Principii Si Reguli In Activitatea Diplomatica

INTRODUCERE

Lucrarea Principii și reguli în activitatea diplomatică, prezintă, în cele trei capitole ale sale, o serie de aspecte legare palierele activității diplomatice: de la definirea termenilor specifici (drept diplomatic, activitate diplomatică), la normele activității diplomatice, regulile și principiile relațiilor diplomatice, înființarea și încetarea misiuniilor diplomatice și componența și atribuțiile membrilor misiunilor diplomatice.

Principalele documente internaționale care reglementează relațiile diplomatice sunt: Convenția de la Viena, din 18 aprilie 1961, privitoare la relațiile diplomatice, și Convenția de la Viena, din 24 aprilie 1963, privitoare la relațiile consulare.

Stabilirea relațiilor diplomatice este o consecință normală a recunoașterii internaționale a statelor. Ea constituie un act internațional politic și juridic în acelasi timp. Desi necesitatea mentinerii pacii si dezvoltarii relațiilor de prietenie si cooperare internationala fac de dorit stabilirea de relatii diplomatice intre state, dreptul international nu creeaza nici o obligatie, fiecare stat fiind suveran sa hotarasca în acest domeniu.

Pentru stabilirea relațiilor diplomatice este necesar un acord între cele două state interesate. Conventia de la Viena din 1961 cu privire la relatiile diplomatice prevede la Art. 1 că: “stabilirea de relații diplomatice între state și trimiterea de misiuni permanente se fac prin consimțământ mutual”. Stabilirea de relații diplomatice și trimiterea de misiuni permanente sunt două acte diferite. Statele pot stabili între ele relații diplomatice fără a trimite reprezentanți și fără a înființa misiuni permanente, ci prin misiuni temporare sau prin intermediul misiunilor diplomatice ale unui stat terț. Acordul prin care se înființează o misiune diplomatică poate avea forma unui tratat special sau poate să facă parte dintr-un tratat general; el poate fixa data în care vor fi înființate misiunile diplomatice sau să prevadă numai în general; poate stabili rangul șefului misiunii diplomatice. De obicei, după stabilirea relațiilor diplomatice, precum și după încheierea acordului cu privire la înființarea de misiuni diplomatice permanente, statele părți publică un comunicat.

Studiul activității diplomatice precum și al uzanțelor protocolare pot fi mai bine înțelese raportat la mediul diplomatic internațional. Acesta este alcătuit din ansamblul relațiilor internaționale, care mai este denumit și “scena internațională” sau “arena mondială” și are o serie de caracteristicile, printre acestea fiind democratizarea relațiilor internaționale, începută încă în perioada dintre cele două războaie mondiale prin enunțarea principiului naționalităților și cel al autodeterminării de către președintele american W. Wilson. În urma proceselor istorice care au avut loc, astăzi mediul diplomatic internațional se caracterizează printr-un număr foarte mare de actori, state independente (semnificativă creșterea numărului de state membre ONU de la 51 de semnatari ai Cartei, în 1945, la 184 de membri astăzi), ceea ce indică clar procesul continuu de democratizare a relațiilor internaționale.

O altă caracteristică a mediului diplomatic internațional este indivizibilitatea păcii în condițiile de azi când un conflict într-o zonă sau alta are un impact, direct sau indirect, asupra tuturor statelor (conflictul din fosta Iugoslavie, războiul din Golf, războiul din Irak, războilul din Afganistan etc.). Astfel, indivizibilitatea păcii a condus la o continuă și permanentă preocupare a statelor de a analiza evenimentele și a lua decizii, împreună, în colectiv, vizând protejarea securității lor naționale și de a găsi sisteme de securitate colectivă.

Conturarea unui nou mediu de securitate la nivel global, a dus la o amplă redefinire a raporturilor internaționale, cu implicații asupra securității tuturor statelor. În Europa, acest proces are ca principal rezultat pozitiv reducerea sensibilă a riscului unei confruntări majore.

Interdependența crescândă dintre state, stimulată de revoluția științifică și tehnică, a creat un sistem de dependențe reciproce și, totodată, o intensificare a interacțiunilor între state de o amploare enormă.

Globalizarea unor probleme majore care, în prezent, se materializează prin apariția unei întregi categorii de chestiuni interesând ansamblul umanității și devenind, deci, o preocupare internațională, reprezintă o altă caracteristică a mediului diplomatic internațional. Rezolvarea lor nu mai poate fi abordată decât global. Globalizarea economiei constituie una dintre cele mai frapante și actuale trăsături ale mediului internațional. Firmele și oamenii de afaceri se orientează spre locurile de pe mapamond cele mai profitabile, cu maximum de eficiență economică. Economiile statelor devin tot mai dependente unele de altele. Se creează, astfel, o economie mondială care operează simultan pe toate continentele.

Impactul mediului internațional asupra diplomației a produs o adaptare a metodelor, mijloacelor și regulilor care o guvernează, oferind actului diplomatic o nouă calitate și relevanță. Renunțând la ceea ce era caduc, dreptul și uzanțele diplomatice s-au întărit, normele cutumiare transformându-se în norme contractuale în raporturile dintre state. Răspunzând sfidărilor civilizației moderne, diplomația și-a lărgit orizontul de cuprindere și și-a diversificat activitățile tocmai pentru a sluji mai bine obiectivul său esențial de promovare a înțelegerii și colaborării între state. Astfel, s-a înregistrat o vădită extindere a atât a diplomației bilaterale cât și multilaterale.

Extinderea diplomației la nivel înalt (la nivelul șefilor de stat sau de guvern și al miniștrilor de externe), creșterea în complexitate și în implicații a problematicii internaționale, conjugată cu facilitățile moderne de transport și comunicații, a generat un nou tip de acțiune diplomatică denumită “de nivel înalt” sau “ la vârf”. Ea constă în participarea directă a șefilor de stat sau guvern, a miniștrilor de externe, la reuniunile cu caracter bilateral sau multilateral între state.

Am arătat, în cadrul lucrării importanța pe care o are buna cunoaștere a normelor de protocol și de curtoazie internațională între state. Dezvoltarea impetuoasă a relațiilor externe ale României cu celelalte state, intensificarea vizitelor, întâlnirilor, contactelor, reclamă cunoașterea temeinică și respectarea cu strictete a normelor de protocol, ale curtoaziei internaționale de către toți cei care lucrează cu reprezentanții altor state.

În conditiile vieții internaționale contemporane, când toate statele, subiecte de drept international, participăa în mod egal la soluționarea tuturor problemelor internaționale, se impune și mai pregnant cunoașterea și aplicarea acestor norme care reflectă, pe lângă stima, considerația și respectul reciproc pe care reprezentanții statelor trebuie să și le acorde, și recunoașterea, aplicarea în practică a principiului egalitîții suverane a tuturor statelor, a respectului reciproc dintre ele.

Pornind de la înțelegerea exactă a rolului normelor de protocol și curtoazie internațională de a crea o ambianță morală și condiții materiale care să permită derularea normală a raporturilor dintre state, personalele oficiale din Romania acordă o atenție deosebită tuturor reprezentanților altor state care ne vizitează țara, prin aplicarea măsurilor de ceremonial și protocol unanim acceptate.

Dacă politețea și curtoazia însoțesc comportamentul tuturor oamenilor bine educați, cu o cultură solidă, cu o sensibilitate capabilă sa aprecieze climatul în care se află și care le modelează atitudinea, curtoazia internațională, protocolul, sunt norme obligatorii în raporturile dintre persoanele oficiale, fără de care comunicarea între ele nu se poate realiza normal, nu poate fi creată ambianța dezvoltarii relațiilor pașnice, egale, democratice dintre state.

CAPITOLUL I. Considerații asupra Dreptului Diplomatic

Definiția Dreptului Diplomatic

Normele activității diplomatice

Noțiuni generale despre principiile și regulile relațiilor diplomatice

Definiția Dreptului Diplomatic

Orice demers teoretic pornește de la definirea conceptelor, a noțiunilor. Conceptul-cheie al acestei lucrări este de cel de Drept Diplomatic. Dreptul diplomatic ocupa un rol central în cadrul dreptului internațional pentru că se ocupă de însuși mecanismul care face să existe și să se desfășoare relațiile dintre state.

Diplomația este o activitate a unor organe de stat specializate. Ea realizează politica externă a statelor. Prezentă încă din antichitate, diplomația s-a desfășurat continuu, sub diferite forme, de la solii trimiși cu diferite misiuni în țări străine, până la misiunile diplomatice permanente sau temporare din timpurile moderne și contemporane ale istoriei.

Termenul de diplomație vine de la grecescul diploma care desemna documentele în dublu exemplar. Unul dintre acestea era înmânat solului, iar al doilea se păstra în cancelarie. Această activitate diplomatică s-a desfășurat din cele mai vechi timpuri și până în secolul al XV-lea, sub forma diplomației temporare (ad-hoc). Cuvântul diplomație, folosit în prezent, a fost creat mult mai târziu, grecii își numeau solii keryx anghelos, în perioada homeriană și presbeis, mai târziu, în perioda clasică. Solii la romani se numeau nunti sau oratores. Reprezentantul Papei în Imperiul Bizantin se numea apocrisiar.

Această practică a diplomației temporare se mai păstrează și astăzi. Diplomația permanentă a apărut în secolul al XV-lea, fiind inițiată de orașelor italiene: Veneția și Florența, a căror viață economic impunea relaționarea cu diferite state, într-un context politic tensionat (expansiunea Imperiului Otoman în Europa și interesele acetuia la Marea neagră). Alături de diplomația temporară, cea permanentă reprezintă forma principală de reprezentare a statelor. 

Această activitatea cu totul specială are o serie de trăsături:

a) activitatea politico-juridică, cea care realizează politica externă și este producătoare de efecte juridice;

b) aplicarea unor metode proprii, concepte proprii și finalitate proprii. Principala funcție este de reprezentare a statelor și a altor subiecte de drept internațional. Ca metodă folosește tratativele și negocierile. Conceptul care stă la baza diplomației este cel al dialogului ca o alternativă la confruntare.

c) este o activitate extrem de dinamică, esența ei fiind flexibilitatea: posibilitatea de a se adapta permanent prin metode și soluții la condițiile concrete. Se ține cont de situația momentului, reacția interlocutorilor și factorul de oportunitate.

Diplomația este considerată o știință pentru că are un sistem de cunoștințe închegate și este o artă în administrarea afacerilor externe, uneori o artă a înțelegerii a relațiilor de comunicare între națiuni.

Diplomația este reglementată de dreptul diplomatic care este un domeniu al dreptului internațional public. Este de menționat că, dacă la început legile diplomației erau cutumiare, nescrise, în timpurile modern și contemporane ele sunt reglementate prin tratate internaționale. Dreptul diplomatic reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează statutul organelor diplomatice, sarcinile, competența, organizarea, funcțiile și statutul organelor pentru relațiile externe.

În lucrarea Drept Diplomatic și Consular, autorul precizează: “Dreptul diplomatic este ansamblul normelor de drept internațional pentru activitatea diplomatică. Dreptul diplomatic însumează regulile diplomației, mai precis regulile profesiei de diplomat si pe cele ale serviciului public de diplomație. Dreptul diplomatic este ansamblul normelor care reglementează raporturile dintre instituțiile subiectelor de drept internațional abilitate să se ocupe de relațiile externe ale acelor subiecte. Aceste instituții nu acționează în nume propriu. Ele apar ca subiecte ale activității diplomatice, dar nu sunt și subiecte de drept. Deși apar ca subiecte ale activității diplomatice, instituțiile care reprezintă statele sunt obiecte ale dreptului diplomatic. Normele dreptului diplomatic se referă la organizarea, îndatoririle și competența instituțiilor de relații externe ale subiectelor de drept internațional”.

În ceea ce privește izvoarele dreptului diplomatic, acestea sunt izvoarele dreptului internațional, în principiu, alături de izvparele de drept proprii. Cel mai vechi și important izvor a fost cutuma. Primele reglementări scrise a apărut în 1815, odată cu Congresul de la Paris, iar până în 1961 la Convenția de la Viena, dreptul diplomatic devine din drept cutumiar drept convențional.

Tratatul internațional poate fi: multilateral și bilateral.

Convențiile bilaterale nu pot avea derogări de la prevederile tratatelor multilaterale. Principiile generatoare de drept internațional: independența, suveranitate, neamestecul în treburile interne ale statelor. Un alt principiu este analogia, izvor important prin apariția unor state, a organizațiilor internaționale. În măsura în care unele reguli de drept intern care reglementează activități diplomatice sunt preluate de alte state, în această măsură ele sunt izvoare de drept diplomatic.

Relațiile diplomatice pe care le au statele pe plan internațional sunt extrem de diverse: economice, comerciale, tehnico-științifice, umanitare.

În această sferă de relații ale unui stat se află și relațiile diplomatice. Locul acestora în aria de relații internaționale ale unui stat este cel mai important deoarece relevă suveranitatea și independența statelor, atestă personalitatea juridică a statelor, ca subiecte de drept și nu în ultimul existența relațiilor diplomatice confirmă o stare normală între state. Pentru stabilirea relațiilor diplomatice între state, practica relevă că trebuie îndeplinite următoarele condiții:

Entitățile ce stabilesc relații diplomatice trebuie să aibă personalitate juridică internațională, să fie deci subiecte de drept internațional.

Entitățile între care se vor stabili relații diplomatice trebuie să se fi recunoscut reciproc.

Existența unui acord de voință în acest sens între cele două entități

Este important de avut în vedere distincția dintre stabilirea de relații diplomatice (aceasta reprezentând un moment) și înființarea misiunilor diplomatice (al doilea moment). Stabilirea relațiilor diplomatice precede înființarea misiunilor diplomatice.

