Principii Privind Organizarea Si Accesibilizarea Expozitiilor Muzeale Pentru Persoane cu Deficiente de Vedere

Principii privind organizarea și accesibilizarea expozițiilor muzeale pentru persoanele cu deficiențe de vedere

CUPRINS

Introducere

Capitolul I: Repere fundamentale privind istoria, educarea si integrarea in societate a persoanelor cu deficiente de vedere

Deficientii de vedere de la Homer pana la infintarea primei scoli pentru ei in lumea occidentala, Paris (1784)

1.2 Deficientii de vedere de la prima scoala din lumea occidentala, Paris (1784) pana in contemporaneitate

1.3 Situatia deficientilor de vedere din spatiul romanesc

Capitolul II: Expozitii pentru persoanele cu deficiente de vedere realizate in Romania

2.1 Muzeul National de Istorie Naturala “Grigore Antipa” si rezultatele acestuia in ceea ce priveste imbogatirea culturii deficientilor vizuali

2.2 Muzeul National de Arta al Romaniei si inedita idee de a accesibiliza arta pentru deficientii vizuali

2.3 Expozitia “Atinge istoria”

2.4 Proiectul “Simte arta”

Capitolul III: Recomandari privind accesibilizarea unei expozitii pentru deficientii de vedere

3.1 Metode de asigurare a unei orientari adecvate a deficientilor vizuali in muzee

3.2 Informatia din muzee: idei privind accesibilizarea acesteia

3.3 De la “va rugam nu atingeti exponatele”la “ce frumoase sunt aceste exponate”. Idei privind accesibilizarea informatiilor din muzee

Capitolul IV: Razboaiele daco-romane. Accesibilizarea unor scene de pe Columna Traiana

4.1 Modul de organizare si materialele ce vor fi create si puse la dispozitia vizitatorilor

4.2 Macheta 1: Asediul unei garnizoane romane

4.3 Macheta 2: Asediul Sarmizegetusei

4.4 Macheta 3: Transportarea prazii de catre romani

4.5 Macheta 4: Moartea lui Decebal

Concluzii

INTRODUCERE

Motto: Dacă identific un lucru ce eu îl pot face și nu s-a mai făcut, îmi canalizez toată energia pentru ca acesta să devină real și pentru ca, în mod firesc, să poată fi considerat un reper în domeniul abordat.

Motto-ul ce l-am scris mai sus este punctul de plecare al acestei lucrări. El constitue argumentul cel mai solid pentru care eu mi-am propus să aleg această temă. Și asta pentru că în istoriografia noastră nu există nici o lucrare care să abordeze exclusiv tema acestei lucrări.

Plecând de la acestea, am considerat că identificarea unor principii care să poată fi luate în considerare de o instituție muzeală, atunci când își propune să accesibilizeze expozițiile pentru nevăzători, ar fi cea mai tentantă, dar în acelas timp și dificilă temă, pe care eu să o abordez pentru teza de licență.

Faptul că am un handicap vizual grav m-a motivat și m-a ajutat în acest demers. M-a motivat pentru că în anumite împrejurări m-am confruntat cu situații ce-mi erau imposibil de asimilat; și m-a ajutat pentru că exact acele situații au fost cele pe care eu am știut că trebuie să le am în vedere pentru a încerca să le îmbunătățesc.

Faptul că la acest moment nu există nici măcar o lucrare care să propună anumite principii general-valabile pentru organizarea unei expoziții pentru deficienții de vedere se datorează atât temerii unora că ar fi un demers imposibil de realizat, dar și neîncercării de autodepășire a altor persoane, poate chiar din rândul nevăzătorilor, care ar fi putut să încerce un astfel de demers.

Niciuneia dintre aceste categorii nu trebuie să îi se atribuie o etichetă, ci doar să se constate aceste fapte.

Chiar dacă nu există nici o lucrare care să trateze subiectul expozițiilor pentru persoanele cu deficiențe de vedere, există mai multe demersuri de accesibilizare a unor expoziții, demersuri pe care, în mod firesc, nu le-am trecut cu vederea în realizarea acestei lucrări, ba chiar din contră, acestea au constituit o bună sursă de inspirație în vederea identificării principiilor ce reprezintă principalul punct de interes al prezentei lucrări. Atât lucrurile bune, cât și lucrurile ce mai pot fi îmbunătățite, au constituit bune surse inspirationale pentru acoperirea cât mai amplă a subiectului organizării expozițiilor muzeale pentru deficienții de vedere.

Ne găsim în anul 2014 și descoperim în jurul nostru progresul științei și al tehnologiei în cele mai variate forme ale sale. Descoperim din ce în ce mai multe dispozitive tehnologice moderne care îți pot indica de la câte calorii ai eliminat în ultima zi, până la cine mai dorește să fie prieten cu tine în mediul virtual.

Îmbucurător este că pe lângă aceste lucruri, care pentru unii pot părea hazlii, găsim și întrebuințări pe care noua tehnologie le are pentru a educa oamenii. Din punctul de vedere al studiului de față, mă refer la dispozitivele ce pot ajuta nevăzătorii pentru orientare, pentru informare sau pentru a socializa. Firește, toate aceste mijloace moderne își vor găsii locul și rolul în prezenta lucrare, pentru că fără crearea unor tehnologii moderne, acest demers ar fi fost unul care poate nu ar fi putut avea rezultatele dorite.

Fiind student la Istorie apare că evident faptul că această lucrare, în anumite părți ale sale, va pune accentul pe teme ce țin de istorie. Dar în partea pe care eu o găsesc că fiind cea mai esențială și anume, capitolul în care propun principale metode și idei pentru asigurarea accesibilizării orientării, accesibilizării informațiilor și a exponatelor pentru deficienții vizuali,, nu doar expozițiile ce au ca și subiect istoria, vor fi introduse în discuție și orice expoziție care-și dorește să aducă un standard minim de cultură deficienților vizuali.

Pentru această lucrare am considerat că este util să prezint mai multe etape ce îmbinate să ducă, pentru cititor, la o cunoaștere a istoriei nevăzătorilor, a expozițiilor ce până acum au fost realizate, a identificării unor principii ce să fie luate în considerare de către organizatorii de expoziții. Și, de asemenea, să propun propria mea mică expoziție, care să țină cont de toate aspectele ce vor fi evidențiate pe tot parcursul lucrării.

Unul dintre cei mai importanți pași în realizarea acestei lucrări a fost legat de cunoașterea și studierea expozițiilor ce au fost realizate până în acest moment la noi în țară. O cât mai bună cunoaștere a acestora m-a ajutat să accentuez carentele ce încă pot fi îmbunătățite. De asemenea, mi s-a părut necesar să evidențiez și lucrurile minunate pe care aceste expoziții le-au realizat.

Orice expoziție pentru deficienții vizuali are, cu siguranță, particularitățile sale. Particularități ce pot fi date de tema expoziției, de publicul țintă, de amenajare și de gradul de independență pe care îl pot asigura deficienților vizuali.

Apare ca evident faptul că nu se pot trasa principii pentru fiecare expoziție, ci doar se pot trasa principii pentru asigurarea unui cât mai bun acces al nevăzătorilor la unele expoziții.

Un alt fapt pe care l-am avut în vedere în realizarea acestei lucrări, este acela că în funcție de resturile de vedere, sau de vârstă, și deficienții vizuali sunt diferențiați între ei de anumite particularități. Iar pentru asta am găsit că este necesar să propun o clasificare a acestora în funcție de resturile de vedere pe care le au și în funcție de nivelul la care stăpânesc scrisul Braille.

Astfel am ajuns să propun următoarea clasificare: nevăzători ce stăpânesc bine scrisul Braille, nevăzători, ce din diferite motive, nu stăpânesc acest scris și persoane amblioape ce, cu mici excepții, nu stăpânesc scrisul Braille.

Pentru fiecare dintre aceste persoane am identificat principii care să le faciliteze accesarea unei expoziții pentru nevăzători. Pentru toți aceștia am considerat că accesibilizarea este util să fie realizată prin trei componente: o componentă Braille, o componentă audio și o componentă tactilă. În interiorul acestei lucrări fiecare componentă va fi descrisă cu lucrurile ce pot fi create pentru evidențierea ei. În plus, pentru fiecare dintre acestea am identificat și posibililele minusuri care pot apărea.

În vederea evidențierii și punerii în practică a celor menționate în lucrare, consider că era necesar să propun și o expoziție creată de mine, care să aibă în vedere, pe cât posibil, toate cele menționate anterior. În plus, acea expoziție să poată fi organizată într-o bună zi de un muzeu interesat de facilizarea accesului la cultură a cât mai multor persoane.

Această lucrare își vă dovedii utilitatea în cazul în care din ce în ce mai multe, de ce nu, chiar toate muzeele își vor accesibiliza, conform și celor scrise aici, expozițiile pentru deficienții de vedere. O altă utilitatea a acestei lucrări ar fi aceia că într-o bună zi în incinta unui muzeu să fie găzduita și expoziția pe care eu am conturat-o.

Bună realizare a acestei lucrări nu ar fi fost posibilă fără aportul semnificativ al unor oameni minunați cărora doresc să le mulțumesc pentru contribuția fiecăruia.

Cunoașterea cât mai detaliată a expozițiilor realizate până în acest moment nu ar fi fost posibilă fără ca anumite persoane să-și rupă din timpul lor și să dialogheze cu mine pentru a-mi expune lucrurile realizate în muzeele la care și domniile lor lucrează. În acest sens doresc să mulțumesc unor persoane cum sunt doamna Aurora Stănescu de la Muzeul Național de Istorie Naturală “Grigore Antipa”, care mi-a pus la dispoziție toate materialele pe care le deținea muzeul. Mulțumesc uneia dintre cele mai minunate persoane cu care am colaborat în ultima perioadă și anume, doamna Codruța Cruceanu de la Muzeul Național de Artă al României, care mi-a prezentat materialele pe care muzeul le deținea și perspectivele pe care dumneaei le vede în ceea ce privește dezvoltarea subiectului de față. Doresc să mulțumesc și doamnei Andrea Chiricescu de la Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni din Sfântu Gheorghe, care m-a ajutat cu toate informațiile solicitate.

