Principiile Generale ALE Dreptului

PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI

CUPRINS

Motivarea alegerii temei de licență ”Principiile generale ale dreptului”

Capitolul I. Introducere în studiul principiilor dreptului

Capitolul II. Izvoarele dreptului și principiile generale ale dreptului. Constituția și importanța ei pentru existența și afirmarea principiilor generale de drept

2.1. Noțiunea și clasificarea izvoarelor de drept

2.2. Analiza izvoarelor formale ale dreptului intern, izvoarelor formale ale dreptului

internațional public, izvoarelor dreptului internațional privat și izvoarele dreptului

Uniunii Europene

2.3. Prezentarea relațiilor între principiile generale și celelalte izvoare de drept

2.4. Reliefarea relațiilor ce se stabilesc între Constituție și principiile generale

Capitolul III. Principiile generale ale dreptului

3.1. Noțiunea și rolul principiilor fundamentale ale dreptului

3.2. Originea principiilor generale ale dreptului

3.3. Delimitarea principiilor dreptului

3.4. Clasificarea principiilor dreptului

3.5. Importanța teoretică și practică a studierii principiilor dreptului

3.6. Prezentarea analitică a câtorva principiilor generale ale dreptului

3.6.1. Principiul legalității

3.6.2. Principiul libertății și al egalității

3.6.3. Principiul responsabilității

3.6.4. Principiul echității și al justiției

Capitolul IV. Principiile generale oglindite în ramurile de drept și analiza acestora

realizată separat

Capitolul V. Concluzii. Aprecieri personale cu privire la aplicabilitatea și importanța

principiilor de drept

Bibliografie

Cap. I Introducere in studiul principiilor dreptului

Dreptul este un fenomen social, care prin excelență normativ, prin al său „trebuie să fie”, iradiază, conectează, transfigurează fapte naturale și sociale, manifestări și relații umane, întemeiază necesitatea unor idei, concepții și teorii particulare, conferă realității sociale un atribut specific de relație, „privitor la drept”- juridicitatea. Toate aceste ipostaze relevă dimensiunea juridică a existenței umane, faptul că omul ca ființă socială este și ființă juridică.

Creând dreptul, omul se re-creează pe sine însuși ca ființă juridică și instituie o zonă a umanului – juridicitatea – care cuprinde numeroase componente ce se relaționează într-un fel sau altul cu normativitatea juridică, aceasta din urmă fiind considerat nucleul. Legile dezvoltării societății se manifestă în activitatea oamenilor care, având rațiune, simțuri, percepție, simțuri, înțeleg această dezvoltare a societății și încearcă să o influențeze pozitiv și în propriul lor beneficiu.

Dreptul și statul sunt puternic influențate de specificul național, de obiceiurile, năzuințele colectivității naționale, chiar dacă există o multitudine de factori universal valabili în privința aceasta care exced cadrului național specific. Așadar, studiul dreptului nu poate fi rupt de cel al statului, fiindcă un stat puternic are la bază norme de drept bune, ce corespund realităților și cerințelor societății, a nevoii de realizare continuă a progresului social, visul dintotdeauna al omului.

În timp, dreptul a primit diverse definiții, individualizări conceptuale, din care putem concluziona că „dreptul este ansamblul reglementărilor cu caracter obligatoriu instituite sau recunoscute de către stat, a căror finalitate este ordonarea relațiilor sociale, care se îndeplinește pe baza conștiinței juridice a membrilor societății, iar la nevoie prin intermediul forței de constrângere a statului”. Rezultă că dreptul este ordonatorul comportamentului uman în societate, fără el, aceasta ar putea fi pusă în pericol total, deoarece forța dreptului s-ar înlocui cu dreptul forței, al celui mai puternic. Ori, forța dreptului generează fundamentele dezvoltării societății, realizarea progresului social, fără de care societatea omenească nu ar fi ajuns aici.

Cuvântul „drept” (și corespondentele sale în alte limbi – droit, diritto, dereche, dereito, Recht) derivă din latinescul directus care evocă sensul de direct, rectiliniu, adică o regulă de conduită, fără specificarea conținutului. În limba română, însă, ca de altfel și în numeroase alte limbi, termenul drept este folosit în două sensuri și anume: cel care are în vedere și cuprinde regulile juridice de conduită sau normele juridice din societate, denumit și drept obiectiv și cel prin care se are în vedere facultatea, prerogativa, îndrituirea (adică dreptul) ce aparține unei persoane (fizice sau juridice) în temeiul normei juridice, pe care-l denumim drept subiectiv.

Calificarea dreptului în prima sa ipoteză de „obiectiv” nu vrea să însemne că acesta –adică normele juridice cuprinse de pildă, în legi – ar avea o existență independentă de voința, interesul sau conștiința oamenilor, precum bunăoară, fenomenele sau legile naturii; dimpotrivă, acesta exprimă și voința și interesele societății sau ale unor grupuri ori categorii sociale cum sunt însă fixate sau obiectivate în normele juridice în forma legilor sau altor acte apărate de puterea publică. Regulile de comportament instituite în societate impun obligații, stabilesc și garantează drepturi și libertăți, instituie modalități și condiții pentru desfășurarea activității autorităților și instituțiilor publice, sociale, politice etc., ocrotesc interese, recunosc anumite capacități, aptitudini ale persoanelor și posibilități ale statului de a ocroti aceste drepturi stabilite sau recunoscute persoanelor. Acest ansamblu de reguli trebuie să creeze o armonie între libertate și nevoie, un echilibru între cele două. Societatea umană impune nevoia sau necesitatea socială, care, pentru a se dezvolta rectiliniu și coerent, are nevoie de ordine, de reguli prescrise, de principii, iar statul, cel care dă naștere dreptului, acționează astfel încât prin regulile de drept ce le instituie să îmbine armonios și eficient necesitatea cu libertatea. Statul trebuie să fie egal pentru toți, el fiind în aceeași măsură reprezentant al minorului și al majorului, al femeii sau al bărbatului, al bogatului sau al săracului.

Astfel, vorbind de dreptul românesc avem în vedere ansamblul normelor juridice indiferent de forma pe care au îmbrăcat-o (legi, obiceiuri, ș.a.) de-a lungul istoriei sau dintr-o anumită perioadă. Restrângând sfera doar la dreptul actual, avem conceptul de „drept pozitiv” care nu este altceva decât dreptul obiectiv în vigoare. Vorbind însă de drepturile unei persoane (fie că e vorba de o persoană fizică, o instituție, o organizație sau de o persoană juridică), cum ar fi dreptul de proprietate asupra casei de locuit, a terenului sau a unei firme comerciale, dreptul la vot, dreptul la salariu ori concediu, dreptul de a încheia un contract, etc., avem în vedere dreptul subiectiv pe care titularul, persoana fizică îl folosește și exercită nemijlocit. Evident că drepturile subiective sunt organic legate de dreptul obiectiv, neputând fi concepute fără să fie prevăzute în normele juridice, însă, și existența dreptului obiectiv ar rămâne fără sens dacă prescripțiile normelor sale nu s-ar realiza prin drepturi subiective, în relațiile interumane.

Celălalt sens –dreptul subiectiv – semnifică prerogativele, facultatea, obligațiile ce-i revin unei persoane și, totodată, posibilitățile acesteia de a-și apăra împotriva terților anumite drepturi sau interese recunoscute și protejate juridic. Acest drept își are izvorul în dreptul reglementar, obiectiv și este un drept al subiectului relației juridice ipotetice sau consumate.

În unele limbi, cum este limba engleză, se folosesc denumiri diferite si nume law pentru dreptul obiectiv și right pentru dreptul subiectiv. La romani, de asemenea, se distingea norma agendi (dreptul obiectiv) și facultas agendi (dreptul subiectiv).

Un alt termen în limba română ce evocă domeniul dreptului este adjectivul ”juridic”. Derivat etimologic din latinescul jus (drept), vocabula juridic este absolut indispensabilă pentru a putea desemna ipostaze ale existenței și manifestării dreptului în viața socială cum ar fi actele juridice, raporturile juridice, conștiința juridică, etc. Este adevărat că termenul ”drept” se folosește și ca adjectiv – om drept, verdict drept, hotărâre dreaptă, măsură dreaptă, etc. De data aceasta, el implică și o semnificație apreciativă de ordin moral, in sens de conformitate cu ideea de dreptate, de justețe. Termenul „drept” se folosește și pentru desemnarea științei juridice, ca de pildă: Facultatea de drept, Academie sau Institutul de drept sau drept civil, ca ramură a științei dreptului.

Vorbind de teoria dreptului, de concepțiile despre drept, de doctrinele judiciare sau științele juridice, se au în vedere atât dreptul obiectiv, cât și alte ipostaze ale fenomenului juridic în toată complexitatea sa. În general, însă, atunci când se utilizează termenul „drept”, fără nicio circumstanțiere, se are în vedere dreptul obiectiv, pozitiv.

Societatea umană nu se poate dezvolta haotic, ea trebuie să aibă o perspectivă, o direcție, o stabilitate. Dreptul nu are o existență în sine, el se referă la oameni, mai exact, la orientarea conduitei acestora urmărind un anumit țel sau finalitate. „Pe măsură, în evoluția societății umane s-a ajuns ca finalitatea supremă să o reprezinte omul, demnitatea umană, astfel cum se prezintă în contemporaneitate societățile cu regim democratic al statului de drept”.

Dreptul este un fenomen social, care își pune amprenta asupra relațiilor sociale, fiind influențat de acestea. El introduce în viața socială reguli de conduită, ce stabilesc drepturi și obligații pentru toți membrii societății.

Cercetarea esenței și fundamentului dreptului, însă, implică abordarea ideilor de maximă generalitate a dreptului din perspectiva teoriei generale a dreptului. Principiile dreptului reprezintă un domeniu de interes interdisciplinar. Principiile dreptului sunt permanențe ale dreptului; astfel, ele reprezintă o preocupare constantă a doctrinarilor, axul în jurul căruia gravitează legiuitorul și obiectivul major al celui care aplică dreptul. În condițiile globalizării dreptului pozitiv, odată cu multiplicarea impunătoare a componentelor sistemice: norme, instituții, ramuri, destinatarul dreptului riscă să-și piardă orientarea în spațiul normativ-juridic. De aceea, calea destinatarului dreptului, indiferent de poziția acestuia, legiuitor, aplicator, fie destinatar ordinar al dreptului pozitiv, este luminată de principiile dreptului. Principiile dreptului dotează cu imuabilitate dreptul, indiferent de aici și acum, în afara tendințelor expansioniste ale dreptului pozitiv.

Strâns legate și organic împletite cu valorile sociale sunt principiile dreptului. Principiile dreptului sunt acele idei generale, postulate călăuzitoare sau precepte directoare care stau la baza întregului sistem de drept dintr-o țară, orientând reglementările juridice și aplicarea dreptului. Principiile dreptului sunt determinate de relațiile sociale, fiind expresia valorilor promovate și apărate de drept.

Principiile dreptului au forța și semnificația unor norme superioare, generale ce pot fi formulate în textele actelor normative, de regulă, în Constituții sau daca nu sunt formulate expres, sunt deduse în lumina valorilor sociale promovate. Unele din ele sunt exprimate în forma unor adagii sau maxime, în special, cele formulate încă din dreptul roman. De altfel, jurisconsultul Ulpian a căutat să definească dreptul prin formularea principiilor sale: a trăi onest, a nu dăuna altuia și a-i da fiecăruia ce i se cuvine: ”juris praecepta sunt haec: honeste vivere: alterum non laedere: suum cuique tribuere”.

Așadar, atunci când vorbim de principii, avem în vedere aspectul normativ pentru că în ultimă instanță, ele sunt norme juridice de mare generalitate al celui care aplică dreptul. În condițiile globalizării dreptului pozitiv, odată cu multiplicarea impunătoare a componentelor sistemice: norme, instituții, ramuri, destinatarul dreptului riscă să-și piardă orientarea în spațiul normativ-juridic. De aceea, calea destinatarului dreptului, indiferent de poziția acestuia, legiuitor, aplicator, fie destinatar ordinar al dreptului pozitiv, este luminată de principiile dreptului. Principiile dreptului dotează cu imuabilitate dreptul, indiferent de aici și acum, în afara tendințelor expansioniste ale dreptului pozitiv.

Strâns legate și organic împletite cu valorile sociale sunt principiile dreptului. Principiile dreptului sunt acele idei generale, postulate călăuzitoare sau precepte directoare care stau la baza întregului sistem de drept dintr-o țară, orientând reglementările juridice și aplicarea dreptului. Principiile dreptului sunt determinate de relațiile sociale, fiind expresia valorilor promovate și apărate de drept.

Principiile dreptului au forța și semnificația unor norme superioare, generale ce pot fi formulate în textele actelor normative, de regulă, în Constituții sau daca nu sunt formulate expres, sunt deduse în lumina valorilor sociale promovate. Unele din ele sunt exprimate în forma unor adagii sau maxime, în special, cele formulate încă din dreptul roman. De altfel, jurisconsultul Ulpian a căutat să definească dreptul prin formularea principiilor sale: a trăi onest, a nu dăuna altuia și a-i da fiecăruia ce i se cuvine: ”juris praecepta sunt haec: honeste vivere: alterum non laedere: suum cuique tribuere”.

Așadar, atunci când vorbim de principii, avem în vedere aspectul normativ pentru că în ultimă instanță, ele sunt norme juridice de mare generalitate de care trebuie să se țină seama atât în elaborarea dreptului, cât și în aplicarea sa. Am putea spune ca cele mai generale și fundamentale principii ale dreptului coincid cu valorile sociale promovate de drept, fapt care nu face decât să întărească rolul valorilor dându-li-se forță normativă.

Existența principiilor dreptului este astăzi recunoscută în știința juridică chiar daca sunt diferențieri cu privire la denumirea sau clasificarea lor. De asemenea, uneori se face referire la ele în practica legislativă; de exemplu Charta Organizației Națiunilor Unite menționează ca sursă a dreptului ”principiile generale ale dreptului recunoscute de națiunile civilizate”, iar Codul civil italian recomandă judecătorului de a statua, în absența unor texte, în lumina principiilor generale ale dreptului.

Din punct de vedere al conținutului, principiile pot fi de inspirație filosofică, politică, socială (de exemplu, principiul separației puterilor, principiul pluralismului politic, principiul pluralismului formelor de proprietate) sau să aibă caracter preponderent sau chiar exclusiv juridic, de tehnică juridică cum ar fi, bunăoară principiul legalității sau autorității lucrului judecat ori cel care prevede că legea specială derogă de la cea generală (lex speciali, derogat generali).

În clasificarea principiilor se pornește de la considerentul că între ele există o ierarhizare sau un raport de la general la particular. Astfel, cele mai importante și cuprinzătoare sunt definite ca principii fundamentale sau generale ori constituționale. Unele din acestea sunt atât de puternice încât se impun și legiuitorului constituțional. Desprinse din programul Revoluției din 1989 asemenea principii ca: democratismul politic, drepturile omului, separației puterilor, pluralismul, independența judecătorilor, eligibilitatea reprezentanților puterii s-au impus însăși Adunării Constituante în procesul elaborării Constituției. De regulă, aceste principii sunt înscrise în Constituție, căpătând astfel și o forță juridică superioară față de toate celelalte legi și față de toate ramurile dreptului.

Alături de aceste principii se disting anumite principii proprii uneia sau câtorva ramuri de drept, fiind înscrise în coduri sau alte legi. Pot fi amintite în această categorie asemenea principii ca cel al legalității incriminării și pedepsei în dreptul penal, principiul din dreptul civil prevăzut de codul civil care statuează că nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri, principiul libertății contractuale sau bunei credințe, tot în dreptul civil, principiile oralității, contradictorialității sau publicității în dreptul procesual și altele. Fiecare disciplină juridică de ramură studiază principiile ramurii de drept respective. Evident că frontiera între principiile fundamentale, generale sau constituționale și cele de ramură elastică, penetrabilă în sensul că se întrepătrund, se completează și se sprijină reciproc.

Alături de ordinea juridică internă, ordinea juridică internațională este condiționată și substanțializată de principiile generale de drept recunoscut de membrele societății internaționale.

Sistemul dreptului internațional contemporan sensibilizează opinia națiunilor civilizate asupra valorilor universale: egalitatea statelor, libertatea popoarelor, unitatea și responsabilitatea statelor pentru viitorul omenirii, dreptatea (justiția) între popoare etc. Conștiința juridică internațională este profund marcată de principiile generale ale dreptului, preexistente principiilor fundamentale ale dreptului internațional public. În jurul preceptelor călăuzitoare ale dreptului se dezvoltă viața juridică internă și internațională. Astfel pot fi amintite: principiul respectării tratatelor ”pacta sunt servanda”, principiul bunei vecinătăți, principiul soluționării diferendelor internaționale pe cale pașnică a negocierilor, principiul reciprocității, etc.

Principiile dreptului reprezintă un subiect de maximă rezonanță în gândirea juridică, dar și de rezistență maximală în fața contingențelor relative și pozitivismului juridic. Renașterea dreptului natural este în același timp o renaștere a principiilor dreptului găzduite de natura (conștiința) umană. Conștiința individuală, în special cea juridică, este „depozitarul” și „scutul” principiilor inerente ființei umane, principiilor care trebuie să-și afirme prezența în orice drept pozitiv: libertatea, responsabilitatea, egalitatea, justiția, unitatea etc.

Concluzionăm că principiile dreptului sunt idealul dreptului urmărit de legiuitor în activitatea de pro-creare a dreptului. Principiile dreptului exprimă cele mai înalte aspirații ale omului: libertatea, egalitatea, dreptatea, unitatea.

Într-o celebră definire a dreptului pozitiv, Ulpianus scria că „justitia est constans et perpetua voluntas, jus suum cuique tribuendii”; în prima parte a aceastei definiții, jurisconsultul roman înfățișează dreptul pozitiv sub aspectul finalității – justiția, valoare supremă „omni et solii”, iar în cealaltă parte, Ulpianus relevă rostul practic al dreptului pozitiv, adică în cele din urmă, ființa lui constă în săvârșirea dreptății printr-o poruncă socialmente aplicativă nemijlocit – a da fiecăruia ce i se cuvine. Acest din urmă exercițiu reprezintă împlinirea justiției, după vremuri și locuri, într-o înțelegere înțeleaptă a ei sau, cum tot Ulpianus observa, „jurisprudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, justi atque injusti scientia”: să știi și să pricepi a distinge între ceea ce e just și ceea ce nu e just, căci dreptul pozitiv are modalități variete de exprimare a justiției, în funcție de locuri și timpuri. Aceste modalități de exprimare poartă denumirea de izvoare ale dreptului pozitiv.

Dezvoltarea dreptului de-a lungul timpului ne demonstrează că există o pluralitate de izvoare în sistemul de drept al fiecărei țări. Această situație o găsim, pe de o parte, în complexitatea relațiilor sociale supuse reglementării juridice, iar pe de altă parte, în varietatea formelor de organizare și guvernare a societății, a organizării activității și competenței organelor de stat, a autorității publice.

Având în vedere faptul că principiile generale sunt izvoare formale ale dreptului, cu un grad accentuat de generalizare și abstractizare, de care trebuie să se țină seama atât în elaborarea dreptului și mai ales în aplicarea sa, realizăm demersul nostru pe terenul izvoarelor dreptului și de aceea consider necesare, pentru început, unele precizări de ordin conceptual cu privire și la noțiunea de „izvor de drept”, de „sistem al izvoarelor dreptului”, pe lângă cele de până acum, și anume: „drept”, „principii generale”, „drept obiectiv”, „drept subiectiv” etc.

Asupra noțiunii de izvor de drept sau al dreptului s-au formulat atât în doctrina română, cât și în cea străină, unele puncte de vedere, teorii, fără să se formuleze o definiție clară. Astfel, în perioada socialistă, unii autori au arătat că noțiunile de izvor de drept și cea de formare a dreptului nu se pot identifica, deși le găsim adesea tratate cu același înțeles, asemenea sinonimelor, pe când alți autori susțin că izvorul de drept reprezintă în mod obișnuit „forma specifică de exprimare a normelor juridice”.

În practica dreptului, noțiunea de izvor apare „într-un sens specific strict juridic, prin care se au în vedere formele de exprimare a normelor juridice: actele normative (legi, decrete), obiceiul juridic, practica judiciară, etc. ”. În sens etimologic, noțiunea de izvor de drept trebuie raportată la sursele, originea, factorii de determinare și creare a dreptului, precum și la formele de exteriorizare a voinței legiuitorului, în cadrul unui sistem de drept apărut într-un anumit spațiu statal și timp. Originea normelor de drept se află în normele sociale, care pentru a dobândi forță juridică, trebuie exprimate ca voință de către un organ competent al statului. Formele prin care voința statală își găsește expresia sunt importante întrucât, în funcție de ele, se poate modifica forța juridică a normei sau acțiunea ei în timp, în spațiu și asupra persoanelor.

Corelația dintre diferitele izvoare de drept, inclusiv importanța ce-i revine fiecăruia în ierarhia dintre ele, diferă de la un tip de drept la altul și nu rareori, chiar de la un stat la altul în cadrul aceluiași tip. De aceea, unele izvoare există preponderent sau doar în anumite epoci sau la anumite popoare, după cum există categorii de izvoare pe care le întâlnim în toate epocile, cum este de exemplu, legea. În ceea ce privește sistemul de drept românesc, aceasta se caracterizează prin supremația legii ca izvor principal de drept. Termenul de „lege” poate fi folosit în două sensuri, și anume: sensul cel mai larg posibil – acela de normă juridică ce emană de la un organ de stat competent și în sens restrâns – de act normativ emis de organul suprem al puterii de stat, în anumite forme de legiferare. Pe baza și în vederea concretizării dispozițiilor legii, sunt adoptate toate celelalte acte normative: hotărâri ale guvernului, instrucțiuni, ordine ale miniștrilor, decizii cu caracter normativ ale prefecturilor și primăriilor.

Potrivit lui Fr. Geny, prin „izvoare ale dreptului înțelegem materia, elementele care formează substratul regulilor de drept și diferite moduri prin care aceste reguli sunt stabilite și ne sunt cunoscute”. Tot el mai precizează că sintagma „izvor de drept” se utilizează și pentru a desemna „documentele în care găsim dreptul unei epoci”, ceea ce în prezent se numește drept formal.

Pentru a se evita o confuzie între cele două abordări ale izvoarelor dreptului, în știința juridică s-a făcut distincția între izvoarele materiale sau în sens materiale și cele formale sau în sens formal ale dreptului. Izvoarele materiale sunt acele izvoare care desemnează faptul social, forțele creatoare sau factorii care configurează dreptul, geneza dreptului.

În final, puteam spune că izvorul de drept este forma de exprimare a dreptului, adică modalitatea de instituire sau de recunoaștere de către puterea de stat a normelor juridice în procesul de creare a dreptului. Izvoarele dreptului sunt date de modalitățile multiple de existență ale dreptului dintr-o epocă istorică, într-o anumită țară. Rolul de a da forță juridică regulilor de conduită revine organelor statului, fie printr-o activitate directă de elaborare și prelucrare a izvoarelor de drept sub forma actelor normative – legi, decrete, hotărâri, etc. – fie prin investirea cu forță juridică a unor reguli apărute pe alte căi –obiceiul, practica judiciară, actele unor organisme nestatale, etc. – care prin această investire sau recunoaștere, devin izvoare de drept.

Astfel, discutând despre izvor ca o formă a dreptului sau a normelor juridice, se are în vedere doar un anumit aspect, și anume, cel al formei dreptului, deoarece categoria de formă aplicată la drept este plurivocă, fiind utilizată și în alte sensuri, în alte abordări (structura dreptului, sistemul de drept, etc.). Izvoarele dreptului sunt expresia creației în drept ca una din modalitățile guvernării societății prin intermediul autorității publice.

Diviziunea dreptului în drept public și drept privat

Împărțim un întreg în părți, după un criteriu intrinsec sau extrinsec lui: în primul caz, de pildă, orice copac se împarte în rădăcină, tulpină și coroană, iar un exemplu în cel de-al doilea caz, ar fi acela cum că o pâine se împarte în felii. Diviziunea este o operație logică analitică de separare a extensiunii unei noțiuni (numită gen), în clase care sunt extensiuni ale altor noțiuni (numite specii ale genului), conform unui criteriu, astfel încât genul să fie epuizat în speciile sale. Astfel, extensiunea noțiunii număr se divide în număr par și număr impar, așa încât un număr oarecare este număr par sau număr impar.

După modul în care sunt conectate diferitele componente de sistem ale dreptului, începând cu entitatea fundamentală – norma juridică, deosebim o serie de diviziuni generale ale dreptului. Astfel, M. Djuvara face distincție între normele de drept cele care se aplică numai statelor care le-au elaborat, în relațiile interne și care formează dreptul intern de normele de drept care se referă la raporturile dintre state sau dintre cetățenii unor state diferite și care formează dreptul extern. Același autor, are și o altă viziune generală a dreptului, împărțirea acestuia în drept determinator care determină ce trebuie să facă persoanele și drept sancționator, cel care organizează sancțiunile. Cea de-a treia diviziune de o mare rezonanță în teoria generală a dreptului abordată de M. Djuvara și care se regăsește în majoritatea teoriilor juridice este aceea care împarte dreptul în drept public și drept privat.

Prin urmare, dreptul pozitiv se împarte în drept public și drept privat. Această diviziune a dreptului este foarte veche, își găsește originea încă din dreptul roman. Ea se mai găsește formulată și de jurisconsultul Ulpian în celebrul adaugiu din „Digeste” (Cartea I, IV, De jutitio et jure): „Publicum jus est quod ad statum rei romanae spectat, privatum quod ad singulorum utilitatem pertinet”. Conform acesteia, dreptul public avea ca obiect organizarea statului roman – „publicum jus est quod ad statum rei romanae spectat” – iar dreptul privat reglementa activitățile particularilor – „privatorium quod ad singularum utilitatem”, iar „utilitatea” s-ar părea a fi un criteriu al distincției. După cum interesul normei privește statul sau un particular, după cum scopul urmărit de o dispoziție legală este acela de a satisface o nevoie a statului sau una a particularilor, ne vom afla în fața unei norme de drept privat sau a unei norme de drept public. Această mare diviziune a dreptului privește atât dreptul intern, cât și dreptul internațional. Organizarea puterilor publice sau a serviciilor publice ar interesa mai ales statul, pe când normele referitoare la familie, la contracte și la responsabilitatea obișnuită dintre particulari ar fi de interesul dreptului privat.

