Principiile Fundamentale ALE Dreptului Internațional Public
PLANUL LUCRĂRII
INTRODUCERE ÎN PLANUL RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE
CAPITOLUL I
NOȚIUNI PRIVIND RELAȚIILE ÎNTRE STATE ȘI CARACTERISTICILE RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE
Noțiunea de relație între state
Condiții ce trebuie respectate pentru existența relației între state
Organele statului abilitate în stabilirea de relații internaționale
3.1. Organe interne ale statului pentru stabilirea de relații internaționale
3.2. Organe externe ale statului pentru stabilirea de relații internaționale
3.2.1. Misiuni diplomatice
3.2.1.1. Ambasadele
3.2.1.2. Imunitățile și privilegiile misiunilor diplomatice
CAPITOLUL II
ACORDUL DE VOINȚĂ A STATELOR – PRINCIPIUL FUNDAMENTAL AL DREPTULUI INTERNAȚIONAL ȘI TOTODATĂ CONDIȚIA ESENȚIALĂ PENTRU EXISTENȚA RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE
1. Noțiunea acordului de voință al statelor
2. Caracteristicile acordului de voință al statelor
3. Consacrarea în plan internațional a principiului acordului de voință
CAPITOLUL III
PRINCIPII FUNDAMENTALE DE DREPT INTERNAȚIONAL CARE REGLEMENTEAZĂ RELAȚIILE ÎNTRE STATE
1. Principiul egalității suverane
2. Principiul neamestecului în treburile interne
3. Principiul nerecurgerii la forță și la amenințarea cu forța (neagresiuni)
4. Principiul soluționării pe cale pașnică a diferendelor între state
5. Principiul cooperării în plan internațional a statelor
6. Principiul respectării obligațiilor internaționale (pacta sunt servanda)
CAPITOLUL IV
PRINCIPII FUNDAMENTALE NOI ALE DREPTULUI INTERNAȚIONAL CARE REGLEMENTEAZĂ RELAȚIILE ÎNTRE STATE
1. Principiul respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului
2. Principii ce reglementează exploatarea spațiului cosmic
2.1. Principii generale ce reglementează activitatea spațială
2.1.1. Principiul folosirii spațiului extraatmosferic în scopuri pașnice
2.1.2. Principiul utilizării spațiului extraatmosferic în interesul întregii omeniri
2.1.3. Principiul liberei explorări și utilizări a spațiului extraatmosferic de către toate statele în condiții de egalitate
2.1.4. Principiul neaproprierii naționale a vreunei părți din spațiul extraatmosferic
2.1.5. Principiul cooperării internaționale și al asistenței reciproce în spațiul extraatmosferic
2.2. Principii speciale ce reglementează activitatea spațială
2.2.1. Jurisdicția și controlul asupra personalului și obiectelor spațiale
2.2.2. Răspunderea internațională pentru daune cauzate de obiecte lansate în spațiu
2.2.3. Statutul juridic al astronauților
2.2.4. Înmatricularea obiectelor lansate în spațiul cosmic
2.2.5. Principiile privind telededucția prin sateliți
3. Principiul protejării mediului înconjurător
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE ÎN PLANUL RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE
Dreptul internațional a apărut și s-a dezvoltat din nevoia formulării unui cadru ordonat pentru relațiile internaționale. Primele reguli de conduită cu caracter internațional au apărut din timpuri străvechi; pornind de la elemente disparate și de natură bilaterală. Iar de la apariția unor reguli fragmentare până la formarea unui mănunchi de reguli și principii care să constituie nucleul dreptului internațional s-a scurs o perioadă îndelungată de timp. Pe măsura evoluției istoria, relațiile internaționale, la început rudimentare și limitate ca obiect, s-au dezvoltat și diversificat, rolul principal în acest proces revenind statelor.
Cu timpul, relațiile internaționale s-au întins cuprinzând toate domeniile la care interesele statelor sunt în cauză și în care își exercită voința lor. In prezent, aceste relații au aspecte economice, culturale, militare ori privesc comunicațiile, drepturile omului, transporturile, mediul înconjurător, iar aspectele juridice ale lor fac obiectul dreptului internațional.
Relațiile internaționale pun față în față state diferite ca putere militară, economică, regimuri politice, ideologii, nivel de dezvoltare. Ca atare, aceste relații pot duce la divergențe de interese și antagonisme.
Aceasta înseamnă, însă, că nu se poate vorbi de o comunitate internațională desemnând ansamblul statelor și unităților angajate în relațiile internaționale, iar rolul și scopul esențial al dreptului internațional este de a asigura funcționarea armonioasă a acestei comunități, de a preveni și rezolva situațiile conflictuale care continuă să afecteze această comunitate.
Acest rol al dreptului internațional rezultate din faptul că reprezintă ansamblul normelor și principiilor create de către state pe baza acordului de voință – exprimat în tratate sau cutumă – în scopul de a reglementa raporturile lor reciproce, precum și raporturile lor cu alte entități internaționale, și, în primul rând, cu organizațiile internaționale.
Principiile și normele dreptului internațional au apărut, sau dezvoltat și s-au format într-un parcurs istoric complex, de durată ca rezultat firesc al formării și dezvoltării statelor și a relațiilor între ele.
Pentru apariția dreptului internațional nu a fost suferință numai apariția statelor ci și stabilirea unor raporturi reciproce între acestea, ceea ce a dus la formarea și dezvoltarea unor reguli care să guverneze aceste raporturi.
Din punct de vedere istoric dreptul internațional a apărut odată cu statele și raporturile dintre ele, iar conținutul și structura sa au evoluat, purtând amprenta sistemelor socio-politice care s-au succedat odată cu trecerea timpului.
Evoluția și consolidarea statelor, a relațiilor dintre ele în tot mai multe domenii ale vieții internaționale, în domeniul economic social, cultural, economic, politic, militar, al formulării de noi principii și norme care să reglementeze în mod ordonat relațiile dintre state.
De asemenea, odată cu apariția unor noi unități, respectiv, a organizațiilor internațional și cu participarea acestora la piața mondială, dreptul internațional a dobândit noi dimensiuni.
Procesul apariției, evoluției istorice a dreptului internațional este strâns legat de apariția și dezvoltarea statelor, a altor unități internaționale și a relațiilor internaționale.
In condițiile actuale asistăm la nașterea unei noi etape a evoluției relațiilor internaționale – cu implicații și în domeniul dreptului internațional public – caracterizată de dispariția confruntării ideologice Est-vest.
Se impune, astfel, cu necesitate reglementarea în plan internațional a noilor relații internaționale, pentru ca ele să urmeze o evoluție firească, să se desfășoare în conformitate cu prevederile stipulate în instrumentele juridice internaționale.
Această codificare conduce la apariția în planul dreptului internațional contemporan a unor noi principii fundamentale ale dreptului internațional, fapt care demonstrează caracterul dinamic al relațiilor stabilite în plan internațional, și, implicit, caracterul dinamic al dreptului internațional.
CAPITOLUL I
NOȚIUNI PRIVIND RELAȚIILE ÎNTRE STATE ȘI CARACTERISTICILE RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE
1. NOȚIUNEA DE RELAȚIE ÎNTRE STATE
Necesitatea stabilirii relației sau raportului între state a apărut încă din cele mai vechi timpuri ale istoriei pornind de la caracteristica principală a ființei umane și anume sociabilitatea. Astfel, în cadrul unei comunități există diferite relații între membrii acesteia, relații care sunt legate pe nevoile care există în sânul comunității respective.
Primele raporturi de această natură au apărut în urma descompunerii comunei primitive și odată cu împărțirea societății în clase. Chiar și în societatea gentilică în care oamenii erau organizați în triburi, ar fi apărut un drept internațional nescris, relevante fiind regulile cu privire la protecția solilor, solemnitățile pentru încheierea unor înțelegeri.
Totuși, asemenea reguli nu aveau caracter juridic, conținând numai obiceiuri. Astfel, dreptul internațional a apărut în orânduirea sclavagistă, în Orientul Antic, în state ca Egiptul, China și India. Deoarece în acea perioadă relațiile care se stabileau între state, în faza lor incipientă, erau referitoare în special, la schimbul de sclavi și la cucerirea de teritorii, normele dreptului internațional primeau o sferă limitată de probleme. Pe parcurs economia se dezvolta, relațiile între state se diversifică.
Egiptul antic, prin cele 360 de tăblițe descoperite la Tell-Amarna în sec. XV-XVI înainte de Hristos, reprezintă statul care a creat primele relații diplomatice. Tot de la egipteni ne provine și cel mai vechi tratat internațional care pune capăt războiului pe care aceștia îl purtau cu hitiții.
China, de asemenea, a jucat un rol deosebit în domeniul evoluției dreptului internațional. Astfel, unele probleme litigioase erau rezolvate la congresele monarhilor, adică la conferințele internaționale. Cu aproximativ un mileniu înainte de era noastră legile lui Manu apărute în India, ne oferă date cu privire la raporturile și funcțiile agenților diplomatici și despre tratele internaționale. Tot aici sunt de menționat și cetățile grecești care prin activitatea lor creează o adevărată școală a diplomației.
Primele mențiuni despre trăsăturile diplomatice grecești se întâlnesc în Iliada lui Homer. Iliada relatează între altele misiunea lui Misc și Menelau la troieni înainte de începerea războiului troian. Tot aici rezultă și structura unei ambasade la greci sau acordarea de bune oficii și medieri. Grecii cunosc și instituția consulatului: consulul numit proxenos, era socotit protector, gazdă. Crearea primelor legi vimahii (lupta comună) și epimahii (lupta contra altuia) datează, de asemenea, de la greci.
Diplomația greacă a determinat de asemenea, emiterea diferitelor principii care se referă la: declararea de războaie, arbitrajele, neutralitatea este considerată astăzi ca una din cele mai bogate în sugestii pentru înțelegerea evoluției relațiilor între state, a dreptului internațional și a diplomației, în general.
Tot în perioada antică și la Roma are un rol însemnat în evoluția și dezvoltarea relațiilor internaționale și a dreptului internațional. Cu toate că diplomația romană era învinuită de rigiditate, lipsă de imaginație, aceasta în virtutea faptului că politica Romei se baza pe forță și dominație, acum se încheie tratate de prietenie sau neutralitate (amiceția) și de alianță (foedera). Romanii nu încheiau tratate de pace, obiceiurile războiului se caracterizau printr-o cruzime deosebită (vae victis).
Atât romanii, cât și grecii respectau principiul „Pacta sunt servanda” (respectarea cu bună credință a obligațiilor asumate) principiu care constituie poarta ce deschide drumul spre apariția dreptului internațional contemporan.
In Evul Mediu, Bizanțul participă în mod deosebit la crearea și diversificarea normelor de drept internațional. In anul 395 Imperiul Otoman a fost divizat de fiii lui Teodosiu, Honorius dominând Roma ca împărat al Imperiului Roman de Apus, iar Arcadius la Constantinopol ca împărat al Imperiului Roman de Răsărit sau al Bizanțului. Prin atacurile suferite asupra Bizanțului de cotropitori, bizantinii, pentru a reuși să mențină integralitatea Imperiului lor, au desfășurat o tehnică diplomatică nuanțată. Diplomația bizantină a lăsat întreaga moștenire diplomației venețiene cu care Bizanțul a fost în strânsă legătură.
Cu timpul în perioada feudalismului, se sedimentează anumite reguli de purtare a războiului (declarații de război, reguli cu privire la prizonieri). Tot acum biserica, în special, cea catolică începe să își manifeste influența în relațiile între state, implicit, în dezvoltarea relațiilor internaționale. Astfel, Consiliul de la Lateron din 1139 interzice ca pe timpul desfășurării activităților militare să se folosească arbaletele și arcurile, iar prizonierii creștini să se transforme în sclavi. Încheierea tratatelor, în special, cele privitoare la problemele războiului și la transmiterea de teritorii cunoscu o anumită dezvoltare.
Tot acum se încheie și tratatele comerciale și apare ideea de suveranitate. Statele feudale române, în secolul al XII-lea și al XIV-lea desfășoară o vie activitate diplomatică, moștenind diplomația bizantină. Astfel, Țările Române au folosit, în această perioadă, mai întâi, solia, apoi, capuchehaia, ca reprezentantă permanentă pe lângă Poartă și la Veneția. Activitatea politică a Țărilor Române viza, în primul rând, independența lor, menținerea acesteia, lucru ,de altfel, important.
Odată cu apariția în apusul și răsăritul Europei a marilor state absolutiste centralizate, a intensificării războaielor religioase dreptul internațional și implicit relațiile între state cunosc un anumit regres. Unele tratate sunt încheiate prin violență (Tratatul de la Madrid din 1526 dintre Francis I și Carol V, anulat ulterior), pământurile din Lumea nouă sunt împărțite, pirateria cunoaște o dezvoltare fără precedent.
Mai târziu, în 1789, Revoluția franceză exercită o influență deosebită asupra dreptului internațional, în primul rând prin proclamarea de principii și instituții noi. Tot în această perioadă au loc o serie de conferințe internaționale ce au contribuit la evoluția unor instituții ale dreptului internațional. Astfel, Congresul de la Viena din 1815 hotărăște reconstrucția Europei prin semnarea unui tratat între Rusa, Austria, Prusia, punându-se bazele Sfintei Alianțe; Congresul de la Paris din 1856, la care au participat Franța, Rusia, Austria, Turcia, Anglia, Sardinia, Prusia, a cărui declarație întrunește condițiile unei codificări a normelor juridice privind războiul maritim.
Dreptul internațional s-a dezvoltat și sub influența revoluției industriale din secolul al XIX-lea care a determinat încheierea unor convenții internaționale de interes general prin care s-au creat primele organizații internaționale – Uniunea Telegrafică Universală (1865), Oficiul Internațional al Administrației Telegrafice și Uniunea Monetară Latină. In domeniul legilor și obiceiurilor războiului, se încheie prima convenție multilaterală în 1864 la Geneva, cu privire la îmbunătățirea spartei militarilor răniți în campanie, stabilindu-se reguli umane cu privire la tratamentul militarilor răniți sau bolnavi în războiul terestru, iar în 1868 prin Declarația de la Petersburg au fost interzise proiectile explozive sau încărcate cu substanțe inflamabile. Conferințele de la Haga din 1899 și 1907 au adoptat convenții cu privire la mijloacele de rezolvare pașnică a diferendelor (ancheta, concilierea, arbitrajul), precum și pentru codificarea legilor și obiceiurilor războiului.
Dezvoltarea comerțului internațional și a comunicațiilor pe mare au reclamat asigurarea căilor de comunicație mondiale, încheindu-se în acest scop convenție, prin care canalul de Suez, în 1888 și Canalul Panama, în 1901 au fost neutralizate. De asemenea, se creează noi organizații internaționale: Uniunea Poștală Generală (1874), Uniunea pentru sistemul metric (1875), Uniunea pentru protecția Proprietății Industriale (1883).
Un moment important îl marchează tratatele de pace de la Paris din 1919 și 1920 alcătuind „Sistemul de la Versailles”, care au avut ca urmare nu numai apariția unor noi state independente pe harta Europei, ca Austria, Ungaria, Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia, dar și înființarea Ligii Națiunilor, prin Pactul care face parte integrantă din tratatele de la Paris. Aceasta era prima organizație internațională cu caracter general având ca scop menținerea păcii internaționale și îngrădirea recurgerii la război, garantarea statu-quo-ului instaurat prin sistemul de la Versailles, precum și respectarea dreptului internațional.
Un alt document important în plan internațional încheiat pe linia punerii dreptului internațional în serviciul păcii îl reprezintă Pactul Briand-Kellogg, încheiat la Paris la 27 septembrie 1928 potrivit căruia statele părți se obligă să renunțe la război ca instrument al politicii lor naționale, astfel războiul este pus în afara legii. In ceea ce privește colaborarea internațională în domeniul economico-social, menționăm crearea )în baza tratatelor de la Versailles) a Organizației Internaționale a Muncii.
După cel de-al doilea război mondial crearea Organizației Națiunilor Unite prin adoptarea Cartei și intrarea acesteia în vigoare la 24 octombrie 1945, au deschis largi posibilități de afirmare și dezvoltare a dreptului internațional, de întărire a rolului său în promovarea cooperării internaționale, precum și a colaborării în problemele economice sociale și culturale și ale dreptului omului.
Dezvoltarea dreptului internațional după cel de-al doilea război mondial este legată de mai multe etape. In primul rând confruntarea ideologică ce a dus la războiul rece din anii `50. Începând cu a doua jumătate a anilor `60 realizarea unui climat de destindere politică, în condițiile afirmării puternice a interesului național, ca fundament al politicii externe a statelor.
Actualmente evoluția relațiilor internaționale este determinată de eliminarea confruntării ideologice Est-Vest, ceea ce va marca o nouă etapă în evoluția dreptului internațional și, totodată, a evoluției relațiilor internaționale.
Prezentarea sumară și enumerarea exemplificativă a numeroaselor momente, evenimente și fenomene, din procesul îndelungat și complex, uneori sinuos, al apariției și formării dreptului internațional și relațiilor internaționale, demonstrează cât sunt de îndepărtate în timp izvoarele dreptului internațional și relațiilor internaționale.
NOȚIUNEA DE RELAȚIE INTRE STATE
Putem defini, așadar, noțiunea de relație între state ca fiind ansamblul condițiilor extrinseci și intrinseci, între care este primordială condiția acordului de voință al statelor în sensul stabilirii de relații internaționale, materializarea în plan exterior în raporturi între state, între state și unitățile internaționale, respectiv, Organizațiile cu vocație universală sau regională.
Relațiile între state sunt stabilite la diverse niveluri și în diverse domenii: social, cultural, politic, militar, al drepturilor omului.
CONDIȚII CE TREBUIE RESPECTATE PENTRU EXISTENȚA RELAȚIEI INTRE STATE
Dată fiind eterogenitatea membrilor comunității internaționale, nu poate exista un consens general al subiectelor de drept internațional asupra tuturor dimensiunilor și configurațiilor unei tabele de valori unice la scară mondială. Trebuie menționat că acest proces este realizat de popoare și este numai cunoscut de către state. Se poate spune însă că există un consens în legătură cu recunoașterea unora dintre valorile internaționale ca fiind fundamentale, esențiale pentru viabilitatea sistemului internațional însuși, cum ar fi suveranitatea, pacea, securitatea, dezvoltarea.
Trecerea la un nivel structural (cel al relațiilor internaționale) la cadrul normativ se realizează prin respectarea anumitor condiții esențiale care sunt absolut necesare pentru a se putea consacra relații între state și anume:
intenția statului manifestată în sensul stabilirii de relații în plan internațional cu alte state sau în cadrul organizațiilor internaționale;
acordul de voință al statului manifestat în sensul stabilirii de relații internaționale;
exteriorizarea acordului de voință al statului, în plan internațional materializată în semnarea unor documente cu valoare științifică deosebit de importantă în planul stabilirii de statul respectiv a unor relații internaționale cu alte state sau cu organizații internaționale.
De altfel, dreptul internațional contemporan, reprezintă o reflectare specifică prin intermediul conștiinței juridice, a structurii relaționale a societății, conștiința fiind o componentă importantă, de natură spirituală între factorii de configurare a dreptului.
Deși nu se poate vorbi despre o conștiință juridică a statelor, este evident, totuși, că procesul normativ internațional reflectă în mare măsură ideile ce există în fiecare stat despre regula internațională de drept în fiecare stat.
Acest proces axiologic de reflectare și de receptare, a funcționat până la primul război mondial și în bună măsură, până la al doilea război mondial, în mod izolat în fiecare societate, neexistând mecanisme de transmitere de acest ordin dincolo de spațiul național, el rămânând, astfel, destul de limitat.
In ultimele decenii datorită creșterii exponențiale a interdependențelor (sub aspect obiectiv), dar și a mijloacelor de comunicații ca vectori, informația tot mai largă și circulația ideilor au permis cristalizarea unei conștiințe juridice comune a popoarelor ce tind să se organizeze în legătură cu marile probleme contemporane, și pe baza unor permanente judecăți de apreciere, să consacre și să realizeze valorile internaționale fundamentale.
Ca atare, opinia publică – formă de exprimare a acestei conștiințe, de evidențiere a unor idei și sentimente ale colectivităților umane în legătură cu evoluția relațiilor internaționale și-a dobândit o dimensiune internațională.
Statul ca unitate suverană, joacă un rol hotărâtor în orientarea și dezvoltarea relațiilor internaționale. De altfel, dreptul internațional este creat pe baza acordului de voință al statelor – exprimat prin tratat, cutumă și alte izvoare de drept și au ca scop reglementarea raporturilor dintre state.
Deci, statele nu sunt numai creatoarele dreptului internațional, ci și destinatarele normelor sale, angajându-se ca prin conduita lor, să respecte și să aplice aceste norme.
ORGANELE STATULUI ABILITATE IN STABILIREA DE RELAȚII INTERNAȚIONALE
Manifestarea pe plan extern a intereselor legitime ale unui stat este strâns legată de noțiunea de diplomație, termen care poate fi folosit pentru a desemna politica externă, adică poziția internațională a unui stat.
Caracteristicile diplomației:
Este o categorie de activitate politico-diplomatică, în plan juridic și nu numai, al cărei obiect îl constituie desfășurarea relațiilor pe care un stat le are cu alte state, sau în cadrul unei organizații internaționale.
Stabilirea și menținerea relațiilor dintre state au impus apariția unei anumite activități desfășurată de organele care reprezintă statul în relațiile internaționale, activitate ce poartă numele de diplomație.
Diplomația, ca activitate, privind relațiile dintre state se realizează prin folosirea unor mijloace proprii, cum ar fi:
reprezentarea permanentă a statelor;
tratativele;
corespondența diplomatică;
participarea la conferințe internaționale;
participarea la activitatea organizațiilor internaționale. Conceptul de diplomație este echivalent cu cel de dialog, diplomația, ca metodă, este opusă războiului și, în general, politicii de forță.
Diplomația constituie o categorie dialectică, dinamică, având ca element fundamental flexibilitatea, căutarea de soluții, reciproc, acceptabile.
DEFINIREA DIPLOMAȚIEI
Ca știință, diplomația ar avea ca obiect studierea relațiilor juridice și politice ale diverselor state, precum și a intereselor care le guvernează.
Ca artă, diplomația, ar avea ca obiect administrarea afacerilor internaționale și ar implica aptitudinea de a ordona și conduce negocierile politice.
Doctrina dreptului internațional a formulat o definiție uneori nu acceptă o diplomație care poate fi transpusă astfel: „diplomația reprezintă calea de menținere a unor relații pașnice, de cooperare și de înțelegere, între toate statele, cu respectarea personalității fiecăruia. In cazul unor neînțelegeri diplomația este chemată să contribuie nemijlocit la identificarea căilor prin care să se restabilească încrederea între state, stingându-se un anumit diferend eliminându-se sau atenuându-se cauzele care l-au determinat.
Diplomația este o activitate de stat realizată de anumite organe special create în acest scop.
