrale ale “ patrimoniului comun ” al statelor membre ale Consiliului Europei, evocat în Preambulul Convenției.

Caracterul absolut al dreptului de a nu fi supus la tortură sau la pedepse ori tratamente inumane ori degradante interzice statelor să invoce, în această materie, principiul proporționalității.

Pentru a cădea sub incidența dispozițiilor articolul 3, “tratamentul ” determinat aplicat victimei trebuie să depășească un anumit “ prag de gravitate ”. Astfel, în cauzele examinate pe terenul acestui text, trebuie determinat punctul de la care suferința produsă unei persoane nu poate fi considerată o simplă “ brutalitate ” produsă, de exemplu, atunci când aceasta s-ar opune la arestarea ei, ci este suficient de gravă pentru a fi calificată ca tratament inuman sau degradant sau chiar tortură.

Conform dispozițiilor articolul 3 din Convenție, este de observat că, după modelul Declarației Universale, formularea sa cuprinde “ tratamente ” aplicate unei persoane ce pot primi calificări diferite, fără a defini nici unul dintre ele și fără a stabili o anumită ierarhie între ele.

Pentru a se aplica dispozițiile articolul 3 din Convenție, trebuie luați în considerare mai mulți factori, împreună sau separat: contextul în care s-au produs faptele incriminate, durata “ tratamentului ” aplicat, efectele sale fizice sau psihice asupra persoanei care le-a suferit, sexul, vârsta și starea sa de sănătate.

Autorii Convenției fac o distincție între actele de tortură, care reprezintă un tratament crud, cu suferințe psihice și fizice  deosebite pentru victimă și alte tratamente care, fără a produce suferințe de o asemenea intensitate, pot fi reținute totuși ca rămânând inumane sau degradante.

Prima interdicție editată de articolul 3 din Convenție privește tortura: “ orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere, sau suferințe puternice (intense) fizice sau psihice, în special cu scopul de a obține de la ea sau e la o terță persoană informații sau mărturii, de a o pedepsi pentru un act pe care ea sau o terță persoană l-a comis, sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei sau de a intimida sau face presiuni asupra unei terțe persoane, sau pentru orice alt motiv întemeiat pe orice formă de discriminare, atunci când o asemenea durere sau suferință sunt provocate de un agent al autorității publice sau de orice persoană ce acționează cu titlu oficial ori la instigarea sa sau cu consimțământul ei expres sau tacit ”.

Articolul 2 al Convenției O.N.U. împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante impune statelor contractante să ia măsuri legislative administrative, judiciare și alte măsuri eficace pentru a împiedica săvârșirea de acte de tortură pe teritoriul aflat sub jurisdicția lor, iar dispozițiile articolului 4 din aceeași Convenție le obligă să incrimineze asemenea acte în cadrul legislației lor penale interne.

O agresare fizică sau verbală, spontană sau de durată, săvârșită asupra unei persoane de către agenți ai statului care, de regulă, exercită o anumită autoritate asupra victimei, poate să nu prezinte intensitatea impusă pentru a fi calificată tortură. nu mai puțin, ea va cădea sub incidența dispozițiilor articolului 3 din Convenție dacă va constitui un „ tratament inuman ” sau un „ tratament degradant ”. Ca și în cazul torturii, aplicarea unor asemenea „ tratamente ” unei persoane constituie o gravă atingere a demnității sale, interzisă cu desăvârșire de Convenție.

Suferințele fizice sau/și psihice pe care ele le provoacă victimei nu ating intensitatea rezultată din actele de tortură, dar sunt, oricum, cauzate victimei. Spre deosebire de tortură și tratamentele inumane, tratamentele degradante pot fi aplicate fără intenția de a înjosi victima.

În cauza Irlande c/Royaume-Uni, din anul 1978, Curtea Europeană a definit pentru prima dată „ tratamentele inumane ” ca fiind acele acte prin care se provoacă victimei leziuni sau vii suferințe fizice și morale, susceptibile de a-i produce puternice tulburări psihice. Aceste acte au a fi săvârșite cu intenția de a cauza suferințe intense victimei. După cum a reținut Curtea cu referire la tehnicile de interogatoriu de „ dezorientare ” sau de „ privare senzorială ” incriminate în aceeași cauză, „ utilizate cumulativ ”, cu premeditare și pe durata mai multor ore, ele au fost de natură să constituie tratamente inumane.

