Principiile Dreptului Procesual Civil

Principiile dreptului procesual civil

INTRODUCERE

Odată cu adoptarea Noului Cod de Procedură Civilă, principiile dreptului procesual civil au cunoscut o noua etapa de dezvoltare, întrucât au fost adoptate și principii ce nu erau prevăzute de vechea reglementare, noua reglementare menținând unele dintre acele principii.

Noul Cod de Procedură Civilă alocă, pentru prima dată, un capitol numai principiilor fundamentale ale dreptului procesual civil, acestea fiind prevăzute în capitolul II, în articolele 5-23, iar unele dintre principii mai sunt reglementate și de Constituția României, de Declarația Universală a Drepturilor Omului, de Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice ,precum și în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, iar altele se mai găsesc și în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Principiile sunt reguli de bază esențiale care guvernează întreaga activitate judiciară și determină structura procesului civil. Astfel că principiile sunt importante nu numai în cadrul dreptul procesual civil, ci și în cadrul altor ramuri de drept cum ar fi dreptul civil, dreptul muncii, dreptu penal, dreptul procesual penal etc.

După cum știm dreptul procesual civil este guvernat de principii fundamentale care definesc procesul civil, ce este reprezentat de un litigiu ce există între două sau mai multe persoane cu interese contrare, și în temeiul cărora se stabilește raporturi între părți, precum și între părți și instanță.

Unele principii sunt de mare ajutor în activitatea instanțelor, acolo unde legea nu prevede, este neclară sau incompletă, adică mai concret acolo unde legea tace. Așadar principiile generale ale dreptului, precum buna-credință, legalitatea, dreptul la apărare, dreptul de acces la justiție etc., vor putea contribui la soluționarea unei pricini, dacă nu există o dispoziție expresă și clară a legii, pentru că atunci s-ar aplica legea fiind obligatorie și prioritară.

În practica instanțele judecătorești s-a permis aplicarea și interpretarea principiilor pentru a se asigura o mai bună înfăptuire a justiției, asigurând ambelor părți posibilitatea de a se folosi de acestea. Astfel în cazul în care a fost încălcat unul dintre principiile dreptului procesual civi in cadrul unui proces de una dintre părți, cealaltă putând să invoce acest lucru în favoarea sa.

Principiile dreptului procesual civil dobândesc caracter general și obligatoriu, fixând întreaga reglementare a normelor procedurale civile, datorită faptului că în lipsa lor ar pusă sub semnul îndoielii realizarea scopului procesului civil. Caracterul general este recunoscut tuturor principiilor dreptului procesual civil chiar dacă unele principii se manifestă numai în anumite faze ale procesului, ca, de exemplu, oralitatea și contradictorialitatea, specifice etapei dezbaterilor, ele neputând fi analizate în mod separat.

Fiecare ramură a dreptului este guvernată de anumite principii care se aplică mai multor ramuri de drept și alte principii care se aplică numai unei anumite ramuri a dreptului , la fel și in cadrului dreptul procesual civil, existând un principiu specific, principiul disponibilității.

Consider că nu am putea spune despre o ramură a dreptului că o cunoaștem, dacă nu-i cunoaștem și nu-i înțelegem principiile care o guvernează. Așadar pentru a putea să înțelegem dreptului procesual civil, trebuie să-i înțelegem principiile care își găsesc aplicabilitate în cadrul acestei ramuri a dreptului. mmmm

În scopul înțelegerii importanței principiilor dreptului procesual civil, lucrarea de făță face o scurtă prezentare a acestora, bazându-se pe diferite lucrări de specialitate ale diferiților autori care au tratat aceasta temă. Astfel, dezbătută din mai multe perspective, această temă se dovedește a avea o importanță deosebită.

Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil pot fi reunite și prezentate, în concordanță cu sfera de aplicare în organizarea și desfășurarea activității judiciare, unele ca principii care stau la baza organizării și fucționării instanțelor judecătorești, deoarece acestea sunt prevăzute în Legea privind organizarea judiciară, altele ca principii care evidențează modul de desfășurare a activității judiciare, etc.

Această lucrarea intitulată ‘’ Principiile dreptului procesual civil ,, își propune o analiză mai aprofundată a acestor principii, dorind să scoată în evidență importanța acetora. Lucrarea este structurată în cinci capitole.

Primul capitol este destinat noțiunilor generale ale principiilor dreptului procesul civil . Într-o primă parte a acestui capitol, în secțiunea întâi este prezentată noțiunea de principiu iar, tot în cadrul acestei secțiuni este abordată și importanța principiilor dreptului procesual civil. Astfel după cum o să observăm principiile dreptului procesual civil au un rol și o importanță deosebită, ele contribuie la înțelegera și interpretarea corectă normelor de procedură, precum și la orientarea activități de elaborare a legislației în materia procedurii civile , care este aplicabilă procesului civil. A doua secțiune a acestui capitol este intitulată ,, Raportul dintre principiile dreptului procesual civil și drepturile fundamentale ale părților ,, pentru că după cum vom vedea este foarte important, deoarece deși au un continut asemănător și urmăresc un scop comun nu sunt sinonime. În cadrul celei de-a treia secțiune am dorit să prezint anumite aspecte ce sunt importante de știut, consider eu, în ceea ce privește principiile, fiind intitulat ,,Sistemul principiilor dreptului procesual civil. Precizări privind tratarea pricipiilor,,

Al doilea capitol este destinat exclusiv analizei principiilor dreptului procesual civil prevăzute în Noul Cod de Procedură Civilă, în cadrul căruia am dorit să fac o prezentare mai aprofundată a fiecărui principiu în parte .Prin urmare în acest capitol se face vorbire de principiul îndatoriri privind primirea și soluționarea cererilor, principiul dreptului la un proces echitabil, în termen optim și previzibil, principiul legalității, principiul egalității, principiul disponibilității întitulat în Noul Cod de Procedură Civilă sub denumirea de dreptul de dispoziție al părților, precum și alte principii, ca, obligațiile părților în desfășurarea procesului,obligațiile terților în desfășurarea procesului, principiul bunei-credințe, principiu dreptului la apărare, principiul contradictorialității, principiul oralității dezbaterilor, principiul nemijocirii, principiul publicității, principiul desfășurării procesului civil în limba română, principiul continuității, principiul respectării principiilor fundamentale, principiul soluționării amiabile a litigiului denumit în Noul Cod de Procedură Civilă sub numele de încercarea de împăcare a părților, principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului și principiul respectului cuvenit justiției.

Capitolul al treilea este destinat altor principii care nu sunt prevăzute în Noul Cod de Procedură civilă, dar care au o importanță deosebită în cadru procesului civil. Așadar voi vorbi în cadrul acestui capitol de principiul independenței și inamovibilității judecătorilor, principiul colegialității, gratuitatea justiției, caracterul permanent și sediul stabil al instanței, organizarea justiției pe sistemul dublului grad de jurisdicție, precum și principiul instanțele judecătorești sunt unitare. La fel și în cadrul capitolului precedent și în cadrul acestui capitol am făcut o prezentare a principilor prevăzute în acest capitol.

Următorul capitol al acestei lucrări, respectiv capitolul al patrulea este destinat aplicării principiilor în viziunea Curții Europene a Dreptului Omului în cadrul căruia am dorit să fac o scurtă analiză a principiilor din perspectiva Curții Europene a Dreptului Omului.

Ultima partea a lucrării este destinată concluziei finale.

Principiile dreptului procesual civil fac parte din ramura dreptului procesul civil, care joacă un rol important în formarea unui jurist, alături de alte ramuri de drept, iar cunoaștera acestor principii ne ajută să înțelegem mai bine dreptul procesual civil. Așadar, pentru a fi un bun practician al dreptului trebuie să cunoaștem în primul rând principiile.

CAPITOLUL I

NOȚIUNI PREALABILE PRIVIND PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PROCESUAL CIVIL

1.1 NOȚIUNEA ȘI IMPORTANȚA PRINCIPIILOR DREPTULUI PROCESUAL CIVIL

Dreptul procesual civil reprezintă știința dreptului procesual care studiază naștera, derularea și stingerea procesului civil, după cum și existența și funcționarea tuturor subiectelor de drept care participă direct sau indirect la procesul civil. Acesta reprezintă ramura de drept procesual care se ocupă cu studierea și analizarea principiilor, normele juridice și instituților juridice legate de actul jurisdicțional, organizarea judecătorească, competența instanțelor de judecată și a organelor cu atribuții jurisdicționale, acțiunea civilă, judecata propriu-zisă și executarea silită

Dreptul procesual civil și sistemul său sunt alcătuite pe baza unor principii care le fundamentează, a unor reguli esențiale care determină structura internă a procesului civil și pe temeiul căruia se stabilesc raporturi procesuale dintre părțile aflate în litigiu, precum și între acestea și instanța judecătorească. Așadar, la fel ca și alte ramuri de drept, și dreptul procesual civil, respectiv procesul civil, sunt guvernate nu numai de de norme de drept, ci și de principii.

Noul Cod de Procedură Civilă, spre deosebire de prevederile anterioare, reglementează în mod expres principiile fundamentale ale dreptului procesual civil, consacrate, până în prezent, pe cale doctrinară și de jurisprudență. În literatura juridică s-a precizat că aceste principii sunt de fapt principiile procesului civil, reguli de esență și de maximă generalitate care se aplică procesului civil de la nașterea sa și până la finalizarea ultimei sale etape, cea a executării silite.

Procesul civil se desfășoară pe baza unor principii și reguli generale care au menirea de a contribui la buna organizare a activității de judecată și de executare silită, la înfăptuirea neregularităților ce s-ar putea săvârși, la aprecierea corectă, obiectivă a situației de fapt și de drept, la aprecierea corespunzătoare a valorii mijloacelor de dovadă, astfel încât prin hotărârea ce se va pronunța să se restabilească obiectiv adevărul.

În literatura de specialitate s-a afirmat că toate fazele procesului civil se desfășoară cu respectarea anumitor principii, iar aceste principii sunt determinate de rolul fiecărui participant la proces în determinarea cauzei. Prin urmare, judecătorul nu poate să treacă la judecarea cauzei, decât dacă este sesizat de către un subiect de drept, caz în care este incident principiul disponibilității, iar judecarea cauzei nu poate avea loc decât după citarea părților, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, aspect care ține de principiul contradictorialității.

Termenul de principiu provine din latinescu principium cu înțelesul de regulă fundamentală pe care o sprijină o teorie științifică, un sistem de gândire sau o regulă de conduită alcătuind noțiunile de bază ale unei discipline. De asemenea, definirea noțiunii de ,,principiu al dreptului procesual civil” nu poate părăsi definiția geneală, aceea a unor idei călăuzitoare în domeniul activității juridice.

Pornind de la explcația etimologică a termenului de principiu, mai sus enunțată, principiile dreptului procesual civil sunt reguli fundamentale după care se desfășoară procedura civilă și care trebuie să asigure realizarea scopului acesteia, acela de a soluționa litigiul într-un mod echitabil, într-un termen optim și previzibil și de către o instanță independentă

Principiile fundamentale reprezintă reguli generale și esențiale ce determină structura procesului și guvernează întreaga activitate judiciară. Cunoaștera acestor principii contribuie la întelegerea conținutului dreptului procesual civil, atât în ansamblu său, cât și al diferitelor sale instituții în parte. Astfel, și îndreptul procesual civil, rolul esențial al principiilor este acela de a contribui la o mai bună interpretare și aplicare a textelor de lege, la o mai bună înțelegere a acestora.

Conform literaturi de specialtate, principile prezintă nu numai o importanță teoretică, ci și una de politică legislativă, precum și o semnificație practică.

Astfel, din punct de vedere teoretic principiile fundamentale contribuie la înțelegerea și interpretarea corectă a normelor procesuale, iar sub aspect legislativ principiile fundamentale orientează activitatea de elaborare a legislației procesuale în sensul edictării unor reglementări coerente și eficiente.

Principiile generale ale dreptului, inclusiv cele ale procesului civil, sunt o expresie vie a spiritului juridic al unei națiuni sau, cum se exprimă un autor francez, chiar ,, o componentă operațională a spiritului juridic însăși”. Principiile fundamentale trebuie să reprezinte spiritul unei legislațiuni procesuale și să determine aplicarea exemplară a instituțiilor reglementate de Noul Cod de Procedură Civilă.

În literatura de specialitate s-a afirmat că principiile fundamentale definesc procesul civil, îi dau o fizonomie caracteristică lui și au o importanță deosebită prin aceea că ele stabilesc trăsăturile cele mai caracteristice ale întregului sistem de instituții procesuale.

În ceea ce privește importanța principiilor dreptului procesual civil, ele sunt importante pentru activitatea practică de judecată, și în acele situații în care pentru rezolvarea unor probleme procesuale, instanța nu găsește reglementarea în texte anume edictate pentru acele probleme. Prin urmare, în astfel de cazuri, în lipsa unui text de lege expres sau apropiat după care judecătorii să soluționeze pricinile civile, aceștia vor recurge, pentru rezolvarea corectă a cauzelor, la nevoie și la analogia dreptului, precum și la aplicarea principiilor fundamentale, dând problemelor ridicate în practica judiciară soluția conformă cu principiile de bază. Astfel, principiile slujesc inclusiv la deslușirea și aplicarea dreptului în cazul în care norma juridică tace.