Stabilirea direcțiilor politicii externe, a strategiei și metodelor de realizare a acesteia, este un atribut al statului, ca stat suveran și independent. In realizarea politicii externe a statului un rol deosebit îl au organele statului pentru relațiile internaționale.
Aceste organe se pot grupa în două categorii;
organe interne ale statului pentru relațiile internaționale;
organe externe ale statului pentru relațiile internaționale.
Organizarea și desfășurarea activității diplomatice au trebuit să fie reglementate, în decursul timpului, unele din aceste reguli au rămas la stadiul de uzanțe diplomatice, aplicarea lor făcându-se pe baza curtoaziei internaționale (comitas gentium) iar altele au căpătat caracter de norme juridice cu consacrarea în plan internațional, a căror respectare, este impusă statelor.
Obiectul dreptului diplomatic îl constituie diferitele aspecte ale activități diplomatice desfășurate atât de organele interne ale statului abilitate de stabilirea de relații internaționale, dar și de organele externe ale statului abilitate în stabilirea de relații internaționale; precum și anumite laturi ale activității conferințelor și organizațiilor internaționale, aceasta din urmă, fiind cunoscută ca diplomație multilaterală (paradiplomație).
3.1. ORGANE INTERNE ALE STATULUI PENTRU STABILIREA DE RELAȚII INTERNAȚIONALE
In România activitatea de fundamentare, de realizare a politicii externe este exercitată de anumite organe, cărora statul le oferă anumite competențe, și apoi, le stabilește locul unde își vor desfășura activitatea.
In conformitate cu prevederile Constituției, legea fundamentală a românilor, aceste organe sunt următoarele:
Parlamentul României cu structura sa bicamerală;
Adunarea Deputaților și Senatul desfășoară activități în domeniul tratatelor și de reprezentare;
Președintele României, ale cărui atribuții în domeniul politicii externe sun următoarele:
încheie tratate internaționale în numele României, negociate de guvern și le supune spre ratificare Parlamentului în termen de 60 de zile;
la propunerea Guvernului, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României și primește scrisorile de acreditare ale șefilor de misiune diplomatică;
aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea misiunilor diplomatice.
Guvernul României în calitate de organ al administrației de stat exercită conducerea generală în domeniul relațiilor în plan internațional, ia măsuri pentru încheierea acordurilor internaționale.
Șeful Guvernului execută atribuții de reprezentare, invită și primele reprezentanții altor state, încheie acorduri internaționale în numele statului român.
Ministerul Afacerilor Externe – constituie organul executiv cu atribuții de a organiza și desfășura direct relațiile externe ale statului având următoarele atribui:
aduce la îndeplinire sarcinile pentru înfăptuirea liniei generale a politicii externe;
apără în străinătate drepturile și interesele statului român, ale cetățenilor români, ale persoanelor juridice române;
duce tratative și participă la tratative în vederea încheierii de tratative internaționale, negociază și încheie acorduri de colaborare;
organizează, îndrumă și controlează misiunile diplomatice și oficiile consulare.
Ministerul Comerțului – este organul prin intermediul căruia se înfăptuiesc relațiile economice cu alte state, pentru acestea revenindu-i următoarele atribuțiuni:
inițierea de acțiuni care să lărgească continuu relațiile economice în plan internațional ale statului;
negocierea și încheierea de acorduri și convenții comerciale și de cooperare economică în plan internațional;
asigură îndrumarea și coordonarea generală a activității de comerț exterior și cooperarea economică.
Deși fiecărui organ intern al statului abilitat în stabilirea de relații în plan internațional i s-au fixat în mod distinct atribuțiile sale în acest domeniu, totuși finalitatea urmărită de stat este reprezentată de stabilirea de noi relații în plan internațional dar și dezvoltarea și diversificarea relațiilor existente până la un anumit moment între statul român și celelalte state, dar și între statul român și unitățile internaționale în interiorul cărora se reușește desfășurarea de activitate ce au ca finalitate stabilirea de relații internaționale.
Din aceste considerente în cadrul fiecărui organ al statului au fost create structuri specializate, fiecare dintre ele cu atribuții distincte în domeniul stabilirii de relații în plan internațional, acest lucru fiind avut în vedere pornind de la necesitatea încheierii unor documente internaționale care să reglementeze cât mai distinct domeniul în care actul respectiv a fost încheiat de organul specializat al statului.
3.2. ORGANE EXTERNE ALE STATULUI PENTRU STABILIREA DE RELAȚII INTERNAȚIONALE
Alături de organele interne ale statului care prin activitatea lor, asigură stabilitatea și dezvoltarea relațiilor externe, sunt create prin organe care își desfășoară activitatea în afara hotarelor țării.
Statul în virtutea suveranității sale, poate pe bază de reciprocitate și consimțământul său, să stabilească relații diplomatice cu alte state și să creeze misiuni diplomatice și consulate pe teritoriul acestora.
Dreptul statelor de a trimite misiuni diplomatice, precum și de a primi astfel de misiuni poartă denumirea de legație. Dreptul de legație se poate manifesta sub două aspecte și anume:
activ, când statul trimite misiuni diplomatice;
pasiv, când statul primește misiuni diplomatice.
Statul care trimite misiuni diplomatice pe teritoriul altui stat poartă denumirea de stat acreditant, iar cel ce primește misiuni diplomatice, este stat acreditar.
Dezvoltarea relațiilor dintre state și a legăturilor multilaterale dintre ele au determinat în cursul anilor crearea din partea uni stat, pe bază de reciprocitate, pe teritoriul altui stat a unor organe cu activitate permanentă care să asigure apărarea intereselor statelor și a cetățenilor precum și în scopul amplificării continue a relațiilor politice, economice și de altă natură.
Statele pe baza principiului de reciprocitate, care guvernează dreptul internațional. Acest schimb nu trebuie confundat cu relațiile diplomatice fără să se treacă la schimbul de misiuni diplomatice.
Organele externe ale statului abilitate în stabilirea de relații internaționale pot fi grupate astfel:
misiuni diplomatice;
oficii consulare.
3.2.1. MISIUNI DIPLOMATICE
Misiunile diplomatice sunt organice ale statului care asigură desfășurarea adecvată a relațiilor dintre ele (relații diplomatice) și care aduc la îndeplinire în țara unde sunt acreditate scopurile politicii externe ale statului trimițător.
Misiunile diplomatice se împart în două categorii:
misiuni diplomatice care reprezintă, cu caracter de continuitate, statul acreditat în statul acreditar;
misiuni cu caracter temporar.
Misiunile permanente se împart la rândul lor în două categorii:
misiuni de tip clasic (ambasadă, legație);
misiuni de tip nou (misiunile permanente ale statelor pe lângă organizațiile internaționale și misiunile organizațiilor internaționale pe lângă state).
Misiunile cu caracter temporar, denumite misiuni speciale pot avea ca obiect următoarele:
negocieri politice sau pentru încheierea unui tratat, în probleme economice și altele;
participarea la acțiuni cu caracter ceremonial;
marcarea unui eveniment;
cu caracter în legătură cu schimbarea în conducerea unui stat, căsătorii, jubilee, funeralii;
delegații la conferințe, reuniuni, organizații internaționale;
misiuni cu scopul de a întări relațiile de prietenie dintre cele două state, misiuni de bunăvoință, îndeplinite de șefi de state, de guverne, miniștri, reprezentând un gest de curtoazie, putând fi folosite pentru tratative și problemele dintre cele două state;
trimiși itineranți ai unui șef de stat și unui guvern sau organizații internaționale împuterniciți temporar pentru a participa temporar la soluționarea unor anumite probleme internaționale;
observatori, reprezentanți ai unor state, organizații internaționale sau la sesiuni, sau conferințe ale unor organizații internaționale fără a avea drept de vot și de semnare a documentelor adoptate, dar care participă la discuți.
3.2.1.1. AMBASADELE
Ambasadele sunt misiuni diplomatice clasice, cu cel mai înalt grad de reprezentare a unui stat pe plan internațional, având în frunte un ambasador.
Tot din categoria misiunilor diplomatice clasice face parte și legația, care este o misiune diplomatică permanentă de rang inferior ambasadei, condusă de un ministru plenipotențiar sau ministru rezident.
Misiunea diplomatică are o structură complexă. Organizarea ei internă este de competența statului acreditant, în principiu. In structura misiunii diplomatice permanente distingem următoarele componente funcționale:
cancelaria, ca principalul element de structură ce coordonează activitatea celorlalte secții (birouri);
biroul economic și comercial având funcții de informare și asistență;
biroul atașatului cultural-secția pregătind acorduri culturale, obținerea de burse, schimburi de studenți, organizează conferințe, expoziții artistice;
biroul militar condus de un atașat militar care îndeplinește funcția de observare și informare asupra situației militare din statul acreditar, de cooperare cu autoritățile militare din acest stat, de reprezentare a statului acreditant și de consiliere pentru șeful misiunii diplomatice
biroul de presă ce furnizează statului acreditant informații asupra situației politice interne și ține legătura cu presa din statul acreditar;
cancelaria consulară.
Personalul misiunilor diplomatice
Personalul întâlnit în cadrul unei misiuni diplomatice poate fi împărțit în trei categorii:
personal diplomatic;
personal tehnico-administrativ;
personal de serviciu.
Personalul diplomatic este format, în primul rând, din țelul misiunii diplomatice care poate fi:
ambasador extraordinar și plenipotențiar;
trimis extraordinar și ministru plenipotențiar;
însărcinat cu afaceri;
consilieri, miniștri consilieri, atașați și secretari.
Ambasadori și miniștri plenipotențiari sunt acreditați pe lângă șeful statului, iar însărcinații cu afaceri pe lângă ministrul de externe. Însărcinații cu afaceri pot fi permanenți sau temporari.
Personalul tehnico-administrativ este format din șeful cancelariei, translatori, dactilografi, secretari tehnici.
Personalul de serviciu este compus din curieri, șoferi, lucrători, oameni de serviciu etc.
Funcțiile misiunilor diplomatice
Misiunile diplomatice, pe lângă principala misiune de a dezvolta relație dintre state, au în conformitate cu prevederile convenției de la Viena din 1961 următoarele funcții:
reprezintă statul acreditant pe lângă statul acreditator;
ocrotesc interesele statului acreditant și ale propriilor cetățeni în statul acreditator, în limitele admise de dreptul internațional;
poartă tratative și negocieri cu guvernul statului acreditar;
se informează prin mijloace licite asupra situației și evoluției evenimentelor din statul acreditar, informații pe care le transmite statului acreditant
promovează și dezvoltă relațiile economice, culturale și științifice între cele două state;
îndeplinește funcții de consulare.
Misiunile diplomatice au unele obligații față de statul acreditar:
respectarea legilor statului acreditar;
neamestecul în treburile interne ale statului acreditar;
să nu folosească localurile misiunii în alte scopuri decât cele prevăzute pentru îndeplinirea funcțiilor sale.
Statul acreditar, la rândul său are unele obligați față de ambasadă care se materializează pe mai multe planuri:
să se asigure buna funcționare a reprezentanței diplomatice;
să se înlesnească obținerea unor localuri corespunzătoare misiunii;
să se înlesnească libertatea de circulație a membrilor ambasadei;
să de posibilitatea ambasadei să comunice liber cu propriul stat.
Încetarea misiunii diplomatice intervine când se produce ruperea relațiilor diplomatice dintre cele două state, rupere care este urmată de retragerea temporară sau definitivă a misiunii diplomatice.
Misiunile consulare
Misiunile consulare ca și cele diplomatice servesc organizării și dezvoltării relațiilor de colaborare dintre state.
Intre aceste două categorii de misiuni există pe lângă asemănări și unele deosebiri, astfel menționăm:
misiunile diplomatice sunt acreditate pe lângă organele puterii statului și guvernele statelor, pe când oficiile consulare sunt acreditate pe lângă organele puterii locale;
oficiile consulare nu îndeplinesc funcții de reprezentare politică precum ambasadele;
raza de competență a ambasadei se întinde pe tot teritoriul statului acreditar, pe când cea a misiunii consulare numai pe raza circumscripției consulare.
Oficiile consulare sunt subordonate misiunilor diplomatice.
Instituția consulilor a apărut cu mult înaintea ambasadorilor, crearea consulatelor a fost determinată de necesitatea de a organiza și dezvolta relațiile economice și comerciale.
Cadrul juridic de reglementare a relațiilor consulare îl constituie Convenția de la Viena din 1963. Consulatele sunt conduse de un consul care poate fi consul de carieră (numiți de statul acreditant din rândul propriilor cetățeni și care sunt remunerați) sau consul onorific (desemnați din rândul cetățenilor altui stat și care nu sunt retribuiți).
România a reluat practica consulilor onorifici după 1990. Numirea șefului de misiune consulară se face printr-un document numit patență consulară, dar este nevoie de acceptul Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar care se face prin exequatur.
Statul acreditant stabilește rangurile consulare, care pot fi:
consul general, care conduce un consulat general care își poate exercita atribuțiile pe teritoriul mai multor circumscripții consulare;
consul care conduce un consulat
viceconsul;
agent consular.
Funcțiile oficiilor consulare
Aceste funcții sunt prevăzute de conținutul convenției de la Viena din 1962:
– reprezintă și favorizează relațiile economice, comerciale,
științifice și culturale între cele două state;
– ocrotește interesele statului acreditant și ale cetățenilor
săi pe teritoriul statului acreditar;
promovează relațiile de prietenie și de cooperare între cele două state;
funcția de informare prin mijloace legale cu privire la condițiile
vieții economice, culturale și științifice din statul de reședință
către statul acreditant.
In afară de acestea, oficiile consulare mai pot îndeplini și alte atribuțiuni între care menționăm:
funcții notariale;
atribuții ale ofițerului stării civile; atribuții de inspecție și control ale normelor maritime și fluviale, și aeronavelor sub propriul stat;
– eliberarea de pașapoarte;
– eliberarea de vize;
– reprezentarea în justiție pe teritoriul statului acreditar a cetățenilor statului acreditant.
IMUNITĂȚILE ȘI PRIVILEGIILE MISIUNILOR
DIPLOMATICE
Imunitățile și privilegiile diplomatice reprezintă unele dintre cele mai vechi practici și concepte ale dreptului internațional, datând din perioada sclavagistă, sub forma inviolabilității persoanei solului, sol care era considerat la români, persoană sfântă (sancti habentur legati)
Acordarea unui statut special misiunii diplomatice și personalului acesteia pe teritoriul statului acrediat este necesară pentru îndeplinirea în condiții cât mai bune a misiunii acestora.
In conformitate cu principiul suveranității, fiecare stat stabilește regimul juridic pentru persoanele care se află pe teritoriul său, chiar dacă nu au cetățenia lui. Ca o excepție de la această regulă este statutul special a misiunilor diplomatice și al personalului lor, reprezentat prin privilegii și imunități diplomatice.
Drepturile și privilegiile de care se bucură misiunile diplomatice, agenții și personalul lor în țara de reședință în vederea îndeplinirii în bune condiții a misiunilor poartă numele de imunitate diplomatică.
Practica internațională a confirmat de-a lungul timpului că recunoașterea acestor drepturi și privilegii este esențială pentru menținerea și dezvoltarea relațiilor între statele suverane. Recunoașterea imunităților și privilegiilor diplomatice este guvernată în ansamblul, de cerințele principiului reciprocității, nerespectarea lor de către statul acreditar trage măsuri de retorsiune, față de diplomații soli, din partea statului acreditant.
Pentru a înțelege mai bine acest statut juridic special, vom proceda la definirea elementelor sale de conținut: inviolabilități, imunități și privilegii.
Inviolabilitățile constau în ocrotirea prin anumite interdicții și măsuri de către statul de reședință a personalului diplomatic, localului arhivei și a altor bunuri ale misiunii diplomatice împotriva oricăror pericole, amenințări sau presiuni, ce s-ar putea exercita în influențarea activității desfășurate în misiunea diplomatică respectivă.
Imunitățile reprezintă, în principiu, exceptarea persoanelor care exercită o activitate diplomatică și a bunurilor lor de la jurisdicția penală, civilă și administrativă a statului străin pe teritoriul căruia se află, precum și exceptarea de la jurisdicția de executare.
Privilegiile constau în anumite avantaje acordate agenților și reprezentanțelor diplomatice, cum ar fi: scutirea de la plata impozitelor, a taxelor vamale, dreptul de a folosi anumite mijloace de comunicare etc.
Pentru explicarea naturii privilegiilor și imunităților de care se bucură misiunea diplomatică au fost emise mai multe teorii.
Prima teorie este Teoria extrateritorialității care susținea că imunitatea diplomatică s-ar întemeia pe ideea că diplomatul, oriunde s-ar afla, trebuie să fie considerat, totdeauna, pe teritoriul propriului său stat. Această teorie a fost formulată de Hugo Grotius.
O altă teorie formulată de doctrină este teoria reprezentării inițiată de Montesquieu prin care se precizează că diplomatul îl reprezintă pe monarhul său (această teorie aparține perioadei între sec. XVII-XIX) beneficiind de aceleași drepturi ale acestuia pe teritoriul statului acreditar.
Teoria funcțională consideră că funcțiile reprezentantului diplomatic sunt acelea care determină acordarea și conținutul imunității. Reprezentantul unui stat, trebuie să se bucure pe reciprocitate care să-i asigure îndeplinirea în cât mai bune condiții a funcționării sale.
Inviolabilitățile, imunitățile și privilegiile diplomatice sunt prevăzute în plan internațional (convenția de la Viena 1961) dar acest lucru este prevăzut și la legislația internă a statelor.
Acordarea statutului special misiunilor diplomatice și personalului acestora, nu constituie o limitare sau o încălcare a suveranității, ci este o expresie a egalității lor suverane, a politicii de colaborare.
Inviolabilitățile misiunilor diplomatice
Una dintre cele mai vechi imunități este aceea a inviolabilității misiunilor diplomatice. Ea mai poartă denumirea de imunitate de constrângere.
Imunitatea este esențială în materia privilegiilor și imunităților diplomatice, deoarece aceasta presupune atât obligația statului acreditar de a obține de la orice acțiune de constrângere, față de misiunea diplomatică, cât și obligația de a acorda o protecție socială, materială și juridică a agentului diplomatic, precum și a celorlalte persoane care beneficiază de această imunitate.
Inviolabilitatea misiunii diplomatice cuprinde următoarele:
inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice:
inviolabilitatea arhivei diplomatice;
inviolabilitatea corespondenței diplomatice.
Pe de altă parte noțiunea de inviolabilitate capătă extindere și în ceea ce privește personalul diplomatic respectiv, referindu-se la imunitatea de jurisdicție a personalului diplomatic.
Privilegiile misiunilor diplomatice și personalul diplomatic
Convenția de la Viena prevede următoarele privilegii:
Scutirea misiunii diplomatice de impozite pe imobile;
Scutirea de impozite și taxe a încasărilor pe care misiunea diplomatică le efectuează pentru acte oficiale;
Scutirea de taxe vamale pentru obiectele destinate îndeplinirii sarcinilor oficiale;
Scutirea personalului diplomatic de impozite și taxe;
Scutirea de taxe vamale pentru obiectele destinate uzului personal.
Totuși, cel mai important privilegiu rămâne dreptul misiunii diplomatice de a purta stemă națională și a arbora drapelul național la sediul misiunii diplomatice.
Durata imunităților și privilegiilor diplomatice
Practica în materie a consacrat regula că diplomatul se bucură de acest statut special în timp ce se îndreaptă spre postul său, cât timp se află pe teritoriul statului acreditar și în timp ce se reîntoarce în statul acreditar.
Convenția de la Viena stabilește că orice persoană care beneficia de inviolabilități diplomatice, se bucură de cele din momentul intrării pe teritoriul statului acrditar.
Dacă persoana respectivă se află pe teritoriul acestui stat în momentul numirii sale, ea va beneficia de imunități și privilegii din acest moment.
In cazul încetării activității unui diplomat, el va beneficia de statutul său special până în momentul când prăsește teritoriul statului acreditar sau după scurgerea unui termen rezonabil, care a fost acordat de acesta pentru a părăsi teritoriul său.
De asemenea, Convenția de la Viena, precizează că diplomatul beneficiază de imunități și privilegii în timp ce traversează state terțe pentru a se prezenta la postul său, sau când se reîntoarce în statul acreditant.
Pentru restul personalului misiunii diplomatice în ceea ce privește durata imunităților și a privilegiilor, Convenția de la Viena stipulează că statele torțe nu trebuie să împiedice trecerea acestor persoane pe teritoriul lor.
Imunitatea diplomatică se menține și în caz de conflict armat între statul acreditar până în momentul în care agenții diplomatici reușesc să părăsească teritoriul statului de reședință. Acest stat este obligat să le acorde înlesniri diplomaților pentru a prăsi cât mai repede și în condiții de maximă siguranță teritoriul său.
CAPITOLUL II
ACORDUL DE VOINȚĂ AL STATELOR – PRINCIPIUL FUNDAMENTAL AL DREPTULUI INTERNAȚIONAL ȘI TOTODATĂ CONDIȚIA ESENȚIALĂ PENTRU EXISTENȚA RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE
Dreptul internațional se formează pe baza acordului de voință al statelor ce compun la un moment dat societatea internațională.
Statele în condiții de deplină egalitate în drepturi și pe baza liberului lor consimțământ, într-un proces de coordonare de punere de acord a voinței lor, creează norme juridice prin tratate sau cutumă, care duce la formarea și dezvoltarea dreptului internațional. Caracterul coordonator al voinței statelor stă la baza obligațiilor dreptului internațional, a aplicării și respectării normelor sale. Statele nu pot fi obligate să respecte norme la formarea cărora nu și-au dat consimțământul, iar acest consimțământ nu poate fi decât rezultatul unei manifestări tăcute sau expresia voinței lor suverane, exprimate în mod clar. Normele de drept internațional devin obligatorii pentru state atunci când decurg din voința liber exprimată a acestora, voința manifestată în tratate sau alte izvoare de drept internațional.
Complexitatea sporită a vieții și problematicii internaționale în condițiile actuale a determinat multitudinea și creșterea însemnătății formelor de manifestare suverană a voinței statelor în procesul normativ internațional. Liberul consimțământ al statelor duce la realizarea relațiilor dintre state. In dreptul internațional liberul consimțământ nu înseamnă lipsa răspunderii, ci dimpotrivă statul care și-a asumat obligații internaționale prin exprimarea liberă a voinței sale suverane poartă întreaga răspundere pentru nerespectarea lor și poate suporta consecințe juridice, inclusiv aplicarea de sancțiuni internaționale.
Acordul de voință al statelor, ca fundament al dreptului internațional și al caracterului său obligatoriu, se realizează de obicei, în cadrul unui proces sinuos, în cursul căruia se ajunge treptat pe cale de concesii și compromisuri reciproce la soluții acceptabile. Astfel, are loc crearea normei, care devine în mod egal obligatorie pentru toate statele.