În ceea ce privește dreptul public intern, în componența sa intră, spre exemplu: dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul muncii și al securității sociale, dreptul financiar, dreptul procesual (civil și penal). În dreptul privat intern intră dreptul civil care cuprinde și dreptul comercial. Dar o astfel de concepție nu este cu desăvârșire exactă, deoarece, așa cum a remarcat M. Djuvara, interesul individului este extrem de mare în toate normele privitoare la stat. Respectarea dreptului sub toate formele sale interesează în primul rând întreaga societate, căci aceasta nu ar putea exista dacă respectul dreptului nu ar exista. Pe de altă parte, câtă vreme statul evită să intervină direct în relațiile patrimoniale dintre oameni, exercitând mai mult un rol de „paznic de noapte”, formula ulpiană este utilizabilă. Datorită însă evoluției de ansamblu a societății, statul intervine în raporturile persoanelor și organizațiilor, cu scopul de a apăra interesele generale ale societății. Ca urmare, se nasc o serie de norme și instituții, care după concepția ulpiană, aparțin dreptului privat, dar din punct de vedere al scopului urmărit, ele au caracter public.

Astfel, M. Djuvara a arătat că dreptul public domină tot mai mult dreptul privat. Pe de altă parte, dreptul privat la rândul său exercită o influență mare asupra dreptului public. Ramurile dreptului ce intră în componența dreptului public au ca obiect de reglementare: relațiile sociale din domeniul organizării puterilor publice, distribuirea competențelor în stat, forma statului etc. (drept constituțional); organizarea puterii executive la nivel central și local (drept administrativ); apărarea socială împotriva faptelor infracționale ce pun în pericol ordinea de drept (drept penal); relațiile de muncă și de protecție socială (dreptul muncii și al securității sociale); relațiile financiare, bancare (dreptul financiar); relațiile ce privesc buna desfășurare a procesului judiciar (dreptul procesual). Ramurile ce intră în competența dreptului privat reglementează relațiile sociale, patrimoniale și persoanele nepatrimoniale la care participă particularii.

Interesul general, statal, în cazul dreptului public (ad statum rei Romanae spectat) și interesul personal, privat, în cazul dreptului privat (ad singulorum utilitatem) sunt criteriile tradiționale ce prezidează la această diviziune a dreptului, fiind completate ulterior sau chiar abandonate în teoria juridică. Amestecul statului în treburile private, reglementarea prețurilor, modificarea contractelor de către instanțe, a concurenței neloiale etc. au produs modificări importante în calificarea unor instituții care după tradiție se plasau în domeniul dreptului privat, iar după forma lor de manifestare intră acum în sfera dreptului public.

Astfel, vorbind despre distincția dintre dreptul public și dreptul privat, amintim că un mare filozof italian al dreptului, Norberto Bobbio, consideră că dreptul care poate fi atribuit structurii societății este dreptul privat, iar dreptul care poate fi atribuit supra-structurii este dreptul public. Statul nu trebuie pus în situația individului care nu are întotdeauna posibilitatea de a-și apăra drepturile și nici nu are la dispoziție complexul măsurilor organizatorice, politico-juridice, astfel cum le are statul.

Distincția dintre dreptul public și cel privat este explicată prin influența criteriului utilității sociale (utilitatea delimitării domeniului public și a domeniului privat).

Pe de altă parte, se consideră că diferența dintre ordinea spre care tind normele dreptului privat și ordinea spre care tind regulile de organizare ale dreptului public apare clară dacă se consideră că regulile de conduită din dreptul privat vor determina o ordine a acțiunii numai în combinație cu cunoașterea particulară și cu scopurile indivizilor care acționează, în timp ce regulile de organizare ale dreptului public determină direct o astfel de acțiune concretă, în lumina scopurilor particulare sau, mai curând, conferă o asemenea autoritate de a proceda altfel. Se consideră, chiar, că înlocuirea progresivă a regulilor de conduită ale dreptului privat (și penal) printr-o concepție derivă din dreptul public corespunde procesului prin care societățile liberale existente sunt transformate progresiv în societăți totalitare.

Criticile care se aduc dreptului privat sunt de natură de zdruncine dihotomia dreptului. Mai mult, Hayek consideră ca această tendință exagerată se datorează juristului oficial al lui Hitler, Carl Schmitt, care a pledat constant pentru înlocuirea concepției ”normative” a dreptului liberal cu o concepție de drept care consideră că scopul său este ”formarea ordinii concrete”. Atunci când diviziunea tradițională a dreptului nu este formal contestată, se propun noi criterii care guvernează astăzi această dihotomie. Spre pildă, se propune ca criteriu, în locul interesului general sau particular, modul specific fiecărei diviziuni de apărare a dreptului subiectiv. În cazul dreptului public, organele de stat procedează la apărarea drepturilor subiective din oficiu (ex officio), iar în cazul dreptului privat, apărarea acestora se face la sesizarea părții vătămate.

Unul dintre cei care critică această împărțire a dreptului în drept public și drept privat este Hans Kelsen, un distins jurist și teoretician al dreptului considerat a fi unul din principalii reprezentanți ai pozitivismului juridic. ”Drepturile private –notează Kelsen – sunt drepturi politice în același sens cu cele care în mod curent sunt desemnate ca atare (…) Doar că, ceea ce se numește drept privat – acel complex de norme în care instituția proprietății private sau individuale ocupă un loc central – este (…) o formă de creație a unor norme juridice particulare, adecvate sistemului economic capitalist”.

În privința acestei mari diviziuni a dreptului, poate cea mai nouă atitudine critică se întâlnește astăzi în dreptul constituțional. Această constatare a tradiționalei dihotomii a dreptului este realizată în procesul de „constituționalizare a dreptului”, proces în care dreptul constituțional ar urma să asigure o adevărată unificare normativă, prin principii și norme constituționale egale în cele două categorii de ramuri.

Apariția unor noi ramuri „caracterizate printr-o anumită tehnicitate și neutralitate față de sistemul de drept în care se integrează fără dificultate, ca discipline autonome, cum sunt dreptul spațial, dreptul energiei nucleare, etc.” este o altă tendință a evoluției sistemului de drept, sesizată în literatura de specialitate.

Dovada incontestabilă a dependenței sistemului dreptului de evoluția relațiilor sociale este apariția lor. Aici se înscrie și tendința de hipertrofiere a unor reglementări și instituții, până la nivelul desprinderii lor într-o disciplină nouă, dar a cărei autonomie rămâne relativă în raport cu disciplina tradițională din care s-a destins. Un exemplu, în acest caz, subliniat de Yolanda Eminescu, ar fi dreptul asigurărilor sau dreptul transporturilor, care este rezultatul unei atari hipertrofieri a reglementărilor unor contracte speciale, si anume contractul de asigurare sau contractul de transport.

De asemenea, tendința de autonomie pe care o capătă anumite reglementări, este semnalată în măsura în care sunt chemate să dea expresie principiilor unor discipline științifice moderne ce se cer implantate în realitatea socială cu puterea legii.

Apariția unor noi ramuri de drept – dreptul economic – este explicată pe temeiul unei realități noi: organizarea privată a economiei, caracterizată prin importanța pe care o dobândesc grupările private și centralizarea deciziilor, accentuată pe creșterea rolului băncilor, colaborarea între puterea publică și cea privată și intervenția statului (controlul calității produselor, măsuri juridice statale de protecție a cumpărătorului, combaterea concurenței neloiale etc.).

Această zdruncinare a împărțirii dreptului în public si privat este subliniată și de apariția unor ramuri mixte (complexe) de drept. Astfel, Paul Roubier susține existența unui drept mixt concret, care mai poate fi numit si dreptul profesiunilor, grupă ce include dreptul comercial, dreptul muncii, legile rutiere și a unui drept mixt abstract, dreptul regulator, categorie din care fac parte, în opinia autorului, dreptul penal, având în vedere faptul că acesta include normele de drept ce sancționează comiterea unor infracțiuni săvârșite în diferite domenii, iar uneori acestea se declanșează la plângerea prealabilă a victimei, și dreptul de procedură(penală, civilă, administrativă), dreptul tranzitoriu care rezultă din schimbarea legislației.

„Dreptul nou – scrie G. Farjat – este un drept concret, mobil și prezintă o degradare sensibilă a elementelor care alcătuiau juridicul în sistemul clasic”.

Semnalăm și existența unor concepții care nu recunosc distincția public-privat. Astfel, școala normativistă (H. Kelsen) abandonează categoriile de drept public și privat, înlocuindu-le cu ierarhia normelor. De asemenea, L. Duguit neagă distincția dintre cele două drepturi (public-privat). Se vorbește despre o „publicizare” a dreptului, în sensul amplificării reglementărilor de drept public, în detrimentul celor de drept privat; se consideră că totul devine drept public, că toate legile interesează societatea mai mult decât persoana luată individual, că totul este de domeniul dreptului public. Aceasta este o opinie care a prins un contur mai pronunțat în „regimul comunist, sub presiunea concepției marxiste sociologizante”.

După decembrie 1989, s-a revenit la concepția clasică a împărțirii dreptului în privat și public, cu distincția ce se impune între ramurile de drept public, ramuri care conțin reglementări ce guvernează relațiile dintre stat, organele statului și indivizi, relații ce urmăresc apărarea și conservarea unor interese de ordin general – drept constituțional, drept administrativ, drept penal, drept bancar, etc. – și ramuri de drept privat, care conțin reglementări juridice ce guvernează relațiile dintre persoanele fizice sau juridice, astfel încât să se garanteze exercițiul libertății individuale, „al împlinirii intereselor persoanelor, prin rezonanță cu cele generale” – dreptul civil, dreptul familiei, etc.

De aceea, în doctrina actuală, definiția celor doua drepturi apare oarecum atenuată. Concluzionăm că aparțin dreptului public acele norme care, în mod principal, ocrotesc interesele generale ale statului, iar dreptul privat vizează interesele particulare, individuale. Într-un final, observăm o anumită ierarhie a ramurilor de drept. Înainte de toate, se situează dreptul internațional, apoi dreptul public intern și, în final, dreptul privat.

Toate acestea accentuează caracterul dinamic al sistemului de drept. Pe fondul unor profunde mutații economice, culturale, sociale, se produce un fenomen de schimbare a conținutului și a formei dreptului, caracterizat prin prefaceri în fizionomia instituțiilor sale clasice și prin apariția unor direcții noi de reglementare. În mod corespunzător, în funcțiile tradiționale ale unor instituții se produc schimbări, și anume, are loc un „declin” al acestora, începând cu proprietatea individuală și continuând cu libertatea contractuală. De asemenea, se simte și nevoia redefinirii scopului, a obiectului și a metodelor unor instituții, pe fondul apariției unor ramuri noi ale științei dreptului, cu caracter mixt: știința dreptului industrial, dreptul afacerilor, dreptul comercial, dreptul mediului, dreptul funciar, dreptul urbanismului, etc., discipline complexe ce reunesc studiul unor realități juridice noi, dincolo de împărțirea clasică a dreptului în drept public și drept privat.

Capitolul II. Izvoarele dreptului și principiile generale ale dreptului.

Constituția și importanța ei pentru existența și

afirmarea principiilor generale de drept

2.1. Prezentarea istorică, noțiunea și clasificarea izvoarelor de drept

În evoluția istorică a dreptului, locul și rolul obiceiului juridic a variat de la o epocă la alta. La început, el a apărut ca o formă de exprimare a unor reguli care s-au format de-a lungul timpului și care au fost respectate, în virtutea unor deprinderi îndelungate, fără a fi impuse prin constrângere. Odată cu apariția statului, acestor reguli li s-a recunoscut forța juridică și ele au devenit veritabile izvoare de drept, mai ales în statele feudale și sclavagiste. La acestea, existența cutumei juridice ca fiind izvor principal de drept, se explică prin caracteristicile ei, de a fi o regulă socială care corespunde cel mai bine societăților în care dinamica vieții sociale este lentă, iar unitatea statală nu s-a realizat încă.

Culegerile de cutume juridice sunt primele acte normative scrie (sclavagiste și feudale). Așadar, în cazul vechilor greci, normele de drept apar odată cu constituirea statului atenian, mai întâi sub forma cutumelor, apoi sub forma dreptului scris, care la început reprezenta în mare parte o codificare a dreptului obișnuielnic, luând drept exemplu Legea lui Drakon. De asemenea, la romani după formarea statului, obiceiurile străvechi se transformă în cutume juridice în conformitate cu interesele guvernanților. Legea celor 12 table este cea mai veche lege romană și cuprinde multe obiceiuri străvechi adaptate după realitățile vremii, pe lângă multe dispoziții noi. Obiceiul juridic și-a menținut locul și rolul în dreptul geto-dac, chiar și după cucerirea romană.

În dreptul românesc, cutuma juridică a continuat să se aplice pe toată durata epocii medii. Dreptul cutumiar (obișnuielnic) este cunoscut atât în izvoarele istorice ca „Jus Valachicum” se întâlnea atât la populația română din Țările Romane, cât și la romanii din statele vecine, și anume: Bulgaria, Polonia, Serbia, Ungaria.

„Obiceiul juridic își păstrează importanța și în dreptul modern și contemporan, dar locul și rolul acestuia, nu este același în toate statele ce cunosc acest drept”. Astfel, în dreptul anglo-saxon și cel american, alături de practica judiciară, obiceiul juridic constituie un important izvor de drept, în timp ce pe continentul european, rolul acesteia scade din ce în ce mai mult, în favoarea legii scrise. În ceea ce privește însă sistemul dreptului românesc, cutuma juridică se menține mai ales în dreptul civil, în materie de servitute, de raporturi de vecinătate, dar și în interpretarea contractului.

Cutuma juridică își păstrează însă, un rol însemnat în dreptul internațional public și privat, dar și în dreptul comerțului. În materia raporturilor juridice cu elemente de extraneitate, Codul Civil face adesea trimitere la „legea locului”, unde raportul juridic a luat ființă sau unde s-a întocmit documentul constatator.

Datorită faptul că în cadrul primului capitol, intitulat „Introducere în studiul principiilor dreptului”, am analizat forma dreptului, am subliniat faptul că esența și conținutul dreptului trebuie să-și găsească modalități potrivite de exprimare, forme adecvate. „Dreptul – scrie Hegel – trece în existența faptică mai întâi prin formă, prin faptul că este pus ca lege (…)”. Această împrejurare dă dreptului posibilitatea de a fi cunoscut și, pe cale de consecință, de a fi respectat și aplicat la cazul concret. În teoria dreptului și în științele juridice de ramură, aceste modalități specifice de exprimare a conținutului dreptului poartă și denumirea de izvoare ale dreptului sau surse ale dreptului.

Indiferent de epocă și de spațiu geografic, normele juridice au un scop public sau un scop privat, de unde provine și împărțirea acestora în norme de drept public și norme de drept privat, care de-a lungul timpului nu a fost la adăpost de orice controverse. Unii autori, având în vedere concepția ulpiană, au apreciat că delimitarea dreptului privat de cel public ar trebui să se facă în funcție de interesul ocrotit de normele juridice. Astfel, dreptul public ar ocroti interesele oamenilor, în calitate de membri ai unei colectivități umane, pe când dreptul privat conține norme juridice ce guvernează relațiile dintre oameni, priviți ca simpli indivizi.

În teoria dreptului, precum și în general, în științele juridice, conceptul de izvor al dreptului este folosit într-un sens specific, strict juridic, prin care se au în vedere formele de exprimare a normelor juridice – actele normative (legi, decrete), obiceiul juridic, practica judiciară, etc.

Pornindu-se însă de la sensul etimologic al termenului de „izvor”, în știința juridică, prin el au fost denumite sursele, originea, factorii de determinare și creare ai dreptului. Analiza izvoarelor dreptului a pus în lumină două accepțiuni ale acestei noțiuni: izvor de drept în sens material și izvor de drept în sens formal.

Izvoarele materiale ale dreptului, denumite și izvoare reale, sunt concepute ca adevărate „dat”- uri ale dreptului, realități exterioare acestuia și care determină acțiunea legiuitorului sau dau naștere unor reguli izvorâte din necesitățile practice (dacă este vorba de obicei). În conținutul acestor izvoare (denumite și surse) sunt introduse și elemente ce aparțin unor sfere diferite ale realității sociale.

O discuție asupra izvoarelor materiale este fructuoasă; G. Ripert numea aceste izvoare „forțe creatoare ale dreptului”, iar Jean-Louis Bergel denumește acestea ca fiind niște „izvoare substanțiale”, incluzând în ele viața socială, economică și culturală, dreptul natural, conștiința juridică, rațiunea umană, în general tot ce ar determina din exterior acțiunea legiuitorului, geneza regulilor juridice.

În știința juridică a căpătat o largă circulație, practic s-a generalizat, noțiunea de izvor formal, care are în vedere mijlocul cu ajutorul căruia se exprimă izvorul material, forma pe care o îmbracă dreptul în ansamblul normelor sale. Această accepțiune a noțiunii de drept ne interesează în mod deosebit, având în vedere că normele juridice nu se prezintă în forma lor nudă; lor le este caracteristică o anumită formă exterioară.

În teoria dreptului este larg dezbătută noțiunea de izvor al dreptului, făcându-se distincție între sensul juridic al noțiunii de izvor de drept și semnificația sa istorică. În înțelesul pe care-l oferă istoria și arheologia juridică noțiunii de izvor, acest concept semnifică un anumit document care atestă o formă suprapusă de drept (izvoare – relicve sau vestigii de civilizație juridică). Astfel, apar Tăblițele cerate descoperite în Transilvania sau documente de etnografie juridică.

Noțiunea de izvor al dreptului are și accepțiunea de sursă ideologică, în sensul de bazin de civilizație juridică, la care se conectează un anumit sistem juridic național. În acest sens, bazinul de civilizație juridică de tip romano-germanic a fost sursa a numeroase sisteme legale naționale, printre care și sistemul juridic românesc.

Sensul juridic al noțiunii de izvor formal al dreptului surprinde o multitudine de aspecte, de modalități prin care conținutul perceptiv al normei de drept devine regulă de conduită, se impune ca model de urmat în relațiile dintre oameni. Această varietate de forme prin care normele juridice se exprimă, determină pe unii autori să vorbească despre caracterul eterogen al surselor (al formelor) dreptului.

Hans Kelsen consideră că prin noțiunea de izvor de drept se înțelege rațiunea pentru care o normă este validă și nu forma tehnică prin care urmează să se manifeste „voința statului”, întrucât o asemenea expresie nu este decât o „metaforă de ordin antropologic”. Această validitate nu este o proprietate a normei, ci însăși condiția sa de existență. În concepția normativă, validitatea oricărei norme rezidă în și decurge din așa-numita „normă fundamentală”.

Teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului efectuează diferite clasificări; aceasta deosebește izvoarele scrise de izvoarele nescrise, izvoarele oficiale de izvoarele neoficiale, izvoarele directe de izvoarele indirecte. Spre exemplu: obiceiul juridic (cutuma) este un izvor nescris spre deosebire de actul normativ care se prezintă totdeauna sub formă scrisă; obiceiul și doctrina sunt considerate surse neoficiale spre deosebire de lege sau jurisprudență care sunt surse oficiale. În ceea ce privește divizarea izvoarelor în directe sau indirecte, actul normativ sau contractul normativ sunt considerate izvoare directe, în el fiind fixate în scris norme juridice, după o anumită tehnică, pe când obiceiul juridic, ca și pactele și tratatele internaționale, sunt izvoare mediate (indirecte), în sensul că, pentru a deveni izvoare de drept au nevoie de recunoaștere, de consacrarea lor de către autoritatea publică abilitată; astfel, ele trebuie să fie „validate” de o autoritate statală pentru a deveni izvoare de drept. Spre exemplu, „norma obișnuielnică avea valoare juridică directă în perioada preetatică, iar ulterior are valoare juridică indirectă, prin intermediul unui act de stat care să o consacre”.

S-a vorbit și despre izvoare creatoare și izvoare interpretative. Această grupare este supusă controversei; contestarea are ca argument că orice izvor de drept este o formă de exprimare a normelor juridice, impersonale și generale, iar daca o formă nu are această calitate, nu aparține clasei izvoarelor de drept, nici direct, nici indirect. De exemplu, legea si cutuma fac parte din prima categorie, întrucât creează norme noi, pe când jurisprudența și doctrina aparțin izvoarelor interpretative, căci doar interpretează normele existente, neavând caracter novator.

Prin acceptarea datelor reale și considerarea implicațiilor sale de ordin logic, evitându-se astfel contradicțiile ce se pot produce prin interpretarea noțiunilor de „conținut” și „formă”, s-a propus, de către profesorul timișorean C. Stegăroiu, clasificarea izvoarelor dreptului în două categorii: izvoare potențiale și izvoare actuale. Primele, izvoarele potențiale, exprimă posibilitatea de a elabora, a modifica sau a abroga norme juridice, iar factorul potențial îl constituie voința socială, concepută unitar și cu posibilități exclusive realizate și exteriorizate prin stat. Dacă vorbim de cealaltă categorie, izvoarele actuale, ele sunt acele izvoare eficiente, determinate, operând pe relațiile sociale concrete, constând în toate actele normative în vigoare.

Cele mai recente preocupări de clasificare a izvorului dreptului au pus în lumină și alte aspecte caracteristice formelor de exprimare a normelor juridice. Astfel, s-a vorbit despre sursele formale sau legale ale dreptului și sursele istorice sau materiale ale sale. Această împărțire este criticată și considerată drept inutilă de către cei care nu sunt de acord cu o rupere a celor două domenii – material și formal. Kelsen consideră că, în sensul său material și istoric, conceptul de sursă a dreptului privește simpla cauză de ordin istoric ce a condus la apariția sau care explică existența unei norme (condițiile de timp și loc). În acest sens, sursa dreptului englez contemporan o constituie dreptul roman sau canonic ori regulile morale. În sensul său formal sau legal, conceptul de sursă a dreptului trebuie privit altfel, și anume, când noi spunem că un statut este sursă de drept, atunci acest cuvânt „sursă” nu se mai referă la cauze sau influențe istorice, ci la unul din criteriile legale de validitate. Astfel, Kelsen introduce o distincție netă între cauzele istorice și rațiunile de validitate și eficiență ale normelor juridice. În ceea ce privește cunoașterea surselor istorice, Kelsen ridică în fața teoriei dreptului o adevărată „excepție de incompetență”.

O altă clasificare apropiată acestei distincții operate de Kelsen este cea a izvoarelor dreptului în izvoare de constituire și izvoare de calificare.

Unii autori includ, pe lângă izvoarele cunoscute ale dreptului și așa-numitele izvoare neformale (substratul lucrurilor, echitatea individuală, politica publică, convingerea morală, etc.), preferabile pentru judecător, întrucât acestea îl pot ghida mai bine în pronunțarea unor soluții juste. Datorită faptului că introduce elemente subiective în procesul aplicării dreptului și având consecințe grave pentru principiul legalității, acestei opinii i s-au adus reproșuri.

Complexitatea și pluralitatea izvoarelor formale ale dreptului, clasificarea acestora în funcție de diverse criterii, prezentarea acestora într-un tablou cât mai vast, care să dea satisfacție realității juridice contemporane, constituie o preocupare firească tot mai accentuată în domeniul teoriei generale a dreptului.

De exemplu, autorii I. Dogaru, C. Dănișor, Gh. Dănișor rețin următoarea clasificare a surselor formale:

Clasificare în funcție de izvorul material al normei se disting:

Surse naționale (normele provin de la autoritatea statală sau din obiceiul comunităților stabilite pe teritoriul statului);

Surse internaționale (tratate internaționale, norme provenind de la organisme internaționale dotate cu putere de reglementare sau cutume internaționale);

Surse străine (surse atașate ordinii juridice a unui stat);

O altă clasificare este: surse publice (normele sunt editate de autoritatea publică, de

exemplu: legea, ordonanța, hotărârea guvernamentală, etc.) și surse autonome (cele care își găsesc fundamentul în autonomia și puterea de reglementare internă ale unor corporații, de exemplu: regulamentele interne, statutele profesionale, etc.).

O diferită clasificare de cele două de mai sus, ar fi următoare: norme edictate de autoritatea publică pe cale unilaterală (acte normative) și norme convenționale (tratate internaționale, convenții colective).

Clasificarea în funcție de sursa formală:

Surse scrise (formulate de o manieră expresă); acestea pot fi directe și indirecte.

Surse nescrise (normele cutumiare);

Clasificarea în funcție de ierarhia normelor:

Surse suverane (pot reglementa orice materie; de exemplu, legea);

Surse subordonate (surse limitate la punerea în aplicare a surselor suverane; de exemplu: hotărârile de guvern și celelalte acte administrative reglementative);

Surse subsidiare (surse libere în ce privește domeniul, dar care sunt subordonate surselor publice, în caz de contradicție).

Cele câteva precizări de mai sus au darul de a pune în evidență faptul că studiul izvoarelor dreptului, al formelor sale de exprimare, a preocupat și continuă să preocupe gândirea juridică. Pluralitatea izvoarelor dreptului în orice sistem juridic, se datorează complexității relațiilor sociale reglementate, varietății organelor de stat, ierarhiei existente în cadrul structurii statale, tradițiilor unui stat oarecare și nevoii găsirii unor variate modalități de influențare a comportamentului uman. Corelația dintre diferite izvoare de drept, inclusiv importanța ce-i revine fiecăruia în ierarhia dintre ele, diferă de la un tip la altul și nu rareori, chiar de la un stat la altul în cadrul aceluiași tip. De aceea, unele izvoare există preponderent sau există numai în anumite epoci sau la anumite popoare, după cum există categorii de izvoare pe care le întâlnim în toate epocile, cum este de exemplu, legea. Cât privește sistemul de drept românesc, acesta se caracterizează prin supremația legii ca principal izvor de drept.

2.2. Analiza izvoarelor formale ale dreptului intern, izvoarelor formale ale dreptului internațional public, izvoarelor dreptului internațional privat și izvoarele dreptului Uniunii Europene

O analiză spațială, cât și istorică a izvoarelor de drept, dezvăluie o ierarhizare, o grupare a acestora care diferă de la o epocă la alta și chiar de la un sistem de drept la altul, în cadrul aceleiași epoci. Izvorul de drept care domină, pentru perioada de început a organizării statale și chiar pentru evul mediu, este obiceiul juridic (jus non scriptum). Epoca modernă se caracterizează prin „guvernarea legii scrise” (jus scriptum), adoptată de reprezentanța națională (Parlament), ca expresie a suveranității statale.

Obiceiul juridic (cutuma), practica judiciară (jurisprudență) și precedentul judiciar, doctrina, contractul normativ și actul normativ juridic (legea) reprezintă izvoarele formale ale dreptului impuse de evoluția de până acum a dreptului. Acestea au fie o origine doctrinară, cutumiară sau de altă natură, fie sunt o creație a statului (legiuitorului).