Încetarea relațiilor diplomatice se produce în diferite moment, printer acestea fiind: războiul, dispariția statelor, ca subiecte de drept. Modul cel mai frecvent a fost ruperea relațiilor diplomatice. În practica contemporană concepția s-a schimbat în sensul că dacă până la cel de-al II-lea război mondial ruperea relațiilor diplomatice duceau la un conflict – războiul, în practica internațională contemporană ruperea relațiilor diplomatice nu au mai produs acest efect.

Există în practica contemporană diferite motive de rupere a relațiilor diplomatice:

atitudinea discreționară

comportament fie inamical, fie illicit

ca urmare a unor manifestări a faptului că un stat are relații diplomatice cu care acel stat nu are relații diplomatice. 

Actul de rupere a relațiilor diplomatice este un act politic și unul juridic, producând efecte juridice; este unilateral, poate fi expres (act oficial), tacit, cu o singură condiție: ca acest act să fie neechivoc (să se vadă clar concluzia-ruperea relațiilor diplomatice fără explicații și justificări.

Normele activității diplomatice

În comparație cu celelalte norme ale dreptului internațional în ansamblu, normele dreptului diplomatic joacă un rol instrumental, în sensul că el ajută la atingerea obiectivelor de politică externă și oferă modalitățile de stabilire și de ducere a relațiilor dintre state și, într-un fel, contribuie direct efectiv la asigurarea aplicarii celorlalte norme ale dreptului international.

La baza dreptului diplomatic stau aceleași principii fundamentale și generale pe care se sprijină și dreptul internațional contemporan; principiile fundamentale ale dreptului internațional constituie criteriul suprem în aprecierea legalității activității diplomatice, ele constituie călauza activității diplomatice și trebuie să fie respectate cu strictete.

Fundamentul dreptului diplomatic rezida in imperativul stabilirii și dezvoltării unor relații normale între state, de menținere a contactelor și de realizare a unei colaborări între ele, ceea ce presupune prezența și funcționarea într-un stat străin a organelor de reprezentare, precum și în dezideratul pe care-l au statele ca relațiile diplomatice să funcționeze pe o bază stabilă și ordonată.

Doresc să mă refer aici la o normă importantă a activității diplomatice, mai precis a protocolului diplomatic, cea a curtoaziei internaționale. Aceasta poate fi definită ca un ansamblu de norme, fără caracter juridic, care guvernează contactele dintre reprezentanții statelor, menită să creeze și să mențină o atmosferă propice dezvoltării raporturilor dintre state. Aceste norme privesc în special formele procedurale pe baza cărora se organizează contactele dintre reprezentanții diferitelor state, la diferite nivele; nerespectarea lor nu implică răspunderea de drept a statelor, dar poate împieta asupra evoluției relațiilor dintre state.

Curtoazia internationala este principiul de baza al protocolului diplomatic și reprezintă o condiție necesară a relațiilor normale internaționale.

În condițiile vieții internaționale contemporane, caracterizată prin voința și dreptul fiecarui stat de a stabili cu celelalte state relații bazate pe principiile fundamentale ale dreptului internațional, cunoașterea și aplicarea cu strictete a normelor de protocol diplomatic sunt necesare nu numai pentru manifestarea curtoaziei internaționale, ci și pentru că ele au o însemnatate politică, semnificând recunoașterea de facto a egalității în drepturi a statelor, indiferent de mărimea lor, de așezarea geografică sau regimul social-politic.

Orice încalcare a curtoaziei internaționale, a normelor de protocol, poate fi interpretată drept o atitudine politică de discriminare a reprezentanților oficiali ai unui stat. Respectarea acestor norme, aparent minore, formale, reflectă în fapt, stima, considerația pe care reprezentanții oficiali ai statelor trebuie să și-o acorde reciproc. Ignorarea lor poate conduce la interpretări eronate și la apariția unor complicații adesea cu caracter politic, care sunt nedorite și pot depăși sfera relațiilor strict personale.

În contextul relațiilor dintre persoanele oficiale, regulile de conduită și comportare civilizată contribuie, pe de o parte, la buna desfășurare a activității diplomatice, iar pe de altă parte, asigură respectarea principiilor egalității suverane a tuturor statelor.

Curtoazia internațională a apărut și s-a format în practica relațiilor internaționale pe baza unor principii și necesități de comunicare mai ușoară între trimișii oficiali ai statelor. Normele de protocol, stabilite în prezent, reglementează aproape toate activitățile diplomatice.

În conformitate cu aceste norme se organizează și se desfășoară vizitele oficiale și de lucru ale șefilor de state, șefilor de guverne, miniștrilor afacerilor externe, ale altor membri ai guvernelor. Amploarea ceremoniilor care au loc, mai ales la vizitele șefilor de state și guverne, se stabileste de fiecare dată de către reprezentanții celor două state, în conformitate cu practica și reglementarile existente în statul primitor, dar și cu aplicarea strictă a principiului reciprocității. În functie de stadiul relațiilor bilaterale dintre statele respective, unele norme de protocol aplicate la vizitele oficiale de înalt nivel pot fi mai solemne sau mai putin solemne, se poate asigura o participare la un nivel mai ridicat sau mai scăzut a persoanelor oficiale din țara primitoare. În acest mod, protocolul unor activitati oficiale, diplomatice, poate reflecta stadiul relațiilor dintre cele două state, protocolul fiind întotdeauna subordonat scopurilor și sarcinilor politicii externe a statelor.

Din rațiuni de ordin practic, dar și de protocol, spre exemplu, la convorbirile oficiale prilejuite de vizitele la cel mai înalt nivel sau la nivelul primului ministru, țara gazdă asigură prezența omologilor din delegația oaspetelui, dar pot fi convocate și alte persoane care au răspunderi în dezvoltarea relațiilor bilaterale.

Respectand curtoazia internațională și în conformitate cu regulile protocolului diplomatic se numesc șefii misiunilor diplomatic, ambasadori extraordinari și plenipotentiari, trimișii sau ministrii plenipotentiari, însărcinații cu afaceri acreditați pe lângă ministerele afacerilor externe, consulii generali, consulii, atașatii militari ș.a. În acest domeniu, Conventia cu privire la relațiile diplomatice, încheiată la Viena la 18 aprilie 1961 și Conventia cu privire la relațiile consulare, încheiată la Viena la 24 aprilie 1963, statuează anumite norme referitoare la solicitarea agrementului pentru șeful misiunii diplomatice de la guvernul statului acreditar, notificarea membrilor misiunii diplomatice la Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditar, ordinea de precădere a șefilor misiunilor diplomatice, dreptul de arborare a drapelului de stat pe localurile misiunii, reședinței șefului misiunii și pe mijloacele de transport ale acestuia, privilegiile și imunitățile de care se bucură agentul diplomatic în statul acreditar etc.

Alte norme legate de acreditarea șefilor de misiune prin care se manifestă curtoazia international, cum ar fi: întâmpinarea ambasadorului la sosirea sa la post, prezentarea scrisorilor de acreditare, vizitele protocolare pe care acesta urmează să le efectueze oficialităților din statul acreditat și altele, sunt stabilite, pe baza cutumei sau prin lege internă, de la stat la stat. Important este ca aceste norme să fie aplicate întocmai fiecarui ambasador. Orice nerespectare a regulilor protocolare respective poate fi interpretată de către trimisul permanent al șefului statului acreditant drept discriminare, în acest fel existînd pericolul ca tratamentul necorespunzator aplicat ambasadorului să-și imprime amprenta asupra întregii sale activități în statul acreditar.

Întalnirile, convorbirile oficiale, negocierile la diferite nivele se organizează, de asemenea, pe principiile curtoaziei internaționale, respectandu-se normele de protocol în ceea ce priveste întâmpinarea oaspetilor, așezarea la masa tratativelor, ordinea interventiilor ș.a.m.d.

În general, toate activitățile care se organizează într-o țara cu participarea reprezentanților oficiali ai unui stat străin implică reguli de curtoazie internațională. Astfel, întâmpinarea și conducerea oricărei delegații străine de nivel, care se deplasează într-o altă țară, se organizează, ca principiu, la nivel corespunzator, de regulă egal cu cel al șefului delegației respective (ministru, adjunct al ministrului, secretar de stat, subsecretar de stat, director în minister etc.)

Marcarea sărbătorilor naționale ale unui stat într-un alt stat se realizează pornindu-se de la respectul față de suveranitatea acelui stat. Amploarea manifestărilor respective depinde însă de stadiul relațiilor bilaterale, de reciprocitatea pe care cele două state și-o asigură. Cu acest prilej, se trimit telegrame de felicitare de către șefii de state, de guverne, miniștrii de externe, se pot organiza adunări speciale cu participarea reprezentanților opiniei publice, ai presei, la care șeful isiunii respective este invitat să ia cuvântul, alături de o persoană oficială din țara de reședinta a ambasadorului. Șefului misiunii i se poate oferi posibilitatea să vorbească la posturile de radio și televiziune. În aceste cuvântări se evocă atât preocuparile pe plan intern și extern ale statului de origine al ambasadorului, rezultatele obținute de poporul respectiv, cât și stadiul raporturilor dintre cele două popoare și state.

La acțiunile protocolare organizate de misiunile diplomatice, cu aceste ocazii (recepții, cocktailuri, conferințe de presă), se asigură de către statul de reședință o participare corespunzatoare ca nivel, avându-se în vedere atât reciprocitatea, cât și reflectarea stadiului de dezvoltare a relațiilor bilaterale.

Curtoazia internațională se manifesta și în situații de excepție, când încetează din viață o personalitate politică marcantă, șef de stat în funcție, fost șef de stat, prim-ministru, ministru de externe etc. De obicei, în asemenea situații se trimit telegrame de condoleanțe la nivelul corespunzător. Prezența unor delegatii de nivel la funeraliile personalității respective, dacă autoritățile din țara de origine a decedatului le organizează cu participare internațională, este o dovadă a aprecierii rolului pe care defunctul l-a avut în viața internațională, în dezvoltarea relațiilor bilaterale. În functie de aprecierea acestui rol, fiecare stat decide nivelul de participare la funeralii și de semnare în cartea de condoleante pe care în mod obișnuit misiunea diplomatică o deschide. În cazuri exceptionale, când defunctul este un șef de stat în functie și relațiile cu acel stat sunt deosebite, se declară chiar zile de doliu național.

Un loc deosebit în relațiile internaționale il ocupă corespondența diplomatică. În întocmirea acesteia, care rămane ca document diplomatic, emitentul trebuie să pornească întotdeauna de la sarcinile concrete, obiectivele pe care le urmărește în transpunerea în viață a politicii externe a statului sau. Emitentul trebuie, de asemenea, să cunoască importanța problemei pe care vrea s-o abordeze în documentul respectiv, istoria problemei, stadiul sau de soluționare, aspectele sale juridice. În funcție de aceste considerente, emitentul decide asupra genului de document diplomatic: scrisoare personală, notă verbală, aide-mémoire, memorandum, notă semnată etc. Așa cum am precizat deja, ele se deosebesc una de alta prin importanță, destinație, formulări protocolare. Toate sunt oficiale, întrucât emana de la o persoana oficială – ambasador sau agent diplomatic – și orice activitate a acestor persoane în țara în care sunt acreditate nu poate să aibă caracter personal. Emitentul corespondentei diplomatice trebuie să aprecieze cu grija și atenție pentru fiecare caz în parte, care gen de document diplomatic trebuie folosit. De asemenea, trebuie să se aibe în vedere că la o scrisoare personală se răspunde cu o scrisoare personală, la nota verbală prin notă verbală, la nota semnată printr-o nota semnată ș.a.m.d.

Stilul corespondentei diplomatice trebuie să respecte principiul egalității suverane a statelor, să reflecte stima și considerația reciproce ale emitentului și destinatarului.

Deși, în mod formal, fiecare stat are dreptul suveran de a folosi limba sa națională în corespondența diplomatică, avându-se în vedere dificultățile ce pot aparea pentru soluționarea operativă a problemelor abordate, dar și curtoazia față de autoritatile statului cărora li se adresează corespondența, se folosește atașarea la documentul emis în limba națională a expeditorului a unei traduceri în limba destinatarului. Ca element de curtoazie pe documentul tradus se scrie “traducere neoficială”, chiar dacă aceasta a fost făcută de un specialist în limba respectivă.

Pentru ușurarea comunicării în scris, unele ambasade convin cu Ministerul Afacerilor Externe din țara de reședință ca, pe bază de reciprocitate, să se corespondeze fie numai în limba națională, fie numai în limba țării de reședință.

O formă de curtoazie internațională, a respectului față de țara de reședinta o constituie reacția misiunii diplomatice, a șefilor acestora cu prilejul unor evenimente importante în viața politică a țării respective, în conformitate cu practica protocolară locaăa: arborarea drapelului de stat pe localul misiunii atunci când se marchează evenimente ca ziua națională sau alte sărbători naționale, sau coborârea lui în bernă atunci când se organizează funeralii de stat; adresarea de telegrame, de felicitari sau de condoleanțe, în functie de eveniment, de către șeful de misiune șefului de stat sau de guvern, conform practicii locale; participarea la acțiunile organizate de țara de reședință și la care sunt invitați șefii de misiune.

