-Principiile contractului vasalic; Vasalitatea afost, încă delaorigini, nuoinstituție, ciorelație stabilit ăîncadrul unei dependențe personale, care… [606327]

2. Vasalitatea medievală ( 2
persoane )
-Raporturile senior –vasal;
-Principiile contractului vasalic;

Vasalitatea afost, încă delaorigini, nuoinstituție, ciorelație stabilit ăîncadrul unei
dependențe personale, care nueraproprie, inițial, doar celor decondiție înaltă, cituturor
categoriilor sociale .Apărută într-uncontext caracterizat prin personalizarea, divizarea și
fragmentarea pânălapulverizare aputerilor publice, eas-adefinit, prin protecția celor mai
puternici acordată celor maislabi, fără, însă, canenumăratele servicii reclamate caprețalsau
supunerii acestora săaibă neapărat, uncaracter militar .
Legătura astfel instituită, care purta numele depatrocinium ,mundium sau mundeburdis ,
însoțită deoprocedură legală (commendatio )menită săoconsacre, nuavea unspecific „de
clasă” .Ealuanaștere fără carangul saucalitatea celor care osolicitau săfieînvreun fel
precizate, implic ândoameni dincele maidiverse categorii (liberi, sclavi, liberți, „colliberti ”etc.),
reuniți sub semnul aceluiași statut doar prin faptul căaveau nevoie deaceeași formă de
apărare saufuseseră constr ânșis-oaccepte .Vocabularul Evului Mediu timpuriu sugerează
acest lucru, atunci când,înlocdea-ideosebi peceiintrați într-oastfel dedependență fiedupă
nume, după îndatoriri, proveniență sau condiție socială, preferă să-itrateze laolaltă,
caracterizîndu -leobligațiile printermenul generic deservitia („servicii”), indiferent deconținutul
lorspecific .Disocierea termenilor –și,totodată, avasalității deșerbie, inițial confundate drept
același tipdelegătură –sevaproduce încep ândcusecolul VIII.
Deși eraorelație care sestabilea „lacerere”, implic ândastfel recunoașterea –fieșitacită –a
unei inferiorități, mundium -ulnuera,cutoate acestea, unilateral .Încondițiile disoluției rapide a
statului roman, alecărui îndatoriri fațădeproprii cetățeni sausupuși seechilibrau dinceînce
maiprecar cuvolumul șivaloarea –încontinuă creștere –aprestațiilor pretinse și,pedealtă
parte, într-untipdesocietate dinceîncemaiînclinat deacorela statusul social șisimpla
supraviețuire cunumărul șicalitatea oamenilor pecare cineva eracapabil să-imobilizeze, o
asemenea legătură nuputea fidecâtunadereciprocitate .
Celcese„recomanda” (sau, cualtecuvinte,se„închina”) seangaja să-șiasculte șisă-și
servească cufidelitate seniorul (dominus ).Elprimea înschimb nunumai protecția, darși
mijloacele deîntreținere pecare acesta iledatora, ceea ceîlsitua dintr-odată peopoziție cu
totul diferită deaceea aunui simplu subordonat .Obligațiile astfel asumate erau peviață,
denunțarea lorunilaterală nefiind îngăduită decâtîncazuri ieșite dincomun .Pedealtăparte,
opțiunea deintrare îndependență eraabsolut liberă, „recomandarea” („închinarea”) fațăde
maimulți seniori fiind interzisă 37.