2.2.1 Obiceiul juridic (cutuma)

Obiceiul, cel mai vechi izvor de drept, este rezultanta unor evoluții, luând naștere în treapta primitivă de dezvoltare a societății. Găsim înțelesul de „cutumă” sau „obiceiul pământului” sau „consuetudine” atunci când ne referim la „modul originar de manifestare a voinței sociale”. Acesta a fost prima formă a dreptului pozitiv. Cicero a scris câteva cuvinte despre acesta, și anume: „Cutuma este dreptul pe care un lung spațiu de timp l-a făcut obligatoriu prin voința tuturor, fără intervenția legii”. Astfel, putem spune că acest izvor a fost expresia unor necesități legate de conservarea valorilor comunității, pe care orice societate le resimte și este o regulă de conduite ce se formează spontan datorită aplicării ei repetate într-o perioadă de timp, relativ îndelungată, într-o colectivitate umană.

Este foarte important să specificăm faptul că nu toate obiceiurile care sunt create de societate devin obligatoriu izvoare de drept. Așadar, pentru a se realiza o astfel de trecere, din sistemul general al normelor sociale în sistemul izvoarelor dreptului, subliniem două momente importante, și anume: statul recunoaște un obicei și îl încorporează într-o normă oficială prin organele sale legislative sau, un alt moment, atunci când obiceiul este invocat de părți, de data aceasta, ca normă de conduită, în fața instanței de judecată, pe care aceasta din urmă îl validează ca fiind o regulă juridică.

Cutuma își face apariția din cazuri concrete și reprezintă acea practică cu niște rădăcini foarte bine prinse, adânci, deoarece oamenii cred că prin ele exercită un drept pozitiv. Acest vechi izvor de drept a reprezentat modalitatea principală de ordonare a relațiilor sociale și a influențat acțiunea umană în societățile arhaice, sub forma diferitelor datini, practici și tradiții cu caracter religios sau moral, în conformitate cu interesele asigurării existenței colectivității si securității acesteia. La apariția sa, dreptul preia o serie de reguli, care nu sunt impuse expres, dar sunt respectate din instinct și pe care le adaptează realității specifice unei societăți politice. Pentru ca această repetabilitate a unei reguli de viață să devină un model de comportament uman, este necesară o generalizare și o uniformitate a practicii pe o durată suficientă astfel încât să imprime convingerea obligativității ei, „să fie cerută de alții”. Astfel, s-a realizat o diferențiere între consuetudinea nejuridică și consuetudinea juridică.

Prima formă de exprimare a consuetudinii – consuetudinea nejuridică – este caracteristică perioadei de început a societății omenești. Aceasta reprezintă o practică socială care nu a obținut încă o recunoaștere juridică, nu are forță obligatorie. În epocile primitive, oamenii nu concepeau vreo îndepărtare de la practicile tradiționale lăsate de strămoșii lor, gândind că „ceea ce întotdeauna s-a făcut, se identifică cu ceea ce trebuie să se facă”. Ei erau dominați puternic de realitatea înconjurătoare, iar consuetudinea se baza pe obișnuință și imitație, acestea din urmă fiind două motive psihologice. „În perioada arhaică a civilizației, normele sociale se constituiau la școala repetiției, imitației și trebuințelor, validate fiind apoi de experiența socializată, ca fiind drepte, bune și sacre”.

Cealaltă formă de exprimare a consuetudinii – consuetudinea juridică – se caracterizează prin convingerea că regula de conduită, care prinde conținut și sens, este obligatorie celor cărora li se adresează. Astfel, s-au creat permanent datini, obișnuințe și uzanțe, însă numai unele dintre ele s-au transformat în izvoare veritabile de drept, fiind recunoscute în practica judecătorească sau printr-o încorporare în norma juridică oficială. Această formă, pe lângă latura materială prezentată până acum, mai cuprinde și o latură psihologică, pe care romanii o numeau „opinio juris” sau „necesitas”. Ea izvorăște din psihic, căci oamenii se conving că repetarea practicii este obligatorie și că, dacă este nevoie, ei pot apela la constrângere. Așadar, aceasta este cel mai vechi model de comportament uman, ea existând la toate popoarele, deci și până la apariția dreptului scris. Apariția sa nu a fost atestată de niciun document special, având un caracter spontan – când o anumită practică este imediat adoptată ca normă în relații dintre state, fără să se aștepte validarea sa în timp – , iar în ceea ce privește regula juridică, putem spune că a avut parte de o cristalizare în timp, într-un proces de durată. De cele mai multe ori, izvoarele scrise au fost cele care au confirmat autenticitatea și utilitatea consuetudinii „oferind și motivația păstrării lor”.

Pe parcursul anilor, observăm că obiceiul a avut un rol social diferit de la o epocă istorică la alta. S-a ajuns aproape la dispariția sa în dreptul european continental, însă scăderea importanței și rolului, privind lucrurile din punct de vedere istoric, o putem constata începând cu epoca modernă. Dacă vorbim din punct de vedere cronologic, acest izvor a fost prima formă de manifestare a dreptului. Obiceiurile precum răzbunarea sângelui, „legea” talionului și compoziția (răscumpărarea) au fost printre primele norme juridice, care au reprezentat transformarea unor obiceiuri în norme obligatorii ce erau garantate de puterea publică. „De altfel, primele acte normative scrise ale societății antice în stadiul ei inițial, erau, în principal, culegeri de obiceiuri preluate și transformate potrivit intereselor conducerii noii societăți”.

Dacă în antichitate și în evul mediu, cutuma a fost un izvor principal al dreptului, în epoca modernă și în cea contemporană, rolul acesteia s-a mai redus, datorită promovării puternice a codificărilor. Însă, referindu-ne la practica judiciară în sistemul dreptului anglo-saxon, dreptul cutumiar se mai regăsește sub forma dreptului comun, numit „common law”. Ea se situează pe un loc important și în unele state independente astăzi, însă foste colonii în trecut.

Cutuma a avut și continuă să aibă un rol important ca izvor al dreptului internațional, în ciuda faptului că în epoca contemporană s-a dezvoltat intens tendința de reglementare scrisă și de codificare a acestuia. Dacă vorbim de dreptul internațional public, cutuma reprezintă un izvor de drept principal, pe lângă tratat. „Cutuma internațională este o exprimare tacită a consimțământului statelor cu privire la recunoașterea unei reguli determinate, ca normă de conduită obligatorie în relațiile dintre ele”. Statutul Curții internaționale de Justiție definește clar cutuma ca fiind o „dovadă a unei practici generale, acceptate ca drept”. Putem observa cum și în domeniul dreptului internațional, cutuma își menține elementul material și constă într-o practică generală, constantă, repetată a statelor sau chiar o practică imediată însă de un interes deosebit. Astfel, pentru a fi considerat izvor de drept, practica trebuie să aibă valoare juridică în ochii statelor, în caz contrar vorbind de un „uz internațional”.

Indiferent de caz, este de principiu că atât obiceiului, care conține o regulă opusă ordinii publice și moravurilor, cât și cutumei, care ar abroga o lege în vigoare (consuetudo abrogatoria și desuetudo), nu li se recunosc calitatea de izvor de drept.

În dreptul privat și în dreptul constituțional, cutuma se aplică în măsura recunoașterii ei. Astfel, odată cu apariția principiului legalității și al pedepsei, aceasta nu mai are valoarea unui izvor de drept penal. Doctrina, în dreptul Germaniei, susține faptul că cutuma poate să suplinească, să completeze sau chiar să deroge de la lege. Noi, în principiu, nu îi oferim obiceiului aceeași forță juridică, ci unul subsidiar, subordonat legii.

În prezent, aceste obiceiuri realizează acțiuni mai mult în privința interpretării legilor și a voinței părților. În concluzie, această analiză în istoria dreptului a obiceiului juridic evidențiază trăsăturile sale definitorii: prin repetiție, oferă o practică socială echilibrată, stabilă, asigură continuitate și conservare unei societăți, solidaritate în diversele relații sociale, rigiditate.

Practica judiciară și precedentul judiciar

De-a lungul istoriei, un rol important referitor la izvoarele dreptului le-au avut, pe

lângă obiceiul juridic, practica judiciară și precedentul judiciar.

Fiind cunoscută și sub denumirea de „jurisprudență”, practica judecătorească este compusă din totalitatea hotărârilor judecătorești, a soluțiilor concrete, individuale, pronunțate de toate instanțele, indiferent de gradul lor. Prin termenul de „jurisdicție” înțelegem un act prin care se pronunță dreptul, acesta fiind format din cuvintele de origine latină: „jus” – justiție – și „dictio” – pronunțare. Astfel, prin „jurisdicție” putem înțelege activitatea de creare și de stabilire a dreptului, iar prin „jurisconsult” înțelegem persoana care cunoaște dreptul, care poate oferi consultații, meditații și sfaturi în materie de drept. Astfel, deciziile adoptate de instanțele arbitrare sau judecătorești nu pot fi invocate ca surse legale în ceea ce privește adoptarea unor soluții aflate pe rolul instanțelor judecătorești, ci se bazează pe autoritatea lucrului judecat. În felul acesta, în cazul în care sensul legii este „întunecat” în a soluționa o cauză, se acceptă ca o hotărâre judecătorească să devină obligatorie, mai ales dacă este dată de instanțele superioare, fapt din care izvorăște o anumită practică judiciară.

Deși a avut o importanță deosebită ca izvor al dreptului între feudalism și antichitate, rolul jurisprudenței a fost diferit în fiecare sistem de drept, scăzând pe parcurs și, fiind strâns legată de cutumă, au urmat același traseu.

Privind jurisprudența din punct de vedere istoric, în dreptul roman, putem observa cum ea a avut ca izvor de drept un rol important. Această mare importanță s-a realizat prin intermediul dreptului pretorian, care cuprindea soluții creatoare, hotărâri ale pretorului și ale altor magistrați. Aceste soluții au devenit obligatorii, la început, pentru magistratul care le-a dat, apoi pentru toți ceilalți magistrați. „Acest drept pretorian reprezintă o sursă de creare a unor norme și a unor instituții ale dreptului roman”.

În prezent, referitor la practica judiciară ca izvor de drept în țara noastră, conform art. 124 alin. 2 din Constituție, „judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”. Datorită faptului că judecătorul este cel care judecă cauza și pronunță sentința, toată activitatea lui este guvernată de două mari principii. Potrivit regulilor de organizare judecătorească din România, acesta nu este legat de nicio altă situație similară, pronunțată de vreun alt judecător, fapt ce evidențiază că jurisprudența nu poate fi izvor de drept și nu poate avea rol creator. Judecătorului nu ii este permis să stabilească dispoziții generale în afara speței care se deduce înaintea sa și trebuie să se pronunțe mereu în cauza pe care o judecă. Privind controlul constituționalității legilor, avem în vedere art. 147 alin. 4 din Constituție: „Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.” Dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în tot acest timp, Parlamentul sau Guvernul, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe parcursul termenului prevăzut, dispozițiile declarate ca nefiind constituționale sunt suspendate de drept. Astfel, observăm că deciziile Curții prezintă caracteristici ale precedentului judiciar. Aceste decizii de neconstituționalitate având efecte erga omnes, sunt numite precedente, deoarece un text de lege odată declarat neconstituțional nu mai poate face obiectul unei alte excepții de neconstituționalitate.

De asemenea, actele de autoritate administrativă pot fi și ele anulate de către instanțele judecătorești, dacă nu întrunesc condițiile de legalitate, în baza Legii nr. 554/2004 privind Contenciosul Administrativ. Având în vedere acestea, observăm că rolul jurisprudenței este acela de a interpreta și de aplica norma juridică.

„În ceea ce privește cazul recursului în interesul legii, dezlegarea dată problemelor de drept judecate de către Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanțe, fără ca soluția să aibă efect asupra hotărârilor examinate sau asupra părților din procesele în care au fost pronunțate. În sfârșit, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”. Recursul în interesul legii îl întâlnim în drept civil, comercial, penal, dar și în materie de contencios administrativ. Amintim art. 126 alin. 3 din Constituție care menționează faptul că „Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale”. În vederea soluționării recursului în interesul legii, sesizarea Curții se face de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de Avocatul Poporului, de colegiile de conducere ale curților de apel și de colegiul de conducere al Înaltei Curți. Aceștia au obligația de a dovedi că problemele de drept care formează obiectul recursului și-au găsit soluții și interpretări distincte, găsite în sentințe definitive, în practica instanțelor judecătorești de pe teritoriul țării, anexând hotărârile la recurs. Recursul în interesul legii se judecă de către un complet special, acesta fiind format din: președintele sau vicepreședintele Curții, președinții de secții, 14 judecători din secția competentă și câte doi din cadrul celorlalte trei secții.

Aceste două situații – deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție în cazul recursului în interesul legii și deciziile Curții Constituționale – accentuează importanța precedentului în acest sistem juridic.

În privința recunoașterii jurisprudenței ca fiind izvor de drept, un rol important îl are și principiul separației puterilor. Într-un stat de drept, dacă organele judecătorești au sarcina de a aplica legile la cazuri concrete, cele legiuitoare au rolul de a crea legile. În cazul în care tribunalele ar avea dreptul de elaborare normativă directă, am fi în prezența unei perturbări al echilibrului puterilor și am avea de-a face cu o forțare, o încălcare a creației legislative.

Odată cu recunoașterea jurisdicției obligatorii a Curții Europene a Drepturilor Omului de către România, jurisprudența, ca izvor de drept, simte transformări importante. Principiul supremației normelor C.E.D.O. este considerat a fi un izvor ce are o poziție superioară asupra dreptului intern, aceasta putând face o lege internă inoperantă, fără a avea competența de a o anula. Dacă C.E.D.O. constată vreo încălcare a unui articol din „Convenția Europeană a Drepturilor Omului” de către o normă juridică internă, statului român îi revine obligația de a de a modifica respectiva normă. Corneliu Bârsan, Judecător C.E.D.O. afirma: „Jurisprudența Curții Europene este direct aplicabilă în sistemul român de drept; are forță constituțională și supra legislativă. Ca atare, autoritățile statale române, confruntate cu aplicarea dispozițiilor convenției și ale protocoalelor sale adiționale, vor fi obligate să țină seama și să aplice și soluțiile jurisprudențiale ale organelor convenției generate de acestea, indiferent dacă ele au fost pronunțate în cauze privitoare la România sau, de cele mai multe ori, în cauze privitoare la celelalte state părți ale convenției”. Din acest aspect afirmat de către un specialist reiese faptul că precedentul în elaborarea deciziilor Curții este de o foarte mare importanță, jurisprudența acesteia trebuind a fi cunoscută profund. Se remarcă aspecte în legătură cu greutatea cu care încă se renunță la vechile gânduri, mentalități privind recepția acestui izvor de drept în România.

Doctrina juridică

Doctrina, pe care o mai întâlnim sub denumirea de „știință juridică”, reprezintă unul

din izvoarele indirecte ale dreptului. N. Popa îi oferă o definiție acesteia și menționează că prin ea înțelege „demersul conceptual în analizele, investigațiile și interpretările pe care teoreticienii dreptului le dau fenomenalității juridice”.

Toată activitatea bogată și complexă, toate analizele, investigațiile și interpretările pe care jurisconsulții romani le dau fenomenului juridic formează doctrina. În practica și teoria dreptului, acest izvor de drept poate avea două sensuri: un sens larg și un sens restrâns. Raportat la noțiunea de „doctrină juridică”, în sensul larg, aceasta desemnează totalitatea lucrărilor publicate și elaborate în viața juridică – tratate, monografii, cursuri universitare, articole -, iar sensul restrâns, care de altfel este cel reținut și de reglementările dreptului internațional, cuprinde lucrările celor mai valoroși și calificați autori. Amintim, în acest sens care este fixat și în doctrina și practica dreptului românesc, art. 38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție: „în judecarea diferendelor supuse Curții, aceasta va aplica pe lângă convențiile internaționale, cutuma internațională și principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate, precum și hotărârile judecătorești și doctrina celor mai calificați specialiști în drept public ai diferitelor națiuni, ca mijloc de determinare a regulilor de drept”. Însă, indiferent de care sens vom ține seama, știința juridică nu poate fi apreciată asemenea unui izvor de drept.

În Franța, unele lucrări de cercetare din care se inspirau tribunalele, ale unor autori precum Loysel, Dumoulin, Pothier, erau considerate adevărate izvoare ale dreptului. În Germania, autorii reușesc să introducă în sec. al XV-lea numele de „recepția dreptului roman” ca drept comun al imperiului; a apărut un curent de cercetare numit „Liberul drept” (Erlich, Kantorowitz).

Doctrina a avut un important rol în Evul Mediu, însă odată cu trecerea timpului, rolul științei juridice a scăzut ca izvor de drept în epoca modernă, obiceiurile fiind strânse și publicate în cărți.

Luând în considerare ceea ce spun specialiștii, ajungem la concluzia că doctrina nu poate avea trăsăturile pe care le găsim la o normă de drept, și anume: impersonalitate, generalitate, obligativitate. În elaborările lor, aceștia constată existența normelor de drept, le comentează, le interpretează, însă nu creează dreptul pozitiv. În general, „rolul științei juridice este teoretic – explicativ, interpretările științifice făcute materialului normativ ajutând, pe legiuitor sau pe judecător, în procesul de creare, respectiv de aplicare a dreptului”.

Având un rol incontestabil în realizarea misiunii sociale a dreptului, s-a constat că ne putem imagina, la limită, un sistem juridic fără legi, fără jurisprudență sau fără cutumă – ca izvoare ale dreptului, însă nu fără doctrină, deoarece ea este cea care clădește componentele dreptului, atribuindu-le „conștiința propriei lor existențe”.

Astfel, putem concluziona că doctrina cuprinde convingerile, interpretările, explicațiile pe care oamenii de știință ni le împărtășesc, atât din punctul de vedere al viitoarelor reglementări, descoperind nevoile sociale care trebuie să-și găsească o codificare juridică, cât și din acel punct de vedere al prezentelor reglementări, a dreptului pozitiv, îmbunătățirile care trebuie făcute, modul de a interpreta, raportarea în timp și la dreptul comparat, a normelor interne.

Contractul normativ

Conform Codului civil român, „contractul este acordul de voință dintre două sau mai

persoane, realizat cu intenția de a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic”, însă, în acest sens, el nu poate fi considerat izvor de drept. Pe lângă acest fel de contracte, mai există o specie, denumite „contracte normative”, acestea fiind cele care ne interesează pe noi în acest subcapitol și, care au în vedere, reglementări cu caracter generic.

Contractul normativ este unul din acele izvoare ale dreptului care au o sferă mai restrânsă, însă el a cunoscut și o aplicare mai largă în perioada solidarismului, timp în care a avut rolul de a reglementa raporturile dintre diferitele pături sociale sau stări sau dintre monarh și acestea. Aici, putem aminti cel mai renumit contract, în Anglia, și anume Magna Charta Libertatum, care a fost încheiat sub forma unei convenții, la 15 iunie 1215.

În prezent, întâlnim contractul normativ ca fiind un izvor de drept pozitiv, în următoarele ramuri de drept: dreptul muncii, dreptul constituțional, dreptul internațional public, etc.

În dreptul constituțional, contractul normativ reprezintă un izvor important de drept în ceea ce privește atât organizarea, cât și funcționarea structurii federative a statelor. În general, federațiile sunt rezultatul încheierii unor tratate între statele membre care doresc să formeze federația sau confederațiile.

În dreptul muncii și al securității sociale, întâlnim contractul normativ ca fiind izvor de drept, sub forma contractelor colective de muncă. Acestea nu sunt de origine statală, ci convențională, negociată și cuprind condițiile generale ale organizării procesului muncii. Conform art. 236 (1) din Codul Muncii (Legea nr. 53/2003), „contractul colectiv de muncă este convenția încheiată în forma scrisă între angajator sau organizația patronală, pe de o parte, și salariați, reprezentanți prin sindicate, ori în alt mod prevăzut de lege, pe cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă”. Contractul individual de muncă este elementul subordonat contractului colectiv, deoarece acesta conține prevederi pentru fiecare salariat în parte, iar legea este supra-ordonatorul contractului colectiv.

În dreptul internațional public, găsim contractul normativ sub forma tratatului, acesta reprezentând izvorul principal de drept. S-a menționat că „Dreptul tratatelor reprezintă unul din capitolele cele mai importante ale dreptului internațional deoarece cuprinde principiile și regulile esențiale, de formă, și de fond care reglementează tratatele internaționale, mijlocul principal prin care statele își manifestă astăzi voința de a crea raporturi juridice”. În această ramură, statele și organizațiile internaționale încheie o varietate de documente, utilizându-se termeni ca: acord, tratat, convenție, protocol, act final, cartă, pact, aranjament, declarație, etc. Spre exemplu, amintim următoarele: Carta Drepturilor Fundamentale în UE (Lisabona 2009), Convenția ONU privind vânzarea internațională de mărfuri (Viena, 1980), Protocolul nr. 11 la Convenția europeană a drepturilor omului (1953), Tratatul de reformă de la Lisabona (2009).

Actul normativ juridic (legea)

Datorită cauzelor istorice și rațiunilor ce țin de formă și conținut, actul normativ ocupă cel mai important loc în sistemul izvoarelor dreptului, în raport cu celelalte. Actul normativ juridic mai este cunoscut și sub denumirea generală de „lege”, iar sistemul acestor acte este compus din următoarele, în funcție de importanța lor: legi, decrete, hotărâri și ordonanțe ale guvernului, regulamente și ordine ale ministerelor, decizii și hotărâri ale organelor administrative locale.

Această noțiune o găsim sub două sensuri, unul restrâns și unul în sens larg. Atunci când întâlnim legea ca act juridic normativ adoptat de Parlament, după o procedură specifică – art. 72 din Constituția României: „Parlamentul adoptă legi constituționale, legi organice și legi ordinare” – vorbim de un sens restrâns, iar în sens larg, aceasta cuprinde tratate internaționale, acorduri, convenții, etc., precum și orice act normativ adoptat de Parlament, de autoritatea statului și de oricare autoritate publică competentă să adopte astfel de acte. Pe scurt, atunci când se are în vedere sensul larg al legii, înțelegem orice regulă de drept, orice act cu putere obligatorie, incluzând aici și orice izvor de drept; în acest sens și obiceiul este o lege.

În sistemul de drept românesc, Parlamentul este singura autoritate care adoptă legi, iar după forța juridică, se disting următoarele categorii: legi constituționale (fundamentale), legi organice și legi ordinare. Privind legile constituționale, în această categorie intră Constituția ca lege fundamentală, precum și legile de revizuire a acesteia, legi care la noi, în prezent, nu există. Acest tip de legi se mai numesc „legi fundamentale” datorită funcționării și așezării edificiului social și politico-statal. Legile constituționale sunt cele mai importante legi, deoarece acestea au în vedere drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor, separația puterilor în stat și sistemul organelor. În materia legilor organice, avem reglementate anumite domenii de activitate, conform art. 73 din Constituție: „Sistemul electoral, organizarea, funcționarea și finanțarea partidelor politice, Statutul deputaților și senatorilor, organizarea și desfășurarea referendumului, organizarea Guvernului și a Consiliului Suprem de Apărare a Țării, infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora, Statutul funcționarilor publici, contenciosul administrativ, regimul juridic general al proprietății și moștenirii, organizarea generală a învățământului, organizarea administrației publice locale, a teritoriului și regimul general privind autonomia locală, regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția muncii, regimul general al cultelor”. Prin analiza acestora, reiese o importanță deosebită pentru ordinea juridică internă. Procedura de adoptare a acestor legi implică votul a jumătate plus unu din membrii fiecărei Camere a Parlamentului. De exemplu, în Suedia, în categoria legilor organice sunt încadrate, de către Constituția Suediei, legea presei și legea succesiunii la tron. În afară de legile constituționale și legile organice, mai avem și legile ordinare care au ca domeniu de activitate reglementarea relațiilor sociale neîntâlnite în legile menționate anterior. În acest caz, procedura de adoptare implică votul unei majorități simple, adică jumătate plus unu din numărul membrilor prezenți la dezbaterea proiectului de lege, membri care reprezintă fiecare cameră a Parlamentului. Astfel, este necesară prezența a jumătate plus unu din numărul total al parlamentarilor care formează respectiva cameră. Prin urmare, observăm că procedura de adoptare a legilor organice este diferită de cea a legilor ordinare, deoarece necesită un cvorum mai calificat.

Conform art. 78 din Constituție, „Legile se publică în Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei”. Din acest text, reiese faptul că actul normativ se găsește sub forma scrisă, în general. În comparație cu celelalte izvoare de drept analizate până acum, actului normativ îi evidențiem câteva trăsături:

este principalul izvor de drept oficial și poate fi de două feluri: propriu-zis și derivat; întâlnită în sens restrâns, legea este un act normativ propriu-zis, iar celelalte acte normativ au un caracter derivat;

datorită faptului că statul este suveran și independent asupra populației și teritoriului, este emis de puterea legiuitoare;

reflectă clar și concis voința legiuitorului; el este „gândire și voință, deoarece cuprinde o determinare logică și un act de comandă”;

există o procedură de adoptare de către Parlament care a stabilit procedura de elaborare;

Ca o scurtă diferență între lege și actele normative subordonate ei, precizăm ca acesta are

o valoare juridică superioară, fiind emisă de Parlament și este cel mai important izvor de drept. Datorită acestor caracteristici, și anume: emiterea ei de către organul suprem, existența unei proceduro stabilită de elaborare, competenței de reglementare primară și originară, legea se clasează pe o poziție superioară în sistemul izvoarelor de drept față de celelalte acte normative.

Din punct de vedere istoric, Legile din Summer (Codurile Lipit-Ishtar, Ur-Nammu),

Codul lui Hummurabi, Mesopotamia (Babilon), Egipt (Legea lui Bokoris) sunt cele mai vechi legi ale Orientului antic.

Acest izvor își face apariția încă din îndepărtata Romă, unde între magistrat și popor se

încheiau anumite acorduri. Prin cuvântul „lex” se înțelegea o convenție, care avea, fie sens de contract, atunci când intervenea între două persoane fizice , fie era văzută ca o formă de exprimare a dreptului, atunci când intervenea între popor și magistrat. În dreptul roman vechi, jurisconsultul Gaius spunea că poporul decide și hotărăște asupra legii, însă după votarea ei, mai era necesara aprobarea sau ratificarea Senatului. La finele sec. I al erei noastre, Senatul preia puterea legislativă pe care, astfel, o pierde poporul, iar jurisprudența și doctrina iau locul legii.

În materia dreptului feudal, puterea în stat era în mâna monarhului absolut, fapt care a pornit la nesocotirea dreptului și la numeroase abuzuri, ilegalități. Aceasta s-a datorat exprimării prin jurisprudență și obicei, neexistând un drept scris concret. Revoluționarii burghezi, în anul 1600, au solicitat codificarea dreptului, legea trecând pe primul loc în clasamentul izvoarelor de drept. Efectul revoluțiilor franceze și burgheze a fost consolidarea definitivă a actului normativ scris sub formă de lege. Treptat, actele normative și în special legea, capătă cel mai important rol, cu unele particularități ale dreptului anglo-saxon.