Noțiuni generale despre principiile și regulile relațiilor diplomatice

Activitatea diplomatică aparține domeniilor relațiilor inter-umane, interacțiunii și organizării sociale. Dreptul diplomatic contribuie la coerența relațiilor inter-umane, intra- și extra-comunitare. Temeiul normelor dreptului diplomatic se constituie din valori și principii care decurg din sentimentele, idealurile, scopurile și interesele comunităților regionale sau naționale și sunt legate de moralitate, dreptate, adevăr, precum și de mijlocirile acestora de ordin economic și politic.Valorile, ca temei al dreptului diplomatic, sunt ceea ce, îndeobște, în funcție de merit, importanță, semnificație, utilitate, interes sau cost, se estimează a fi de dorit ca bun, drept și adevărat în legăturile dintre state, în relațiile dintre reprezentanții acestora. Rostul dreptului diplomatic îl constituie valorile care compun forța comunităților, din care emană vitalitatea societății, valori precum libertatea, respectul față de țară și democrație, solidaritatea, eficiența, confortul. De la asemenea valori și principii pornesc, în privința dreptului diplomatic, respectul pentru celălalt, pentru străinul care fie sosește ca să îndeplinească o misiune, fie îi oferă reședință celui trimis. Dreptul diplomatic își datorează durabilitatea și coerența unor principii juridice, ca elemente primare, nu doar primordiale, ci și supreme (de principiis non est disputandum) ale normelor: egalitatea suverană a statelor, respectarea drepturilor fiecărui stat, nerecurgerea la forță.

În ceea ce privește regulile în activitatea diplomatică, este știut faptul că orice formă de activitate se desfășoară după reguli. Obligatorie sau recomandabilă, regula este mijloc de orientare în acțiune, standarde evaluare a acțiunii, ghid de desfășurare a acesteia, astfel încât să fie posibilă acomodarea reciprocă a participanților la activități comune, a tuturor membrilor comunității. Pentru vorbitorii latinei clasice, regula era bucata dreaptă de lemn utilizabilă ca măsură sau ca sprijin, rigla sau echerul dulgherului, linia care marca locurile din arenă, de pornire

și de sosire, ale întrecerii.

Regulile activității diplomatice au rădăcini adânci în tradiție; ele au fost preluate și cultivate ca rod al unor învățături fundamentale. În diplomație, de pildă, funcționează reguli care exprimă grija față de ordinea ierarhică, prin care se ia în considerare importanța participanților la acțiuni. La o ceremonie diplomatică, rangul participantului este dat de însemnătatea a ceea ce reprezintă. Calitățile fizice, morale, intelectuale ale persoanei participante sunt, în această privință, criterii complinitoare. Conform tradiției creștine, și cel mai mic poate fi considerat cel mai mare dacă este trimisul celui mai puternic: „Și le-a venit un gând (celor doisprezece ucenici, după a două vestire a patimilor: «Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor», «Cine între ei ar fi mai mare?» Iar Iisus, cunoscând gândul inimii lor, a luat un copil, l-a pus lângă Sine și le-a zis: «Tot cel care-l va primi pe pruncul acesta întru numele Meu, pe Mine Mă primește; și tot cel ce Mă va primi pe Mine, primește pe Cel ce M’a trimis pe Mine. Căci cel ce este mai mic între voi toți, acela este mai mare»” (Biblia)

Activitatea diplomatică revine și aparține serviciilor publice. Relațiile diplomatice și relațiile consulare sunt relații inter-statale. Ca urmare, normele după care funcționează aceste relații aparțin dreptului internațional public.

Prin normele de drept diplomatic se stabilește modul de aplicarea normelor de drept internațional public și, ca urmare, dreptul diplomatic este o subramură a dreptului internațional public. Sunt doctrinari care consideră că dreptul diplomatic ar fi o procedură a dreptului internațional. Așa cum am menționat deja, dreptul diplomatic este ansamblul normelor de drept internațional pentru activitatea diplomatică. De respectarea principiilor și regulilor dreptului diplomatic depind desfășurarea normală a relațiilor inter-statale și realizarea obiectivelor și a principiilor înscrise în Carta Națiunilor Unite. La fel ca pentru toate celelalte activități umane, și pentru activitatea diplomatică normele cu puterea cea mai mare de a stabili drepturi și obligații se găsesc în lege, aceste norme constituind reguli de comportament sau de acțiune, scrise sau recunoscute oficial a fi determinate și impuse de autoritatea de reglementare, a căror respectare este recomandabilă sau obligatorie. Legea poate avea formă de decret, hotărâre, ordin, ordonanță, regulament, sentință, statut, așa cum este adoptată de autoritățile competente. Pentru dreptul diplomatic, ca pentru întreg dreptul internațional, „legea” are în primul rând forma de convenție internațională, bilaterală sau multilaterală, normele fiind rezultatul consimțământului statelor care le adoptă.

Relațiile diplomatice sunt instrumentul prin care statele consolidează pe plan juridic și pe plan politic desfășurarea ansamblului de legături dintre ele, prin permisiunea de a înființa pe teritoriul propriu instituții diplomatice care aparțin celululalt stat. Relațiile dintre persoane, dintre comunități și dintre state sunt de natură politică, economică, socială, juridică, umanitară, culturală, religioasă, militară etc. și relațiile diplomatice au loc în această înșiruire. Relațiile diplomatice sunt proprii statelor, care își admit reciproc, stabilind relații diplomatice, personalitatea juridică internațională. acest tip de relații înseamnă un grad superior de conlucrare între state, marcând caracterul permanent, maturitatea și complexitatea conlucrării. sunt doctrinari care conșideră că, în evoluția conlucrării dintre state, relațiile diplomatice semnifică stadiul normal.

Activitățile de pe planul relațiilor diplomatice fac parte din sfera activității diplomatice. Domeniul diplomației este mai larg decât cel al relațiilor diplomatice. Misiunile diplomatice se realizează și în afara relațiilor diplomatice, dincolo de cadrul acestui fel de relații sau în lipsa lor. Statele edifică relațiile diplomatice și întrețin misiunile diplomatice specifice acestor relații – mis iuni permanente, adică având durată nederminată – pentru a dispune de un instrument de comunicare oficială permanentă, prin reprezentare, negociere, informare.

Stabilirea relațiilor diplomatice între două state implică recunoașterea formală reciprocă, ca recunoașterea reciprocă nu presupune neapărat stabilirea de relații diplomatice. Atunci când un stat își trimite reprezentanți pe lângă un alt stat apare competiția dintre competențele suverane. Relațiile diplomatice implică această competiție, reglementată de normele dreptului diplomatic. Ambasada sau postul consular își au independența lor, care decurge din suveranitatea statului acreditant, respectiv trimițător, dar se impune și protejarea suveranității teritoriale a statului acreditar, respectiv a statului de reședință.

Relațiile diplomatice se stabilesc între persoanele cu capacitate juridică internațională deplină, titulare de drepturi și obligații internaționale și participante la relațiile reglementate de dreptul internațional, care s-au recunoscut reciproc și care au ajuns la un acord în acest scop. Numai subiectul de drept internațional poate stabili relații diplomatice.

Relațiile diplomatice fac parte din categoria raporturilor juridice. Aceste relații rezultă din exercitarea liberă a voinței persoanelor juridice internaționale, în primul rând în conformitate cu principiul egalității suverane a statelor. Acordul de stabilire a relațiilor diplomatice este premers de actul politic de voință al fiecărui stat. Acordurile prin care se stabilesc relațiile diplomatice pot fi tratate, clauze în cuprinsul tratatelor, schimburi de scrisori între ministrii de externe sau între alți plenipotențiari. Prevederile astfel convenite constituie acordul-cadru pentru convențiile în conformitate cu care se stabilesc personalul ambasadei, sediul și eventual sediile unor birouri ale acesteia, privilegiile suplimentare etc. Relațiile diplomatice se stabilesc pentru termen nedefinit, întrucât semnifică permanența conlucrării complexe. Pentru instituirea relațiilor diplomatice, trebuie ca acordul dintre state să se refere explicit la stabilirea de relații diplomatice. Dacă două state încheie un tratat pentru reglementarea relațiilor lor într-un domeniu oarecare, altul decât cel al stabilirii de relații diplomatice, acest tratat nu implică stabilirea de relații diplomatice. încheierea unui tratat nu presupune în șine vreun efect pe planul relațiilor diplomatice sau consulare. În cadrul conferinței Națiunilor Unite cu privire la relațiile și imunitățile diplomatice s-a menționat că stabilirea de relații diplomatice este realizabilă indiferent de deosebirile dintre regimurile constituționale, politice, juridice și sociale. Statele membre ale ONU și-au asumat obligația să coopereze, chiar dacă sistemelor lor politice, economice și sociale diferă.

CAPITOLUL II. Înființarea și încetarea unei misiuni diplomatice

2.1 Înființarea unei misiuni diplomatice

2.2 Transformarea, suspendarea și încetarea unei misiuni diplomatice

2.1. Înființarea unei misiuni diplomatice

Relațiile diplomatice reprezintă forma normală de contact permanent și oficial între statele suverane. Relațiile permanente și oficiale cu caracter quasi-diplomatic, în sensul că pot fi asimilate relațiilor diplomatice, se pot stabili și între statele suverane și alte entități cu personalitate juridică internațională, precum și între aceste entități.

Convenția de la Viena din anul 1961 consacră un singur articol relațiilor diplomatice și “trimiterii de misiuni diplomatice permanente”, stabilind, la art. 2, că acestea se fac prin consimțământul mutual. Convențita nu se ocupă de încetarea activitatii unei misiuni diplomatice permanente, nici temporar, deci prin suspendare, nici definitiv, iar înființarea ei se definește în raport de procedura trimiterii acesteia, care este tratată împreună cu stabilirea relațiilor diplomatice. Prin implicație, art. 45 al Convenției de la Viena din anul 1961 stabilește și modurile de încetare a activității unei misiuiii diplomatice permanente, în cazul ruperii relațiilor diplornatice între două state sau dacă o misiune este rechernată definitiv sau temporar. Rezultă că dreptul diplomatic folosește noțiunea de trimitere când este vorba de înființarea unei misiuni diplomatice și de rechernare, când activitatea acesteia încetează, temporar sau definitiv.

Așadar, cum se trimite o misiune diplomatică permanentă? Răspunsul poate fi dat examinând conținutul normelor dreptului internațional, și nu cel al normelor dreptului intern, care sunt variate de la stat la stat. O prima observație este că trimiterea de misiuni diplomatice este distinctă de stabilirea relațiilor diplomatice; acestea din urmă constituie temeiul juridic pe care se întemeiază trimiterea misiunilor diplomatice. Trimiterea de misiuni diplomatice permanente se face numai în baza unui acord special, numit raportul de misiune diplomatică. Stabilirea relațiilor diplornatice este o decizie politică, care privește o atitudine față de un stat, pe când trimiterea de misiuni diplomatice este o hotărâre de organizare într-un anume mod a mijloacelor de exercitare a dialogului politic, respectiv de apreciere aunui interes actual. Aceste două momente pot să nu coincidă, pe de o parte; pe de altă parte, statele sunt libere să aleagă mijloacele de comunicare: contacte directe, în scris sau pe alte căi de legătură, sau deschiderea unei misiuni permanente. Ele pot asigura exercitarea contactelor diplomatice, conform art. 5 din Convenția de la Viena din anul 1961, prin acreditarea multiplă, situație juridică ce constă în aceea că statul acreditant, după ce a făcut notificarea cuvenită către statele acreditare interesate, poate acredita un șef de misiune sau afecta un membru al personalului diplomatic, după caz, în mai multe state, afară numai dacă unul dintre statele acreditare se opune în mod expres la aceasta. Rezultă că trixniterea de misiuni diplomatice nu este egală cu

acreditarea șefului de misiune, chiar dacă aceasta se face printr-o procedură specială în care este inclus acordul – in personam – al statului acreditar. Acordul privind trimiterea de misiuni diplomatice trebuie sä se bazeze, în principal, pe principiul reciprocității, atât sub aspectul deschiderii reprezentanței convenite cât și sub aspectul nivelului acesteia. Dacă acordul este realizat, data deschiderii acestora nu constituie un aspect al reciprocității.

Consimtamantul de înființare a unei misiuni diplomatice se concretizează printr-un tratat scris; forma tratatului poate fi diferită: o convenție, o declarație, un schimb de note etc. Părțile convin, de regulă, asupra următoarelor elemente ale misiunii permanente:

a) Nivelul de reprezentare (ambasadă sau legație)

b) Sediul misiunii, care poate sä nu coincidä cu capitala statului acreditar. Misiunea diplomatică, spre deosebire de cea a misiunii de pe lângă o organizație internațională, care trebuie să aibă sediul la cel al organizației, poate avea sediul în alt oraș decât capitala

c) Numărul personalului care urmează a fi acreditat poate constitui obiect de reglementare bilaterală (art. 11 din Convenția de la Viena din anul 1961). In lipsa acesteia, statul acreditar poate aprecia el asupra a ceea ce este necesar misiunii statului acreditant, ceea ce nu este de dorit din partea acestui stat.

d) Structura misiunii, care poate avea, conform art. 12 din Convenția de la Viena din anul 1961, și, birouri făcând parte din misiune”, deschise în alte localități decât cea în care este stabilită misiunea însăși. Acest acord poate interveni și ulterior. Și, în sfârșit, menționez faptul că decizia de trirnitere a unei misiuni diplomatice este luată de autoritatea internă a statului acreditant. Potrivit art. 91 din Constituția României, Președintele României aprobă, prin decret, înființarea, desființarea și schirnbarea rangului unei misiuni diplomatice; acest drept îi este conferit și de Legea nr. 37 din 24 rnai 1991. O misiune poate să-și schimbe rangul; sediul poate fi transferat; un oficiu consular se poate transforma în ambasadă sau într-o misiune specială; o misiune temporarä într-una permanentă etc.

