Principiile Generale Care Stau la Baza Reglementarii Raporturilor de Munca

=== c19fd213f2134ddc9c416e7179714b0e6ade4ecb_310762_1 ===

PRINCIPIILE GENERALE CE STAU LA BAZA REGLEMENTĂRII RAPORTURILOR DE MUNCĂ

În cadrul sistemului de drept, principiile reprezintă fie idei cu caracter general, comune tuturor normelor juridice sau idei specific doar unei anumite ramuri de drept. Principiile reprezintă reguli fundamentale ce reflectă aspectele esențiale în sistemul dreptului.

În doctrină s-au formulat numeroase definiții referitoare la sensul noțiunii de drept a muncii. Într-o abordare generală dreptul muncii reprezintă o ramură a sistemului de drept ce cuprinde ansamblul tuturor normelor juridice ce reglementează relațiile de muncă.

Atingerea unei cote cât mai înalte a productivității în muncă presupune o organizare juridică atentă a muncii, precum și promovarea principiilor ce exprimă legitățile și trăsăturile principale ale unei societăți ce are la bază economia de piață. În planul suprastructurii juridice, legitățile și trasăturile acestea se concretizează de fapt în principii ale dreptului.

Crearea de locuri de muncă mai multe, cu condiții mai bune și mai bine plătite reprezintă un obiectiv crucial, iar în ultima vreme s-a înregistrat un progres semnificativ în acest sens, deoarece în ultimii ani rata ocupării forței de muncă a crescut destul de mult.

Raporturile juridice de muncă pot fi definite ca fiind ”relațile sociale reglementate prin legislația muncii, relații care iau naștere între o persoană juridical în calitate de angajator și o persoană fizică în calitate de salariat ca urmare a prestării unei anumite munci de către angajat în folosul și sub autoritatea angajatorului, care se obligă să asigure angajatului condiții echitabile de muncă și să îi achite integral și la timp salariul” (A. Athanasiu, A.M. Vlăsceanu, 2017, p. 5).

Codul muncii reglementează:

toate raporturile colective sau individuale de muncă

controlul asupra aplicării și respectării tuturor reglementărilor existente în domeniul raporturilor de muncă

jurisdicția muncii

raporturile de muncă ce sunt reglementate prin legi speciale, în măsura în care aceste legi speciale nu conțin dispoziții specifice derogatorii.

La fel ca și în cazul altor ramuri ale dreptului și în dreptul muncii apar două categorii de principii ce reglementează raporturile de muncă. Acestea sunt principiile generale, care au ca principală caracteristică faptul că se aplică întregului sistem de drept și principiile fundamentale, care sunt proprii dreptului muncii.

O misiune importantă a Codului muncii este consacrarea principiilor generale, care să guverneze astfel raporturile juridice de muncă, luând în considerare prevederile constituționale și exigențele economiei de piață. Astfel, după ce s-a determinat domeniul său de aplicare, Codul Muncii abordează problema principiilor generale aplicabile în cadrul raporturilor existente între angajator și angajat. Principiile fundamentale (generale) ce guvernează dreptul muncii sunt reglementate în mod expres în Legea nr. 53/2003 (Codul muncii).

În acord cu dispozițiile Codului muncii principiile fundamentale ce stau la baza reglementărilor raporturilor de muncă cuprind:

libertatea muncii (neîngrădirea dreptului la muncă)

interzicerea muncii forțate

nediscriminarea și protecția salariaților

libertatea de asociere a angajaților și angajatorilor

consensualismul și buna-credință în desfășurarea relațiilor de muncă

dreptul la muncă pentru cetățenii români în străinătate.

Principiile fundamentale existente în cadrul dreptului muncii reprezintă idei generale și comune pentru legislația muncii. Aceste idei se referă la toate instituțiile dreptului muncii, chiar dacă pentru unele aspecte aceste principii nu își pot manifesta prezența cu aceeași intensitate.

Importanța acestor principii fundamentale se referă la aceea că ele stabilesc cadrul juridic al tuturor reglementărilor instituțiilor dreptului muncii. Fiecare dintre principiile fundamentale de drept reprezintă o idee călăuzitoare pentru instituțiile juridice ale dreptului muncii.