În jurisprudența sa, fosta Comisie a căutat să determine pragul de la care producerea de suferințe fizice și morale unei persoane constituie un tratament inuman. Astfel, ea a decis că nu constituie un tratament inuman: împiedicarea cuiva să consulte un anumit medic specialist, atunci când se putea asigura un tratament medical apropiat în alte condiții, administrarea forțată de medicamente specifice unui bolnav mintal internat într-o clinică psihiatrică, sub control judiciar, refuzul de a acorda unui tată divorțat dreptul de a avea legături personale cu copilul său atunci când acesta se dovedește a fi conform dispozițiilor articolul 8 din Convenție, obligația impusă unui asistent social care lucrează în cadrul unei asociații private, administrator al unui centru de readaptare a tinerilor toxicomani, de a depune mărturie într-o procedură judiciară angajată împotriva unui fost internat în acel institut.

Curtea Europeană a decis că folosirea forței fizice asupra unei persoane privată de libertate, atunci când acest lucru nu este strict necesar prin raportare la comportamentul acelei persoane este de natură să aducă atingere demnității umane și constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de articolul 3.

Comisia a afirmat faptul că expresia „ tratamente degradante ” are în vedere atingeri grave ale demnității umane, astfel că o măsură care este de natură să coboare statutul social al unei persoane, situația sau reputația ei poate fi considerată a constitui un asemenea tratament, în sensul articolului 3 din Convenție, dacă ea atinge „un anumit grad de gravitate”. La rândul ei, Curtea a statuat cu valoare de principiu în cauza Irlande c/Royaume-Uni, că un tratament aplicat unei persoane are a fi calificat „ degradant ” atunci când crează acesteia sentimente de teamă, de neliniște și de inferioritate, de natură a o umili, a o înjosi și, eventual, de a-i înfrânge astfel rezistența fizică și morală.

Instanța europeană a reținut într-o cauză că „ nimic nu probează existența unei veritabile intenții de a umili sau de a înjosi pe reclamant. Totuși, dacă trebuie ținut seama de problema de a se ști în ce măsură scopul tratamentului era de a umili sau înjosi victima, absența unui asemenea scop nu ar putea exclude într-o manieră definitivă constatarea unei încălcări a articolului 3 ”.

Deținerea unei persoane în arest preventiv și executarea pedepselor privative de libertate au pus probleme specifice pe seama articolului 3 din Convenție.

Pactul O.N.U și Convenția interamericană a drepturilor omului dispun în articolul 10, paragraf 2 respectiv în articolul 5, paragraf 2 că “ un deținut trebuie tratat în mod uman și cu respectul inerent demnității persoanei umane ”. În Convenția europeană a drepturilor omului nu se regăsește o asemenea dispoziție.

Instanța europeană a arătat că măsurile privative de libertate, oricare ar fi acestea, presupun prin ele însele, suferințe și umiliri. Totuși, nu s-ar putea considera că orice asemenea măsură ar fi de natură să înfrângă dispzițiile articolul 3, după cum nu se poate susține că acest text poate fi interpretat că ar impune autorităților statale obligația generală de a elibera un deținut înainte de termen pentru motive de sănătate, sau de a-l plasa într-un spital civil, spre a-i permite astfel să beneficieze de un tratament medical deosebit.

Articolul 3 impune statelor obligația de a veghea ca oricărui deținut să îi fie asigurate condiții care sunt compatibile cu respectul demnității umane și cu adoptarea unor modalități de executare a pedepsei privative de libertate de așa natură încât acesta să nu fie supus unor tratamente sau situații umilitoare ce ar excede nivelul inevitabil al suferințelor inerente detenției și care, având în vedere exigențele practice ale încarcerării, să-i asigure totuși condiții acceptabile de viață și de sănătate.