Importanța practică a principiilor fundamentale rezidă în vocația lor de a contribui la interpretarea dispozițiilor obscure, la complinirea absenței unor norme juridice și, în final, la formarea unei jurisprudențe unitare.

Principiile fundamentale au o mare însemnătate și în opera de legiferare, în perfecționarea legislației procesuale civile, în adaptarea procesului civil la funcțiile sale de instrument legal pentru realizarea justiției în pricinile civile. Această adaptare implică o cunoaștere temeinică a realităților sociale, a condițiilor obiective care determină activitatea de judecată în pricinile civile.

În literatua de specialitate s-a menționat faptul că principiile fundamentale ale dreptului procesual civil român alcătuiesc un sistem armonios în care diferitele cerințe ale înfăptuirii justiției de către organele judecătorești se completează și se condiționează reciproc.

1.2 RAPORTUL DINTRE PRINCIPIILE DREPTULUI PROCESUAL ȘI DREPTURILE FUNDAMENTALE ALE PĂRȚILOR

Noțiunile de principiu fundamental al procesului civil și drepturile fundamentale ale părților se află într-o strânsă legătură, astfel că uneori se pot confunda, deoarece au un conținut identic și urmăresc un scop comun, deși nu sunt sinonime.

Dreptul reprezintă facultatea recunoscută de lege unei persoane, care-i dă posibilitatea să-și manifeste atitudinea potrivit cu scopul acesteia și în limitele prescrise, exercițiul dreptului fiind garantat.

În dreptul procesual civil, părților le sunt recunoscute drepturi care le dau posibilitatea să se apere, să dezbată contradictoriu pretențiile și apărările formulate în cursul procedurii, să stingă litigiul printr-o tranzacție sau să formuleze căi de atac împotriva hotărârilor pronunțate.

Toate aceste drepturi enunțate cu titlu exemplificativ se exercită în cursul procesului după reguli generale sau alte norme procedurale, în raport de care părțile sunt obigate să-și conformeze conduita.

Astfel dreptul la apărare consacrat în art.24 din Constituție, reprezintă un element component al principiului dreptului la apărare.

Dreptul la apărare nu este însă doar o simplă prerogativă indusă. El este un drept fundamental distinct, care induce la rându-i multiple exigențe pentru un proces echitabil.

Considerat adeseori și cu temei ca fiind un drept natural, universal, dreptul la apărare semnifică ansamblul mijloacelor procedurale de care dispune o parte în procesul civil pentru a-și ocroti ori realiza propriile drepturi sau interese legitime. Astfel privit, dreptul la apărare nu poate fi considerat stricto sensu o prerogativă aparținând în exclusivitate pârâtului din proces.

Dreptul la apărare implică contradictorialitatea, fără însă ca aceste două drepturi să se suprapună cu totul ori să se absoarbă mutual, pierzându-și astfel propria identitate.

În sensul jurisprudenței instanței europene, contradictorialitatea este o condiție a exercitării dreptului la apărare, ea implicând ,, posibilitatea pentru părțile dintr-un proces, penal sau civil, de a lua cunoștiință de toate piesele sau observațiile prezentate judecătorului, chiar de un magistrat independent, în scopul de a-i influența decizia, și de a le discuta”.

Dreptul de a dezbate contradictoriu pretențiile și apărările formulate în cursul procedurii este un element component al principiului contradictorialității, implicând obligația ca părțile să-și facă cunoscute reciproc și în timp util, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă, pentru ca fiecare parte să-și poată organiza apărarea.

Astfel, pentru ca părțile să aibă posibilitatea efectivă de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei, ele trebuie încunoștiințate în timp util despre existența și obiectul litigiului, despre locul și data soluționări acestuia.

Dreptul de a încheia o tranzacție este un element component al principiului disponibilității, conferind părților posibilitatea de a pune capăt litigiului dintre ele.

Tranzacția are drept obiect concesii reciproce, constând în renunțări reciproce la pretenții ori în prestații noi săvârșite sau promise de o parte în schimbul renunțării de către cealaltă parte la dreptul ce este litigios sau îndoielnic.

Fiind un act de dispoziție, părțile trebuie să aibă capacitatea de a dispune de drepturile lor, deoarece tranzacția presupune renunțări reciproce. Tranzacția nu poate privi drepturi care, potrivit legii, sunt indisponibile. Prin tranzacție se pot naște, modifica sau stinge raporturi juridice diferite de cele ce fac obiectul litigiului dintre părți.

Dreptul de a formula căi de atac împotriva hotărârilor pronunțate reprezintă un element component al principiului disponibilității, exprimând facultatea părților de a sesiza instanța competentă, prin folosirea căii de atac prevăzute de lege, în vederea exercitării de către această instanță a controlului judiciar asupra hotărârii atacate. În principiu, această facultate aparține părților, ele fiind cele mai în măsură să aprecieze atât justețea hotărârii, cât și oportunitatea punerii în mișcare a proceduri de control judiciar.

De asemenea, un alt drept fundamental important pe care părțile îl au în cadrul unui proces civil este dreptul la ,,egalitatea de arme”, care semnifică totodată egalitatea de șanse.

Uneori, ,,egalitatea de arme” a fost considerată o componentă a unui ,,proces echitabil” sau, alteori, un element ori o condiție a contradictorialității.

Instanța europeană a definit ,,egalitatea de arme” ca fiind o componentă fundamentală a dreptului la un proces echitabil, un ,,releu” spre un asemenea proces, iar funcția euristică a contradictorialității depinde de ,,egalitatea de arme”. Astfel, dreptul la un proces echitabil include și egalitatea de arme și, totdeauna, încălcarea dreptului la „egalitatea de arme” pune în discuție existența unui proces echitabil.

Dreptul la ,,egalitatea de arme” presupune ca fiecărei părți să i se asigure posibilitatea rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație net dezavantajoasă în raport cu adversarul ei.

Sintagma ,,posibilitatea rezonabilă” precum și sintagma ,,net dezavantaj” înscriu această exigență și în logica unui control de proporționalitate. Nu este vorba și nu poate fi vorba de o ,,egalitate” cuantificabilă, de o egalitate ,,aritmetică” și ,,absolută”, ci de un ,,just echilibru” între părți.

În literatura de specialitate s-a considerat că ,,egalitatea între părți” poate fi considerată una dintre formele specifice de manifestare a principiului egalității în drepturi a cetățenilor, consacrat de art.16 din Constituție și de art.7 din Legea nr. 304/2004. Mai apropiate de înțelesul atribuit ,,egalității între părți” sunt însă dispozițiile art.21 alin.(3) din Constituție cu privire la dreptul părților la ,,un proces echitabil”-egalitatea de arme în proces fiind o problemă de echitabilitate intrisecă a acestuia-, precum și cele ale art.1 alin.(2) din O.G. nr.137/2000, prin care se garantează ,,dreptul la un tratament egal în fața instanțelor judecătorești și a oricărui alt organ jurisdicțional”.

Deși, în sensul jurisprudenței instanței europene și al doctrinei majoritare, ,,egalitatea de arme” privește egalitatea între părți, între o parte din proces și adversarul acesteia, se consideră că n-ar trebui cu totul excluse și ipotezele de inegalitate, de ,,net dezavantaj” a uneia dintre părți în raport cu instanța, derivată din exigența imparțialității” acesteia și din obligația ei de a fi ,,deopotrivă” activă în sprijinirea părților pentru realizarea drepturilor lor procesuale și pentru îndeplinirea obligațiilor procesuale ce le revin, potrivit cu statutul lor procesual.

Așadar, regulile generale care determină exercitarea drepturilor procesuale nu sunt decât principii fundamentale ale dreptului procesual civil, ce se manifestă ca norme juridicce care fundamentează și garantează aceste drepturi, legătura dintre un drept și norma de bază fiind atât de strânsă, încât uneori aproape se contopesc. Dreptul la apărare este garantat de principiul dreptului la apărare, iar dreptul la o judecată în condiții de publicitate și contradictorialitate are la bază principiul publicității și de cel al contradictorialității.

Raportul dintre principiile fundamentale și drepturile fundamentale ale părților în procesul civil este unul dintre parte și întreg, în structura logico-juridică a principiilor de drept fiind reglementată conduita pe care părțile trebuie să o urmeze, condițiile astfel prescrise constituind ipoteza acestora reguli cu caracter obligatoriu.

Legătura strânsă dintre principiile de drept procesual civil și drepturile subiective ale părților rezultă și din modul în care sunt reglementate în unele acte normative. Convenția europeană a drepturilor omului reglementează în art.6 dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, ce se va judeca în mod public și de către o instanță independentă și imparțială.

Reglementare convențională are ca obiect nu numai un drept fundamental al persoanei, acela de acces la justiție, dreptul de a-i fi soluționat litigiul în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, dar și principiile fundamentale care să asigure realizarea acestui drept, respectiv principiul dreptului la apărare, al legalității, al publicității, principiul de organizare judiciară, de natură să asigure funcționarea instanțelor într-un mod independent și imparțial.

Din argumentarea judiciară a cererilor părților și apărărilor în sens larg, pe care le invocă, rezultă o altă dovadă a legăturii strânse între principiile fundamentale și drepturile părților în procesul civil.

Adeseori, drepturile fundamentale sunt invocate în procesul civil ca temei juridic în locul principiilor fundamentale, care –așa după cum am arătat- sunt reguli obligatorii în structura cărora dreptul nu este decât o componentă a normei juridice.

Pornind de la aceste precizări, se pune întrebarea de ce este importantă deosebirea dintre cele două noțiuni, ce consecințe practice și teoretice rezultă dintr-o asemenea distincție.

Principiile fundamentale, ca reguli de bază în desfășurarea procesului civil, nu se confundă cu drepturile fundamentale, pentru că scopul lor este tocmai acela de a asigura exercitarea și garantarea lor, funcționarea efectivă a principiilor fiind expresia unei justiții care se înfăptuiește după toate standardele statului de drept.

Principiile dreptului procesual civil sunt mijloace juridice prin intermediul cărora se asigură nu numai drepturile fundamentale, dar se rezolvă orice altă situație juridică ivită în cursul judecății, jurisprudența găsind astfel de soluții impuse ulterior ca reguli generale, de unde rezultă importanța practică în actul de justiție.

Soluțiile identificate în jurisprudență ca reguli de care să se țină cont în desfășurarea procesului civil au dobândit cu timpul consacrarea legislativă, fiind considerate ca unele care corespund pe deplin scopului justiției, preocuparea legiuitorului fiind una constatată în adaptarea procesului civil la noile realități, mai ales în actualul context european.

Identificarea celor mai eficiente reguli în desfășurarea procesului exprimă măsura în care sunt satisfăcute cerințele unui ,,proces echitabil” soluționat în termen ,,optim și previzibil”, principiile fundamentale determinând trăsăturile întregului sistem de instituții procesuale în care sunt incluse și drepturile fundamentale ca obiect de protecție juridică.

1.3 SISTEMUL PRINCIPIILOR DREPTULUI PROCESUAL CIVIL.

PRECIZĂRI PRIVIND TRATAREA PRINCIPIILOR

Principiile dreptului sunt acele ,,elemente de permanență, pesistente și perene, adevărate comandamente ale vieții sociale, care dau stabilitate unui sistem normativ, acele idei călăuzitoare sau diriguitoare, menite să asigure și să garanteze ordinea socială.

Principiile care guvernează organizarea și activitatea instanțelor de judecată sunt de regulă consacrate explicit, fie în dispozițiile Constituției, fie în texte de legii de organizare judecătorească sau ale Codului de procedură civilă.

În Constituția României sunt consacrate următoarele principii fundamentale, egalitatea (art.16 alin.1), accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil (art.21), dreptul de apărare (art.24), legalitatea (art.1 alin.5, art.16 alin.2 și art.124 alin.1), independența judecătorilor (art.124 alin.3), inamovibilitatea judecătorilor (art.125), stabilirea instanțelor prin lege (art.125), publicitatea (art.127), folosirea limbii materne în justiție (art.128), posibilitatea folosirii căilor de atac (art.129). Unele din aceste principii se regăsesc și în Noul Cod de procedură civilă ( dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil –art.6, legalitatea –art.7, egalitatea –art.8, buna-credință –art.12, dreptul la apărare –art.13, publicitatea –art.17, limba desfășurării procesului –art.18), dar și în Legea privind organizarea judiciară nr. 303/2004 (principiul stabilirii instanțelor judecătorești prin lege –art.2, accesul la justiție – art.6, egalitatea –art.7, dreptul la un proces echitabil și într-un termen rezonabil –art.10, publicitatea –art.12, dreptul la apărare –art.15) și în Legea privind statutul judecătorilor și procurorilor nr.303/2004 ( inamovibilitatea, independența și imparțialitatea –art.2, legalitatea –art.4).