„Beneficiul”, care sedefinise dinperioada dinastiei merovingiene drept baza materială arelației
dedependență (inițial elconfundându -serareori cunoțiunea deposesiune funciară) s-a
asociat într-unchip maipronunțat cupământul, schimbându -și,astfel, nunumai propriul statut,
dar șinatura însăși avasalității primare, care și-apierdut ulterior semnificația umană,
personală, delaînceput, înschimbul unor conotații dinceîncemaimateriale .Transformarea
„beneficiului” înfeud (încheiată înpartea denord aGaliei însecolul alXI-lea38),precedată de
transferul –

operat decarolingieni 39–alrelațiilor dedependență dindomeniul dreptului privat încelaldreptului
public, marchează intrarea vasalității înperioada eiclasică deexistență și,totodată, accesul deplin
lastatutul unei instituții cuadevărat europene .Aceasta este perioada cândsedefinitivează
aspectele eisimbolice și,înprimul rînd, ritualul .Importanța acestuia este evidentă într-osocietate
atâtdeputernic formalizată caceamedievală ,preocupată deavizualiza totul.Datorită acestui
ritual, cuvintele rostite șigesturile făcute aveau forța desugestie aunor formule aproape sacre,
scopul lorfiind dealegitima unactcare dobândea, celpuțin teoretic, natura unei legături
indisolubile .Pânăînsecolele X-XI,persoana care se„închina”, îngenuncheată cucapul descoperit
șifără arme înfața viitorului stăpân,îșipunea mîinile împreunate înmâinile acestuia șiise
recunoștea supusă, rostind totodată șiunscurt jurăm ânt,menit adaogreutate sporită gestului
însoțitor .Sensul acestui ritual –desemnat îndocumentele vremii prin expresii deosebit de
sugestive, cum arfi:„invasatico secommendare permanus”sau„inmanus secommendare ”–
eracelalunei autoabandonări complete acelui care se„închina” (traditio personae )față de
cealaltă persoană, mâinile avînd aicirostul deasimboliza tocmai specificul deneclintit șitotal al
legăturii care senăștea .Transformarea „recomandării” înomagiu, petrecută între secolele Xși
XIII41,nuamodificat nimic dingesturile inițiale, cusingura excepție asărutului pegură (osculum )
schimbat deceidoiparteneri lafinele actului de„închinare”, casemn nunumai alorganicității
relației tocmai stabilite, darșialidentității loraproape corporale 42.
Numit hominium, homagium sau Mannschaft 4344,omagiul era, asemănător formei sale
premergătoare (commendatio ),unactpersonal, trebuind reînnoit încazuri bine stabilite .Dacă
legătura astfel stabilită era, inițial, directă șisingulară, însensul căunui vasal nu-ieracuniciun
chip îngăduit să-șialeagă maimulți seniori, treptat, odată cuimportanța cresc ândăafeudului în
cadrul relației devasalitate și,pedealtăparte, caurmare anenumăratelor conflicte interneapărute
din830înImperiul carolingian șiîntre statele sale succesoare, această interdicție aînceput afitot
maimult ignorată ,unicitatea omagiului lăsândlocul multiplicității actelor desupunere, înflagrantă
contradicție cuprincipiul însuși alrelației pecare oîntemeiau .
Second ândomagiul, jurăm ântuldecredință s-adefinit, încă dinsecolele VIII-IX,drept celde-al
doilea moment alritualului vasalic, fiind impus caurmare apreocupării Bisericii deadao
consacrare religioasă unui actlaic.Consemnat pentru prima dată deAnnales Regni Francorum în
anul 757,cuprilejul omagiului depus deTassilo, ducele Bavariei, luiPepin celScurt, jurăm ântulera
rostit devasal înpicioare și–potrivit obiceiului –înprezența unor obiecte sacre (relicve, Evanghelii
etc.).Elnuavea nimic specific înraport cualterituri asemănătoare, constituind, dealtfel, opractică
larg răspândită înEvul Mediu .Sărutarea piciorului afostungest caracteristic ritualului vasalic,
practicat sporadic însecolul alX-leași,poate, șilaînceputul secolului XI.Având locdupă omagiu
șijurămîntul decredință, elnupare afiavut, oexistență îndelungată, dispăr ândînainte deafi
reușit săajungă unelement esențial alacestei relații 50.

Învestitura ,ultimul actalritualului vasalic ,consta dinremiterea către vasal aunui obiect
simbolizînd feudul, urmată de„recunoașterea” formală decătre posesor acaracterului de
uzufruct albunului primit înfolosință .Însecolul alXII-lea,concesiunea funciară aluatforma
unui document scris51,semn căautentificarea produsă degesturi șicuvinte numai era
considerată deajuns .