Fiecare stat suveran, independent și recunoscut, are dreptul de a trimite reprezentanți diplomatici în alte state, ceea ce se numeste dreptul de legație activ, și să primească reprezentanți diplomatici ai altor state sau dreptul de legație pasiv. Această distincție nu înseamnă că ar fi vorba de două drepturi separate; ea subliniază două aspecte al aceluiași drept de legație. Dreptul de legație, adică dreptul de reprezentare diplomatică, este un atribut al independenței și suveranității. Trebuie precizat că dreptul unui stat de a trimite un reprezentant diplomatic trebuie distins de împrejurarea ca acel reprezentant să fie și efectiv primit de statul în care este trimis, dat fiind ca nici un stat nu este obligat să primească un reprezentant diplomatic. Dreptul de a trimite un reprezentant diplomatic este subordonat consimțământului statului în care acesta este trimis. Pe de alta parte, nici un stat nu este obligat să trimită reprezentanți diplomatici, astfel încât exercitarea dreptului de legație este discreționară. În practică însă, statele primesc și trimit reprezentanți diplomatici în cât mai multe state.

Stabilirea relațiilor diplomatice este una din formele prin care statele își manifestă dorința de a dezvolta colaborarea între ele și de a contribui astfel la menținerea și consolidarea păcii mondiale, în cadrul unei ordini internaționale menite să satisfacă tot mai adecvat aspirațiile de progres și bunastare ale tuturor popoarelor.

Existența relațiilor diplomatice exprimă starea normală a raporturilor dintre două state. Ca atare, relațiile diplomatice se stabilesc pe perioade nedefinite de timp.

Stabilirea de relații diplomatice se face, așa cum se precizează și în articolul 2 al Convenției de la Viena, din 1961, cu privire la relațiile diplomatice, prin consimțământ reciproc.

Pentru a se ajunge la stabilirea de relații diplomatice, este nevoie să fie îndeplinite două categorii de premise :

Premise politice. Motivația luării deciziei de stabilire a relațiilor diplomatice poate fi diversă : un interes politic, cum ar fi spre exemplu apartenența ambelor state, înainte de independență, la aceeași entitate politică, dezvoltarea de-a lungul istoriei a unor relații speciale, apartenența la aceeași zonă geografică, similitudinea regimurilor politice, interese de natură sociologică – rațiuni culturale, precum afinitățile de limbă, religie sau ideologie, sau rațiuni etnice, cum ar fi prezența semnificativă a unor grupuri de cetățeni de aceeași etnie într-un alt stat, sau alte rațiuni din aceeași categorie.

Interese economice, care în momentul de față, constituie un motiv puternic pentru stabilirea de relații diplomatice, în ideea de a favoriza deschiderea de noi piețe pentru produsele proprii sau de a diversifica sursele de aprovizionare cu diverse materii și produse necesare pieței proprii.

Întotdeauna însă, oricare ar fi motivația, actul stabilirii relațiilor diplomatice răspunde unui interes comun. Un stat nu poate fi forțat să stabilească relații diplomatice cu un alt stat, împotriva voinței sale.

Cu toate aceste premise, necesitatea consimțământului reciproc și imposibilitatea obligării la exercitarea dreptului de legație, unii juristi sunt de părere că, în cazul în care un stat refuză în mod sistematic să stabilească relații diplomatice cu alte state, sau cu anumite alte state – spre exemplu, Arabia Saudită a refuzat în mod sistematic să stabilească relații cu fostele state socialiste, o asemenea atitudine trebuie considerată ca fiind ,,contrară principiilor fundamentale ale Dreptului International și, în particular, dispozițiilor Cartei ONU’’, dat fiind că aceasta impune statelor membre obligația juridică de a dezvolta între ele relații prietenești și de a realiza cooperarea internațională, precum și obligația reglementării pe cale pașnică a diferendelor internaționale, ceea ce nu se poate face în mod efectiv fără stabilirea de misiuni diplomatice și consulare.

– Premise juridice. Entitatile care stabilesc relații diplomatice trebuie să îndeplinească un număr de exigențe cu caracter juridic, cum ar fi să aibe personalitate juridică internațională. În regula generală, relațiile diplomatice se stabilesc între state suverane, recunoscute ca atare, care sunt subiecte de drept internațional.

Sunt însă și alte tipuri de subiecte cu personalitate juridică internațională, deci care pot exercita drepturi și contracta obligații în plan internațional, altele decât statele suverane, și care, în anumite situații, pot stabili relații diplomatice sau quasi–diplomatice: au existat până de curând entități care posedau o bază teritorială și care se bucurau de o personalitate juridică internațională limitată sau parțială, cum au fost protectoratele, unele state dependendente de Coroana britanică sau anumite state federale, cum au fost unele republici din componența fostei Uniuni Sovietice. Acestea nu erau state suverane și independente și, totuși, au putut intra, în anumite situații, cu anumite țări sau organizații internaționale în relații diplomatice.

Sfântul Scaun (sau Vaticanul), care din rațiuni istorice, ca centru mondial al Bisericii catolice, își păstrează calitatea de subiect de drept internațional, poate stabili relații diplomatice cu statele suverane și independente; beligerantii, care, în anumite condiții, capătăa și ei calitatea de subiect de drept internațional, în acele condiții pot stabili relații diplomatice. Au existat situații când personalități sau forțe politice din state aflate în război au constituit guverne cu caracter provizoriu, în paralel cu guvernele aflate efectiv în teritoriu, cu care unele state au stabilit relații diplomatice, fie pentru a acorda sprijin și pe aceasta cale noilor autorități, fie din alte rațiuni, și care apoi au continuat, după ce lupta guvernelor provizorii respective a fost încununată de succes; mișcările de eliberare națională, adică formațiuni care s-au constituit pentru a obține independența politică de sub diverse forme de dependență colonială sau dominație străină, atunci când și-au creat forme organizate de reprezentare în plan internațional.

Chiar dacă, în mod tradițional, stabilirea relațiilor diplomatice este însoțită de deschiderea de misiuni diplomatice permanente, odată cu creșterea masivă a numărului de state independente, această practică devine imposibil de urmat de către numeroase state, datorită implicațiilor financiare substanțiale, pe care aceste state nu și le pot permite.

Astazi este deplin acceptat principiul că două state pot stabili relații diplomatice fără a deschide și misiuni diplomatice permanente; este posibil ca numai unul din state să aibe misiune permanentă în celalalt stat sau ca nici unul să nu aibe o asemenea misiune, să se recunoască reciproc, ca state suverane și independente, respectiv ca subiecte de drept international cu capacitate limitată.

Recunoașterea trebuie sa fie reciprocă. Fără recunoașterea subiectului de drept internațional, și, implicit, a guvernului său, se vor putea stabili anumite tipuri de relații cu acesta, dar nu relații diplomatice.

Recunoasterea și stabilirea de relații diplomatice, deș sunt legate, sunt totuși acte distincte. Este posibil ca, chiar înainte ca două state să ajungă la recunoasterea reciprocă, ele să simtă nevoia să comunice între ele de o manieră oficială, și o fac, și fără recunoaștere și fara relații diplomatice, dacă ambele consideră important să comunice unul cu altul.

Consimțământul reciproc este o cerință obligatorie a stabilirii relațiilor diplomatice. În mod logic, exprimarea consimțământului presupune ca entitățile care îl fac au și capacitatea de a-și asuma drepturi și obligații juridice internaționale, adică se bucură de jus contrahendi (dreptul de a contracta).

Consimțământul reciproc se poate exprima în cele mai diferite forme. Forma în care el se exprimă nu are nici o importanță. Cel mai adesea, statele sau subiectele de drept internațional în cauză recurg la întelegeri ad-hoc de stabilire a relațiilor diplomatice, sub forma unei declarații exprese comune sau a unui comunicat comun dat publicității, sub forma unui acord scris, în mod tacit, prin deschiderea pur și simplu de misiuni diplomatice, declarații unilaterale concurente.

În momentul exprimării consimțământului, statele convin de regulă și nivelul misiunilor diplomatice – ambasada sau legație. Până nu de mult, stabilirea relațiilor diplomatice la nivel de ambasadă se facea de către statele mari, cu pondere în viața internațională, între ele, rezervându-se nivelul de legație relațiilor cu celelalte state. Începând de prin anii ’60, odată cu dobândirea independenței de stat de către tot mai multe popoare și cu afirmarea tot mai puternică a principiului egalității în drepturi a statelor, s-a generalizat practica deschiderii de misiuni permanente la nivel de ambasadă, toate fostele legații fiind ridicate la nivel de ambasadă. Astfel încât, astăzi, se face din ce în ce mai rar referire la nivelul de reprezentare în acordurile de stabilire a relațiilor diplomatice, subîntelegându-se că acesta este cel de ambasadă.

Menirea relațiilor diplomatice derivă din interesul statelor de a conlucra unele cu altele pentru dezvoltarea fiecaruia și pentru menținerea păcii internaționale. Aceste relații au un dublu rol în raporturile dintre state:

– Asigurarea unui canal de comunicare permanentă și directă între guverne. Comunicarea directă și operativă este vitală pentru cunoașterea, abordarea și rezolvarea problemelor de interes comun între două state, îndeosebi atunci când acestea pot aduce atingere păcii, securității și integrității lor teritoriale. Prin misiunile diplomatice permanente în capitale, punctele de vedere, pozițiile sau mesajele se transmit direct și în orice moment; se pot face schimburi de păreri și informații de interes comun cu mare operativitate; se pot clarifica nemijlocit eventuale neînțelegeri care ar putea duce la diferende. Acestea sunt esențiale pentru asigurarea relațiilor prietenești și de cooperare între statele în cauză.

Tehnicile moderne de comunicație facilitează foarte mult realizarea acestei funcții.

2.2. Transformarea, suspendarea și încetarea unei misiuni diplomatice

O întrebare importantă este aceea dacă este necesar, de fiecare dată, un acord între statul acreditar și statul acreditant? Conform art. 4 al Convenției de la Viena din anul 1963 cu privire la relațiile consulare, orice modificare adusă unui oficiu consular se face cu consimțământul statului de reședință. Astfel, se cunoaște practica transformării unei reprezentanțe diplomatice când Franța, în 1964, a recunoscut R.P. Chinezä; ambasada Chinei naționaliste (Taiwanul) de la Paris a anunțat că se transformă în misiune permanentă pe lângă UNESCO, care va reprezenta, oficial, în

Franța, și China (Taiwanul). Ulterior, pe acest temei, guvernul francez a cerut ambasadei Chinei naționaliste să predea sarcinile ambasadei R. P.Chineze și, în lipsa unui răspuns, poliția franceză a intervenit pentru schimbarea birourilor și a arhivei. Acțiunea poliției franceze se apreciază ca fiind legală, întrucât ambasada Taiwanului s-a desființat pe baza celor convenite între părți, faptul transformării ambasadei în misiune pe lăngă o organizație internațională ducând la încetarea existenței ambasadei și la instituirea u nui alt regim al misiunii permanente.

Relațiile diplomatice între două state pot înceta în mai multe feluri:

– Prin ruperea relațiilor diplomatice. Ruperea relațiilor diplomatice este un act unilateral și trebuie să rezulte din declarații sau acte fără echivoc. Fiecare stat are dreptul discreționar de a rupe aceste relații cu un alt stat, fără a putea fi blamat că ar fi afectat în vreun fel prerogativele celuilalt stat.

Ruperea relațiilor diplomatice se poate produce în împrejurări diverse, ca urmare a unor dificultăți intervenite între statele în cauză, care pot fi dintre cele mai variate:

rațiuni de prestigiu ale statului care inițiază ruperea relațiilor diplomatice

deosebiri fundamentale de ordin politic sau chiar ideologic, care capată note acute la un moment dat

acuzații de amestec în treburile interne la adresa statului cu care se rup relațiile

dezaprobarea unui anume act politic sau juridic al statului cu care se rup relatiile, ca mijloc de sancțiune individuală.

De regulă, guvernul care ia inițiativa ruperii relațiilor diplomatice anunță această hotărâre într-o declarație politică pe care o dă publicității, declarație care, de cele mai multe ori, prezintă și motivația actului.

După cel de-al doilea război mondial, ruperea relațiilor diplomatice a devenit un fel de armă politică în cele mai multe cazuri fiind folosită cu legitimitate. Ea este folosită și astăzi destul de larg, în special de către noile state independente, care o consideră ca o modalitate la îndemână pentru a exprima maximum de indignare față de un act politic sau juridic al unui stat, ori ca o formă de protest față de conduita unui stat, fără a avea de suportat riscuri serioase, economice sau de altă natură.

Relația dintre recunoașterea și ruperea relațiilor diplomatice este condiționată de anumite situații. Schimbarea de guvern într-un stat, chiar dacă este o schimbare fundamentală în cadrul acestuia, cum ar fi spre exemplu o schimbare revoluționară de guvern, schimbarea formei de guvernământ, schimbarea guvernului prin lovitură de stat, în general, nu conduce la întreruperea sau ruperea relațiilor diplomatice, cu excepția cazului că una din părți ia initiațiva expresă a ruperii relațiilor diplomatice. În asemenea situații, în principiu, nu este necesară recunoașterea noului guvern, deși multe state obișnuiesc să o facă, îndeosebi cele care privesc favorabil schimbarea produsă. România a fost adepta practicii de a nu proceda la recunoașterea guvernelor, indiferent de modul în care acestea s-au constituit, considerând că este vorba de probleme pur interne ale statelor respective.

În cazul în care, dintr-un motiv sau altul, un stat retrage recunoașterea guvernului statului cu care are relații diplomatice, acest fapt antreneaza în mod automat ruperea relațiilor diplomatice. Ruperea relațiilor diplomatice, însă, nu antrenează automat retragerea recunoașterii guvernului statului cu care s-au rupt relațiile diplomatice.