Curtea a reținut în mod judicios că un individ poate fi umilit prin simplul fapt al condamnării sale penale; totuși, ceea ce interesează, prin raportare la scopurile avute în vedere de articolul 3 al Convenției, este tocmai ca el să nu fie umilit nu prin simpla sa condamnare – se înțelege, pronunțată pentru o faptă penală dovedită, în fața unei instanțe independente și imparțiale, în urma unui proces echitabil – ci și prin modul de executare a pedepsei aplicate.

În acest sens, Curtea a decis că uzul forței fizice împotriva unei persoane private de libertate care nu s-a dovedit  strict necesar, raportat la comportamentul acelei persoane, este de natură să aducă atingere demnității umane și constituie, în principiu, o încălcare a dispozițiilor articolului 3. De asemenea, deținerea reclamantului într-o celulă rece și întunecată, cu o bandă pe ochi și lovirea lui în timpul interogatoriului în așa fel încât i-au rămas urme de răni pe corp și echimoze reprezintă un tratament inuman și degradant, în sensul acestor dispoziții.

Instanța europeană a considerat că obligarea unei persoane să poarte cătușe nu este de natură să pună, în mod normal, probleme pe terenul articolului 3 atunci când aceasta se impune, în condițiile unei arestări sau detenții legale, și nu presupune uzul forței fizice, ca, de altfel, nici expunerea publică a persoanei care le poartă, în limitele a ceea ce se consideră necesar, în circumstanțele situației date. Din acest punct de vedere interesează și comportamentul acestei persoane, anume dacă a opus rezistență la momentul arestării, dacă a încercat să fugă, să lovească pe alții sau să ascundă anumite probe.

De altfel, ca principiu general, Curtea a decis că uzul forței împotriva unei persoane privată de libertate, atunci când acesta nu apare ca strict necesar prin raportare la comportamentul persoanei constituie o atingere adusă demnității umane și, prin aceasta, în principiu, o încălcare a dispozițiilor articolului 3.

Izolarea senzorială totală a unui deținut poate constitui o formă a unui tratament inuman, nu același lucru se poate spune despre simpla privare de contact cu alți deținuți aplicată unui deținut periculos, ca și despre refuzul transferului reclamantului dintr-o închisoare engleză într-una scoțiană, pentru a facilita astfel vizitele logodnicei sale.

Pe plan general, instanța europeană a decis că dificultățile economice pe care le are o anumită țară nu sunt de natură s-o absolve de obligațiile ce-i revin pe terenul art. 3 din Convenție, de a asigura persoanelor care execută pedepse privative de libertate condiții de detenție compatibile cu dispozițiile acestui text.

Curtea Europeană a statuat că, alături de articolul 2, articolul 3 al Convenției consacră una dintre valorile fundamentale ale unei societăți democratice, și anume demnitatea umană.

  Problemele privitoare la expulzarea sau extrădarea străinilor prin raportare la dispozițiile articolului 3:

În baza principiului de drept internațional, statelor li se recunoaste atributul suveran al controlului intrării, șederii și îndepărtării străinilor de pe teritoriile lor; de altfel, nici Convenția și nici protocoalele sale adiționale nu consacră dreptul la azil politic.

Comisia a decis, încă din anii 1970, că expulzarea unei persoane poate, în unele circumstanțe excepționale, să apară contrară dispozițiilor Convenției, dacă există serioase temeri spre a se crede că ea ar urma să fie supusă, în statul în care va fi trimisă, la tratamente interzise de articolul 3 din Convenție, aceaste cu atât mai mult în situația în care cel expulzat riscă în acel stat o grea pedeapsă pentru motive politice, dacă el demonstrează că riscul la care este astfel expus este „ concret și grav ”.

Comisia a decis că nu constituie un tratament contrar dispozițiilor acestui text expulzarea unei persoane care se definește ca fiind împotriva serviciului militar, către un stat în care ea riscă o condamnare, chiar severă, pentru refuzul de a-și îndeplini obligațiile militare. Este discutabil dacă această soluție mai poate fi reținută în prezent din moment ce serviciul militar nu mai este obligatoriu în multe dintre țările membre ale Consiliului Europei.