Mulțumesc profesorilor nevăzători Cătălin Nicolaidi și Mihai Dima, pentru că mi-au pus la dispoziție foarte multe materiale ce țin de istoria nevăzătorilor și pentru ideile date în vederea bunei realizări a lucrării. Mulțumesc și unor persoane nevăzătoare cu care am dialogat și de la care am făcut rost de informații utile pe care ei credeau că pot fi îmbunătățite. Am dialogat cu deficienți de vedere din mai multe categorii: elevi, studenți, profesori, oameni cu resturi mai mici sau mai mari de vedere. Pentru a nu omite nici unul dintre ei le mulțumesc tuturor iar cei care m-au ajutat se vor ști ei.

Mulțumesc, în mod special, profesorului coordonator al acestei lucrări, Marian Cosac, pentru imboldul dat în vederea realizării acestei lucrări. Îi mulțumesc pentru că mereu m-a sfătuit în ceea ce privește pașii de urmat pentru că această lucrare să fie una de referință. Și-i mai mulțumesc pentru că a avut răbdare să asculte toate ideile mele, unele mai la obiect, altele mai exagerate, idei ce însă până la urmă și cu ajutorul domniei sale au fost puse în această lucrare.

Dacă această lucrare își vă dovedii utilitatea practică, înseamnă că munca pe care am făcut-o pentru această lucrare nu ar fi una inutilă.

CAPITOLUL I

REPERE FUNDAMENTALE PRIVIND ISTORIA, EDUCAREA ȘI INTEGRAREA ÎN SOCIETATE A PERSOANELOR CU DEFICIENȚE DE VEDERE

Istoria poate fi privită și ca o poveste, o poveste ce conține fapte bune, fapte ce ne arată latura cea mai frumoasă a oamenilor și a lucrurilor minunate pe care aceștia le fac, dar, tot istoria, ne prezintă și reversul, unde ne este dezvăluită răutatea umană în cele mai diverse forme ale sale.

Istoria nevăzătorilor nu face rabat de la cele afirmate mai sus, pentru că ia ne dezvăluie pe nevăzători în cele mai interesante moduri ale evoluției lor, unde se regăsesc atât lucruri frumoase cât și lucruri care nu-ți fac o deosebită plăcere atunci când le descoperi. Ia ne descrie, deopotrivă, greutățile prin care trec nevăzătorii priviți uneori cu ură și dispreț de către societate, fiindu-le foarte greu, uneori chiar imposibil, să se integreze. Dar, pe de altă parte, o scurtă privire aruncată în trecutul nevăzătorilor ne arată și latura cealaltă, latură bună, și anume nevăzători care contrar percepției și situației sociale, reușesc să se impună în i acestei lucrări. Îi mulțumesc pentru că mereu m-a sfătuit în ceea ce privește pașii de urmat pentru că această lucrare să fie una de referință. Și-i mai mulțumesc pentru că a avut răbdare să asculte toate ideile mele, unele mai la obiect, altele mai exagerate, idei ce însă până la urmă și cu ajutorul domniei sale au fost puse în această lucrare.

Dacă această lucrare își vă dovedii utilitatea practică, înseamnă că munca pe care am făcut-o pentru această lucrare nu ar fi una inutilă.

CAPITOLUL I

REPERE FUNDAMENTALE PRIVIND ISTORIA, EDUCAREA ȘI INTEGRAREA ÎN SOCIETATE A PERSOANELOR CU DEFICIENȚE DE VEDERE

Istoria poate fi privită și ca o poveste, o poveste ce conține fapte bune, fapte ce ne arată latura cea mai frumoasă a oamenilor și a lucrurilor minunate pe care aceștia le fac, dar, tot istoria, ne prezintă și reversul, unde ne este dezvăluită răutatea umană în cele mai diverse forme ale sale.

Istoria nevăzătorilor nu face rabat de la cele afirmate mai sus, pentru că ia ne dezvăluie pe nevăzători în cele mai interesante moduri ale evoluției lor, unde se regăsesc atât lucruri frumoase cât și lucruri care nu-ți fac o deosebită plăcere atunci când le descoperi. Ia ne descrie, deopotrivă, greutățile prin care trec nevăzătorii priviți uneori cu ură și dispreț de către societate, fiindu-le foarte greu, uneori chiar imposibil, să se integreze. Dar, pe de altă parte, o scurtă privire aruncată în trecutul nevăzătorilor ne arată și latura cealaltă, latură bună, și anume nevăzători care contrar percepției și situației sociale, reușesc să se impună în comunitățile lor că adevărați idoli, câștigându-și respectul în acele comunități, iar posteritatea le acordă importanța și atenția cuvenite.

I.1 Deficienții de vedere de la Homer până la înființarea primei școli pentru ei în lumea occidentală – Paris (1784)

Homer, autorul celebrelor epopei “Iliada” și “Odisea”, constituie primul exemplu pentru afirmarea inteligenței și a lucrurilor bune făcute de nevăzători, realizări ce au rămas ca adevărate minuni peste timp. Faptul că și acum aceste opere au o valoare artistică imensă, ne demonstrează talentul și inteligenta acestui poet orb; deci, iată, încă din antichitate de la operele unui nevăzător primim informații despre ce a fost în trecutul lumii, în perioada antichității.

Tot din antichitate datează și primele scrieri destinate nevăzătorilor. La început, s-au folosit noduri pe sfori, cu dimensiuni de circa 1,1 m. care, prin distanța dintre ele, grosimea și tipul lor (mărimea – 30 tipuri de noduri), căpătau semnificația unor litere sau cuvinte. S-a mai utilizat scrierea pe placă în relief, cât și aranjarea unor pietre sub forma unor litere așezate într-o ladă mare cu nisip.

Primele relatări, referitoare la încercările de a crea un sistem de scriere pentru nevăzători, datează din vremea lui Mărcus Fabius Quintilianus (35-100) care, prin a sa tabla „Quintilianus”, își aduce aportul la educarea nevăzătorilor.

Tabla „quintilianus” era o placă din lemn, fildeș sau metal, acoperită cu un strat subțire de ceară pe care se puteau scrie texte simple, făcându-le în felul acesta accesibile citirii tactile.

Quintilianus a încercat să contribuie la educația persoanelor cu deficiențe de vedere printr-un alfabet săpat în placi de lemn pentru nevăzători. Citirea era posibilă numai cu ajutorul unui tip de cui cu care nevăzătorul urmărea conturul literei până la identificare. Procedeul acesta, atât de incomod și migălos a fost totuși răspândit în mai multe părți ale lumii, datorită întinderii din acel moment a Imperiului Roman. A fost folosit ca un mijloc de citit primitiv, adresat celor lipsiți de vedere. Tot acestei activități, de a citi, i se atribuie și faptul că a dezvoltat la nevăzător, pe lângă facultățile intelectuale și acele însușiri psihice ca: răbdarea, interesul, atenția, voința; memoria.

Acestea reprezintă primele tentative de a ajuta nevăzătorii să-și îmbogățească nivelul cultural, iar ele sunt, în mod practic, prima cărămidă pusă la dezvoltarea și integrarea nevăzătorilor; dezvoltare ce începe să ia aplomb în evul mediu, continuând cu epoca modernă, unde se vor constata din ce în ce mai multe lucruri bune create pentru nevăzători, uneori chiar de către nevăzători.

În evul mediu, în ceea ce privește nevăzătorii, sunt prezențe o serie de contraste: de la nevăzători batjocoriți, la așezări pentru nevăzători, de la fii de conducători cărora li se lua vederea, pentru a nu mai emite pretenții la tron, la conducători nevăzători, ce-și conduc cu succes supușii în luptă, de la nevăzători ce cerșesc, la nevăzători ce-și aduc un aport considerabil în știință, de la oameni ce comiteau infracțiuni pedepsite cu orbirea, la filosofi ce tratează problema nevăzătorilor.

În anul 1260 se deschid porțile spitalului „Quinzez-Vingts”, fiind primul azil ce primește nevăzători, dar, cu toate acestea, situația nevăzătorilor în această epocă va fi una dificilă, foarte mulți dintre ei fiind puși să cerșească pentru a-și câștiga existența.

Cu trecerea timpului și biserica se va implica în ajutorarea nevăzătorilor, prin stimularea comunităților să înființeze azile pentru nevăzători, după modelul ospiciilor bisericești. Legiferarea problemei infirmilor și a nevăzătorilor își are începuturile la 24 Iunie 1793, când, în Franța, se dă o proclamație: societatea e datoare să ofere întreținerea cetățenilor infirmi. Mai departe, proclamația cere ca persoanele incapabile de muncă să fie înscrise în „Cartea carității publice" și să primească o pensie.

Din păcate, dar în mod inevitabil pentru această perioadă, au existat și cazuri când nevăzătorii erau batjocoriți de oameni mai avuți.

În Franța, odată cu apariția burgheziei, deși erau oameni avuți, o parte din oamenii ce compun această clasă socială au avut un mod barbar de a se distra, afectați de multe ori fiind chiar nevăzătorii.

Scriitorul francez Pierre Villey dă multe exemple, din care rezultă că pe timpul domniei lui Carol al VI-lea și Carol al VII-lea, se organizau la Paris lupte între mai mulți nevăzători și… un porc! Nevăzătorii erau îmbrăcați în armuri ruginite și înarmați cu câte o măciucă. Porcul era închis într-un țarc și revenea celui care reușea să îl doboare. În realitate, bâjbâind după porc, nevăzătorii se loveau adeseori între ei, spre deliciul tribunei. Nu de puține ori, asemenea distracții se terminau sângeros, prin decesul unuia dintre participanți. Astfel de distracții sunt consemnate nu numai la Paris, ci și la Veneția, Ausburg etc.

Unele cronici ale vremii consemnează și alte glume făcute pe seama nevăzătorilor. De pildă, un ins bogat a poftit într-un birt pe trei orbi, spunându-le că a lăsat banii de consumație unuia dintre ei, fără a preciza cui anume. La sfârșitul mesei, când cârciumarul s-a prezentat pentru a-și încasa banii, fiecare orb a început să ceară celuilalt coleg să achite nota. Cum nici unul nu primise în realitate banii, orbii s-au luat la bătaie, spre hazul insului bogat, care asista curios la deznodământul farsei provocate de el.

Cele mai multe glume se făceau, însă, pe seama muzicanților orbi, care cântau în diferite cârciumi, îmbrăcați în haine de clovni și machiați grotesc.