Unele principii procesuale mai sunt consacrate și în documente internaționale, cum ar fi: Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ambele ratificate de România, consacră următoarele garanții: accesul liber la justiție; cauza să fie examinată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil; examinarea cauzei să se facă de un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege; hotărârea să fie pronunțată în public.

După cum se poate observa, dispozițiile Constituției ca și ale celorlalte acte normative sunt în concordanță cu cerințele tratatelor internaționale, constituindu-se în adevărate garanții pentru asigurarea unui proces civil echitabil.

În Noul Cod de procedură civilă este consacrat, pentru prima dată, un întreg capitol principiilor fundamentale ale dreptului procesual civil, măsura legislativă fiind impusă de actuala integrare europeană a normelor procedurale naționale în dreptul european, care presupune adoptarea unor reguli coerente și eficiente de organizare, desfășurare și finalizare a procesului civil.

În literatura de specialitate a fost criticată sistematizarea regulilor pentru riscul de a restrânge aceste principii numai la acelea prevăzute în actele normative, contrar interesului public al justiției, fiindcă sarcina legiuitorului nu este de a defini noțiuni, instituții ori principii ale dreptului, ci de a adopta reguli privind activitatea judiciară.

Redactarea principiilor dreptului procesual civil este de maximă generalitate, referindu-se la complexitatea și diversitatea actelor procedurale prin care părțile își manifestă voința în legătură cu soluționarea litigiului, astfel că în raport de circumstanțele cauzei judecătorului îi revine sarcina să determine semnificația și conținutul acestor principii.

Datorită lipsei unor reguli de procedură expres reglementate, jurisprudența a creat propriile principii care au fost ulterior consacrate legislativ, precum: principiul bunei- credințe în exercitarea drepturilor procesuale, respectul cuvenit justiției, principiul obligației părților și terților în desfășurarea procedurii judiciare, ceea ce impune recunoașterea rolului său de a identifica reguli care să corespundă scopului procesului civil atunci când legea tace sau reglementările sunt prea generale.

Posibilitatea jurisprudenței de a identifica ea însăși principii de desfășurare a procesului civil este o expresie a obligației judecătorului de a nu respinge o cerere pe motiv că normele de drept sunt prea generale sau că într-o asemenea situație nu există o normă juridică, sub sancțiunea denegrării de dreptate, obligație care se manifestă deopotrivă atât cu privire la regulile de drept substanțial, cât și cu privire la cele de procedură.

În lipsa unor norme procedurale, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și aceea a Curții de Justiție a Uniunii Europene au găsit principii care să asigure protecție drepturilor fundamentale, astfel cum au fost reglementate în documentele cu caracter internațional.

Ținând cont de prevederile art.6 din Convenția europeană a drepturilor omului, în sensul că ,,orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a creat principiul de acces la justiție sau principiul proporționalității, reținând că acest drept nu este absolut și, în funcție de interesul public urmărit, poate să fie limitat cu respectarea unui just echilibru.

Analizând conținutul dreptului la un ,,proces echitabil”, Curtea Europeană a identificat garanțiile manifestării sale efective, precum acelea privind ,,egalitatea armelor”, a previzibilității legii și a securității raporturilor juridice, care se manifestă ca reguli generale, desfășurarea procesului civil având caracter obligatoriu în dreptul intern, în raport de valoarea jurisprudenței acestei curți internaționale, de izvor de drept.

La rândul său, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a creat reguli fundamentale în dreptul procesual intern cu privire la soluțiile pronunțate pe baza principiului priorității dreptului Uniunii Europene, urmărind aplicarea unitară a tratatelor de către statele membre, ca și Curtea Europeană a Drepturilor Omului –cu care se află în ,,raporturi de complementaritate”.

Astfel, putem afirma că principiile fundamentale ale procesului civil, fiind norme obligatorii, se exprimă prin aceleași izvoare de drept prin care se exprimă toate normele juridice.

Literatura de specialitate, analizând spiritul și textele Constituției, ale sistemului legislativ de drept material și ansamblul normelor Codului de procedură civilă, recunoaște ca existente și aplicabile, în domeniul dreptului procesual civil, atât principii incidente la nivelul întregului sistem de drept, cât și principii specifice mai multor ramuri de drept sau doar dreptului procesual civil.

Principiile dreptului procesual civil sunt aplicabile în ipoteza în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare. Într-o asemenea situație, cauza va trebui soluționată în baza principiilor generale ale dreptului având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității.

Reperele fundamentale pe care interpretul legii procesual civile trebuie să și le asume odată cu incursiunea în procesul civil, prefațează noul Cod.

Principiile fundamentale ale procesului civil reprezintă acei piloni care stau la baza procesului civil, ocrotind valori fundamentale și guvernând întreaga activitate de judecată. Principiile nu sunt ”simple elemente decorative” ale procesului civil, ci sunt reguli generale care ordonează, și, într-un anumit sens, limitează desfășurarea și finalizarea procesului civil, constituind totodată și ,,repere substanțiale” pentru interpretarea și aplicarea normelor de procedură civilă.

În reglementarea anterioară, principiile fundamentale ale procesului civil nu au fost tratate unitar, prevederi dispersate regăsindu-se totuși disparate în legea procesual civilă. Principiile fundamentale erau mai degrabă o creație a doctrinei și jurisprudenței, întemeiate pe dispozițiile Legii fundamentale.

În practica judiciară corespunzătoare vechii reglementării cadru în materie procesual civilă, principiilor fundamentale ale procedurii civile nu li se acorda atenția cuvenită, în ciuda faptului că Înalta Curte de Casație și Justiție a oferit soluții interesante în această materie, casând hotărâri ,,pe bandă rulantă” pentru nesocotirea unor astfel de prevederi generale, însă, iată, de actualitate. Adevărul este că, în profida impactului european, principiile contradictorialității, oralității, dreptul la un proces echitabil, respectării dreptului la apărare sunt adesea nesocotite în practică.

Dispoziția care stă la baza principiilor fundamentale este cea din art.20 NCPC, care prevede îndatorirea judecătorului de a asigura respectarea principiilor fundamentale. Așadar, prevederea vizează deopotrivă judecătorul și părțile litigante. Principiile trebuie respectate în primul rând de părți, urmând ca și judecătorul să vegheze la respectarea acestora atât de către părți, cât și de el însuși.

Pornind de la dispoziția înscrisă în art.20 NCPC, legiuitorul construiește ceilalți ,,piloni”, desăvârșind temelia sistemului procesual civil. Principiile fundamentale conferă o siguranță, o coeziune sistemului de drept procesual civil împotriva ,,intemperiilor” care s-ar putea naște pe perioada desfășurării procesului civil. Ele reprezintă ,,temelia întregului edificiu normativ nou”.

Principiile alcătuiesc un tot unitar, iar nerespectarea unuia dintre ele, cel mai adesea, atrage încălcarea și a altui/altor principii. Astfel fiind, nu se poate nega interdependența dintre principiul contradictorialității, principiul dreptului la apărare și principiul dreptului la un proces echitabil, care se reflectă cel mai bine în cazul nerespectării dispozițiilor din materia citării. Tot astfel, există o legătură indisolubilă între publicitatea procesului civil, contradictorialitatea și oralitatea procesului civil: ,,publicitatea procesului poate fi, de asemenea, considerate ca un corolar al contradictorialității și oralității procedurii judiciare. Astfel zis, contradictorialitatea și oralitatea dezbaterilor judiciare implică sistematic publicitatea procesului, ca mijloc de cultivare a încrederii în justiție”.

CAPITOLUL II

ANALIZA PRINCIPIILOR DREPTULUI PROCESUAL CIVIL CONFORM NOULUI COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ

2.1 ÎNDATORIRI PRIVIND PRIMIREA ȘI SOLUȚIONAREA CERERILOR

2.1.1 PRIMIREA ȘI SOLUȚIONAREA CERERILOR

În literatura de specialitate s-a arătat că ordinea reglementării principiilor nu pare aleatorie, primul principiu reglementat fiind expresia unei suma divisio, dat fiind faptul că, în realitate, toate celelalte principii nu sunt decât ,,garanții de eficiență pentru acesta”.

Legiuitorul are fără îndoială un rol fundamental în general într-o societate democratică și în special în procesul civil. El fixează limitele abstracte ale viitorului litigiu ce se va naște între părți. Între legiuitor și destinatarul normei se interpune însă o verigă intermediară- judecătorul. Misiunea primordială a magistratului este aceea de a tranșa disputa dintre părți, spunând dreptul în cauza dedusă judecății.

Prin implimentarea în legislația procesual civilă a obligației judecătorilor de a soluționa cererile și de a nu refuza să judece, se vizează asigurarea responsabilizării magistratului cu privire la judecarea cauzelor, creșterea trasparenței actului de justiție, sporirea concomitentă a încrederii justițiabililor cu privire la justiție ca serviciu public. Judecătorul trebuie să conștientizeze că actul de justiție nu reprezintă o aplicare automată a legii și nici o simplă transpunere a cauzelor în formule juridice ci reprezintă, înainte de toate, un act care are în prim plan omul (actul de justiție se face cu oameni și pentru oameni), cetățeanul de rând (justițiabilul) prefigurându-și faptul că magistratul care îi examinează cauza este independent, impartial, încrederea acestuia precum și așteptările impunându-se a fi asigurate și prin transparența sistemului judiciar.

Astfel cum am arătat, rolul judecătorului nu se limitează la o simplă aplicare ,,mecanică” a legii. Misiunea sa este mult mai complexă. El trebuie să interpreteze legea, să identifice semnificația regulilor susceptibile a conduce la soluționarea corectă a cauzei, să determine aria de aplicare sub aspectul validității în raport cu alte norme juridice precum și să asigure aplicarea sa în timp, spațiu și cu privire la persoane.

Principiul ,,îndatoriri privind primirea și soluționarea cererilor”este primul principiu reglementat de Noul Cod de procedură civilă în articolul 5 și consacră îndatoriri extrem de importante ale judecătorului.

Obligația judecătorului de a primi și soluționa cererile formulate în cadrul procesului civil este ridicată de noul cod la rang de principiu fundamental, atribuindu-i, în consecință, o importanță deosebită, a cărei justificare decurge din aspectul că acestei obligații îi este corelativ însuși dreptul persoanei de a se adresa unui tribunal și, subsecvent acestuia, dreptul persoanei la un tribunal.

Primul alineat al articolului analizat stabilește pentru judecător îndatorirea de a primi și soluționa orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii. Până la urmă această, această dispoziție este o aplicație a dreptului fundamental al accesului liber la justiție înscris în Constituție.

Toate obligațiile pe care articolul 5 din Noul Cod de procedură civilă le stabilește în sarcina judecătorului sunt menite să contureze principiu fundamental al liberului acces la justiție care se manifestă, pe de o parte, prin obligația judecătorului de a primi și soluționa cererile de competența instanțelor judecătorești și, pe de altă parte, prin imposibilitatea judecătorului de a stabili dispoziții general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunță în cauzele ce îi sunt supuse judecății.

Conform art.21 alin.(1) și (2) din Constituție, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, iar nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

Pentru o interpretare corectă a dispozițiilor cuprinse în art.21 alin.(1) și (2) din Constituție, socotim că trebuie avute în vedere câteva aspecte: art.21 alin.(1) permite accesul la justiție pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime, deci în cererea adresată justiției trebuie justificată opțiunea de a sesiza instanța judecătorească; existența dreptului de acces la justiție nu duce în mod automat la declanșarea procedurii judiciare, deoarece, în materie civilă, regula este că persoana trebuie să-și manifeste voința în acest sens; accesul ,,liber” nu înseamnă nicidecum faptul că instanța judecătorească poate fi sesizată oricum și oricând.

Legea de drept civil material sau de drept procesual civil, stabilește competența instanțelor de judecată, existența unor proceduri prealabile sesizării instanței, condiții de exercitare, reguli de timbrare, termene de prescripție sau decădere, procedura de judecată și de executare, căile de atac care se pot folosi etc., fără ca prin aceasta să se încalce dispozițiile art.21 alin.(2), adică fără să fie socotite de plano, automat, ,,îngrădiri” ale accesului liber la justiție. Deci în concret trebuie constatat dacă o soluție a legiuitorului este o îngrădire de fapt sau de drept a accesului la justiție.

Dacă i s-ar prezenta o cerere care nu este de competența instanțelor judecătorești, judecătorul ar putea refuza primirea ei, arătând petentului care este organul competent sau autoritatea publică care ar fi competentă să-i rezolve cererea, dar dacă petentul insistă totuși ca cererea să-i fie primită la instanța judecătorească, judecătorul căruia i se prezintă cererea nu poate refuza primirea ei. Va dispune înregistrarea ei și constituirea dosarului, urmând ca decizia să o ia, prin hotărâre, completul căruia îi va fi repartizată cauza.