Prin realizarea acordului de voință nu se realizează o voință unică, o contopire a voințelor diferitelor state, ci dimpotrivă, statele își păstrează voințele lor suverane, iar prin intermediul acordului îndeplinesc doar condiționarea reciprocă și exercitarea voințelor în aceeași direcție consfințită de normele juridice create. In plus, voința statelor este determinată, în conținutul său, de condițiile social-politice concrete existente în interiorul acestora, fapt care înlătură contopirea voințelor într-o voință generală în procesul formării normelor de drept internațional.
Normele dreptului internațional nu pot fi create nici prin simple manifestări de voință unilaterale de voință a statelor, ci numai printr-un consens al acestora, ceea ce semnifică, așa cum trebuia diplomatul și juristul oficial Titulescu, caracterul de „subordonare” a legii internaționale ci de „coordonare” iar raporturile dintre state nu ca raporturi de „dependență” ci de „independență”.
O analiză mai profundă a faptului că baza dreptului internațional se găsește acordul de voință al statelor, făcută recent de specialistul american Oscar Schachter prezintă cinci aspecte cu privire la teoria consensualistă sau voluntaristă.
Dreptul internațional, ca sistem general este acceptat de toate statele și ca urmare este expresia voinței lor.
Această regulă este admisă de statele care susțin că nu sunt legate de reguli de drept internațional pe care nu le-au acceptat. Acordul de voință se exprimă fie prin tratate, fie prin cutumă, și prin simpla revendicare de a fi un stat cu autoritate asupra unui anumit teritoriu și populație, implică recunoașterea regulilor fundamentale de drept internațional.
Cu toate acestea, chiar dacă este adevărat că a fi membru în orice societate, în acest caz, societatea internațională presupune aderarea la regulile ei fundamentale (iebi societas ibi ius) aceasta nu este în contradicție cu faptul că statele acceptă acel sistem de drept internațional care este acum în vigoare.
Cel puțin în acest sens, dreptul internațional se bazează pe consimțământul statelor, la fel cum sistemul intern de drept are ca fundament voința poporului.
Este de subliniat faptul că acest sistem de drept internațional a fost acceptat de comunitatea statelor, fiind un fundament plauzibil pentru respectarea regulilor individuale valide în acest sistem.
Se poate considera că un stat ar putea să-și retragă consimțământul dat la acest sistem și să-l părăsească? Din acest punct de vedere vor putea presupune ori concepe că un regim care controlează un teritoriu își sprijină protecția numai pe autoritatea sa, numai pe simpla putere, fără revendicarea unor drepturi aflate sub incidența dreptului internațional ca atare.
Dacă exercițiul autorității în asemenea cazuri este acceptat de alte state este o problemă empirică. In practică, însă, nici un stat nu a încercat, în epoca contemporană, să respingă sistemul de drept internațional în ansamblul său.
In perioada anilor 1960, reprezentanții noilor state independente, au afirmat, în unele cazuri, că statele lor nu puteau fi legate de un sistem de drept la a cărui creare nu au putut participa.
Dar aceste state au acceptat normele dreptului internațional privind drepturile la integralitatea teritorială și independența politică și alte drepturi fundamentale, respingând numai anumite reguli de drept cutumiar, de exemplu cele privind responsabilitatea statelor.
O serie de probleme se pun, însă, în legătură cu cutuma și, astfel, cea de-a treia teză se referă la faptul că, la crearea unei noi reguli cutumiare sau respingerea unei reguli cutumiare vechi este necesar consimțământul statelor.
Acest consimțământ poate fi expres – în cazul tratatelor – sau tacit, în ce privește cutuma care decurge dintr-o practică uniformă la care se adaugă considerarea acesteia ca regulă de drept. La acestea se adaugă și condiția ca practică în cauză să fie urmată de un număr mare de state. Dacă cineva ar putea considera că o practică și o opinie juristică legată de ea au valoarea unui consimțământ, nu s-ar putea considera condiția consimțământului fără practică este suficient pentru nașterea unei cutume obligatorii.
Câte state sunt necesare pentru stabilirea unei practici ”generale” și cât de frecventă, numeroasă, consecventă trebuie să fie acea practică, sunt probleme la care nu se poate răspunde categoric.
Un stat care nu a consimțit la o regulă cutumiară de drept este liber a respinge oricând aplicarea unei astfel de reguli.
Aceasta constituie testul cel mai semnificativ – și care necesită o analiză critică – al concepției voluntariste – consensualite. Statele care nu au consimțit s-ar împărți în două categorii:
cele care nu au manifestat nici acceptare, nici obiecții;
cele care au formulat obiecții exprese.
In această privință se acceptă, în esență, principiul că o cutumă generală nu reclamă un consimțământ general, și din aceasta rezultă că manifestarea consimțământului unui stat nu este necesară pentru ca o regulă generală să ia naștere și să fie obligatorie pentru toate statele, în acest sens pronunțându-se și Curtea internațională de Justiție.
Ca o alternativă se face referire la consimțământul tacit al statelor care nu și-au exprimat consimțământul în mod expres.
In acest cadru se pune și problema categoriei statelor ce nu au consimțit expres la o regulă cutumiară. Dar, se poate pune întrebarea: de ce un stat care nu consimte, ar putea evita o regulă cutumiară dacă nu se cere un consimțământ universal și statele ce au consimțit sunt considerate ca legate de această cutumă.
S-ar părea, deci, că în cazul cutumei principiul că dreptul internațional are ca fundament voința statelor, nu trebuie interpretat mecanic sub aspectul unanimității exprese, al exprimării universale a consimțământului, ci cu unele nuanțe care nu afectează valoarea intrinsecă a acestei modalități exclusive de formare prin consimțământ a dreptului internațional.
Problema este, desigur, complexă luându-se în considerare o varietate de factori, incluzând circumstanțele adoptării noului principiu, rațiunile privind importanța sa pentru toate statele, motivele pentru respingerea acelui principiu, nefiind posibilă formularea unei reguli categorice.
Orice stat ar fi liber să-și exercite dreptul său suveran de a respinge aplicarea unei reguli de drept cutumiar pe motiv că nu este în concordanță cu voința actuală a acelui stat.
Acest lucru duce la concluzia că, nici un stat nu a adoptat o asemenea poziție, care ar ruga dreptul cutumiar. Este posibil ca un stat să evite supunerea unei reguli, adoptând o formă mai modernă de consensualism, afirmând că a formulat o obiecție în trecut sau că se manifestă lipsa unui consimțământ explicit combinat cu lipsa de acceptare a regulii de către alte state. Aceste argumente au fost suficiente pentru ca regula să nu fie aplicată ca având valoare generală obligatorie.
Se mai poate admite ca un stat să obiecteze la aplicarea unei reguli cutumiare pe motiv că este incapabilă cu un interes vital al său.
In acest sens, se menționează declarația fostului ministru de externe al SUA, Deach Acheson, în cursul conflictului privind amplasarea pe teritoriul Cubei a unor rachete ce purtau încărcătură nucleară, în sensul că starea de carantină impusă de Statele Unite nu poate fi considerată ca o problemă juridică și că supraviețuirea statelor nu este o problemă juridică.
Dar, aceasta înseamnă că dreptul însuși ar include o excepție care să permită unui stat să se abată de la drept, determinând el singur interesul său vital, ceea ce nu este cazul.
Formarea de noi norme de drept internațional, dezvoltarea și precizarea celor existente, constituie un proces normativ complex care reclamă contribuția tuturor statelor prin utilizarea de către acestea a multiplelor mijloace juridice, a izvoarelor menite să realizeze și să exprime acordul de voință privind reglementarea diferitelor probleme și domenii de colaborare. Complexitatea sporită a vieții internaționale și condiții actuale a determinat diversificarea și creșterea însemnătății juridice a formelor de manifestare a voinței suverane a statelor în procesul normativ internațional.
l. NOȚIUNEA ACORDULUI DE VOINȚĂ AL STATELOR
In sistemul subiectelor de drept internațional, statul constituie un subiect fundamental, având această calitate în virtutea situației sale de entitate politică principală care prin acordul de voință creează dreptul internațional și determină statutul juridic al altor participanți ai relațiilor internaționale.
Personalitatea internațională a statutului este consecința directă a faptului că acesta constituie o entitate politică de sine stătătoare, care are un loc central și o însemnătate majoră în relațiile internaționale.
Temeiul juridic și politic al calității sale de subiect al dreptului internațional, formează suveranitatea de stat, care determină caracterul și sfera de manifestare a acestei calități în planul relațiilor internaționale.
Putem defini așadar, acordul de voință al statelor ca fiind manifestarea de voință a statelor în plan exterior în scopul de a stabili relații internaționale cu alte state, cu organizații internaționale în calitate de subiect de drept internațional.
Dintre toate categoriile de subiecte de drept internațional statul posedă capacitatea de a-și asuma totalitatea drepturilor și obligațiilor cu caracter internațional. Calitatea de subiect de drept internațional al statului este rezultatul firesc al suveranității sale și nu depinde de recunoașterea lui de alte state, suveranitate ce se manifestă asupra teritoriului și persoanelor situate pe teritoriul său.
Obiectul dreptului internațional, îl formează, în principal, relațiile între state, reprezentând domeniul cel mai cuprinzător al relațiilor internaționale. Nu toate relațiile dintre state formează, însă, obiectul dreptului internațional. Spre a fi generate de normele dreptului internațional, relațiile dintre state trebuie să fie, sub aspectul conținutului relației în care acestea se manifestă ca titulare ale drepturilor lor suverane, de puteri de stat.
Dreptul internațional contemporan, având un caracter universal, obiectul său îl constituie relațiile dintre toate statele, indiferent de mărimea lor sau de regiunea în care sunt situate, acest lucru nereprezentând nici o relevanță pentru normele dreptului internațional.
2. CARACTERISTICILE ACORDULUI DE VOINȚĂ AL STATELOR
Formarea de noi norme juridice de drept internațional dezvoltarea și precizarea celor existente, constituie un proces normativ complex care reclamă contribuția tuturor statelor prin utilizarea de către acestea a multiplelor mijloace juridice, a izvoarelor menite să realizeze și să exprime acordul de voință privind reglementarea diferitelor probleme și domenii de colaborare.
Complexitatea sporită a vieții și problematicii internaționale în condițiile actuale a determinat diversificarea și creșterea însemnătății formelor juridice de manifestare a voinței suverane a statelor în procesul normativ internațional.
Pentru manifestarea acordului de voință al statelor în sensul stabilirii de relații în plan internațional trebuie ca acordul de voință să respecte anumite condiții, care trebuie îndeplinite cumulativ.
Aceste condiții care trebuie respectate, consacră valabilitatea acordului de voință al statelor în sensul stabilirii de relații internaționale.
Transpunerea condițiilor acordului de voință în realitate este următoarea:
Acordul de voință al statelor să fie expres manifestat de către stat, simpla intenție nefiind suficientă, dar acordul de voință poate fi manifestat și transpus în acte și fapte juridic reglementate de norme de drept internațional care să evidențieze intenția statului de a stabili relații internaționale:
Acordul de voință al statului trebuie să fie în consens cu acordurile de voință ale statelor, nefiind suficientă simpla manifestare unilaterală de voință a statelor, ci numai un consens al acestora, cea ce semnifică nu caracterul de subordonare, ci de coordonare al legii internaționale;
Acordul de voință trebuie să fie expresia liberă a voinței statului respectiv, voință neafectată de nici o constrângere survenită din partea unuia sau mai multor state cu ocazia amestecului în trebuirile sale interne sau internaționale; această condiție fiind stimulată de principiul neintervenției.
CONSACRAREA IN PLAN INTERNAȚIONAL A PRINCIPIULUI ACORDULUI DE VOINȚĂ
Acordul de voință al statelor este una din condițiile esențiale pentru ca acestea să participe, în calitate de subiect de drept internațional, la viața internațională.
Acest lucru a fost consacrat încă din cele mai vechi timpuri, de la începutul cristalizării primelor formațiuni statale, și a dobândit caracter condițional prin intermediul cutumei ca unul din izvoarele dreptului internațional.
In dreptul internațional un stat care nu-și manifestă (expres sau tacit) voința în sensul respectării unei cutume instituite între state era considerat ca străin de această cutumă.
Odată cu evoluția relațiilor internaționale, și implicit, cu dezvoltarea dreptului internațional, s-a simțit nevoia ca prin intermediul instrumentelor juridice adoptate în plan internațional să se insereze în prevederile acestora necesitatea acordului de voință al statelor drept condiție esențială pentru stabilirea relațiilor internaționale.
In acest sens menționăm prevederile cartei Organizației Națiunilor care în capitolul al doilea, articolul 4 stipulează:
“Pot deveni membri ai Națiunilor Unite toate celelalte state iubitoare de pace care acceptă obligațiile cuprinse în prezenta cartă și, care după aprecierea Organizației, sunt capabile și dispuse să le îndeplinească”.
Aceste prevederi de ordin general au fost amplu dezvoltate prin intermediul unor noi instrumente juridice internaționale pe baza cărora s-au putut stabili relații între state ca subiect al dreptului internațional.
CAPITOLUL III
PRINCIPII FUNDAMENTALE DE DREPT
INTERNAȚIONAL CARE REGLEMENTEAZĂ RELAȚIILE ÎNTRE STATE
Principiile fundamentale ale dreptului internațional conțin regulile de conduită cele mai generale a căror respectare este indispensabilă pentru dezvoltarea unor relații prietenești între state, pentru menținerea păcii și securității internaționale.
Aceste principii au caracter juridic obligatoriu, deosebindu-se prin aceasta de principiile etice sau regulile de curtoazie (comitas gentium) aplicabile în relațiile internaționale.
Principiile fundamentale ale dreptului internațional sunt categorii istorice, nu au caracter etern sau imuabil. Ele nu decurg din natura umană ori din imperativele unei justiții abstracte și desprinse de societate, nu au caracter de „drept natural”. Ca orice fenomen de suprastructură, apariția și dezvoltarea acestor principii, în diferite orânduiri, sunt determinate în ultima analiză de condițiile naturale de existență și sunt influențate de diverșii factori ce orientează relațiile și dreptul internațional.
Încă din antichitate s-a cristalizat principiul respectării tratatelor internaționale fără existența căruia nu se puteau aplica norme de drept internațional în relațiile dintre state.
In evul mediu, o dată cu formarea monarhiilor centralizate absolute, se afirmă și pe plan teoretic principiul suveranității statelor, legat de interesele claselor dominate în statul feudal, în condițiile istorice ale luptei pentru afirmarea puterii monarhului față de puterea papală și a marilor feudali.
Burghezia în ascensiune imprimă un conținut nou principiului suveranității și formulează principiul egalității în drepturi a statelor și principiul neamestecului în treburile interne.
Principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan oglindesc transformarea progresistă a instituțiilor sale, caracterul său calitativ diferit față de dreptul internațional din epocile anterioare.
Rolul principiilor fundamentale ale Dreptului
Internațional Contemporan în dezvoltarea relațiilor între state
Principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan au o deosebită importanță în asigurarea unei dezvoltări normale a relațiilor dintre state, în direcția apărării păcii, securității și cooperării între popoare.
Istoria relațiilor internaționale demonstrează cu prisosință că încălcarea principiilor fundamentale ale dreptului internațional a echivalat și echivalează cu dezlănțuirea războaielor de agresiune, cu subjugarea popoarelor, cu provocarea unor focare de neliniște și de tensiune. De aceea, forțele păcii și ale progresului se pronunță cu hotărâre pentru așezarea acestor principii la baza relațiilor dintre state.
Se observă, totodată, că cercuri tot mai largi ale opiniei publice internaționale consideră că aplicarea principiilor independente și egalității suverane, neamestec ului în treburile interne reprezintă unul dintre comandamentele fundamentale ale vieții contemporane, singura bază rațională acceptabilă pentru rezolvarea numeroaselor probleme pe care le ridică raporturile dintre state și popoare, pentru salvgardarea păcii și securității în lume.
Ținând seama de rolul deosebit de important pe care aceste principii, ca și alte principii fundamentale ale dreptului internațional contemporan, îl au în asigurarea păcii și securității internaționale, ele au fost consacrate în tot mai multe documente de drept internațional, adoptate, în cursul celui de-al doilea război mondial, și în perioada ce s-a scurs de la acesta, sub presiunea forțelor ce militează pentru pace și progres.
Astfel, principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan și-au găsit în Carta O.N.U., cel mai important tratat, la care sunt părți 122 de state, și anume în preambulul Cartei și în Capitolul I (referitor la scopurile și principiile Organizației).
In afară de Carta O.N.U. și de alte tratate internaționale, pe care le vom indica în continuare, principiile fundamentale ale dreptului internațional au fost afirmate în declarații adoptate de conferințe, la care au participat un mare număr de state, în diferite declarații bilaterale, precum și în rezoluții ale Adunării Generale a O.N.U. Rolul deosebit de însemnat în relațiile dintre state al principiilor fundamentale și apariția unor elemente noi au pus la ordinea zilei și problema codificării lor.
Intr-adevăr principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan, așa cum au fost consacrate în Carta O.N.U., își îmbogățesc conținutul pe măsura dezvoltării lor, în cadrul noilor realități ale lumii contemporane.
Pe baza unei inițiative a statelor, Adunarea Generală a O.N.U. prin rezoluția 1815 (XVII) din 18 decembrie 1962 a hotărât să-și întreprindă un studiu al principiilor de drept internațional privind relațiile prietenești și cooperarea între state, în conformitate cu Carta, în scopul dezvoltării lor progresive și codificării lor, astfel încât să se asigure o aplicare mai eficace a acestora.
După cum se arată în preambulul rezoluției, marile prefaceri politice, economice, sociale științifice, care au intervenit în lume de la adoptarea Cartei, au evidențiat și mai mult importanța principiilor sale, și a aplicării lor pentru întărirea păcii și dezvoltarea de relații pașnice și de bună vecinătate între națiuni, indiferent de deosebirile politico-sociale dintre ele și de gradul lor de dezvoltare. Se subliniază, de asemenea, importanța obligației statelor de a respecta strict dreptul internațional și faptul că supunerea popoarelor unei dominații și exploatări străine constituie o piedică în promovarea păcii și colaborării internaționale.
In scopul efectuării lucrărilor necesare în acest domeniu, Adunarea Generală a O.N.U., prin rezoluția 1966 (XVII) din 16 decembrie 1963 a decis crearea unui comitet special pentru principiile de drept internațional privind relațiile prietenești și cooperarea dintre state.
Comitetul alcătuit din 27 de state s-a reunit în 1964, la Mexico-City, și a examinat, conform mandatului oferit de Adunarea Generală a O.N.U., prin rezoluția sus-menționată principiul obținerii de la amenințarea cu forța și de la folosirea ei, principiul neintervenției, al rezolvării pe cale pașnică a diferențelor internaționale și al egalității suverane ajungându-se la un acord parțial cu privire la formularea unora dintre elementele principiului egalității suverane.
Potrivit rezoluției 2103 (XX) din 20 decembrie 1965 a Adunării Generale a O.N.U., Comitetul special, având la data aceasta 31 de state, s-a întrunit în 1966 la New York pentru a reexamina cele patru popoare, și al dreptului lor de a-și hotărî singure soarta, al cooperării și al îndeplinirii cu bună credință a obligațiilor internaționale. Prin aceleași rezoluții s-a hotărât ca, în legătură cu toate principiile menționate, să se adopte o declarație care să îndeplinească elementele ce alcătuiesc conținutul lor.
Ca urmare a lucrărilor Comitetului special din 1966, a fost adoptat un text privind egalitatea suverană, care, cu excepția unei ușoare adăugiri, repetă formulările asupra cărora s-a convenit la sesiunea anterioară a Comitetului de la Mexico City. Precum și un text cu privire la reglementarea pașnică a diferențelor internaționale.
Cu toate că rezultatele obținute până în prezent în acțiunea de codificare a principiilor fundamentale ale dreptului internațional contemporan sunt reduse preocuparea manifestată în această direcție constituie încă o dovadă a importanței lor deosebite și oferă un bogat material în vederea studierii lor.
Stabilirea și desfășurarea relațiilor în plan internațional au trebuit să fie reglementate, de-a lungul timpului, unele din aceste principii au dobândit caracter de uzanțe diplomatice, aplicarea acestora făcându-se pe baza curtuaziei internaționale, iar o altă pateu a dobândit caracter de norme juridice cu aplicabilitate în plan internațional.
Enumerarea principiilor fundamentale ale
dreptului internațional contemporan
Deși s-a reușit stabilirea criteriilor de diferențiere între principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan, o clasificare a tuturor principiilor nu este ușoară.
Întrucât aceste principii urmează îndeaproape dezvoltarea relațiilor internaționale și a dreptului internațional, o enumerare exhaustivă a lor nu pare a fi posibilă. De aceea întâlnim o serie de clasificări ale acestor principii, care, enumerând în mod uniform unele dintre principiile fundamentale, se diferențiază în privința altora.
Astfel, în doctrina accidentală, G.Schwarzenberger enumera următoarele principii fundamentale: suveranitatea, recunoașterea, consimțământul, buna credință, autoapărarea, răspunderea internațională, libertatea mărilor.
Socotim că sunt puse pe același plan principiile cu caracter general, cum este suveranitatea, cu principii de aplicare mai limitată ca răspunderea statelor și libertatea mărilor. Se observă, de asemenea, ca principii fundamentale a recunoașterii și consimțământului. Recunoașterea privește un aspect particular, ceea ce punem sub semnul întrebării calificarea ei ca principiu al dreptului internațional. „Consimțământul” se referă la mecanismul de formare a dreptului internațional și de aceea, nu are caracterul unei reguli de conduită specifice principiilor fundamentale.
La asemenea principii s-au oprit și Adunarea Generală a O.N.U., în urma dezbaterilor prin care s-a hotărât codificarea principiilor de drept internațional privind relațiile de prietenie și cooperare dintre state.
La sesiunea a XVII-a a Adunării Generale a O.N.U. (1962) a fost discutată o propunere cehoslovacă prin care se indică o serie de principii grupate în trei secțiuni.
Prima secțiune conține principiile fundamentale ale dreptului internațional, considerate ca direct legate de menținerea și întărirea păcii și securității internaționale.
Astfel sunt enumerate:
Obligația de a lua măsuri pentru menținerea păcii și securității internaționale;
Principiul rezolvării pe cale pașnică a diferendelor internaționale;
Principiul interzicerii amenințării cu forța sau a folosirii ei;
Principiul interzicerii armelor de distrugere în masă;
Principiul dezarmării generale și tratatele;
Principiul interzicerii propagandării dușmănoase;
Principiul securității colective.
Cea de-a doua secțiune cuprinde principiile privind statutul juridic al statelor, fără respectarea cărora nu poate fi concepută dezvoltarea unor relații pașnice și de prietenie.
In această secțiune sunt enumerate:
Principiul suveranității statelor;
Principiul inviolabilității teritoriului;
Respectarea independenței statelor;
Principiul egalității suverane;
Dreptul statului de a participa la relațiile internaționale, în primul rând dreptul statelor de a participa la discutarea problemelor internaționale, de a fi membru în organizații internaționale și parte la tratatele multilaterale generale, care privesc interesele sale legitime.