În aceasta perioada, a evului mediu exista conducatori nevăzători, printre aceștia se număra regi cum ar fi: Amago No-Mikoto, în Japonia, Boleslav al III-lea al Boemiei, Bella al II-lea al Ungariei, Magnsu al IV-lea al Norvegiei, Isac al II-lea și Andronicus al IV-lea Paleologul în Bizanț etc. Între conducătorii militari amintim pe Joan de Luxemburg, rege al Bohemiei, care și după ce-și pierde vederea, ia parte la mai multe conflicte, pierzându-și viața într-o bătălie cu englezii în anul 1346.

Unul din cei mai mari comandanți ai evului mediu a fost Jan Ziska (1368-1424), cunoscut pentru geniul său militar care s-a manifestat în special în războaiele husite. Dar, de asemenea, mai este cunoscut ca unul din conducătorii care nu a fost niciodată înfrânt pe câmpul de luptă. Se remarcă în mod particular în cadrul războaielor husite, prin folosirea „carului de luptă fortificat”. Este vorba de o dotare a carelor de luptă cu tunuri de mici dimensiuni, precursoare ale pistoalelor de mai târziu.

Reputația lui Ziska este cu atât mai mare, cu cât în ultimii ani ai vieții el rămâne orb, după ce își pierde primul ochi în bătălia de la Grunvald împotriva lui Sigismund, regele ungariei, iar pe cel de-al doilea în momentul în care asediază cetatea Raby. După orbire, Ziska, va continua să-și conducă oastea, unii subordonați îi explicau hărțile și organizarea adversarilor, iar acesta dădea ordinele de luptă. Ziska moare răpus de ciumă la 11 Octombrie 1424.

Orbirea era aplicată ca și pedeapsa pentru cei ce aveau pretenții la tron sau pentru oamenii de rând. Tot cu orbirea, prin scoaterea ochilor, erau pedepsiți și prizonierii de război; elocvente în acest sens sunt deciziile luate de lideri politici, precum împăratul bizantin Vasile al II-lea care, după victoria asupra bulgarilor din anul 1041, poruncește să li se scoată ochii celor 5.000 de prizonieri, lăsând doar unul dintr-o sută întreg, pentru a putea călăuzii celorlalți drumul de întoarcere; țarul Samuel al Bulgariei, văzându-i, a avut un atac de inimă.

Împăratul Frederic Barbarosa, după asediul orașului Milano, a poruncit să li se scoată ochii tuturor prizonierilor. Mai sunt atribuite astfel de fapte unor conducători ca Richard I al Angliei, Ivan cel Groaznic al Rusiei etc.

Chiar în timpul papei Inocențiu al III-lea, cu ocazia înăbușirii răscoalei albigensilor, în secolul al XIII-lea, conducătorul oștilor papale, Simon de Monfort, a ordonat orbirea a 100 de cavaleri. De asemenea, un număr impresionant de nevăzători au apărut în urma cruciadelor, fie din cauza luptelor, dar, mai ales din cauza unor boli molipsitoare, cum ar fi vărsatul adus de cruciați din Egipt în Europa.

Printre atâtea greutăți au existat și oameni de știință care s-au ridicat dintre nevăzători; printre aceștia se număra Nikasius von Secheln (1440-1492), care a studiat la Universitatea din Löwen, obținând titlul de magistru, în filosofie, doctor în drept și teologie; Huldreich Schönberger (1601-1664) a studiat la universitatea din Leipzig, unde a obținut titlul de magistru, a funcționat ca profesor la Copenhaga și a ținut prelegeri de filosofie la Königsberg. A vorbit mai multe limbi orientale și era un eminent matematician. A fost înmormântat la catedrala din Regensburg, având înscrise pe mormânt următoarele: „Aici se odihnește Schönberger, care cu toate că-i lipseau ochii a învățat, a purtai în inimă o mie de ochi". Francois Maiaval (1627-1719) va publica mai multe cărți și a luat parte la înființarea Academiei din Marsilia.

De asemenea Nicolaus Sauderson care, deși rămas orb la vârsta de un an, va face studii în matematică ajungând profesor la Universitatea din Cambrige, unde ținea cursuri despre teoria lui Newton.

Mai sunt de menționat Henri Mayes, cel care a predat chimia și fizică la Universitatea Pittenween, în Scoția, făcând și descoperiri în domeniul electricității, dar și pe John Stanley, care-și pierde vederea la 3 ani, devenind apoi cel mai bun organist din Londra ,ajungând șeful orchestrei și scriind „o odă și 12 menuete”.

În această perioadă încep să se creeze cât mai multe sisteme pentru nevăzători, care să le faciliteze acestora accesul la cultura; în acest sens, filosoful Erasmus de Rotterdam îmbunătățește scrierea quintiliana, prin faptul ca literele erau săpate separat una de cealaltă și aveau o dimensiune și o profunzime mult mai mică.

După inventarea tiparului, în secolul XV, de către Johann Gutemberg, scris-cititul devine din ce în ce mai uzitat, pentru că fără cunoașterea acestuia, participarea la viața comunității, era tot mai dificilă.

Așadar, lipsa unei scrieri adecvate pentru nevăzători a devenit din ce în ce mai acută. În secolul al XVIII-lea și al XlX-lea, preocupările pentru crearea unei scrieri pentru orbi au devenit mai intense, soluțiile găsite fiind uneori de-a dreptul „disperate". Astfel, putem aminti utilizarea unei „scrieri" primitive, cu ajutorul unor șnururi de o lungime fixă care se înnodau, iar distanța între noduri și grosimea acestora aveau semnificația unor litere.

O adevărată inovație în procesul de citire este adusă de către italianul Girolamo Gardano, care preconizează și realizează scriere în relief pe o hârtie mai groasă decât cea obișnuită, cu litere latine. Relieful literelor se făcea prin presarea pe versoul paginii. Conceptul de scriere al lui Gardano a constitui sursa inspirației pentru noi sisteme de scriere în relief și va dezvolta profilul și exigențele învățământului tiflologic.

Ca o consecință, a acestor căutări și evoluții, se impun sistemele de scriere și învățământ ale tiflologilor Valentin Hauy, Moon și Zeune.

De asemenea, în această perioadă, în afară de sistemele create au mai existat și încercări care nu au fost puse niciodată în practică, cum este încercarea lui F. Lana-Terzi, care în 1670 descria un sistem asemănător, dar care nu a fost pus în practică niciodată. Astfel de inițiative au avut și B. Mitford, în1670, W.Lachmann, în 1832, și Don Aniceto Mascare, dar nici una nu a satisfăcut cerințele percepției tactile, având doar o importanță limitată pentru învățământul nevăzătorilor.

Progresele făcute și de nevăzători, dar și progresele făcute pentru nevăzători, sensibilizează și pe intelectuali care, în operele lor, atrag atenția asupra situației nevăzătorilor.

Primul care face acest lucru este Erasmus de Rotterdam, care in cartea sa „Asupra scrierii corecte a limbii latine și grecești", tipărită la Basel în 1528, precizează că a aflat că există și câțiva orbi care au căpătat deprinderea de a scrie folosind în relief scrisul obișnuit pentru văzători.

Însă, secolul XVIII (secolul luminilor) este cel în care nu numai că se pun bazele învățământului pentru nevăzători (învățământ tiflologic), dar, tot acum, problema nevăzătorilor și aspecte de viață ale acestora apar în cât mai multe opere.

În lucrarea „Scrisori persane” (1721), Montesquieu conturează profilul unui tânăr orb care, cu o agilitate de felină și precizie de radar, îl călăuzește pe un văzător prin Paris până în cartierul azilului Quinze-Vingts, înăuntrul căruia, călăuza dispare. În 1749, Denis Diderot tipărește eseul Lettre sur Ies aveugles a l'usage de ceux qui voient (Scrisoare despre orbi pentru cei care văd), unde, cu certitudine, pe baza unei experiențe directe, expune viața de zi cu zi a unor orbi care, cu discreție și cu un simț milimetric al detaliilor, asimilaseră realitatea contingență, pliindu-se și depliindu-se în funcție de mișcările și reliefurile acesteia.

În timpul în care în lumea occidentală secolul luminilor vine cu o nouă concepție despre om și societate, în Japonia, nevăzătorul Vaichi Sughyama, înființează la Kyoto, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, prima unitate școlară pentru nevăzători, care era în fapt o școală de masaj (masajul fiind la acea vreme foarte căutat în acea țară) și ajutându-i astfel pe deficienții de vedere să relaționeze cu ceilalți.

Era cel mai important pas făcut până acum în educarea acestora și va fi momentul din care situația deficienților din întreaga lume începe să se schimbe, apărând din ce în ce mai multe oportunități pentru aceștia.

I.2 Deficienții de vedere de la prima școală din lumea occidentală pentru ei (Paris – 1784) până în contemporaneitate

În Europa, progresele făcute în privința educării și integrării în societate a persoanelor cu deficiențe de vedere, începute încă de timpuriu odată cu secolul XIII, ajung să cunoască un apogeu în secolul XVIII, odată cu secolul luminilor. Trebuie să menționăm, ca factor stimulator ce a contribuit la progresul menționat, crearea primei școli de masaj în Japonia, pentru deficienți de vedere. În fapt, acest exemplu, a atras atenția asupra necesității de a se crea o școală pentru aceste persoane.

Existau astfel deficienți de vedere, existau și persoane care dea-lungul timpului își manifestaseră interesul pentru a-i ajuta, existau, deci, motive suficiente ca să apară și o școală pentru aceste persoane.

Fiind toate aceste lucruri îndeplinite, mai era nevoie de o persoană care să-și dorească să ajute deficienții de vedere, dar și să dețină un bagaj de cunoștințe și o voință pentru a duce la îndeplinire un plan de a fi realizată o școală pentru aceștia.

Acea persoană va fi fostul funcționar al ministerului francez de finanțe din perioada lui Ludovic al XVI-lea, Valentin Hauy (1745-1822). Acesta, după ce asista în anul 1771 la o întâmplare în care unii nevăzători, ce cântau într-un local, erau costumați hilar pentru ca ceilalți să poată râde de ei, își dă toată silința pentru a face ceva pentru aceștia. Astfel că, în anul 1784, înființează prima școală pentru nevăzători din occident: „Institution royale des Jeunes Aveugles” (Institutul regal al tinerilor nevăzători), avându-l ca prim elev pe Francois Lesueur, pe care prima dată îl ia și-l învață să cânte, promițându-i că-i va da aceiași bani pe care-i câștiga și la cerșit. Interesați de activitatea acestor tineri, regele Ludovic al XVI-lea și soția sa Maria Antoaneta vor vedea activitatea acestora, rămânând profund impresionați.