De asemenea, art.30 din Legea nr.189/2003 privind asistența judiciară internațională în materie civilă și comercială prevede că persoanele fizice sau juridice străine au dreptul să se adreseze liber și nestânjenit autorităților judiciare române, să formuleze cereri, să introducă acțiuni și să-și susțină interesele în aceleași condiții ca și persoanele fizice sau juridice române.

La rândul său, art. 6 alin.(1) și (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară dispune că orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime în exercitarea dreptului său la un proces echitabil, iar accesul la justiție nu poate fi îngrăit.

Accesul liber la justiție nu poate să fie considerat ca fiind îngrădit prin stabilirea unor taxe judiciare de timbru, fiind normal ca justițiabilii care trag un folos nemijlocit din activitatea desfășurată de instanțele judecătorești să contribuie la acoperirea cheltuielilor acestora.

Astfel, accesul liber la justiție nu înseamnă că accesul la judecată trebuie să fie în toate cazurile gratuit.

Totuși, o taxă judiciară de timbru în cuantum ridicat, o cauțiune prea mare în raport cu valoarea obiectului procesului sau alte cheltuieli de judecată disproporționate față de posibilitățile financiare ale reclamantului pot reprezenta o descurajare în fapt a liberului acces la justiție.

Pentru a întări dispoziția din aliniatul întâi, în alineatul al doilea se precizează că judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă. O dispoziție asemănătoare exista în Codul civil de la 1865 care, în art.3, prevedea, într-un limbaj arhaic, dar sugestiv, că: ,,judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”. Iar o dispoziție identică cu cea din art.5 alin.(1) teza a doua din Noul Cod de procedură civilă regăsim în art.4 alin.(2) din Legea nr. 304/2004.

În doctrină s-a arătat că o asemenea regulă este dictată de interesele ordinii publice și de autoritatea justiție. În situațiile în care legea nu prevede ori este incompletă sau neclară, judecătorul nu poate să refuze să judece, ci va căuta soluția în alte norme de drept asemănătoare sau în principiile generale ale dreptului, deci va recurge la analogia legii (analogia legis) sau la analogia dreptului (analogia iuris).

Aliniatul (3) al articolului analizat vine să precizeze cum trebuie să procedeze judecătorul în cazul în care legea nu prevede, nu există uzanțe și nici dispozițiile legale asemănătoare.

Astfel în ipoteza în care legea nu instituie norme aplicabile unui caz concret dedus judecății, instanța judecătorească este obligată să apeleze la uzanțe, ca practici statornicite în timp pentru soluționarea chestiunii respective sau, în lipsa acestora, la dispoziții legale privitoare la situații asemănătoare, pe care le va aplica prin analogie. Așadar, legiuitorul a dat întâietate regulii ubi idem est ratio, ibi idem solutie esse debet. Astfel fiind, judecătorul va apela la dispoziții legale care consacră soluții pentru situații similare cu aceea care face obiectul cauzei deduse judecății.

În situația în care normele legale nu pot fi astfel aplicate, instanța judecătorească nu va lăsa nesoluționată pretenția dedusă judecății, ci va recurge la principiile generale ale dreptului, ținând, totodată, seama de criteriul echității. De astfel, și art.1 alin.(1) din Noul Cod Civil stabilește că sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanțele și principiile generale ale dreptului, pentru ca în alin.2-6 să se aducă precizări cu privire la analogie și uzanțe.

În doctrină se subliniază că judecătorul în procedura aplicării dreptului se găsește între lege și justiție, calitate universală a dreptului natural. În raport cu acesta, dreptul pozitiv se poate afla într-un triplu raport: exemplar, subsidiar și corectiv.

Multe din soluțiile dreptului pozitiv sunt fondate pe principiile dreptului natural în sensul că acestea constituie în același timp elemente ale dreptului pozitiv, consacrat în norme juridice concrete. Astfel de norme au viața lor proprie și se aplică la fel ca orice altă normă, ceea ce reprezintă pentru judecător situația cea mai simplă (raport exemplar). În cazul unei lacune legislative, dacă nu are posibilitatea să recurgă la analogie, judecătorul aplică direct justiția și echitatea, în sensul că dreptul natural devine sursă directă pentru hotărâre (raport subsidiar).

În sfârșit, în situațiile în care legiuitorul îngăduie judecătorului să aplice anumite criterii metajuridice (de exemplu: echitate, bune moravuri, indemnizație justă etc.) sau în care judecătorul aplică legea, dar recurge la diverse metode de interpretare, independența judecătorului se manifestă plenar, mai ales atunci când este vorba de interpretarea soluțiilor legal intolerabil injuste (raport corectiv).

2.1.3 INTERDICȚIA STABILIRII DE DISPOZIȚII GENERAL OBLIGATORII PRIN HOTĂRÂRE JUDECĂTOREASCĂ

Teza inscrisă în cel de-al patrulea alineat al articolului 5 din Noul Cod de procedură civilă este inspirată de fostul Cod Civil (art.3), dar și de art.4 alin. (2) din Legea nr.303/2004. Articolul 3 din vechiul Cod Civil statua însă că judecătorul care își încalcă obligația elementară de a judeca cauza ce-i este supusă spre soluționare se face vinovat de denegare de dreptate. Această formulă este folosită și în prezent în alte legislații procesuale (art.5 Cod judiciar belgian). Formula era semnificativă sprea enunța principiul răspunderii juridice a judecătorului în cazul refuzului de a soluționa o cauză civilă. În prezent refuzul judecătorului poate antrena răspunderea juridică a judecătorului: disciplinară sau chiar penală.

Alineatul (4) al art.5 din Noul Cod de procedură civilă interzice judecătorului ca, prin hotărârea pe care o pronunță într-un litigiu anume, să stabilească dispozitii general obligatorii, de care să se țină cont în toate litigiile în care, eventual, ar apărea chestiunea de drept respectivă .

Instituirea unei atare obligații în sarcina judecătorului are la bază anumite considerente. În sistemul de drept român hotărârile judecătorești nu sunt recunoscute ca izvoare de drept, astfel încât cele statuate în cuprinsul lor nu se impun cu forță obligatorie într-un litigiu ulterior în care ar fi în discuție o chestiune de drept procesual similară. Hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora, potrivit art.435 alin.(1) din Noul Cod de procedură civilă, având ca atare efect relativ. Principiul separației puterilor în stat determină judecătorul să nu se substituie organului executiv, legiferând în fapt dispoziții general obligatorii.

Articolul de lege vizează însă un aspect al aplicării legii. Judecătorii sunt chemații ,,să îndeplinească un serviciu public”, aplicând un text de lege de cele mai multe ori general și abstract unor situații concrete, ivite în practică, fiind nevoiți să apeleze la acele norme aplicabile cauzei cu care au fost învestiți.

Raportul lege-judecător este unul abstract, judecătorul nu stabilește norme de drept, această atribuție aparținând legislativului, ci aplică doar norme de drept la cazuri concrete.

Judecătorul este obligat să primească și să soluționeze cererea de competența instanțelor judecătorești, chiar dacă legea nu prevede, este neclară sau incompletă, dar cu toate acestea el nu poate decide decât la speță și nu poate stabili dispoziții general obligatorii. În acest fel contribuie și el la asigurarea principiului separației puterilor în stat, depășirea atribuțiilor judecătorești constituind motiv de casare a hotărârii, potrivit art.488 alin.(1) pct.4 din Noul Cod de procedură civilă.

Pentru a evita pronunțarea unor hotărâri în care să se regăsească dispoziții cu caracter general obligatoriu, judecătorul va trebui întotdeauna să pornească de la principiul rolului activ, astfel cum este el reglementat de noua legislație procesual civilă, să aplice normele legale la situația de fapt incidentă în cauză, analizând și coroborând probele existente, evitând, atunci când motivează în drept, să folosească sintagme precum ,,este general valabil”, ,,este îndeobște cunoscut că” etc.

Această interdicție operează și pentru că nu pot exista cauze identice, ci doar similare, orice elemente de diferențiere între ele putând conduce, la înclinarea balanței în favoarea uneia sau alteia dintre părți. Judecătorul trebuie să treacă întreg dosarul cauzei prin filtrul rațiunii, motivând de fiecare dată, ca o garanție a respectării drepturilor părților implicate, de ce optează pentru o soluție sau alta.

Obligația pe care art.5 alin.(4) o impune în sarcina judecătorului nu vine însă în contradicție cu dezideratul asigurării unei practici judiciare unitare, pentru care însuși codul a instituit recursul în interesul legii și sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Interdicția de a stabili norme general obligatorii se opune finalității dispozițiilor privind asigurarea unei practici judiciare unitare, dar și rațiunii deciziilor prin care Curtea Constituțională admite excepții de neconstituționalitate.

Rațiunea primei proceduri constă tocmai în aceea că prin intermediul acesteia, instanța supremă oferă o dezlegare de principiu unor probleme de drept, care au fost soluționate în mod diferit în practică. Dezlegarea instanței supreme are efect obligatoriu pentru instanțele de pe întreg teritoriul României, de la momentul publicării în Monitorul Oficial.

Se pune problema concilierii dispozițiilor articolului analizat cu soluțiile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul celor două mecanisme .

Față de finalitatea urmărită, trebuie să admitem faptul că soluțiile instanței supreme pronunțate în cadrul procedurii sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reprezintă hotărâri judecătorești sui-generis cu o forță juridică superioară, care se reflectă în opozabilitatea erga omnes a statuărilor acestora, fiind veritabile excepții, îngăduite de lege în considerarea rolului fundamental al acestora: asigurarea unei practici unitare.

Față de aceste aspecte, se propune ca de lege ferenda să se excepteze în mod expres de la aplicarea prezentului articol dispozițiile privind asigurarea unei practici judiciare unitare.

Pentru identitate de rațiune și deciziile Curții Constituționale de admitere a ecepțiilor de neconstituționalitate constituie veritabile excepții de la normele analizate.

2.2 PRINCIPIUL DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL, ÎN TERMEN OPTIM ȘI PREVIZIBIL

2.2.1 DREPTUL LA O INSTANȚĂ INDEPENDENTĂ, IMPARȚIALĂ ȘI STABILITĂ PRIN LEGE

Instituirea acestui principiu al procesului civil are la bază dispoziții constituționale, precum și prevederi existente în Declarația Universală a Drepturilor Omului, în tratate și în alte reglementări internaționale.

Astfel, principiul dreptului la un proces echitabil este reglementat în art.10 din Declarația Universală a Drepturilor omului, în art.14 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în Constituție și în art.6 din Noul Cod de procedură civilă.

Articolul 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului stabilește că orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil și public de către un tribunal independent și imparțial care va hotărî asupra drepturilor și obligațiilor sale.

Și articolul 14 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, ratificat de România la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr. 212, menționează că orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil și public de către un tribunal competent, independent și imparțial, stabilit prin lege, care să decidă asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.

De asemenea, art.6 parag.1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale instituie dreptul oricărei persoane la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.

În cadrul art.124 alin.(2) și (3) din Constituția României se prevede că justiția este unică, imparțială și egală pentru toți, precum și că judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. De asemenea, în art.126 alin (1) se arată că justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. Totodată, Constituția prevede în cadrul art.21 alin.(3) faptul că părțile au dreptul la un proces echitabil și la solușionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

La rândul ei, Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor prevede în conținutul art.4, ca o aplicare a textului de principiu că judecătorii și procurorii sunt obligați, ca prin întrega lor activitate să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor și să participe la formarea profesională comună.

Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară prevede, și ea, că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, de către o instanță imparțială și independentă, constituită potrivit legii.

Dreptul la un proces echitabil, aplicabil deopotrivă în materie civilă și penală, este consacrat în mod expres de noua legislație procesual civilă la rang de principiu fundamental.

În sfârșit, art.6 alin. (1) din Noul Cod de procedură civilă dispune că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale îm mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege, instanța fiind datoare, în acest scop, să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății, iar alin.(2) al aceluiași articol extinde aplicabilitatea acestui principiu și la faza executării silite .

Spre deosebire de art.6 parag.1 din Convenția, care vizeză drepturile și obligațiile cu caracter civil, art.6 din Noul Cod de procedură civilă este aplicabil tuturor proceselor în materie civilă, precum și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu exclud aplicabilitatea Noului Codului de procedură civilă .

Astfel, textul articolului în discuție din Noul Cod de procedură civilă face referire la noțiunea de cauză, iar nu la cea de contestație cu pricire la drepturi și obligații cu caracter civil, precum art.6 parag.1 din Convenție.

Exemplificând, contestația al cărui obiect îl constituie obligații patrimoniale din domeniul dreptului fiscal nu intră în noțiunea de contestație asupra unor drepturi și obligații cu caracter civil reținută în jurisprudența Curții Europene și, ca atare, este exclusă din sfera de aplicare a art.6 parag.1 din Convenție. În schimb, desfășurarea unei atare litigiu în fața instanțelor române se va face cu respectatea art.6 din Noul Cod de procedură civilă.