Omagiul vasalic ,astfel, trebuie considerat caunsistem, niciunul dinmomentele sale neavînd
vreo semnificație decâtprinraportare lacelelalte două, iartoate treidevenind inteligibile numai
înacest context dereferință .Totul, dealtfel, încadrul unui asemenea ritual eraînașafel
conceput șiorganizat, încâtsăscoată câtmai bine înrelief această coerență, subliniind,
totodată, profunzimea legăturii încheiată între senior șivasal .Locul omagiului eraînmod
deliberat fixat pentru aobliga celpuțin unadinpărți, dacă nuchiar peambele săsedeplaseze,
ținta putândfiatâtreședința seniorului, câtșiașezarea cea mai importantă adomeniului
respectiv sau frontiera dintre teritoriile persoanelor contractante (ceea ceseîntîmpla, de
regulă, numai cudeținătorii unor feuduri foarte mari52).
Spațiul concret aldesfășurării ritualului era,șiel,ales cuceamaimare grijă șinumai înfuncție
deconotațiile sale simbolice (biserica, sala ceamare acastelului seniorial etc.),asistența care
îlpopula –înmod obligatoriu numeroasă –fiind, deasemenea, atent selectată, nudoar pentru
agaranta actul, caatare, dara-icertifica șielementul dereciprocitate .
Baza materială arelației devasalitate, care adevenit, cutimpul, dinceîncemaiimportantă a
fost feudul sau fieful .Deși asocierea acestei noțiuni cuposesiunea funciară condiționată este
–pentru epoca respectivă –câtsepoate defirească, ceidoitermeni nucorespundeau peste
tot,iarremunerarea serviciilor înaceastă formă nuafost, niciea,generală .Auexistat și
feoduri distribuite caonoruri, const ândînfuncții publice echivalente „beneficiilor” ,cașiașa-
numitele feuduri -rentă, subforma unor venituri, devenite foarte frecvente începînd cusecolul
XI,maicuseamă înrelațiile politice, întruc âtîngăduiau regilor nunumai să-șicreeze clientele
străine, darsășiobțină, contra cost, alianțe deosebit deprețioase pentru interesele lorde
moment saudeperspectivă 54.Pedealtăparte, nicistructura șicalitatea feudurilor funciare
nuerau pretutindeni identice, după cum puteau fianumite regiuni depecontinent caîn
Peninsula Iberică unde legătura dintre vasalitate șifeud nicimăcar nuexista 55.Oricum,
indiferent devariațiile sale locale, corespondența dintre pămînt, dependență șiservicii afost,
înmarea majoritate acazurilor oregulă aproape generală înEuropa medievală, prezența ei
fiind observabilă nunumai înEuropa Occidentală ,cișiînceaOrientală .

Caproprietar dedrept alfeudului, seniorul continua săaibă înraport cuel–chiar șidupă
concesionare –așa-numitul ius eminens sau dominium directum ,ceea ceîiconferea
autoritatea legală deapretinde șiaccepta îndeplinirea obligațiilor vasalice ,ereditatea
posesiunii cedate, dreptul depreemțiune, participarea lareglementarea alienărilor și
implicarea cudrept dedecizie întoate litigiile susceptibile deaapăreaînrelațiile cucei
care-lserveau .Vasalul, larândul său, sebucura, laînceput, doar deiusutendi etfruendi ,
neav ândniciunul dindrepturile caracteristice liberei dispoziții (iusabutendi ).
Cutimpul drepturile „beneficiarului” auevoluat totmai hotăr âtîndirecția unei exercitări
complete, faptcare s-atradus atâtprinputința deaschimba calitatea feudului saudea-l
subînfeuda, câtșiprinposibilitatea dea-laliena cuconsimțăm ântulseniorului într-oformă
negociată retract 56.Adăug ându-seeredității –obținută însecolul alXI-lea–toate aceste
drepturi aumarcat transformarea irevocabilă afeudului într-unadevărat bunfamilial, asupra
căruia seniorul nuși-amaiputut exercita prerogativele decâtcumare dificultate maiales
conjunctural, grație unor ocazii favorabile 57.
Fiind orelație dereciprocă dependență stabilită decomun acord șiexprim ândinteresele
ambilor parteneri era firesc cavasalitatea sănupresupună obligații unilaterale, ci,
asemănător mundium -ului,denatură a-ioglindi acest spirit profund șiaoface, totodată,
efectivă 58.Dacă Charlemagne șiurmașii săi,bunăoară, s-aufolosit, laînceput, devasalii
lor(vassi regali )caasesori aitribunalului regal, camembri aitribunalelor dincomitate etc.,
treptat eile-aupretins acestora servicii dinceîncemaispecializate ,maiales detipmilitar .