Creându-se astfel o școală, mai era nevoie ca să se creeze și o metodă mai bună, pentru ca cei care sunt în această școală să aibă un acces mai mare la cultura. Tot Hauy creează o nouă metodă de citire, bazată pe scoaterea în relief a literelor latine. Practic, era alfabetul latin scos în relief pe foi foarte groase (mult mai groase decât cele care se folosesc azi), care însă necesitau foarte mult timp pentru a fi descifrate literă cu literă, unde mai pui că trebuia să reții și cuvântul întreg pe care l-ai citit.

Ideea era bună (scoaterea în relief a anumitor hărți, plânse etc se folosește și azi cu scop didactic, cultural etc), dar era un volum mult prea mare de informații ce trebuia să fie asimilat concomitent, ceea ce era aproape imposibil. De asemenea, un alt dezavantaj al acestui alfabet, era acela că nu-ți asigura decât citirea, nu și scrierea.

Valentin Hauy vă constituii, practic, punctul de reper în ceea ce privește începuturile învățământului pentru deficienții de vedere în Europa. După gestul său, atât în Europa cât și în lume, vor apărea tot mai multe școli pentru nevăzători. Printre acestea, se numără cele de la Berlin (1806), urmată apoi de cea din Praga (1808), Dresda (1809), iar în continuare au apărut școli de nevăzători în Danemarca, Olanda, Elveția, Italia, Spania și în Rusia la Saint-Petersburg, unde bazele acelei școli sunt puse chiar de către Hauy. În anul 1832, doctorul S. Howe a inițiat în S.U.A. instruirea organizată a persoanelor lipsite de vedere.

După ce se scurg două decenii de la înființarea, la Paris, de către Hauy, a primei școli pentru nevăzători din Europa, la Viena, în ziua de 13 mai 1804, Johann Wilhelm Klein a început să se ocupe de instruirea și educarea unui copil nevăzător, în vârstă de nouă ani, pe nume Jakob Braun. Klein reușește să aibă rezultate bune cu acest elev și pune astfel bazele primei școli pentru nevăzători din țările germane, „Institutul tinerilor orbi” din Viena.

Tot de numele lui Klein se leagă inventarea unui nou tip de alfabet, ce trebuia să ușureze citirea, acesta creând și un dispozitiv care să înlesnească înțelegerea acestui alfabet. Alfabetul lui Klein era, în fapt, o încercare de simplificare a alfabetului lui Hauy, folosindu-se numai majusculele. Acest alfabet încă se mai folosește, dar are ca dezavantaj faptul că implică mult mai mult timp pentru a citi o pagină în comparație cu alfabetul Braille.

În Franța, după Hauy, cel care se va aventura să facă ceva pentru nevăzători, este căpitanul de artilerie din armata imperială, Nicolas Marie Charles Barbier (1767-1841) care, pentru a evita semnalizările de noapte în războaie, inventează un sistem de puncte în relief, produse pe piese subțiri de lemn sau alte materiale, astfel ordonate încât să poată transmite, la adăpostul întunericului, semne și semnale abordabile tactil; sistemului său îi va da numele de „alfabet nocturn” sau „scriere nocturnă”.

Sistemul lui Barbier conținea douăsprezece puncte la început, dar acestuia îi vine inspirata idee de a se prezenta cu el la „Institutul tinerilor orbi din Paris”, unde elevii îl vor reduce la 8 puncte, iar mai târziu, acest alfabet, va fi redus la 6 puncte de către Louis Braille.

În paralel cu evoluțiile din Europa, pe cealaltă parte a oceanului Atlantic, în SUA, William H. Prescott (1796-1859) face noi pași în descifrarea lumii. Prescott, care își pierde un ochi într-un accident, iar la celălalt vederea scăzându-i simțitor, era pasionat de istorie și în special de istoria civilizațiilor precolumbiene, fapt pentru care cu ajutorul „noctografului”, inventat special pentru el de un prieten, prin 1814 se apucă să scrie.

Noctograful se compunea dintr-o placă de ardezie, deasupra căreia se întindea o grilă din fire de alamă, marcând rândurile. Pe o hârtie carbon, Prescott scria între aceste fire, iar semnele se iveau de cealaltă parte, fie pe ardezie, fie pe un alt suport. Cert este că-n acest mod, el a scris Istoria cuceririi Mexicului, carte apărută în 1843, când a produs o vâlvă teribilă, îndată după revelațiile arheologului John Lloyd Stephens cu privire la vestigiile maya din Yucatan.

Marea performanță a lui Prescott constă în valorificarea unui material extrem de bogat despre conquista lui Hernando Cortez, istoricul consemnând până și mărturiile unor personaje aparent neînsemnate. Mai mult decât atât, neieșind niciodată din cabinetul său de lucru și numai pe bază de comparații și deducții, cercetătorul a ajuns la concluzia că, la o zi de mers de capitala aztecilor, se află un câmp de ruine care nu aparține aceleiași civilizații. Sunt vestigiile misteriosului oraș Teotihuacan (Cetatea Zeilor în limba aztecă), unde pot fi văzute și astăzi Piramida Soarelui de 60 de metri înălțime și, ceva mai scundă, dar la fel de impresionantă, Piramida Lunii. William H. Prescott, prin operațiuni logice și nevăzând niciodată imagini ale acelor ruine, a înțeles că la Teotihuacan a înflorit, înaintea imperiului aztec, civilizația toltecilor și a olmecilor.

Revenind la situația din Europa, lucrurile își continua dezvoltarea firească, către educare a deficienților de vedere. O nouă etapa esențială în acest sens, este aceea când Barbier se prezintă cu sistemul său de citire la „Institutul regal al tinerilor orbi” iar acest sistem va fi utilizat și testat de mai mulți nevăzători, printre care și Louis Braille.

Louis Braille s-a născut la Coupvray, departamentul Seine-et-Mame, la 4 ianuarie 1809. Era al patrulea copil al familiei Braille și a venit pe lume la 11 ani după nașterea celui de-al treilea copil, sora să Marie Celine. Părinții săi erau oameni modești, tatăl fiind curelar. Meserie care avea să provoace o dramă în familie dar, în același timp, să modifice viata lui Louis, acesta înțepându-se cu un cosor și pierzându-și total vederea la vârsta de 3 ani. După șocul pe care-l suferă familia la început, aceasta devine interesată de educația copilului nevăzător. După ce frecventează clasele primare în sat, Louis este înscris la 16 ianuarie 1819 la Institutul Regal al Tinerilor orbi din Paris.

“Chiar din primii ani, la Institut, tânărul Louis începu prin a se distinge dintre conșcolarii lui. Harnic inteligent, îndemânatec, în curând se remarcă în toate ramurile de învățământ. Apare în același timp pe lista premiaților pentru tricotaj, pentru confecționarea de pantofi de casă împletiți și din fâșii, ca și pentru gramatică, istorie, geografie, aritmetică, retorică, gramatică generală și logică, algebră, geometrie, violoncel, pian”.

„Înzestrat cu o mare ușurință pentru studiu cu o inteligență vie și mai ales cu o fire dreaptă, în curând fu cunoscut și apreciat pentru progresele și succesele școlare obținute. Compunerile lui literare sau științifice nu cuprindeau decât idei exacte; ele se deosebeau printr-o mare claritate, exprimate într-un stil limpede și corect. Avea o imaginație bogată, dar totdeauna dirijată de rațiune”.

Lucrul pentru care este cel mai cunoscut și apreciat Louis Braille, este crearea alfabetului ce-i poartă numele.

Astfel, în anul 1829, apare prima variantă a noii metode de scriere, având ca titlu „Procedeu pentru scrierea cuvintelor, a muzicii; și muzicii bisericești cu ajutorul punctelor, pentru uzul orbilor și orânduit pentru ei”, ghid de L. Braille, meditator la Institutul Regal al Tinerilor orbi din Paris. Ghidul cuprindea, în paginile 14-16, tabelul alfabetului braille în original, care va fi, în mai multe rânduri, perfecționat de către autorul său.

Apare, așadar, alfabetul Braille, ce are la baza alfabetul creat anterior de Barbier, alfabet ce are la baza noua serii, ce mai târziu vor fi simplificate, chiar de către autor, ajungând doar la cinci. Însă, încă de la început, alfabetul are șase puncte grupate într-un dreptunghi, câte 3 pe verticală și două pe orizontală, fiind foarte ușor de pipăit și de asimilat de către nevăzători.

Perioada cuprinsă între anii 1829-1837- când apare a doua ediție a alfabetului, este aceea de experimentare a sistemului Braille, aceasta dându-i posibilitatea autorului să realizeze corecturile de rigoare. Astfel, în a doua ediție a lucrării, se fixează alfabetul, cifrele, semnele ortografice și de punctuație și se pun bazele unui sistem abreviat pentru nevăzători, creându-se posibilitatea de a transcrie orice lucrare beletristică sau științifică. Totodată, se pune la punct o notație muzicală închegată care, în linii generale, formează esențialul muzicografiei internaționale Braille.

Sistemului Braille îi va trebui o perioadă pentru a fi adoptat atât în Franța, cât și în celelalte țări. Astfel pentru început, sistemul va fi adoptat de către azilul de la Lausane (Elveția), în anul 1852 (an ce coincide și c moartea lui Braille), urmând că abia doi ani mai târziu acesta să fie adoptat și în Franța.

Adoptarea sistemului în plan universal a fost îngreunata și de faptul că în alte țări erau mult mai multe alte variante de sisteme pentru nevăzători, ca de exemplu, în Anglia, erau utilizate patru alfabete de scriere pentru nevăzători, cel mai important dintre ele era sistemul Moon, sistem dezvoltat de Wiliam Moon. Acest sistem se bazează pe curbe îngroșate, unghiuri și linii. De asemenea, în țările germane încă exista reticență, iar în Austria, încă se folosea sistemul lui J. W. Klein, pe care l-am amintit anterior.