De asemenea art.6 din Noul cod de procedură civilă, corespunzător art.6 parag.1 din Convenția europeană a drepturilor omului, extinde protecția asupra ,,oricărei persoane“.

Așadar pot invoca acest text atât persoanele fizice, cât și persoanele juridice –inclusiv cele de drept public -, cetățeni români sau străini, precum și apatrizi care se găsesc sub jurisdicția Statului Român, atunci când dreptul pretins are un caracter civil în sensul art.6 din Convenție.

Dreptul la judecarea cauzei în mod echitabil nu implică, în toate cazurile, parcurgerea dublului grad de jurisdicție, legea procesuală neconsacrând acest principiu.

În doctrină s-a arătat că ,,prevederile art.6 parag.1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu implică existența unui dublu grad de jurisdicție; dar, dacă legislația națională consacră principiul dublului grad de jurisdicție, prevederiile amintite sunt aplicabile, respectându-se însă particularitățile procedurale ale accesului la cel de-al doilea grad de jurisdicție”.

Articolul 6 din Convenție nu include dreptul la un al doilea grad de jurisdicție. Acesta nu obligă statele să creeze curți de apel sau de casație. Totuși, în măsura în care astfel de proceduri au fost create în statele părți la Convenție, o plângere la instanța superioară reprezintă un recurs care trebuie epuizat, în conformitate cu art. 35 din Convenție, înainte de sesizarea Curții Europene. Ca atare, ori de câte ori în statele părți la Convenție au fost instituite proceduri de apel sau de recurs, și acestea sunt supuse exigențelor art.6.

Noul Cod de procedură civilă, care constituie procedura de drept comun în materie civilă, potrivit art.2 alin. (1), nu conține nicio reglementare care să consacre principiul dublului grad de jurisdicție.

Dublul grad de jurisdicție nu are valoare de principiu fundamental deoarece, astfel, ar fi fost obligatoriu ca orice hotărâre judecătorească să fie supusă controlului judiciar pe calea apelului.

Drept urmare, accesul liber la justiție nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și toate căile de atac. Un proces echitabil nu implică, în mod necesar, existența mai multor grade de jurisdicție, ci accesul egal la gradele de jurisdicție stabilite prin lege. În acest contest, este de evidențiat că dublul grad de jurisdicție nu are valoarea unui motiv de ordine publică, pe care instanța să-l poată invoca din oficiu ori recurentul, după împlinirea termenului de motivare a recursului. Numai partea interesată, și în termenul de motivare a căii de atac, poate invoca faptul că a suferit o vătămare procesuală prin nerespectarea gradelor de jurisdicție stabilite de lege.

Față de cele arătate, accesul liber la justiție nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac. Un proces echitabil nu înseamnă, în mod necesar, existența mai multor grade de jurisdicție, ci accesul egal la gradele de jurisdicție stabilite prin lege.

Din momentul în care o persoană s-a adresat unei instanțe, ea trebuie să beneficieze în derularea procesului de garanții fundamentale de procedură, de natură să îi asigure protecția drepturilor pe care i le conferă Convenția europeană a drepturilor omului și Pactul international cu privire la drepturile civile și politice, astfel încât procesul său să fie echitabil. .

În doctrină se precizează că pentru a fi echitabil, procesul trebuie să se desfășoare după o procedură contradictorie, cu respectarea dreptului de apărare și a egalității armelor sau că elemental fundamental al dreptului la un proces echitabil este exigența ca fiecare dintre părți să dispună de posibilități suficiente, echivalente și adecvate pentru a-și susține poziția asupra problemelor de drept și de fapt și ca niciuna dintre părți să nu fie defavorizată în raport cu cealaltă.

Dreptul la un proces echitabil constituie o componentă a principiului preeminenței dreptului într-o societate democratică, nefiind suficient ca legea să recunoască persoanelor drepturi substanțiale în măsura în care acestea nu sunt însoțite și de garanții fundamentale de ordin procedural de natură a le pune în valoare.

Dreptul la o instanță reprezintă prima garanție, conferită oricărui justițiabil pentru existența unui proces echitabil decurgând din însuși textul art.6 din Noul Cod de procedură civilă, ce prevede ,,dreptul oricărei persoane la judecarea cauzei sale (…..) de către o instanță”, fiind ca atare reprezentată de dreptul său la o instanță. Această autoritate judecătorească trebuie să îndeplinească condiții de independență și imparțialitate și să fie stabilită prin lege.

Dreptul la o instanță presupune, în primul rând, dreptul persoanei de a sesiza instanța respectivă. De astfel, art.5 alin.(1) din Noul Cod de procedură civilă stabilește stabilește îndatorirea judecătorului de a primi o cerere adresată instanței judecătorești.

În al doilea rând, dreptul la o instanță implică dreptul justițiabilului de a obține pronunțarea unei soluții, în urma examinării cauzei sale, de către instanța sesizată.

Dreptul la o instanță nu are caracter absolut, fiind compatibil cu limitările legale, însă numai în măsura în care acestea nu ating dreptul în însăși substanța sa. O limitare a dreptului de a sesiza instanța ar fi în concordanță cu dispozițiile art.6 parag.1 din Convenție dacă urmărește un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Dreptul la o instanță mai implică și dreptul de a obține executarea hotărârii pronunțate în cadrul procesului.

Pentru a constitui o garanție a unui proces echitabil, instanța care soluționează cauză trebuie să îndeplinească exigențe de independență și imparțialitate și să fie stabilită prin lege.

În ceea ce privește condiția stabilirii instanței prin lege, aceasta se referă nu numai la necesitatea reglementării legislative a existenței și organizării instanței, dar și a compunerii și constituirii sale, reprezentând prima condiție pe care trebuie să o îndeplinească o instanță (,,tribunal” în accepțiunea Convenției) . În sistemului de drept intern, această condiție își are izvorul în Legea fundamentală, Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară detaliind modalitatea în care se exercită, puterea judecătorească.

O altă exigență pe care trebuie să o îndeplinească tribunalul este aceea referitoare la independență, condiție a imparțialității, neutralității și obiectivității judecătorilor care compun completul de judecată învestit cu soluționarea unei cauze concrete.

Neutralitatea tribunalului, sub forma independenței și imparțialității instanței de judecată, reprezintă garanții inerente realizării unei bune justiții, ideea de neutralitate fiind indestructibil legată de cea de justiție.

Independența magistratului presupune lipsa de subordonare față de celelalte puteri ale statului, respectiv față de puterea executivă și legislativă și antamează principiul separației puterilor în stat.

În doctrină s-a susținut și punctual de vedere potrivit căruia, independența instanței, nu presupune numai lipsa unei subordonări față de alte puteri ale statului ci și față de una dintre părți: ,,nimeni nu poate da ordine, sugestii sau indicații judecătorului cu privire la modul în care să rezolve cauzele ce-i revin spre judecată”. Cu toate acestea, instanța nu este un organ care șă își conducă activitatea după ,,bunul plac”, astfel că pricipiul analizat nu exclude controlul judiciar al hotărârilor judecătorești.

În aprecierea independenței instanței, Curtea Europeană a stabilit prin jurisprudența sa că trebuie luați în considerare următorii factorii: modul de desemnare și durata mandatului membrilor care o compun; existența unei protecții adecvate împotriva presiunilor exterioare; posibilitatea de a se verifica dacă instanța prezintă sau nu aparența de independență în sensul de încredere pe care, într-o societate democratică, instanțele trebuie să o inspire justițiabililor.

Din perspectiva independenței, a imparțialității instanței, Curtea Europeană a stabilit că obligația judecătorilor de a se conforma unei unei jurisprudențe conturate în secțiile unite de către instanța supremă nu contavine caracterului independent al unui tribunal, întrucât reunirea în camere sau secții a unei înalte jurisdicții are drept scop conferirea unei autorități deosebite unor decizii de principiu, în domenii importante ale activității judiciare, fără ca prin aceasta să se aducă atingere dreptului și îndatoririi instanțelor inferioare de a examina, în totală independență, cauzele concrete ce le sunt deduse soluționării.

Cea de-a treia condiție impusă unei instanțe este aceea referitoare la imparțialitate, la absența oricărei prejudecăți sau idei preconcepute privind soluția unui proces. Principiul conform căruia se prezumă că un tribunal este lipsit de orice prejudecată sau parțialitate reflectă, în jurisprudența Curții Europene, un aspect al preeminenței dreptului, în sensul că hotărârea tribunalului este definitivă și are forță obligatorie, exceptând ipoteza în care aceasta este infirmată de o jurisdicție superioară pentru nelegalitate sau inechitate.

Imparțialitatea instanței trebuie să se reflecte într-o hotărâre adoptată exclusiv în temeiul legii aplicabile cauzei susținută de probele administrate. Imperativul imparțialității exclude ca soluția judecătorului să fie influențată de rezervele pe care acesta le manifestă în legătură cu una dintre părți sau de alte angajamente personale pe care le are față de acesta ori ca judecătorul să fi soluționat anterior cauza respectivă.

Potrivit Curții Eueopene a Drepturilor Omului, imparțialitatea constă în absența oricărei prejudecăți sau a oricărei idei preconcepute privitoare la soluția unui proces. Noțiunea de imparțialitate se apreciază într-un dublu sens, anume posibilitatea de a determina convingerea personală a unui judecător într-o anumită împrejurare (imparțialitate subiectivă ), precum și împrejurarea că judecătorul oferă toate garanțiile suficiente spre a exclude, în persoana sa, orice bănuială legitimă (imparțialitate obiectivă).

În literatura de specialitate s-a susținut că dacă în privința imparțialității subiective, aceasta se prezumă până la proba contrară, referitor la imparțialitatea obiectivă a instanței este necesar a se determina dacă, independent de conduita personală a judecătorilor din compunerea completului de judecată, există împrejurări sau fapte verificabile care autorizează a se pune în discuție imparțialitatea lor. Din această perspectivă, chiar și aparențele au un rol deosebit și, tocmai de aceea, orice judecător despre care s-ar putea crede că nu ar fi pe deplin imparțial cu privire la judecarea cauzei ce i-a fost dată spre soluționare este obligat să se abțină de la judecată.

În privința imparțialității subiective a judecătorului, aparențele au un rol decisiv, în limite rezonabile, pentru că nu s-ar putea considera, spre exemplu, că simplu fapt pentru un judecător de a fi luat o anumită decizie înaintea procesului se poate considera întotdeauna că ar justifica în sine o bănuială de imparțialitatea în privința sa, ceea ce trebuie avut în vedere fiind întinderea și importanța măsurii luate. Tot astfel, cunoașterea aprofundată a dosarului de către un judecător nu implică nici o prezumție de imparțialitate a sa la momentul judecării pricinii pe fond, iar aprecierea preliminară a datelor disponibile din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influențeze aprecierea finală.

Esențial rămâne, asa după cum s-a spus, că nu este suficient să se facă dreptate, ci trebuie să se și vadă cum se face dreptate.

Dreptul la un proces echitabil se aplică și în faza executării silite, conform art.6 alin. (2) din Noul Cod de procedură civilă . În cuprinsul acestuia se precizează expres că toate aceste drepturi ale persoanei și obligații corelative ale instanței de judecată, respectiv ale organelor competente să acționeze în faza executării silite, în principiu, executorul judecătoresc, care are pletitudine de competență, se aplică și pentru această fază a procesului civil. Astfel, este exprimată unitatea procesului civil de la momentul inițierii sale, prin înregistrarea cererii de chemare în judecată, și până la momentul finalizării, în procedura executării silite a hotărârii judecătorești.

2.2.3 TERMEN OPTIM ȘI PREVIZIBIL

Noul Cod de procedură civilă a preferat folosirea noțiunii de termen optim și previzibil în locul celei uzitate de Convenție în art.6, și anume a celei de termen rezonabil, terminologia aleasă desemnând însă același principiu al celerității procedurilor judiciare, într-o modalitate mai explicită. Termenul optim de soluționare a unei cauze implică durata care asigură cea mai bună eficiență în realizarea justiție, iar previzibilitatea acestuia conferă părților posibilitatea de a estima evoluția etapelor procesuale în timp.

În doctrină s-a subliniat faptul că sintagma ,,termen optim și previzibil” nu contravine prevederilor art.6 parag.1 din Convenția europeană a drepturilor omului și nici ale art. 21 alin.(3) din Constituție.

Termenul rezonabil, prevăzut de art.6 parag.1, este doar o ,,limită minimă, conform Comisiei Europene pentru Eficacitatea Justiției, sub care, dacă se coboară, se poate vorbi despre încălcarea Convenției. Examinarea duratei termenului rezonabil se face prin luarea în considerare a ansamblului procedurii litigioase, astfel cum aceasta s-a derulat în fața instanțelor care au intervenit în proces.

Curetea Europeană a subliniat că numai întârzierile imputabile autorităților judiciare competente pot conduce la eventuala constatare a depășirii unui termen rezonabil, astfel încât nici măcar sistemele de drept ce consacră principiul conducerii procesului de către părți nu îi dispensează pe judecători de a asigura celeritatea lui, fiind evidențiat rolul activ al judecătorului în materie.