Curtea a decis ca nenaționalii aflați în executarea unei pedepse privative de libertate, supuși, în același timp, executării unei decizii judiciare de expulzare nu pot, în principiu, revendică dreptul de a rămâne pe teritoriul statului contractant care aplică această măsură, spre a continua să beneficieze de asistență medicală, socială sau de alte asemenea măsuri, ce le sunt asigurate în închisoare de statul în cauză.

II. 2. – Consacrarea principiului respectării demnitații umane in legislatia internă

Constituția României stabileste prin articolul 1 alineatul 2 că ”România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român si idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate”.

Continuitatea juridică în protecția demnității și personalității omului de-a lungul timpului în reglementările constituționale românești a avut o mare importanță. Astfel, articolul 24 alineatul 2 din Constituția de la 1866 prevedea că: ” Delictele de presă sunt judecate de juriu”, iar articolul 105, că ” Juriul este statornicit în toate materiile criminale și pentru delictele politice și de presă”. Iar articolul 26 alineatul 4 din Constituția de la 1923, prevedea că ”Delictele de presă se judecă de jurați, afară de cazurile aici statornicite, care se vor judeca de tribunale ordinare, potrivit dreptului comun”, iar la litera c) figurează ”Calomniile, injuriile, difamațiile aduse particularilor sau funcționarilor publici, oricine ar fi, atinși în viața lor particulară sau în cinstea lor personală”.

Aceste prevederi constituționale au încercat să realizeze un echilibru astfel încât să nu se aducă atingere demnității umane și libertății de exprimare.

Dispozițiile constituționale își găsesc aplicare și garantare și prin dispozițiile penale.

Cele mai grave atingeri aduse demnității umane se produc prin infracțiunile de calomnie si insultă.

Infracțiuniile contra demnității umane au făcut de-a lungul timpului obiectul unor reglementări diferite cuprinse în Codul penal. Astfel, Codul penal al României din 1967 stabilește că insulta este aceea faptă ce constă în atingerea reputației unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin alte mijloace, ori prin expunere la batjocură, precum și fapta prin care se atribuie unei persoane un defect. Codul penal din 1968 stabilea că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părților înlătură răspunderea penală.

Calomnia a fost definită ca afirmarea ori imputarea în public a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevarată, ar expune acea persoană la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară, ori disprețul publicului. Calomnia are o definiție similară cu cea prevăzută de Codul penal în viguare, cu excepția pedepsei, pedeapsa pentru această infracțiune prevăzută în Codul penal de la 1968 era de la trei luni la un an sau amenda.

In codul penal din 1968 în capitolul IV erau prevăzute infracțiuni contra demnității și anume: în articolul 205 era prevăzută infracțiunea de isultă care prevedea: „Insulta reprezintă atingerea adusă onoarei ori reputației unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se pedepsește cu închisoare de la o lună la trei luni sau cu amendă”. În articolul 206 era prevăzută infracțiunea de calomnie: „Calomnia reprezintă afirmarea ori imputarea în public a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sanctiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispretul publicului, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 1 an sau cu amendă”.

Infracțiuniile contra demnității de la articolul 205 (insulta), respectiv 206 (calomnia), precum și articolul 207 au fost abrogate, codul penal fiind actualizat prin:

Legea nr. 278/2006 – pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi din 4 iulie 2006, Monitorul Oficial 601/2006;

Ordonanță de urgență nr. 58/2002 – privind modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal referitoare la infracțiuni contra demnității și infracțiuni contra autorității, precum și a unor dispoziții din Codul de procedură penală din 23 mai 2002, Monitorul Oficial 351/2002;

Ordonanță de urgență nr. 58/2002 – privind modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal referitoare la infracțiuni contra demnității și infracțiuni contra autorității, precum și a unor dispoziții din Codul de procedură penală din 23 mai 2002, Monitorul Oficial 351/2002.