La concurență cu sistemul Braille mai era și New York Point. În mare parte acest alfabet este asemănător cu alfabetul Braille, fiind format tot din puncte, dar autorul lui susținea că este mai logic. Până la urmă, s-a iscat și un conflict, între susținătorii celor două tipuri de scriere. Acest conflict a rămas în istorie cunoscut sub denumirea de „războiul punctelor”. În 1916 s-a standardizat scrierea Braille clasică, pentru că existau mai multe materiale în acest limbaj.

La Congresul Universal pentru îmbunătățirea situației nevăzătorilor și surdomuților, desfășurat la Paris, în anul 1878, va fi luată, în sfârșit, o decizie referitoare la adoptarea unui singur alfabet.

Pentru început, va fi îndepărtat sistemul Moon, urmând ca apoi să fie respinsă și ideea americanului Smith, care dorea ca fiecărei limbi să i se acorde alfabetul care ar fi cel mai accesibil, dar acest lucru echivala cu crearea câte unui alfabet pentru fiecare limbă. Urmează apoi discuțiile despre implementarea totală a alfabetelor ce se bazează pe literele normale în relief ,dar și această idee va fi respinsă, ajungându-se să se adopte cu o majoritate covârșitoare implementarea alfabetului Braille, nemodificat, în toate țările.

Ultima parte a vieții, Braille și-o dedica tot pentru ajutorarea să și a semenilor săi. În acest sens, el publică în 1839 o broșură intitulată „Procedee noi pentru a reprezenta cu puncte literele întocmai, hărțile geografice, figurile geometrice, notele muzicale etc.”, broșură ce avea rolul să asigure o cooperare între nevăzători și văzători; în acest scop a construit un aparat ce imprima semne palpabile, aparat perfecționat de prietenul său de la azilul Quinze-vingts, Foucault, denumit de acesta „planșă cu piston”, iar ulterior fiind denumit „rafigraf”.

Braile va contracta de tânăr tuberculoza, boala ce se pare că-i va aduce într-un final și sfârșitul. Această boală, se pare că ar fi contractat-o și din cauza condițiilor insalubre care erau la institut, în momentul în care acesta se stabilește aici. Deși institutul va fi mutat, în 1843, într-o clădire mult mai spațioasă și mult mai curată, boala începuse deja să-și facă simțită prezența în corpul lui Braille. Prima dată, când își dă seama că este bolnav, va fi la vârsta de 26 de ani, iar cu timpul va fi din ce în ce mai puțin implicat la Institut, de exemplu, în 1840, predând la un moment dat decât cursul de muzică. În 1850, Braille, cere să fie pensionat, dar acest lucru nu se întâmplă, pentru că dacă ar fi fost pensionat ar fi avut o pensie foarte mică. Boala să se vă înrăutății la începutul lunii decembrie a anului 1851, de atunci ne mai dând semne de îmbunătățire decât rareori, pentru că la data de 6 Ianuarie 1852, la vârsta de 43 de ani, Braile va închide ochii pentru totdeauna, fiind înmormântat patru zile mai târziu în localitatea sa natală, Coupvray.

Se stinge astfel din viața creatorul alfabetului ce stă la baza dezvoltări din punct de vedere cultural a nevăzătorilor. Dar, alfabetul creat de el, va rămâne peste timp și va ajuta foarte mult nevăzătorii.

Odată cu alfabetul Braille accesul nevăzătorilor la cultura nu mai era așa greu de realizat, învățând acest alfabet ei puteau să citească și să scrie, putând beneficia de o educație adecvată.

Scrierea Braile a cunoscut și ia o evoluție: dacă la început erau folosite placi cu interlinii, mai apoi se vă folosii interpunctul, pentru că în final să se folosească mașinile de scris; primele sunt Piht în Germania și Hali în SUA. Necesitatea introducerii acestor mașini, era dată de faptul că acestea permiteau scrierea mult mai rapidă, pentru că apăsai o singură dată toate punctele și nu mai trebuia să apeși în același timp fiecare punct.

În prezent, cel mai des se folosește tăblița Braille, aceasta are formă dreptunghiulară este din metal sau plastic, fiind alcătuită din două părți. Partea superioară are ferestre de forma celulei Braille, iar partea inferioară prezintă cele 6 orificii caracteristice celulei. Între aceste două părți se introduce o foaie mai groasă decât cele pe care se scrie în mod normal, pe care cu ajutorul unui punctator (obiect, în general, din lemn ce în vârf are un cui pentru a putea perfora hârtia), se perforează hârtia în punctele din fiecare celulă pe care le dorim. Scrierea se face de la dreapta la stânga, în timp ce citirea se face invers.

Tot în zilele noastre, se folosesc foarte mult și mașinile de scris în Braille, acestea prezintă avantajul că dintr-o singură apăsare concomitentă a punctelor faci litera dorită. Cea mai folosită este Pichtul, care este o mașină inventată în Germania. Este mașina de scris cea mai ușoară și face cel mai puțin zgomot, fiind cel mai ușor de luat după tine în caz de nevoie. Se mai folosește și mașina Perkins, inventată în SUA, către sfârșitul secolului XIX. Aceasta este mult mai mare decât pihturile și mai grea, fiind mult mai greu de transportat în caz de nevoie. Mai sunt și alte tipuri de mașini de scris, dar care sunt mai puțin răspândite deci și mai puțin folosite cel puțin în țara noastră.

După cum am văzut, greutatea mașinilor de scris diferă, dacă cele mai ușoare au în jurul a 5 kg, cele mai grele dintre acestea ating, probabil, chiar și 15 kg. Unul din lucrurile mai greu de remediat, referitor la alfabetul Braille, este dat de volumul cărților, fiind astfel nevoie de un spațiu mare de depozitare. De pildă, prima carte tipărită în Franța în acest alfabet, în anul 1837, a fost un manual de Istorie a Franței; aceasta era un volum gros, care cu toate că nu avea decât 152 de pagini format 22 X 28, cântărea mai mult de 1750 gr., cu cartonaj cu tot. Paginile erau lipite verso pe verso. Fiecare pagină cuprindea în medie 27 rânduri de câte 34 caractere.

Era, așadar, nevoie de un spațiu mare de depozitare, ce în acel moment nu era ușor de realizat, însă, pasul cel mai important fusese creat deja. Acest alfabet, odată creat, va deschide noi orizonturi, încep să se tipărească, iată, cărți deja în Braille, în relief, activitate ce cu trecerea anilor va lua elan. Cărțile vor fi scrise atât de nevăzători, dar și de cei văzători ce doresc să-i ajute pe aceștia. Cu trecerea anilor vor fi înființate din ce în ce mai multe biblioteci și școli, ușurând astfel accesul la cultură a tot mai multor nevăzători.

Odată cu această perioadă crește interesul nevăzătorilor pentru cultura, dar și al celorlalți oameni pentru a ajuta nevăzătorii, mai ales cu precădere odată cu secolul XX, când se constată din ce în ce mai multe preocupări referitoare la ce ar putea să facă nevăzătorii după ce-și vor termina studiile.

Se constată înființarea a cât mai multor centre ce aveau ca scop ajutorarea nevăzătorilor și de cele mai multe ori ajutorarea celor care-și pierd vederea în timp. Foarte multe astfel de centre încep să se dezvolte odată cu primul război mondial, unul dintre cele mai performante și de renume pentru acea perioadă, a fost cel creat la Viena, de către tiflopedagogul austriac Alexander Mell și la care va fi profesor și un roman, după anul 1917, este vorba de George Halarevici. Mai merita amintit faptul că, tot Alexander Mell, va înființa în 1916 prima școală de agricultură pentru nevăzători.

Odată cu acest secol se trece și la înregistrarea cărților pe benzi de magnetofon, pentru că acestea solicită mai puțin spațiu și deci se pot înregistra mult mai multe opere, spre deosebire de bibliotecile Braille, unde, din cauza voluminozitătii cărților, nu se pot depozita foarte multe materiale. Odată cu apariția calculatorului, cărțile nu se vor mai înregistra pe benzi de magnetofoane sau pe casete, ci direct pe cd-uri.

Noile tehnologii, în principal calculatorul, nu puteau să lase indiferenți și nevăzătorii. Astfel, către sfârșitul secolului trecut, încep să se dezvolte cât mai multe programe, aplicații și dispozitive pentru a facilita lucrul cu computerul și pentru nevăzători.

Cele mai importante dispozitive au fost screen-readarele sau cititoarele de ecran; acestea te ajută să știi tot ce faci pe calculator: afli dialogurile deschise, în ce fereastră ești și te ajută și pe internet. Se mai folosesc și sintetizatoarele vocale; sunt programe care, pe baza unei voci, îți citesc ce ai afișat în acel moment pe monitor, dar dezavantajul acestora este dat de faptul că nu intri în contact cu textul și nu poți sesiza amănunte, cum ar fi spre exemplu ortografia etc.

Se mai folosesc display-urile braille, acestea sunt dispozitive care, printr-un procedeu electronic, ridică și coboară diferite combinații de ace, ce apar pe o porțiune a ecranului sub formă de informații scrise în Braille. Pe ecran se pot afișa simultan până la 80 de caractere, acestea schimbându-se pe măsură ce utilizatorul le parcurge. Avantajul acestui display, față de sintetizatorul de voce, este că accesul la informații este direct, se pot verifica atât formatul, cât și spațierea și ortografia.

Alte dispozitive, ce ajută nevăzătorii în lucrul cu calculatorul, mai sunt: imprimanta braille, care are aceleași funcții ca și o imprimantă normală, ia scoțând cu ajutorul unor solenoizi textele în relief. Tot pentru nevăzători se mai folosesc programele de recunoaștere optică a caracterelor (Optical Character Recognizer), care transformă imaginile paginilor unei cărți scanate în fișiere text ce pot fi citite apoi cu ajutorul unui sintetizator vocal sau pe un display braille. Avantajul acestor programe este dat de faptul că ușurează nevăzătorilor munca de a citii o revistă sau un ziar. Pentru cei care mai au resturi vizuale (ambliopi) este foarte utilă o aplicație care mărește imaginile de pe monitor, permite modificarea culorilor, a contrastului și luminozității.