Dreptul muncii este privit ca o știință juridică de ramură și studiază aspectele teoretice și practice referitoare la raporturile de muncă ce iau naștere între angajați și angajatori odată cu încheierea contractelor de muncă, precum și rolul pe care îl are statul în desfășurarea raporturilor de muncă. Dreptul muncii studiază de fapt modul în care are loc controlul aplicării reglementărilor și jurisdicția muncii.

Luând în considerare natura foarte specifică a raporturilor de muncă ce se stabilesc între angajat și angajator, mai cu seamă existența raportului de subordonare care conferă angajatorului autoritate asupra angajatului, se impune recunoașterea juridică a principiului inalienabilității drepturilor, ce are rolul de a înlătura posibilitatea ca angajatorul să abuzeze de poziția lui în cadrul raporturilor de muncă. Acest abuz se poate manifesta sub anumite forme, dintre care amintim limitarea, restrîngerea sau înlăturarea drepturilor angajatului.

În literatura de specialitate, în lucrarea lui Ion Traian Ștefănescu (2014, p. 46) s-a statuat că principiile generale ce reglementează raporturile de muncă, în raport cu prevederile Constituției României și ale Codului muncii sunt următoarele:

A. Principiul neîngrădirii dreptului angajatului la muncă

În Codul muncii se precizează faptul că libertatea muncii este un drept garantat prin textul Constituției, dreptul la muncă neputând fi îngrădit. Orice individ are libertate deplină în alegerea locului său de muncă și a profesiei, precum și a meseriei sau a activității care urmează a fi prestată.

Dreptul la muncă, fiind o expresie a libertății și personalității umane, în complexitatea dimensiunilor juridice ale acesteia, este firesc ca un individ să nu poată fi obligat să desfășoare o anumită muncă sau să muncească într-un anumit loc de muncă. În consecință, libertatea muncii exclude munca forțată și munca obligatorie.

Nu se poate ca un individ să fie obligat să muncească sau nu într-un loc de muncă sau într-o anumită profesie, iar contractele individuale de muncă care au fost încheiate fără a se respecta aceste dispoziții sunt nule de drept.

Declarația drepturilor omului evidențiază dreptul indivizilor la munca liberă, la libera alegere a unei profesiei și a tipului de muncă desfășurată, precum și la condiții echitabile și satisfăcătoare de prestare a respectivei munci.

Rezultă astfel că, într-o accepțiune restrânsă, dreptul persoanelor la muncă include atât libertatea muncii, cât și stabilitatea în muncă.

În contextul raporturilor juridice de muncă, se definește libertatea muncii ca fiind libertatea unei persoane de a-și alege locul de muncă, profesia, meseria sau ocupația, precum și libertatea angajatorului de a-și alege angajații și colaboratorii. Munca forțată de orice tip este strict interzisă atât de normele constituționale, cât și de normele din dreptul muncii.

Stabilitatea în muncă în contextul raporturilor de muncă este reglementată expres în Codul muncii, prin enunțarea unor reguli imperative:

încheierea contractului individual de muncă se face de regulă pe durata nedeterminată

modificarea contractului individual de muncă este posibilă numai cu acordul ambelor părți

limitarea potențialelor situații de concediere pentru diverse motive ce nu țin de salariat.

În condițiile economiei de piață dreptul la muncă este un drept garantat doar parțial, deoarece statul nu are obligația de a oferi tuturor persoanelor apte de muncă posibilitatea ocupării unui loc de muncă, libertatea muncii referindu-se doar la libertatea alegerii unui loc de muncă, profesii sau meserii, precum și la stabilitatea în muncă.

În Codul muncii se definește termenul de muncă forțată ca reprezentând orice tip de muncă sau de serviciu impus unei persoane sub amenințare ori pentru care persoana nu și-a exprimat consimțământul în mod liber. De asemenea, se enunță în Codul muncii și situațiile de excepție în care munca impusă nu poate fi considerată muncă forțată.

Nu reprezintă muncă forțată activitatea impusă de autoritățile publice:

în temeiul legii referitoare la serviciul militar obligatoriu

în vederea îndeplinirii obligațiilor civice stabilite de lege

în baza hotărârii judecătorești de condamnare, rămasă definitive

în caz de forță majoră.

B. Principiul egalității de tratament

Conform prevederilor Codului muncii, în contextual actual al relațiilor de muncă se uzitează de principiul egalității tratamentului față de angajatori și salariați. În acest sens sunt vizate totalitatea relațiilor colective și individuale de muncă.