In a treia secțiune sunt cuprinse:
Dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta;
Principiile lichidării colonialismului în toate formele sale;
Respectarea drepturilor omului;
Îndeplinirea întocmai a obligațiilor internaționale;
Principiul răspunderii statelor.
Adunarea Generală a O.N.U. în rezoluția 1815 (XVII) din 18 decembrie 1962 a enumerat enunțiativ următoarele principii de drept internațional:
Principiul abținerii statelor în relațiile internaționale de la amenințarea cu forța și folosirea ei împotriva integralității teritoriale și a independenței politice a oricărui stat sau în orice alt mod incompatibil cu scopurile O.N.U.;
Principul rezolvării pe cale pașnică a diferendelor dintre state astfel încât securitatea, pacea internațională precum și justiția să nu fie primejduite;
Obligația neamestecului în problemele de competență internă a fiecărui stat;
Obligația statelor de a colabora între ele în conformitate cu Carta;
Principiul egalității în drepturi și dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta;
Principiul egalității suverane a statelor;
Principiul potrivit cu care statele sunt obligate să-și îndeplinească cu bună credință obligațiile asumate de ele în conformitate cu Carta.
De observat este faptul că din această enumerare lipsește principiul coexistenței pașnice între statele aparținând unor orânduiri social-politice diferite, care ocupă un loc de seamă în cadrul principiilor fundamentale ale dreptului internațional contemporan. Fiind consacrate în documente de drept internațional sau rezultând din ansamblul prevederilor unor tratate, cum este Carta O.N.U., principiul coexistenței pașnice nu este numai un principiu de politică externă cui și un principiu de drept, organic legat de celelalte principii fundamentale ale dreptului internațional contemporan.
Doctrina dreptului internațional, după îndelungi controverse a reușit să transpună în formă finală materializarea principiilor fundamentale ale dreptului internațional și anume:
– Principiul egalității suverane;
– Principiul neamestecului în treburile interne;
– Principiul nerecurgerii la forță și la amenințarea cu forța;
– Principiul soluționării pașnice a diferendelor existente în plan internațional;
– Principiul cooperării;
– Principiul respectării obligațiilor asumate în plan internațional (pacta sunt servanda).
In același timp, odată cu statuarea principiilor fundamentale ale dreptului internațional de către doctrina dreptului internațional, practica internațională în domeniu a dus la apariția unor noi principii de drept internațional care câștigă tot mai mult datorită activității intense desfășurate de organele statului abilitate în stabilirea de relații în plan internațional.
Aceste principii noi ale dreptului internațional ar putea fi enumerate astfel”
Principiul respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului;
Principii care reglementează exploatarea spațiului extraatmosferic și a spațiului cosmic;
Principiul protejării mediului înconjurător.
Principiile noi ale dreptului internațional izvorăsc și din documentele adoptate de state pe plan internațional, sau ca membre în cadrul organizațiilor internaționale care sunt din ce în ce mai specializate pe diverse domenii de activitate, în scopul unei codificări cât mai precise a relațiilor și raporturilor stabilite de stat în plan internațional.
Atitudinea statelor ca subiecte de drept internațional, față de aceste noi principii ale dreptului internațional se manifestă în sensul respectării lor la scară cât mai largă.
De menționat este faptul că în nici un caz statele, în numele respectării unor principii nu au dreptul să încalce alte principii fundamentale ale dreptului internațional.
PRINCIPIUL EGALITĂȚII SUVERANE
Principiul egalității suverane a statelor, principiu fundamental al dreptului internațional contemporan, reprezintă o sinteză între suveranitatea statelor și caracterul ei, deplina lor egalitate în drepturi.
Prima formulare a acestui principiu apare în Declarația Tripartită a conferinței miniștrilor de externe ai Uniunii Sovietice, SUA și Anglia de la Moscova din 30 octombrie 1943. Carta O.N.U. în articolul 2, paragraful 1 prevede că Organizația se întemeiază cu egalitatea suverană a statelor membre.
Sub o formă sau alta, principiul egalității suverane a statelor a fost consacrat în numeroase documente internaționale.
Examinarea conținutului principiului egalității suverane, ale cărui elemente principale au fost formulate încă de la Conferința de la San Francisco, a făcut, printre altele obiectul lucrărilor celor două sesiuni (din 1964 și 1966) ale Comitetului Special al O.N.U. pentru principiile de drept internațional privind relațiile prietenești și cooperarea dintre state.
In urma lucrărilor acestui comitet din 1964 s-a ajuns la formularea unui text (care nu are caracter definitiv) și care prevedea următoarele:
Toate statele se bucură de egalitatea suverană în calitate de subiect de drept internațional, ele au drepturi și datorii egale;
În special egalitatea suverană cuprinde următoarele elemente:
statele sunt juridic egale;
fiecare stat se bucură de drepturile sale interne ale deplinei sale suveranități;
fiecare stat are datoria să respecte personalitatea celorlalte state;
integritatea teritorială și independența politică a statului sunt inviolabile;
fiecare stat are dreptul să aleagă și să dezvolte liber sistemul său politic, social, economic și cultural;
fiecare stat are datoria să-și îndeplinească pe deplin și cu bună credință obligațiile sale internaționale și de a trăi în pace cu celelalte state.
Textul adoptat în sesiunea comitetului din 1964 a fost modificat în 1966 numai în ceea ce privește primul punct, în modul următor: „Toate statele se bucură de egalitate suverană. Ele au drepturi și datorii egale și sunt membre egale ale comunității internaționale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic, sau de altă natură.
Observăm că elementele astfel stabilite ale egalității suverane exprimă, pe de o parte, principiul deplinei egalități în drepturi a statelor, iar pe de altă parte, obligația de a se respecta personalitatea, integritatea teritorială și independența, adică suveranitatea lor.
Un element deosebit de important al principiului egalității suverane, este acela că statele în virtutea egalității lor suverane, au posibilitatea egală de a-și alege fiecare, în mod liber, sistemul social, politic, economic și cultural, fără a întâmpina presiuni și piedici din partea altor state. Este un element al egalității suverane care exprimă, realitățile lumii contemporane, în care coexistă state ce aparțin unor sisteme sociale, politice și economice diferite.
In ceea ce privește drepturile și obligațiile egale ale statelor, este necesar să se precizeze că o asemenea prevedere nu ar putea fi înțeleasă în sensul de a pune în sarcina oricărui stat drepturi și obligații pe care nu și le-ar asuma în mod liber. In realitate, statele pot dobândi drepturi și obligații, după aprecierea lor, în raport cu satisfacerea intereselor lor legitime. Important este ca să nu se creeze situații privilegiate în care unele state ar dobândi numai ele drepturi de care alte state ar fi lipsite sau s-ar impune unor state obligații depășind limita obligațiilor altor state. Posibilitatea dobândirii de drepturi și obligați egale în sensul arătat mai sus, trebuie, la rândul ei, să fie egală, adică să nu existe discriminări în această privință, în funcție de deosebirile de ordin economic, social, politic ori de altă natură existente între state, adică în funcție de inegalități de fapt.
Elementele indicare mai sus ca fiind cuprinse în conținutul principiului egalității suverane ar trebui completate însă și cu altele de o deosebită importanță.
Potrivit propunerilor făcute de statele neangajate în cadrul lucrărilor Comitetului Special, un alt element al principiului egalității suverane este reprezentat de dreptul fiecărui stat de a dispune în mod liber și exclusiv de bogățiile și resursele sale naturale. Un asemenea drept a fost recunoscut și în actul final al Comitetului Națiunilor Unite pentru Comerț și dezvoltare adoptat la 15 iunie 1964, arătându-se că „fiecare țară are dreptul de a dispune liber de resursele sale naturale, în interesul dezvoltării economice și bunăstării populației sale”. Este firesc ca un asemenea drept să figureze în conținutul principiului egalității suverane întrucât el exprimă legătura indisolubilă între suveranitatea politică și independența economică a statelor și putința lor egală de a exercita dreptul exploatării libere a bogățiilor naturale.
Un alt element al principiului egalității suverane a statelor îl constituie dreptul lor de a participa, pe bază de egalitate la soluționarea problemelor internaționale. In condițiile lumii contemporane, rezolvarea problemelor internaționale cu excluderea statelor direct interesat ar însemna nesocotirea egalității suverane a statelor, dreptul lor egal de a participa la viața internațională.
Acest drept se manifestă mai ales în participarea la formularea și modificarea normelor de drept internațional, în aderarea la organizațiile internaționale cu vocație universală și în a deveni parte la tratatele multilaterale generale, care interesează întreaga comunitate internațională.
Conținutul egalității suverane cuprinde următoarele elemente care intră în alcătuirea sa:
Statele sunt egale din punct de vedere juridic;
Fiecare stat se bucură de drepturile inerente deplinei suveranități;
Fiecare stat are obligația de a respecta personalitatea altor state;
Integritatea teritorială și independența politică a statului sunt inviolabile;
Fiecare stat are dreptul de a-și alege și dezvolta în mod liber sistemul său politic, social, economic și cultural;
Fiecare stat are obligația de a se achita pe deplin și cu bună credință de obligațiile sale internaționale și de a trăi în pace cu alte state;
Dreptul fiecărui stat de a-și stabili legile și reglementările proprii;
Dreptul de a defini și conduce în mod liber relațiile sale cu alte state conform dreptului internațional;
Dreptul de a aparține sau nu organizațiile, de a fi sau nu parte la tratatele bi sau multilaterale;
Dreptul de a fi sa nu parte la tratatele de alianță;
Dreptul la neutralitate.
Principiul egalității suverane este consacrat și în arta Organizației Unității Africane (articolul 3), Carta de la Bogota, care este actul constitutiv al Organizației statelor Americane, actul final de la Helsinki.
Una din consecințele deosebit de importante ale principiului egalității suverane o reprezintă individualitatea și indivizibilitatea teritoriului de stat, adică inadminisibilitatea oricărei atingeri aduse Teritoriului de stat materializată prin săvârșirea de acte de agresiune sau a unor acțiuni de alipire cu forța, actele de dezmembrare a unui teritoriu sau de modificare prin acțiuni de constrângere a frontierelor statului.
Cu toate acestea, în trecut au existat și încă numai există forme de manifestare restrânsă a suveranității statului în evoluția relațiilor internaționale.
O astfel de excepție a constituit-o condominiul (coimperium) potrivit căruia un anumit teritoriu ar fi supus suveranității a două sau mai multe state. Condominiul a existat temporar, în situați de excepții, asupra unor criterii reduse.
2. PRINCIPIUL NEAMESTECULUI IN TREBURILE INTERNE
Principiul egalității suverane și dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta au ca finalitate asigurarea libertății națiunilor și statelor, de a urma calea de dezvoltare care corespunde cel mai bine voinței și intereselor lor fundamentale.
O asemenea dezvoltare nu poate fi asigurată decât prin împiedicarea oricărei imixtiuni străine în politica internă și externă a statelor.
Interzicerea oricărui amestec în treburile altor state și națiuni (principiul neintervenției) nu este un simplu corolar sau consecință a altor principii. Ca și celelalte principii fundamentale ale dreptului internațional contemporan principiul neintervenției corespunde necesităților lumii contemporane ca fiecare acțiune să fie stăpână pe soarta ei.
In acest scop, relațiile internaționale trebuie să se întemeieze pe respectul demnității fiecărei națiuni și fiecărui stat cu excluderea limbajului forței, amenințărilor și presiunilor a oricăror încercări de a se impune voința unui stat altuia.
In perioadele istorice când nu existau decât state bazate pe exploatare, intervenția în treburile altor state constituia un instrument de predilecție al politii de expansiune și dominație a statelor mari.
In lumea contemporană, când forțele păcii și progresului imprimă relațiilor internaționale o nouă direcție, spre salvgardarea libertății popoarelor și statelor, s-au creat condițiile pentru asigurarea principiului neintervenției în sensul respectării lui. Cu toate că raportul de forțe pe arena mondială s-a schimba în favoarea democrației și păcii, mai există încă tendințe de desfășurare a unei politici agresive, de amenințare a păcii, în încercarea de a se opune dezvoltării istorice și progresului omenirii. De asemenea, există și acțiuni care au ca final încordarea situației internaționale și care periclitează dezvoltarea normală a relațiilor între state.
Rezultă de aici, interesul care se materializează în scopul definirii acestui principiu, respingându-se astfel, poziția denegare sau minimalizare a principiului neintervenției susținute de anumite tendințe doctrinare.
Consacrarea internațională a principiului neintervenției a fost făcută după primul război mondial, în pactul Ligii Națiunilor a prevăzut în articolul 15 paragraful 8 că aceasta nu are dreptul să se amestece în problemele de competență exclusivă a statelor. De asemenea, principiul neintervenției a fost proclamat între o serie de documente internaționale adoptate de țările latino-americane.,
Cel mai important document care consacră principiul neintervenției în plan internațional rămâne Carta O.N.U. în articolul 2 paragraful 7, apoi dezvoltarea acestui principiu se face în alte documente internaționale: statute ale organizațiilor internaționale, în convenții multilaterale precum Pactul Legii Statelor Arabe, Constituția UNESCO, Carta Organizației Statelor Arabe, Convențiile de la Viena din 1961, cu privire la relațiile diplomatice și din 1963 cu privire la relațiile consulare, precum și în Carta Organizației Unității Africane din 1963.
In afară de acestea numeroase declarații și alte documente internaționale adoptate de conferințele statelor ca de exemplu Conferința de la Bandung din 1955, Conferința din 1961 de la Belgrad a Statelor neangajate, principiul neintervenției este afirmat în mod categoric.
Principiul neintervenției a fost invocat de Curtea Permanentă de Justiție Internațională, în multe litigii pe care le-a judecat, cât și de Curtea Internațională de Justiție.
Organizația Națiunilor Unite, în afară de proiectul de declarație referitor la drepturile și datoriile statelor din 1949, a reafirmat principiul neintervenției în numeroase rezoluții ale Adunării Generale a O.N.U. Cea mai importantă dintre ele este rezoluția 1231 din 21 decembrie 1965, adoptată pe baza unui proiect prezentat de 57 de state.
In această rezoluție intitulată „Declarația asupra inadmisibilității intervenției în afacerile interne ale statelor și protecția independenței și securității lor”, se reafirmă cu putere principiul neintervenției și indică o serie de elemente ale conținutului său, ca și obligațiile statelor ce decurg din acest principiu. Declarația subliniază că respectul principiului neintervenției este o condiție esențială pentru asigurarea păcii și securități internaționale.
Apare astfel, că principiul neintervenției constituie un principiu fundamental al dreptului internațional contemporan, fiind corelarul suveranității și egalității în drepturi a popoarelor. În virtutea suveranității și egalității lor în drepturi, statele își datoresc respect reciproc și sunt obligate să nu se amestece în politica internă și externă a altor state.
În literatura juridică occidentală se consideră, de cele mai multe ori, că este necesară distincția între intervenția dictatorială sau autoritară ilicită, condamnată de dreptul internațional și „simpla intervenție”, care nu ar avea caracter ilicit, ci ar reprezenta un fenomen obișnuit al relațiilor dintre state.
Puncte de vedere similare au fost exprimate de reprezentanții unor puteri occidentale în cursul lucrărilor Comitetului special O.N.U. pentru principiile dreptului internațional privind relațiile între state.
Pentru susținerea acestor puncte de vedere se pretinde că intervenția pentru a putea fi considerată ilicită, trebuie să aibă caracter violent, de constrângere sau amenințare, la adresa celuilalt stat. Se mai afirmă că, în relațiile normale de cooperare dintre state sunt cazuri când se folosesc diferite presiuni, ca de exemplu în scopul încheierii unor tratate comerciale mai avantajoase pentru una din părți sau pentru asigurarea protecției cetățenilor statului străin.
În ceea ce ne privește pentru a afirma că intervenția are, prin definiție, un caracter ilicit. Ea presupune un amestec în modul în care statul înțelege să rezolve probleme politicii sale interne sau externe, încercarea de o impune voința unui stat altui stat.
Orice presiune ce are ca scop încălcarea dreptului suveran de apreciere a statului este ilicită și constituie o intervenție, fără să fie nevoie de alte calificative. De altfel, diferitele documente internaționale menționate mai sus folosesc termenul de intervenție în acest sens, fără vreo precizare referitoare la caracterul dictatorial sau autoritar.
Un alt aspect discutat în legătură cu definiția intervenției este dacă aceasta se referă la afacerile interne cât și cele externe ale altor state. În această privință unii specialiști din occident, au afirmat că, din punct de vedere juridic ar trebui să se vorbească numai de intervenția în afacerile interne ale statelor.
Se susține de altfel, că afacerile externe ale statului sunt supuse dreptului internațional în măsura în care ele pot interesa legitim ceilalți membrii ai comunității internaționale. În cadrul afacerilor externe ale statelor ar exista domenii susceptibile de a fi supuse intervenției altor state.
In lucrările Comitetului Special al O.N.U. pentru principiile de drept internațional privind relațiile prietenești și cooperarea dintre state, s-a acorda o deosebită atenție enumerării actelor pe care statele sunt obligat să nu le săvârșească, întrucât ele ar însemna o încălcare a principiului neintervenției.
Printre asemenea acte figurează, în primul rând, activitățile îndreptate împotriva personalități sau împotriva sistemului politic, economic și social al unui stat, urmărind impunerea sau încercarea de a impune unui stat o anumită formă de organizare sau de guvernare. Interzicerea unor asemenea acte este deosebit de importantă în condițiile actuale, când există state aparținând unor sisteme social politice diferite.
Un alt act interzis de principiul neintervenției este luarea unor măsuri împotriva dreptului popoarelor de a-și hotărî singure soarta. Exercitarea acestui drept nu trebuie să fie cu nimic împiedicată de aceste măsuri.
Rezultă, așadar, că, în dreptul itnernațional contemporan principiul neintervenției are un conținut mai larg. Și interzice nu numai intervenția în treburile altor state, dar și orice intervenție care, aducând atingere suveranității naționale dreptului popoarelor de a-și hotărî singure soarta, și în special, dreptului lor de a urma o politică constructivă și independentă, reprezintă o imixtiune în problemele legate de exercițiul acestui drept.
În acest sens în rezoluția 2131 (XX) a Adunării General a O.N.U., s-a prevăzut expres: „Toate statele trebuie să respecte dreptul popoarelor și națiunilor la autodeterminare și la independență, și acest drept va fi exercitat liber, în afară de orice presiune exterioară…”
Sunt interzise de principiul neintervenției orice măsuri de constrângere cu caracter politic sau economic, tinzând să silească voința suverană a unui alt stat în scopul de a obține avantaje de orice ordin.
O asemenea interdicție ține seama de faptul că intervenția se manifestă de foarte multe ori sub forme mai puțin aparente, precum și de faptul că apărarea independenței economice a statelor constituie condiția esențială a salvgardării independenței lor politice. De aceea presiunile economice sunt foarte des folosite de statele ce duc o politică de subordonare a altora, bazându-se pe superioritatea lor economică.
Potrivit principiului neintervenției, sunt interzise orice activități subversive sau teroriste în scopul de a răsturna regimul politic existent sau amestecul într-un război civil dintr-un alt stat.
În acest sens rezoluția 2113 (XX) a Adunării Generale a O.N.U. prevede că: „Toate statele trebuie să se abțină, de a organiza, a ajuta, a instiga, de a finanța, de a încuraja sau tolera activități armate subversive sau teroriste destinate să modifice prin violență regimul altui stat precum și de a interveni în luptele interne dintr-un alt stat”.
Activitățile menționate mai sus sunt forme tipice ale intervenției. Se observă că una din căile folosite în prezent în scopul săvârșirii unor asemenea acte de intervenție este menținerea de baze militare pe teritorii străine. În acest scop după cum s-a arătat și în cursul lucrărilor Comitetului Special al O.N.U. pentru principiile de drept internațional privind relațiile prietenești și cooperarea dintre state, puterile coloniste în momentul în care o fostă colonie își dobândește independența impun, deseori, condiția ca aceasta să consimtă la înființarea unor baze militare. Asemenea practici constituie o formă de intervenție și compromite de la început integritatea teritorială a viitorului stat.
Forma de intervenție examinată aici uneori asimilată cu agresiunea politică în proiectul de Cod cu privire la ordinele împotriva păcii și securității omenirii, elaborat de Comisia de Drept Internațional în 1952, se prevedea că incursiunea în teritoriul unui alt stat a unor bande armate acționând în scopuri politice, din teritoriul unui alt stat, precum și organizarea ori încurajarea de către autoritățile unui stat a unor activități având ca scop declanșarea unor lupte civile într-un alt stat ori tolerarea unor asemenea activități constituie o crimă împotriva păcii și securității omenirii. Aceeași calificare este dată organizării sau încurajării de autoritățile unui stat sau tolerarea de aceste autorități a unor activități organizate în scopul de a săvârși acte teroriste într-un alt stat.
În literatura de specialitate actele de intervenție menționate mai sus sunt considerate ca o încălcare a integrității teritoriale și a independenței politice a statului interzise de articolul 2 paragraful 4 din Cartă.
Se poate stabili însă o deosebire între această intervenție și agresiune, întrucât în primul caz suntem în prezența unui amestec în treburile altui stat, pe când în a doua situație se urmărește distrugerea independenței sau a integrității teritoriale a statului pe teritoriul căruia se desfășoară aceste activități, care atenuează la integritatea, independența și suveranitatea sa națională.
Excepții de la principiul neintervenției
În doctrina occidentală se susține că de la principiul neintervenției ar exista o serie de excepții, afirmându-se că ar exista dreptul de a interveni în afacerile altui stat în situația în care intervenția s-ar întemeia pe norme de drept internațional.
Astfel un stat care exercită protectorul asupra unui alt stat ar avea dreptul să intervină în afacerile interne ale statului protejat. Protectorul, fiind o formă de dependență a statelor, contrară dreptului internațional, nu există un temei juridic pentru o asemenea instituție.
Sunt citate și diferite tratate prin care s-au adus restricții independenței sau supremației teritoriale a unui stat, susținându-se că dacă statul vizat nu respectă restricțiile prevăzute celelalte părți au dreptul să intervină.
Se mai pretinde că intervenția ar putea avea loc, la cererea unui guvern, chiar dacă nu există un tratat.
Aceasta ar fi așa numita intervenție „consimțită”.
Tratatele care permit asemenea intervenții sunt evident tratate inegale și evident ilicite din punctul de vedere al dreptului internațional contemporan. De asemenea intervenția la invitația unui guvern apare ca un act ilicit deoarece orice intervenție într-un război civil este interzisă de dreptul internațional contemporan.
În lumina principiului conform căruia fiecare popor are dreptul să-și hotărască singur soarta, fără nici un amestec din afară, intervențiile consimțite, sau la invitația unui guvern sunt interzise de dreptul internațional contemporan.