O altă situație în care survine ruperea relațiilor diplomatice este decizia unui for international. Organizatiile internaționale, atat cele universale cat si cele regionale, prevad printre mijloacele de constrangere colectiva si masura ruperii relațiilor diplomatice cu un stat in caz de violare a pacii de catre acesta.

Potrivit articolului 41 al Cartei ONU, care stabilește măsurile de constrângere fără folosirea forței armate pe care Consiliul de Securitate le poate lua, alături de măsuri precum întreruperea totală sau parțială a relațiilor economice și a comunicațiilor feroviare, maritime, aeriene, se prevede și ruperea generală a relațiilor diplomatice. Consiliul de Securitate poate hotărâ aceste măsuri și cu titlu obligatoriu pentru statele membre, în virtutea articolului 25 al Cartei, în care caz statele membre se vor conforma. Până în prezent, însă, nu a existat o situație în care Consiliul să fi luat o asemenea decizie.

Suspendarea relațiilor diplomatice constă din încetarea temporară a activității misiunii diplomatice în unul din statele care întrețin relații diplomatice, sau a misiunilor diplomatice din ambele state. O asemenea situație poate interveni ca urmare a unei deteriorari survenite în raporturile dintre ele sau ca urmare a apariției unui fapt neașteptat.

Spre exemplu, pot aparea situații în care, în statul acreditar, se produc schimbări revoluționare, când statul acreditant este pus în fața deciziei de a recunoaște un guvern revoluționar, care încă luptă împotriva celui pe lângă care a acreditat reprezentanții diplomatici. În asemenea situații, se poate ajunge la o suspendare a relațiilor. Misiunea diplomatică nu se închide, dar evită contactele oficiale până la clarificarea situației, care poate duce fie la continuarea relațiilor diplomatice cu noul guvern, fie la reacreditarea reprezentanților diplomatici pe langă noile autorități, fie la refuzul recunoașterii schimbării, care este în mod necesar urmată de ruperea relațiilor diplomatice.

O alta situație care conduce la suspendarea relațiilor diplomatice este, spre exemplu, ocuparea țării de către o armată străină, guvernul statului acreditar fiind nevoit să se refugieze în străinatate sau în locuri inaccesibile.

Suspendarea relațiilor diplomatice persistă atâta vreme cât se menține cauza care a determinat-o. În cazul menționat, al ocupării țării de către forțele armate ale unui stat străin, relațiile diplomatice se reiau deîndata ce s-a restabilit normalitatea sau, în orice caz, guvernul țării ocupate și-a reluat funcțiile.

Trebuie făcută distincția între ruperea relațiilor diplomatice și alte situații de încetare sau reducere a activității diplomatice, care pot apărea, cum ar fi: absența temporară a șefului de misiune datorită îmbolnăvirii, chemarea sa pentru consultări în statul acreditant ori pentru alte motive personale, rechemarea de la post fără a se acredita un nou șef de misiune. În toate aceste situații, misiunea va fi condusă de un însărcinat cu afaceri, dar relațiile diplomatice rămân neafectate.

Statele recurg, însă, la anumite tehnici legate de funcționarea relațiilor diplomatice pentru a-și exprima nemulțumirea, dezaprobarea, protestul și chiar intenția de constrângere la adresa unui stat, pentru a-l determina să renunțe la o conduita apreciată ca neprietenească, de un grad mai mic decât protestul sau intenția de constrângere pe care o constituie actul ruperii relațiilor diplomatice.

Aceste măsuri conturate în practica statelor pot fi:

– Retragerea temporară a șefului misiunii diplomatice pentru consultări sau fără nici un fel de precizări. Acest act este, de regulă, însoțit de declarații politice ale oficialităților care lasă să se înțeleagă clar caracterul de măsură de nemulțumire, dezaprobare sau protest față de un act anume al statului acreditar.

– Rechemarea șefului de misiune și numirea unui însărcinat cu afaceri cu un grad diplomatic inferior, pe timp nedefinit.

– Închiderea temporară a misiunii diplomatice și retragerea întregului personal, celălalt stat putând menține misiunea sa diplomatică în statul care și-a închis misiunea, dacă apreciază că nu este cazul să aplice reciprocitatea.

Încetarea relațiilor diplomatice duce în mod automat la închiderea misiunilor diplomatice ale unui stat în celalalt stat și retragerea întregului personal al misiunii. Raporturile oficiale între cele două state se întrerup. Retragerea personalului se face fără întârziere. Membrii misiunii diplomatice își mențin privilegiile și imunitățile până cănd părăsesc statul acreditar, sau până la expirarea unei perioade rezonabile de timp, stabilită de statul acreditar.

Localul misiunii diplomatice se va închide, dar inviolabilitatea lui va continua. În cazul ruperii relațiilor diplomatice, în conformitate cu articolul 45 al Convenției de la Viena, statul acreditar este obligat, chiar în caz de conflict armat, să respecte si să ocrotească localurile misiunii, precum și bunurile și arhivele sale.

Ruperea relațiilor diplomatice nu duce la anularea tratatelor bilaterale, cu excepția acelora care presupun în mod necesar existenta acestor relații, și nici la blocarea tuturor raporturilor bilaterale. Statele în cauza pot întreține, în continuare, relații consulare, legături comerciale și economice, pot trimite și primi misiuni speciale.

Drepturile și situația juridică a cetățenilor unui stat care a rupt relațiile diplomatice rămân neschimbate pe teritoriul celuilalt stat. Firește, ei își pierd doar protecția care le era oferită de misiunea diplomatică a statului lor.

În caz de rupere a relațiilor diplomatice ca urmare a izbucnirii unui conflict armat, regulile privind tratamentul aplicat șefului misiunii, personalului diplomatic și proprietatilor este același ca și în timp de pace. În privința drepturilor cetățenilor statului acreditant în statul acreditar se aplica legile și obiceiurile războiului.

În căutarea modalităților de a evita întreruperea completa a raporturilor juridice între state, Dreptul Diplomatic a găsit soluții ca și în cazul extrem al ruperii relațiilor diplomatice, și chiar în caz de razboi, statele să mențină legaturi civilizate și între ele, dat fiind că, în principiu, caracterul anormal al legăturilor nu poate fi decât temporar, timp în care, desigur, se poate prelungi la ani și chiar decenii.

De altfel, cum s-a arătat mai sus, ruperea relațiilor diplomatice nu duce automat la întreruperea tuturor relațiilor între statele respective. Relațiile consulare, comerciale, economice, culturale, precum și legăturile de transport aerian, civil, rutier, fluvial sau maritim și de comunicații, care au o anumită autonomie în raport cu relațiile diplomatice, pot continua, și de cele mai multe ori, continuă. Ele pot fi influențate negativ de ruperea relațiilor diplomatice, dar nu se întrerup automat, în cazul ruperii relațiilor diplomatice.

În cazul în care aceste relații sunt semnificative ca volum sau importanță statele care au rupt relațiile diplomatice pot recurge la state terțe pentru a le reprezenta și apăra interesele, adică ele pot încredința paza localurilor și a arhivei misiunii, precum și protecția cetățenilor săi în statul acreditar unui stat terț prieten, acceptat de statul acreditar.

Convenția de la Viena din 1961, prevede această posibilitate la articolul 45, care stabilește că ,,în cazul ruperii relațiilor diplomatice între două state, sau dacă o misiune este rechemată definitiv sau temporar (…) statul acreditant poate încredința paza localurilor misiunii, cu bunurile care se găsesc în acestea, unui stat terț acceptabil pentru statul statul acreditar’’, și că ,,statul acreditant poate încredința ocrotirea intereselor sale și ale cetățenilor săi unui stat terț acceptabil pentru statul acreditar’’.

Modalitățile practice de realizare a protecției intereselor unui stat în statul acreditar de către un stat terț sunt foarte variate. Dreptul Diplomatic nu prescrie nici un fel de reguli în aceasta privință. În anumite situații, statul terț este cel care se ocupă fizic de protecția statului care a rupt relațiile cu statul acreditar, localurile misiunii acestuia fiind închise și sigilate.

Încetarea relațiilor diplomatice este temporară, când relațiile diplomatice se întrerup, sau definitivă, când relațiile dipliomatice se rup. Încetarea relațiilor diplomatice rezultă din declarații sau din acte fără echivoc. întreruperea relațiilor diplomatice este rezultatul unei decizii unilaterale de suspendare, a unei decizii unilaterale sau bilaterale de retragere a personalului diplomatic al ambasadei/ambasadelor). Relațiile diplomatice se suspendă dacă unul dintre state trece prin momente de instabilitate gravă și situația autorităților menite să asigure concretizarea relațiilor diplomatice este neclară. Ruperea relațiilor diplomatice este actul rezultat din puterea de decizie a unuia dintre statele între care relațiile diplomatice au fost stabilite. Statul care rupe relațiile diplomatice pe care le-a stabilit cu alt stat adoptă această decizie fie după evaluarea acestor relații, fie aplicând decizia unui for internațional. Ruperea relațiilor diplomatice face parte dintre măsurile pe care organizațiile internaționale le prevăd pentru ca, astfel, statele membre să exercite, prin acte individuale, constrângerea colectivă împotriva unui stat care a prejudiciat pacea și securitatea internațională. Ruperea relațiilor diplomatice este licită nu doar când se invocă motive cu caracter juridic, ci si când se fac referiri la abateri de la curtoazie. de altfel, s-a întâmplat să se decidă ruperea relațiilor diplomatice fără temei juridic, ci din nemulțumire față de abateri de la curtoazia internațională, așadar față de acte contrare spiritului de prietenie în relațiile bilaterale. Ca rezultat al deciziei unilaterale, discreționare, a statului suveran, ruperea relațiilor diplomatice poate avea motive diverse. Nu numai încălcările dreptului internațional duc la astfel de decizii. Și actele contrare spiritului de prietenie în relațiile bilaterale, deci și abaterile de la curtoazie, pot nemulțumi – chiar fără temei juridic – într-atât încât să determine ruperea relațiilor diplomatice. Motivele politice care determină ruperea relațiilor diplomatice pot fi mai puțin durabile decât motivele de curtoazie. Nemulțumirea politică poate fi satisfăcută mai ușor și mai repede decât nemulțumirea față de afectarea spiritului de prietenie din relații.ruperea relațiilor diplomatice este așadar unilaterală. Efectele ei sunt însă bilaterale. Decizia adoptată de unul dintre state are consecințe inconturnabile asupra celuilalt: se desființează nu numai ambasada statului care a rupt relațiile diplomatice, ci neapărat și ambasada celuilalt stat. Relațiile diplomatice sunt incompatibile cu soluționarea problemelelor din relațiile interstatale prin recurgerea la forță. Ca urmare, declanșArea războiului întrerupe ipso facto relațiile diplomatice. S-a întâmplat ca, înainte de declanșarea războiului, unul dintre state să declare că rupe relațiile diplomatice. Încetarea războiului permite reluarea relațiilor diplomatice, pe care războiul le-a întrerupt sau restabilirea relațiilor diplomatice, în cazul în care măcar unul dintre statele beligerante decisese să le rupă.

CAPITOLUL III. Membrii misiunii diplomatice

3.1 Noțiunile de membri și misiunile diplomatice

3.2 Șeful misiunii diplomatice

3.3 Personalul diplomatic și nediplomatic al misiunii diplomatice

3.4 Numirea membrilor misiunii diplomatice

Noțiunile de membri și misiuni diplomatice

Până la începutul celui de al doilea război mondial primele misiuni diplomatice cuprindeau pe membrii și suita lor, care aveau imunități și privilegii prin extinderea imunităților și privilegiilor ambasadorului asupra lor. După cel de-al doilea război mondial s-a încetățenit concepția că membrii misiunilor diplomatice nu pot fi decât persoane cu calitate specială. Membrii misiunii diplomatice, numiși de statului care îi trimite, au datoria să informeze statul primitor despre efectivul misiunii și al personalului care o compune. Statul care primește misiunea are dreptul să declare persona non grata pe oricare dintre membrii ei. Convenția de la Viena, din 1961, reglementează componența misiunilor diplomatice, reglementează asupra relațiilor diplomatice, stabilește și definește categoria de membrii ai misiunii diplomatice precizând: șeful misiunii și personalul misiunii diplomatice.

Personalul misiunii diplomatice este format din:

– personalul diplomatic

– personalul tehnico-administrativ

– personalul de serviciu.

În continuare, Convenția precizează că din misiunile diplomatice mai fac parte: membrii de familie ai membrilor misiunilor diplomatice și membrii personalului privat (angajați ai unor membrii și personalului misiunilor diplomatice). Clasificarea lor are la bază criteriul funcțional și se diferențiază prin regimul diferit al imunităților și privilegiilor.

Șeful misiunilor diplomatice:

– este agentul diplomatic împuternicit să conducă misiunea diplomatică

– singurul agent cu răspundere multiplă

– superior tuturor membrilor misiunii diplomatice, indiferent dacă este interimar sau titular, și indiferent dacă ceilalți membrii ai misiunii diplomatice au alt grad

– este titularul unor prerogative speciale, și anume:

1. reprezintă membrii misiunii diplomatice

2. ține legătura cu toate organele statului acreditar

3. este răspunzător față de statul acreditar

4. are răspundere pe plan international

5. are atribuții disciplinare.

Atribuțiile acestuia, dimensiunea, întinderea și limitele lor depind de scrisorile de acreditare.

Scrisoarea de acreditare este documentul prin care statul acreditant aduce oficial la cunoștința șefului statului de reședință acreditarea unui agent diplomatic în calitate de șef de misiune. Scrisoarea de acreditare este semnată de șeful statului care numește reprezentatul diplomatic și este contrasemnată de ministrul de externe. Scrisoarea de acreditare se dă ambasadorilor, trimișilor plenipotențiari și ambasadorilor cu misiuni speciale. Însărcinații cu afaceri primesc o scrisoare a ministrului de externe către ministrul de externe al țării de reședință a misiunii diplomatice. Scrisoarea de acreditare are importanța unei împuterniciri cu caracter general. Când diplomatul poartă negocieri sau trebuie să semneze un acord are nevoie de o împuternicire specială numită depline puteri. Înmânarea scrisorii de acreditare marchează momentul intrării în funcție a șefului misiunii diplomatice.