Egalitatea tratamentului în prestarea muncii se bazează pe norma constituțională conform căreia cetățenii sunt egali în fața legii, fără a se apălica anumite privilegii și fără a exista discriminări.

În plus, orice discriminare directă sau indirectă față de un angajat pe baza unor criterii legate de gen, orientare sexuală, vârstă, apartenență națională, rasă, etnie, credință religioasă, opțiune politică, apartenența sau activitate sindicală, este strict interzisă.

Constituie discriminare directă toate actele și faptele de excludere, de deosebire, de restricție sau de preferință, întemeiate pe criteriile precizate anterior, excludere care are ca scop sau efect neacordarea, restrângerea, înlăturarea drepturilor prevăzute în legislația muncii.

Constituie discriminare indirectă toate actele și faptele întemeiate pe alt tip de criterii decât cele menționate anterior, care produc însă toate efectele unei discriminări directe.

În reglementarea raporturilor de muncă, egalitatea tratamentului presupune:

reglementarea raporturilor de muncă în condițiile asigurării egalității părților, astfel că atât angajatorii, cât și angajații beneficiază într-un mod nediscriminatoriu atât de anumite drepturi cât și de anumite obligații.

interdicția discriminării indivizilor la încadrarea în muncă, pe parcursul executării contractului de muncă sau la momentul încetării contractului de muncă.

interdicția discriminării indivizilor sub aspect colectiv, prin încurajarea de acțiuni menite să favorizeze un sindicat, sau o organizație patronală sau acțiuni întemeiate pe apartenența sau neapartenența la o organizație sindicală.

C. Principiul garantării negocierii colective și individuale

Principiul garantării negocierii individuale și colective cuprinde interpretarea coroborată a dispozițiilor Constituției cu dispozițiile Codului muncii, astfel salariaților ce prestează o muncă remunerată le este recunoscut dreptul la negocieri individuale și colective. Toate drepturile și obligațiile referitoare la relațiile de muncă existente între angajator și angajat se stabilesc prin negociere, în cadrul contractelor de muncă, iar salariatul are dreptul la negociere.

D. Principiul protecției multilaterale a salariaților

Conform principiilor constituționale și reglementărilor Codului Muncii se stipulează faptul că salariatul ce prestează o muncă remunerată beneficiază de condiții de muncă în conformitate cu activitatea desfășurată, de protecție socială, de securitate în muncă și de respectarea demnității sale, fără discriminare.

Din cauza caracterului consensual al contractului de muncă și a subordonării angajatului față de angajator, aspect ce caracterizează raporturile de muncă, protecția angajaților implică consacrarea legală a drepturilor și a obligațiilor celor două părți.

E. Principiul respectării bunei credințe

Pentru o cât mai bună desfășurare a relațiilor de muncă, cei doi participanți la raportul de muncă au obligația de a se informa și de a se consulta reciproc, în condițiile legii aplicabile și respectând prevederile contractelor colective de muncă.

În doctrină buna credință se referă la exercitarea drepturilor și a obligațiilor în conformitate cu valorile morale (loialitate, prudență, respectarea ordinii de drept, etc.) și, cu respectarea conduitei ce trebuie să fie manifestată de către subiectele de drept.

Deoarece textul înscris în cuprinsul Codului Muncii nu distinge în cadrul raporturilor juridice de muncă, buna credință se manifestă de regulă sub forma:

loialității la încheierea contractului de muncă

fidelității și cooperării în executarea contractului de muncă.

În cazul unui contract colectiv sau individual de muncă loialitatea se referă la obligația celor două părți de a se informa reciproc în ceea ce privește elementele esențiale acestuia, iar fidelitatea și cooperarea se referă la neconcurență, confidențialitate și comunicare reciprocă între părți.

Pentru o mai bună desfășurare a relațiilor de muncă între angajat și angajator, părțile participante la raporturile individuale sau colective de muncă au obligația de a se informa și de a se consulta reciproc. Buna credință se prezumă, iar reauacredință trebuie să fie dovedită.

F. Principiul stimulării pregătirii și perfecționării profesionale a angajaților

Principiul stimulării pregatirii profesionale se desprinde din interpretarea dispozițiilor constituționale conform cărora formarea profesională a angajaților este inclusă în cadrul măsurilor de protecție social a acestora.