De asemenea nu poate fi admisă transformarea dreptului de protecție diplomatică pe care îl au statele asupra cetățenilor lor aflați în străinătate, într-o bază legală, pentru intervenția în scopul apărării vieții, securității, onoare, proprietății acestora în asemenea cazuri, se va recurge la procedura obișnuită de rezolvare pe cale pașnică a diferendului care s-ar putea naște dacă un stat va considera că un altul ar fi adus prejudiciu cetățenilor săi care se află pe teritoriul statului străin, lucru care ar determina intervenția statului respectiv pentru rezolvarea acestei situații – problemă.
Se mai susține în sfârșit, că dreptul internațional, după cum rezultă și din Carta ONU, ar admite intervenția colectivă a organizațiilor internaționale, în scopul de a restabili pacea.
O asemenea acțiune nu poate fi calificată însă ca intervenție. Intervenția este un amestec în treburile interne sau externe ale unui stat, care sunt de competența acestora. După cum se va arăta, din momentul în care o acțiune politică a unui stat pune în pericol pacea și securitatea internațională, ea încetează de a mai face parte din domeniul său rezervat. Acțiunile întreprinse de state în mod colectiv nu reprezintă, în asemenea cazuri, intervenții.
Autorii occidentali, la care na-m referit adaugă la lista „temeiurilor juridice” care ar permite intervenția și împrejurări de fapt, ce ar constitui în scopul autoconservării, sau autoajutorării, denumită și intervenție definitivă.
Deoarece potrivit articolului 51 din Carta O.N.U., dreptul de autoapărare nu poate fi exercitat decât față de un atac armat actual iar nu în scopul de a preveni un asemenea atac, nici o intervenție urmărind un asemenea obiectiv nu poate fi acceptată. Războiul preventiv este interzis de Carta O.N.U. Tot astfel, o intervenție preventivă este contrară prevederilor Cartei. În realitate un război preventiv poate însemna un pretext în a interveni în treburile interne ale altor state invocându-se o pretinsă amenințare din partea lor.
O ultimă formă de intervenție socotită uneori admisibilă în doctrina occidentală este așa-numita intervenție pentru motive umanitare. Deși suveranitatea statului raportată la cetățenii săi este socotită de susținătorii intervenției umanitare ca necontestată, ei afirmă că atunci când un stat se face vinovat de cruzimi și repercusiuni împotriva cetățenilor săi intervenția în interesul umanității este legitimă.
Socotim că numai în cazul încălcării drepturilor omului, fapt care amenință pacea și securitatea internațională, și prin aceasta depășește sfera competiției interne a statelor, se pot lua măsuri care nu constituie intervenție.
Rezultă astfel, că intervenția, indiferent de pretextele invocate pentru justificarea ei este interzisă de dreptul internațional contemporan.
3. PRINCIPIUL NERECURGERII LA FORȚĂ ȘI LA
AMENINȚAREA CU FORȚA (NEAGRESIUNII)
Consacrarea principiului neagresiunii în dreptul internațional contemporan constituie una dintre principalele transformări calitative ale acestui drept. Străvechiul ius ad bellum în numele căruia statele au declanșat atâtea războaie a fost abolit. Războiul de agresiune este declarat în zilele noastre ca fiind cea mai gravă crimă internațională. Acei care se fac vinovați de declanșarea și purtarea războiului de agresiune sunt deferiți justiției și pedepsiți după legea penală.
Interzicerea amenințării cu forța și a folosirii ei împotriva independenței politicii sau integrității teritoriale a unui stat are implicații în diferite domenii ale dreptului internațional, ducând la elaborarea unor noi reglementări. Pe de o parte sunt create norme de drept internațional în scopul de a preveni agresiunea, prin apărarea securității statelor, realizarea dezarmării și prin stabilirea obligației statelor de a rezolva diferendele internaționale numai prin mijloace pașnice. Pe de altă parte apar reglementări noi referitoare la răspunderea statelor pentru agresiune, la sancțiunile pentru reprimarea ei, la incriminarea și pedepsirea actelor de agresiune. Asemenea acte, calificate crimei internaționale, cad sub incidența normelor dreptului internațional penal, care s-au format în aplicarea principiului neagresiunii.
Afirmarea principiului agresiunii ca principiu fundamental al dreptului internațional contemporan oglindește procesele adânci de transformare ale comunității internaționale, în epoca contemporană. După cum este știut, în această epocă se ridică forțe uriașe în favoarea păcii, împotriva politicii agresive. Aceste forțe sunt: mișcările de eliberare națională, statele care și-au cucerit de curând independența, forțele progresive și democratice din întreaga lume. Existența și creșterea necontenită a forțelor păcii stau la baza incriminării agresiunii în dreptul internațional contemporan și constituie o garanție, că în cele din urmă, orice agresiune va fi reprimată, iar vinovații vor fi trași la răspundere. Astfel normele de drept internațional care condamnă agresiunea își găsesc aplicarea, după cum a demonstrat-o cel de-al doilea război mondial, chiar dacă o perioadă de timp, agresorul poate beneficia de imunitate.
Ținând seama de importanța respectării principiului neagresiunii pentru a preveni o conflagrație nucleară, este firesc ca opinia publică mondială, popoarele iubitoare de pace, să reacționeze puternic față de orice încălcare a acestui principiu.
Se explică astfel intervalul pe care îl reprezintă studierea principiului neagresiunii destinat să servească la realizarea unui obiectiv principal al dreptului internațional contemporan, apărarea păcii și prin aceasta, a civilizației a omenirii.
În 1924, Adunarea Ligii adoptă un protocol pentru rezolvarea pașnică a conflictelor internaționale. În al cărui preambul războiul de agresiune este declarat crimă internațională. În continuare, proiectul conținea dispoziții care aplicau și dezvoltau procedura de rezolvare pașnică a diferendelor, prevăzută în Pactul Ligii Națiunilor.
Prin tratat internațional care interzice recurgerea la război pentru rezolvarea diferendelor internaționale este Tratatul general pentru renunțarea la război din 27 august 1928 (Pactul de la Paris sau pactul Briand-Kellog).
Tratatul a fost ratificat sau au aderat la el 63 de state, România aderând în 1928.
Principiul neagresiunii, consacrat de dreptul internațional în perioada dintre cele două războaie mondiale este formulat în mod categoric de Carta Națiunilor Unite în articolul 2 paragraful 4 care prevede următoarele:
„Toți membrii organizației se vor abține, în relațiile lor internaționale, de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei, atât împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat, cât și în orice alt mod incompatibil cu scopul Națiunilor Unite”.
Principiul neagresiunii a fost reafirmat și în alte tratate internaționale multilaterale, ca de exemplu în Pactul Ligii Țărilor Arabe din 1945, potrivit cu care se interzice recurgerea la forță pentru rezolvarea diferendelor între statele membre ale ligii, ca și în Carta Organizației Statelor Americane din 1948 (art.5 lit.e).
Agresiunea a fost calificată ca fiind crimă internațională și în statutele tribunalelor militare internaționale de la Nurenberg și Tokio, care au judecat principii criminale de război.
Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat rezoluția 2160 (XXI) din 30 noiembrie 1966, cu privire la stricta respectare a interzicerii amenințării cu forța și a folosirii ei în relațiile internaționale și a dreptului popoarelor la autodeterminare.
În această rezoluție se reafirmă principiul neagresiunii și se subliniază necesitatea ca statele să renunțe și să se abțină de la orice acțiune care contravine acestui principiu, pentru a înlătura situațiile periculoase existente în lume, care constituie o amenințare directă la pacea și securitatea universală, situații provocate de folosirea arbitrară a forței în relațiile internaționale.
Apare astfel ca, potrivit dreptului internațional contemporan calitativ diferit de dreptul internațional anterior epocii noastre, statele sunt obligate să se călăuzească după interesele păcii, nemaiavând scopul de a recurge la forță pentru rezolvarea diferendelor internaționale. Dreptul la război este înlocuit cu dreptul la pace. Totodată consacrarea principiului neagresiunii în dreptul prevenirii agresiunii, ducând la crearea unui drept preventiv al războiului.
Principiul neagresiunii instituie obligația statelor de a nu recurge la folosirea forței sau la amenințarea cu forța în relațiile internaționale, împotriva integrității teritoriale sau independenței politice ale unui alt stat.
Pentru aplicarea acestui principiu este important să se stabilească cu precizie conținutul noțiunilor de „forță” și „amenințarea cu forța” și al expresiilor „în relațiile internaționale” și „împotriva integrității teritoriale și independenței politice a unui stat”.
Carta Națiunilor Unite folosește în articolul 2 paragraful 4 cuvântul „forță” fără să precizeze dacă are în vedere numai forța armată, sau orice alte manifestări de forță, în sens de presiuni economice, politice, sau de altă natură care pot afecta integritatea teritorială și independența politică a unui stat.
În această privință, atât în literatura juridică, cât și în dezbaterile Comitetului Special al O.N.U. pentru principiile de drept internațional privind relațiile prietenești și cooperarea dintre state s-au exprimat opinii divergente.
Unii autori occidentali susțin că textul din Cartă are în vedere numai folosirea forței armate (forțe armate regulate, cât și cele neregulate compuse din voluntari sau bande armate).
Alți autori, dar și propunerile făcute comitetului special al O.N.U. pentru principiile de drept internațional privind relațiile prietenești dintre state, de către statele neangajate, s-a arătat că, interzicerea de a folosi forța care este de esența principiului neagresiunii, se referă în egală măsură atât la forța armată, cât și la presiunile de ordin economic, politic și de altă natură.
Este incontestabil că termenul de „forță” prevăzut în articolul 2 paragraful 4 din Cartă trebuie interpretat într-un sens larg, cuprinzând nu numai folosirea forței armate, dar și presiunile economice, politice sau de alt ordin. Dacă s-ar fi avut în vedere numai forța armată, aceasta s-ar fi prevăzut în mod expres, după cum s-a procedat în preambulul, ca și în articolele 44-46 din Cartă.
Interpretarea noastră este confirmată și de dispozițiile care se referă la dezvoltarea unor relații pașnice între națiuni, sau la faptul că toate diferendele internaționale trebuie reglementate exclusiv prin mijloace pașnice.
În afară de aceasta prevederea din art.2 paragraful 4, în sensul că se interzice folosirea forței în orice alt mod este incompatibilă cu scopurile Națiunilor Unite impune și ea interpretarea legală a termenului de forță.
Considerarea că prin forță se înțelege numai forță armată, dar și presiunile de ordin economic, politic, și de alt ordin este dictată și de necesitățile și cerințele pe care le-a impus situația internațională actuală pe care autorii Cartei nu puteau să le prevadă.
Amenințarea cu forța înseamnă orice acțiune directă sau indirectă a unui stat indiferent sub ce formă se manifestă, care determină un alt stat să se considere a fi expus pericolului de a suferi o atingere gravă și iresponsabilă a independenței sale politice sau a integrității sale teritoriale.
O asemenea acțiune implică, desigur, pericolul ca statul de la care pornește amenințarea să comită un act de agresiune împotriva statului amenințat.
Amenințări cu forța pot constitui, de exemplu, faptul că un stat își concentrează trupele într-o zonă de frontieră întreruperea completă sau parțială a relațiilor diplomatice, economice a mijloacelor de comunicații, demonstrații navale sau aeriene.
Amenințarea cu forța se poate manifesta nu numai prin diferite măsuri, acțiuni sau omisiuni, ci și prin folosirea mijloacelor de comunicare, ca de exemplu prin presă, radio, televiziune, rețele internaționale. Avem în vedere aici aspectul legat de propaganda de război care a fost condamnată și prin rezoluția 110 (II) din 3 noiembrie 1947 a Adunării Generale a O.N.U.
Propaganda de război constituie un act ilicit contrar principiului neagresiunii. În textele supuse dezbaterilor Comitetului Special O.N.U. pentru principiile de drept internațional privind relațiile de prietenie și cooperare între state, au fost formulate preocupări în sensul de a se include în elementele ce alcătuiesc principiul potrivit cu care statele trebuie să se abțină de la folosirea forței și de la amenințarea cu forța și interzicerea propagandei de război.
Interzicerea folosirii forței sau a amenințării cu forța trebuie înțeleasă ca privind relațiile reciproce dintre state, înlăturând câmpul activității interne a statelor. Faptul că în lumea contemporană la relațiile internaționale participă și popoarele care luptă pentru independența lor, în exercițiul dreptului de a-și hotărî singure soarta, interzicerea de a recurge la folosirea forței sau la amenințarea cu forța vizează și acțiunile puterilor coloniale îndreptate împotriva acestor popoare. La asemenea acțiuni a făcut referire de altfel rezoluția 1514 (XV) a Adunării Generale a O.N.U., având ca obiect declarația pentru acordarea independenței țărilor și popoarelor coloniale. Tot astfel rezoluția 2160 (XX) a subliniat că orice acțiune de constrângere, directă sau indirectă care privează popoarele sub dominație străină de dreptul de a-și hotărî singure soarta este contrară Cartei.
De aceea, nici precizarea din textul articolului 2 paragraful 4 că folosirea forței sau a amenințării cu forța este îndreptată împotriva integrității teritoriale și independenței ilicite a unui stat nu trebuie interpretată în mod restrictiv. De fapt, prin această expresie se înțelege interzicerea de a folosi forța sau amenințarea cu forța împotriva unui alt stat împotriva personalității acestuia.
De aceea nu se poate considera ca o neîncălcare a principiului neagresiunii faptul că amenințarea cu forța sau o folosire a ei nu ar aduce atingere directă integrității teritoriale ori independenței politice a unui stat.
Rezultă astfel că articolul 2 paragraful 4 din Cartă interzice orice formă de folosire a forței sau de amenințare cu forța în relațiile internaționale, inclusiv în ceea ce privește popoarele care luptă pentru libertatea lor. Folosirea forței sau amenințarea cu forța ce trebuie îndreptată împotriva statelor sau popoarelor care luptă pentru libertatea lor, expresia integritate teritorială și independență politică desemnând totalitatea drepturilor acestora de nu fi supuse amenințării cu forța sau a forței însăși.
Dat fiind faptul că agresiunea constituie o crimă internațională, statele care o săvârșesc sunt răspunzătoare din punctul de vedere al dreptului internațional pentru consecințele faptelor lor, pentru violarea normei de drept internațional care interzice folosirea forței.
În acest sens rezoluția 2160 din 30 noiembrie 1966 a Adunării Generale a O.N.U. constată că „atacul armat al unui stat împotriva altuia, ca și folosirea forței sub orice altă formă contrară Cartei Națiunilor Unite constituie o încălcare a dreptului internațional, care dă naștere la responsabilitățile internaționale”.
Documentele internaționale adoptate în cursul și după cel de-al doilea război mondial, deci după ce agresiunea fusese interzisă de dreptul internațional, consacră obligația agresorului de a repera în cea mai mare măsură posibilă toate pagubele provocate.
În practica statelor, se recunoaște, în special, că victima unei agresiuni are dreptul la o despăgubire adecvată pentru pagubele cauzate populației și bunurilor sale, ca și pentru compensarea cheltuielilor efectuate în scopul autoapărării. Aceasta constituie una dintre consecințele interzicerii folosirii forței în relațiile internaționale.
În afară de răspunderea patrimonială pe care statul care recurge în mod ilicit la forță o are, purtarea unui război de agresiune atrage și alte forme de răspundere, care sunt subliniate în doctrina dreptului internațional contemporan.
Ne referim la răspunderea politică a statului și anume la obligația acestuia de a suporta sancțiunile prevăzute pentru reprimarea agresiunii. Această răspundere se încadrează și ea, din punct de vedere juridic, în instituția răspunderii statelor pentru orice încălcare a normelor dreptului internațional. În cazul în care aceste sancțiuni sunt aplicate conform prevederilor Cartei Națiunilor Unite, de către Consiliul de Securitate, ne aflăm în prezența măsurilor de constrângere fără folosirea forței armate sau cu folosirea ei pentru amenințări contra păcii, violări ale ei și pentru acte de agresiune prevăzute în Capitolul VII din Cartă.
Aceasta nu înseamnă însă că nu pot fi prevăzute aplicarea de sancțiuni statului agresor și în virtutea dreptului de autoapărare individuală sau colectivă, intervenind și Consiliul de Securitate, spre a lua măsuri cuprinzătoare.
O altă consecință a modificării instituției răspunderii internaționale, ca urmare a interzicerii folosirii forței în relațiile internaționale, o constituie faptul că statul vinovat de agresiune și de încălcarea acestui principiu răspunde nu numai față de victima agresiunii, din punct de vedere patrimonial, ci el poartă o răspundere politică generală în raport cu O.N.U. și cu statele alcătuind comunitatea internațională.
Necesitatea de a examina modificările pe care răspunderea pentru agresiune le atrage sub aspectul normelor dreptului internațional în materia responsabilității statelor a fost recunoscută și de Comisia de drept internațional a O.N.U.
În direcțiile purtate în cadrul Comisiei s-a subliniat necesitatea de a se acorda o atenție deosebită responsabilității pentru actele de agresiune. În raportul subcomisiei, care a fost aprobat de Comisia de drept Internațional, s-a arătat că, pe lângă obligația de a repara prejudiciul, care incumbă autorului faptul ilicit este necesar să se examineze: facultatea de a aplica sancțiune, raportul dintre consecințele reparatorii, eventualitatea unei distincții între faptele ilicite internaționale, având drept consecință numai obligația de reparațiune și fapte ilicite care comportă aplicarea sancțiunii. Separat de aceasta ar urma să se cerceteze sancțiunile individuale și colective.
Ideea că responsabilitatea statelor pentru agresiune depășește simpla obligație de a repara prejudiciile materiale cauzate, implicând obligația de a suporta sancțiunile pe care le comportă agresiunea, ca actul ilicit internațional cel mai grav, câștigă astfel tot mai mult teren.
Pornind de la calificarea războiului de agresiune ca fiind cea mai gravă crimă internațională, numeroși autori au socotit, încă după primul război mondial, că statele care declanșează un război de agresiune sunt subiecte ale unei răspunderi penale. Sancțiunile ce se aplică statului agresor au fost și ele considerate ca sancțiuni penale. Unii autori au propus și punerea statului agresor în afara legii, materializată prin faptul excluderii lui din comunitatea internațională.
Temeiul juridic al securității internaționale îl constituie, așadar incriminarea de către dreptul internațional a războiului de agresiune.
De aceea, problema securității internaționale și în primul rând a securității continentului european, a început să fie la ordinea zilei în perioada primului război mondial. Consecințele cu proporții devastatoare fără precedent ale acestui război, cristalizarea treptată considerării războiului de agresiune ca o crimă internațională sunt elemente care subliniau necesitatea creării unor sisteme de securitate internațională.
O primă încercare în acest sens a constituit-o pactul Ligii Națiunilor. Caracterul parțial și incomplet al interzicerii prin prevederile acestui pact a agresiunii a avut drept consecință printre altele și caracterul defectuos al sistemului de securitate generală pe care a încercat să-l clădească. Acest sistem, cu o funcționare procedurală complicată, cu sancțiuni, care, deși numeroase, nu cuprindeau măsuri de constrângere cu folosirea forței armate; apare, după cum se constată și în literatura occidentală ca un sistem greoi și lacunar.
Potrivit pactului Ligilor Națiunilor, sistemul de securitate prevăzut ar fi avut caracterul unui sistem de securitate general. Pentru asigurarea eficace a securității internaționale, sistemul general de securitate necesită o completare prin sisteme regionale. Pactul Ligii Națiunilor nu prevedea în această privință, decât o dispoziție imprecisă, în sensul că înțelegerile regionale care asigură menținerea păcii nu ar fi considerate incompatibile cu acel pact.
Față de deficiențele pactului Ligii Națiunilor și în căutarea unui sistem eficace de securitate internațională, în perioada dintre cele două războaie mondiale, asistăm la încheierea unor tratate internaționale multilaterale și bilaterale, prin care statele propuneau să-și acorde reciproc asistență în cazul când s-ar comite o agresiune împotriva unuia dintre ele.
Printre acestea se bucură de apreciere tratatele care au stat la baza Micii Înțelegeri (1920-1938) și Înțelegerii Balcanice (1934-1940) organizații din care a făcut parte și România.
În calitatea lui de ministru de externe al României, depunând eforturi constante pentru făurirea unui sistem de securitate colectivă în Europa, pe care îl considera drept singurul mijloc eficace de a combate amenințarea agresiunii fasciste, Nicolae Titulescu a legat numele României de cele mai importante acțiuni întreprinse în această direcție în perioada 1933-1936 și concretizate în instrumentele internaționale menționate mai sus.
Cuprinzând principiile generale ale dreptului internațional contemporan cu privire la securitatea colectivă, cum și reglementări referitoare la mecanismele sistemului general de securitate și relațiile dintre acest sistem și sistemele regionale, Carta O.N.U. marchează o nouă etapă în elaborarea normelor dreptului internațional privind securitatea statelor.
Sistemul general de securitate prevăzut de Cartă se întemeiază pe principiile aici consacrate, pe egalitatea suverană a statelor, pe egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul lor de a-și hotărî singure soarta, pe neamestecul în treburile interne, pe îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor internaționale, pe cooperarea dintre state în vederea menținerii păcii.
Statele membre sunt obligate să sprijine pe deplin orice acțiuni întreprinse de organizație în conformitate cu Carta și să se abțină de a da ajutor oricărui stat împotriva căruia aceasta întreprinde o acțiune preventivă sau de constrângere.
Dezvoltarea și eficacitatea dreptului internațional contemporan, desfășurarea normală a relațiilor internaționale pe făgașul corespunzător dorinței de pace a popoarelor depind în mare măsură de respectarea cu strictețe a acestui principiu.
Condamnând cu vigoare agresiunea, sub orice forme ale manifestării ei, forțele păcii și ale progresului social constituie baza faptului că normele dreptului internațional care interzis folosirea forței, amenințarea cu forța în relațiile dintre state vor fi puse la baza relațiilor dintre state și națiuni.
4. PRINCIPIUL SOLUȚIONĂRII PE CALE PAȘNICĂ A
DIFERENDELOR ÎNTRE STATE
Interzicerea amenințării cu forța și a folosirii ei în relațiile internaționale impune ca orice neînțelegere între state să fie rezolvată exclusiv prin mijloace pașnice.
Cunoscând astfel principiul neagresiunii, era firesc ca dreptul internațional contemporan să stabilească și obligația statelor să soluționeze diferendele internaționale, prin metode și proceduri care să excludă forța sau amenințarea cu forța.
Ca urmare a acestei obligații, și unele mijloace pașnice de rezolvare a diferendelor internaționale se dezvoltă în mod deosebit în epoca noastră. Dintre acestea tratativele s-au dovedit a fi mijlocul cel mai eficace pentru rezolvarea problemelor internaționale care se nasc în plan litigios.
S-au creat condiții și forme noi pentru desfășurarea tratativelor. Tratativele bilaterale se poartă nu numai pe căile diplomatice obișnuite, ci și prin contacte directe între șefi de state, de guverne și miniștri ai afacerilor externe.
Se înmulțesc conferințele internaționale care oferă un cadru propice pentru purtarea tratativelor. Organizațiile Internaționale universale și regionale oferă statelor posibilitățile noi și mult mai mari decât în trecut pentru desfășurarea tratativelor.