Ne găsim, deci, în acest moment, în situația în care aproape orice poate fi accesat de nevăzători, ce-i drept cu anumite restricții, căci, nici pentru calculator, încă nu s-a găsit soluția ca tot ce lucrează un văzător să fie accesibilizat și pentru nevăzători. S-au creat programe care ajuta nevăzătorii să folosească și telefonul, acestea sunt tot screen-readere, de asemenea s-au creat aparate de măsurare a banilor, ceasuri pentru nevăzători, care sunt dotate cu o voce ce spune ora, fie în romana, fie în engleză, sau ceasuri care au un cadran adaptat ca să poată fi pipăit de către nevăzător și tot felul de aparate care să ușureze viața nevăzătorului.

Putem spune că este creat climatul optim, ca și expozițiile muzeale, să fie accesibilizate ,ce-i drept doar cele la care se poate acest lucru, pentru că vom vedea pe parcursul următoarelor capitole că nu chiar orice expoziție poate fi accesibilizata.

I.3 Situația deficienților de vedere în spațiul românesc

Pe teritoriul românesc situația nevăzătorilor cunoaște o evoluție asemănătoare cu cea a nevăzătorilor de pe glob, la care am făcut referire anterior. Deși primele atestări ale nevăzătorilor în acest spațiu vor veni abia din Evul Mediu, de atunci, dezvoltarea acestora, din punct de vedere social, cultural și educativ, va fi un proces ce vă cunoaște o continua evoluție.

De la primele atestări, situația acestora nu era prea fericită, de cele mai multe ori aceștia sunt menționați cerșind său fiind lăsați în proprietatea comunității, dar cu timpul și la noi în țara vor exista oameni ce își oferă disponibilitatea să-i ajute pe nevăzători, vor fi nevăzători, ce prin propria lor inteligenta și putere de muncă, vor străluci în domeniile lor și de asemenea și la noi se va crea, e drept mai târziu decât în alte părți, învățământul special pentru deficienții de vedere.

Pentru perioada antichității, nu s-au găsit până acum informații privitoare în vreun fel la situația deficienților de vedere, astfel că perioada medievală este prima care ne atestă cu certitudine existența acestora.

Pentru această perioadă infirmii apar în diferite documente emise de către domnitorii acelor vremuri sub mai mulți termeni. Astfel, în „Psaltirea scheiană”, pentru omul lipsit de posibilități materiale sau fizice, sunt folosiți termenii de sărac, mizer sau mezer și mișel. Pravilele lui Matei Basarab și Vasile Lupu folosesc termenul de gubav, cu aceiași semnificație ca și cel de mișel. Din diferite cazuri în care apare termenul de mișel, se poate deduce că acesta era folosit în general pentru cei care rămân infirmi după războaie. Și era un termen ce era utilizat atât pentru nevăzători, cât și pentru ologi, șchiopi etc.

Atât în Tara Românească cât și în Moldova, nevăzătorii apar în mai multe documente; uneori, aceștia, apar laolaltă cu celelalte categorii defavorizate, constituite în bresle, sau sunt menționate anumite privilegii pentru cei care-i au în îngrijire.

În ceea ce privește Tara Românească, exista mai multe documente care vorbesc de ajutorarea acestora. Prima mențiune în acest sens se referă la satul Mătăul de Jos, din Muscel (județul Argeș), căruia îi revine misiunea să asigure întreținerea oamenilor defavorizați din Cetatea Câmpulungului. În schimb, satul urma să fie „în pace și slobod de bir și de talere și de împrumutare și de găleata de fân și de cal și de bou (…)”. Rândurile de mai sus aparțin Hrisovului domnesc dat de către Matei Basarab în Iunie 1639. Practic el nu făcea decât să întărească privilegiile anterioare ale satului Mătăul, care se pare că proveneau din veacurile anterioare, chiar de la legendarul Negru Vodă: „(…) Negru Vodă și a fiului său Vlad Vodă și cartea lui Vladislav Vodă și cartea strămoșului Domniei mele, răposat Basarab Voevod și a gineri-său Radului Vodă și a Mircii Voevod și a lui Moisii Vodă și cartea bătrânului răposatului Alexandru Vodă Ilieș și cartea lui Leon Voevod, lot de întărire, făcută una după alta cu mare blestem. Drept aceia și Domnia mea, încă am întăritu și am innoitu acele cărți vechi cu această carte a Domniei mele, pentru că acel sat Mățău de Jos, ce s-au scris mai sus, ei n-au fost la rândul țării, ci au fost de treabă și hrană săracilor și a gârbovilor și a orbilor și a șchiopilor din orașu Domniei mele”.

Tot în Tara Românească, pe lângă Ocolnicu de Hrisoave a satului Mătăul, mai exista documente de la domnitori, precum Duca Voevod (1674) și Șerban Cantacuzino (1682).

În Moldova, prima afirmare a dorinței de ajutorare a persoanelor nevoiașe,, datează din anul 1458 și aparține diaconului Vulpas, fiind vorba de ajutorarea țărănimii din Roman. Tot de aici, un document, probabil din anul 1480, ce aparține lui Ștefan cel Mare, ne consemnează porunca domnitorului cu privire la prâsnicul anual al săracilor din Iași.

Într-un alt document, din anul 1542, se vorbește despre miluirea mișeilor, de către Petru Rareș și de către soția sa, Ileana.

Catastivul Breslei mișeilor din Iași este cel mai important document ce face referire la infirmii din Moldova din această perioadă. Acesta cuprinde 30 de pagini, fiind refăcut în 1722 Februarie 24, din grija lui Gheorghe, Mitropolitul Moldovei.

Catastihul cuprinde, printre altele, toți boierii din acea perioadă, patronii breslei, domnitorii ce trăiesc în acea perioadă. Mai cuprinde documentele din 1480 și 1542

Din perspectiva studiului de față, este important de menționat faptul că în fila 23 (b), Mitropolitul Iacob alege staroste pe Tanase Orbul, iar Mitropolitul Veniamin pe Luca Orbul. La filele 25 (b) și 26 (a) sunt noi starosti orbi: Procopie și Mihail. Fila 28 (a) conține Cartea Mitropolitului Veniamin, din 4 decembrie 1841, prin care este confirmat staroste Toader Cizmarul Orbul, în urma morții lui Mihail Orbul. Aceste numiri de starosti orbi demonstrează faptul că aceștia se bucurau de respect în rândul acestor comunități, întrucât ca starosti erau numiți cei care reușeau să se facă remarcați în rândul comunității. Tot în Catastiv, pe filele 22 și 27 (a-b), se află cartea arhiepiscopului Ambrosie, care este un adevărat cod al breslei. Cuprinde 12 recomandări printre care: „misei să nu pretindă mai mult pentru întreținerea lor”, „să nu provoace nicăieri, sfezi, gâlcevi și bătăi” sau „să lucreze ceva și cu mâinile nu numai să ceară milă”.

Perioada medievală din spațiul românesc se remarca prin numărul acestor bresle, dat și de faptul că erau suficienți infirmi pentru că acestea să poată fi alcătuite. Pe lângă breasla mișeilor din Iași (care era cea mai importantă), au mai existat în Moldova și bresle ale calicilor, cele mai importante au fost în Iași și Roman. Însă, perioada rămâne una în care, infirmii în general și nevăzătorii în particular, nu beneficiază de o atenție deosebită, cu excepția faptului că li se acordă atenție pentru ajutorare, dar doar în plan material, însă mulți dintre aceștia cerșeau pentru a putea trăii.

Deși această perioadă nu a fost una prea fericită, au existat și la noi nevăzători care au avut o minte formidabila și care se bucurau de recunoștință celorlalți oameni. Un astfel de caz a fost cel al călugărului Vasile Neagoe din Blaj care rămâne fără vedere la vârsta de 2 ani, dar asta nu-l împiedica să știe pe dinafară ceaslovul, psaltirea, testamentul nou, Acatistul Domnului Hristos, al Maicii Domnului, Octoiul duminicilor și Testamentul vechi. Istoricul Samuil Micu spunea despre el: „Ne închipuim ce îndemn firesc la învățătură vor fi simțit tinerii elevi ai Blajului văzând câtă știință de carte a agonisit acest om numai cu auzul".

Către finalul secolului al XVIII-lea, în ton cu noile tendințe de occidentalizare ale țărilor romane, impuse de domnitorii fanarioți, asistenta infirmilor nu va mai fi lăsată doar în grija bisericilor și a statului dar, doar dacă acesta dorește să se implice, ci acum statul se va ocupa direct de aceștia. În acest sens, în timpul lui Alexandru Mavrocordat, mai exact în 1782, se înființează în Moldova Casa milei, iar în 1785, în Muntenia, sub domnitorul Mihai Sutu, se deschide Cutia milelor, în timp ce primarii orașelor erau obligați să țină evidența adevăraților săraci și să le împartă ajutoare. Ca urmare, pe lângă unele spitale, precum Coliea din București sau Golia din Iași, au fost înființate secții de asistență pentru infirmi, inclusiv pentru nevăzători.

Pentru situația nevăzătorilor din Țările române în secolul XIX, secol ce pe plan mondial corespunde cu inventarea alfabetului Braille, nu avem foarte multe informații care să indice un tablou complet al acestui secol. In acest secol se vorbește prima dată despre utilitatea creării școlilor pentru nevăzători. Cel care introduce această temă în discuție este Anastasie Fatu, care propunea în lucrarea sa “Proiect de organizarea poliției din România”, publicată în anul 1863, ca îngrijirea nevăzătorilor să se facă de către stat, nu de privați, în mod gratuit, pe baza unor documente justificative. Tot acesta propune ca nevăzătorii să studieze științele trebuitoare în viața cum ar fi studiul limbii, calculul mintal, scrisul și desenul liniar. El mai dorea ca aceștia la școală, pe lângă materiile teoretice, să aibă și probe practice, pentru că mai apoi să muncească în domenii industriale precum ciubotăria, croitoria etc. Proiectul lui Fatu nu va fi aplicat atunci, ci mai târziu, peste aproape jumătate de secol. Către sfârșitul acestui secol exista informații despre anumiți copii nevăzători trimiși la mănăstirea Căldărușani pentru studii de către ministerul instrucțiunii.