Sintagma termen rezonabil a fost înlocuit în actuala reglementare a Codului de procedură civilă cu sintagma termen optim și previzibil tocmai ca urmare a obiectivelor propuse în Programul Cadrul al Comisiei Europene pentru eficacitatea justiției creat de către Comitetul de Miniștri în septembrie 2002.

Pentru eficacitatea justiției în acest program, Comisia Europeană a considerat că ,,termenul rezonabil” la care se referă Convenția Europeană nu mai corespunde actualul context când justiția trebuie să fie unul dintre ,,pilonii” democrației, deoarece ,,lentoarea” sa este de natură să creeze o lipsă de încredere generală ,,atât la cetățeni, cât și în lumina economică“.

Diferența dintre termen rezonabil și termen optim și previzibil nu este doar de ordin terminologic, ci și din punct de vedere al conținutului. Semnificația sintagmei de ,,optim” și ,,previzibil”este mult mai cuprinzătoare, determinând trăsăturile termenului care trebuie să asigure actului de justiție cea mai bună eficiență corespunzătoare pe deplin intereselor urmărite, iar pe de altă parte previzibilitatea acestuia permite cunoașterea încă de la începutul procedurii a duratei de timp în care se desfășoară procesul civil, ceea ce permite o planificare riguroasă a apărărilor și o disciplinare a conduitei părților pentru respectarea regulilor de procedură, motive pentru care durata termenului să fie respectată, evitându-se prelungirile nejustificate.

Termenul în care justiția este înfăptuită este esențial pentru garantara eficacității sale, încălcarea sa fiind de natură să atragă răspunderea statului, însă numai în cazul întârzierilor imputabile autorităților judiciare.

Curtea Europeană a arătat că o supraîncărcare temporară a rolului unui tribunal nu angajează responsabilitatea statelor contractante dacă acestea adoptă cu promptitudine măsuri de natură să remedieze o anumită situație în care apare ca justificată stabilirea unei anumite ordini provizorii în soluțioarea cauzelor, întemeiată pe urgență și importanța lor .

În doctrină s-a afirmat că în jurisprudența CEDO, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri judiciare se apreciază în funcție de particularitățile fiecărei cauze, precum și ținând cont de complexitatea cauzei în fapt și în drept, de comportamentul părților în proces, de comportamentul autorităților statale competente.

Referitor la comportamentul părților în proces, Curtea a decis că atunci când cauza depășirii termenului rezonabil al soluționării litigiului o constituie comportamentul reclamantului (din cadrul procedurii europene), indiferent de poziția procesuală a acestuia în fața jurisdicților naționale, de pârât sau de reclamant. Acest comportament reprezintă un element obiectiv ce nu poate fi imputat statului (pârât în cadrul procedurii de control european) și trebuie să fie luate în considerare spre a se determina dacă există sau nu depășirea termenului rezonabil impus de art.6 parag.1 din Convenție.

Cu toate acestea, Curtea a reținut că nu se poate reproșa unui reclamant faptul că în cadrul duratei unei proceduri judiciare contestate a pus în valoare toate căile de atac de care dispune în dreptul întern. În măsura în care una dintre părți exercită însă în mod abuziv mecanismele legale puse la îndemâna sa, încălcarea unui termen rezonabil de soluționare a cauzei nu este imputabilă autorităților statale (spre exemplu, formularea cu rea-credință a unor cereri de recuzare sau de strămutare, modificarea succesivă a cererilor de chemare în judecată, acceptată de către cealaltă parte și peste termenul legal etc.).

În ceea ce privește comportamentul autorităților statale competente, în jurisprudența instanței europene au fost conturate împrejurări care nu reprezintă motive de natură să justifice durata excesivă a procedurilor judiciare, precum: aglomerarea rolului instanțelor naționale, schimbarea repetată a completelor de judecată, greva avocaților, adoptarea unor reforme ale Curții de Conturi. Tot astfel, nici activitatea unui expert nu poate constitui un motiv justificat pentru prelungirea unei proceduri judiciare, aceasta desfășurându-și activitatea sub controlul instanței de judecată, care trebuie să îl oblige la respectarea termenelor pe care i le acordă pentru efectuarea lucrărilor tehnice pentru solușionarea unor pricini.

Potrivit instanței europene, în materie civilă, termenul rezonabil impus de art.6 parag.1 din Convenție are, de regulă, ca punct de plecare data la care prima instanță a fost învestită cu soluționarea litigiului și acoperă ansamblul derulării procedurilor în cauză, inclusiv a căilor de atac, până la momentul la care a operat soluționarea definitivă a cauzei. Mai mult, termenul rezonabil în procedurile civile poate include și durata unei proceduri administrative preliminare, atunci când posibilitatea sesizării tribunalului este condiționată în mod obligatoriu de parcurgerea unei asemenea proceduri, urmând a fi considerată drept reper ziua când a fost sesizată autoritatea administrativă competentă. Acest termen se întinde și asupra procedurilor de executare a hotărârilor judecătorești, considerată parte integrantă a noțiunii de proces, momentul final reprezentându-l ziua în care au fost finalizate procedurile de executare a hotărârii.

Atunci când soluția procedurii derulate în fața Curții Constituțioale naționale influențează soluția litigiului, termenul rezonabil cuprinde și durata procedurii constituționale, dar nu și pe aceea a examinării unui recurs prejudicial de către Curtea de Justiție a Comunităților Europene, deoarece, în acest caz, s-ar aduce atingere sistemului instituit prin dispozițiile tratatelor instituționale ale Uniunii.

Cerința soluționării cauzei într-un termen optim și previzibil impune în sarcina judecătorului obligația de a dispune toate măsurile permise de lege pentru a asigura desfășurarea cu celeritate a procesului.

Celeritatea trebuie să caracterizeze orice procedură de soluționare a unei cauze, iar nu numai a celor pentru care legea prevede în mod expres o procedură de urgență, noțiunile de ,,celeritate” și de ,,urgență” fiind distincte în terminologia juridică. Celeritatea impune judecătorului obligația de a evita ca procesul să treneze pe rolul instanței, urmărind respectarea termenelor legale și a celor judecătorești și aplicând sancțiunile corespunzătoare în caz de nerespectare a acestora de către părți, în vreme ce, în ipoteza procedurilor care soluționează de urgență, legea însăși apreciază că prin pricina respectivă impune o celeritate sporită în soluționare în raport de celelalte cauze.

Cu titlu exemplificativ, cererile următoare implică o procedură de urgență de soluționare potrivit Noului Cod de procedură civilă: contestația la executare (art. 716 alin.(3) NCPC), contestația în anulare (art.508 alin.(1) NCPC), contestația în anulare (art.508 alin.(1) NCPC), cererea de instituire a măsurilor asigurătorii (art.953 alin. (2), art. 970 alin. (1) și art. 974 alin. (1) NCPC), cererea de emitere a ordonanței președențiale (art. 998 alin. (2) NCPC), cererea de emitere a ordonanței de plată (art. 1018 alin.(1) NCPC), cererea de evacuare din imobilele folosite sau ocupate fără drept (art. 1041 alin. (2) NCPC).

Noul Cod de procedură civilă a introdus o serie de prevederi având ca scop respectarea întocmai a duratei optime și previzibile a unui proces civil.

Astfel, potrivit art. 201 alin. (3), (4) și (5) NCPC, primul termen de judecată va fi fixat de către judecător în cel mult 60 de zile de la data rezoluției, un atare termen putând fi redus, în procesele urgente, în funcție de circumstanțele cauzei.

De asemenea, potrivit prevederilor art.238 alin.(1) NCPC, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, judecătorul, după ascultarea părților, va estima durata necesară pentru cercetarea procesului, ținând cont de împrejurările cauzei, astfel încât procesul să fie soluționat într-un termen optim și previzibil , durata astfel estimată fiind consemnată în încheiere. Judecătorul va putea reconsidera durata prevăzută, pentru motive temeinice, ascultând părțile, potrivit art.238 alin. (2) NCPC.

Pentru cercetarea procesului, judecătorul are obligația de a fixa termene scurte, chiar de o zi la alta, fiind incidentă instituția termenului în cunoștință (art.241 alin.(1) NCPC), și să ia anumite măsuri pentru asigurarea celerității.

Pentru asigurarea celerității procedurii judiciare, judecătorii vor dispune verificarea efectuării procedurilor de citare și comunicare dispuse pentru fiecare termen, iar, când este cazul, instanța va ordona luarea măsurilor de refacere a acestor proceduri. De asemenea, instanța va putea dispune ca încunoștințarea părților să se facă și telefonic (cu

obligația grefierului de a întocmi un referat în acest sens), telegrafic, prin fax, poștă electronica sau prin orice alt mijloc de comunicare care asigură, după caz, transmiterea textului actului supus comunicării ori înștiințarea pentru prezentarea la termen, precum și confirmarea primirii actului, respectiv a înștiințării, dacă părțile au indicat instanței datele corespunzătoare in acest scop (art. 241 alin. (3) NCPC). Totodată, judecătorul poate stabili pentru părți, precum și pentru alți participanți în proces îndatoriri in ceea ce privește prezentarea dovezilor cu înscrisuri, relații scrise, răspunsul scris la interogatoriul comunicat, asistarea și concursul la efectuarea în termen a expertizelor, precum și orice alte demersuri necesare soluționării cauzei, toate aceste persoane putând fi încunoștințate în modalitățile prezentate anterior (art. 241 alin. (4) și (5) NCPC).

Încălcarea dreptului părților la soluționarea procesului într-un termen optim și previzibil poate fi invocată pe calea contestației privind tergiversarea procesului, reglementată de Titlul IV al Cărții a ll-a a codului, aceasta vizând luarea unor măsuri legale pentru ca respectiva situație să fie înlăturată.

2.2.4 SANCȚIUNEA ÎNCĂLCĂRI PRINCIPIULUI

Exercitarea cu rea-credință a dreptului de acces la justiție poate atrage obligarea părții la plata unei amenzi civile în condițiile prevăzute de art. 187 din Noul Cod de procedură civilă. Obligarea la plata cheltuielilor de judecată a celui care a promovat o acțiune nejustificată are și ea un caracter sancționatoriu.

În dreptul intern sancțiunea plății de daune-interese este singura aplicabilă pentru încălcarea principiului soluționării procesului într-un termen optim și previzibil, spre deosebire de încălcarea altor principia ale procesului civil, care în funcție de gravitatea lor pot să atragă casarea hotărârii pentru motive de nelegalitate.

Există posibilitatea ca un proces a cărui durată s-a prelungit în timp peste limite rezonabile să fie soluționat printr-o hotărâre care să corespundă principiilor legalității, dar momentul soluționării conflictului de interese să nu mai ofere reclamantului niciun interes, întârzierea nejustificată să fi compromis caracterul eficient și credibil al actului de justiție.

Frecvența condamnărilor statelor de către Curtea Europeană pentru încălcarea principiului termenului rezonabil a impus găsirea unor remedii în sistemele naționale de drept de natură să asigure fiecărei persoane accesul la un recurs efectiv prin intermediul căruia să fie invocată încălcarea drepturilor recunoscute.

Noul Cod de procedură civilă instituie, cu titlu de noutate absolută, și o procedură specială –contestația privind tergiversarea procesului, menită să dea eficiență principiului menționat).

Mecanismul de reglare a termenului optim și previzibil vizează posibilitatea conferită prin lege, oricăreia dintre părțile procesului civil (inclusiv procurorului, atunci când acesta participă la judecată), de a solicita instanței luarea măsurilor legale pentru înlăturarea situațiilor ivite în cursul procesului civil care au determinat încălcarea dreptului la soluționarea cauzei într-un termen optim și previzibil.

În ipoteza în care completul de judecată apreciază contestația ca fiind întemeiată, va lua, de îndată, măsurile necesare înlăturării situației care a provocat tergiversarea judecății. Așadar, judecătorul cauzei va trebui să se ghideze, întotdeauna, după imperativul celerității pentru respectarea termenului optim și previzibil, în caz contrar, părțile având la dispoziție acest remediu procesual de natură să aducă procesul civil pe ,,făgașul” firesc al desfășurării sale în limitele temporale ,,acreditate” de NCPC.

Scopul justuției este doar ,,preventiv”, urmărind evitarea întârzierilor nejustificate prin îndeplinire actelor procedurale sau luarea măsurilor procesuale de natură să asigure judecata în termen optim și previzibil, ,,cel mai bun remediu absolut este, ca în multe alte domenii, prevenirea” atunci când durata procedurii este excesivă potrivit jurisprudenței C.E.D.O. Prevenirea nu poate fi singura soluție pentru a se atenua durata excesivă a procedurilor, ci trebuie dublată de o măsură a despăgubirilor, fiindcă cele două pot să asigure acestui remediu –denumit de Curtea Europeană ,,recurs”- un caracter eficient, adecvat accesibil.