Cerințele vieții internaționale contemporane impun ca între tratate statele fără deosebiri de sistem politic și social, să se stabilească un schimb activ de păreri și consultări, care să pregătească rezolvarea problemelor litigioase, în interesul păcii și securității popoarelor, cu respectarea principiilor fundamentale ale dreptului internațional. Pe această cale, se poate crea climatul de cooperare și înțelegere reciprocă necesar dezvoltării unor relații nominale și constructive în vederea destinderii încordării internaționale, a înlăturării focarelor de neliniște existente în lume.
Prin afirmarea principiului că orice diferend dintre state trebuie rezolvat pe cale pașnică și prin punerea la dispoziția statelor a unui complex de metode, care, fiind folosite chibzuit, și cu perseverență, pot da rezultatele așteptate, dreptul internațional contemporan se dovedește a fi sub același aspect, un instrument al păcii și înțelegerii între popoare.
În practica statelor, încă din antichitate, se cunosc cazuri destul de frecvente când acestea au recurs la diverse mijloace de rezolvare pașnică a conflictelor dintre ele. Astfel în Grecia Antică instituția arbitrajului se dezvoltă și este folosită pe scară destul de largă. Sunt supuse arbitrajului demarcări de frontiere, deținerea unor teritorii importante, prin izvoare sau râuri, prin ieșire la mare sau trupele aflate pe ele, litigii relative la comerț la privilegii în porturi și uneori chiar conflicte politice.
Se întâlnesc tratate de arbitraj având o valoare generală, adică încheiate pentru anumite categorii de litigii, ca și tratate privind rezolvarea pe cale arbitrară a litigiilor viitoare.
Spre deosebire de aceasta, Roma nu recurgea la arbitraj sau la alte mijloace de rezolvare pașnică a diferendelor, deoarece ducea o politică de cucerire, de impunere a voinței sale celorlalte popoare.
În evul mediu, se aplică destul de frecvent mediațiunea și arbitrajul, arbitru fiind însărcinat uneori să încerce în prealabil o conciliere între părți.
Mediatori sunt Papa, jurisconsulți cunoscuți, facultăți de drept, feudali ori orașe după principiul “Judicium parium” (judecata egalilor).
Mediatorul și arbitrul cel mai celebru din evul mediu a fost Ludovic al IX-lea, regele Franței. El a rezolvat de două ori conflictele privind succesiunea Flandrei și Hainant, precum și numeroase conflicte între feudali.
La începutul secolului al XIX-lea arbitrajul se dezvoltă pe continentul american, sub impulsul tratatelor încheiate între State Unite și Anglia, în timpul lui JohnJay. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, numărul tratatelor de arbitraj crește între Statele Americii Centrale, care în 1907, creează și o curte de justiție a Americii Centrale.
Observăm, de altfel, că deși statele recurg la unele mijloace pașnice pentru rezolvarea diferențelor între ele, nu exista înainte de primul război mondial, o normă de drept internațional care să le oblige la soluționarea pe cale pașnică a diferendelor.
Acest lucru pare firesc atâta timp cât războiul rămânea locul obișnuit de reglementare a diferendelor, mai exact calea prin care statele mai puternice își impuneau voința lor statelor mai slabe sub aspect militar, economic sau al întinderii teritoriului lor.
Recurgerea la mijloace pașnice era rezultatul acordului dintre părțile în diferend. S-a cristalizat astfel ca principiul fundamental în această materie libertatea alegerii de către părți a mijlocului prin care să fie tranșat diferendul.
După primul război mondial, înființarea Ligii Națiunilor oferă mijloace de rezolvare pașnică a diferendelor, prin atribuțiile conferite consiliului Ligii în acest domeniu.
Constatăm, astfel, că până la al doilea război mondial, principiul rezolvării pe cale pașnică a diferendelor internaționale începe să se cristalizeze, prin includerea lui în tratate internaționale.
Carta O.N.U. consacră în mod categoric acest principiu, stabilind, în articolul 2, paragraful 3, obligația membrilor săi de a reglementa diferendelor lor internaționale prin mijloace pașnice, în așa fel încât pacea și securitatea internațională să nu fie puse în pericol, și indicând în articolul 33 obligația de a recurge mai întâi la mijloace pașnice, la alegerea părților urmând ca după acestea, în cazul în care nu au dat rezultate, soluționarea diferendelor să se facă după procedurile recomandate de Consiliul de securitate sau Adunarea Generală.
Principiul potrivit căruia statele trebuie să-și rezolve diferendele între ele, prin mijloace pașnice, este astfel, un principiu fundamental al dreptului internațional ulterioare Cartei cum sunt Carta Organizației Statelor Americane, Declarația de la Bandung (1955), declarația de la Belgrad (1961), Programul pentru pacea și colaborarea internațională – adoptat la Cairo (1964), au reafirmat și ele acest principiu fundamental al dreptului internațional.
Potrivit principiului prin care se cere rezolvarea pe cale pașnică a diferendelor internaționale, statele sunt obligate să recurgă în vederea soluționării neînțelegerilor dintre ele, numai la această cale.
Cu toate acestea, din ansamblul dispozițiilor Cartei O.N.U. referitoare la obligația de a rezolva pe cale pașnică diferendele internaționale (art.2 paragraful 3) ca și obiectivele dezvoltării unor relații prietenești între state (articolul 2 paragraful 2) rezultă că orice diferend internațional trebuie rezolvat pe cale pașnică.
În ceea ce privește mijloacele pe care statele urmează a le folosi în rezolvarea diferendelor, principiul general este acela al libertății de alegere a acestor mijloace. Nu există vreo obligație de a folosi un anumit mijloc pentru rezolvarea unui diferend. Acest lucru rezultă din articolul 33 din Cartă care după ce enumera diferitele mijloace de rezolvare pașnică a diferendelor (tratativele, ancheta, mediațiunea, concilierea, arbitrajul) recurgerea la justiția internațională, la organizații sau acorduri regionale la care se adaugă și procedurile prevăzute în Carta O.N.U., ca putând fi aplicate de Consiliul de Securitate sau, după caz, de Adunarea Generală, precizează: “sau prin orice mijloace pașnice la alegerea lor”.
Principiul acordului dintre părți sau al libertății în alegerea mijloacelor pașnice de rezolvare a unui diferend este de altfel consacrat în mod categoric de dreptul internațional.
În alegerea mijlocului pentru soluționarea unui diferend statele vor ține seama de o serie de circumstanțe. În legătură cu acest fapt se întâlnește distincția între diferende politice, considerate ca putând fi rezolvate numai prin tratative, bune oficii, mediațiune, concilierea sau recurgerea la organizații internaționale (O.N.U. și organizații regionale, dacă este vorba de un diferend regional, fără a impieta asupra competenței generale a O.N.U.) și diferend cu caracter juridic, care, în principiu ar putea fi rezolvate pe calea arbitrajului sau de Curtea Internațională de Justiție.
În această privință, Carta O.N.U. în articolul 36, paragraful 3, arată că, în recomandările pe care le face părților în diferend, Consiliul de Securitate va ține seama de faptul că, în regulă generală, diferendele de ordin juridic trebuie să fie supuse Curții Internaționale de justiție.
Tot astfel articolul 36 paragraful 2 din statutul Curții internaționale de justiție, care cuprinde dispoziția potrivit căruia pot accepta ca obligatorie jurisdicția Curții, precizează că o asemenea jurisdicție privește diferendele de ordin juridic.
Conform aceluiași text, diferendele juridice privesc:
– interpretarea unui tratat;
– orice problemă de drept internațional;
– existența oricărui fapt, care dacă ar fi stabilit ar constitui încălcarea unei obligații internaționale;
– natura și întinderea despăgubirilor cuvenite pentru încălcarea unei obligații internaționale.
Distincția între diferendele politice și juridice nu se întemeiază pe criterii științifice obiective, deoarece există o legătură strânsă între politic și juridic în cadrul problemelor în plan internațional, fapt care nu permite delimitarea precisă a celor două categorii de diferende. Așadar, orice încercare de a stabili un raport între diferite mijloace pașnice și tipul diferendului nu sunt pe cale a fi reținute.
În alegerea unui anumit mijloc de rezolvare pașnică a diferendului, hotărâtoare este voința părților. Ele decid în funcție de împrejurări dacă pentru rezolvarea diferendului este oportun să se recurgă la mijloace politice sau la cele jurisdicționale de rezolvare pașnică. Statele au în vedere, firește, și natura diferendului, dar nu după cum este politic sau juridic, ci în raport cu însemnătatea acestuia, în sensul că ele vor conferi dreptul de a decide unui tribunal internațional, în acele cazuri apreciază că interesele lor politice permit să recurgă la o asemenea procedură.
Această constatare corespunde tendinței generale în folosirea mijloacelor pașnice de rezolvare a diferendelor internaționale.
Locul tratativelor în cadrul mijloacelor
pașnice de rezolvare a diferendelor internaționale
Tratativele sunt unul din cele mai importante mijloace de rezolvare a diferendelor internaționale. Majoritatea covârșitoare a tratatelor privitoare la rezolvarea pașnică a diferendelor internaționale consideră tratativele ca fiind primul mijloc care trebuie folosit în rezolvarea unui diferend, și numai în cazul în care acest mijloc nu duce la rezultate, se referă la celelalte mijloace de rezolvare pașnică. Acest lucru reiese și din articolul 33 din Cartă care înscrie tratativele ca primul mijloc pașnic în enumerarea pe care o face.
Adunarea Generală a O.N.U. a recomandat deseori părților să recurgă la tratative și s-a abținut să intervină când tratativele erau în curs, ori și-a exprimat speranța că tratativele vor avea loc sau vor fi reluate. Pentru rezolvarea unor diferende internaționale, metodele folosite la Adunarea Generală și de Consiliul de securitate au fost: mediațiunea, concilierea, ancheta care se încadrează în metodele politice învecinate negocierilor.
Dezvoltarea pe care o cunosc tratativele în epoca noastră se explică prin însăși desfășurarea vieții internaționale și a programelor pe care le ridică lumea contemporană. În condițiile în care coexistă state aparținând unor sisteme politice, sociale economice diferite și a apariției în număr mare a tinerelor state suverane, obținerea unor soluții reciproc acceptabile este realizată în modul cel mai adecvat numai pe calea tratativelor care permit fiecărui stat să-și afirme poziția sa.
Apare astfel firesc ca și în cadrul lucrărilor comitetului special O.N.U. pentru principiile de drept internațional privind relațiile prietenești și cooperarea între state, majoritatea țărilor au susținut cu hotărâre necesitatea acordării rolului primordial făcută tratativelor ca mijloace de soluționare pașnică a diferendelor ivite în plan internațional.
5. PRINCIPIUL COOPERĂRII ÎN
PLAN INTERNAȚIONAL A STATELOR
Primul document internațional care a înscris principiul cooperării în cadrul principiilor fundamentale ale dreptului internațional contemporan este Carta O.N.U. Oglindind concepția care stă la baza organizației de a constitui un instrument pentru apărarea păcii și dezvoltarea unor relații prietenești între state, dispozițiile Cartei sunt străbătute de ideea promovării cooperării internaționale, proclamată expres ca unul din scopurile primordiale ale Organizației.
Astfel, referindu-ne numai la dispozițiile exprese ale Cartei menționăm că în preambul statele membre își afirmă hotărârea de a favoriza progresul social și instaurarea unor condiții de trai mai bune, într-o libertate mai mare, folosind în acest scop organizațiile internaționale.
Articolul 1 paragraful 3 stabilește ca unul din scopurile Organizației Națiunilor Unite: “ să realizeze colaborarea internațională, rezolvând problemele internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, dezvoltând și încurajând respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”, iar în paragraful 4 se arată că Organizația trebuie să constituie un centru în care să se armonizeze acțiunile națiunilor pentru atingerea scopurilor comune.
Principalele funcții ale Adunării Generale sunt potrivit articolului 11 paragraful 2 “examinarea principiilor generale de colaborare pentru menținerea păcii și securității internaționale”, iar potrivit articolului 13 paragraful 1 de a iniția și de face recomandări în scopul:
a) De a promova colaborarea internațională în domeniul politic și de încuraja dezvoltarea progresistă a dreptului internațional și codificarea lui;
b) De a promova colaborarea internațională în domeniul economic, social, cultural educativ și al sănătății și de a contribui la înfăptuirea drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebiri de rasă, sex, limbă și religie”.
Consacrarea în plan internațional a principiului cooperării derivă și din alte documente internaționale, în special tratate multilaterale care conțin prevederi la cooperarea dintre statele care au participat la încheierea lor.
Astfel, Pactul Ligii Statelor Arabe (1945) în articolul 2, prevăzând ca scop al Ligii stabilirea unei strânse colaborări între statele părți, enumera și domeniile în care urmează să se desfășoare această colaborare: economic, financiar, comunicații, cultural, juridic, social și sanitar.
De asemenea Carta Organizației Statelor Americane din 1948 cuprinde prevederi referitoare la cooperare, Carta Organizației Statelor Africane are în conținutul său prevederi care fac trimitere la necesitatea cooperării între state.
Pe lângă acestea, prevederi referitoare la cooperarea dintre state se întâlnesc în numeroase tratate multilaterale și bilaterale, de prietenie, asistență mutuală și colaborare, în cele referitoare la cooperarea economică, tehnică în domeniul agriculturii, transporturilor și comunicațiilor, la cooperarea culturală, intelectuală, și în domeniul învățământului al sănătății, al asistenței juridice.
Printre numeroasele rezoluții ale Adunării Generale a O.N.U., care se referă la principiul cooperării, rezoluțiile 1236(XII), privind relațiile pașnice și de bună vecinătate dintre state, 1301(XIII) privind măsuri pentru realizarea și promovarea unor relații prietenești și de bună vecinătate dintre state, 1495 (XV), privind cooperarea dintre statele membre, recomandă statelor membre dezvoltarea colaborării internaționale în toate domeniile, ca o cale de asigurare a păcii și progresului omenirii.
În actul final al Conferinței O.N.U. pentru comerț și dezvoltare (Geneva 1964) sunt cuprinse principiile generale și speciale privind relațiile comerciale internaționale, care au scopul să călăuzească desfășurarea cooperării economice în plan internațional în domeniul comerțului internațional.
Față de marele număr de tratate și alte documente internaționale din care reiese obligația satelor de a coopera între ele, este în afară de orice îndoială că dreptul internațional contemporan consacră acestei obligații un caracter juridic. Dacă în trecut, cooperarea statelor constituia un act facultativ, în prezent ea este o datorie a statelor, impusă de procesul de adoptare a dreptului internațional la structurile și cerințele actuale ale relațiilor internaționale.
Aceasta rezultă din articolul 56 din Carta O.N.U., potrivit căruia statele membre se angajează să întreprindă acțiuni în vederea realizării scopurilor colaborării economice și sociale internaționale. Textul instituie o dublă obligație:
a) obligația statelor de a colabora între ele, în scopul atingerii obiectivelor cooperării internaționale;
b) obligația statelor de a colabora cu organizația, pentru a realiza aceleași obiective.
În lumina acestor constatări apare ca prejustificată poziția reprezentanților unora dintre state, în dezbaterile Comitetului Special O.N.U. pentru principiile de drept internațional privind relațiile prietenești și cooperarea dintre state, care au negat existența unei obligații juridice a statelor în vederea colaborării între ele.
Dacă, prin urmare, există, incontestabil, obligația statelor de a colabora între ele, înscrisă și pe lista principiilor ce formează obiectul lucrărilor Comitetului Special O.N.U. pentru relațiile prietenești și cooperarea între state, care este natura acestei obligații?
În lucrările din 1966 ale Comitetului Special O.N.U. pentru principiile dreptului internațional privind relațiile prietenești și cooperarea între state, propunerea unor state exprimă concepția că obligația cooperării ar incumba numai statele membre ale O.N.U., reproducând în esență prevederile Cartei punând accentul pe colaborarea statelor membre cu organizațiile internaționale, și în primul rând cu O.N.U., și cu instituțiile sale specializate.
Caracterul universal al principiului cooperării internaționale se manifestă și în excluderea oricăror discriminări, în stabilirea și dezvoltarea relațiilor de colaborare care trebuie să se desfășoare între toate statele, indiferent de sistemul lor politic și social ori de nivelul de dezvoltare economică sau culturală.
Numai o asemenea colaborare universală, prin relații bilaterale, ca și în cadrul organizațiilor internaționale poate satisface multe din cerințele lumii contemporane. Problemele ei majore, care afectează destinul omenirii, privind căile pentru asigurarea și consolidarea păcii, pentru promovarea progresului economic și social al popoarelor, nu pot fi soluționate fără participarea tuturor statelor fără a se recunoaște dreptul lor de a lua parte la colaborarea internațională.
Această concepție științifică asupra caracterului universal al cooperării și-a găsit expresia în propunerile prezentate și susținute în cadrul lucrărilor Comitetului Special al O.N.U. privind relațiile de prietenie și cooperare dintre state.
Tot astfel, în declarația asupra principiilor colaborării culturale internaționale adoptării de UNESCO la 4 noiembrie 1966, s-a prevăzut printre altele: “Colaborarea culturală constituie un drept și o datorie pentru toate popoarele și pentru toate țările, care trebuie să împărtășească experiența și cunoștințele lor”.
Conchidem astfel că principiul cooperării internaționale, ca principiul fundamental al dreptului internațional contemporan, are un caracter normativ, având în același timp și vocație universală ca sferă de aplicare.
În același sens el oglindește direcțiile de dezvoltare ale lumii contemporane, determinate de forțele păcii și progresului social, de caracteristicile acestei lumi, în sensul amplificării și diversificării a relațiilor internaționale care se stabilesc între state.
Forme și domenii de realizare a cooperării internaționale
Cooperarea politică, economică, socială, culturală dintre state se realizează fie în cadrul unor raporturi convenționale, cu precăderi bilaterale, sau într-un cadru instituțional, prin înființarea unor organizații internaționale, care să servească colaborării în diferite domenii (organizații generale) sau numai într-un anumit domeniu (organizații specializate).
Cercetarea formelor juridice ale cooperării internaționale înseamnă în fond analiza prin această prismă a materiei tratatelor cât și a organizațiilor internaționale.
Limitându-se aici la enunțarea unor aspecte semnificative, subliniem că sporirea numărului organizațiilor internaționale, dezvoltarea tot mai accentuată a cadrului instituțional pentru cooperarea interstatală nu micșorează utilitatea și însemnătatea legăturilor bilaterale.
Importanța cooperării bilaterale este evidențiată și în rezoluția 2129 (XX) a Adunării Generale a O.N.U. : “Acțiuni pe plan regional între statele europene aparținând unor sisteme sociale și politice diferite”.
Pe planul dreptului internațional, cooperarea bilaterală folosește ca forme juridice tratate și acorduri ce prevăd efectuarea schimburilor de valori matrimoniale și spirituale în diferite măsuri cu caracter organizatoric, pe baza principiilor respectării suveranității, egalității în drepturi, avantajului reciproc și neamestecului în treburile interne.
Cooperarea multilaterală și instituționalizată
Locul primordial în cadrul instituțiilor internaționale de cooperare îl ocupă O.N.U. ca instituție de coordonare și promovare a colaborării internaționale în cele mai diverse domenii.
În strânsă legătură cu O.N.U. se dezvoltă instituțiile specializate în diverse domenii ale cooperării internaționale:
Organizația Internațională a Muncii – în domeniul social;
UNESCO – în domeniul cooperării culturale, științifice, învățământului;
Organizația Mondială a Sănătății;
Organizația Meteorologică Mondială;
Agenția Internațională pentru energia atomică;
Organizația interguvernamentală consultativă pentru navigație maritimă ;
Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor;
Uniunea Poștală Universală;
FAO (pentru alimentație și agricultură) ;
Organizația Aviației Civile Internaționale.
Instituțiile specializate folosesc tehnici diverse, în principal elaborarea unor tratate multilaterale ca și întocmirea unor reguli și regulamente, prin rezoluții ale acestor organizații care sunt studiate ca domeniu distinct.
Cooperarea economică
Aspectele relațiilor economice internaționale contemporane au stat în
centrul discuțiilor desfășurate în cadrul Conferinței Organizației Națiunilor unite pentru Comerț și Dezvoltare de la Geneva din 1964.
Limitându-se la evocarea unor tendințe generale, se observă faptul că accentul a fost pus pe limitarea unor recomandări referitoare la principiile care să guverneze relațiile comerciale internaționale.
Diferitele aspecte ale cooperării internaționale care au fost evocate demonstrează repercusiuni importante pe care aceasta le are asupra dezvoltării dreptului internațional contemporan. Proporțiile acestei cooperări, condițiile ei de desfășurare, cu adevărat mondiale, impun, pe lângă folosirea tot mai perfecționată și mai coordonată a tehnicilor juridice existente, și crearea unor tehnici juridice noi. Oricare ar fi instrumentele juridice folosite în scopul realizării principiului cooperării internaționale, rezultatele corespunzătoare intereselor tuturor statelor nu vor putea fi obținute decât prin respectarea principiilor fundamentale ale dreptului internațional contemporan dictate în acest sens.
6. PRINCIPIUL RESPECTĂRII OBLIGAȚIILOR INTERNAȚIONALE
(Pacta sunt servanda)
Respectarea normelor juridice constituie una din condițiile esențiale pentru asigurarea legalității, atât pe planul relațiilor sociale din interiorul statelor, cât și pe planul relațiilor internaționale.
În ceea ce privește dreptul internațional, aplicarea normelor sale înseamnă, în esență. Îndeplinirea cu bună credință de către state a obligațiilor pe care și le-au asumat, și, în primul rând, a celor asumate prin tratate.
Respectarea angajamentelor luate și executarea cu bună-credință a tratatelor încheiate condiționează formularea și dezvoltarea dreptului internațional, ca rezultat al acordului de voință dintre state.
Acest principiu exprimă, pe planul dreptului, regula morală generală care impune respectarea cuvântului dat.
Însemnătatea principiului pacta sunt servanda în asigurarea desfășurării normale a relațiilor internaționale este lesne de înțeles. Obligațiile pe care statele și le asumă prin tratate, și, îndeosebi, în epoca noastră, sunt legate sau privesc direct probleme de interes vital pentru omenire, cum este problema păcii și securității internaționale. Prin Carta O.N.U. statele s-au angajat să renunțe la folosirea forței sau la amenințarea cu forța în relațiile internaționale. Pericolul pe care-l prezintă pentru pacea lumii nerespectarea acestei obligații nu mai are nevoie să fie demonstrat.
Tot astfel, ținând seama că variatele forme de colaborare internațională folosesc ca instrumente juridice tratatele, de executarea acestora cu bună- credință depinde înfăptuirea și progresul colaborării dintre state.
Acestea sunt numai unele aspecte care demonstrează importanța principiului pacta sunt servanda și a implicațiilor sale în dreptul internațional contemporan. Respectarea lui este garanția realizării celorlalte principii fundamentale ale dreptului internațional contemporan.