De la începutul secolului XX putem afirma că începe cu adevărat procesul de integrare și mai ales de educare a nevăzătorilor. Acest proces, a fost și este, în continuare, unul complex și dificil, pentru că procesul de educare a nevăzătorilor este strâns legat de evenimentele politice majore ce au loc în acest secol. Astfel, învățământul pentru nevăzători va cunoaște o cu totul alta evoluție în perioada antebelică, mai apoi se văd schimbări și în timpul primului război mondial și în restul perioadelor ce urmează.

Acest secol se remarca, cum spuneam, printr-o atenție deosebită acordată educației nevăzătorilor, dar nu numai prin asta, pentru că în acest secol vor fi înființate mai multe instituții ce vor avea ca rol ajutorarea acestora.

La 15 Octombrie 1900 la Cluj, se deschid porțile școlii pentru nevăzători; aceasta va avea doar 10 elevi și două cadre didactice. Școala apare ca urmare a propunerii venite de la autoritățile locale, propunere inițiată încă din 1890. Trebuie să menționăm faptul că în acel moment Clujul era oraș ce aparținea de Imperiul dualist Austro-Ungar și, în consecință, această instituție este prima de acest fel din spațiul locuit de români și nu se poate vorbi de prima școală din România.

La 1 Septembrie 1901, în cadrul Orfelinatului și a Școlii pentru Surdo-muți, din Focșani, începe să funcționeze și o clasă pentru copii nevăzători, acesta fiind momentul în care se poate vorbi de învățământ pentru nevăzători în țara noastră. Această clasă va funcționa sub îndrumarea profesorului nevăzător Ion Vasile Tasu, la început numărând doar 3 elevi. Către finele anului 1905, Tasu pleacă la Paris, pentru a se perfecționa, și mai apoi pentru a transmite și copiilor cunoștințele dobândite, iar când se va întoarce va observa că numărul copiilor nevăzători de aici scăzuse, deoarece ministerul instrucțiunii mutase atât secția de nevăzători cât și cea de surdo-muți la București. Peste scurt timp copii vor revenii, dar nu pentru o perioadă îndelungată, întrucât secția de aici va fi mutată definitiv la București, în anul 1910. Școala de la Focșani pune astfel bazele unei noi etape în dezvoltarea învățământului pentru nevăzători din România.

Anul 1906 are o însemnătate aparte pentru nevăzătorii din România, întrucât este anul în care se înființează societatea „Vatră luminoasă”, societate ce avea ca scop ajutorarea nevăzătorilor să muncească, să învețe și să-și clădească familii.

Un rol semnificativ în educarea nevăzătorilor îl are Majestatea Sa, Regina Elisabeta a României. Aceasta, pe parcursul vieții, se remarca printr-un număr semnificativ de gesturi de binefacere către persoanele cu handicap. Cel mai mult va ajuta persoanele nevăzătoare, întrucât chiar Majestatea Sa suferea de cataracta.

Planurile reginei, privind înființarea unei societăți și unui loc destinate nevăzătorilor, erau mult mai vechi. Astfel, încă din anul 1898, regina împreună cu soțul său, Majestatea Sa Regele Carol I, plănuiau construcția unui cartier de locuințe pentru nevăzători, în care aceștia să locuiască împreună cu părinții și cu familiile, pe care aceștia și le întemeiau. În acest cartier special de locuințe, nevăzătorii urmau să lucreze și să confecționeze obiecte de uz casnic, care să fie vândute prin bazare și piețe și mai ales să fie achiziționate sub formă de comenzi de către armată, spitale, CFR și școli. Cartierul acesta urma să poarte denumirea de "Orașul Alb" sau "Colonia Orbilor din România". Acest oraș nu a putut fi atunci construit din cauza faptului că trebuiau mulți bani pentru construcție, bani de care atunci nu se putea face rost așa ușor. Dar, acest vis al reginei, va devenii posibil doar peste câțiva ani, când se infinta societatea „Vatră luminoasă”, societatea avea ca scop crearea în rândul nevăzătorilor a unor noi și mai bune condiții de trăi.

După înființarea acestei fundații, la 1 Ianuarie 1906, peste doar câteva luni, tot la București, se înființează Institutul de învățătură pentru nevăzătorii de ambele sexe, la data de 1 August. Aici, nevăzătorii tineri, puteau să învețe carte la nivelul a patru clase primare, puteau să învețe una sau două meserii, iar cei dotați muzical puteau să învețe muzică vocală și instrumentală, cu profesori de specialitate și cu renume.

După înființarea acestei școli, Fundația trebuia să-și desăvârșească idealul pentru care fusese înființată, ideal al Majestăți Sale în ceea ce privește nevăzătorii, anume înființarea unui azil pentru nevăzători, unde aceștia să învețe și tot aici să lucreze și să-și întemeieze familii. Pentru acest azil însă erau nevoie de mulți bani, bani care, după cum am văzut și în încercarea din 1898, nu erau așa ușor de procurat. De această dată, însă, se va vedea o însuflețire mult mai mare în rândul nevăzătorilor, dar și a reginei. Regina, împreună cu doamnele sale, va recurge la listele de subscripție publică, unde oameni din toată țara puteau dona bani pentru construirea azilului și tot în acest sens ia va face rost de bani de la cei mai înstăriți oameni din acea perioadă. Nevăzătorii se vor mobiliza și ei, astfel va fi organizată în parcul Carol timp de mai multe luni o expoziție în care nevăzătorii făceau demonstrații cu ceea ce puteau ei să facă, iar oamenii ce îi vedeau lăsau bani în cutia milei pusă acolo. Se vor strânge, astfel, banii necesari pentru construcția azilului. La 18 Octombrie 1908, în prezența reginei, începe să se toarne fundația acestui azil. Începe, astfel, să se construiască acest loc unde nevăzătorii vor învăța împreună, vor muncii împreună, vor cânta împreună și se vor bucura de cele mai frumoase clipe pe care un om le poate trăii.

În anii ce urmează nevăzătorii se bucura de lucruri frumoase. Astfel, mulți încep să meargă și la școală, să muncească. Pentru o cât mai bună educație a acestora, trebuiau și cărți editate în alfabete specifice pentru nevăzători, cel mai utilizat era, evident, alfabetul Braille chiar dacă pe alocuri se mai utiliza și alfabetul lui Klein.

Alfabetul Braille va pătrunde în România către sfârșitul secolului XIX, probabil printr-un nevăzător ce avusese ocazia să studieze în străinătate la Paris sau St. Petersburg.

Data convențională a introducerii alfabetului Braille în România poate fi considerată data de 1 Septembrie 1901, odată cu infintarea la Focșani pe lângă Orfelinatul de copii Surdo-muți a primei clase pentru nevăzători, iar cel care este considerat întemeietorul alfabetului Braille în România este directorul clasei de la Focșani, Ion Vasile Tasu.

Cu trecerea anilor și cu cât mai mulți nevăzători mergeau la școală, se impunea tipărirea de manuale. Acest demers, a fost unul care la început a debutat anevoios însă, cu timpul, cărțile Braille se vor răspândi și în România. La început, pentru prima școală de la Focșani, manualele de clasa întâia s-au tipărit la „Institutul surorilor nevăzătoare din Paris” și, alături de ele, o parte din cele de clasa doua. Restul de manuale au fost scrise chiar de elevi după ce învățaseră și ei la rândul lor alfabetul Braille.

Nevoia de a se tipării cât mai multe cărți, era una din ce în ce mai mare, astfel că Dumitru Teodorescu, inventează tiparnița Teodorescu. Dumitru Teodorescu este fostul director al ziarului universul, care pe parcursul vieții își va pierde vederea. Aceasta tiparniță apare în contextul în care, după infintarea azilului, va apărea și prima tipografie Braille și nefiind bani pentru a se cumpăra aparate moderne din afara, acestui om îi vine ideea de a crea o mașină de tipărit proprie. Avantajul acestei tiparnițe era că se puteau tipării circa 5.000 de pagini pe zi.

De la începutul secolului XX și până la declanșarea primului război mondial, situația nevăzătorilor cunoaște o îmbunătățire perpetua, dar odată cu declanșarea războiului și mai ales cu intrarea României în anul 1916 de partea Antantei, situația nevăzătorilor cunoaște un regres. Astfel, în interiorul azilelor din București se închid clasele și atelierele, fiind concediați profesorii, elevii de aici rămânând practic fără învățământ, în timp ce la Cluj situația nu era nici acolo prea grozavă, fiind din ce în ce mai puțini nevăzători implicați în procesul de școlarizare.

Perioada interbelică va aduce noi modificări în ceea ce privește educația și integrarea nevăzătorilor, vor apărea noi școli la Arad și la Buzău, cele existente se vor consolida prin mutarea în noi clădiri, atragerea mai multor elevi, procurarea de cât mai multe materiale didactice ce ajutau nevăzătorii și, de asemenea, tot din această perioadă se poate vorbi de o lege a învățământului pentru nevăzători.

În prima jumătate a secolului XX vor mai apărea două școli cu o existență nu foarte mare, este vorba de o școală la Timișoara deschisă în 1904 și închisă în 1949 și o școală la Ungheni deschisă în 1920 și mutată saptisprezece ani mai târziu la Buzău.

Școala primară de la București va cunoaște o dezvoltare semnificativă în această perioadă. Astfel, la doi ani după terminarea războiului, încep să se strângă bani pentru a se construii o nouă școală lângă azilul de aici. Școala fiind o perioadă mutată din sediul sau. După ce se strâng banii necesari, se construiește noul sediu lângă azil, separând astfel elevii de cei din azil. În această perioadă, numărul elevilor va fi în creștere și ca urmare a acestui fapt vor fi angajați și mult mai mulți profesori.

Școala de la Cluj trece și ia printr-o perioadă bună în ceea ce privește învățământul pentru nevăzători. Astfel, după ce se va muta într-un nou imobil ce începuse să se construiască în 1914, școală va instruii mulți nevăzători. Un aport semnificativ la dezvoltarea acestei școli îl va avea George Halarevici, acesta va conduce școala din Cluj încă din anul 1921. În timpul cât acesta va fi director se va înființarea o tipografie Braille, va crește numărul de elevi, se va pune accentul pe studiul muzical (în special studiul la pian și vioara) și de asemenea între anii 1923-1927 aici va fi instruit primul copil fără vedere și surdo-mut din România, Dumitru Munteanu.