Astfel, amintim menționarea făcută de Montesquieu, care spunea că legea trebuie să aibă un înțeles clar, fără să stârnească confuzii sau îndoieli pentru toți oamenii, astfel încât fiecare cetățean să știe, să înțeleagă întru-totul aceasta și să cunoască consecințele încălcării ei, dinainte de a săvârși o faptă.

Prezentarea relațiilor între principiile generale și celelalte izvoare

de drept

Principiile generale sunt izvoare formale ale dreptului, având un rol foarte important atât în aplicarea dreptului, cât și în elaborarea sa, datorită gradului accentuat de generalizare și abstractizare.

Aceste principii pot avea două forme, și anume: scrise și nescrise. Indiferent de forma pe care o întâlnim, ele au semnificația și forța unor norme generale superioare, avute în vedere de instanță atunci când nu există vreo reglementare detaliată într-o problemă. În cazul în care ne referim la principiul bunei credințe sau principiul egalității oamenilor în fața legii vorbim de o formă cutumiară a izvoarelor, adică despre forma nescrisă, însă dacă ne referim la principiile constituționale avem de-a face cu forma scrisă pe care acestea o pot îmbrăca. „Unele dintre ele sunt exprimate sub forma unor adagii, în special cele formulate încă din dreptul roman: „specialia generalibus derogant”, „nemo censetur ignorare legem”, „bona fides presumitur”, „non bis in idem”, „cessante causa, cessat effectus”. ”.

Având în vedere opiniile împărtășite ale autorilor, unii susțin că principiile dreptului nu sunt filosofice sau de drept natural, iar alții sunt de opinie că ele pot fi de inspirație politică, socială, filosofică, etc. – spre exemplu, principiul pluralismului politic, principiul bunei credințe, principiul dualismului formelor de proprietate. Aceste principii ale dreptului sunt „conducătoarele, călăuzitoarele, măsurile ce orientează reglementările juridice și aplicările oricărui sistem de drept”. Indiferent de spațiul lor de existență, aceste idei călăuzitoare înființează conținutul esențial al tuturor normelor juridice, fapt care subliniază distanța sau apropierea dintre un sistem de drept și ele. Principiul neretroactivității legii, principiul autorității de lucru judecat, principiul forței obligatorii a convențiilor legal încheiate, principiul independenței judecătorilor, etc. sunt unele dintre principiile cu caracter exclusiv juridic, amintite drept exemple.

2.4. Reliefarea relațiilor ce se stabilesc între Constituție și principiile generale

Articolul 1 din Titlul I al Constituției României menționează principiile dreptului ce fundamentează ordinea statului român: „România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil. Statul român este stat de drept, social și democratic, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român”. Principiile menționate se alcătuiesc în coordonate ce au la bază tot sistemul social-politic al țării, pe lângă întregul sistem de drept, acestea având o valoare deosebită.

„Constituția este prima lege constituțională, fundamentală,ea fixează regulile de bază ale organizării și funcționării ordinii în stat”. Aceasta aparține dreptului pozitiv și conține esența principiilor fundamentale politico-juridice, deoarece în ea este concretizată dreptatea – valoarea absolută. Astfel, formularea normativă a principiilor dreptului, regulile-principii de organizare a societății, ale sistemului organelor statului, ale drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale indivizilor, fac parte din obiectul Constituției, datorită conținutului ei. Având în vedere atât conținutul procedurii de elaborare și adoptare a Constituției, dar și cel al reglementărilor, aceasta beneficiază, în comparație cu orice alt act normativ, de o forță juridică superioară.

Această „lege deasupra legilor” – Constituția – formează „convingerea că există o regulă de drept superioară a puterii publice pe care o limitează și căreia îi impune sarcini”. Datorită rădăcinilor sale bine prinse de-a lungul timpului, fiecare popor în parte își adoptă Constituția după obiceiurile acestuia și relațiile oamenilor; în acest sens, amintim ceea ce Hegel a menționat: „A dori să dai unui popor, a priori, o constituție, ar nesocoti tocmai momentul în care constituția ar fi mai mult o născocire a gândirii (…) fiecare popor își are constituția care i se potrivește și care i se cuvine”.

Constituția este izvorul principal al dreptului, iar prin poziția și conținutul său, stă la baza întregului drept. Ea este cea care are o putere absolută asupra dreptului, stabilind principiile fundamentale ale acestuia. Astfel, conform prevederilor Constituției, celelalte ramuri ale dreptului au punctul de plecare la nivelul celor mai înalte principii.

Având în vederea conformitatea întregului drept cu Constituția, apar două consecințe juridice, și anume:

a) principiile constituționale sunt dezvoltate de ramurile dreptului pentru a exista o concordanță între normele lor și constituție; în caz contrar, apare nulitatea dispozițiilor legale în cauză;

b) este obligatoriu modificarea vreunei norme din ramura de drept corespunzătoare modificării vreunei dispoziții constituționale.

Din punctul meu de vedere, în actualul moment, societatea românească oferă principiului separației celor trei puteri în stat o atenție deosebită, încă din anul 2003, atunci când Constituția a fost revizuită. Astfel, principiile statului de drept au început, din ce în ce mai mult, să prindă o formă cât mai conturată, cu atât mai mult cu cât democrația țării noastre este o democrație tânără. Aceasta din urmă se caracterizează prin existența unor valori fundamentale: libertatea, dreptatea și egalitatea în fața legii, toleranță, transparență, egalitatea drepturilor, etc.

În concluzie, unul din cele mai importante principii fundamentale ale statului de drept îl reprezintă respectarea Constituției și a legilor date în temeiul ei. Aceasta este obligatorie pentru toți cetățenii, nefăcând excepție nici organele supreme, respectiv: parlament, șef de stat, guvern, senat, precum și celelalte organisme ale puterii politice.

Capitolul III. Principiile generale ale dreptului

3.1. Noțiunea și rolul principiilor fundamentale ale dreptului

Referitor la principiile dreptului, Carbonnier a scris:”On peut retrouver la arrêt ou le premier auteur qui en a été le point de depart. Tandis que le premier arrêt ou le premier auteur qui a formulé un principe général, l`a formulé comme déja conscré et antérieur a lui–même. Sous chaque principe général, on retrouverait une tradition prétendant à des titres historiques”. Altundeva a scris: ”La doctrine et la jurisprudence ont formulé ces principes géneraux. Mais elles ne les ont pas créés. Elles les ont trouvés en supension dans l`esprit de notre droit, tel que semblaient le leur révéler certaines textes fragmentaires”. Prin urmare, de acord cu autorul francez, stabilim că nu legiuitorii, nu doctrinarii, nu practicienii dreptului creează principiile, ci doar le descoperă și le formulează.

Principiile de drept sunt strâns legate și organic împletite cu valorile sociale. Acestea reprezintă acele idei generale, conducătoare sau percepute directoare care stau la baza întregului sistem de drept dintr-o țară, orientând reglementările juridice și aplicarea dreptului. Principiile dreptului sunt determinate de relațiile sociale, fiind expresia valorilor promovate și apărate de drept.

Aceste principii de drept cuprind cerințele obiective ale societății, cerințe cu manifestări specifice în procesul de realizare și în cel de constituire al dreptului, fapt pentru care ele au un rol constructiv, dar și un rol valorizator pentru sistemul de drept. Rolul constructiv al principiilor dreptului este subliniat în relația specifică momentului creării dreptului, acest din urmă moment fiind marcat de influența tradiției și a inovației. Cea care tinde să impună alte modele, adecvate necesităților momentului în care se realizează reglementarea este inovația, pe când tradiția, în planul tehnicii juridice, propune vechile sale modele, urmare a unui respectabil proces de acumulare. În acest sens, „principiile generale ale unui sistem constituie ansamblul propozițiilor directoare cărora le sunt subordonate atât structura, cât și dezvoltarea sistemului”. Cuvântul „principiu” vine de la latinescul principium care înseamnă început, obârșie, având și sensul de element fundamental. Lalande, un scriitor francez, arată însă că acest cuvânt își are originea din grecescul arhe, verb care desemnează acțiunea de a conduce, dar și mișcarea de a începe, iar substantivul arhon se referă la ceea ce stă de conducător, de căpetenie. Aristotel stabilea șase înțelesuri ale termenului arhe, între care trei fiind nucleare: unul avea semnificația de sursă, altul de origine, iar al treilea reflecta conducerea, autoritatea, puterea. Prin urmare, arche este ceea ce dă fundament unui lucru sau unor lucruri și le determină, prin puterea lui de a fi, să fie ceea ce sunt și să se dezvolte în ceea ce vor fi”. Astfel, orice existent implică existența, adică existența există și prin ea orice existent; de aceea existența ca existență este originea, temeiul, puterea prin care există toate cele existente, adică este arhe-ul universal, dătător de unitate, fundamentul lumii. Mutatis mutandis, dreptul are întregime, unitate, deoarece se sprijină, pe de o parte, pe principiile prin care sunt cele care aparțin de drept, iar pe de altă parte, pe acele principii prin care dreptul pozitiv se sprijină.

Referitor la unele întrebări privind ce anume îndreptățește un sistem, orice sistem de drept, nu ce îl impune, ci doar ceea ce îl afirmă să fie în drept, am putea înțelege că întemeind, principiile dreptului au anterioritate logică nu și istorică față de întemeiat. De asemenea, putem observa cum ele sunt constante, peste vremuri, conferind însă și astăzi o anumită putere, autoritate, originare fiecărui sistem de drept. Este posibil ca un sistem de drept să invoce o postulare ca principiu al său, dar această pretenție să contravină naturii principiului, căci el pentru a fi astfel trebuie să întemeieze în orice sistem de drept, constituind ceea ce se numește „spiritul legii”, dincolo de precaritatea legată de spațiu și timp. Cu alte cuvinte, ca element al temeiului dreptului, un principiu nu e francez sau albanez sau cubanez, dar poate fi recunoscut sau nu, consacrat într-o formulă sau alta, variabile în Franța, Albania, Cuba, etc. În consecință, deși nu au dimensiunea principiilor prime, despre care metafizica nu încetează, în linie clasică, să reflecteze, principiile dreptului fac obiectul filosofiei dreptului. Într-adevăr dacă filosofia dreptului privește conceptul și realizarea acestuia, atunci implică automat și principiile, deoarece, fără ele, conceptul nu ar avea sursă, nu ar avea putere să se miște spre realizare, iar realizarea ar fi oarbă fără un fir conducător după care să se călăuzească. Legile juridice sunt realizări umane, civile, penale, publice și private, însă nu sunt produse șăgalnice ale voinței unora sau altora, prin faptul deținerii unei puteri economice, militare sau carismatice, ci ale unui general – uman rațional; această rațiune împiedică voința particulară prin faptul că ea constituie natura umanului și nu prin efort subiectiv. „De aceea, având ca substrat rațiunea, dreptul este natural și în această măsură poate fi judecat ca natural. Or, principiile dreptului ar veni că sunt raționale, deci sunt naturale”.

Fără îndoială, sistemele de drept se succed și coexistă, configurate de o seamă de factori economici, geografici, demografici, social-culturali care au, fiecare, partea sa de influență; dreptul, natural în principiile și conceptele sale, se realizează sub viziunea unor inspirații subiective și obiective, care determinându-l în sisteme de drept, îl pot păstra în ceea ce este în temeiul său sau, dimpotrivă, îl pot îndepărta de acela, fără să-l poată nega în întregime. În diversificarea sa, dreptul natural primește, prin determinare, nedreptul ca preț plătit trecerii în particular, iar ”inspirația” subiectivă poate face covârșitor acest preț, lucru ce ține istoria omului pe drumul venirii la sine.

Atunci, în loc să fie instanța care convoacă sistemele de drept, principiile devin convocate la instanța unui sau altui sistem de drept. Principiile constituie esența lui și reprezintă fundamentul oricărui sistem de drept; de aceea, se regăsesc în acestea. În măsura în care sunt cunoscute sau recunoscute de autoritatea legiuitoare și consacrate de ea, ele oferă sistemului de drept validitate și stabilitate.

Orice principiu este deci un început în plan ideal; mai poate fi, de asemenea, o sursă, o cauză de acțiune. În filosofie, principiul are două sensuri, și anume: metafizic, ca origini din care au provenit și s-au dezvoltat lucrurile, și un sens epistemologic și etic – ca supoziții fundamentale ale cunoașterii, ale gândirii și ale acțiunii. Immanuel Kant susține că principiile sunt fie ale intelectului pur (axiome, anticipații, postulate), fie ale rațiunii pure (ideile). ”Pentru ca ceva să poată fi numit metodă trebuie să fie un procedeu după principii”- în concepția filozofului german – rațiunea este o facultate a principiilor, iar principiile sunt judecăți sintetice, care nu derivă din alte cunoștințe mai generale și care cuprind în ele fundamentul altor judecăți.

Un principiu se poate prezenta sub diferite forme, cum ar fi: axiome, deducții, dar în special ca o generatoare de fapte experimentale. Atunci când generalizarea acoperă o totalitate a acestor fapte experimentale, suntem în prezența unui principiu general. Existența unor principii directoare se impune ca necesară, „ideile directoare sunt pentru gândire ceea ce instinctele sunt pentru animale”.

Principiile generale ale dreptului cuprind un număr mare de cazuri concrete, ele rezumă atât aprecierile individuale ale relațiilor juridice, cât și elementele lor de drept, sub forma unor definiții. Nimic nu este mai dăunător decât considerarea lor pur metafizică, izvorând din libertatea nestrunită a imaginației. Mircea Djuvara scrie că ”suntem foarte ușor înclinați a comite eroarea de a crede că un principiu de drept sau de justiție este un produs al unei pure speculații și că ar apărea în mintea noastră înaintea unei experiențe. (…) De aceea nu pot exista principii de drept imutabile care să valoreze pentru orice timp și orice loc”. În această lumină, toate principiile de drept sunt rezultatul unor observații continue și necesare ale nevoilor societății.

Rolul principiilor de drept este evidențiat mai întâi în relația specifică procesului de creație legislativă. Legiuitorul are în vedere principiile generale atunci când construiește soluții juridice care să satisfacă necesitățile de viață. Principiile de drept contribuie într-un mod hotărâtor și la cunoașterea unui sistem juridic.

Datorită faptului că le va fi subordonată atât structura, cât și dezvoltarea sistemului de drept, principiile generale ale dreptului dau măsura acestui sistem; acestuia i se asigură, prin jocul principiilor care-i constituie fundamentul, unitatea, echilibrul, omogenitatea, coerența și capacitatea dezvoltării unei forțe asociative.

Mobilitatea relațiilor sociale, celeritatea transformărilor sociale, caracteristicile evoluției sistemelor juridice din ziua de azi impun acestor principii trăsături de dinamism și suplețe, lucru ce determină și o regândire a ideilor directoare. În acest sens, amintim remarca pe care o făcea profesorul clujean Eugeniu Speranția: ”Dacă dreptul apare ca un total de norme sociale obligatorii, unitatea unei totalități este datorată consecvenței tuturor normelor față de un număr minim de principii fundamentale, ele însele prezentând un maximum de afinitate logică între ele”. Într-adevăr, așa stau lucrurile cu principiile la care se referă legea juridică sau care sunt incluse în textul ei. Neincluse în textul legii, principiile devin aplicabile prin recunoașterea lor în practica judecătorească, astfel, atunci când legea tace, judecătorul le soluționează apelând la principiile generale de drept. El nu poate refuza soluționarea invocând absența unei norme în vigoare, întrucât e capabil de denegare de dreptate și ca să dea soluția e obligat sa se adreseze principiilor generale, tocmai pentru că acestea sunt măsuri ale întregului sistem.

3.2. Originea principiilor dreptului

Problema statutului principiilor dreptului și explicarea acestora au constituit mereu o preocupare permanenta pentru școlile și curentele de gândire juridică. De cele mai multe ori, această problemă s-a confundat cu explicarea și interpretarea fenomenului juridic ca atare, cu descifrarea poziției sale în sistemul legăturilor dintre oameni. În conștiința primelor formațiuni sociale, normele sunt asemănate cu niște porunci divine impuse oamenilor. Sofocle in Antigona a scris că „nimeni nu știe de unde vin legile; ele sunt veșnice.”

Când „școala” modernă a dreptului natural s-a răzvrătit asupra Stagiritului, ea a argumentat că sursa, originea, deci temeiul principiilor juridice este natura umană. Rațiunea umană nu este un temei juridic al principiilor juridice, cum nu este nici temei moral al principiilor morale, nici temei estetic al principiilor estetice, deoarece nu are mai multe naturi, însă are puterea conceptuală și autoritatea logicității să conducă și să așeze în ordine juridicul, moralul, esteticul umanului însuși. ”Nu le este dat științelor juridice să se întrebe asupra rațiunii ca răspunzătoare de principiile dreptului, mai degrabă decât voința sau altceva; aceasta preocupă filosofia. Grotius, Puffendorf și ceilalți au gândit că rațiunea e arheul arheurilor juridice, ci s-au străduit să argumenteze aceasta, așa cum s-a argumentat pentru aceeași rațiune că e arheul arheurilor morale, estetice, politice, etc.”.

Semnificația și existența principiilor generale de drept sunt explicate diferit în cadrul sistemelor de drept. Astfel, în Franța, conceptul de principiu general de drept s-a fixat în practica Consiliului de Stat, cu referire la izvoarele dreptului administrativ. Apelul la echitate este, în acest caz, determinant, întrucât, la fel ca în dreptul anglo-saxon, echitatea este invocată pentru a complini lacunele legislative.

În sistemul anglo-saxon, noțiunea principiilor se „topește” în principles of natural justice, constituindu-se într-o sursă importantă a acestui sistem juridic – Equity.

Vorbind de dreptul musulman, noțiunea de principiu s-a conturat cu o oarecare greutate, vorbindu-se de fapt, despre caracterul etern, universal și imutabil al normelor șariatului. Aceste norme divine sunt uneori considerate ca fiind izvoare de drept (izvoare istorice).

Pe măsură ce se constată recunoașterea dreptului natural sub forma drepturilor fundamentale ale omului, se apelează la ideea de principiu suprem, izvorât din calitatea rațională a omului și din nevoia protecției demnității sale, ca o obligație de principiu a statului.

Școala dreptului natural găsește în rațiunea umană izvorul constant și general al principiilor juridice. Ele sunt imuabile, variabile pentru orice loc și orice timp. O nouă etapă în explicarea originii dreptului și a principiilor sale începe cu întemeietorii Școlii istorice a dreptului – Savigny și Puchta. După ce Kant demonstrează că rațiunea nu constituie norme, Școala istorică a dreptului, sub înrâurirea kantianismului, prezintă dreptul și principiile sale ca produse ale conștiinței colective, ale spiritului popular (Volksgeist). Constatăm deci tendința de scoatere a dreptului din rațiunea pură și atribuirea lui unor cauze evolutive, pur istorice. Variatele școli pozitiviste susțin că principiile dreptului sunt generalizări induse din experiența socială; când generalizarea acoperă o serie suficient de mare de fapte sociale am fi în prezența unui principiu. Aceasta seamănă cu un celebru raționament: ”dacă tu ești hoț, atunci tu ești autorul ultimelor treizeci de furtuni din cetate, deci tu ești hoț.” Rudolf Stammler neagă temeinicia oricărui principiu juridic, socotind conținutul dreptului diversificat în spațiu și timp lipsit de universalitate; în concepția sa, dreptul ar fi un „concept cultural”, un agent care pune de acord valoarea cu realitatea.

În general, se poate remarca faptul că, indiferent dacă a fost vorba de orientările jurnaliste, pozitiviste sau istorice, indiferent de acceptarea sau nu a distincției făcută de Fr. Gény sau J. Dabin despre „dat” și „construit” în drept, justificarea fundamentului dreptului, a principiilor sale călăuzitoare, s-a făcut plecându-se de la considerarea dreptului ca instrument al asigurării libertății și a egalității oamenilor în raporturile dintre ei sau în raporturile cu statul, independent de variațiile istorice în care s-au configurat mijloacele juridice de garantare și realizare a libertății și egalității. Concepția modernă a dreptului pune în lumină faptul că dincolo de existența principiilor dreptului între permanențele conștiinței umane, studiul acestora trebuie axat și pe recunoașterea faptului că dreptul nu poate fi disociat de materia socială. Oricare ar fi individualitatea lor proprie, principiile dreptului există și în dependență de principiile generale ale altor sfere de activitate ale societății umane.

3.3. Delimitarea principiilor dreptului

Un principiu general de drept este rezultatul unei experiențe sociale și reprezintă o reflectare a unor cerințe obiective ale evoluției societății, ale conviețuirii sociale, ale asigurării unui echilibru necesar între drepturile unora și obligațiile altora. Însă, pentru o înțelegere mai bună a acestor principii, este utilă departajarea lor de concepte, de norme și de axiome juridice.

Există o anumită legătură reciprocă pe care o analizăm între principiile fundamentale

ale dreptului – care se constituie în spiritul ideii de justiție și exprimă elementele de conținut cele mai importante ale dreptului – și categoriile și conceptele juridice. Această corelație constă în faptul că conceptele și categoriile juridice servesc ca elemente de mijlocire pentru principiile fundamentale ale dreptului, iar acestea din urmă, la rândul lor, dau conținut concret categoriilor juridice.

Referitor la această legătură, Kant susține că „Principiile trebuie întemeiate pe concepte. Aceste concepte, dacă trebuie să devină subiectiv practice, nu trebuie să se oprească la legile obiective ale moralității, ci trebuie să considere reprezentarea lor în legătură cu omul, cu individul”.

Știm faptul că orice noțiune este forma logică în care se fixează abstract ceea ce este general și esențial în obiectul la care se referă cunoașterea noastră; însă, privind mai atent noțiunile, observăm ca au grade diferite de generalitate și abstractizare, ele putând fi orânduite în raporturi de la gen la specie. Noțiunea „raport juridic penal” este o generală pentru dreptul penal, dar e specie a noțiunii „raport juridic” care, gen al ei, e specie pentru noțiunea „raport”. Cum noțiunea „raport juridic penal” are validitate pentru întregul drept penal, spunem ca este categorie a lui. Știința penală are categoriile ei, la fel știința dreptului civil, etc. Noțiunea de „raport juridic” are validitate nu numai pentru dreptul penal, ci pentru orice știință a dreptului; ea este o noțiune fundamentală și o vom numi concept juridic. Sistemul științelor dreptului se constituie dintr-un ansamblu de concepte juridice, studiate de Teoria Generală a Dreptului, iar fără cunoștința acestuia este imposibilă cunoștința oricărei categorii și noțiuni juridice. Dar conceptele juridice însele se conexează cu alte concepte, în chipuri diferite; „raport juridic”, „răspundere juridică”, „act juridic”, „subiect de drept”, „normă juridică” se conexează cu „raport economic”, „raport politic”, „răspundere morală”, „act diplomatic”, „subiect moral”, etc., de care se diferențiază și cu care au note comune. Dar conceptual juridic „raport juridic”, conceptul moral „raport moral”, conceptul economic „raport economic” revin, ca specii, conceptului mai general de „raport”. La fel, diferitele specii de nomă revin conceptului de normă, diferitele specii de cauză revin conceptului de cauză. Conceptele juridice, cercetate de Teorie Generală a Dreptului, stau în lumina conceptelor superioare lor, care revin științelor filosofice. Așa se explică de ce diferite „școli” și „curente” juridice poartă denumiri filosofice: pozitivismul juridic, intuiționismul juridic, formalismul juridic, realismul juridic, etc. Dreptul, în conceptul său nu poate fi descusut de gândirea juridică însăși, ci face obiectul gândirii filosofice.

Aceste scurte comentarii, analizate mai sus, ne ajută să înțelegem de ce „conceptele și categoriile juridice servesc ca elemente de mijlocire pentru principiile generale ale dreptului, iar acestea, la rândul lor, dau conținut concret categoriilor juridice”.

Astfel, gândirea și cunoașterea juridică resimt necesitatea unor concepte și categorii; ele corespund legilor și ipotezelor celor mai generale, reprezentând elaborarea științifică a dreptului. Djuvara le numea construcții juridice – „Construcția juridică confruntă diferitele principii între ele, analizând toate înțelesurile acestor principii, toate nuanțele lor și armonizează între ele”.

Unitatea gândirii juridice nu poate fi înțeleasă decât în diversitatea categoriilor și a conceptelor sale, acestea fiind adevărate puncte nodale ale teoriei dreptului. Constituirea categoriilor și a conceptului dreptului se bazează pe un act de evaluare a acțiunilor umane în raport cu sistemul juridic instituit. Aprecierea, evaluarea acțiunilor umane din punct de vedere al criteriilor juridice, presupun existența unui sistem de idealuri, principii și norme. Prin intermediul categoriilor și al conceptelor juridice (spre exemplu, patrimoniul, cetățenia, subiectul de drept, infracțiunea, etc.) juristul va proceda la stabilirea naturii juridice a unui fenomen.

Categoriile dreptului sunt preluate de la un sistem la altul, fiind părți în structura în dezvoltare a gândirii juridice, și sunt valabile atâta timp cât există relațiile sociale pe care le sintetizează.

Al. Vălimărescu susține faptul că „de concepte ne servim în măsura în care ele ne sunt utile”; această subliniere fiind necesară întrucât există pericolul ca acestea să se detașeze treptat de scopul lor firesc și să exercite un „fel de tiranie asupra gândirii, îndepărtând-o de realitate”. Se creează pericolul, pentru știința dreptului, în aceste situații ca, în loc să opereze cu date ale realității, să lucreze cu concepte și categorii ca și cum ar opera cu date ale realității. Știința dreptului, propunându-și studierea realității juridice ca parte a realității sociale, utilizează conceptele și categoriile ca pe instrumente care prilejuiesc apropierea de realitate și nu ca pe un scop în sine.

Conceptele dobândesc un conținut concret cu ajutorul principiilor de drept și devin eficace numai ca părți componente ale sistemelor juridice.

În această lumină, rolul principiilor generale este acela de a pune de acord sistemul juridic cu schimbările sociale, proces în cadrul căruia conceptele și categoriile juridice dau principiilor conținut concret, asigurându-le funcționalitatea.

Principiile generale de drept se delimitează categoric de normele juridice, deoarece

acestea din urmă sunt prescripții elementare care reglementează relațiile de conviețuire dintre oameni. Normele juridice se raportează la principiile dreptului cel puțin în două sensuri, și anume: normele conțin, descriu, statuează cele mai multe din principiile dreptului; funcționarea principiilor se realizează apoi prin aplicarea în practică a conduitei prescrise de normă.