Principiul respectării obligațiilor internaționale apare astfel ca unul din pilonii ordinii juridice internaționale contemporane.
Caracteristici ale principiului pacta sunt servanda
a) Locul principiului pacta sunt servanda în dreptul internațional
În literatura occidentală se întâlnește frecvent opinia că principiul pacta sunt servanda, în sensul că reprezintă “norma fundamentală” din care decurge validitatea întregului sistem de norme de drept internațional.
Acest punct de vedere a fost dezvoltat pentru prima oară de către D.Anzilotti, care în 191 2 scris: “orice sistem juridic conține norme juridice a căror forță obligatorie decurge dintr-o normă fundamentală la care se raportează direct sau indirect toate regulile acestui sistem”. Norma fundamentală determină deci regulile ce alcătuiesc acest sistem juridic și le aduce la unitate. Ordinea internațională se caracterizează prin faptul că principiul pacta sunt servanda nu se întemeiază, ca în dreptul intern, pe vreo normă superioară, el constituie prin el însuși norma supremă. Astfel norma potrivit căreia “statele trebuie să respecte acordurile încheiate între ele”, este criteriul fundamental care deosebește normele de drept internațional de celelalte norme și le aduse la unitate: toate normele și numai normele care se leagă de acest principiu, ca izvorul necesar și obligatoriu, intră în categoria la care ne referim, el constituind dreptul internațional, adică ordinea juridică a comunității statelor.
Principiul pacta sunt servanda nu are ca scop explicarea faptului respectării normelor dreptului internațional de state. Acest principiu prevede numai că statele au datoria să respecte obligațiile ce decurg din normele dreptului internațional și să le îndeplinească cu bună credință.
În felul acesta, principiul pacta sunt servanda se situează pe același plan cu celelalte principii fundamentale ale dreptului internațional contemporan fără a avea o forță superioară în raport cu acestea, ci servind ca mijloc pentru deplina lor realizare, în sensul dezvoltării relațiilor internaționale.
b) Întinderea și valoarea principiului pacta sunt servanda
Principiul pacta sunt servanda domină întreaga materie a dreptului tratatelor. După cum rezultă și din lucrările Comitetului Special O.N.U. pentru relațiile prietenești și cooperare între state, invocându-se în această privință preambulul Curții Națiunilor Unite, principiul pacta sunt servanda se aplică într-un sens larg și obligațiilor care decurg din cutumă, ca izvor al dreptului internațional.
În ceea ce privește caracterul însuși al principiului pacta sunt servanda, s-a susținut uneori că el constituie un “principiu general de drept” introdus în dreptul internațional pentru că face parte din sistemele de drept ale statelor. Din istoricul său rezultă că acest principiu a fost creat în relațiile internaționale și își găsește o aplicare specifică în cadrul acestor relații. Este încă o dovadă a infirmării concepției potrivit căreia principiile generale de drept la care se referă art. 38 din statutul Curții Internaționale de Justiție, ar fi principii ale sistemelor juridice interne ale statelor.
Așadar, principiul pacta sunt servanda este un principiu fundamental al dreptului internațional, de aplicare generală care s-a format pe cale cutumiară, fiind totodată consacrat în numeroase tratate internaționale.
Respectarea tratatelor internaționale este un principiu fundamental al dreptului internațional contemporan, la fel ca și celelalte principii și caracterul său obligatoriu, nu are nevoie de nici un fel de explicație suplimentară. Într-adevăr principiile fundamentale ale dreptului internațional au valoarea unor norme de conduită pe care statele trebuie să le respecte, întrucât aceste principii fac parte din dreptul internațional.
Care este însă conținutul principiului pacta sunt servanda ?
În formulările date acestui principiu, apare de cele mai multe ori, sublinierea că obligațiile asumate de state trebuie aduse la îndeplinire cu bună credință.
Noțiunea de bună-credință având o aplicare generală în relațiile internaționale, au un conținut juridic și nu numai unul moral. În întâmpinarea obligațiilor internaționale, conceptul de bună-credință se referă la modul sau spiritul în care obligația trebuie adusă la îndeplinire, la gradul de conștiinciozitate și de strictețe cu care promisiunea făcută trebuie respectată. Obligația de a îndeplini un tratat cu bună-credință înseamnă executarea clauzelor sale în litera și spiritul lor, fără subterfugii și cât mai exact cu putință, în raport cu posibilitățile părții contractuale.
Îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor internaționale exclude invocarea unor motive neînsemnate sau folosirea subtilităților de interpretare, pentru a se eluda executarea prevederilor tratatului.
Desigur accepțiunea dată noțiunii de bună credință în unele documente internaționale, ca fiind încrederea reciprocă în cuvântul dat, nu este suficientă pentru a se aprecia dacă un stat își execută cu bună credință obligațiile sale.
Principiul pacta sunt servanda nu-și poate găsi aplicarea decât în cazul când există într-adevăr un tratat internațional care datorită împrejurării de a nu fi fost încheiat în mod liber, cu respectarea principiilor dreptului internațional, este în realitate lipsit de orice forță juridică.
Rezultă așadar că principiul pacta sunt servanda se aplică tratatelor valabil încheiate și care sunt în vigoare, adică nu și-au încetat existența din punct de vedere juridic.
În condițiile lumii contemporane, în prezența complexelor relații internaționale, dintre state, și a consecințelor grave pe care nerespectarea obligațiilor internaționale sau neîndeplinirea cu bună credință le poate avea pentru pacea și securitatea omeniri, principiul pacta sunt servanda este destinat ca alături de celelalte principii fundamentale ale dreptului internațional, să contribuie la desfășurarea normală a vieții internaționale.
Societatea internațională este formată în primul rând din state purtătoare de securitate, care își asumă în mod nemijlocit anume drepturi și obligații în raporturile dintre ele.
În societatea internațională contemporană, statelor li se alătură organizațiilor interguvernamentale și anumite entități nestatale, a căror capacitate de a-și asuma drepturile și obligații internaționale din voința statelor.
Spre deosebire de societatea internă, în cadrul căreia puterea este unică, specific societății internaționale este descentralizarea puterii. Principala caracteristică a societății internaționale constă deci în natura sa poliarhică, în sensul că puterea este repartizată între diferitele state care o compun.
Această caracteristică se explică prin existența din punct de vedere juridic, a suveranității statelor, potrivit căreia, acestea nu se supun în raporturile dintre ele unei autorități superioare.
Statele stabilesc însă în cadrul cooperării dintre ele structuri instituționale în diferite domenii, imprimând elemente de solidaritate în cadrul societății internaționale.
În condițiile actuale societatea internațională s-a lărgit și diversificat incluzând alături de un număr mai mare de stat, extrem de eterogene, alte entități unele formate de state, cum sunt organizațiile interguvernamentale, dar și altele precum popoarele sau mișcările de eliberare națională.
CAPITOLUL IV
PRINCIPII FUNDAMENTALE NOI ALE DREPTULUI INTERNAȚIONAL CARE REGLEMENTEAZĂ RELAȚIILE ÎNTRE STATE
Dreptul internațional ca oricare altă disciplină juridică conține anumite principii generale, formate ca rezultat al abstractizării elementelor fundamentale ale normelor juridice ce intră în componența acestui drept. Principiile au apărut și s-au dezvoltat în cadrul raporturilor dintre state odată cu evoluția și dezvoltarea dreptului internațional, de-a lungul diferitelor epoci istorice, reflectând condițiile și cerințele social economice corespunzătoare acestor epoci.
Atât numărul principiilor, cât și conținutul și sfera lor de aplicare sunt într-o continuă dezvoltare și îmbogățire.
În condițiile epocii contemporane transformările care au loc în plan internațional, afirmarea forțelor păcii și programului social au determinat formarea și dezvoltarea a noi principii cum sunt:
Suveranitatea permanentă asupra bogățiilor naturale;
Principiul bunei vecinătăți;
Principiul dezarmări;
Principiul securității internaționale.
Dezarmarea și securitatea internațională nu ar putea fi considerate principii, ci ele constituie obiective ale societății internaționale, pe care statele se străduiesc să le realizeze prin măsuri și mecanisme care să asigure aducerea lor la îndeplinire.
Principiile dreptului internațional sunt categorii istorice, care au apărut și s-au dezvoltat odată cu evoluția și progresul societății, a statelor, a raporturilor dintre acestea. Ca principii ale dreptului internațional ele au o natură juridică identică cu natura acestui drept, adică sunt expresia acordului de voință al statelor, manifestată prin tratate sau cutumă și ca funcție principală reglementarea raporturilor dintre state.
Având în vedere complexitatea relațiilor între state, domeniile în care aceste relații sunt stabilite prin documentele adoptate în plan internațional s-a încercat reglementarea acestor noi domenii în care se stabilesc relații între state.
Ansamblul normelor juridice care reglementează aceste noi relații internaționale au căpătat valoare de principii având în vedere rolul lor deosebit de important.
Dintre cele mai importante noi principii ale dreptului internațional care și-au consolidat poziția alături de principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan menționăm:
Principiul respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ;
Principii care reglementează exploatarea spațiului cosmic și a spațiului extraatmosferic;
Principiul protejării mediului înconjurător.
Consacrarea principiilor fundamentale ale dreptului internațional se face prin intermediul unor importante documente de drept internațional adoptate de date și cu ajutorul altor instrumente juridice care au intervenit ulterior în plan internațional.
Astfel, Carta O.N.U, unul din cele mai importante tratate ale epocii noastre, proclamă scopurile și definește principiile după care trebuie să se călăuzească statele membre și Organizația în realizarea acțiunilor pe care le întreprind. În afara Cartei O.N.U. a altor tratate și acte constitutive ale unor organizații internaționale, principiile dreptului internațional au fost consacrate în numeroase declarații ale unor importante conferințe internaționale ca și în rezoluții ale Adunării Generale a O .N. U. și ale altor organizații internaționale.
Principiile fundamentale ale dreptului internațional prezintă următoarele caracteristici, care le sporesc valoarea:
Maxima generalitate, în sensul că ele cuprind norme de maximă generalizare și abstractizare;
Universalitatea exprimată în aplicarea lor “conduitei statelor, oriunde s-a afla și s-a exercita aceasta”;
Valoarea lor de “jus cogens”, adică au caracter imperativ, de la ele neputându-se deroga decât pe calea unei norme convenționale care să aibă aceeași valoare de “just cogens”.
Denumite uneori standarde ale conduitei internaționale a statelor,
principiile fundamentale constituie criteriul suprem în aprecierea legalității oricărui act juridic acțiune sau absențiune a statelor în relațiile internaționale. Aplicarea și respectarea principiilor fundamentale privesc în primul rând și în totalitate statele ca subiecte principale ale dreptului internațional.
PRINCIPIUL RESPECTĂRII DREPTURILOR SI LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI
Acest principiu fundamental este relativ noi și capătă valențe deosebite, în special după apariția Declarației Universale a Drepturilor Omului de la 10 decembrie 1948.
Totuși preocupările cu privire la drepturile omului au existat din cele mai vechi timpuri. În Grecia Antică, Pericle (490-429) arăta: “Din punct de vedere al legilor, toți, fără a considera deosebirile private se bucură de egalitate pentru accesul la demnități”.
Mai târziu în Evul Mediu, se pun bazele unui întreg șir de teorii privind protecția omului prin Magna Carta Libertatum (1215), pe care au obținut-o baronii și episcopii englezi de la rege. Tot în Anglia, în 1869, unele drepturi ale omului au fost transpuse în plan juridic în “Bill of rigths” prin care se susținea dreptul la alegeri libere, libertatea cuvântului, dreptul de a fi judecat de un tribunal cu juriu.
În Franța, Montesquieu, ideologul revoluției franceze sau Jean Jaques Rousseau, se evidențiază ca având preocupări în domeniul protejării omului. Acesta din urmă în “Contractul Social”, arată că omul este născut liber, dar pretutindeni este ținut în lanțuri.
Prima consacrare a drepturilor omului într-un document oficial apare în America, la 12 iunie 1776, în “Declarația drepturilor” prin care se vorbea de dreptul la viață și libertate.
Ulterior, în 1945,odată cu semnarea Cartei O.N.U. apar unele semnale de preocupare a societății internaționale în respectarea și garantarea drepturilor omului. Totuși, Carta nu vorbește decât sporadic despre aceste drepturi, deoarece, la vremea aceea, Franța și Anglia erau puteri coloniale, în URSS era un mare imperiu, iar China avea cu totul o altă viziune despre drepturile omului.
Mai târziu, în cadrul O.N.U., organele sale principale au preocupări tot mai pregnante în protecția drepturilor omului, creându-și p serie de organe subsidiare în domeniu. Astfel Adunarea Generală și-a creat 7 Comitete Speciale, Consiliul Economic și Social a creat în 1946 Comisia pentru Drepturile Omului, precum și comitete speciale de expert, iar Secretariatul – Centrul pentru drepturile omului.
Și alte organizații internaționale guvernamentale și neguvernamentale își extind activitatea către garantarea drepturilor omului.
Astfel, instituțiile specializate din sistemul O.N.U.., desfășoară o activitate asiduă. Dintre acestea enumerăm:
Organizația Internațională a Munci – O.I.M.;
Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură – UNESCO
Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură – F.A.O.;
Organizația Mondială a Sănătății – O.M.S.;
Organizația Meteorologică Mondială – O.M.M.;
Organizația Aviației Civile Internaționale – A.I.E.A.
Și organizațiile de pe continentul european, depun o activitate internă în vederea protejării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Consiliul Europei înființat la 5 mai 1949 îți creează două organe subsidiare:
I. Comisia Europeană pentru Drepturile Omului
II. Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Tot în Europa ființează și Organizația pentru Securitate și Cooperare – O.S.C.E. – care a fost instituționalizată în 1975 prin Actul Final de la Helsinki.
În America, în anul 1948 la cea de-a IX-a Conferință paramilitară de la Bogota, s-a adoptat Carta de la Bogota prin care s-a înființat Organizația Statelor Americane – O.S.A. – care-și creează două organe subsidiare:
– Comisia Internațională pentru Drepturile Omului
– Curtea Internațională a Drepturilor Omului
În Africa, în anul 1963, la Addis Abeba, miniștrii de externe din 30 de țări africane au adoptat Carta Organizației Unității Africane, organizație ce își creează la rândul său Comisia Africană pentru Drepturile Omului și Popoarelor. De asemenea, și organizațiile internaționale neguvernamentale, se preocupă din ce în ce mai mult de drepturile omului. Dintre acestea menționăm: Crucea Pașei, Semiluna Pașei , Institutul Internațional pentru Drepturile Omului, Amnesty Internațional.
Activitatea tuturor acestor organisme, organizații internaționale se concretizează în elaborarea de instrumente juridice internaționale. Unele dintre acestea elaborate sub egida O.N.U. sunt: Carta O.N.U., Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internațional din 1966 cu privire la drepturile civile și politice, cele două protocoale adiționale. Alte instrumente juridice sunt: Constituția O.I.M., Carta F.A.O., Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, conversia asupra cetățeniei femeii necăsătorite, Declarația Drepturilor Copilului, Convenția asupra abolirii muncii forțate, Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente , cu cruzime, inumane sau degradante, Convenția referitoare la statutul refugiaților.
În plan european, sub egida Consiliului Europei, la Roma, a fost semnată Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la 4 noiembrie 1950, de către 15 state, intrată în vigoare la 3 septembrie 1953, iar la 18 octombrie 1961, la Torino s-a semnat Carta Socială a Drepturilor Omului.
În America, Convenția Americană privind Drepturile Omului a fost semnată la 22 noiembrie 1969 cu ocazia Conferinței Specializate Internaționale privind drepturile omului, reunită la Sare Vase, în Porto Rico. Această convenție intră în vigoare în 1978.
În Africa – Carta Africană a Drepturilor Omului și Popoarelor a fost adoptată la 21 octombrie 1986. Toate aceste documente cuprind și în mare măsură mecanismele de garantare necesare. Câteva din aceste drepturi și libertăți se regăsesc în aproape toate instrumentele enumerate anterior sunt:
dreptul la viață
egalitatea în fața legii
libertatea de gândire, conștiință și religie
protejarea drepturilor copilului
egalitatea femeii cu bărbatul
dreptul la muncă
dreptul la asociere
drepturi politice(de a alege, de a fi ales)
Statele inserează în legislația lor internă aceste prevederi internaționale, cum de altfel a procedat și România, prevăzându-le în legea fundamentală, Constituția.
Structurile actuale de protecție a drepturilor omului sunt rezultatul unor îndelungate preocupări și cooperări între state care au conturat noi modalități de abordare, noi strategii.
2. PRINCIPII CE REGLEMENTEAZĂ EXPLOATAREA SPAȚIULUI EXTRAATMOSFERIC ȘI A SPAȚIULUI COSMIC
Anul 1957, socotit ca un an de referință al începutului explorării spațiului cosmic, prin lansarea primului satelit la 4 octombrie, a marcat necesitatea elaborării unor principii și norme juridice pentru a reglementa regimul juridic al spațiului cosmic și al activităților care sunt desfășurate în spațiul cosmic.
Încă de la începutul erei noastre spațiale s-a ajuns la concluzia că, statele nu pot dispune de o libertate de acțiune sau neîngrădită în spațiul cosmic și că acesta nu poate fi supus suveranității naționale. Activitatea statelor trebuie supusă unor principii și norme juridice de drept internațional și libertăți de utilizare în scopuri pașnice cu participarea tuturor statelor pe bază de egalitate în drepturi și în interesul întregii omeniri.
În anul 1958 Adunarea Generală a ONU, creează un comitet special ad-hoc pentru utilizarea pașnică a spațiului extraatmosferic, care în 1959 devine permanent, iar în 1962 acest comitet creează două subcomitete – juridic și tehnico-științific.
Din 1958, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat prima rezoluție intitulată: “Problema utilizării spațiului extraatmosferic în scopuri pașnice”, până în 1963, o serie de alte rezoluții ale Adunării Generale a O.N.U. au condus la cristalizarea unor reguli și principii în materie. Astfel în 1963 Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat rezoluția nr. 1962 privind “principiile juridice care guvernează activitatea statelor în exploatarea și utilizarea spațiului extraatmosferic”, ale cărei principii, și prevederi au constituit nucleul de bază al tratatului spațial din 1957.
Apare astfel și se consolidează dreptul spațial al cărui obiect de reglementare îl constituie determinarea unui anumit regim juridic pentru spațiul extraatmosferic, inclusiv pentru lună și celelalte corpuri cerești, activitățile acestora în ceea ce privește explorarea și utilizarea spațiului extraatmosferic, consecințele juridice ale acestei utilizări ale spațiului extraatmosferic de state.
După adoptarea tratatului spațial (1967) care constituie cadrul juridic general, au urmat o serie de alte tratate ce constituie principalele izvoare ale dreptului internațional spațial.
Aceste izvoare formale sunt:
– Tratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor în exploatarea și folosirea spațiului extraatmosferic inclusiv luna și celelalte corpuri cerești, din 27 ianuarie 1967;
– Acordul cu privire la salvarea astronauților, reîntoarcerea astronauților, restituirea obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic, din 22 aprilie 1968;
– Convenția asupra răspunderii internaționale pentru daunele cauzate de obiectele lansate în spațiul extraatmosferic, 27 martie 1972;
– Convenția privind înmatricularea obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic, 14 februarie 1975;
– Acordul asupra activității statelor pe Lună și celelalte corpuri cerești, 18 decembrie 1979.
În baza prevederilor instrumentelor juridice menționate, a altor documente internaționale, dreptul spațial poate fi definit ca un ansamblu de norme, principii juridice, create de către state, pe baza acordului lor de voință, în vederea reglementării relațiilor dintre ele (ca și dintre organizațiile internaționale) care iau naștere ca urmare a exploatării și folosirii spațiului extraatmosferic și a corpurilor cerești, în scopuri exclusiv pașnice și în interesul întregii omeniri.
Ceea ce este foarte clar, însă, este faptul că acest spațiu, care este situat dincolo de jurisdicția națională a statelor nu poate fi supus suveranității naționale a nici unuia dintre state și că spațiul extraatmosferic trebuie să servească intereselor tuturor statelor. Linia de demarație între cele două medii – aerian și spațial – trebuie stabilită în așa fel încât să asigure suveranitatea și interesele naționale ale statelor, cât și desfășurarea activităților de exploatare dar și a activităților de utilizare a spațiului extraatmosferic.
2.1. Principii generale ce reglementează activitatea spațială
2.1.1. Principiul folosirii spațiului extraatmosferic în scopuri pașnice
Acest principiu a fost consacrat în art.III al Tratatului Spațial, unde se prevede că “părțile la tratat vor desfășura activitățile de explorare și folosire a spațiului extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești în conformitate cu dreptul internațional, inclusiv Carta O.N.U., în interesul păcii al securității internaționale și al promovării cooperării și înțelegerii internaționale”.
Statele părți își asumă obligația de a nu pune pe o orbită circumterestră nici un obiect purtător de arme nucleare sau orice alt tip de arme de distrugere în masă și de a nu instala astfel de arme pe corpurile cerești. Totodată pe corpurile cerești se interzic cu desăvârșire amenajarea de baze și instalații militare, precum și executarea de norme militare.
Din aceste considerente, putem concluziona că atât spațiul extraatmosferic, cât și corpurile cerești sunt supuse unui regim de denuclearizare și demilitarizare totală.
2.1.2. Principiul utilizării spațiului extraatmosferic în interesul întregii omeniri
Explorarea, utilizarea și cercetarea științifică a spațiului și a corpurilor cerești sunt libere pentru toate statele lumii în condiții de egalitate și aceste activități trebuie efectuate spre binele și în interesul tuturor statelor, spațiul extraatmosferic fiind considerat ca avantajul întregii omeniri.
Luna și celelalte corpuri cerești sunt proclamate în articolul 11 din Acordul ce guvernează activitățile statelor pe Lună și celelalte corpuri cerești, ca patrimoniu comun al omenirii care, în momentul când exploatarea va fi posibilă, vor fi supuse unui regim internațional.
2.1.3 .Principiul liberei explorări și utilizări a spațiului extraatmosferic de către toate statele în condiții de egalitate
Acest principiu rezidă, în esență, în accesul egal, indiferent de gradul de dezvoltare economică, științifică, mărime, sau poziție geografică al tuturor statelor la activitățile spațiale.
În acest scop statele pot să aselenizeze vehiculele lor pe Lună și pe celelalte corpuri cerești și să le lanseze de aici pe o orbită circumterestră. Ele pot de asemenea să plaseze personalul lor precum și vehicule, material, instalații și echipamente spațiale în orice punct ale suprafeței sau sub suprafața Lunii și a celorlalte corpuri cerești sau în spațiul circumlunar.
2.1.4. Principiul neaproprierii naționale a vreunei părți din spațiul extraatmosferic
După cum prevede articolul II din Tratatul Spațial, spațiul extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești nu pot face obiect de apropiere națională prin proclamarea suveranității asupra acestora, nici prin folosire sau ocupație și nici prin mijloace de către un stat sau un grup de state.