Șeful misiunii diplomatice și-a asumat funcțiile în statul acreditar în momentul în care și-a prezentat scrisorile de acreditare sau când ți- notificat sosirea. Prezentarea scrisorii de acreditare are loc în mai multe situații:

– pentru prima prezentare la post a șefului de misiune

– atunci când șeful misiunii a fost ridicat în rang

– la schimbarea formei de stat sau guvernământ într-una din cele două state

– la schimbarea monarhului unui stat, etc.

Clasificarea șefilor misiunii diplomatice are în vedere mai multe criteria, astfel:

1. criteriul numirii lor:

– titulari acreditați pe timp nedeterminat

– interimari – au o numire provizorie

2. după durată:

– cu acreditare permanent

– cu acreditare nepermanentă

3. după întinderea atribuțiilor

– cu misiuni generale

– cu misiuni speciale

4. după rang sau clase. Convenția de la Viena 1961 precizează că șefii misiunii diplomatice se împart în trei clase:

– ambasadorii și ceilalți șefi de misiune cu rang echivalent, categorie acreditată întotdeauna pe lângă șefii de stat

– trimișii: miniștrii acreditați pe lângă șefii statului

– însărcinații cu afaceri, acreditați pe lângă ministrul de externe a statului acreditar.

Convenția de la Viena precizează că toți cei menționați sunt șefi de misiune diplomatică și în afară de precădere și etichetă nu se face nicio deosebire între ei, în raport cu clasa lor. Precăderea este instituția diplomatică conform căreia se stabilește ordinea sau locul așezării diplomaților cu ocazia primirii oficiale a festivităților și solemnităților. Eticheta este ceremonialul ce se dă persoanei respective (rang la rang).

Personalul diplomatic este format din:

– agenți diplomatici – primii colaboratori ai șefului misiunii diplomatice, dintre ei se recrutează cel ce va asigura la nevoie interimatul. Sunt așezați în ordinea ierarhică descrescătoare: consilier, secretar 1, 2, 3 atașați.

Sunt împărțiți în trei grupe:

– prima grupă formată din consilier și secretar 1

– a doua grupă: secretar 2, secretar 3

– a treia grupă: secretar 3 și atașați (membrii misiunii diplomatice care au o anumită specializare tehnică necesară realizării sarcinilor pentru care au fost trimiși: atașați militari, consilieri economici, comerciali, consilieri și atașați de presă, cultural). Această categorie poate fi formată din cetățenii statului acreditant, bucurându-se integral de toate imunitățile și privilegiile.

Ierarhia personalului diplomatic se prezintă astfel:

ministru consilier

consilier

atașați militari

secretar 1, 2, 3

atașați

Personalul tehnico-administrativ se referă la membrii personalului misiunii diplomatice folosiți în serviciul administrativ și tehnic al misiunii. Printre aceștia se numără: contabili, arhivari, dactilografi, translatori. Această categorie de personal nu se bucură de un statut diplomatic propriu-zis, ci de unul special. Din această categorie pot face parte și cetățenii statului acreditar. Se bucură de privilegii restrânse în raport de prima categorie.

Personalul de serviciu cuprinde membrii personalului misiunii folosiți în serviciu casnic al misiunii. În această categorie intră: portarii, curierii, intendenții, grădinarii, șoferii, mecanicii, oamenii de serviciu, bucătari, etc.

Această categorie de personal cu statut special au minim de privilegii și numai pe timpul exercitării serviciului. Pot fi și cetățeni ai statului acreditar. Membrii de familie ai agenților diplomatici sunt acele rude ale membrilor misiunilor diplomatice, aflate în întreținerea lor.

În ceea ce privește efectivul misiunilor diplomatice, există două tendințe: statele foarte mici cu un număr foarte redus de personal și statele foarte mari cu un personal efectiv excesiv. Convenția de la Viena arată că: “în lipsa unui acord explicit, statul acreditar poate cere ca acest efectiv să fie menținut în limita a ceea ce el consideră ca rezonabil și normal”. În practică se urmăresc două reguli:

– efectivul se stabilește prin negocieri între cele două state

– prin reciprocitate.

Încetarea funcției de membru a misiunii diplomatice poate fi determinat de multiple cauze:

a) cauze legate de voința statului acreditant: rechemarea (din cauze multiple); pentru gafe făcute în misiuni diplomatice; pentru că și-a încheiat misiunea; transferul.

b) cauze legate de voința statului acreditar: declararea persoanei non grata nu trebuie motivată, chemat în 48 de ore, nu expulzat.

c) cauze legate de voința agentului diplomatic: demisia (motive personale), de onoare (a făcut o gafă și și-a dat seama); decesul.

Potrivit art. 3 din Convenția de la Viena 1961 funcțiile unei misiuni diplomatice constau în special în:

1. reprezentarea statului acreditant în staul acreditar

2. de ocrotire a interesului statului acreditant în statul acreditar și a cetățenilor acestora în limitele admise de dreptul international

3. de a duce tratative sau negocieri cu statul acreditar în diverse domenii: politice, economice, tehnico-științifice, social-umanitare

4. de informare prin mijloace licite despre viața economică, politică din statul acreditar

5. de promovare a relațiilor de prietenie și cooperare cu statul acreditar.

Funcția de reprezentare este cea mai veche funcție diplomatică și extrem de importantă deoarece facilitează comunicarea dintre cele două țări. Este îndeplinită în special și la nivelul cel mai conștient de șeful misiunii diplomatice care are recunoscut așa-zisa reprezentare generală. Funcția se concretizează în :

– participarea la ceremoniile oficiale din statul acreditar

– exprimă dorințele statului acreditant față de statul acreditar

– în exprimarea punctelor de vedere față de politica statului acreditant.

Șeful misiunii diplomatice reprezintă statul ca atare, nu în nume propriu sau al misiunii diplomatice.

Funcția de negociere exprimă esența activității diplomatice. Mijlocul principal de rezolvare a cooperării dintre state. Negocierile pot fi:

– oficiale: cele în numele statului – început de angajare

– oficioase: neangajamente; se manifestă prin contractele de sondare a realizării ulterior a unor contracte oficiale

– scrise

– orale

– mixte

– directe: șeful misiunii diplomatice și șeful statului acreditar

– indirecte: șeful misiunii diplomatice și ministrul de externe al statului acreditar.

Aceasta relevă aceea calitate deosebită pe care o are șeful misiunii diplomatice, calitate ce constă în negocierea cu minimul de concesii.

Funcția de observare și informare Este o funcție legitimă și necesară cu condiția ca informarea să fie corectă. Această funcție a fost privită în trecut cu suspiciune, statele se suspectau reciproc, fiind echivalentă cu spionajul (așa cum s-a întâmplat în perioada războiului rece). Astăzi funcția este considerată legitimă, firească, în sensul că ar fi în interesul reciproc al cunoașterii și încrederii între state. Această observare și informare să se facă corect și să fie oportună (ceea ce azi este oportun, mâine nu mai este). Funcția se execută în două direcții:

a) direcția statului acreditant căruia i se transmit informații despre statul acreditar, despre aspectele vieții interne, politicii externe, relațiile reciproce, orice informație despre statul acreditar pe care șeful misiunii diplomatice le consideră utile pentru statul acreditant.

b) a doua directive în care activitățile mai sus amintite pot fi și inverse. Misiunea diplomatică este principala sursă de informare a statului acreditar despre statul acreditant. Sursele care pot fi folosite: autoritățile oficiale, schimburile de vederi politice, economice, presa, contactele cu cetățenii statului acreditar.

Funcția de ocrotire a intereselor statului acreditant și cetățenilor în statul acreditar
se realizează prin două acțiuni:

a) prin demers: intervenția agentului diplomatic de pe lângă statul acreditar se face ori de câte ori misiunea diplomatică trebuie să ocrotească interesele statului și a cetățenilor în statul acreditar.

b) prin asistență: să fie alături de reprezentanții statului ai cetățenilor și să-i ajute atunci când au nevoie.

Activitatea diplomatică se desfășoară în două direcții:

– a statului acreditant

– a statului acreditar.

În raport de aceste direcții, activitatea diplomatică are trei faze:

a) primirea instrucțiunilor pe care le primește agentul de la statul acreditant – sunt primite o dată cu plecarea de la post și sunt instrucțiuni cu caracter general și instrucțiuni pe care le primește pe parcursul misiunii sale.

b) faza demersului: apare sub forma notei diplomatice care poate fi: oral, scris, mixte

c) faza raportului diplomatic către statul acreditant. Poate fi clasificat după mai multe criterii:

– după termen:

– ordinare – trimise curent statului acreditant și redau activități curente

– extraordinare: cu ocazia unor evenimente deosebite

– după conținut:

– descriptive – descrierea conținutului raportului

– narative – expunere de fapt a situației

– deliberative, dare de seamă cu recomandarea de sugestii, de rezolvare a problemelor.

– după formă:

– scrise,

– orale,

– mixte.

În cadrul relațiilor bilaterale diplomatice, se stabilesc o serie de obligațiile ale misiunilor diplomatice și a agenților diplomatici față de statul acreditar și invers. Acestea sunt:

1. Obligațiile misiunii diplomatice și ale agenților diplomatici, constând în:

– desfășurarea activității cu respectarea legilor statului acreditar și fără amestec în treburile interne

– interdicția de a exercita profesii liberare și activități comerciale pe timpul cât sunt agenți diplomatici

– contactul misiunilor diplomatice cu cetățenii statului nu este interzis decât în anumite limite.

2. Obligațiile statului acreditar sunt de a facilita realizarea funcțiilor misiunilor diplomatice astfel:

– facilitarea obținerii localurilor pentru misiunea diplomatică și respectiv locuințe corespunzătoare pentru agenții diplomatici (înțelegerea între cele două state)

– asigurarea libertății de mișcare a agenților diplomatici și a libertății de comunicare (corespondență, radio etc).

Șeful misiunii diplomatice

Șeful misiunii diplomatice este responsabil de toate problemele legate e misiunea sa. El însărcinează cu diferite funcții personalul din subordinea sa, dar este singurul răspunzător față de ambele guverne de modul în care își conduce misiunea. Indiferent de numărul de membrii ai misiunii, există anumite priorități cărora un șef de misiune le acordă atenția sa personală:

1. formarea politici diplomatice

2. transmiterea către statul acreditar a punctelor de vedere ale propriului guvern în problemele importante de interes comun și de politică comună, șeful misiunii fiind un element de comunicare între cele două guverne în astfel de probleme

3. raportarea către ministrului său a evenimentelor cu semnificații politice sau economice, dacă acestea au o importanță directă (cum ar fi înlocuirile de miniștri) sau o importanță indirectă (schimbările în politica economică și socială), comentând, totodată, punctele de vedere ale unei terțe părți (de exemplu: articolele din presa locală sau opiniile unor diplomați)

4. să fie la curent în aceea ce privește persoanele cu influență și sursele puterii naționale în statul în care se află misiunea

5. să facă dovada unui comportament oficial și neoficial de o manieră care săsporească reputația țării sale

6. să cultive un cerc de prieteni suficient de larg și variat pentru a fi capabil săîndeplinească prioritățile enumerate anterior.

Formularea politicii diplomatice a unei misiuni este o responsabilitate majoră a șefuluide misiune, el fiind ajutat, în acest scop, de către principalii săi consilieri. Politica diplomatică a misiuni poate fi cel mai bine definită ca fiind atitudinea adoptatăcu privire la toate problemele care privesc relațiile dintre propriul său stat și statul în care este acreditat. Șefii misiunilor diplomatice sunt ierarhizați în diverse categorii. Astfel, Art. 14 din Convenția de la Viena stabilește o ierarhie între reprezentanții diplomatici permanenți astfel:

1. ambasadorii acreditați de câtre șefii de stat și alți șefi de misiune având rang echivalent

2. trimiși și miniștri acreditați de către șefii de stat

3. însărcinați cu afaceri acreditați de către miniștrii de afaceri externe. Care se numesc în limbaj curent însărcinați de afaceri cu scrisoare

4. agenții însărcinați de conducerea unei misiuni în timpul absenței temporare atitularului de post, numiți în limbajul curent însărcinați cu afaceri ad-interim.

Alegerea și agrementul șefului de misiune reprezintă un aspect important al diplomației. Alegerea persoanei care-și va asuma conducerea misiunii diplomatice se face de către statul acreditant, după un studiu atent al particularităților sociale, politice ale țării de reședință, în funcție de obiectivele stabilite. Persoana aleasă trebuie determinată cu multă grijă, deoarece, conform principiului stabilit în dreptul diplomatic, nici un stat nu este obligat să accepte ca șef al unei misiuni diplomatice o persoană pe care nu o agreează. Aceasta este consecința suveranității teritorialea statului. Înainte de acreditarea șefului de misiune, statul acreditant trebuie să ceară agrementul statului acreditar asupra persoanei propuse. În acest scop, statul acreditant, după ce în prealabil face sondaje pe lângă statul acreditar pentru a afla cum poate fi văzută numirea ca șef de misiune a persoanei propuse, formulează o cerere de agrement.