2.3 PRINCIPIUL LEGALITĂȚII

Existența statului de drept depinde de supremația Constituției și a celorlalte legi, fiecărei persoane revenindu-i obligația să le respecte pentru ca mecanismele statului să poată să-și realizeze funcțiile în cel maiz eficient mod.

Principiul legalității exprimă necesitatea desfășurări procesului civil în cadru legal stabilit prin normele constituționale și cele cuprinse în legi ordinare (Codul de procedură civilă și legi speciale).

Acest principiu a fost consacrat constituțional prin art.124, art.126 și art.129 din Constituție, precum și în cuprinsul Legii nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și al Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară. Astfel, conform actelor normative evocate, justiția se înfăptuiește în numele legii, în mod egal pentru toți, de către instanțele judecătorești prevăzute de lege, a căror competență, alcătuire și compunere se fac cu respectarea dispozițiilor legii.

Legalitatea reprezintă un principiu legal recunoscut în statele democratice. Ea implică respectarea actelor normative existente de către toate organele de stat, de toate persoanele fizice și juridice. Obligativitatea respectării acestui principiu reiese și din dispozițiile constituționale. Astfel, potrivit art.1 alin.(5) din Legea fundamentală: ,,în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”. Dispoziția trebuie coroborată cu prevederile art.16 alin.(2) din Constituție potrivit căruia ,,nimeni nu este mai presus de lege”.

Principiul legalității semnifică înfăptuirea justiției în numele legii de către instanțele judecătorești prevăzute de lege, în limita competențelor ce le-au fost conferite de legiuitor.

Având în vedere importanța acestui principiu el este prevăzut și în Noul Cod de procedură civilă în art7, care dispune că procesul civil se desfășoară în conformitate cu dispozițile legii și că judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispozițiilor legii privind realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părților din proces.

În literatura de specialitate s-a afirmat că legalitatea constituie o cerință obiectivă într-un stat de drept, precum și o garanție a desfășurări în condiții optime a mecanismului de înfăptuire a justiției, întrucât exclude arbitrariul și lipsa de previzibilitate.

Trebuie menționat că, potrivit art.22 alin.(1) NCPC., judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.

Procesul trebuie să se desfășoare potrivit normelor legale care îl reglementează nu numai în ceea ce privește judecata și executarea silită, dar și sub aspectul competenței și al alcătuirii instanței de judecată.

Orice măsură a judecătorului în cadrul procesului trebuie să fie în deplină consonanță cu legea și să se întemeieze pe aceasta, în caz contrar hotărârile sale fiind susceptibile de a fi desființate în căile de atac.

Principiul legalității este reafirmat și în privința căilor de atac de atac. Astfel, potrivit art.475 alin. (1) NCPC, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

De asemenea, principiul legalității este reluat și de art.625 din Noul Cod de procedură civilă referitor la executarea silită. Astfel, executarea silită se face cu respectarea dispozițiilor legii, a drepturilor părților și a altor persoane interesate, fiind interzisă efectuarea de acte de executare de către alte persoane sau organe decât cele legal prevăzute.

Părțile și ceilalți participanți la procesul civil sunt, de asemenea, datori să respecte dispozițiile legale, orice act efectuat de către aceștia cu nerespectarea legii urmând a fi cenzurat de către instanță.

În literature de specialitate s-a susținut, de asemenea, că principiul legalității are o aplicare mai complex. Fără discuți, funcția judecătorului este aceea de a rezolva litigiul dintre părți aplicând legea, și astfel spunând dreptul în cauza respectivă. Dar, așa cum se precizează în doctrină, a spune dreptul înseamnă altceva decât a aplica automat legea. Desigur, judecătorul are misiunea de a aplica legea, dar el trebuie să o și interpreteze , să determine semnificația regulii care duce la soluționarea corectă a cauzei, la tranșarea litigiului, să determine aria sa de aplicare sub aspectul validității în raport cu alte norme juridice, ca și aplicarea sa în timp, în spațiu și cu privire la persoane. Deci, între autorul normei juridice și destinatarul ei, intervine judecătorul care interpretează norma, finalizează opera legiuitorului în considerarea situației dintr-o speță concretă și ,,creează” legea în scopul aplicării sale.

Puterea judecătorului implică nu numai identificarea normei aplicabile și analiza conținutului său, ci și o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul, aflat în imposibilitatea de a prevedea toate situațiile juridice, lasă obligatoriu judecătorului, învestit cu puterea de a ,,spune oficial dreptul”, o parte din inițiativă.

Judecătorul trebuie să interpreteze și să aplice legea în concordanță cu litera și spiritual ei, precum și în consonanță cu cerințele vieții sociale. El nu poate aplica legea substanțială sau procedurală după preferințele sale subiective.

Dealtfel, Noul Cod stipulează în acest sens că ,,judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea și să respecte el însuși principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancțiunile prevăzute de lege”.

În literatura de specialitate s-a susținut că principiul legalității trebuie analizat în strânsă legătură cu independența judecătorului și că sub aspect material, ,,legalitatea nu se mai înfățișează ca un principiu unic și unificator, abstract și nediferențiat, ci, dimpotrivă, ca având particularități de ordin substanțial, care evoluează de la un moment la altul”.

2.4 PRINCIPIUL EGALITĂȚII PĂRȚIILOR ȘI LIBERUL ACCES LA PROCESUL CIVIL

Egalitatea părților în procesul civil constituie un principiu fundamental al acestuia și totodată o garanție a unui proces echitabil.

Principiul egalității are o consacrare deopotrivă constituțională și convențională, el regăsindu-se înscris și în alte documente internaționale.

Constituția Romaniei prevede în art. 16 alin. (1) regula că, fără privilegii și fără discriminări, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, printre care se enumeră, bineințeles, și cea judecătorească. Principiul egalității este reluat în cadrul art. 124 alin. (2) din Constituție, prevăzandu-se faptul că justiția este unică, imparțială și egală pentru toți.

Principiul egalității a fost statuat în cuprinsul art.7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, potrivit căruia toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul fără deosebire la o protecție egală a legii. Toți oamenii au dreptul la o protecție egală împotriva oricărei discriminări care ar încălca Declarația și împotriva oricărei provocări la o astfel de discriminare.

Potrivit art.7 alin.(1) din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, toate persoanele sunt egale în fața legii, fără privilegii și fără discriminări, iar conform alineatului al doilea al aceluiași articol, justiția se realizează în mod egal pentru toți, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenență politică, avere, origine ori condiție socială sau de orice alte criterii discriminatorii.

De asemenea principiul egalității este consacrat în art.8 din Noul Cod de procedură civilă, care prevede în mod expres că în procesul civil părților le este garantată exercitarea drepturilor procesuale, în mod egal și fără discriminări.

Acest principiu, al egalității, semnifică aplicarea unui tratament egal părților pe toată durata desfășurării procesului civil, fără ca una dintre ele să fie avantajată în raport cu cealaltă. Mai mult decât atât, legiuitorul subliniază că normele procedurale, astfel cum au fost ele reglementate reprezintă garanția unui exercițiu egal și fără discriminări al drepturilor procesuale ale părților.

Principiul egalității în procesul civil este analizat pe de o parte ca egalitate a părților în raporturile procesuale cu instanța, iar pe de altă parte ca egalitate între părți, prin recunoașterea acelorași drepturi și impunerea acelorași îndatoriri, corespunzătoare calității lor procesuale.

Judecarea proceselor trebuie să se realizeze pentru toți cetățeni, de către aceleași organe și potrivit acelorași reguli procedurale, fără discriminare, bineficiind de drepturi procesuale egale, în raport de cauza concretă dedusă judecății, ceea ce înseamnă că, în situații identice, părților nu li se poate acorda un tratament diferit.

Existența unor instanțe specializate sau instituirea unor reguli de procedură diferite în anumite materii nu încalcă acest principiu, deoarece respectivele instanțe soluționează toate litigiile ce intră în competența lor specializată, fără nicio discriminare din punctul de vedere al părților, iar regulile de procedură specială se aplică oricărei persoane care este parte într-un litigiu supus regulilor derogatorii respective. Diferența de tratament ar deveni discriminatorie doar atunci când se introduc distincții între situații analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Principiul egalității implică respectarea actelor normative de toate organele statului, de persoanele juridice de drept public sau privat și de toți cetățenii implicații în înfăptuirea actului de justiție. Așadar, în cadrul acestor raporturi procesuale, statul nu ocupă o poziție privilegiată, supraordonată, și din acest punct de vedere principiul egalității se manifestă la fel ca și în cazul celorlalte raporturi procesuale.

Egalitatea dintre părțile litigante se realizează prin recunoașterea acelorași drepturi și împlinirea acelorași îndatoriri, corespunzătoare calității lor procesuale.

De aceea, în cazul unei proceduri care se soluționează fără citarea părților, instanța nu poate consemna prezența unei părți și nici lua concluziile acestei părți, cu atât mai mult cu cât cealaltă parte nu este prezentă.

În literatura de specialitate s-a afirmat că în jurisprudența instanței europene a drepturilor omului a fost consacrat principiul egalității armelor, care are semnificația tratării egale a părților pe toată durata desfășurării procedurii în fața unei instanțe, fără ca una dintre ele să fie avantajată în raport cu cealaltă sau cu celelalte părți din proces.

Astfel, tuturor părților le sunt comunicate actele de procedură pentru care legea impune obligația comunicării, fiind încălcat principiul egalității armelor, spre exemplu, când instanța ar comunica numai unuia dintre pârâți cererea de chemare în judecată. Același principiu ar fi nesocotit dacă, în dovedirea sau, după caz, în combaterea aceleiași teze probatorii, instanța ar încuviința proba cu martori numai uneia dintre părți, respingându-i-o însă părțile adverse, deși aceasta propusese proba cu respectarea termenelor și a altor cerințe stabilite de lege.

Principiul ,,egalității de arme” a fost analizat, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., ca o componentă a dreptului la un proces echitabil care depinde numai de modul în care instanța judecă un litigiu, căt și de atitudinea părților în cursul procedurii.

Încălcarea principiului egalității are ca efect încălcarea dreptului la un proces echitabil, garanția respectării constituind-o sancțiunea actelor procedurale săvârșite, respectiv anularea hotărârii judecătorești.

Curtea Europeană a fost pusă în situația de a se pronunța asupra modului în care poate fi verificată aplicarea principiului ,,egalității de arme”, respectiv dacă această apreciere se face în raport cu fiecare act procedural în parte sau în raport de întreaga procedură judiciară.

În jurisprudența sa, Curtea s-a pronunțat în sensul că principiul egalității de arme este respectat numai în măsura în care partea a avut ,,o posibilitate rezonabilă să-și prezinte cauza”, în condițiila fel de avantajoase ca și adversarul său, dreptul la un process echitabil analizându-se în ansamblul procedurii și nu în raport de fiecare act în parte.

Fiindcă principiul egalității de arme este o garanție a dreptului la un proces echitabil, este firesc să fie analizat în raport de întregul curs al procesului, de la actul sesizării instanței și până la acela al punerii în executare a hotărârii judecătorești, dar aceasta nu înseamnă că săvârșirea doar a unui singur act procedural hotărâtor pentru dezlegarea litigiului cu încălcarea principiului egalității nu poate să afecteze legalitatea hotărârii.

În literatura de specialitate s-a afirmat că referitor la principiul egalității cetățenilor în fața legii, Curtea Constituțională, în jurisprudența sa, a statuat că liberul acces la justiție se realizează numai în respectul egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, astfel încât orice excludere care ar avea semnificația încălcării egalității de tratament este neconstituțională. Totodată, instanța de contencios constituțional a arătat, în legătură cu asigurarea egalității cetățenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, că în instituirea regulilor de acces al justițiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ținut de principiul egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, prevăzute de art. 16 din Constituție. De aceea nu este contrară acestui principiu instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce privește căile de atac, cât timp ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în fața legii și a autorităților publice.

2.5 DREPTUL DE DISPOZIȚIE AL PĂRȚILOR. PRINCIPIUL DISPONIBILITĂȚII

2.5.2 NOȚIUNEA ȘI CONȚINUTUL PRINCIPIULUI DISPONIBILITĂȚII

Principiul disponibilității specific procesului civil, este consacrat în art.9 din Noul Cod de procedură civilă, precum și, explicit sau implicit, de alte dispoziții legale, precum art.22 alin.(6) din Noul Cod de procedură civilă.

Acest principiu este un principiu specific procesului civil spre deosebire de procesul penal care este guvernat de principiul oficialității.

În literatura de specialitate se consideră că disponibilitatea semnifică posibilitatea conferită de lege părților de a sesiza autoritățile judiciare, de a dispune de obiectul litigiului și de mijloacele de apărare.

Principiul disponibilității poate fi definit ca fiind o ,,regulă esențială, specifică procesului civil, legată de principiul contradictorialității și care constă în facultatea părților de a dispune de obiectul procesului, întodeauna concretizat într-un drept subiectiv, material, precum și de mijloacele procesuale de apărare a acestui drept”.