CAP. III – CERINȚELE PRINCIPIULUI RESPECTĂRII DEMNITĂȚII UMANE

În vederea garantării acestui principiu, în Noul Codul penal a fost incriminată ca infracțiune distinctă tortura în articolul 282: “ (1) Fapta funcționarului public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat sau a altei persoane care acționează la instigarea sau cu consimțământul expres ori tacit al acestuia de a provoca unei persoane puternice suferințe fizice ori psihice:

a) în scopul obținerii de la această persoană sau de la o terță persoană informații sau declarații;

b) în scopul pedepsirii ei pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis;

c) în scopul de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane;

d) pe un motiv bazat pe orice formă de discriminare,

se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) a avut ca urmare o vătămare corporală, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Tortura ce a avut ca urmare moartea victimei se pedepsește cu închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(4) Tentativa la infracțiunea prevăzută în alin. (1) se pedepsește.

(5) Nicio împrejurare excepțională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război sau de amenințări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepție, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura. De asemenea, nu poate fi invocat ordinul superiorului ori al unei autorități publice.

(6) Nu constituie tortură durerea sau suferințele ce rezultă exclusiv din sancțiuni legale și care sunt inerente acestor sancțiuni sau sunt ocazionate de ele. ”

Respectarea principiului analizat presupune dreptul persoanei la integritate psihica si fizica. Tortura nu poate fi exercitata in nicio imprejurare, nici chiar in cazuri exceptionale (stare de razboi sau de amenintare cu razboiul, de instabilitate politica ), ordinul superiorului sau al unei autoritati publice neputand fi invocat pentru a o justifica. Legea prevede insa ca durerea sau suferinta rezultate exclusiv din sanctiunile legale inerente acestora nu constituie tortura. In cazul savarsirii unei infractiuni de tortura, tinand cont de gravitatea ei, fapta va fi judecata de catre tribunal, ca prima instanta.

Garanțiile se regăsesc în dispoziții ale Noului Codul de procedură penală, dar și în dispoziții ale Noului Codului penal. Astfel, în articolul 102 Cod de procedură penală se arată că este interzis a se întrebuința violențe sau alte mijloace de constrângere, promisiuni sau îndemnuri în scopul de a obține probe: “(1) Probele obținute prin tortură, precum și probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal.

(2) Probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.

(3) Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei.

(4) Probele derivate se exclud dacă au fost obținute în mod direct din probele obținute în mod nelegal și nu puteau fi obținute în alt mod.”

Principiul demnității umane se reflectă și în articolul 107 alineatul 1 din Noul Cod de procedură penală privind persoana suspectului sau a inculpatului: “ La inceputul primei audieri, organul judiciar adreseaza intrebari suspectului sau inculpatului cu privire la nume, prenume, porecla, data si locul nasterii, codul numeric personal, numele si prenumele parintilor, cetatenia, starea civila, situatia militara, studiile, profesia ori ocupatia, locul de munca, domiciliul si adresa unde locuieste efectiv siadresa la care doreste sa ii fie comunicate actele de procedura, antecedentele penale sau daca impotriva sa se desfasoara un alt proces penal, precum si cu privire la orice alte date pentru stabilirea situatiei sale personale. ”

De reținut este faptul că condițiile obținerii de declarații de la toate persoanele audiate într-o cauză penală sunt strict determniate de lege și numai declarațiile obținute în aceste condiții au valoare probantă.

CAP. IV – CONCLUZII

În concluzie, referitor la principalele aspectele descrise în lucrarea de mai sus, vom face o scurtă trecere prin cele mai esențiale noțiuni care descriu principiul respectării demnității umane.

Astfel, după cum am reliefat mai sus, putem deduce că principiile fundamentale ale procesului penal constituie un ajutor principal pentru organele judiciare, când acestea se confruntă în practică cu anumite situații complexe, cu grad mare de dificultate, care nu sunt complet sau pe deplin reglemntate, situații pentru care nu există norme juridice. Pentru aceste cazuri speciale, principiile fundamentale ale procesului penal pot fi definite ca fiind salvarea organelor judiciare, deoarece aceste principii sunt principala soluție a cauzelor penale si mai presus de orice ele sunt în conformitate cu realizarea justiției și înfaptuirea politicii penale a statului.

Așa cum am aratat mai sus, principiile procesului penal se afla într-un raport de conditionare reciprocă și interacțiune.

Potrivit legislației în viguare, au fost determinate 12 principii fundamentale ale dreptului procesual penal care au menirea de a identifica faptele care sunt considerate infracțiuni, astfel încât orice persoană care a săvarsit o infracțiune să fie trasă la răspundere potrivit vinovăției sale și nici o persoana nevinovată să nu fie trasă la răspundere.