Îngenere, vasalitatea presupunea două tipuri deobligații, care nu-ipriveau șipesub-vasalii
celui cedepunea omagiul .Primele erau celederivate dinnatura personală alegăturii dintre
ceidoiparteneri erau înnumăr detreiși,dinpunct devedere simbolic, primau asupra celor
dincealaltă categorie, care nuaveau decâtunspecific material, determinate fiind de
posesiunea feudului .Prima dintre ele,credința (fidelitas )eraîntotdeauna definită printr -o
interdicție :eaînsemna ceanume nutrebuia săfacă nuvasal pentru anu-șiprejudicia
seniorul .Deasemenea, această noțiune mai reclama dinpartea celui dependent și
îndeplinirea unor servicii speciale (transmiterea mesajelor, escortarea seniorului, purtarea
baldachinului laceremoniile deinstalare aepiscopului local etc.),incluse, dealtfel, șiîn
condițiile deposesiune afeudului .Adoua îndatorire, consilium ,presupunea deplasarea
vasalului lacurtea seniorului șiasistarea acestuia înactul deîmpărțire adreptății care era
una dinprerogativele puterii cuceamaimare forță desugestie, consider ându -secăea
reiter aatributul fundamental alDivinității .

Serviciul militar (auxilium )eradedeparte obligația ceamaiînsemnată, prioritatea eifiind dictată
nunumai denenumăratele conflicte aletimpului, cișideierarhia valorilor unei societăți, prin
tradiție înclinată aprețui maimult forța fizică șicurajul, decâtvirtuțile „pașnice” .Definitiv impus
însecolul VIII, serviciul militar s-apermanentizat rapid, cresc ândcontinuu înamploare .Existau
mari variații înfelul cum eraîndeplinită această îndatorire delaoregiune laalta.Uniivasali, de
exemplu, erau solicitați cuechipamentul complet, împreună cutoțiceicare leerau supuși ;alții,
dimpotrivă, seputeau prezenta doar cuarmele ușoare șifără însoțitori .Unii trebuiau să
participe latoate expedițiile ;alțiidoar laraiduri șinumai peoperioadă limitată .Unora lise
cereau doar servicii depază șiprotocol, alții–deținători aiașa-numitelor „feuduri libere” (franc
fiefs)–erau scutiți deorice obligații .
Sarcinile determinate deposesiunea feudului priveau fiereînnoirea „beneficiului” fieamenzi
aplicate vasal ului,fieajutorarea seniorului însituația încare acest lucru eranecesar .Îndatoririle
seniorului erau perfect simetrice celor vasalice, cusingura deosebire căauxilium ,pelângă
protecția militară acelui dependent, stipula șiasigurarea subzistenței acestuia, fiedirect, prin
primirea salareședința stăpânului, fieprin oferirea unui feud.Nici una dinpărți nus-a
considerat, însă, vreodată, definitiv legată deasemenea constr ângeri .59
Teoretic, niciunul dineinuputea denunța unilateral contractul (durata acestuia fiind viageră),
una dinpuținele excepții delaaceastă regulă fiind menționată înPeninsula Iberică, unde
dependența putea fideliberat ruptă chiar decătre vasal chiar dacă acesta erasupusul direct al
regelui 60.Încelelalte regiuni, aceste situații nuaufostpânăînsecolele XI-XIIIdecâtextrem de
rare, apariția lorfiind provocată fiedeconduita necorespunzătoare aseniorului (infracțiuni cu
limite foarte precise), fiedinvina vasalului (căruia isereproșa, celmaiadesea, nerespectarea
obligațiilor contractuale) .Sancțiunile prevăzute înambele cazuri erau centrate pefeudă .Dacă
vinovatul eravasalul, posesiunea îieratemporar saudefinitiv confiscată ;dacă seniorul eracel
răspunzător, vasalul era absolvit deorice îndatorire, ruperea legăturii dedependență
consum ându-seprintr -unritual deseparare .61

Imperiului Bizantin, nui-afost deloc străină posesiunea funciară condiționată, aceasta
întâlnindu -se,pânăînsecolul alXI-lea, fieînforma așa-numitei „stratiotika ktemata ”
(individuală, ereditară șiinalienabilă), fieînformă depronoia ,concesiune imperială rezervată
elitei birocratice șimilitare .Donatorul nueraopersoană particulară, caînApus, cistatul, iar
„stratioții ”constituiau nuoaristocrație ,ciopătură decondiție țărănească .Niciserviciile
militare datorate învirtutea acestei posesiuni nudecurgeau dindependența personală, ci
aveau odimensiune funciară, fiind dependente numai depământulconcedat 62.Câtdespre
vasalitatea după model occidental, aceasta nuaapărut înBizanț decâtodată cuCruciadele,
deși.