Suprafața și subsolul corpurilor cerești nu pot face obiectul promovării suveranității și nu pot deveni proprietatea statelor, a organizațiilor internaționale guvernamentale sau neguvernamentale, a organizațiilor naționale sau a persoanelor fizice.
Instalarea pe suprafața corpurilor cerești a unor stații, instalații sau echipamente speciale nu creează dreptul de proprietate asupra vreunei părți de pe suprafața sau subsolul corpurilor cerești.
2.1.5. Principiul cooperării internaționale și al asistenței reciproce în spațiul extraatmosferic
Articolele IX-XII din Tratat prevăd că statele sunt obligate să se călăuzească după principiul cooperării și asistenței reciproce ținând seama, în același timp, de interesele corespunzătoare ale celorlalte state.
Statele trebuie să încurajeze cooperarea în domeniul cercetărilor științifice în spațiu, pe cale bilaterală și multilaterală.
2.2. Principii speciale ce reglementează activitatea spațială
2.2.1 .Jurisdicția și controlul asupra personalului și obiectelor spațiale
Jurisdicția și controlul aparțin statului (autorității) de lansare în al cărui registru este înmatriculat obiectul spațial, cât timp acesta se află în spațiu, pe corpurile cerești sau când revin pe pământ. Dacă lansarea a fost efectuată în comun de două sau mai multe state, jurisdicția și controlul revin fie statului de înmatriculare, fie aceluia dintre care a fost desemnat prin acord.
2.2.2. Răspunderea internațională pentru daune cauzate de obiecte lansate în spațiu
În acest sens, tratatul spațial prevede, în articolul VII, că statele sunt responsabile pe lan internațional pentru daune cauzate unui alt stat sau persoanelor fizice sau juridice, de obiecte spațiale lansate de ele sau de părțile lor componente, indiferent dacă aceste daune se produc pe pământ, în aer sau în spațiul cosmic.
Convenția din 1972 prevede noțiunea de răspundere obiectivă absolută a statului de lansare pentru daunele cauzate, de obiectul său spațial la sol sau aeronavelor în zbor. De asemenea convenția introduce și noțiunea de răspundere bazată pe culpă pentru daunele cauzate în orice alt loc decât la sol unui obiect spațial al unui stat de lansare sau persoanelor ori bunurilor aflate la bordul unui obiect spațial de către un obiect spațial al unui alt stat de lansare.
2.2.3 .Statutul juridic al astronauților
Conform articolului V din Tratatul Spațial, astronauții trebuie considerați ca trimiși ai omenirii în spațiul cosmic, iar statele sunt obligate să le acorde toată asistența posibilă în caz de accident, pericol sau aterizare forțată pe teritoriul altui stat sau de amerizare în marea liberă. În acest caz, reîntoarcerea astronauților către statul lor va fi efectuată de îndată și în deplină siguranță. De asemenea astronauții ce se găsesc în exercițiul activității lor în spațiul cosmic, sau pe corpurile cerești vor acorda asistența necesară astronauților altor state.
2.2.4 .Înmatricularea obiectelor lansate în spațiul cosmic
Este necesară înmatricularea acestor obiecte pentru rațiuni de securitate și reglementare a traficului, soluționarea problemelor, daunelor cauzate de acestea unui alt stat sau organizații internaționale, evitarea în oarecare măsură a cursei înarmărilor, informarea celorlalte state cu privire la existența unor sateliți folosiți pentru teledetecție transmisiuni de televiziune, de date meteorologice, pentru servicii de salvare pe mare, și pentru alte asemenea activități.
În conformitate cu Convenția din 1975 privind înmatricularea, statul de lansare are obligația de a înregistra într-un registru național special orice obiect spațial și obligația de a comunica secretariatului General al O.N.U. informațiile necesare pentru identificarea acestuia și în general a activităților pe care le desfășoară.
2.2.5. Principiile privind teledetecția prin sateliți
Teledetecția (remote sensing) este o metodă prin care se poate determina natura și starea resurselor naturale, elementelor naturale ale mediului înconjurător al pământului prin observații și măsurători făcute de pe obiectele spațiale.
Comitetul Special al O.N.U. pentru utilizarea pașnică a spațiului extraatmosferic (COPOUS), a creat în 1971 un grup de lucru special și abia în 1986 Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat un număr de 15 principii privind teledetecția prin obiecte spațiale (Rezoluția 42/65).
Cea mai importantă problemă în acest context este cea a rolului suveranității. Teledetecția se efectuează prin sateliții unui stat cu o tehnologie avansată asupra teritoriilor altor state care nu au posibilități să o efectueze și constă în stabilirea bogățiilor subsolului acelor state.
Principiul XII a căutat să asigure o conciliere între drepturile suverane ale statului care efectuează teledetecția și cele ale statului al cărui teritoriu este supus acestei activități. Acest principiu recunoaște dreptul statului ce efectuează teledetecția de a culege informațiile respective și acordă statului pe teritoriul căruia s-a efectuat teledetecția accesul la informațiile obținute, afirmând dreptul suveran al acelui stat asupra acestor informații.
Se prevede astfel că statul supus teledetecției va avea acces la informația analizată privind teritoriul sub jurisdicția sa, informație aflată în posesia oricărui stat care participă la activități ale teledetecției, în condiții egale, luând în considerare nevoile și interesele țărilor în curs de dezvoltare.
3. PRINCIPIUL PROTEJĂRII MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR
Protecția mediului înconjurător se realizează pentru factorii de mediu care se află cum suveranitatea ori jurisdicția națională (atmosferă, apă, solul, fauna) cu precădere în baza legii interne, iar pentru factorii de mediu situația în afara jurisdicției naționale, protecția are lor în conformitate cu tratatele internaționale în vigoare, în cadrul cooperării dintre state.
Totuși, faptul că poluarea nu cunoaște granițe, iar că anumiți factori de mediu, cum sunt apele (mai ales cele ce străbat teritoriul a două sau mai multe state), ori pădurile din zona de frontieră, fauna sălbatică, marea teritorială, face ca, pe lângă legea internă în astfel de situații, tratatele internaționale sau diferitele măsuri și acțiuni de cooperare între state să le revină un rol important în acest domeniu.
În afară de aceasta, trebuie subliniat și faptul că în anumite cazuri cooperarea statelor este reclamată de configurarea specifică a domeniului supus protecției, avem în vedere aici, reducerea stratului de ozon, schimbări ale climei, ploile acide, ceea ce constituie probleme globale ale mediului.
Accentuarea necesității de cooperare a statelor este determinată și în înmulțirea și diversificarea tipurilor de poluare, a surselor poluante, și mai ales a gradului deosebit de periculos al unor poluanți, fie că este vorba de poluarea cu substanțe chimice periculoase, cu discuri și reziduuri toxice, cu agenți patogeni ori de poluare radioactivă, care agresează în mod grav mediul înconjurător afectând în mai mare sau mai mică măsură întreaga lume.
Toate statele întăresc convingerea conform căreia mediul constituie patrimoniul comun al omenirii, față de care toate state au nu numai drepturi, dar mai ales obligații de natură a asigura în condiții normale de existență – și dezvoltare – sub aspectul cantității și calității resurselor naturale al biodiversității, atât pentru generațiile prezente cât și pentru generațiile viitoare.
În plan internațional, necesitatea cooperării statelor a unor acțiuni concertate pentru protecția mediului, inclusiv a dezvoltării internaționale, în acest domeniu a fost subliniată, în special de lucrările și documentele Conferinței O.N.U. asupra mediului uman care a avut lor, în 1972, la Stocholm (la care a participat și România) conferință care a constituit și un prim semnal de alarmă în politica internațională în ceea ce privește protecția mediului și dezvoltarea sa.
Conferința O.N.U., privind mediul înconjurător și dezvoltarea sa (U.N.C.E.D.), care a avut loc în iunie 1992 la Rio de Janeiro (Brazilia) se înscrie ca un eveniment major în cadrul preocupărilor multiple menite a asigura o dezvoltare armonioasă, în plan economico-social, în conformitate cu cerințele de mediu.
La această conferință, la care dialogul tradițional Nord-sud a fost întocmit cu trei categorii de țări: statele industrializate, țările în curs de dezvoltare și țările aflate în perioada de tranziție către economia de piață, au fost prezenți o serie de șefi de state de guverne, miniștrii din domeniul mediului din aceste 160 de state și reprezentanți ai unui mare număr de organizații internaționale guvernamentale și neguvernamentale.
Conferința a constituit un prilej de discuții ample, încheindu-se cu adoptarea unor documente importante pentru dezvoltarea și precizarea cadrului normativ al raporturilor dintre state în acest domeniu.
Documentele adoptate se pot împărți în două mari categorii:
Instrumente juridice: Convenția asupra diversității biologice și Convenția asupra schimbărilor climatice;
Documente programatice: Declarația de la Rio asupra mediului și dezvoltării, Principiile cu privire la fondul forestier, Agenda 21.
Dezvoltarea procesului normativ internațional în vederea creării unui cadru juridic adecvat problemelor de cooperare a statelor în domeniul protecției mediului. Nu mai puțin, însă, efectele periculoase transfrontiere, ca și amenințarea globală crescândă au dus la adoptarea unor reglementări și convenții precum și la crearea unor organisme internaționale în materie cum sunt:
– Programul Națiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (P.N.U.E.);
– Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.).
La nivel regional preocupările intense ale comunităților europene pentru protecția mediului, inclusiv amendarea în 1987 a tratatului de la Roma, pentru a introduce în problematica protecției și mai ales măsurile de armonizare a legislației și standardelor de mediu în cadrul comunității au dus la crearea Agenției pentru Protecția Mediului a Comunităților, cu sediul la Copenhaga.
În carul unor evoluții și tendințe crescânde, mediul înconjurător văzut ca un tot a devenit un concept de drept internațional. Declarația de la Stocholm (1972) precum și cea de la Rio, recunoscând dreptul suveran al statelor de a exploata propriilor resurse, conform politicilor lor de mediu, proclamă totodată răspunderea tuturor statelor de a asigura faptul că activitățile desfășurate pe teritoriul lor, sub jurisdicția sau controlul lor nu vor produce daune mediului altor state sau zonelor de dincolo de jurisdicția națională.
Declarația de la Rio insistând asupra cerințelor unei dezvoltări durabile alături de configurarea și dezvoltarea unor principii deja recunoscute (dreptul omului la un mediu sănătos, dreptul statelor de a exploata propriile resurse, principiul prevenirii, răspunderea și compensarea), conține o serie de principii noi cum sunt cele privind participarea publicului, principiul poluatorul plătește, principiul precauțiunii, ca și instrumentele economice, studiile de impact asupra mediului, soluționarea pașnică a diferendelor în domeniul mediului.
De asemenea “Agenda 21” are conținut vast referindu-se la o gamă largă și diversificată de probleme din variate domenii ale mediului, grupate în patru părți acestea privesc:
– dimensiunea socio-economică (habitatul), sănătatea, demografia;
– conservarea și administrarea resurselor (aer, apă, păduri, produse chimice, deșeuri);
– întărirea rolului organizațiilor neguvernamentale și altor grupuri sociale: sindicatele, tineretul, femeile;
– mijloacele de implementare.
De asemenea statele sunt chemate să dezvolte în continuare dreptul internațional privind răspunderea și compensarea victimelor poluării și a altor daune aduse mediului, produse de activitățile desfășurate sub jurisdicția sau controlul lor, unor zone situate dincolo de jurisdicția națională. Astfel că, atât principiul prevenirii cât și conceptul general de “daună adusă mediului” au intrat – ultimul fără a fi definit – sub incidența dreptului internațional al mediului înconjurător, iar, mediul a devenit o valoare supremă pentru dreptul internațional al mediului, protejată de normele dreptului internațional.
Anumite concepte și principii au apărut în jurisprudența internațională și în doctrină cu peste trei decenii, înaintea Declarației din 1972. Acestea se refereau însă la un factor sau altul, dar nu ca parte componentă a mediului, ci a teritoriului de stat, așa cum, de altfel poluarea a început să fie combătută în cadrul unor tratate, încă din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar nu se urmărea o combatere a poluării per all, ci numai în măsura în care apa poluată devenea nocivă pentru viața piscicolă.
Așadar, în doctrina și jurisprudența internațională, astfel de concepte și principii au fost invocate ca temei pentru obligația statului de a preveni reduce sau evita daunele transfrontiere.
Având în vedere importanța și actualitatea problemei generale a activităților licite ale unui stat care pot însă provoca daune transfrontiere, Comisia de Drept Internațional a început din 1948 lucrările de codificare în materie. Lucrările Comisiei s-au concretizat în proiectul de articole privind “Răspunderea Internațională pentru consecințe prejudiciabile” decurgând din activități care nu sunt interzise de dreptul internațional, proiect care în 1990 cuprindea 36 de articole.
Proiectul comisiei conține prevederi referitoare la activități care desfășurate pe teritoriul sub jurisdicția sau controlul unui stat, sunt de natură a cauza sau a crea un risc apreciabil de producere a unor daune transfrontiere, pe întreg proces al desfășurării lor normale, la datoria statelor de a lua măsurile necesare pentru a preveni sau reduce un astfel de risc de a repara sau compensa daunele provocate.
Cu toate aceste evoluții înregistrate în jurisprudența internațională, în programele de acțiuni ale Comunităților europene, în planul doctrinei, inclusiv al lucrărilor comisiei de Drept Internațional, până în prezent dreptul internațional nu conține un principiu convențional în materie. Un asemenea principiu ar trebui să exprime obligația statului de a asigura că activitatea desfășurată pe teritoriul său ori în zone aflate în mod legal sub jurisdicția sau controlul statului nu vor produce daune mediului înconjurător al altor state sau unor zone situate dincolo de jurisdicția națională. Această obligație este considerată ca fiind una fundamentală ce revine statelor ca subiecte ale dreptului internațional al mediului, obligație a cărei consolidare constituie baza securității ecologiei, a valorilor create de omenire, și a ordinii naturale.
Putem spune așadar cum s-a arătat în literatura de specialitate că în accepția sa riguroasă, mediul înconjurător circumscrie ansamblul factorilor ecologici (ambianța) în conjunctura cărora activitatea umană a provocat modificări profunde, de cele mai multe ori ireversibile. Spre deosebire de acest mediu “antopizat”, care reprezintă complexul ecologic al activității umane, ideea de natură, arată autorii citați, sugerează existența unei arii ecologice în cadrul căreia activitatea umană încă nu a perturbat circuitele informaționale și energetice ale ecosistemelor originale.
Această definiție are profunde semnificații metodologice și decizionale, reflectate, în parte în reglementările legislațiilor ecologice.
În literatura juridică de specialitate și în reglementările existente în diferite state, precum și în unele documente ale organizațiilor internaționale se utilizează în același timp cu noțiunea de “mediu înconjurător”, expresiile “mediu biologic, mediu ambiant” sau chiar “mediu uman”, ca variante ale acestuia, reflectând legăturile complexe dintre statutul social al omului și factorii politici economici și culturali existenți în fiecare stat, avându-și în vedere dimensiunea acestei probleme în plan internațional.
C O N C L U Z I I
Dezvoltarea rapidă a dreptului internațional, creșterea exponențială a regulilor ce formează ansamblul său normativ, generează probleme deosebit de complexe pentru cercetarea științifică, legate de căutarea celor mai potrivite tipuri de explicare teoretică a fenomenului normativ, cât și de metoda cea mai adecvată pentru investigație în acest domeniu. Nivelul teoretic implică și o dimensiune episteneologică, de problematizare a cunoașterii științifice în dreptul internațional, în special în ceea ce privește rolul și funcțiile sale sociale, izvoarele și fundamentul său, ca și limitele sale ca instrument de acțiune socială.
O dificultate majoră în examinarea acestor aspecte în cadrul științei dreptului internațional, prin comparație cu științele naturii, este legată de însuși obiectul cunoașterii: dreptul internațional ca obiect de cunoaștere științifică nu are o determinare obiectivă, precum fenomenele fizice, chimice, ci are una obiectiv-subiectivă, în sensul că el este o creație umană, realizată într-un context socio-cultural. De aici decurge una din preocupările cercetătorilor în domeniul dreptului internațional, cea legată de fundamentul său.
În știința contemporană a dreptului internațional se poate observa o anumită “pozitivare” a abordărilor, poate și datorită faptului că nivelul normativ (dreptul internațional pozitiv) a devenit tot mai bogat, astfel încât cerințele științifice s-au orientat în tot mai mare măsură spre “exegeza” taxelor, lăsând, oarecum, pe planul al doilea studiile de metateorie, legate de fundamentul teoretic general. Din acest motiv, se evidențiază un decalaj crescând între nivelul abstractizării maxime din știința dreptului internațional și cel al altor științe sociale (sociologie, politologie), acestea din urmă nebeneficiind de un ansamblu normativ atât de amplu și ce sistematizat, precum cel ce formează obiectul științei dreptului internațional, fiind însă, de aceea “obligate” să-și dezvolte mai rapid abordările teoretice.
În aria dreptului internațional, confruntările există mai ales la nivelul interpretărilor și al explicărilor unor instituții juridice, eventual prin prisma unor implicații politice. Pozițiile teoretice fundamentale sunt mai puțin numeroase, fiind, în continuare legate de școli ale gândirii filosofice și sociologice (pozitivism, drept natural). Se poate observa chiar că, în dezbaterile de drept internațional actuale, aceste permise ale abordărilor concrete, și-au pierdut din relevanță soluțiile fiind legate, de cele mai multe ori, de considerente extrateoretice.
Dat fiind eterogenitatea membrilor comunității internaționale, nu poate exista un consens general al subiectelor de drept internațional asupra tuturor dimensiunilor și configurației unei table de valori unice la scară mondială. Trebuie menționat că acest proces este realizat de popoare și este numai consacrat de către state. Se poate spune că există un concurs în legătură cu recunoașterea unora dintre valorile fundamentale ale dreptului internațional, ca esențiale pentru viabilitatea sistemului internațional însuși, cum ar fi: suveranitatea, pacea, securitatea, dezvoltarea.
În perioada mai recentă, dar mai ales după cel de-al doilea război mondial, o serie de alți factori, între care opinia publică, mișcările pentru pace, împotriva războiului, organizațiile neguvernamentale internaționale, corporațiile internaționale acționează și exercită o anumită influență în viața internațională.
Aceste unități au rol deosebit de important, ele acționând asupra acestui drept și în sfera relațiilor internaționale, mai mult indirect, influențând – fără a determina conținutul acestora.
Statul, ca unitate suverană, joacă un rol hotărâtor în dezvoltarea și orientarea relațiilor internaționale. De altfel dreptul internațional este creat pe baza acordului de voință al statelor – exprimat prin tratat, cutumă și alte izvoare de drept – și are ca scop reglementarea raporturilor dintre state. Deci statele nu sunt numai creatoarele dreptului internațional, ci și destinatoarele normelor sale, angajându-se ca prin conduita lor, să respecte și să aplice aceste norme. Rolul organizațiilor internaționale, al națiunilor, cele care luptă pentru eliberarea în viața internațională, ca și procesul creării dreptului internațional, este mai redus exercitându-se, de regulă, în raport cu specificul acestora.
De aici rezultă o altă caracteristică a societății internaționale și anume organizarea și funcționarea ei, în așa fel încât statul să ocupe locul principal în raport cu toate celelalte unități ce o compun la un moment dat.
De asemenea, chiar dacă raporturile dintre state în cadrul societății internaționale prezintă aspecte de inegalitate, nu poate fi vorba de relații de subordonare ca în cadrul organizării interne a statelor între diferitele lor organe.
Este vorba de o situație de fapt politică, care se cere înlăturată, prin aplicarea strictă a principiului fundamental al egalității suverane între state indiferent de mărime sau putere.
Dar repartizarea puterii, atribuirea suveranității entităților statele nu reprezintă totuși singurele aspecte ale structurii societății internaționale. Aceasta nu este lipsită de elemente de organizare.
Dispersarea puterii între state lasă loc, într-adevăr, unei anumite solidarități. Se pot crea astfel grupuri de state legate pe similitudini politice sau istorice, ca în cazul comunității Economice Europene.
Crearea O.N.U. și a altor numeroase organizații internaționale în sistemul acestuia, a instituțiilor specializate, marchează o etapă esențială în structurarea societății internaționale.
Ca urmare, aceste caracteristici ale societății internaționale au, firesc și un impact asupra dreptului internațional care este, pe de o parte, un drept relațional, tributar raporturilor juridice între state stabilite în mod direct și pe de altă parte, un drept instituțional rezultând din rolul organizațiilor internaționale care joacă un rol deosebit de important în planul dreptului internațional.
În ce măsură poate dreptul internațional “să țină pasul” cu evoluția rapidă a relațiilor internaționale, cum va evolua ordinea normativă internațională în următoarele decenii, care sunt modalitățile de conectare și armonizare între politica externă a statelor și ansamblul normelor juridice care alcătuiesc dreptul internațional contemporan, sunt numai câteva probleme care trebuie să reflecteze specialiștii în problemele internaționale.
Dreptul internațional și relațiile internaționale nu sunt și nu pot fi tratate ca fiind două sisteme distincte care au caracter autist; ele comunică și se influențează reciproc. Desigur determinant este faptul că nivelul structural, cel al relațiilor internaționale, are un rol important, dreptul internațional – ca ansamblu normativ, fiind un nivel suprastructural, care reflectă modificările petrecute în planul relațiilor între state.
El nu are un caracter strict pasiv “de fotografiere” a ceea ce are loc în mediul internațional. Se accentuează tot mai mult rolul său de instrument, de factor al schimbării pentru relațiile internaționale.
În acest sens trebuie subliniat caracterul dinamic al dreptului internațional contemporan și implicit a evoluției relațiilor internaționale, prin promovarea unor noi principii fundamentale ale dreptului internațional contemporan, care călăuzesc desfășurarea normală a ansamblului relațiilor stabilite în plan internațional.
BIBLIOGRAFIE
GRIGORE GEAMĂNU
– Principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1967;
– Drept internațional public, Ed.Didactică și Pedagogică, București, 198l;
CONSTANTIN ADRONOTICI
– Drept internațional, public, Ed. Graphix, Iași, 1993;
N. ECOBESCU, V. DUCULESCU
– Drept internațional public, Ed. Hyperion, București, 1993;
DIACONU ION
– Curs de drept internațional public, Casa de Editură și Presă, „Șansa”, S.R.L., București, 1993
DUMITRA POPESCU, ADRIAN NĂSTASE
– Drept internațional public, Ed. „Șansa”, București, 1997;
FLORIAN COMAN
– Drept internațional public, Ed. Sylvi, București, 1999;
V.CRETU
– Drept internațional public, Ed. Fundației „România de Mâine”, București, 1999;
DUMITRA POPESCU, ADRIAN NĂSTASE
– Sistemul principiilor dreptului internațional.
NICIU MARȚIAN I.
– Drept internațional public, Ed. Servosat, Arad, 1999.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Principiile Fundamentale ALE Dreptului Internațional Public (ID: 102469)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.