În raport cu principiile, normele juridice au însă o valoare explicativă mult mai mică, ele propunându-și să conserve valori și nu să explice rațiunea existenței acestora. Psihosociologia organizării sociale admite faptul că normele juridice „sunt prin definiție foarte sărace pentru că ele nu intenționează a explica fenomenele, ci a le perpetua”. Spre deosebire de norme, principiile fundamentale au valoare explicativă, ele conținând temeiurile existenței, ale evoluției și ale transformării dreptului.

Astfel, egalitatea și libertatea ca fundamente ale vieții sociale, trebuie să-și găsească expresia juridică; în acest fel, apar conceptele juridice ale egalității și ale libertății, care vor deveni fundamente (principii) ale dreptului, din care derivă apoi normele juridice.

De asemenea, ideea de obligație este o categorie centrală a dreptului, dar ce anume constituie o obligație juridică, aceasta depinde de principiile fundamentale juridice.

Principiile generale se deosebesc și de axiome, maxime și aforisme juridice. Acestea

din urmă au rezultat din experiență și din tradiții, reprezentând mici sinteze, cu un grad de cuprindere mult mai mic decât principiile generale și cu un rol limitat în interpretarea fenomenului juridic. Ele provin din dreptul roman, fiind rezultatul unor procedee de tehnică juridică ce au făcut deliciul veacurilor prin modul ingenios în care au oferit soluții aspectelor celor mai variate ale relațiilor sociale. Spre exemplu, în clasificarea bunurilor, romanii au utilizat și pe aceea de bunuri de gen si bunuri individual determinate. Pentru cele de gen, funcționează regula: genera non pereunt (bunurile de gen nu pier), formulă ce nu va privi și bunurile individual determinate.

3.4. Clasificarea principiilor dreptului

După gradul de generalitate și sfera lor de acțiune, principiile dreptului se împart în principii generale și principii de ramură. Astfel, principiul libertății și egalității, principiul responsabilității, principiul echității și justiției, principiul legalității guvernează întreaga normativitate juridică fiind generale, pe când principii ca: principiul legalității incriminării și pedepsei în dreptul penal, principiul libertății contractuale în dreptul civil, principiul oralității, contradictorialității sau publicității în dreptul procesual ș.a. sunt principii de ramură, care au rol călăuzitor în materia juridică respectivă.

În doctrina juridică, în cadrul principiilor generale, având în vedere criteriul autorității lor, s-a propus să se rețină distinct principiile fundamentale – principii care se impun legiuitorului însuși, având valoare constituțională – față de principiile generale ordinare, care nu au această calitate.

De asemenea, principiile generale pot fi principii directoare și principii corectoare. Aceste principii directoare stau la baza edificiului juridic, de exemplu: nimeni nu trebuie să ignore legea, autoritatea lucrului judecat, egalitatea în fața legii. Principiile corectoare orientează în adoptarea unei soluții juste, cum ar fi principiul bunei-credințe. S-a remarcat însă că distincția principii directoare – principii corectoare este relativă. Astfel, de exemplu, principiul după care nu se poate deroga prin convenții particulare de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri este un principiu director pentru voințele individuale dar un principiu corector pentru principiul autonomiei de voință.

Din punct de vedere al conținutului se poate constata eterogenitatea acestora, principiile pot fi de inspirație filosofică, politică, socială (de exemplu, principiul libertății, principiul separației puterilor), sau să aibă caracter preponderent sau chiar exclusiv juridic, de natură juridică, cum ar fi principiul legalității sau autorității lucrului judecat.

3.5. Importanța teoretică și practică a studierii principiilor dreptului

Principiile generale de drept sunt prescripțiile fundamentale care canalizează crearea dreptului și aplicarea sa. Ele sunt străbătute de o dublă dialectică – externă și internă. Dialectica externă se referă la dependența principiilor de ansamblul condițiilor sociale, de structura societății în ansamblu. O privire generală asupra evoluției sistemelor de drept și a principiilor conducătoare ne indică faptul că ritmul transformării acestora, este, în general, lent. Dialectica internă a principiilor dreptului privește ansamblul legăturilor interne caracteristice sistemului juridic, interferențele părților sale componente.

În ceea ce privește utilitatea practică a studiului principiilor generale ale dreptului, problema poate fi analizată din cel puțin două unghiuri, și anume:

a) principiile de drept trasează linia directoare pentru sistemul juridic, fără ele dreptul n-ar putea fi conceput; în acest sens, principiile de drept exercită o acțiune constructivă, ele orientând activitatea legiuitorului.

b) principiile generale au rol și în administrarea justiției. Cei însărcinați cu aplicarea dreptului trebuie să cunoască nu numai „litera” legii, ci și „spiritul” său, iar principiile de drept alcătuiesc chiar „spiritul legii”. Omul de drept trebuie să constate nu numai „pozitivitatea”legii, el trebuie să-și explice și rațiunea existenței sale sociale, suportul social al dreptului, legătura sa cu valorile sociale și cu idealul juridic.

Idealul juridic constituie reprezentarea asupra menirii superioare a dreptului, asupra corespondenței dreptului cu dreptatea, el este conținutul generalizat al concepțiilor juridice ale oamenilor (al conștiinței lor juridice). Astfel, idealul juridic se oglindește în principiile juridice fundamentale care sunt construcții ideologice. Din puncte de vedere strict istoric, prima formă a idealului juridic a construit-o imaginea despre binele suprem (summum bonum).

În sfârșit, în aceste cazuri determinate, principiile de drept țin loc de normă de reglementare, atunci când, într-o cauză civilă, legea tace, judecătorul soluționând cauza în temeiul principiilor generale de drept.

În concluzie, acțiunea principiilor dreptului are ca rezultat conferirea certitudinii dreptului și a congruenței sistemului legislativ.

3.6. Prezentarea analitică a principiilor generale ale dreptului

Unii autori susțin opinia că principiile generale ale dreptului sunt identificate și ierarhizate în activitatea de interpretare a dreptului, în timp ce alți autori avansează ideea că aceste principii sunt dispuse ierarhic, prin natura lor.

De la primele începuturi, doctrina juridică și filosofia au încercat să surprindă liniile directoare ale dreptului, principiile acestuia care explică rațiunea de a fi și specificul dreptului, asigură solidaritatea, coerența și funcționalitatea normativității juridice. În acest sens, s-au propus diferite „seturi” de principii mai mult sau mai puțin juridice, observându-se faptul că unele dintre ele au o importantă funcție practică, iar altele explicitează valori.

De exemplu, din dreptul roman reținem și amintim următoarele:

Justiția este voința statornică și neschimbătoare de a da fiecăruia ce i se cuvine (Justitia est constans et perpetua voluntas jus suum cuique tribuere);

Nimeni nu are voie să nu cunoască legea (Nemo censetur ignorare legem);

Nimeni nu este judecător în propriul său proces (Nemo judex in causa sua);

Nimeni nu poate fi socotit vinovat dacă nu i se dovedește vinovăția (Nemo praesumitur malus nisi prolectur);

Ascultă și partea adversă într-un proces (Audiatur et altera pars);

Astfel, atunci când ne referim la principiile fundamentale, includem: principiile consacrate de Declarația Drepturilor Omului (1789) „d`esprit et d`allure pshilosophiques” (Terre, Stark, J.P. Jacque, M. Rehbinder, etc.), ceea ce înseamnă că temeiul dreptului nu se află în drept, ci în filozofie sau, cum ar spune Hegel, spiritul dreptului stă în conceptul său. Dar, când e vorba să fie prezentate, se face trimitere la Constituție, care consacră „le regime de la propriete, des droits reels et les obligations civiles et commerciales, le droit du travail, le droit syndical et le securite sociale” (Terre, p.176). Prin urmare, constatăm că există principii consacrate de Constituție și principii neconsacrate de Constituție, de unde rezultă două tipuri de justificări: una filosofică și alta constituțională-formală. Înafara principiilor fundamentale sunt expuse următoarele principii generale: al eficacității, al egalității cetățenilor în fața legii, al contradictorialității, al legalității pedepsei, al separației puterilor în stat, al nediscriminării (Terre). Apoi, sunt identificate principii generale de ramură, altele decât principiile generale ale unui sistem de drept aflate sub principiile fundamentale ale sistemului dreptului; pentru dreptul familiei – al ocrotirii căsătoriei și al familiei, al ocrotirii intereselor mamei și copilului, al căsătoriei liber consimțite între soți, al exercitării drepturilor și obligațiilor părintești în interesul copiilor, al monogamiei (inexistent în dreptul arab), pentru dreptul civil sunt enumerate: principiul oficialității, al publicității absolute, al publicității integrale, al relativității, etc., pe care nu le regăsim în dreptul penal căruia îi revin: principiul oficialității, al personalității etc., iar dreptului comercial, bineînțeles îi revin principii proprii. Numărul acestora diferă de la un sistem de drept la altul ceea ce este un fel de semnal că nu avem de-a face cu principii ale dreptului; astfel, dacă științele juridice revendică pentru sistemul român de drept contemporan 125 principii, iar științele juridice înregistrează pentru sistemul argentinian de drept 138 principii, iar pentru sistemul irakian de drept 98 principii, se ivește întrebarea ce înseamnă – propriu vorbind – principiu și cate ar fi oare pentru domeniul dreptului de descoperit. Amintim, însă, că teoreticienii juriști descoperă mereu noi principii, referindu-se la acele principii-regulă de metodă, deduse din temeiurile sistemului dreptului; astfel, principiul libertății, care întemeiază ființa dreptului revine ca principiu-regulă de metodă al libertății modalităților și a formelor de realizare a investițiilor străine etc..

Dreptul se întrupează și în principii și în valori, dar principiile și valorile, juridicele, își au viața în norme, toate fiind fixate și exprimate prin propoziții, de o natură sau alta; unde e abstractul și unde e concretul în cuprinsul dreptului, acesta sau acela? Principiul Justiției, cel care fundamentează unitatea dreptului în concept și a sistemului dreptului, are și abstracțiune maximă, ca să zicem așa, dar o normă juridică nu iese din abstract, cum se întâmplă unui fapt, care nu iese din concret decât prin gândul nostru, cel care aplică abstractul concretului ca să-l oblige să intre într-o ordine, dacă nu este, zise normativă.

Apoi, facem distincție între prescripții, care reglementează (obligă, interzic, permit), principii –călăuzitoarele întemeietoare ale normelor și regulii, care definesc variate practici și instituții juridice. Prescripțiile ne „spun” că anumite lucruri trebuie sau ar trebui făcute, pe când regulile ne indică cum trebuie făcute anumite lucruri. A le confunda înseamnă să le scoatem din rostul lor; astfel, publicitatea absolută (în dreptul civil), personalitatea răspunderii penale (în dreptul penal), neintervenția (în dreptul internațional public) nu sunt principii, ci reguli, deoarece ne spun cum trebuie și nu că trebuie.

Așadar, principiile de drept sunt extrase din dispozițiile constituționale sau sunt deduse pe cale de interpretare. În general, prezentarea principiilor, enumerarea lor, sunt rodul unor activități de cercetare științifică – au prin aceasta gradul lor de subiectivitate, deși în conținutul lor ele răspund unor necesități ce se impun în mod esențial legiuitorului.

Profesorul Nicolae Popa reține și analizează ca principii ale dreptului: principiul legalității, principiul libertății și egalității, principiul responsabilității și principiul echității și justiției. Înainte de a realiza o analiză mai detaliată a fiecărui principiu enumerat, facem o scurtă „prezentare”. Asigurarea bazelor legale de funcționare (sau principiul legalității) este un principiu care consacră juridic forța coercitivă care susține dreptul și care are menirea să asigure democratismul puterii, în cadrul statului de drept, astfel încât „izvorul oricărei puteri politice sau civile trebuie să fie voința suverană a poporului, iar aceasta trebuie să-și găsească formule juridice potrivite de exprimare în așa fel încât puterea poporului să poată funcționa în mor real ca o democrație”. În ceea ce privește principiul libertății și egalității, susținem că nu poate exista egalitate între oameni liberi și nici libertate între oameni a căror egalitate este consfințită juridic. Ca fundamente ale vieții sociale, libertatea și egalitatea vor fi și principii ale dreptului care le va consacra într-o unitate ce ține de însăși dialectica vieții sociale. Principiul responsabilității –ca fenomen social – exprimă un act de angajare al individului care își asumă consecințele acțiunii sale sociale și care este apreciat în funcție de gradul și conținutul procesului de transpunere conștientă în practică a prevederilor normelor sociale; acest principiu este și o dimensiune a dreptului. Cel care readuce în prim plan problema existenței unor prescripții fundamentale preexistente, desprinse din rațiune sau dintr-o ordine supraindividuală și al căror scop este acela de a da siguranță vieții sociale este principiul echității și al justiției.

Având în vedere raționalitatea specifică a dreptului, cât și faptul că unele principii sunt reprezentative pentru întregul sistem de drept, considerăm că poate fi reținut ca un posibil set de principii generale următorul:

Nimeni nu poate invoca necunoașterea sau ignorarea dreptului, în formula clasică

consacrată – nemo censetur ignorare legem – principiu impus de rolul dreptului în realizarea ordinii sociale, funcționarea societății și asigurarea progresului social;

Orientarea comportamentelor umane și reglementarea relațiilor sociale prin norme

juridice, impune, mai ales în societatea contemporană și în condițiile statului de drept, formularea cât mai precisă a prescripțiilor juridice întruchiparea acestora de regulă în scris, încât putem constata o adevărată regulă directoare – principiul incriminării – care în materia dreptului penal este consacrat extrem de strict (nullum crimen sine lege; nulla poema sine lege);

Odată consacrate, normele juridice cât și actele de aplicare a dreptului trebuie

respectate de către toți destinatarii prescripțiilor juridice – subiecte individuale sau subiecte colective de drept – cerință care conturează principiul legalității;

Încălcarea dispozițiilor normelor juridice antrenează o relație socială bine organizată

după o anumită procedură și prin implicarea forței de constrângere publică în conformitate cu principiul răspunderii;

Aplicarea principiului răspunderii nu înseamnă o „sistematizare” juridică anticipată

Persoanei, prezumția de nevinovăție și reținerea doar a elementelor de fapt probate (in dubio pro reo – orice dubiu fiind în favoarea învinuitului) – fiind ridicate la rangul de principiu;

Evitarea erorii judiciare, soluția juridică corectă, menirea dreptului nu pot fi realizate

dacă demersul juridic nu se bazează pe principiul aflării adevărului cu privire la fapte, împrejurări, persoane care cad sub incidența normelor juridice;

În acest demers, principiul dreptului de apărare depășește contextul procesual, fiind

un adevărat garant al ocrotirii persoanei umane în așa fel încât nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere juridică;

Acest set de principii ar putea fi încheiat de principiul autorității lucrului judecat, ce

desemnează situația juridică care rezultă din soluționarea definitivă și irevocabilă a unui conflict dedus înaintea judecății.

Principiile generale ale dreptului asigură atât coerența dreptului intern, parcurgerea unor perioade de tranziție în societate, cât și compatibilitatea și armonizarea unor ordini juridice diferite, crearea unei noi ordini juridice.

3.4.1. Principiul legalității

Un prim principiu este acela al asigurării bazelor legale de funcționare a statului (principiul legalității). Acesta se referă la activitatea tuturor organelor statului în exercitarea atribuțiilor ce le revin prin reglementări ce le privesc și la activitatea persoanelor fizice și juridice, conform drepturilor și obligațiilor prevăzute de lege. Așadar, acțiunea acestui principiu constituie premisa existenței statului de drept. Statul este creatorul dreptului și în același timp, cu ajutorul dreptului, statul își asigură baza legală, legitimitatea puterii și funcționării sale.

Organele statului se înscriu în legalitate funcționând în limitele competențelor prevăzute, consacrate, dar și aplicând legile în vigoare. Caracteristica fundamentală a statului de drept o constituie, în această lumină, cucerirea pe cale legală a puterii și apoi exercitarea sa în conformitate cu cerințele legalității, ceea ce implică și simțul compromisului, adică recunoașterea legitimității parțiale a argumentelor celorlalți. Într-un asemenea stat, dreptul îndeplinește misiunea sa de intermediar între idealurile morale, filosofice și forțe reale, sociologice, între ordine și viață (cu spune Paul Roubier).

În statul de drept, întinderea puterii trebuie să fie compensată de scurtimea duratei sale, izvorul oricărei puteri politice sau civile trebuie să fie voința suverană a poporului, iar aceasta trebuie să-și găsească formule juridice potrivite de exprimare în așa fel încât puterea poporului să poată funcționa în mod real ca o democrație. Cuvântul „democrație” provine din limba greacă unde demos înseamnă popor, iar democrația așa cum este utilizată astăzi această sintagmă înseamnă „conducerea poporului de către popor”, de aici născându-se și sintagma „legitimitate a puterii”, adică obținerea puterii prin voința „titularului de drept al acesteia” – poporul. Pentru acest motiv, trebuie să existe acele canale intermediare prin care circulă puterea, să fie stabilite garanții constituționale eficiente pentru realizarea separației și a autolimitării puterilor în stat. Guvernarea prin drept (Rule of Law) în cadrul statului de drept (Staatrecht) își are determinațiile sale calitative, în raport de ansamblul condițiilor interne și internaționale specifice într-o etapă dată. Ca scop ideal, această guvernare implică ponderarea (sau chiar reprimarea) tendințelor abuzive, discreționare, ale structurilor etatice și afirmarea climatului în care omul să-și găsească liniștea într-o ordine juridică activă, care conține acea tendință liniștitoare, conservatoarea, pentru fiecare individ.

Principiul legalității, o dimensiune a Justiției, nu poate fi invocat rupt de celelalte dimensiuni-principii ale ei; ca regulă, în dreptul civil sau penal sau în orice alt drept, el impune o anumită tehnică. Însă regula legalității cere altceva decât principiul legalității; spre exemplu, în procesul civil respectiva regulă impune asigurarea de către instanța de judecată a respectării legii în vigoare, pe când principiul legalității cere ca numita regulă să aibă în vedere justa aplicare a normelor de drept material. În caz contrar, e lesne de invocat o lege prin care se condamnă sau se absolvă un făptuitor situat într-un hic et nunc de legalitate. Existența unor organisme etatice specializate care exercită controlul asupra activității desfășurate de celelalte organe ale statului atestă o constrângere a Justiției să se încadreze în exigențele unei legalități tehnice, nu ca fațetă a Justiției însăși.

Regula legalității tehnice este ilustrată de rolul stabilit prin lege organelor de procuratură (Parchetul) de a veghea la respectarea dispozițiilor în vigoare în activitatea de judecată, precum și în activitatea organelor de executare. Însă, puteam vorbi și de o legalitate a instanței – regulă operațională a legalității, cu caracter strict formal – care constă în faptul de a fi creată prin lege, ca instituție cu caracter permanent, cu un sediu stabil și cunoscut, să fie competentă să judece pricina dedusă în fața ei, să judece în compunerea prevăzută de lege. Prin urmare, vom deosebi legalitatea ca regulă operațională, ca regulă tehnică și ca principiu.

3.4.2. Principiul libertății și al egalității

Într-o societate democratică, statul este organismul politic care dispune de forță și care decide cu privire la întrebuințarea ei, el fiind cel care garantează juridic și efectiv libertatea și egalitatea oamenilor, adică procedează la propria sa limitare. Demersurile, dimensiunile în care individul se poate mișca după propriul său plac sunt stabilite de către puterile publice, în conformitate cu scopurile pe care ele însele și-au propus să le atingă, într-un sistem politic pluralist. Ideea dreptului, așa cum susținea Hegel, este libertatea și, pentru ca ea să fie într-adevăr sesizată, trebuie să fie cunoscută atât în conceptul ei, cât și în existența în fapt a acestuia. Amintim art. 3 din Declarația universală a drepturilor omului: „Fiecare individ are dreptul la viață, la libertate și la siguranța personală”. Sistemul dreptului este domeniul libertății înfăptuite, iar libertatea constituie substanța și determinarea dreptului.

Libertatea și egalitatea sunt fundamente ale vieții sociale, care trebuie să-și găsească expresia juridică. Aceste concepte vor fi principii ale dreptului care le va consacra într-o unitate ce ține de însăși dialectica vieții sociale.

Egalitatea oamenilor din punct de vedere juridic este naturală, toți oamenii se nasc egali în drepturi și obligații, indiferent de sex, de convingeri religioase, de culoare, de nivel de pregătire.. Egalitatea privește echilibrul vieții, iar libertatea privește capacitatea oamenilor de a acționa fără îngrădiri sau obstacole. Oamenii sunt egali în sensul că nimeni nu e mai mult sau mai puțin om, ființă rațională, volitivă și afectivă, nici prin naștere, nici prin condiție socială. Acesta este o egalitate calitativă, pe care diversitatea cantitativă nu o neagă, fiind fundamentală atât în cazul persoanelor fizice, cât și a statelor: „…oamenii sunt egali de la natură, iar drepturile și libertățile lor individuale sunt aceleași, derivând în mod egal de la natură, statele – care sunt compuse din oameni și care pot fi considerate ca tot atâtea persoane libere trăind împreună într-o stare naturală – sunt de la natură egale și au de la natură drepturi și obligații; puterea sau slăbiciunea nu au importanță în acest caz. Un pitic este și el un om, la fel ca și un uriaș. Din această egalitate decurge în chip necesar că tot ce este licit sau ilicit pentru (un subiect de drept – n.n.) este, de asemenea, licit sau ilicit pentru oricare altul”. Desigur, egalitatea există doar între persoanele libere, adică între acele persoane care pot și care au dreptul să decidă asupra lor potrivit conștiinței proprii de oameni în privința îndeplinirii obligațiilor și valorificării drepturilor, dar această egalitate trebuie consacrată, căci libertatea între inegali favorizează un drept al celor puternici. Muncitorul liber și patronul liber înseamnă stări diferite, dacă nu au ambii aceleași drepturi și obligații în fața legii, dacă nu au o posibilitate egală în a dobândi drepturi și de a-și asuma obligații. Exigențele principiului egalității apar în caracterul impersonal al normelor juridice: „Toți cetățenii”, „Orice comerciant…”, „Funcționarul care…”, „Este interzisă parcarea (staționarea, depășirea etc.)…”, deci acțiunea, fără specificarea actanților. Ch. Wolff era de părere că atât statele, cât și oamenii, găsindu-se în „stare naturală”, au aceleași drepturi și obligații, adică se află într-o egalitate, sub forma juridică.

Așadar, oamenii sunt egali în fața legii și această egalitate își are fundamentarea în regulile dreptului natural recunoscute de dreptul obiectiv. Egalitatea nu trebuie confundată cu egalitarismul, ci ea trebuie privită și înțeleasă prin prisma protecției statului, a garanțiilor date de stat individului. Egalitarismul punea pe poziție de „egalitate forțată” pe toți cetățenii pornind de la diferite concepte, anihilând pe această cale ideea de competiție, de inițiativă, de diferențiere naturală a oamenilor în privința capacităților lor fizice sau intelectuale. Nu toți oamenii au de la natură posibilitatea de a exercita o profesie ori de a practica o meserie, fapt ce creează în societate o concurență pentru realizarea de către fiecare dintre noi a ceea ce putem face potrivit sintagmei „omul potrivit la locul potrivit”. Prin urmare, statul are o mare misiune, și anume aceea de ea realiza normativitatea socială pentru a asigura oamenilor să se manifeste ca oameni liberi, decidenți ai propriului destin. Chiar normele juridice nu are avea sens la un moment dat, dacă ele nu ar asigura libertatea persoanelor; astfel putem trage concluzia că substanța dreptului se află în libertate.

Kelsen era de părere că egalitatea nu este nimic alta „decât o expresie tautologică a principiului legalității, adică principiul că regulile de drept trebuie să fie aplicate în toate cazurile în care, potrivit conținutului lor, trebuie să fie aplicate. Astfel principiul egalității juridice, dacă nu înseamnă nimic altceva decât principiul legalității, trebuie să fie compatibil cu orice inegalitate existentă”. Altundeva, el mai scrie că egalitatea în fața legii ar însemna că „organele care aplică dreptul … nu trebuie să facă diferență nerecunoscută de drept”. Observăm că acest „trebuie” e valabil când vorbim de un principiu–regulă; astfel vom spune: principiul egalității de tratament aplicabil investitorilor străini.

Dacă ar fi să facem o scurtă distingere între principiul egalității juridice și principiul legalității, am observa că, în fond, principiul legalității se referă la respectarea cu strictețe a legilor aflate în vigoare într-un stat de către organele statului și de către cetățenii lui, în activitățile desfășurate: fiind dată legea juridică, nimeni nu este mai presus de ea și destinatarii ei își reglează comportamentele în limitele cerințelor ei. Faptul că legiuitorul proclamă egalitatea sau inegalitatea în fața legii nu are nicio legătură tautologică cu legalitatea.

Principiul general al libertății se difuzează în ramurile dreptului, fie sub forma libertăților general, fie sub forma libertăților individuale. „În timp ce libertățile generale indică un set de protecții, libertățile civile definesc canalele libere și pozitive și ariile activității și ale participării umane”. Aceste libertăți sunt solidare, în sensul că afectarea uneia produce o reacție în lanț, astfel deranjându-le pe toate celelalte. Așadar, libertatea de gândire este strâns legată de libertatea de exprimare, libertatea cuvântului este legată de libertatea de a scris și de a publica etc. În constituții și în documentele internaționale privind drepturile omului sunt înscrise aceste libertăți; în practica relațiilor sociale, realizarea acestora a necesitat sacrificii. Așa cum a scris Jhering, pentru a stabili că omul este o ființă liberă, că are dreptul la libertate, a fost nevoie de multe eforturi ca pentru a stabili că pământul se rotește în jurul soarelui.

Montesquieu a scris că ”Libertatea este dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile; și dacă un cetățean ar putea să facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate, pentru că și ceilalți ar putea să facă la fel”. Astfel, în planul realizării efective a libertății sociale, rolul dreptului se materializează în îngrădirea înclinației unor grupuri de a nega altora ceea ce lor nu le place, în neutralizarea acelei suspiciuni difuze a autorităților politice față de grupările neconformiste și în înlăturarea tuturor barierelor și a discriminărilor care persistă în calea asigurării șanselor de egale de manifestare și progres pentru toți oamenii.

Libertatea este una singură, dar căile sale de manifestare sunt numeroase: libertatea religioasă, libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea sexuală, libertatea de conștiință etc. La întrebarea: „Ce este libertatea?”, Bastiat răspunde că „Este ansamblul libertăților!”. Acestor forme de exprimare ale libertății le corespund diversele drepturi ale omului, prevăzute în constituții și apărate în reglementările legale subsecvente constituției. Libertatea, o dată înțeleasă de fiecare om, devine o condiție pentru ca fiecare individ să-și poată construi, grație alegerilor sale perpetue, propria personalitate. Momentul său esențial este alegerea susceptibilă de a ne construi noi înșine. J.P. Sartre nota: „Nu avem nici înapoia noastră, nici înaintea noastră, justificări și scuze. Este ceea ce aș exprima spunând că omul este condamnat să fie liber. Condamnat pentru că el nu s-a creat pe sine însuși și, de altfel, deoarece el este responsabil de tot ceea ce face”.