ÎnRusia, ceices-auocupat deistoria acestui spațiu înEvul Mediu nuauajuns nicipână
astăzi launpunct devedere comun înceea ceprivește existența saunon-existența vasalității .
Opinia celor care acceptă acest lucru invocă drept argument nunumai obicei ulalprimilor
cnezi deaseînconjura șiîntreține, asemeni regilor germanici, războinici liberi (drujina ),ciși
altepractici specifice, destul deasemănătoare „modelului” carolingian devasalitate .63Astfel,
întocmai cavasalii iberici, niciomologii lordinvechea Rusie nuerau, laînceput, maipuțin
liberi deaieșidindependență saudea-șischimba stăpânuloricânddoreau, avândînplus,
spre deosebire deceilalți, șiposibilitatea dea-șipăstra posesiunea funciară primită (votchina ),
fărăriscul vreunor sancțiuni .

Dispariția acestui obicei, propriu perioadei timpurii avasalității, cânddependența avea încă un
caracter personal, dublată decondiționarea riguroasă aproprietății (numită acum pomestia )de
serviciul militar –oproprietate devenită, treptat, șiereditară –s-arfiprodus abia însecolul al
XIV-lea, odată cuascensiunea cnezatului moscovit, pefondul neîncetatelor războaie cu
vecinii .Potrivit aceluiași punct devedere, nicidependența înformă rusă nuarfifostlipsită de
unritual caracteristic, omagiului „cumâinile” fiindu -i,însă, preferat aiciașa-numitul „salut cu
fruntea”, care nuera, după toate aparențele, decâtovariantă a„prosternării” (proskynesis )
bizantine .Obligațiile vasalului –specificate într-un„pact” preliminar „închinării”, consacrat prin
jurămînt –maiprevedeau, pelângăajutorul militar șiasistența judiciară derigoare șiplata unui
tribut personal extraordinar, alcărui cuantum, cașicircumstanțele achitării erau, de
asemenea, cugrijă prevăzute .
Spre deosebire, însă, deOccident, reciprocitatea nupare afifostaicioregulă într-adevăr
severă, dinmoment ceseniorul, care trebuia, desigur, să-șiprotejeze dependenții împotriva
oricăror primejdii sauexacțiuni, avea dreptul exorbitant dea-ijudeca elînsuși, competență
recunoscută, dealtfel, șifemeilor înraport cuproprii lorsupuși 64.Or,tocmai această
particularitate aunei relații care, după toate canoanele, arfitrebuit săfiereciprocă, reprezintă
principalul argument alcelor cerefuză săaccepte prezența înRusia aoricărei forme de
vasalitate șichiar afeudalismului 65.Puterea locală acnezilor rușifiind încă delaînceput
suverană, eanuafostconstr ânsăațineseama deaceleași imperative caînApus .Dacă
prezența relațiilor feudo -vasalice apare, așadar, îndoielnică înambele societăți, mailimpede
seobsrvă eaînraporturile cuvecinii .Încazul Bizanțului, depildă ,aceste relații erau evocate
întermenii unei înrudiri spirituale, cugradații precise șisimboluri specifice, care, înprivința
vecinilor tributari celpuțin, nueradeparte devasalitatea propriu -zisă.