Aceste principii sunt:

1.Legalitatea procesului penal

2.Separarea funcțiilor judiciare

3.Prezumția de nevinovăție

4.Aflarea adevărului

5.Nonbis in idem

6.Oficialitatea procesului penal

7.Garantarea dreptului la un proces echitabilși termenul rezonabil al procesului penal

8.Garantarea libertății și siguranței persoanei

9.Garantarea dreptului la apărare

10.Respectarea demnității umane și a vieții private

11.Limba în care se desfășoară procesul penal și dreptul la interpret

12.Egalitatea persoanelor în procesul penal

Principiului respectării demnității umane evidențiază următoarele drepturi: dreptul la viață al fiecărei persoane ( reprezinta fundamentul drepturilor omului ) și dreptul de a nu fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.

Principiului respectării demnității umane îl regăsim și în articolul 26 din Constituția României, adică dreptul la viața intimă, familială și privată.

O persoana are dreptul de a participa ca subiect de anchete, investigații, cercetări sociologice, psihologice, medicale, științifice și de a accepta transplantul de organe și țesuturi cu condiția de a nu i se încălca dreptul de a nu fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.

În Vechiul Cod de procedură penală, principiului respectării demnității umane a fost introdus prin prin legea 32/1990 și este consacrat de articolul 51 : „ Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnității umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante, este pedepsită de lege ”. Acest principiu a fost consacrat ca urmare a aderării României în octombrie 1990 la Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente inumane sau degradante, adoptată la New York în 1984.

Ca un efect al acestei aderări, prin legea 20/1990 s-a introdus în Vechiul Codul penal articolul 2671, care sancționează infracțiunile de tortură ca o infracțiune împotriva înfăptuirii justiției.

În legislația actuală, articolul 282 din Noul Cod penal intrat în viguare la 1 februarie 2014, consacra infractiunea de tortură:

“ (1) Fapta funcționarului public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat sau a altei persoane care acționează la instigarea sau cu consimțământul expres ori tacit al acestuia de a provoca unei persoane puternice suferințe fizice ori psihice:

a) în scopul obținerii de la această persoană sau de la o terță persoană informații sau declarații;

b) în scopul pedepsirii ei pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis;

c) în scopul de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane;

d) pe un motiv bazat pe orice formă de discriminare,

se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) a avut ca urmare o vătămare corporală, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Tortura ce a avut ca urmare moartea victimei se pedepsește cu închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(4) Tentativa la infracțiunea prevăzută în alin. (1) se pedepsește.

(5) Nicio împrejurare excepțională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război sau de amenințări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepție, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura. De asemenea, nu poate fi invocat ordinul superiorului ori al unei autorități publice.

(6) Nu constituie tortură durerea sau suferințele ce rezultă exclusiv din sancțiuni legale și care sunt inerente acestor sancțiuni sau sunt ocazionate de ele. ”

În Noul Cod de procedură penală, principiul respectării demnității umane este consacrat de articolul 11:

“ 1) Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnității umane.

(2) Respectarea vieții private, a inviolabilității domiciliului și a secretului corespondenței sunt garantate. Restrângerea exercitării acestor drepturi nu este admisă decât în condițiile legii și dacă aceasta este necesară într-o societate democratică. ”

Consider că demnitatea umană este dobandită prin nastere și raportându-ne la religie pornim de la ideea că toți oamenii suntem egali în fața lui Dumnezeu.

Demnitatea umană a fost considerată o valoare morală încă din cele mai vechi timpuri, fiind promovată de toate societățile începând de la cele antice până la cele contemporane.

Consider că doar societățile democratice pot aspira la respectarea acestui principiu, deoarece aici se asigură egalitatea șanselor pentru toți membrii săi.

În concluzie,principiul respectării demnității umane presupune egalitatea șanselor tuturor oamenilor, a fi demn înseamnă a avea autoritate morală, adică a fi corect, onest, a-i respecta pe ceilalți și a te bucura în același timp de respectul lor.