În condițiile economiei de piață, dreptul angajaților la accesul la formarea profesională se urmărește din perspectiva constituțională ca drept fundamental al angajaților, dar și din perspectiva Codului Muncii ca obligație a angajatorilor de a asigura formarea profesională a angajaților.

În prezent normele Codului muncii referitoare la acest principiu instituie obligația angajatorilor în acordarea accesului la formare profesională angajaților, dar nu și obligația acestora de a se perfecționa. În unele cazuri, se reglementează însă în mod expres această obligație prin legi speciale (cadre didactice, funcționari publici).

G. Principiul liberei asocieri a angajaților și angajatorilor

Libera asociere se referă la apărarea drepturilor angajaților și promovarea intereselor profesionale, economice sau sociale ale acestora. În conformitate cu prevederile constituționale, Codul Muncii reglementează idea conform căreia angajatorii și angajații se pot asocia liber în vederea apărării drepturilor și intereselor lor.

Libertatea asocierii în cadrul raporturilor de muncă este reglementată și prin prevederile Legii nr. 54/2003 (Legea sindicatelor) și a Legii nr. 356/2001 (Legea patronatelor). Potrivit acestor prevederi, sindicatele și patronatele reprezintă formele principale de exprimare colectivă a angajaților, respectiv a angajatorilor.

Drepturile și libertățile sindicale sunt garantate atât pentru fiecare individ, cât și în mod colectiv. În ceea ce privește dreptul de participare la acțiuni sindicale trebuie subliniat că deși este un drept individual se manifestă în mod colectiv.

H. Principiul dreptului la grevă

Ca și consecință a libertății asocierii, apare dreptul la grevă, consacrat prin prevederile constituționale, prin prevederile Codului Muncii dar și prin prevederile Legii nr. 168/1999 referitoare la soluționarea conflictelor de muncă. Scopul grevei constă în apărarea intereselor profesionale, economice sau sociale ale angajaților.

Greva presupune încetarea colectivă și voluntară a muncii de către toți salariații unei companii, prin care se urmărește obținerea prin constrângere a modificării condițiilor de muncă. Dreptul la grevă este în corelație cu drepturi precum libertatea întrunirilor, negocierilor colective sau dreptul la asociere.

Textul Constituției permite stabilirea anumitor condiții și limite pentru exercitarea dreptului angajaților la grevă. Aceste condiții urmăresc evitarea grevei abuzive sau exercitarea abuzivă a dreptului la grevă, urmărind totodată concilierea conflictelor de muncă și desfășurarea și încetarea grevei.

Principiul inalienabilității drepturilor

Principiul inalienabilității este un principiu al dreptului muncii reglementat de dispozițiile Codului muncii, potrivit cărora salariații nu pot renunța la drepturile care le sunt lor recunoscute conform legii. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.

Luând în considerare natura specifică a raporturilor de muncă, în principal existența acelui raportului de subordonare între angajat și angajator, exprimat prin drepturi ce conferă angajatorului autoritate asupra angajatului, se impune recunoașterea principiului inalienabilității cu scopul de a înlătura posibilitatea ca angajatorul să abuzeze de poziția pe care o are.

În consecință, principiul inalienabilității drepturilor se referă la interdictia oricăror renunțări, restrângeri sau limitari, pe cale convențională (angajator-angajat) sau unilaterală, ale drepturilor recunoscute de legislația muncii salariaților

J. Dreptul de a munci în afara țării

Acest principiu a apărut în actuala legislație a muncii ca urmare a armonizării raporturilor juridice cu legislația Uniunii Europene și prin preluarea și acceptarea normelor și a principiilor din convețiile și recomandările Organizației Internaționale a Muncii. Practic, este vorba de faptul că cetățenii români au libertatea de a munci în oricare din statele membre ale Uniunii Europene, dar și în alte stat, cu respectarea tuturor normelor dreptului internațional al muncii și a tratatelor bilaterale la care țara noastră este parte.

BIBLIOGRAFIE

Athanasiu A., Vlăsceanu A.M. (2017), Dreptul muncii. Note de curs, București: Editura C.H. Beck, p. 5.

Ștefănescu I.T. (2012), Tratat teoretic și practic de drept al muncii. Ediția a II-a, București: Editura Universul Juridic.

Legea nr. 53/2003 – Codul muncii