În virtutea principiului disponibilității părțile au posibilitatea de a hotărî nu doar existența procesului, prin declanșarea lui în urma depunerii cererii de chemare în judecată, ci și de a pune capăt procesului aflat pe rol, chiar dacă nu au început sau nu s-au finalizat dezbaterile de fond. De asemenea, părțile au puterea de a determina și conținutul procesului, stabilind cadrul în privința obiectului acestuia și al limitelor sale, precum și în ceea ce privește sfera participanților la proces.

În viziunea unor autori, principiul disponibilității constă în exercitarea efectivă a posibilității titularului unui drept subiectiv substanțial care a fost încălcat, lezat, de a promova și susține un proces prin care să-își apere dreptul nesocotit de terți. Dacă în dreptul penal acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, în procesul civil acțiunea civilă trebuie să fie promovată de către titularul dreptului subiectiv încălcat. Fără reclamant nu există proces civil.

Principiul disponibilității conferă practic titularului dreptului subiectiv, prerogativa de a se adresa organelor judecătorești pentru ocrotirea dreptului său, iar prin formele sale efective de manifestare, principiul disponibilității declanșează procesul civil, îi conturează limitele și forma de manifestare, stabilește cadrul procesual în privința întinderii procesuale și a părților litigante, determină în concret obiectul judecății și al executării silite.

Ca formă de existență el se manifestă prin utilizarea acțiunii civile concretizate în cererea de chemare în judecată, prin promovarea sau nu a căilor de atac prin promovarea sau nu a unei cererii de executare silită.

În conținutul său, principiul disponibilității cuprinde următoarele drepturi:

Dreptul persoanei interesate de a porni sau nu procesul

În acest sens, reținem în primul rând art.9 alin.(1) din Noul Cod de procedură civilă, potrivit căruia procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prezăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public. În al doilea rând, menționăm art.192 alin.(1) teza I din NCPC, care prevede că, pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime, orice persoană se poate adresa justiției prin sesizarea instanței competente cu o cerere de chemare în judecată, ceea ce înseamnă că persoana interesată nu este obligată să recurgă la procesul civil. Însă teza a II-a a aceluiași alineat dispune că, în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței poate fi făcut și de alte persoane sau organe.

Articolul 37 din Noul Cod de procedură civilă dispune că în cazurile și în condițiile prevăzute exclusiv prin lege, se pot introduce cereri sau se pot formula apărări și de către persoane, organizații, instituții sau autorități, care, fără a justifica un interes personal, acționează pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate în situații speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general.

De asemenea conform art.92 alin.(1) NCPC., procurorul poate porni orice acțiune civilă, ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege.

Sub aspectul dreptului de a porni procesul, constituie o derogare de la principiul disponibilității art.918 alin.(2) NCPC., potrivit căruia, în procesul de divorț, când soții au copii minori, născuți înaintea sau în timpul căsătoriei ori adoptați, instanța se va pronunța asupra exercitării autorității părintești, precum și asupra contribuției părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorț, iar alin.(3) al aceluiași articol prevede că instanța se va pronunța din oficiu și asupra numelui pe care îi vor purta soții după divorț, potrivit prevederilor Codului civil.

În cadrul dreptului de a porni procesul se poate include și dreptul părților de a porni sau nu executarea silită, ca ultimă fază a procesului civil. De asemenea, dreptul părților de a exercita sau nu căile de atac intră în dreptul părților de a-și configura procesul din punctul de vedere al fazelor sale procesuale.

Dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării

În conformitate cu legislația în vigoare, instanța de judecată este ținută să cerceteze și să soluționeze cauzele civile numai în limitele stabilite de către părți, prin cererea de chemare în judecată ( a reclamantului) și respectiv prin apărarea pe care și-o face pârâtul.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul fixează, printre altele, obiectul litigiului și limitele acestuia.

Doar reclamantul este cel care poate decide cu cine să se judece, adică pe cine cheamă în judecată în calitate de pârât și pentru ce anume înțelege să se judece.

Cadrul procesual trasat inițial de reclamant poate fi ulterior modificat, în condițiile legii. Astfel, reclamantul poate să își modifice cererea de chemare în judecată atât sub aspectul părților, cât și sub aspectul obiectului și/sau al cauzei. Pârâtul poate să formuleze o cerere reconvențională, lărgind cadrul procesual în privința obiectului și cauzei, iar uneori chiar și a părților. Atât reclamantul, cât și pârâtul pot formula cereri de intervenție forțată, după cum terțe persoane pot formula cereri de intervenție voluntară, lărgindu-se cadrul procesual cel puțin sub aspectul obiectului și cauzei.

Instanța este obligată să statueze asupra celor solicitate de părțile din proces, fără a putea depăși, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea, prin cererile și apărările formulate în condițiile legii.

Ca regulă, instanța trebuie să se pronunțe numai asupra a ceea ce părțile au dedus judecății, fără a avea posibilitatea să dea mai mult decât s-a solicitat ori să se pronunțe asupra unei pretenții nesolicitate.

De exemplu: în cazul în care victima unei fapte ilicite și prejudiciabile cere obligarea pârâtului la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri, instanța, ținând cont de concluziile raportului de expertiză în ceea ce privește întinderea prejudiciului, nu ar putea să acorde o sumă mai mare, dacă reclamantul nu și-a mărit valoarea pretenției formulate; dacă se pretinde numai dreptul de uzufruct, nu i se poate recunoaște reclamantului dreptul de proprietate; în situația în care, într-un proces de partaj succesoral, un moștenitor solicită o cotă succesorală de 1/2, deși legea îi acordă o cotă de 3/4, instanța nu ar putea decât să îi învedereze că, potrivit legii, ar avea dreptul la o cotă mai mare, însă, dacă reclamantul nu își majorează câtimea obiectului, instanța nu îi poate stabili decât cota pretinsă; dacă reclamantul cere obligarea pârâtului să îi lase imobilul în posesie, instanța nu îi poate recunoaște dreptul de proprietate fără să fi intervenit o transformare a cererii posesorii într-o cerere petitorie; dacă în cursul judecății partea și-a micșorat câtimea obiectului cererii, instanța nu poate acorda cât s-a pretins inițial; dacă reclamantul a cerut obligarea pârâtului la plata sumei datorate, instanța nu poate acorda din oficiu dobânzile aferente sumei respective; dacă s-a solicitat numai restituirea bunului, pârâtul nu poate fi obligat și la restituirea fructelor sau la plata contravalorii acestora; instanța nu poate dispune evacuarea locatarului, dacă s-a cerut numai obligarea lui la plata chiriei; nu pot fi acordate cheltuieli de judecată fără ca acestea să fi fost solicitate; nu se poate transforma din oficiu o cerere de drept comun într-o cerere de ordonanță prezidențială și nici o cerere în constatare într-o cerere în realizare etc.

Astfel instanța nu ar putea să schimbe, peste voința celui care are calitatea de reclamant în cererea respectivă, fundamentul pretenției formulate

În literatura de specialitate s-a susținut că nu constituie însă o derogare de la principiul disponibilității dreptul instanței de a da calificare corectă unei cereri de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac, a cărei denumire a fost stabilită greșit de către părți, în temeiul art.152 NCPC., întrucât instanța nu procedează la schimbarea obiectului sau a cauzei juridice a acțiunii, ci fixează numai denumirea legală. Mai mult, potrivit art.22 alin.(4) NCPC., judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, fiind obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă. Calificarea unei cereri nu înseamnă însă modificarea acesteia. A califica înseamnă a da denumirea legală unei cereri fundamentate corect în raport de situația de fapt, chiar dacă textele legale sunt eronat indicate, instanța având acest drept, în principiu, independent de poziția procesuală a părților, afară de cazul prevăzut de art.22 alin.(5) NCPC. ; modificarea cererii înseamnă, între altele, a refundamenta o cerere întemeiată greșit, aspect ce nu poate fi realizat decât de partea care a formulat cererea respectivă.

Dreptul de a renunța la judecată sau la dreptul subiectiv pretins, dreptul de a achiesa la pretențiile reclamantului sau la hotărârea de primă instanță și dreptul de a stinge litigiul printr-o tranzacțier

Un proces, odată început, nu obligă părțile să-l ducă neaparat la sfârșit, legea oferind

o serie de posibilități pentru curmarea cursului său.

Astfel, reclamantul are dreptul de a renunța la judecarea cererii (art.406-407 NCPC), dreptul de a renunța la dreptul pretins (art.408-410 NCPC), iar pârâtul are dreptul de a achiesa la pretențiile părții adverse (art.436-437 NCPC). Ambele părți au posibilitatea ca prin concesii reciproce să hotărască stingerea acțiunii căzând la o învoială care urmează a fi consimțită de către instanță într-o hotărâre de expedient, care poate fi atacată numai cu recurs (art.438-441 NCPC).

De asemenea, părțile mai au dreptul de a renunța la exercitarea unei căi de atac, de a renunța la judecata căii de atac exercitate (art.404, art.463-464 NCPC), de a renunța la executarea unei hotărâri judecătorești obținute în cauză, precum și dreptul să renunțe la orice alt drept procedural, dacă această posibilitate nu este îngrădită de lege. Spre exemplu, partea poate renunța la administrarea unui mijloc de probă care i-a fost încuviințat, la susținerea unei excepții procesuale sau a unei alte cereri sau apărări formulate în cursul procesului.

Și în ipoteza introducerii în cauză, din oficiu, a altor persoane, în condițiile legii, acestea din urmă vor avea posibilitatea, după caz, de a renunța la judecată sau la dreptul pretins, de a achiesa la pretențiile reclamantului ori de a pune capăt procesului printr-o tranzacție

În cazul în care procesul civil a fost pornit de către procuror, titularul dreptului va fi introdus în procesul și va putea efectua acte procesuale de dispoziție.

Posibilitatea părților de a pune capăt procesului prin efectuarea unor acte de dispoziție, ca regulă, nu poate fi cenzurată de către instanță. Prin derogare, art.81 alin.(2) din NCPC prevede că actele procedurale de dispoziție, făcute în orice proces de reprezentanții minorilor, ai persoanelor puse sub interdicție și ai dispăruților, nu vor împiedica judecarea cauzei, dacă instanța apreciază că ele nu sunt în interesul acestor persoane.

Dreptul de a ataca sau nu hotărârea și de a stărui sau nu în calea de atac exercitată.

Acest drept reprezintă o altă formă de manifestare a principiului disponibilității. Partea care a pierdut procesul are posibilitatea, în termenul și condițiile prevăzute de lege, să atace hotărârea judecătorească, exprimându-și astfel nemulțumirea față de soluția respectivă. Dar, în aceeași măsură, poate să fie de acord cu decizia luată de către instanță, având libertatea de a renunța la căile de atac pe care legea i le pune la dispoziție, fie în mod expres, făcând o declarație în acest sens, fie tacit, trecând de bunăvoie la executarea hotărârii.

Tot ca expresie a principiului disponibilității, partea poate să critice hotărârea în întregime, cu privire la soluția dată tuturor capetelor de cerere, sau poate să limiteze critica la anumite aspecte. Se poate vorbi, în acest caz, de una dintre limitele devoluțiunii apelului (tantum devolutum quantum appelantum), ceea ce înseamnă că instanța de apel nu va cerceta legalitatea și temeinicia hotărârii atacate decât în raport de critica formulată de apelant, potrivit art.477 din NCPC. Prin urmare, dacă instanța de apel constată că soluția dată unui capăt de cerere nu este corectă, în lipsa criticii cu privire la acel aspect, nu poate schimba hotărârea.

La rândul său instanța de recurs va examina legalitatea hotărârii numai pe baza a ceea ce s-a criticat prin motivele de recurs. Drept consecință a acestei reguli, partea din hotărâre care nu a fost criticată în apel devine definitivă, aspect care rezultă din art.488 alin.(2) din NCPC. Astfel spus, dacă în privința soluției date unui capăt de cerere nu se exercită apel, nu se poate declara, omisso medio, trecând peste calea de atac a apelului, nici recurs.

În literatura de specialitate s-a afirmat, tot în privința căilor de atac, că, uneori, părțile nu pot exercita o anumită cale de atac, această posibilitate fiind deschisă altor persoane, expres prevăzute de lege. De exemplu, o hotărâre judecătorească – definitivă – poate fi atacată cu recurs în interesul legii numai de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, de colegiile de conducere ale curților de apel, precum și de Avocatul Poporului.

În fine, dreptul de a dispune prin folosirea căilor de atac se manifestă și prin aceea că părțile, după ce au promovat o cale de atac, au libertatea de a retrage calea de atac folosită, firește dacă, în mod excepțional, legea nu interzice acest lucru.

Dreptul de a solicita sau nu executarea hotărârilor judecătorești

Partea care a câștigat procesul decide dacă va executa sau nu hotărârea, dar și în acest caz dreptul de dispoziție este ușor limitat, deoarece, în condițiile legii, procurorul poate să ceară punerea în executare a hotărârii (art. 92. alin.(4) NCPC).

2.6 OBLIGAȚIA PĂRȚIILOR ÎN DES