BIBLIOGRAFIE:

I. Legislație:

1) Constituția României din 1991 (cu modificările aduse prin Legea de revizuire publicată în M.Of. nr. 669 din 22 septembrie 2003);

2) Noul Codul de Procedură Penală român (cu modificările aduse prin Legea nr. 135/2010);

3) Noul Cod Penal (cu modificările aduse prin Legea nr. 187/2012 și Legea nr. 286/2009);

4) Vechiul Cod de Procedură Penală român (cu modificările aduse prin Legea nr. 104/1992, Legea nr. 141/1996, O.U.G. nr. 207/2000 și Legea nr. 281/2003);

5) Vechiul Codul Penal român (cu modificările aduse prin Legea nr. 140/1996 și Legea nr. 169/2002);

6) Declarația Universală a Drepturilor Omului;

7) Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

8) Convenția împotriva torturii.

II. Cursuri și tratate:

1) Nicolae Volonciu – „Tratat de procedură penală”, Ed. Paideia, București, 1993;

2) Mihai Apetrei – “Drept procesual penal”, Ed. Victor, București, 2001;

3) Theodor Mrejeru – “Drept procesual penal”, Ed. Sylvi, București, 1999;

4) Ion Neagu – “Drept procesual penal. Tratat”, Ed. Global Lex, București, 2002;

5) Gheorghe Nistoreanu, Adrian Ștefan Tulbure, Mihai Apetrei, Laurențiu Nae – “Manual de drept procesual penal”, Ed. Europa Nova, București, 1999;

6) Grigore Theodoru, Lucia Moldovan – “Drept procesual penal”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1979;

7) I. Demeter – „Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului”, Ed. Politică, București, 1979;

8) „Drepturile omului”, Ed. Adevărul, București, 1990;

9) „Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului”, Ed. Polirom, Iași, 2000;

10) Corneliu Bîrsan – „Convenția europeană a drepturilor omului”, Comentariu pe articole, Vol. I. Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, București, 2005.

III. Site-uri consultate:

1) www.oado.ro

2) www.jurist.ro

3) www.juridice.ro

BIBLIOGRAFIE:

I. Legislație:

1) Constituția României din 1991 (cu modificările aduse prin Legea de revizuire publicată în M.Of. nr. 669 din 22 septembrie 2003);

2) Noul Codul de Procedură Penală român (cu modificările aduse prin Legea nr. 135/2010);

3) Noul Cod Penal (cu modificările aduse prin Legea nr. 187/2012 și Legea nr. 286/2009);

4) Vechiul Cod de Procedură Penală român (cu modificările aduse prin Legea nr. 104/1992, Legea nr. 141/1996, O.U.G. nr. 207/2000 și Legea nr. 281/2003);

5) Vechiul Codul Penal român (cu modificările aduse prin Legea nr. 140/1996 și Legea nr. 169/2002);

6) Declarația Universală a Drepturilor Omului;

7) Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

8) Convenția împotriva torturii.

II. Cursuri și tratate:

1) Nicolae Volonciu – „Tratat de procedură penală”, Ed. Paideia, București, 1993;

2) Mihai Apetrei – “Drept procesual penal”, Ed. Victor, București, 2001;

3) Theodor Mrejeru – “Drept procesual penal”, Ed. Sylvi, București, 1999;

4) Ion Neagu – “Drept procesual penal. Tratat”, Ed. Global Lex, București, 2002;

5) Gheorghe Nistoreanu, Adrian Ștefan Tulbure, Mihai Apetrei, Laurențiu Nae – “Manual de drept procesual penal”, Ed. Europa Nova, București, 1999;

6) Grigore Theodoru, Lucia Moldovan – “Drept procesual penal”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1979;

7) I. Demeter – „Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului”, Ed. Politică, București, 1979;

8) „Drepturile omului”, Ed. Adevărul, București, 1990;

9) „Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului”, Ed. Polirom, Iași, 2000;

10) Corneliu Bîrsan – „Convenția europeană a drepturilor omului”, Comentariu pe articole, Vol. I. Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, București, 2005.

III. Site-uri consultate:

1) www.oado.ro

2) www.jurist.ro

3) www.juridice.ro