Primind cerea de agrement, statul acreditar poate accepta propunerea sau poate refuza, refuz care nu trebuie justificat. Conform cutumelor stabilite, scrisoarea de agrement este formulată în art.4 al Convenției de la Viena, care prevede:

– Statul acreditant trebuie să se asigure că persoana pe care intenționează să o acrediteze ca șef de misiune în statul acreditar a primit agrementul acestui stat

– Statul acreditar nu este obligat să comunice statului acreditant motivele refuzului agrementului. Agrementul este necesar pentru toate clasele de șefilor de misiune: ambasadori, miniștri, însărcinați cu afaceri.

Statul acreditar comunică răspunsul la cererea de agrement prin misiunea sa diplomatică de pe lângă statul acreditant sau pe alte căi uzuale. După alegerea, obținerea agrementului și numirea sa, șeful de misiune intră în categoria diplomaților, bucurându-se de imunități și privilegii diplomatice din momentul în care trece frontiera statului acreditar. El își va exercita, însă, în mod oficial, funcțiile numai după remiterea scrisorilor de acreditare.

Expresia scrisoare de acreditare desemnează documentul oficial emanat de la statul acreditant, prin care se constată abilitatea oficială a șefului de misiune. Scrisorile de acreditare sunt semnate de șeful de stat acreditant și sunt adresate șefului statului acreditar, în cazul când șefii de misiune sunt ambasadori sau miniștri. În cazul însărcinaților cu afaceri, scrisorile se adresează către Ministerul Afacerilor Externe. Nu există reguli fixe în ceea ce privește forma scrisorilor de acreditare. Practic, acest document conține mențiuni privind:

Numele

Titlul

Calitatea specială a diplomatului

Obiectul general al misiuni sale.

Prin intermediul scrisorii, șeful statului acreditant adresează omologului său rugămintea de a da crezare tuturor declarațiilor pe care trimisul le va face în numele guvernului său și îl roagă să-i facă o primire binevoitoare. Sosirea în țara de reședință a șefului de misiune diplomatică păstrează un caracter privat până la remiterea scrisorilor de acreditare, moment care marchează începerea oficială a exercitării funcției sale. Totuși, potrivit practicii de reședință a șefului de misiune este primit la sosire de către șeful protocolului din Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditar. Abținându-se, în general, de la orice activitate diplomatică, el va putea face la sosire o declarație pentru presă, dacă apreciază că această declarație este utilă și oportună. Șeful misiunii diplomatice va face o serie de vizite la Ministerul Afacerilor Externe pentru: remiterea unei copii a scrisorilor de acreditare, pentru discuții preliminare și pentru contacte cu caracter privat cu unii diplomați și cu decanul Corpului Diplomatic. Acesta îi va da indicații cu privire la uzanțele țării în materie de ceremonial. Remiterea scrisorilor de acreditare este un act deosebit de important, deoarece această acțiune fixează debutul activității oficiale a șefului de misiune diplomatică.

Remiterea acestor scrisori are lor în cadrul unei ceremonii de o deosebită solemnitate, îndeosebi în cazul ambasadelor și miniștrilor plenipotențiali. Ceremonia prezentării ș iremiterii scrisorilor de acreditare diferă în practica statelor în ceea ce privește aspectele de detaliu. În linii mari, ceremonialul este asemănător: participanții poartă uniforme de gală, șeful protocolului însoțește pe noul ambasador de la reședința sa la locul ceremonialului, se dau onorurile militare. Șeful de misiune rostește, în general, în prezența șefului de stat, o scurtă cuvântare, în care precizează caracterul amical al relațiilor dintre cele două state, apoi îi remite scrisorile de acreditare. După remiterea scrisorilor de acreditare, șeful de misiune începe să-și exercite atribuțiile, intrând în contact cu oficialitățile statului acreditar și cu ceilalți șefi de misiune acreditați în acest stat.O procedură mai puțin solemnă s-a extins treptat în practica unor state, constând în notificarea sosirii șefului de misiune însoțită de o copie a scrisorilor de acreditare. Intră în competența statelor să nu aleagă între cele două proceduri, cu condiția ca, odată aleasă o anumită procedură, să se evite orice discriminare.

Acreditarea multiplă este acțiunea prin care același șef de misiune este acreditat pe lângă două sau mai multe state.

Mai întâlnim și noțiunile de dublă acreditare sau acreditare concurentă, care este o acreditare multiplă, șefii de misiune fiind creditați în 6 până la 10 state. Acreditarea multiplă nu poate avea loc decât în țări între care există relații bune, chiar dacă nu întotdeauna sub forma raporturilor diplomatice.

Acreditarea multiplă se bazează pe o pluralitate de acorduri de voință între statul acreditant și fiecare dintre statele acreditare. Aceste acorduri au o existență independentă, șeful reprezentanțelor diplomatice executându-și funcțiile în mod de sine stătător în fiecare stat acreditar. El poate avea ranguri diferite: ambasador într-o țară, însărcinat cu afaceri în alta, etc.

3.3 Personalul diplomatic și nediplomatic al misiunii diplomatice

Actul normativ care reglementează statutul personalului diplomatic și consular al României este Legea nr. 269 din 17 iunie 2003. În cele 71 de articole ale sale, această lege reglementează:

Gradele și funcțiile diplomatice sau consulare. Modul de acordare, echivalare și păstrare a acestora (Capitolul II)

Admiterea in Corpul diplomatic și consular al României (Capitolul III)

Drepturile și obligatiile membrilor Corpului diplomatic și consular al României (Capitolul IV)

Trimiterea în misiune permanentă a membrilor Corpului diplomatic și consular al României la misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României (Capitolul V)

Incompatibilități și interdicții (Capitolul VI)

Încetarea calității de membru al Corpului diplomatic și consular al României (Capitolul VII)

Răspunderea juridică (Capitolul VIII)

Misiunile diplomatice și oficiile consulare sunt reprezentanțele României care funcționează pe teritoriul altor state în scopul reprezentării, apărării și promovării intereselor statului român și ale cetățenilor români, în statele în care sunt acreditate/înființate sau la organizațiile internaționale la care sunt trimise.

Misiunile diplomatice și oficiile consulare îndeplinesc sarcinile de politică externă a României și contribuie efectiv la realizarea acestora, sub îndrumarea și controlul Ministerului Afacerilor Externe.

Ele își desfășoară activitatea în concordanță cu legile României, cu prevederile Convențiilor de la Viena din 1961 și 1963, cu tratatele, acordurile și alte convenții internaționale la care România este parte, cu normele și regulile dreptului internațional și în conformitate cu legislația și uzanțele din statul de reședință.

Misiunile diplomatice sunt conduse de un șef de misiune titular, ambasador sau de un însărcinat cu afaceri permanent sau de un însărcinat cu afaceri ad interim (a.i.).

Ambasadorul se numește prin Decret al Președintelui României, iar în procedura de numire sunt consultate Comisiile de politică externă ale Parlamentului României.

Însărcinatul cu afaceri permanent se numește prin Ordin al ministrului afacerilor externe, iar însărcinatul cu afaceri ad interim – de către șeful de misiune titular sau după caz, de către ministrul de externe.

În absența șefului misiunii diplomatice, prerogativele acestuia sunt încredințate unui însărcinat cu afaceri a.i. care va fi notificat ca atare la M.A.E. al statului acreditar și la nivelul Corpului Diplomatic.

Misiunile diplomatice, oficiile consulare și institutele culturale românești în străinătate sunt încadrate, după caz, cu personal diplomatic, consular, tehnico-administrativ, precum și cu personal contractual (în cazul institutelor culturale din străinătate).

Din categoria personalului diplomatic și consular al misiunilor diplomatice și oficiilor consulare ale României pot face parte și angajați ai altor instituții ale administrației publice centrale de specialitate.

Șeful misiunii diplomatice este reprezentantul oficial unic al României în statul în care este acreditat sau la o organizație internațională și îl reprezintă pe Președintele României pe lângă șeful statului acreditar sau președintele organizației. În această calitate, el are competența generală de reprezentare a statului și de apărare a intereselor statului român, ale persoanelor fizice și juridice de cetățenie sau naționalitate română.

Șeful misiunii diplomatice acreditat în țara de reședință este principalul îndrumător în exterior al activității pe care o desfășoară celelalte reprezentanțe ale României pe linia dezvoltării în ansamblu a relațiilor cu statul acreditar.

Misiunea diplomatică are următoarele atribuții de ordin general:

exercită funcția de reprezentare a Statului Român.

acționează pentru realizarea obiectivelor stabilite de autoritățile centrale ale puterii și administrației publice în domeniul politicii externe.

acționează pentru promovarea intereselor României în relațiile cu statul acreditar.

apără interesele Statului Român, ale cetățenilor români – persoane fizice și juridice.

contribuie la dezvoltarea și perfecționarea cadrului juridic al relațiilor dintre România și statul acreditar, participă la elaborarea și încheierea unor noi instrumente politico-juridice de colaborare și acționează pentru aplicarea acestora.

urmărește evoluția situației politice, economice, sociale, culturale din statul acreditar și pe această bază, prezintă propuneri pentru dezvoltarea relațiilor bilaterale.

acționează pentru cunoașterea, apropierea și atragerea comunităților românești și a cetățenilor români aflați în țările de reședință, la sprijinirea și promovarea intereselor României.

Prin personalul diplomatic al misiunii se înțelege agentul diplomatic, în genere. Acesta este persoana însărcinată cu îndeplinirea activității diplomatice și cu exercitarea funcțiilor diplomatice. Categoriile de diplomați sunt: miniștrii plenipotențiari, miniștrii consilieri, consilieri, secretar 1, secretar 2, secretar 3, diferiți atașați.

Gradele diplomatice sunt: ambasador, ministru plenipotențiar, ministru consilier, consilier diplomatic, secretar 1, secretar 2, secretar 3, atașat. Promovarea se face în funcție de vechime și performanța profesională.

În categoria personalului nediplomatic al misiunii intră:

1. Personalul tehnico-administrativ: secretare, contabili, intendenți s.a.m.d.

2. Personalul de serviciu: șofer, grădinari, bucătari etc.

3. Membrii de familie ai personalului misiunii: aceștia au statutul juridic identic cu cei din familia cărora fac parte.

4. Membrii ai personalului privat ai personalului misiunii: îngrijitori, cameriste, bone. Aceștia pot avea cetățenia statului acreditant și nu sunt angajați al misiunii.

Așa cum am menționat anterior, în cazul misiunilor diplomatice se pot întâlni situații de supraechipare sau subechipare.

Corpul diplomatic este alcătuit din totalitatea personalului diplomatic al misiunilor străine acreditate într-un stat și înscris pe lista diplomațilo,r alcătuind singurul organ colectiv al agenților diplomatici. Include și membrii de familie ai agenților diplomatici. Lista corpului diplomatic se întocmește și se publică anual, de ministerul afacerilor externe al statului acreditar.

Corpul diplomatic nu are personalitate juridică, fiind constituit pe baze cutumiare și are o funcție preponderent reprezentativă (protocolară). Decanul corpului diplomatic este fie șeful de misiune cu cea mai mare vechime, fie nunțiul apostolic (în cazul reprezentării Vaticanului).

Decanul are funcții onorifice și reprezentative, participă la ceremonii, evenimente etc.

3.4 Numirea membrilor misiunii diplomatice

Conform Art. 14 din Convenția de la Viena din 1961, șefii misiunilor diplomatice pot face parte din una din categoriile următoare, în funcție de acordul mutual stabilit de guvernele interesate:

ambasadori, nunții apostolici și alți șefi de misiuni având un rang echivalent (de exemplu, înalți comisari schimbați între tările membre ale unei comunități) care sunt acreditați pe lângă șefii de stat

trimiși diplomatici, miniștri și nunții papali interimari care sunt acreditați pe lângă șefii de stat (această categorie este acum practic inexistentă)

însărcinați cu afaceri (en titre, en pied sau titulari) care sunt acreditați pe lângă ministerele de afaceri externe (și această categorie este rar întâlnită)

Nu se poate face nici o discriminare între șefii misiunilor diplomatice pe baza categoriei din care fac parte, cu excepția chestiunilor de prioritate și de protocol, iar în această privintă dreptul de primire de către șeful statului este rezervat acelora cu rang de ambasador.

În mod deosebit, gradul diplomatic de ambasador se acordă prin decret, de către Președintele României, la propunerea Ministrului Afacerilor Externe.

Pentru numirea în funcția de ambasador extraordinar și plenipotențiar, Ministrul Afacerilor Externe propune, de regulă, diplomați de carieră care, la încheierea misiunii, nu depășesc vârsta legală de pensionare. În mod excepțional, pot fi propuse pentru numire în această funcție personalități ale vieții publice.

Fiecare stat are dreptul de a-și alege agenții diplomatici și pe ceilalți membri ai misiunii diplomatice. Desemnarea și numirea lor se face de statul acreditant potrivit normelor aparținând dreptului intern, în temeiul atributului de suveranitate.

Șeful de misiune este responsabil de toate problemele legate de misiunea sa. El poate și chiar însărcinează cu diferite funcții personalul, dar este singur răspunzător față de ambele guverne (al statului acreditant și al celui acreditar) de modul în care își conduce misiunea. Șeful de misiune este însărcinat să reprezinte interesele statului acreditant șii trebuie să fie recunoscut ca atare de statul acreditar. potrivit art. 5 pct.2 al Convenției de la Viena din 1961 „dacă statul acreditant acreditează un șef de misiune în unul sau mai multe state, el poate înființa o misiune diplomatică condusă de un însărcinat cu afaceri ad-interim în fiecare din statele în care Șeful de misiune nu-și are resedința sa permanentă”. Numirea șefului de misiune se face de către și în numele șefului de stat, în conformitate cu prevederile constituționale din fiecare țară. Rangul șefului de misiune acreditat constituie o înțelegere între guvernele în cauză. Deși statul acreditant are prerogativa numirii agentului său diplomatic, va trebui să țină seama în alegerea lui de punctul de vedere al statului acreditar. În acest sens, art. 4 din Convenția de la Viena din 1961 prevede că nici un stat nu poate fi constrâns să primească un agent diplomatic care i se pare impropriu pentru îndeplinirea misiunii sale. Procedura prin care un stat se informează dacă persoana aleasă de el este persona grata pentru a ocupa postul de șef al misiunii diplomatice pe teritoriul statului acreditar, constituie agrearea, iar procedura acceptării unui șef de misiune al statului trimițător poartă denumirea de agrement.