Regii șiîmpărații franci erau pentru monarhii bizantini „frați spirituali” (pneumatikos adelphoi ),
titlurezervat, deopotrivă, șisuveranului persan, califilor arabi, sultanilor mameluci aiEgiptului
și,după toate aparențele, principilor khazari 67;țarul bulgar,în schimb, eradoar „fiuspiritual”
(pneumatikon teknon )68,asociindu -seînaceastă titulatură cnezilor ruși șituturor celorlalți
vasali aiBizanțului fațădecare Împăratul seconsidera unadevărat „părinte” .Instituită printr -o
ceremonie solemnă, care amintea deînvestitura cavalerilor dinApus, această paternitate
morală caracteristică șiraporturilor dintre cnezii nord-pontici șivasalii lor69–serăsfrângea și
asupra principilor păgânibotezați deÎmpărat, ceea ce-ipune clar înevidență natura
universală .Actele oficiale, larândul lor,oglindeau cufidelitate aceeași gradație :întimp ce
principilor ruși, celor turci șipecenegilor leerau adresate scrisori imperiale (grammata ),
conducătorii croați, sârbi,napoletani, nuaveau decât dreptul deaprimi ordine .70

Custatele saupopulațiile demaimică însemnătate, însă, fiecreștine saubarbare, sedentare
saunomade Bizanțul întreținea relații destrictă vasalitate, impusă prin forță, daruneori și
solicitată, învirtutea posibilității vecini lorImperiului deaseintegra astfel încivilizația
acestuia .Indiferent detitlul cucare erau gratificați, toțiacești vasali purtau denumirea
generică de„sclavi ”,fiind, însă, tratați potrivit clauzelor unor contracte încheiate lainițiativa
Împăratului însuși .Obligațiile astfel asumate deceiceintrau îndependență erau
preponderent militare, fiind consemnate pânăîncele mai mici amănunte .Înschimb,
împăratul acorda pensii, subsidii șiindemnizații, pemăsura serviciilor pecare leprimea .
Desfășurat, uneori, chiar încapitală, unde vasalul erainvitat săsedeplaseze personal,
ceremonialul care consacra oasemenea relație cuprindea, pelângăînvestitura derigoare și
acordarea deinsigne, veșminte deonoare, coroane șidemnități palatine ,menite asublinia nu
numai solemnitatea momentului, cișiînsemnătatea legăturii care tocmai secrea.

Dimensiunea „feudală” aregalității afostocomponentă importantă aconceptului medieval de
putere, contribuind laafirmarea prerogativelor acesteia .Eaafost, însă, doar oparte aacestei
puteri, șinuneapărat ceamaiimportant ă.Defapt, adevărata eidimensiune, afost aceea
theocratică, încomparație cucare atributul seniorial alregelui nunumai căafostincomparabil
mai slab, darșidiametral opus, cum ne-oarată, între altele, șistrăduința fără răgaz a
monarhilor epocii deaoaccentua peprima îndetrimentul clelalte sautendința lordeaeluda
prescripțiile dreptului feudo -vasalic, atunci cînd acestea păreau săcontravină principiului de
drept divin 75
Dimensiunea suzerană aregalității afostmaiprecară șiantagonică dimensiunii theocratic e,
întruc âtspiritul eiconsensual nuavea, înacea vreme, nimic comun șinicinuseputea
acomoda cuunprincipiu potrivit căruia numai voința (voluntas )regelui crea șiexercita legea, ca
expresie deplină asuveranității și,implicit, acaracterului sacru alcelui ceoîntruchipa .Tot
astfel, participarea regelui laviața societății șisubordonarea funcției sale senioriale principiului
eicontractualist nu-șiputeau găsi ușor vreo corespondență cuesența divină aunei puteri care-l
proiecta pedeținător, înacelași timp, înafara șideasupra comunității dincare făcea parte .Este
adevărat cănoțiunea de„credință” (fides ),comună ambelor forme deautoritate, era, laprima
vedere, singura capabilă dealeuni.Înrealitate, însă, dacă înplan theocratic eaînsemna
„obediență” fațădeopersoană încelmaiautentic sens alcuvîntului, superioară, încelfeudal
semnificația eiera,dimpotrivă, aceea de„loialitate”, invitându-ipeparteneri laocolaborare care
putea înceta încazdefelonie .Cualtecuvinte ,guvernarea theocratică eraunilaterală ,aceea
feudală, înschimb, fiind înmod principial bilaterală, constituind unica soluție posibilă dea
concepe, înîmprejurările acelei epoci șicumijloacele care-ierau proprii, „olege capabilă dea-l
supune șiperege” 77.