O altă definiție dată „libertății” la începuturile formării Americii de Nord a fost: „Să nu ne înșelăm cu privire la ce trebuie să înțelegem prin independența noastră. Există, într-adevăr, un fel de libertate coruptă, a cărei practică este comună atât animalelor cât și oamenilor și care constă în a face tot ce dorești. Această libertate este dușmană oricărei autorități: suportă cu iritare orice fel de reguli; cu ea devenim inferiori nouă înșine; este inamică adevărului și a păcii și Dumnezeu a socotit să se ridice împotriva ei. Există însă o libertate civilă și morală care își dă tăria în unire, pe care puterea însăși are datoria să o ocrotească; este libertatea de a înfăptui fără teamă tot ceea ce este drept și bun. Această sfântă libertate trebuie să o apărăm în toate împrejurările și la nevoie să ne punem în joc viața pentru ea.” Același autor arată că „libertatea vede în religie tovărășia ei de lupte și triumfuri, leagănul copilăriei ei, sorgintea divină a drepturilor ei”. De asemenea, consideră că „religia salvgardează moravurile ei și că moravurile garantează legile și sunt chezășia propriei dăinuiri”.

În condițiile societății de azi, caracterizată printr-o multiplicare fără precedent a raporturilor interumane, libertatea își afirmă latura externă, prin numeroasele sale garanții juridico-statale. Din subiectivă, ea devine obiectivă, ca putere efectivă de execuție, iar semnificația securității juridice crește. Gustul natural pentru libertate și pasiunea ardentă pentru egalitate, despre care vorbea Alexis de Tocqueville, nu se pot manifesta în afara cadrului legal. Astăzi, și ca spirit și ca realitate, suntem departe de acea dispoziție din Constituția statului Mississipi, care consfințea că doar sclavul avea dreptul la securitate, omul liber avea privilegiul de a-și asigura el însușii securitatea. Astăzi, se socotește ca unanim admis, că o societate civilă are trei drepturi „absolut” necesare: securitatea persoanei, libertatea individuală, proprietatea. Aici, acest ultim drept –proprietatea – apare ca un adevărat fundament al atitudinii independente a spiritului; fără libertatea economică nu poate exista nicio libertate și este deschis oricând drumul servituții. În contextul unor necesare schimbări în conținutul calitativ al reglementărilor dreptului, oamenii nu mai solicită doar simpla reglementare a libertății, ei solicită măsuri judiciare eficace pentru garantarea participării la libertate.

În concluzie, libertatea și egalitatea duc la echilibrul vieții: capacitatea oamenilor de a se manifesta în plenitudinea ființei lor, de a acționa fără restricții în limitele nealterării egalității și libertății celorlalți.

3.4.3. Principiul responsabilității

Responsabilitatea însoțește libertatea. Trebuie operată o demarcație netă între libertate și liberul-arbitru; în acest sens, Hegel a scris: ”când se aude spunând că libertatea în genere este să poți acționa așa cum vrei, o atare reprezentare poate fi luată numai ca totală lipsă a culturii gândirii, în care nu se găsește încă nicio urmă a ceea ce este voința liberă în și pentru sine, dreptul, moralitatea, etc.”.

Responsabilitatea este un fenomen social, ea reprezintă gradul de angajare al individului în cadrul societății, în procesul de integrare al acestuia în colectivitate. Libertatea omului se înfățișează dintr-un punct mare de vedere: libertatea în raport cu natura, libertatea în raport cu societatea, și libertatea omului cu sine însuși. Făcând referire la libertate ca fundament ontologic al responsabilității, avem în vedere sensul libertății sociale a omului, și anume cunoaștere, decizie, acțiune. Concepând responsabilitatea ca o asumare a răspunderii față de rezultatele acțiunii sociale a omului, se admite faptul că acțiunea socială este cadrul nemijlocit de manifestare a responsabilității, pe de o parte, iar pe de altă parte, că libertatea este o condiție fundamentală a responsabilității. Responsabilitatea revine doar omului liber care are libertatea de a acționa, de a-și angaja conștient comportamentul, de a raționa în orice domeniu al socialului. Fiind strâns legată de acțiunea individului, responsabilitatea apare ca fiind intim corelată cu sistemul normativ. Nivelul și măsura responsabilității sunt apreciate în funcție de gradul și conținutul procesului de transpunere conștientă în practică a prevederilor normelor sociale.

Pentru a nu răpi omului orice adevăr, valoare și demnitate, nu trebuie exclusă din actele sale gândirea și nu trebuie făcut principiu din barbarie și din ceea ce este lipsit de principiu.

Paul Fauconnet scrie că „Toate ființele sunt în virtual apte de a deveni responsabile. Responsabilitatea unui subiect nu decurge din proprietăți care i-ar fi lui inerente, ci din situația în care se găsește angajat”. Angajarea responsabilă a persoanei cunoaște dimensiuni din ce în ce mai largi, pe măsură ce omul devine tot mai conștient de rolul său în societate, de interacțiunea umană într-un grup, de egalitatea și echitatea ce trebuie să caracterizeze pe oameni și nu în ultimul rând de sporirea gradului de rațiune și cunoașterea. Perceperea rolului și locului individului în cadrul societății presupune o angajare, o implicare mai mare sau mai restrânsă a acestuia în societate. Numai un individ conștient care realizează propria sa valoare, precum și valoarea celorlalți din jurul său poate fi responsabil. În cazul în care comportamentul său este neresponsabil, acesta nu exclude angajarea răspunderii individului de nesocotire a valorilor sociale perene, consacrate în decursul timpului și mai mult, fiecare act al individului trebuie să presupună o comparare a gradului de angajare și implicațiilor sale, deci a rezultatului demersului său. Ea se raportează atât la acțiunea angajată a persoanei, cât și la sistemul sociale consacrat, al normelor etice, religioase, politice și juridice.

Hayek consideră că libertatea nu poate fi separată de responsabilitate. O societate liberă reclamă, poate mai acut ca orice altceva, ca acțiunea oamenilor să fie călăuzită de un simț al responsabilității care să treacă dincolo de îndatoririle impuse de lege.

În schimb, între responsabilitate și răspundere juridică avem cu totul o altă situație. Făcând o scurtă comparație între cele două, observăm faptul că responsabilitatea juridică izvorăște din Constituție și legile date în baza acesteia și se fundamentează numai pe acestea, pe când răspunderea juridică își are sursa în hotărârea instanței judecătorești sau în actul autorității administrative de stabilire a acesteia, care evident și acestea trebuie să fie conform legii. Responsabilitatea juridică se declară de lege, spre deosebire de răspunderea juridică, care se stabilește de instanța sau autoritatea administrativă competentă. A declara responsabilitatea prin Constituție și lege fără a reglementa, concomitent, modul de transformare a acesteia în răspundere și de înfăptuire concretă a răspunderii, înseamnă a o lipsi de conținutul ei juridic, iar partea vătămată de posibilitatea realizării dreptului ei. Simpla prevedere și reglementare prin Constituție și lege a responsabilității juridice nu echivalează cu despăgubirea sau garantarea despăgubirii părții vătămate. Nestabilirea de legiuitor a organelor competente și a procedurii de transformare a responsabilității în răspundere, precum și modul de înfăptuire a acesteia, fac inactivă responsabilitatea juridică, instituită direct sau indirect de Constituție.

Orice persoană de drept public poate fi responsabilă penal, civil sau administrativ pentru faptele sale, dar nu pentru toate acestea răspunde; spre exemplu, răspunderea juridică a funcționarului public poate fi înlăturată din lipsă de probe sau îndeplinirea termenului de prescripție, de inacțiunea părții vătămate, de cazul fortuit, etc. Responsabilitatea juridică are caracter general ipotetic, diferit de răspunderea juridică despre care putem vorbi numai în cazul concret după ce aceasta a fost stabilită de autoritatea competentă.

Responsabilitatea juridică este anterioară faptei săvârșite, spre deosebire de răspundere care apare numai după producerea faptului sau actului juridic. Răspunderea se stabilește de către autoritatea competentă, ulterior responsabilității, respectiv după săvârșirea faptei, iar constrângerea administrativă intervine numai atunci când răspunderea nu se realizează de bună voie. Răspunderea este un efect al responsabilității agentului (persoană publică, funcționar public, persoană privată), pentru fapte generatoare de răspundere. Constrângerea administrativă este o înfăptuire cu forța a răspunderii juridice. Dacă privim din punctul de vedere al efectelor juridice, sociale și economice, observăm că există și aici deosebire între responsabilitate și răspundere juridică. Simpla declarare a responsabilității juridice nu este suficientă pentru reglementarea relațiilor sociale; până nu se materializează în răspunderea concretă, aceasta nu produce efecte juridice, economice, sociale, având doar un caracter preventiv, pe când răspunderea juridică concretizată presupune în mod obligatoriu efecte juridice, sociale, economice, cu caracter preventiv, reparatoriu, educativ și constrângător.

În literatura de specialitate, de multe ori, se aduc discuții, unele dintre ele fiind contradictorii, referitoare la noțiunile de „responsabilitate” și „răspundere juridică”. Unii autori identifică răspunderea cu responsabilitatea, pe când alții consideră răspunderea juridică ca fiind o formă a responsabilității. Această legătură reciprocă se materializează în faptul că responsabilitatea dă naștere răspunderii întrucât, conform opiniei altor autori, ultima nu este decât o manifestare specifică celei dintâi.

Începând cu Fauconnet, responsabilitatea a fost aplicată, în mod absolut, pe terenul moralei ca o concordanță dintre ideile, sentimentele, atitudinile individului și cerințele normelor sociale. Domeniului juridic i-a fost contestată în gândirea sociologică dimensiunea responsabilității, recunoscându-i-se doar segmentul răspunderii. Astfel, în condițiile legii, manifestarea neresponsabilă poate atrage o răspundere juridică în paralel cu alte genuri de răspundere: morală, politică. Spre exemplu, A, care îndeplinește o funcție de decizie și a cărui obligație morală este să fie un bun exemplu pentru subordonați, săvârșește anumite fapte, nesocotind comandamentele morale, juridice, politice, etc. Deci, A, ca urmare a comportamentului său neresponsabil, va fi supus unei răspunderi morale prin expunerea disprețului subalternilor, a șefilor ierarhici, unei răspunderi juridice care se poate concretiza fie printr-o sancțiune disciplinară, fie chiar o răspundere juridică penală. Dacă acesta este și angajat politic, ținând seama de faptul că fiecare partid politic urmărește să fie cât mai „curat” în ochii electoratului, al publicului, persoana A poate să fie exclusă din partid sau să i se aplice alte măsuri specifice răspunderii politice.

Dreptul nu trebuie privit și apreciat doar pentru posibilitățile pe care le are de a interveni post festum, pe terenul răului deja făptuit – moment în care sancțiunea se impune; prin conținutul prescripțiilor sale, el are posibilitatea să contribuie la fundamentarea unei atitudini culturale a individului față de lege, atitudine ce presupune grija asumată față de integritatea valorilor sociale apărate pe cale legală, implicând deci fenomenul responsabilității.

Dobândind dimensiunea responsabilității, individul nu se mai află în situația de subordonare „oarbă” și de supunere neînțeleasă față de norma de drept, ci în situația de factor care se raportează la normele și valorile unei societăți în mod activ și conștient.

Prin urmare, responsabilitatea juridică este o instituție de drept prin care legiuitorul exprimă vocația la răspundere juridică a unor persoane, pentru eventualele fapte și acte juridice săvârșite direct sau indirect, prin alte persoane, ori prin lucruri aflate în administrarea lor. Referindu-ne la dreptul public, responsabilitatea este instituția juridică prin care orice persoană de drept public este declarată de legiuitor ca potențial răspunzătoare pentru anumite fapte și acte juridice ce le poate săvârși în elaborarea, organizarea, executarea, respectarea legii și înfăptuirea justiției, personal sau prin alte persoane ori prin lucruri aflate în administrarea sa. Spre deosebire de responsabilitate (care este o răspundere în abstract, o capacitate, o vocație la răspundere), răspunderea juridică este răspunderea concretă stabilită după o anumită procedură de autoritatea competentă (instanță sau autoritatea administrativă) finalizată într-o sancțiune însoțită sau nu de anularea actului ilegal, restabilirea situației anterioare, fixarea despăgubirii pentru actul sau faptul ce a cauzat daunele constatate, luarea măsurilor de siguranță aplicate sau acordate conform unei proceduri prevăzute de lege.

3.4.4. Principiul echității și al justiției

Acest principiu are rolul de a aduce în prim plan problema existenței unor prescripții fundamentale preexistente, desprinse din rațiune sau dintr-o ordine supraindividuală și al căror scop este acela de a da siguranță vieții sociale. Între acestea se numără și echitatea și justiția. Prescripțiile sunt cele care ne spun că anumite lucruri trebuie sau ar trebui făcute, iar confundarea lor cu regulile –care definesc variate practici și instituții juridice – sau cu principiile –călăuzitoarele întemeietoare ale normelor – înseamnă scoaterea din rostul lor.

Conform dicționarului explicativ al limbii române, cuvântul „echitate” desemnează dreptate, nepărtinire, cinste, omenie, justiție; acesta provine de la latinescul aequitas. La romani, cuvântul „aequitas” avea sens apropiat dreptului, spre exemplu: „aequitate rempublicam gerere” (înseamnă a cârmui statul cu cumpătare) sau „animi aequitas” (minunata nepărtinire a poporul roman). La Cicero, aequitas se confundă cu jus civile (dreptul egal pentru toți cetățenii). În general, la jurisconsulții Romei aequitas apare ca scop și ideal al dreptului, Celsus definind dreptul ca „ars boni et aequi”(arta binelui și a echității). La Aristotel, termenul „epieiheia” avea mai mult valoarea unei justiții sociale al cărui scop este acela de a îndrepta legea, acolo unde ea era deficitară din cauza caracterului său universal. După împărțirea în mod egal a prăzii, grecii strigau: „Dike” (dreptate), așa cum după izbânda militară strigau: „Nike” (victorie). Personificată apoi, Dike devine zeița armoniei și a păcii civile, iar Themis, cea care apreciază și judecă, pare a se confunda cu conștiința întrucât privește viața morală. Vechii greci o mai avea și pe zeița Némesis care întruchipa justa repartiție devină, veghind asupra respectării celor cuvenite fiecăruia; era zeița răzbunării și a pedepsei, dar de o desăvârșită calitate.

Principiul echității privește atât activitatea legiuitorului, cât și activitatea de interpretare și aplicare a dreptului. Din acest principiu, deducem noțiunea de justiție ca stare generală ideală a societății, pentru asigurarea fiecărui individ în parte și pentru toți împreuna, a satisfacerii drepturilor și intereselor legitime ale oamenilor. Din acest punct de vedere, putem concluziona faptul că justiția reprezintă unul din factorii esențiali de consolidare a celor mai importante relații sociale, deoarece ea întruchipează virtutea morală fundamentală, menită să asigure armonia și pacea socială, la a cărei realizare contribuie deopotrivă regulile religioase, morale, juridice.

Principiul echității nu este alt principiu decât Justiția, ci Justiția însăși în consensualitatea cu binele moralei. El mlădiază egalitatea juridică formală, o umanizează introducând în sistemele de drept în vigoare categoriile moralei naturale, din perspectiva cărora îndreptățirea este și o facere întru bine și întru libertate. Considerată astfel, echitatea „se propagă până în cele mai îndepărtate sfere ale sistemului de norme juridice, fructificând chiar și domenii strict tehnice sau formale, aparent indiferente față de preocupările axiologice”. Ideea acestei autoare citate privește manifestarea echității, nu natura ei, despre care Aristotel a scrie că este dreptul, dar nu după lege, ci este corectarea și suplimentarea dreptului legal, adică este dreptul natural, căci doar lui i-ar putea veni să corecteze norma în vigoare și să-i îmbogățească unilateralitatea. Tot Aristotel a mai notat faptul că echitatea este dreptul care depășește legea scrisă, referindu-se la un temei, nu la metodă, întrucât doar temeiul depășește întemeiatul în ordine existențială. Legea juridică, scrisă sau nu, e lipsită absolut de capacitatea cuprinderii, fixării, relevării, echității, chiar dacă în termenii ei generali nu are cum s-o ignore; această dovadă că nu o ignoră este angajarea în relația de egalitate, care constituie traducerea în termeni formali-juridici a echității.

„Este just ca infractorul să fie pedepsit pentru fapta sa” înseamnă „este just ca orice infractor să fie pedepsit pentru fapta sa”, iar datorită faptului că fapta cutare este incriminată prin lege, oricine ar fi făptuitorul el este infractor (principiul egalității formale juridice) și urmează să fie pedepsit de justețe, aplicându-se astfel reglementările în vigoare în acest sens. Principiul echității privește diminuarea inegalității acolo unde stabilirea unei egalități perfecte (numită și dreptate formală) este imposibilă datorită faptului că în aplicarea acesteia de ține seama de două sau mai multe caracteristici esențiale, care se ciocnesc în anumite cazuri. Astfel zis, în raport de generalitatea normei („orice infractor…”), echitatea sugerează să luăm în seamă situațiile de fapt, circumstanțele personale, unicitatea cauzei, fără să cădem în extreme.

„Egalitatea juridică din lege este formală întrucât generalitatea ei e categorială: un deputat, un profesor universitare și o lucrătoare textilistă sunt egali ca handicapați dacă întrunesc condițiile de handicapați prevăzute de lege, primesc aceeași evaluare juridică pentru scutire de impozit pe salariu. Dar urmând legea lui Montesquieu „sentințele să fie date atât de precis, încât niciodată să nu reprezinte altceva decât litera legii”, riscăm să producem nedreptate în conținut „când cei egali sunt tratați în mod inegal și, de asemenea, când cei inegali sunt tratați în mod egal”, cum zicea Aristotel, acolo unde „două sau mai multe caracteristici esențiale se ciocnesc”, în formularea lui Perelman, de exemplu:

în categoria a cărei esență e meritul toți membrii sunt egali, în sensul că fiecare merită (egalitate formală/dreptate formală); aplicativ, echitatea cere să dăm fiecăruia după nevoile sale, ceea ce înseamnă să stabilim o ierarhie a meritelor, deci o inegalitate de conținut axiologic, justă.

în categoria a cărei esență e nevoia toți membrii sunt egali, în sensul că fiecare are nevoi (egalitate formală/dreptate formală); aplicativ, echitatea cere să dăm fiecăruia după nevoile sale, ceea ce înseamnă să stabilim o ierarhie de nevoi, deci o inegalitate de conținut axiologic, justă.

în categoria a cărei esență e acțiunea determinată toți membrii sunt egali, în sensul că fiecare săvârșește acea acțiune determinată (dreptate formală/egalitate formală); aplicativ, echitatea cere să dăm fiecăruia după eficiența acțiunii sale, ceea ce înseamnă să stabilim o ierarhie de acțiuni, deci o inegalitate axiologică, justă”.

Când cei egali în merit (nevoie, acțiune determinată) sunt tratați inegal sau cei inegali în

merit (nevoie, acțiune determinată) sunt tratați egal, săvârșim o inechitate; când egalii în merit, dar inegali în nevoie (acțiune determinată) sunt tratați ca egali sau inegali, echitatea este în cumpănă.

Având în vedere ce spune J. Rawls, oamenii au datorii naturale și obligații. Datoriile naturale privesc relațiile dintre ei, indiferent de raporturile lor instituționalizate juridic. Datoria de a nu face rău altuia este o datorie naturală (adică rațională, ca și datoria de a ajuta pe celălalt) validată de cooperare; aceasta este reciprocitate și mutualitate. Reciprocitatea e legitimată de interes, iar mutualitatea e determinată de contribuția obligatorie a fiecăruia la cooperare, echitatea fiind implicată de contribuția obligatorie a fiecăruia aflat în cooperare mutuală și reciproc avantajoasă. Pe lângă avantajul reciproc, am putea avea de-a face numai cu obligația unilaterală în acțiune, adică numai cu morala, care nu oferă nici un câștig celui care nu o îndeplinește. Conform cu ceea ce a scris J. Rawls, aici transpare caracterul dual (moral-juridic) al echității: în reciprocitate și mutualitate în cooperare. Principiul echității solicită oricărui om să contribuie la cooperare, așa cum e precizată aceasta în regulile unei instituții juste. În schimb, obligațiile revin celor care cooperează pentru a menține o anumită ordine comunitară. Conținutul acestora e definit de o practică sau de o instituție, care stabilesc regulile specificatoare pentru ceea ce trebuie făcut. Toate obligațiile de acest gen sunt cuprinse în principiul echității.

Tot din punctul de vedere al marelui filosof Rawls, tragem concluzia că echitatea indemnizează spiritul legii cu morala în acțiunea de cooperare, în care își satisfac subiecții interesele prin reciprocitate și mutualitate. Această cooperare între subiecți privește producerea, distribuirea și administrarea lucrurilor-bunuri în care aceștia sunt interesați a le avea. În schimb, dacă vorbim de noțiunea de interes, aceasta se desface în sensuri diferite, si anume: de a avea, adică de a poseda un patrimoniu al drepturilor și obligațiilor unei persoane fizice sau juridice, care au o valoare economică, sau de a fi, în sensul că dreptul de ființă umană la demnitate nu e patrimonial, deoarece nu este evaluabil economicește și ține de personalitatea fiecăruia; de exemplu, demnitatea nu e lovită ca și automobilul, iar recuperarea prejudiciului adus demnității nu are echivalent bănesc așa cum are cel adus automobilului. Astfel, echitatea angajează ființa umană dincolo de circumscrierea juridică a ceea ce este personal nepatrimonial, cerând realizarea diferențelor peste tot unde raporturile de egalitate formală juridică evidențiază cooperarea interesată sub semnul patrimoniului.

Justiția, sora romană a lui Dike, reprezintă acea stare generală ideală a societății, care se realizează prin asigurarea fiecărui individ în parte și pentru toți împreună a satisfacerii drepturilor și a intereselor lor legitime. „Justiția imanentă”, așa cum a notat Pierre Gurin ideea de justiție, este produsul unei gândiri sociale și religioase care s-a impus apoi în construcțiile filosofice și juridice. Prin finalitatea sa, așa cum am mai spus, justiția se situează printre principalii factori de consolidare a celor mai importante relații sociale, deoarece ea întruchipează virtutea morală fundamentală, menită a asigura armonia și pacea socială, la a căror realizare contribuie deopotrivă regulile religioase, morale, juridice.

În concepția lui Platon, justiția se realizează prin îndeplinirea de către fiecare clasă socială a ceea ce îi era destinat prin naștere, și anume să conducă, să muncească, să se lupte, să se supună fără proteste etc.

Aristotel concepea justiția sub două forme – comutativă și distributivă. Sub forma comutativă, aceasta privește raporturile dintre particulari, de esența sa fiind egalitatea, stabilirea unei reciprocități, adică fiecare trebuie să primească exact contravaloarea a ceea ce a oferit. În schimb, dacă vorbim de cealaltă formă, justiția distributivă, aceasta are în vedere raporturile dintre indivizi și colectivitate. Ea nu se mai referă la săgeata implacabilă a unei balanțe, ci se adresează autorității care fixează compensația ce trebuie oferită. Ideea de proporție este hotărâtoare, ceea ce primește fiecare de la societate trebuie să fie proporțional cu rangul, meritele și aportul său. În acest fel, justiția distributivă apare rece.

La romani, justiția se fonda pe principiul moral al dreptății, ei așezând la baza justiției acel „honeste vivere”, care înseamnă a trăi cinstit.

Morala creștină influențează conținutul ideii de justiție. Plecând de la idealismul lui Platon și de la categoriile de „bine”, „păcat” și „expiere”, creștinismul construiește o întreagă metafizică teologică bazată pe „justiția divină”. Există o distincție între legea divină a naturii și legea omenească, existând astfel o ierarhie a legilor: în vârful piramidei se plasează legile eterne, divine, cele care dau conținut legilor naturii, iar la baza piramidei stau legile omenești (dreptul pozitiv). Mergând pe această idee, Grotius subliniază că preceptele justiției se impun rațiunii ca și adevăratele matematice. El notează că, chiar dacă Dumnezeu n-ar exista, imperativele acestea ar apărea tot atât de incontestabile cum, spre exemplu, 2×2 fac 4 și nici chiar Dumnezeu n-ar putea să determine ca 2×2 să facă 5.

Filozofia germană a secolului XIX-lea a formulat teza reglementării conduitei umane potrivit unei legi morale apriorice. Spre exemplu, Kant concepea justiția ca un scop în sine, considerând sancțiunea juridică drept o răsplătire a răului cauzat, fiind destinată a satisface exigențele morale.

Montesquieu consideră că justiția este o luptă; dacă nu ar fi existat injustiția s-ar ignora până și numele justiției. Stammler consideră că ideea de justiție înseamnă, în ultimă instanță, excluderea contradicției dintre scopurile urmărite de societatea omenească. A realiza justiția înseamnă a înlătura scopurile particulare care contrazic pe cele generale acceptate.

Această idee a echilibrului și a ordinii, o întâlnim și la Gény, care era de părere că justiția este expresia necesității acestei ordini, a echilibrului armonic, moral în substanța sa, dar extern prin manifestările sale, întemeiat pe condițiile efective ale vieții omului în societate. Legile vin și pleacă, însă justiția rămâne, sau, mai amintim o expresie bine-cunoscută: „Leges innumerare, una justitia!”.

În cunoscuta lucrare a lui Georgio del Vecchio intitulată „La giustizia”, se subliniază faptul că ideea de justiție are un dublu aspect: ea constituie o schemă logică a juridicității și, totodată, prezintă o exigență practică de evaluare a acțiunilor umane. Orice criteriu de delimitare corelativă între acțiunile mai multor subiecte, în sensul că unul este obligat față de altul, are forma juridicității, a justiției în sens larg. Această exigență se întemeiază însă pe o depășire a individualității fiecăruia dintre noi, printr-o atitudine de „obiectivitate transsubiectivă”. Justiția urmărește ca în tratamentul real reciproc între oameni să se excludă orice disparitate care nu ar fi fondată pe considerarea dreptului fiecăruia. Așadar, ideea formulată a justiției este în același timp o exigență logică și o măsură a ei. Prescripțiile dreptului pozitiv sunt supuse controlului justiției. Justiția se reflectă în mod variabil în toate legile, dar ea nu se confundă cu niciuna, fiind superioară lor. Ca principiu de drept, raționalitatea ideii de justiție ajunge însă să domine prescripțiile pozitive. În existența nemijlocită, concret-istorică, există însă suficiente dovezi care atestă faptul că pot să apară și să funcționeze legi injuste. Legile pot fi nedrepte și în acest caz se impune schimbarea lor sau/și schimbarea ordinii existente, când aceasta este un obstacol definitiv în realizarea justiției, așa cum a scris Del Vecchio: „Nimic însă nu se poate pretinde în numele justiției fără o supunere la poruncile ei”.