Convenția de la Viena din 1961 înscrie în art.4 pct.1 faptul că „statul acreditant trebuie să se asigure că persoana pe care intenționează să o acrediteze ca șef al misiunii în statul acreditar a primit agrementul acestui stat”. Numirea unui șef de misiune se perfectează în mod formal prin procedura acreditării și nu din momentul acordării agrementului.

Acreditarea este procedura specială prin care dreptul internațional reglementează afirmarea definitivă a calității de șef de misiune a unei persoane fizice care a primit deja agrementul. Această procedură presupune existența a două declarații de voință distincte:

– voința statului acreditant referitoare la numirea agentului diplomatic

– declarația expresă a statului acreditar de acceptare a numirii respective.

Dreptul internațional atribuie acestor declarații unilaterale distincte efectul juridic de perfectare a raportului de misiune diplomatică.

Declarația de voință prin care statul acreditant participă la procedura acreditării este cuprinsă într-un document formal: scrisorile de acreditare. Declarația de voință prin care statul acreditar își exprimă consimțământul la numirea șefului de misiune este implicită, rezultă din primirea solemnă a scrisorilor de acreditare efectuată de organul destinatar al acestora.

Scrisorile de acreditare constituie instrumentul diplomatic prin care se constată calitatea oficială a șefului de misiune, prin care se constată calitatea oficială a șefului de misiune, prin care se face dovada că această persoană este abilitată de către guvernul său să exercite funcțiile încredințate; sunt semnate de către șeful statului acreditant și adresate șefului statului acreditar.

Prezentarea scrisorilor de acreditare este esențială pentru recunoasterea calității de șef de misiune și are loc în cadrul unei solemnități speciale.

Odată cu încheierea ceremoniei prezentării scrisorilor de acreditare, șeful de misiune dobândeste în mod definitiv funcția sa de șef de misiune, fiind învestit cu exercițiul deplin al funcțiilor sale.

Se consideră că șeful de misiune diplomatică trebuie să considere priorități fundamentale următoarele:

formularea politicii diplomatice

transmiterea către statul acreditar a punctelor de vedere ale propriului guvern în probleme importante de interes comun și de politică comună, el constituind un canal de comunicare între cele două guverne în astfel de probleme

să raporteze ministerului său evenimentele cu semnificații politice sau economice importante și să comenteze punctele de vedere ale unor țări terțe

să fie la curent în ce priveste persoanele cu influență și sursele puterii naționale în statul în care se află în misiune

să facă dovada unui comportament oficial, cât și neoficial de o manieră care să sporească reputația țării sale

să cultive un cerc de prieteni suficient de larg și variat pentru a fi capabil să-și îndeplinească funcțiile.

Spre deosebire de cazul șefului de misiune, nu este necesar, în cazul altor membri ai personalului diplomatic, procedura de numire este mult simplificată. Consimțământul statului acreditar nu trebuie exprimat în mod obligatoriu expres. procedura este constituită dintr-o notă oficială transmisă M.A.E. al statului acreditar și nota de răspuns. Diplomatul nu se va prezenta la post înainte de a avea loc schimbul de note. Dreptul statului acreditant de a numi membrii personalului diplomatic este limitat de statul acreditar de a solicita menținerea efectivului misiunii diplomatice în ceea ce el consideră rezonabil. statul acreditant poate refuza să admită funcționari de o anumită categorie (art.11 al Convenția de la Viena, 1961).

În ceea ce priveste numirea personalului tehnico-administrativ, precum și a celui de serviciu trebuie să precizăm că procedura de numire se va face cu îndeplinirea acelorași reguli ca în cazul personalului diplomatic cu următoarele diferențe:

apartenența la cetățenia statului acreditant nu este o condiție ce trebuie îndeplinită;

nu mai apare nici condiția ca această persoană să aibă calitatea de persona grata.

CONCLUZII

Diplomația, ca artă și practică a negocierii, a apărut încă din antichitate, odată ce statele constituite din nevoile legitime ale comunităților de organizare internă și apărare au interacționat unele cu altele, vizând interese economice, strategice, de expansiune teritorială sau de alianță.

Astăzi, într-o lume extreme de dinamică, protocolul diplomatic rămâne o constantă în evoluția și dezvoltarea politicii externe a statelor. Procedurile diplomatice internationale reunesc o serie de linii de protocol în domeniul acreditării șefilor de misiuni diplomatice, oficii consulare și reprezentanțele organizațiilor internaționale acreditate.

Prima reglementare internațională cu caracter general a regulilor cutumiare de curtoazie internațională datează din 1815 de la Convenția de la Viena când a fost elaborat “Regulamentul cu privire la rangul agenților diplomatici”.

Principalul protocol din prezent la nivel internațional rămâne însă Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice din 18 aprilie 1961, care stabilește normele dreptului diplomatic într-o mare măsură. UIterior, tot la Viena s-a semnat și Convenția cu privire la relațiile consulare din anul 1963.

România a ratificat Convenția de la Viena prin Decretul nr. 556/1968, iar cea cu privire la relațiile consulare prin Decretul 481 din 1971.

În prezent se aplică și dreptul diplomatic și consular (ca parte a Dreptului Internațional, ce cuprinde totalitatea normelor și regulilor ce reglementează relațiile consulare și relațiile interstatale). Acesta conține în mare parte ratificări, convenții și alte acte cu referire la Convenția de la Viena din 1961.

Referitor la relațiile internaționate și la reglementari, Constituția României are două articole, respectiv art 10 și art 11 referitor la Dreptul Diplomatic. Cea mai recentă lege privind Statutul Corpului Diplomatic și Consular al României este Legea 269 din 17 iunie 2003.

În ceea ce privește diplomația românească de astăzi, România întreține relații diplomatice bilaterale cu 184 de state din cele 193 state membre ale ONU, la care se adaugă Sfântul Scaun, Ordinul Suveran Militar de Malta și Palestina. Printre cele mai importante articole ale Convenției de la Viena din 1961 se regăsesc articolul 2 și articolul 3, care stabilesc “consimțământul mutual” al schimburilor diplomatice și funcțiile principale ale misiunilor diplomatice.

La articolul 4 se precizează faptul că statul acreditant trebuie să se asigure că persoana desemnată în calitate de șef de misiune a primit agrementul/acceptul autorităților statului acreditant.

Procedurile ce guvernează relațiile între Ministerul Afacerilor Externe și misiunile diplomatice acreditate în România sunt variate și diverse. Din aceste motive, Direcția de Protocol din MAE a elaborat un „Ghid de protocol” conceput ca instrument util de lucru în primul rând pentru misiunile diplomatice acreditate în România, dar nu numai.

Multitudinea misiunilor diplomatice prezente pe teritoriul României, fie ele ambasade, reprezentanțe ale organizațiilor internaționale, consulate generale sau consulate onorifice, face ca un astfel de demers să fie foarte util și necesar. Bucureștiul este o capitală cu o viață diplomatică activă și intensă, găzduind 78 de ambasade străine. În țară, mai există 11 consulate generale și 38 consulate onorifice.

Conform Protocolului, în ceea ce privește procedura de agrement în România, primul pas este transmiterea solicitării, de către Misiunea Diplomatică, Direcției de Protocol a Ministerului Afacerilor Externe de la București, respectiv transmiterea unei note verbale însoțite de CV-ul ambasadorului desemnat (pentru nerezidenți) sau prin intermediul Ambasadei României (acolo unde persoana desemnată are rezidentă), în termen de maxim 4-6 săptămâni obținându-se și acordul pe același canal solicitat.

La sosirea și/sau plecarea definitivă a șefilor de misiune acreditați în România, Misiunea Diplomatică a statului respectiv are rolul de intermediary, comunicând în timp util către Direcția de Protocol a Ministerului Afacerilor Externe data, locul și punctul de sosire/plecare a șefului de misiune respective.

Protocolul românesc în vigoare presupune că la plecarea sau la sosirea șefilor de misiune aceștia să fie salutați pe Aeroportul Internațional „Henri Coandă”, Salonul Oficial Corp C, sau la Gara de Nord – București, în numele Ministrului Afacerilor Externe, de către directorul Direcției de Protocol din Minister sau de adjunctul acestuia.

Dacă sosirea/plecarea se face într-o zi nelucrătoare sau în afara programului obișnuit de lucru, protocolul prevede ca Directorul Direcției de Protocol să facă o vizită protocolară șefului de misiune la reședința acestuia sau la sediul ambasadei în prima zi lucrătoare după venirea sau dinainte de plecarea acestuia.â

Articolul 14 din Convenția de la Viena include în categoria șefi de misiune următoarele clase: a) aceea a ambasadorilor sau nunților acreditați pe lângă șefii de stat și a celorlalți șefi de misiune având rang echivalent; b) aceea a trimișilor, miniștrilor sau internunților acreditați pe lângă șefii de stat; c) aceea a însărcinaților cu afaceri acreditați pe lângă ministerele afacerilor externe.

Depunerea scrisorilor de acreditare, conform Protocolului, presupune ca șeful de misiune să își poată exercita funcția doar după depunerea documentelor de acreditare și primirea la conducerea Ministerului Afacerilor Externe, neputând în acest interval să contacteze autoritățile statului român/ arbora fanionul țării sale pe autovehiculul de reprezentare.

Ulterior, departamentul de Protocol din MAE va comunica în legătură cu data și ora la care este programată ceremonia prezentării Președintelui României a scrisorilor de acreditare și de rechemare a predecesorului.

Șeful de Misiune este preluat de un Reprezentant al Direcției de Protocol și de un aghiotant al Serviciului de Protecție și Pază pentru deplasarea la Palatul Cotroceni într-o limuzină oficială asistată de un echipaj al Poliției Române.

Șeful de misiune poate fi însoțit de soție/soț și de maxim 3 diplomați ai ambasadei care se vor deplasa în coloana oficială într-un autoturism al misiunii.

Ceremonialul de la Cotroceni se desfășoară după următorul tipic:

Șeful de misiune este salutat de Șeful Protocolului Administrației Prezidențiale și condus într-un salon de așteptare

Directorul Direcției Protocol îl conduce pe șeful de misiune către sala de ceremonii

Prezentarea șefului de misiune Președintelui României

Salutul adresat Președintelui României de către șeful de misiune

Înmânarea, cu ambele mâini, a scrisorilor de acreditare și de rechemare a predecesorului.

Ulterior, președintele prezintă șefului de misiune oficialitățile prezente la Ceremonie, iar șeful de misiune își prezintă însoțitorii. Se face poza oficială și au loc convorbiri private.

La acest ceremonial nu se rostesc discursuri și nu se efectuează schimb de cadouri. Ținuta este standard pentru participant: costum de culoare închisă, costum național sau uniformă militară.

La sfârșitul întrevederii deplasarea se face în aceeași coloană oficială, însă pe limuzina pusă la dispoziție cu această ocazie este arborat fanionul țării șefului de misiune.

La încheierea misiunii în România, șeful misiunii diplomatice poate solicita, nefiind însă obligatoriu, Direcției de Protocol a Ministerului Afacerilor Externe să întreprindă demersurile necesare primirii la Președintele României, Primul-ministru al României și la conducerea Ministerului Afacerilor Externe în vizită de rămas bun. Direcția de Protocol informează cu privire la data și ora la care sunt programate toate primirile solicitate.

Cu origini care coincid cu obținerea independenței de stat (1877 – 1878), dacă ar fi să ne referim la momentul în care diplomația românească devine o instituție cu caracter permanent a statului nostru, Diplomației Române i s-a dedicat o zi de aniversare, respectiv prima zi a lunii septembie a fiecăriu an.

BIBLIOGRAFIE

Năstase Dan, Drept diplomatic și consular, Editura Fundației România de Mâine, Buc. 2006.

Bonciog Aurel, Drept consular, Editura Fundației România de Mâine, Buc. 1996.

Ion M. Anghel, Drept diplomatic și consular, Editura Lumina Lex, Buc. 1996.

Ion M. Anghel, Drept diplomatic și consular, Vol. II, Ediția a-II-a revăzută, Editura Lumina Lex, Buc.2002.

R. G. Feltham, Introducere în dreptul și practica diplomației, Editura ALL, Buc. 1996.

Iacob Gh., Introducere în diplomație, Ec. AXIS Iași, 1998.

Mazilu Dumitru, Diplomația. Drept diplomatic și consular, Editura Lumina Lex, Buc. 2003.

BIBLIOGRAFIE

Năstase Dan, Drept diplomatic și consular, Editura Fundației România de Mâine, Buc. 2006.

Bonciog Aurel, Drept consular, Editura Fundației România de Mâine, Buc. 1996.

Ion M. Anghel, Drept diplomatic și consular, Editura Lumina Lex, Buc. 1996.

Ion M. Anghel, Drept diplomatic și consular, Vol. II, Ediția a-II-a revăzută, Editura Lumina Lex, Buc.2002.

R. G. Feltham, Introducere în dreptul și practica diplomației, Editura ALL, Buc. 1996.

Iacob Gh., Introducere în diplomație, Ec. AXIS Iași, 1998.

Mazilu Dumitru, Diplomația. Drept diplomatic și consular, Editura Lumina Lex, Buc. 2003.