Un alt autor, belgianul Chaim Perelman, consacră în lucrarea sa „Justice et Raison” un spațiu important analizei logice a justiției, unde identifică șase moduri de înțelegere a noțiunii de justiție; toate acestea au un element conceptual comun – elementul egalității. Justiția formală poate definită ca un principiu de acțiune, după care membrii aceleiași categorii esențiale trebuie să fie tratați în mod egal. Funcția esențială a legii este aceea de a stabili categoriile esențiale între membrii căreia trebuie să existe egalitate, după diverse criterii: munca, rangul, nevoile etc. Odată stabilite categoriile esențiale, egalitatea trebuie asigurată prin puterea de constrângere. În această lumină, justiția este o virtute rațională, o manifestare a rațiunii în acțiune. De aceea, realizarea unei justiții concrete nu constituie o necesitate socială, ci este suficientă o justiție formală care asigură, prin regula de justiție, egalitatea între membrii fiecărei categorii esențiale stabilite prin lege. Atunci când prin lege s-ar introduce o dispoziție care ar exclude o parte din componenți de la beneficiul egalității, soluția este reconsiderarea și modificarea dispoziției legale, fie pe cale intervenției legiuitorului, fie pe calea de interpretare în procesul aplicării dreptului.

Trecând peste o multitudine de idei, de concepte, de puncte de vedere exprimate de marii gânditori, în decursul timpului, o concluzie este limpede: echitatea și justiția reprezintă comandamentul de ordine, echilibrul onestității, toleranței și respectul aproapelui. Altfel spus, acestea reprezintă o victorie absolută asupra egoismului, o subordonare față de o ierarhie de valori.

Cap. IV Principiile generale oglindite în ramurile de drept și analiza

acestora realizată separat

Dacă facem referire la dreptul contemporan, observăm cum ramurile de drept se împart în ramuri de drept privat și ramuri de drept public. Primei categorii, cea de drept privat, aparțin următoarele materii de drept: dreptul comercial, dreptul civil, dreptul internațional privat, etc., pe când în cealaltă ramură, de drept public, intră dreptul administrativ, dreptul constituțional, dreptul penal, dreptul procesual penal, dreptul procesual civil, dreptul financiar, dreptul internațional public. Pe lângă acestea, amintim prezența unui drept mixt care cuprindea: dreptul familiei, dreptul muncii, legislație socială, legislație rurală, etc.

Odată cu trecerea timpului și cu dezvoltarea societății contemporane, în prezent, constatăm apariția unor noi ramuri juridice, spre exemplu, dreptul ecologic. Astăzi, privind sistemul dreptului românesc actual, cunoaștem următoarele ramuri de drept: dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul constituțional, dreptul familiei, dreptul penal, dreptul procesual penal, dreptul procesual civil, dreptul comercial, dreptul civil, dreptul muncii, dreptul internațional public, dreptul internațional privat, dreptul mediului, etc.

Principiile specifice fiecărei ramuri de drept reprezintă acele idei de bază ale societății cu privire la ramura respectivă, existente la un moment dat, și care sunt evidențiate în normele juridice și în instituțiile sale de bază.

În materia dreptului constituțional, menționăm că acesta este „format din normele juridice care reglementează relațiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menținerii și exercitării statale a puterii”. Dreptul constituțional reprezintă ramura principală a dreptului românesc, care, datorită normelor sale, ocrotește și consacră cele mai importante valori sociale, politice și economice.

Principiile dreptului constituțional sunt următoarele:

principiul legalității constituționale;

Acest principiu reprezintă o regulă de bază, care sugerează respectarea legii

fundamentale și a celorlalte acte normative, de către toate organele statului, de toți cetățenii și de toate persoanele juridice, deoarece nimeni nu este mai presus de lege. Asemenea unei societăți democratice, toți cetățenii trebuie să cunoască legea și să se supună acesteia, indiferent de religie, sex, apartenență etnică, politică, de vârstă, etc.

Din punct de vedere al dispozițiile constituționale, acest principiu presupune apariția unor aspecte, cum ar fi: „Justiția se înfăptuiește în numele legii. Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți. Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii” (Art.124 din Constituție); „Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege” (Art.126 alin.1 din Constituție); „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege” (Art.126 alin. 2 din Constituție); compunerea și constituirea completului de judecată se fac conform dispozițiilor legale; „Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii.” (Art.129 din Constituție).

principiul democrației și suveranității poporului

Principiul suveranității este prevăzut expres în Constituția României. Astfel, menționăm

art. 1, conform căruia: „România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil” și art. 2 alin. 1: „Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și concrete, precum și prin referendum”.

Suveranitatea națională reprezintă din urmările caracterului național al statului. Astfel, deducem faptul că ea aparține unei națiuni pe care o exercită asemenea unei democrații reprezentative prin intermediul organelor sale și nu în mod direct asemenea unei democrații directe. Având în vedere acestea, observăm contopirea principiului suveranității populare cu cel al suveranității naționale.

Teoria suveranității populare este egalitatea absolută între toți indivizii aflați sub suveranitatea unui stat. Titularul acestui tip de suveranitate este poporul, acesta din urmă fiind înțeles ca o totalitate a indivizilor pe un anumit teritoriu. Atunci când ne referim la suveranitate populară, întâlnim unele aspecte particulare ale sale: democrația trebuie să se realizeze direct, dacă suveranitatea este inalienabilă; privind votul, acesta este universal și nu este o funcție, ci un drept al cetățeanului de a-l exprima; la un moment dat, datorită voinței poporului, aceasta nu se împăca cu instituțiile reprezentative.

În ceea ce privește suveranitatea națională, aceasta se bazează și ea pe faptul că suveranitatea aparține poporului. De această dată, poporul este asemănat cu o entitate abstractă, numită „națiune”, care are ca statut juridic Constituția. Națiunea reprezintă o persoană morală, ce are voință proprie și este diferită de indivizii care o compun. Aceasta are ca reprezentanți pe cei declarați de legea fundamentală și pe cei aleși. Calitatea de reprezentant al națiunii îi aparține organului deliberant și nu membrilor săi. Suveranitatea națională presupune existența următoarelor aspecte: datorită faptului că aparține poporului privit ca națiune, ea nu poate fi înstrăinată; alegătorii își epuizează misiunea prin vot universal sau cenzitar; alegerea nu este asemănată unui drept, ci reprezintă o funcție; este exclusă democrația directă, puterea fiind înfăptuită de organele ei reprezentativa în cazul în care suveranitatea nu poate fi exercitate de către națiune.

principiul separației puterilor în stat

Acesta reprezintă un principiu fundamental al statului de drept și se bazează pe o

repartiție a puterii către instanțe independente, diferite, care au îndatoriri și prerogative de conducere. Această împărțire, în statul nostru, duce la existența a trei puteri: legislativă, executivă și judecătorească, fiecare din acestea având organizare proprie și atribuții diferite.

Parlamentul este cel care exercită puterea legislativă și, conform art.61 din Constituție, „este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării”. Adoptarea legilor care sunt obligatorii pentru toți indivizii, organizarea apărării naționale și a armatei, organizarea învățământului și adoptarea bugetului sunt unele din atribuțiile pe care le are această importantă instituție a României.

Puterea executivă este în mâna Guvernului; acesta pune legile în aplicare și „asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice”, conform art. 102 din Constituție.

Puterea judecătorească reprezintă acea instituție care are rolul de a veghea la respectarea legilor statului și a drepturilor și libertăților oamenilor. Constituția, la art.124, prevede că „Justiția se înfăptuiește în numele legii” și se exercită de către instanțele judecătorești.

principiul pluralismului politic

Acest principiu presupune existența mai multor grupuri social – politice, demers ce a

apărut în sistemul românesc după anul 1990, fiind o caracteristică a democrației. Pluralismul politic are un rol important la formarea opiniei publice și presupune o diversitate a partidelor, care promovează valorile democratice. Aceste partide contribuie la constituirea autorității publice, fiecare din ele alegându-și un reprezentant, cu care participă la exercitarea puterii în stat și stârnesc participarea cetățenilor la alegeri. Alegătorul trebuie să fie bine informat și să aleagă pe cei ce alcătuiesc partidul în care el are încredere și în care se regăsește după opiniile și valorile sale. Datorită alegerilor libere ce au loc periodic, cetățenii își votează reprezentanții care, după numire, vor lua decizii politice.

Dreptul penal reprezintă acel drept care ocupă un loc aparte în contextul celorlalte ramuri. Acesta este alcătuit din norme juridice care precizează ce fapte constituie infracțiuni, sancțiuni, condițiile răspunderii penale și alte măsuri ce se vor aplica în cazul săvârșirii unor infracțiuni, toate acestea având scopul de a apăra și proteja valorile sociale importante ale statului.

Conform legislației penale române, scopul acestui drept este acela de a apăra suveranitatea, independența și unitatea statului, persoana umană, drepturile acesteia, proprietatea publică și privată, toată ordinea de drept din România.

Normativitatea juridică a dreptului penal se fundamenta pe niște reguli cu caracter general, numite principii fundamentale, pe baza cărora este construit întregul sistem de drept:

principiul personalității răspunderii penale

Conform acestui principiu fundamental, doar celui care a săvârșit cu vinovăție o faptă

prevăzută de legea penală i se va aplica o pedeapsă. Deși în trecut exista posibilitatea de a trage la răspundere și persoane care nu au săvârșit acea infracțiune, acest principiu subliniază faptul că doar cel care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală va suporta pedeapsa aplicată pentru aceasta, indiferent de calitatea sa: autor, instigator sau complice.

principiul umanismului

Prin acest principiu, este evidențiată încrederea în valoarea supremă a omului, chiar dacă

acesta ajunge să fie infractor, atât prin reglementarea penală, cât și prin activitatea de aplicare a legilor penale. Conform acestuia, pedepsele au fost atenuate, pedeapsa cu moartea a fost abolită, este interzisă provocarea de suferințe fizice sau psihice ale condamnaților, mijloacele de individualizare ale pedepsei și reglementările care privesc răspunderea penală a minorilor s-au diversificat, etc.

principiul legalității

În activitatea legislativă, acest principiu impune legiuitorului obligația de a prevedea

regulile procedurale într-o lege organică sau ordonanță de urgență, de a stabili care fapte constituie infracțiuni și atrag răspunderea penală. Textul trebuie să fie redactat cu suficientă claritate și previzibilitate, astfel încât orice persoană să-și dea seama care activități intră sub influența legii.

principiul egalității în fața legii penale

Potrivit acestui principiu, reiese faptul că toate persoanele au o vocație egală în fața legii,

ele fiind judecate de aceleași instanțe judecătorești, fără a se realiza vreo discriminare de etnie, sex, vârstă, apartenență religioasă, politică, etc.

principiul prevenirii săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală

Reglementările acestei materii de drept au scopul de a preveni săvârșirea faptelor

prevăzute de legea penală prin supunere sau prin constrângere față de cei realizează astfel de fapte. Această prevenire a infracțiunilor se face prin publicitate, propagandă juridică, aducerea legilor la cunoștința persoanelor sau prin pedepsirea celor care au încălcat obligația de a respecta legea.

principiul individualizării sancțiunilor de drept penal

Conform acestui principiu, sancțiunile de drept penal prevăzute de lege se aplică pentru a

restabili ordinea de drept, pentru a-l constrânge și a-l reeduca pe făptuitor. Individualizarea pedepsei reprezintă acea operațiune prin care pedeapsa este adaptată nevoilor de apărare socială, în funcție de gravitatea infracțiunii și de gradul de pericolul al infractorului.

principiile privind aplicarea legii penale în spațiu, aplicarea legii în timp

Principiile fundamentale se diferențiază de aceste principii speciale, deoarece acestea din

urmă sunt specii ale răspunderii penale și privesc un cadru mai restrâns. Astfel, principiile speciale referitoare la aplicarea legilor penale în spațiu sunt următoarele: principiul teritorialității, principiul personalității, principiul realității și principiul universalității. În ceea ce privește aplicarea legii în timp, avem în vedere următoarele principii: al activității, al neretroactivității, al retroactivității, al aplicării legii penale temporare și mai favorabile.

În materia dreptului procesual penal se includ acele norme juridice care, prin aplicarea sancțiunilor penale către cei ce au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, stabilesc relațiile sociale din domeniul refacerii ordinii de drept. „Dreptul procesual penal poate fi definit ca ansamblul normelor juridice referitoare la reglementarea procesului penal”.

Dreptul procesual penal, prin normele sale, duce la aplicarea efectivă a normelor dreptului penal substanțial. Așadar, normele dreptului procesual penal apar asemenea unor reguli de conduită particulară, în comparație cu normele dreptului penal, care se prezintă ca reguli de conduită generală. Codul de procedură penală desemnează care sunt organele competente de a realiza activități necesare procesului penal și ce îndatoriri au acestea, specifică documentația și procedurile activităților procesuale ce revin organelor și persoanelor în cauză, precum și drepturile și îndatoririle acestora.

Principiile dreptului procesual penal sunt:

principiul oficialității procesului penal

Acest principiu este unul de bază în procesul penal și este prevăzut în toate legislațiile

moderne. Potrivit acestuia, în afară de cazul când legea penală dispune altfel, actele necesare desfășurării procesului penal se realizează din oficiu, independent de voința părților.

principiul aflării adevărului

Acest principiu privește activitatea organelor judiciare, care pe baza probelor acumulate,

contribuie la aflarea adevărului referitor la fapte și împrejurări, cât și la persoana inculpatului sau suspectului.

principiul legalității procesului penal

Legalitate procesului penal reprezintă o consacrare a principiului nullum iudicium sine

lege și stă a baza întregului proces penal și a altor proceduri penale.

principiul rolului activ al organelor judiciare

Acest principiu funcționează pe tot parcursul procesului penal, o dată cu începerea lui,

prin efectuarea activităților impuse de urmărirea penală, de judecată și de punerea în executare a hotărârilor judecătorești , într-un final.

principiul prezumției de nevinovăție și dreptul la tăcere

Într-un proces penal, prezumția de nevinovăție stă la baza garanțiilor procesuale care

privesc protecția persoanei, însă acest principiu are în vizor și dreptul la imagine al persoanei până în momentul în care se stabilește vinovăția. Astfel, acesta se menține până în ultimul moment, atunci când se da o hotărâre judecătorească definitivă prin care se constată opusul.

Conform legii române, simpla învinuire neprobată nu are valoare în fața prezumției de nevinovăție. Dacă prezumția de nevinovăție justifică într-un fel tăcerea, nimeni nu este obligat să-și dovedească nevinovăția; astfel, daca persoana în cauză nu contrazice acuzarea, tăcerea nu trebuie confundată cu tăgăduirea sau cu recunoașterea faptei.

principiul respectării demnității umane

Potrivit acestui principiu, orice persoană aflată în cursul urmării penale sau în cursul

judecății, trebuie sa fie tratată cu respectarea demnității umane. Principiul respectării demnității umane este consacrat în Constituția României, care prevede că „nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant”.

principiul garantării libertății individuale

Conform acestui principiu, nicio persoană nu poate fi reținută, arestată sau privată de

libertate în vreun fel și nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertății decât dacă legea prevede. Orice măsură luată împotriva făptuitorului constată a fi ilegală, îi oferă acestuia, potrivit legii, dreptul de a se adresa instanței competente.

principiul garantării dreptului la apărare

În tot cursul procesului, părțile au dreptul de a fi asistate de un avocat, fie el numit din

oficiu, fie ales. Așadar, prin modul de organizare al instanțelor judecătorești, prin asistența judiciară și prin legile de procedură se garantează acest drept al apărării.

principiul egalității persoanelor în fața legii penale și a organelor judiciare

Acest principiu evidențiază regula destinată egalității părților în raporturile cu instanța și

este un drept al tuturor ființelor umane, ele trebuind să fie tratate cu respect, considerație, sa fie egale în fața legii și să aibă dreptul la protecție egală.

principiul activității normelor procesual penale

Prin acest principiu se înțeleg îndeplinirea și executarea dispozițiilor legii penale, iar

aplicarea se raportează la două elemente principale: spațiul și timpul. În timp, aplicarea legii se situează între momentul intrării în vigoare (3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial sau la un moment stabilit în textul legii) și momentul ieșirii din vigoare a legii (abrogarea parțială sau totală ori prin ajungerea legii la termen), pe baza principiului activității legii procesual penale.

principiul desfășurării procesului penal în limba oficială

În desfășurarea procesului penal, procedura judiciară se realizează în limba română.

Totodată, în fața organelor judiciare, părților sau altor persoane chemate în proces, care nu înțeleg sau nu se pot exprima limba română, li se oferă posibilitatea de a o face cu ajutorul unui interpret.

principiul nemijlocirii desfășurării procesului penal în fața organelor judiciare

Conform acestui principiu, instanța are obligația de a înțelege nemijlocit probele

administrate doar la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților, ori, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când e vorba despre fondul cauzei în toate fazele procesului penal.

principiul operativității procesului penal

Acest principiu presupune o simplificare a procesului penal, dar și o rezolvare mai rapidă

a cauzelor din materie penală. El nu este prevăzut expres în Codul de procedură penală, însă este privit asemenea unui principiu fundamental, deoarece asigură scopul procesului penal, constată faptele care sunt infracțiuni, la timp și concret.

principiul respectării vieții familiale și private

În dreptul românesc, ocrotirea vieții private a individului se realizează prin secretul vieții

private, să nu i se facă publice datele personale dacă nu își dă consimțământul, să i se respecte dreptul la imaginea sa, etc. Conform mențiunilor prevăzute în art. 8 pct. 1 din CEDO, amintim că „orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale”.

Dreptul civil reprezintă totalitatea normelor juridice, iar prin raporturile stabilite între persoane fizice sau juridice aflate pe poziții de egalitate juridică, contribuie la ocrotirea valorilor patrimoniale și nepatrimoniale.

Principiile generale ale dreptului civil reprezintă acele idei îndrumătoare pentru toată legislația civilă, ce au o vocație generală, incluzând toate instituțiile dreptului civil. Astfel, dreptul civil cuprinde următoarele principii:

principiul egalității în fața legii civile

Acest principiu se găsește menționat în art.4 alin. 2 și art. 16 din Constituție și se referă la

faptul că nicio persoană nu poate fi lipsită, în parte sau în tot, de capacitatea de exercițiu și nu poate fi limitat în ceea de privește capacitatea de folosință. Excepție de la acestea poate avea loc doar atunci când legea prevede unele cazuri și condiții speciale. Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor, iar sexul, originea, apartenența religioasă, etc. nu au nicio acțiune de influență asupra acesteia.

principiul garantării dreptului la proprietate

În conformitate cu mențiunea prevăzută în art.44 din Constituție și în art.481 din Codul

civil, statul garantează dreptul de proprietate, fapt pentru care nimeni nu poate fi expropriat; singura excepție în acest sens este aceea când vorbim despre o cauză de utilitate publică, în vederea unei despăgubiri. Dreptul civil privește fondul dreptului de proprietate, formele acestuia – publică și privată, modurile de dobândire și de stingere a dreptului de proprietate, precum și acțiunea în revendicare care reprezintă mijlocul de ocrotire specific acestui drept. Acest drept de proprietate poate aparține statului ori unităților administrativ-teritoriale persoanelor fizice sau persoanelor juridice.

principiul îmbinării intereselor generale cu cele individuale

Principiul îmbinării intereselor generale cu cele individuale are mențiuni atât în

Constituție, cât și în Decretul nr.31/1954. Conform Decretului, drepturile civile pot fi puse în aplicare doar după scopul lor social și economic, drepturile persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul satisfacerii intereselor personale, culturale, materiale, în acord cu interesul obștesc, iar o exercitare a acestora cu nerespectarea principiului duce la iscarea unui abuz de drept.

principiul recunoașterii autonomiei de voință

Acest principiu subliniază faptul că încheierea și forța obligatorie a actelor juridice nu

depind de lege, ci doar de voința părților.

principiul garantării drepturilor subiective

Drepturile civile sunt protejate de lege, iar Constituția prevede unele dispoziții prin care

se garantează drepturile și libertățile fundamentale, cum ar fi: dreptul la viață, dreptul la libertate, dreptul la viață intimă, dreptul la moștenire, dreptul la apărare, dreptul la sănătate, etc. Tot Constituția menționează că în caz de încălcare al vreunui drept al persoanei ori într-un interes legitim de o autoritate publică, aceasta poate să obțină recunoașterea respectivului drept și repararea pagubei.

Dreptul procesual civil include totalitatea regulilor conform cărora se desfășoară executarea civilă și judecata, idei călăuzitoare organizării judecătorești, reguli ce privesc competența instanțelor de judecată și precizează condițiile de recunoaștere sau stabilire a drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane. Procesul civil reprezintă un mijloc de apărare atât pentru reclamant, cât și pentru pârât.

Principiile dreptului procesual civil sunt acele reguli de bază care conduc întreaga activitate judiciară, ajută la interpretarea și înțelegerea normelor procesuale. Cele mai importante principii sunt următoarele:

principiul aflării adevărului

Acest principiu se bazează pe toate eforturile pe care le poate dispune judecătorul în

vederea stabilii corecte a stării de fapt, iar hotărârea pronunțată să fie potrivită adevărului. Acesta îi obligă pe judecători să se folosească de toate mijloacele legale și necesare pentru a înlătura vreo greșeală în ceea ce privește aflarea adevărului în cauză.

principiul legalității

Conform principiului legalității, judecătorul trebuie să se supună legii, să vegheze la

respectarea ei și să aplice sancțiunile aferente în caz de încălcare a acestui principiu, iar legea trebuie să fie cunoscută și respectată de toate persoanele. Acesta își găsește aplicare în faza executării silite și în materia căilor de atac.

principiul disponibilității

Este o regulă specifică procesului civil și constă în dispunerea facultativă a părților de

obiectul procesului, potrivit căruia, soarta procesului se află în dreptul părților. În materie civilă, statul intervine doar atunci când dreptul subiectiv este în conflict cu interesele generale ale societății. Acest principiu oferă câteva drepturi: partea interesată poate introduce sau nu acțiunea civilă, de a renunța la acțiune, de a stinge litigiul printr-o tranzacție, de a ataca sau nu hotărârea cu ajutorul căilor de atac, etc. Datorită acestor drepturi ale subiecților activi, principiul disponibilității dă viață procesului civil.

principiul garantării dreptului la apărare

Dreptul la apărare cunoaște două sensuri, unul formal și unul material. Dreptul la apărare,

în sens material, presupune ca părțile litigante dispun de toate elementele necesare pentru a-și asigura apărarea, de a avea cunoștință de dosar, de a invoca excepții, de a exercita căi de atac, etc., iar în sens formal, părțile au posibilitatea de a-si lua un apărător.

principiul rolului activ al judecătorului

Garanția de imparțialitate în exercitarea rolului activ al judecătorului oferă un echilibru

important procesului civil. Atribuțiile judecătorului sunt bine definite; el are ocazia de a cere, oral sau în scris, mențiuni cu privire la situația de fapt, poate ordona administrarea probelor necesare, poate pune în analiza contradictorie a părților circumstanțe de fapt și de drept, are posibilitatea de a introduce terți, potrivit legii, etc.

principiul contradictorialității

În lumina acestui principiu specific procesului civil, părțile aflate pe poziții cu interese

contrare au dreptul de a administra probe și de a concluziona cu privire la problemele importante în vederea dezlegării chestiunii. Această contradictorialitate include unele caracteristici ale părților litigante, cum ar fi: să prezinte situația de fapt la care pretenții și apărările fac referire, fără să deformeze faptele cunoscute deja, să menționeze părerea sa referitor la afirmațiile părții adverse în legătură cu împrejurările cauzei, etc.

principiul continuității

Acest principiu presupune ca judecata unei cauze să se realizeze de la început până la

sfârșit de aceeași judecători, fapt ce evidențiază unicitatea completului de judecată, iar încheierea judecății să se facă, într-o singură ședință, prin deliberarea judecătorilor și pronunțarea hotărârii. În cadrul procesului civil român, cea de-a doua condiție enumerată a acestui principiu, de cele mai multe ori, nu poate fi îndeplinită o dată cu finalizarea hotărârii încă de la primul termen de judecată.

principiul publicității

În procesul civil, publicitatea are loc înaintea instanței în ședința publică, atât în prezența

părților, dar și în prezența unei alte persoane care e interesată de modul de desfășurare al proceselor. Acest principiu cunoaște unele excepții, însă pronunțarea hotărârii, conform Codului de procedura civilă, se face în ședință publică.

principiul oralității

Conform acestui principiu, toate cauzele se dezbat verbal, dacă legea nu dispune altfel.

Deși oralitatea are ca obiectiv toată activitatea de judecată, unor acte de procedură, cum ar fi întâmpinarea, cererea de intervenție, hotărârea judecătorească, susținerile orale ape părților, procese-verbale etc., li se cer să prezintă o formă scrisă.

Dreptul familiei include ansamblul normelor juridice care privesc raporturile personale și patrimoniale ce reies în urma căsătoriei, din gradele de rudenie, adopție și din raporturile asimilate de lege celor familiale, care au ca scop protejarea familiei.

Ansamblul normelor juridice cuprinse în dreptul familiei au rolul de a ocroti familia, fiind orientate de o serie de principii:

principiul căsătoriei liber consimțite între soți

Importanța acestui principiu reiese din faptul că, în afara art. 258 și art. 271 Cod civil,

este menținut și în art. 48 pct. 1 din Constituție, conform căruia: „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți…”. Astfel, viitori soți sunt liberi să decidă încheierea căsătoriei, fără a avea loc vreo constrângere din afară, ei având la baza o atracție și dorința formării unei frumoase familii.

principiul egalității în drepturi și îndatoriri ale soților

Atât din textul legii, cât și din ansamblul reglementării instituției căsătoriei, reies un

număr de obligații reciproce între soți. Ei trebuie să se respecte, să fie fideli, să se sprijine moral, să fie fideli unul altuia, să poarte același nume la care au ajuns de comun acord, soții trebuie să fie doi buni prieteni, să-și acorde unul altuia atenție și afecțiune, sprijin material și moral, au îndatorirea de a locui împreună.

principiul ocrotirii familiei, a căsătoriei, a mamei și copilului

Una din obiectele sociale și economice ale statului este și aceea de a ocroti căsătoria și

familia, ajutând totodată la dezvoltarea și consolidarea acestora. Prin dreptul familiei, sunt vizate interesele de apărare ale mamei și ale copilului, fapt care exprimă o importantă atenție asupra creșterii și educării proaspetei generații. Căsătoria beneficiază de ocrotirea statului și reprezintă elementul fundamental și natural al societății.

principiul interesului superior al minorului

Sistemul de apărare din jurul unui copil este alcătuit în jurul unor norme: familia

reprezintă nucleul natural și legal și copii lor. Tatăl și mama sunt două persoane cu un rol foarte important în viața copilului, ei ajutându-l și sprijinindu-l pe acesta în dezvoltarea vieții sociale. Acest principiu evidențiază o menținere cât mai îndelungată a minorului într-un mediu familial normal alături de părinții săi. În cazul divorțului părinților sau separării acestora, el ar putea rămâne cu un dezechilibru emoțional, o nesiguranță în ceea ce privește dezvoltarea sa morală.

principiul monogamiei

Acest principiu reflectă faptul că o căsătorie poate fi încheiată numai între două persoane

necăsătorite, conform Codului civil: „ este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită”. Datorită faptului că dragostea este considerată a fi baza căsătoriei, înțelegem că este exclusă o nouă căsătorie, în caz contrar, fapta va constitui infracțiunea de bigamie și atrage pedeapsa cu închisoarea.

Dreptul mediului reprezintă o ramură a dreptului formată din ansamblul normelor juridice care stabilesc relațiile dintre persoane privind dezvoltarea, conservarea și protecția mediului.

Principiile ce aparțin acestei materii de drept sunt acele opinii îndrumătoare care privesc desfășurarea activităților de protecție și dezvoltare a mediului conform legislației. Datorită formulării acestora în doctrină și în normele juridice, principiile cuprind regulile politicii de mediu a statului și ajută la punerea lor corectă și eficace în aplicare.

Principiile fundamentale ale dreptului mediului sunt:

principiul prevenirii riscurilor ecologice și al producerii daunelor

principiul „poluatorul plătește”,

principiul conservării biodiversității și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural

principiul ameliorării calității mediului

principiul protejării mediului înconjurător

principiul precauției în luarea deciziei

principiul participării publicului la elaborarea și aplicarea deciziilor de mediu

principiul exercitării de către stat a dreptului suveran de a exploata resursele naturale, după politica sa ecologică.

Dreptul administrativ apare ca un drept autonom, fiind diferit de celelalte ramuri ale dreptului. Această diferență se realizează datorită principiilor fundamentale care îndrumă dreptul administrativ și se verifică prin caracterele tehnice ale dreptului și ale dreptului administrativ, în special.

Dreptul administrativ are ca scop reglementarea administrației publice, însă nu include toate normele juridice care o formează. Obiectul administrației publice îl preocupă realizarea valorilor politice care manifestă interesele generale ale societății unui stat. Dreptul administrativ „cuprinde normele juridice ce reglementează relațiile sociale, care se formează în legătură cu organizarea și exercitarea competenței în sistemul administrației publice, în regim de drept administrativ, în activitatea de organizare a executării și de executare a legii”. Așadar, administrația publică cuprinde raporturile financiare, care sunt subordonate normelor de drept financiar; în aceeași idee, unele dintre relațiile patrimoniale se supun dreptului de materie civilă, altele din domeniul relațiilor de muncă revin dreptului muncii, etc.

În dreptul administrativ, s-au desprins câteva principii care descriu cadrul legal de acțiune al administrației, fiind precizate atât în legile domeniului administrativ, cât și în Constituție. Astfel, din interpretarea doctrinei, se desprind următoarele principii generale:

principiul ierarhiei

Principiul ierarhiei reprezintă totalitatea raporturilor ierarhice ce au loc între structurile

sistemului de administrație publică, în domeniile sale de activitate realizată în scopul organizării și respectării legii. De aici, deducem că Guvernul este cea mai importantă autoritate în demersul administrației publice.

principiul legalității

Importanța acestui principiu este subliniată datorită faptului că administrația se află în

subordinea legii și nu poate mișca fără ea. Astfel, „principiul legalității reprezintă acea regulă fundamentală de drept în temeiul căreia toate subiectele de drept – persoane fizice și juridice, autorități de stat și organizații neguvernamentale, funcționari și cetățeni, străini, etc. – au îndatorirea de a respecta Constituția, legile și celelalte acte juridice, normative și individuale, întemeiate pe lege și aplicabile raporturilor sociale la care participă”.

principiul operativității

Principiul operativității reprezintă acel principiu care obligă să acționeze, în mod rapid,

sigur și eficient, o structură administrativă pentru a înfăptui atât interesul general, cât și drepturile și interesele persoanelor particulare.

principiul continuității și permanenței

Acest principiu reprezintă exigența organizării și funcționarii a preocupării administrației

publice, atât din punct de vedere formal, cât și material. Continuitatea este necesară în îndeplinirea serviciilor de interes public, în organizarea executării acestora, dar și în aplicarea legii.

principiul revocabilității

Revocarea, pe de o parte, se prezintă asemenea unei reguli sau unui principiu al

regimului juridic, iar pe de altă parte, reprezintă o specie a nulității. Acest principiu, deși nu este prevăzut expres în vreo lege specială, nu poate fi pus la îndoială datorită menționării sale în Constituție – art.21 și art. 52 – și în Legea Contenciosului Administrativ nr. 554/2004. Acesta intervine în orice condiție de ilegalitate, în special, la cele care oportunitatea.

principiul organizării administrației publice în baza descentralizării, autonomiei locale

Principiul autonomiei locale are în vedere funcționarea, organizarea, competențele și

atribuțiile, dar și gestionarea resurselor care aparțin comunei, orașului sau județului, potrivit legii.

principiul transparenței în luarea deciziilor

Principiul transparenței este un principiu democratic care a apărut mai întâi în societățile

civile. În ziua de astăzi, prezența acestuia se datorează multor factori, printre care face parte și schimbarea mentalității sociale: dispare efectul de turmă, oamenii vor să înțeleagă din ce în ce mai mult scopurile și tendințele administrației. O dată cu apariția unui interes mai profund, administrarea principiului transparenței conduce la o încredere mai mare în reglementări și legi. Rolul acestui principiu este cel de a estima rezultatele administrației publice locale și de a avertiza, de a preîntâmpina actele ce prezintă pericol pentru societate, cum ar fi actele de corupție.

Ansamblul de norme juridice ce intervin între relațiile individuale sau colective, născute între patroni sau angajatori și angajați sau muncitori, au dat naștere dreptului muncii. Datorită prevederilor sale, acest drept are scopul de a-l proteja pe angajat, pe cel care muncește sau prestează servicii, conform respectării clauzelor în urma încheierii contractului individual de muncă, respectiv contractului colectiv de muncă.

Asemenea celorlalte categorii de drept, și în materia dreptului muncii avem de-a face cu existența unor principii fundamentale:

principiul interzicerii muncii forțate

Acest principiu este prevăzut expres în art. 4 din Codul muncii, conform căruia, prin

muncă forțată înțelegem orice muncă sau serviciu impus sub amenințare ori pentru care persoana nu și-a dat consimțământul în mod liber. Munca privind serviciul militar obligatoriu, munca prestată în baza unei hotărâri de judecată, munca pentru îndeplinirea obligațiilor civile stabilite de lege, munca în caz de forță majoră, de război sau catastrofe, etc., toate acestea nefăcând parte din categoria activităților impuse de autoritatea publică sau a muncii forțate.

principiul egalității de tratament și nediscriminării în relațiile de muncă

Acest principiu este reglementat de art. 5 din Codul muncii și privește interzicerea

oricărui gen de discriminare, fie ea directă sau indirectă, care este bazată pe criterii de vârstă, apartenență religioasă, politică, origine, sex, orientări sexuale, handicap, rasă, etnie, culoare, etc.

principiul libertății muncii

Acest principiu care privește libertatea muncii este prevăzut expres în art. 3 din Codul

muncii, iar în ceea ce privește neîngrădirea dreptului la muncă, art. 41 din Constituție prevede libertatea persoanei în alegerea locului de muncă și a profesiei. Diferența a ceea ce se menționează în Codul muncii și în Constituție rezidă în stabilirea unei sancțiuni la momentul încălcării acestui principiu, respectiv cea a nulității de drept, împotriva contractelor de muncă încheiate. Astfel, legiuitorul insistă, prin acest text, la libera alegere a locului de muncă, a profesiei, a faptului că nicio persoană nu poate fi obligată să lucreze sau nu într-un anume loc ori să aibă o anumită profesie, indiferent care ar fi ea.

principiul protecției muncii

Acest principiu este prevăzut atât în art.6 din Codul muncii, cât și în art.41 alin.2 din

Constituția României. Astfel, orice salariat care realizează o muncă în baza unui contract de muncă încheiat, trebuie să aibă parte de condiții de lucru potrivite activității pe care o desfășoară, de securitate, de sănătate, de protecție socială, etc. însă fără vreo discriminare.

principiul asigurării disciplinei muncii de către angajatori

Datorită importanței care este acordată desfășurării disciplinei la locul de muncă,

prezentele legi menționează atât metode și tehnici, cât și sancțiunile aferente acestora, aplicate în caz de nerespectare a regulilor interne din cadrul unei firme. Conform Codului, disciplina muncii, ca instituție de drept pozitiv al muncii, reprezintă o obligație juridică de natură contractuală care privește ansamblul îndatoririlor pe care le are o persoană, fapt rezultat din încheierea contractului individual de muncă.

principiul negocierii condițiilor de muncă

Datorită prevederilor art. 41 alin. 5 din Constituție și art. 157 alin.1 din Codul muncii,

dar și din definiția contractului de muncă (art. 236 alin.1 din Codul muncii), deducem acest principiu al negocierilor. Acesta presupune o continuitate de tratative, un dialog între doi parteneri prin care se oferă și se transmit informații, se analizează opinii, au loc propuneri, etc., iar, într-un final, se încheie convenția.

principiul perfecționării pregătirii profesionale

Acest principiu se referă la experiența acumulată datorită practicării meseriei pe care a

învățat-o, prin specializarea condiționată de fiecare firmă și prin perfecționarea continuă dobândită la fiecare loc de muncă.

principiul recunoașterii timpului de odihnă

Prin timp de odihnă înțelegem acea perioadă de timp în care salariatul nu prestează

activitatea la care este supus în baza contractului individual de muncă, fiind considerată o durată în care se recuperează energia intelectuală și fizică și se satisfac nevoile sociale și educative.

principiul recunoașterii și asigurării dreptului la grevă

Conform art. 233 din Codul muncii, „salariații au dreptul la grevă pentru apărarea

intereselor profesionale, economice și sociale”. Prin grevă înțelegem acel refuz facultativ al celor angajați de a-și realiza obligațiile de muncă, cu scopul de a soluționa orice nemulțumire a conflictului de muncă.

principiul bunei-credințe și al consensualismului

Conform art. 8 din Codul muncii, relațiile de muncă au la bază acest principiu. În

raporturile de muncă, părților le revine obligația de a se consulta și de a se informa reciproc. Datorită drepturilor ce revin salariatului, în privința unui concurs organizat pentru ocuparea posturilor vacante, angajatorul în caz de neinformare este răspunzător pentru această pagubă.

principiul informării și consultării reciproce a participanților la raporturile de muncă

Astfel, angajatorul are obligația de a informa și de a se consulta periodic cu angajații în

ceea ce privește evoluția economică a firmei, măsurile de anticipare care pot afecta locuri de muncă, evoluția din punct de vedere financiar a întreprinderii, decizii importante în organizarea muncii, etc..

principiul multitudinii și diversității clauzelor contractului individual de muncă

Acesta este un principiu care guvernează efectele contractului individual de muncă. Acest act juridic bilateral, comutativ, sinalagmatic, cu titlu oneros, etc. prezintă caracteristici de bază, dar și caracteristici comune cu contractele din materie civilă sau comercială.

Dreptul financiar reprezintă totalitatea normelor juridice care se ocupă cu reglementarea relațiilor de constituire, administrare, repartizare și folosire a resurselor monetare ce aparțin statului și instituțiilor publice. Acestea au ca scop îndeplinirea sarcinilor, nevoilor social-economice ale societății. Datorită faptului că finanțele publice contribuie direct la dezvoltarea economico-socială a unei societăți, reglementarea juridică a acesteia este pusă într-o lumină foarte importantă.

Din punct de vedere al organizării puterii statale, sistemul financiar public are o deosebita importanță, deoarece contribuie la utilizarea cu eficacitate a banului public, cu scopul de a dezvolta învățământul și cultura, de a ocroti sănătatea, de a promova activitățile de cercetare științifică, de a spori producția de mărfuri, etc.

Principiile generale ale dreptului finanțelor publice reprezintă acele idei fundamentale ale activității generale ale statului; acestea sunt următoarele:

principiul universalității bugetare reprezintă acel principiu conform căruia cheltuielile și

veniturile se includ în buget în sume brute. Având în vedere Legea privind finanțele publice, acest principiu permite Parlamentului să aibă control asupra cuantumului total al veniturilor publice.

principiul anualității bugetului privește două semnificații diferite, și anume: perioada de

timp în se întocmește și se aprobă bugetul public, iar cea de-a doua privește durata de timp acordată executării bugetului.

principiul unității bugetare a unei instituții publice asigură faptul că bugetul oglindește

starea financiară reală a unei instituții publice. Acest principiu duce la întocmirea unui document unic, fără de care controlul nu s-ar putea produce.

principiul neafectării veniturilor bugetare privește un buget public echilibrat în care veniturile prelevate acoperă cheltuielile publice în totalitatea lor.

principiul publicității bugetare reprezintă acel principiu conform căruia bugetul este

făcut public prin mass-media, o dată cu analiza acestuia de către Parlament în vederea aprobării sale.

principiul unității monetare este acel principiu care interzice folosirea unor indicatori

distincți în vederea exprimării valorilor înscrise în buget. Este obligatorie utilizarea sumelor în monedă națională sau în monedă unică, în cazul Uniunii Europene.

principiul specializării bugetare; potrivit acestui principiu, cheltuielile și veniturile

bugetare sunt aprobate în buget după natura provenienței veniturilor și pe categorii care exprimă destinația reală a cheltuielilor.

Dreptul comercial reprezintă totalitatea normelor juridice ce aparțin dreptului privat și care se aplică raporturilor juridice ce izvorăsc din activitățile de comerț, de producție, de prestări de servicii și executări de lucrări, precum și raporturile juridice la care participă profesioniștii. Aceștia au calitatea de comercianți.

Principiile dreptului comercial sunt:

principiul egalității juridice în raporturile juridice comerciale

principiul potrivit căruia în comerț banii sunt aducători de dobândă

principiul asigurării funcționării unei piețe libere, concurențiale

principiul recunoașterii unei largi autonomii de voință

principiul încheierii actelor juridice comerciale în scopul de a obține un profit

principiul facilitării creditului și circulației în caz de îndoială

principiul recunoașterii aparenței juridice în materie comercială

Dreptul comerțului internațional

Principiile dreptului comerțului internațional sunt:

principiul libertății comerțului internațional este un principiu important în vederea

circulației libere pe plan internațional de acționare a mărfurilor și cunoștințelor.

principiul libertății convențiilor scoate în evidență faptul că în cele din urmă, raporturile

juridice ale comerțului dobândesc forma unor contracte comerciale internaționale și titluri de valoare.

principiul bunei – credințe este un principiu important în privința încheierii contractelor

de comerț internațional efectuată între părți cu „bona fides”, iar acestea au obligația de a fi cinstite și să dea dovadă de loialitate.

principiul concurenței loiale are la bază un progres economic între schimburile de

mărfuri și servicii. Acest principiu se regăsește în actele normative ce au o aplicare internă.

Demersul Uniunii Europene se fundamentează pe Tratatul care privește funcționarea Uniunii Europene. Principiile dreptului european sunt: principiul proporționalității, principiul aplicării directe și prioritare a dreptului Uniunii Europene, în dreptul intern al statelor membre, principiul recunoașterii și protejării drepturilor fundamentale ale omului în dreptul Uniunii Europene, principiul securității juridice, principiul recunoașterii și asigurării dreptului la apărare, principiul legalității, principiul loialității, principiul autorității de lucru judecat, principiul protejării mediului înconjurător și principiul subsidiarității. Conform caracterului de noutate al acestui drept aflat încă în etapa de stabilizare, aceste principii se afirmă în mod deosebit în raport cu odinea internă specifică fiecărui stat care a avut la bază o lungă perioadă de formare.

Bibliografie:

Ion Corbeanu, Maria Corbeanu, Teoria generală a dreptului, Ed.Lumina Lex, București, 2002;

Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în Teoria generală a dreptului, Ed. All, București, 1993;

Moncilio Luburnici, Ioan Ceterchi, Teoria generală a dreptului, Ed. Universității „Dimitrie Cantemir”, București, 1991;

M. Djuvara, Teoria generală a dreptului, București, 1930, vol. II ;

H. Arendt, Condiția umană, Casa Cărții de Știință, Cluj, 2007

J.M. Auby, P.Bon, Droit administratif des biens, Dalloz, Paris, 1991;

Hayek, Studies in Philosophy, Politics and Economics, London, 1967;

C. Cercel, Limitele juridicului, A.U.B., Drept, 2008;

Ph. Malaurie, Antologia gândirii juridice, colecția Pro jure, îngrijită de D. Cosma, Ed. Humanitas, București, 1997;

Y. Eminescu, Dreptul economic în literatura și practica occidentală, Vol. Probleme de drept economic, Ed. Academiei, București, 1976;

V.D. Zlătescu, Dreptul întreprinderii. Despre un concept inedit, semnificațiile și limitele sale, vol. Legislația și perfecționarea relațiilor sociale, Ed. Academiei, București, 1976;

Y. Eminescu, Transformările dreptului civil, Ed. Academiei, București ;

P. Roubier, Théorie générale du droit, Sirey, Paris, 1951;

G. Farjat, Droit economique, P.U.F., Paris, 1971;

G. Ripert, Le declin du droit, Paris;

I.Humă, Teoria generală a dreptului, Edit., Neuron-Focșani, 1995;

G. Vrabie, Introducere în studiul dreptului, Iași, 1991;

S. Popescu, Contribuții la confruntările și dialogul din domeniul concepțiilor contemporane despre drept, în SCJ nr. 2/1982.

V.D. Zlătescu, Geografia juridică contemporană, Ed. Oscar Print, București, 1997;

C. Ionescu, Sisteme constituționale contemporane, Casa de editură și presă „Șansa”, S.R.L., București, 1994;

I. Macovei, Dreptul comerțului internațional, Edit. Junimea, Iași, 1980;

Gh. C. Mihai, Radu I. Motica, Fundamentele dreptului. Teoria și filosofia dreptului, Editura ALL, București, 1997;

H. Kelsen, General Theory of Law and State, 1945;

N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ediția 4, Ed. C.H.Beck, București, 2012;

D. Maziliu, Teoria general a dreptului, Ed. All Beck, București, 1999;

I.Dogaru, D.C.Dănișor, Gh. Dănișor, Teoria general a dreptului, Ed. Științifică, București, 1999;

Carbonnier, Jean, Flexible droit: pour une sociologie du droit sans riguer, Paris; LGDJ; 1995 ;

Cf. Gh. Chivu, Contribuția practicii judecătorești la dezvoltarea principiilor dreptului civil roman, vol.II, București, 1978;

H. Buche, La nature des principes généraux du droit, Revue du Droit, Revue du Droit international et de Droit compare no. 2/1962;

”Dreptul comercial nu beneficiază de principiile generale proprii”, zice S.D. Cărpenaru, în Drept commercial român, București, 1995;

Beaudant, Le droit individual et l`Eta;

M. Djuvara, Drept și sociologie, I.S.D., București, 1936 ;

E. Speranția, Principii fundamentale de filosofie juridică, Cluj, 1936 ;

Kant, Critica rațiunii practice, Ed. Științifică, București, 1972;

M. Djuvara, Teoria generală a dreptului, vol. II, Ed. Socec, București, 1930;

Al. Vălimărescu, Pragmatismul juridic, București, 1927;

Aspecte vizate de M. Manolescu în Teoria și practica dreptului, București, 1946 ;

C. Levy-Strauss, Social structure, Kroeber, Chicago, 1953;

J.L. Bergel, Theorie generale du droit, Paris, Dalloz, 1985 ;

N. Popa, Teoria generala a dreptului, Editia IV, Ed. C.H.Beck, București;

Ion Craiovan, Tratat de teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, București, 2009

În Jus gentium scientifica pertractatu, Oxford-London, 1943, Prolegomena;

În General Theory of Law and State, Cambridge, 1945;

În Principles of International Law;

M. Rehbinder, Einfuhrung in die Rechtwissenchaft, Amsterdam, 1995;

E.S.Tănăsescu, Principiul egalității în dreptul românesc, Ed. All Beck, București, 1999.

Montesquieu, Despre spiritul legilor, 1 ;

J.P.Sartre, L`existentialisme est un humanism, Nagel, 1964;

Alexis de Tocqueville, Despre democrație în America, vol. I, seria Societatea civilă, Ed. Humanitas, București, 1992 ;

Anca Rădulescu, Ion Corbeanu, Teoria generală a dreptului, Ed. ASE, București, 2000;

Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Ed. Academiei București, 1969 ;

P. Fauconnet, La responsabilité, F.Alcan, Paris, 1928 ;

M. Florea, Responsabilitatea acțiunii sociale, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976 ;

M. Gaudefroy-Demombynes, Les institutions musulmanes, Paris, 1953 ;

Georgio del Vecchio, Lecții de filosofie juridică, Ed. Europa Nova, tradusă de I.C. Drăgan, 1993 ;

C. Perelman, Justice et Raison, Press Universitaires de Bruxelles, 1963;

Bibliografie:

Ion Corbeanu, Maria Corbeanu, Teoria generală a dreptului, Ed.Lumina Lex, București, 2002;

Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în Teoria generală a dreptului, Ed. All, București, 1993;

Moncilio Luburnici, Ioan Ceterchi, Teoria generală a dreptului, Ed. Universității „Dimitrie Cantemir”, București, 1991;

M. Djuvara, Teoria generală a dreptului, București, 1930, vol. II ;

H. Arendt, Condiția umană, Casa Cărții de Știință, Cluj, 2007

J.M. Auby, P.Bon, Droit administratif des biens, Dalloz, Paris, 1991;

Hayek, Studies in Philosophy, Politics and Economics, London, 1967;

C. Cercel, Limitele juridicului, A.U.B., Drept, 2008;

Ph. Malaurie, Antologia gândirii juridice, colecția Pro jure, îngrijită de D. Cosma, Ed. Humanitas, București, 1997;

Y. Eminescu, Dreptul economic în literatura și practica occidentală, Vol. Probleme de drept economic, Ed. Academiei, București, 1976;

V.D. Zlătescu, Dreptul întreprinderii. Despre un concept inedit, semnificațiile și limitele sale, vol. Legislația și perfecționarea relațiilor sociale, Ed. Academiei, București, 1976;

Y. Eminescu, Transformările dreptului civil, Ed. Academiei, București ;

P. Roubier, Théorie générale du droit, Sirey, Paris, 1951;

G. Farjat, Droit economique, P.U.F., Paris, 1971;

G. Ripert, Le declin du droit, Paris;

I.Humă, Teoria generală a dreptului, Edit., Neuron-Focșani, 1995;

G. Vrabie, Introducere în studiul dreptului, Iași, 1991;

S. Popescu, Contribuții la confruntările și dialogul din domeniul concepțiilor contemporane despre drept, în SCJ nr. 2/1982.

V.D. Zlătescu, Geografia juridică contemporană, Ed. Oscar Print, București, 1997;

C. Ionescu, Sisteme constituționale contemporane, Casa de editură și presă „Șansa”, S.R.L., București, 1994;

I. Macovei, Dreptul comerțului internațional, Edit. Junimea, Iași, 1980;

Gh. C. Mihai, Radu I. Motica, Fundamentele dreptului. Teoria și filosofia dreptului, Editura ALL, București, 1997;

H. Kelsen, General Theory of Law and State, 1945;

N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ediția 4, Ed. C.H.Beck, București, 2012;

D. Maziliu, Teoria general a dreptului, Ed. All Beck, București, 1999;

I.Dogaru, D.C.Dănișor, Gh. Dănișor, Teoria general a dreptului, Ed. Științifică, București, 1999;

Carbonnier, Jean, Flexible droit: pour une sociologie du droit sans riguer, Paris; LGDJ; 1995 ;

Cf. Gh. Chivu, Contribuția practicii judecătorești la dezvoltarea principiilor dreptului civil roman, vol.II, București, 1978;

H. Buche, La nature des principes généraux du droit, Revue du Droit, Revue du Droit international et de Droit compare no. 2/1962;

”Dreptul comercial nu beneficiază de principiile generale proprii”, zice S.D. Cărpenaru, în Drept commercial român, București, 1995;

Beaudant, Le droit individual et l`Eta;

M. Djuvara, Drept și sociologie, I.S.D., București, 1936 ;

E. Speranția, Principii fundamentale de filosofie juridică, Cluj, 1936 ;

Kant, Critica rațiunii practice, Ed. Științifică, București, 1972;

M. Djuvara, Teoria generală a dreptului, vol. II, Ed. Socec, București, 1930;

Al. Vălimărescu, Pragmatismul juridic, București, 1927;

Aspecte vizate de M. Manolescu în Teoria și practica dreptului, București, 1946 ;

C. Levy-Strauss, Social structure, Kroeber, Chicago, 1953;

J.L. Bergel, Theorie generale du droit, Paris, Dalloz, 1985 ;

N. Popa, Teoria generala a dreptului, Editia IV, Ed. C.H.Beck, București;

Ion Craiovan, Tratat de teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, București, 2009

În Jus gentium scientifica pertractatu, Oxford-London, 1943, Prolegomena;

În General Theory of Law and State, Cambridge, 1945;

În Principles of International Law;

M. Rehbinder, Einfuhrung in die Rechtwissenchaft, Amsterdam, 1995;

E.S.Tănăsescu, Principiul egalității în dreptul românesc, Ed. All Beck, București, 1999.

Montesquieu, Despre spiritul legilor, 1 ;

J.P.Sartre, L`existentialisme est un humanism, Nagel, 1964;

Alexis de Tocqueville, Despre democrație în America, vol. I, seria Societatea civilă, Ed. Humanitas, București, 1992 ;

Anca Rădulescu, Ion Corbeanu, Teoria generală a dreptului, Ed. ASE, București, 2000;

Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Ed. Academiei București, 1969 ;

P. Fauconnet, La responsabilité, F.Alcan, Paris, 1928 ;

M. Florea, Responsabilitatea acțiunii sociale, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976 ;

M. Gaudefroy-Demombynes, Les institutions musulmanes, Paris, 1953 ;

Georgio del Vecchio, Lecții de filosofie juridică, Ed. Europa Nova, tradusă de I.C. Drăgan, 1993 ;

C. Perelman, Justice et Raison, Press Universitaires de Bruxelles, 1963;