Această perioadă este importanta și prin faptul că apar noi școli, cum este, de exemplu, cea de la Arad. Deși, anul convențional, considerat ca fiind anul în care s-a înființarea „Institutul de fete oarbe adulte” este 1922, există informații că încă din anul 1920 ar fi funcționat în cadrul institutului de surdo-muți o secție pentru fetele nevăzătoare adulte. Aceasta instituție va avea ca rol atât educarea cât și îngrijirea fetelor de aici. La început, erau 25 de fete, numărul lor crescând pe parcurs. Școala ce se înființează pe lângă Institut se vă numii „Institutul medico-pedagogic de oarbe din Arad”.

Anul 1936 coincide cu înființarea și „Școala de fete nevăzătoare minore din Buzău”, școala ce trebuia să suplinească golul de educație, pe care nevăzătorii din acea zonă îl aveau. Ordinul de înființarea al acestei școli fiind semnat de către însuși Regele Carol al II-lea. Astfel, aceasta instituție avea avantajul că beneficia și de un imobil, ne mai fiind nevoie de construirea altuia. La începutul funcționării sale, școala, avea doar 18 elevi, dintre care 8 veniseră de la așezământul din Arad. Materialele tiflo-tehnice necesare fuseseră procurate în ateliere din Buzău, iar manualele fuseseră dăruite de către nevăzătorii din azilul de la Vatră luminoasă. La un an după înființare instituția începe să aibă rezultate bune. Astfel, în caietul de procese verbale de inspecție, s-a scris că elevele și ocrotiții „(…) sunt voioși, mulțumiți și chiar bine îmbrăcați (…) se simt ca la ei acasă, dacă nu și mai bine (…). Așezământul nu mai prezintă o stare de azil”. Așezământul devenise o instituție „(…) model pentru alte așezăminte similare ce fac parte din Direcția Ocrotirilor Sociale”.

În perioada interbelică va fi reglementat, pentru prima dată, și învățământul pentru nevăzători. În legea învățământului primar și normal primar, din anul 1924, există un capitol (al VI-lea) în care se face referire la copiii cu dizabilități care ar putea fi școlarizați: „înapoiați mintali, cu sănătatea șubredă, asociali și vicioși, orbi și surdomuți” (articolul 102). În articolul 108 se precizează că profesorii ar trebuii să provină atât din rândul celor fără dizabilități, dar și din rândul celor care au petrecut măcar doi ani într-o astfel de școală. Cel mai bun lucru, odată cu această lege, este conferit de faptul că apare, în sfârșit, cadrul legal pentru școlile de nevăzători și le va ajuta pe acestea pe mai târziu pentru recrutarea de noi elevi, dar cel mai mare neajuns al acestei legi este că nu prevede clar obligativitatea învățământului.

Ca și în perioada primului război mondial și pe perioada celui de-al doilea, situația nevăzătorilor nu va fi una prea fericită, în primul rând datorită situației generale din țară în această perioadă. Poate printre cele mai afectate a fost școala din Cluj, mai ales după dictatul de la Viena, activitatea acesteia reducându-se simțitor. De asemenea, la Azilul Vatră Luminoasă va fi creat și un spital ce trebuia să vindece răniții din război. Și nu mai exista aceiași preocupare a autorităților pentru a-i ajuta pe aceștia.

Instaurarea totală a regimului comunist în România, la 30 Decembrie 1947, va schimba profund societatea românească și în mod inevitabil, aceste modificări, vor avea implicații directe asupra nevăzătorilor.

Una din primele măsuri a noului regim a fost legea de reformă a învățământului din 1948, lege ce modifică și învățământul pentru nevăzători, în sensul că de acum vor fi create programe adaptate pentru oricare tip de handicap, deci și pentru aceștia. Un alt lucru lăudabil este reprezentat de înființarea de noi școli la Târgu Frumos (1955) și Timișoara (1962), dar alte licee vor avea probleme în a se menține, un exemplu în acest sens este liceul din Cluj care, în 1983, își va închide activitatea pentru nevăzători, până în anul 1990.

S-a creat o nouă rețea de școli speciale, de la învățământul preșcolar până la cel liceal și profesional. Trebuie spus că și învățământul special pentru nevăzători a fost creat după modelul învățământului sovietic. Au fost create, în 1949, școli de cultură generală de opt ani la Cluj, Buzău și peste câțiva ani, în 1961, la Târgu Frumos, județul Iași. Licee s-au înființat la București, Cluj, Arad și Buzău, iar școli profesionale la București și Arad. O acțiune importantă din această perioadă a fost crearea de secții pentru copiii slab văzători sau ambliopi, la București și Timișoara. Unul dintre aspectele relevante pentru sistemul de educație specială a fost și acela al introducerii unor noi specializări ca masajul, horticultura, dactilografia sau confecționarea de nasturi și mase plastice.

După terminarea școlii, deficienții trebuiau să și lucreze. Așa că au fost create noi locuri de muncă speciale pentru ei în cooperative meșteșugărești din București și din țară, un exemplu în acest sens este Cooperativa munca din capitală, dar și prin repartiții directe în diverse locații, mai ales pentru maseuri care erau trimiși în stațiunile balneoclimaterice.

Evenimentul important în evoluția persoanelor cu deficiențe de vedere di România a fost înființarea Asociației nevăzătorilor. Au existat mai multe încercări pentru infintarea unei asociații, dar abia în 1951, la Ministerul prevederilor sociale, va fi convocată o delegație formată din mai mulți nevăzători care propun infintarea asociației nevăzătorilor, iar aceasta să fie alcătuită din toți nevăzătorii indiferent de vârstă, sex sau cazul orbirii. Prin hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2222, din 18 Octombrie 1952, s-a dat ca sarcina ministerului prevederilor sociale organizarea Asociației orbilor din Republica Populară Romană.

Pentru a duce la îndeplinire sarcinile primite ministerul prevederilor sociale cere, încă din toamnă anului 1954, tuturor secțiunilor de prevederi sociale din cadrul sfaturilor populare să facă și să-i înainteze până la data de 15 noiembrie 1954 situația statistică a ne văzătorilor din regiunile respective; de asemenea, prin același ordin, ministerul a dispus ca secțiile de prevederi sociale să prevadă fondurile necesare pentru filialele Asociației nevăzătorilor ce urmau să ia ființă în anul 1955 în cadrul regiunilor administrative ale țării.

Prin adresa nr. 1557, din 7 aprilie 1955, Ministerul Prevederilor Sociale a aprobat ca Asociația orbilor să-și înceapă activitatea pe data de 1 aprilie 1955. După ce asociația își începe activitatea se va face un mini-recensământ al nevăzătorilor, constatându-se faptul că la acel moment existau 6266 de nevăzători.

Pentru culturalizarea nevăzătorilor, în perioada comunistă, se vor întreprinde o serie de acțiuni, cum ar fi infintarea de biblioteci braille în fiecare oraș unde exista și o asociație. Tot după infintarea Asociației, despre care menționam, se va organiza și o orchestră, care va susține concerte prin țară. În cadrul asociației va fi înființată și revista „Viață Nouă” care, mai târziu, vă devenii „Litera noastră”.

Unele dintre cele mai interesante și utile inițiative din perioada comunistă au fost „jurnalul sonor”, înființat de către asociație în anul 1964, de asemenea, în cadrul școlii de nevăzători din București se înființează, în anul 1957, primul studio de imprimare pe banda de magnetofon, înregistrări destinate exclusiv nevăzătorilor.

În ceea ce privește scrierea braille, se vă hotărî, până la urma, alcătuirea unui alfabet abreviat, alfabet ce trebuia să fie cunoscut de către toți nevăzătorii. Dar, mai important decât atât, este faptul că vor fi înființate noi tipografii braille, cum este cea înființată de către asociație, tipografie ce se vă unii cu cea de la Centrul Școlar. De asemenea, modernizarea acesteia și a celei din Cluj cu aparatura modernă.

Cu toate defectele ei, perioada comunistă, pentru nevăzătorii din România a fost una în care s-au produs atât lucruri negative, cât și lucruri ce folosesc nevăzătorilor și acum.

După căderea regimului comunist, nevăzătorii vor continua să atingă noi ținte în dezvoltarea lor, prin creșterea numărului de elevi în școli, dar din păcate, nu toți nevăzătorii merg la școală, fapt datorat nivelului redus de trai în sânul familiilor din care provin.

În momentul actual, în țara noastră, există șapte școli pentru nevăzători. Acestea sunt: Școala pentru deficienți de vedere București, Liceul Tehnologic „Regina Elisabeta” București, Liceul pentru deficienți de vedere Cluj-Napoca, Liceul pentru deficienți de vedere Buzău, Liceul Teoretic Iris Timișoara, Liceul Moldova Târgu Frumos și Liceul special Sfânta Maria Arad. În majoritatea acestor școli exista atât școala generală, cât și liceu, cu o singură excepțiela Bucuresti,, unde există o școala generală și un liceu. După terminarea studiilor, nevăzătorii lucrează, ca măseuri pentru asta fiind doua școli postliceale: una la Arad și una la București. O altă parte dintre nevăzători aleg să facă studii superioare, pentru ca mai apoi să lucreze în învățământ, ca juriști sau alte meserii pe care le poți practica după finalizarea studiilor superioare.

Din păcate, în acest moment, nu toți nevăzătorii sunt școlarizați, ci doar o parte dintre aceștia. Neșcolarizarea acestora se datorează în unele cazuri din cauza ne-interesului părinților care, pentru a nu mai umbla pe drumuri sau din cauza sărăciei, prefera să-și țină copilul acasă. Dar cea mai mare problemă, când vrei să-ți dai copilul la școală, este legată de birocrație și mai ales de faptul ca direcțiile generală pentru asistență și protecția socială a copiilor (DGASPC), cele care au în grijă nevăzătorii minori, nu-și dau interesul pentru a-i ajuta, punându-i pe drumuri să umble pentru actele de înscriere.

În ultima perioadă au fost foarte mulți nevăzători care urmează unele școli de masă neintrând în sistemul școlilor speciale. De altfel,chiar în această perioadă, în care scriu această lucrare, exista dezbateri cu privire la utilitatea școlilor pentru nevăzători, mergându-se pe ideea că, dacă acestea se desființează, nevăzătorii pot fi integrați mai ușor în societate. În ceea ce mă privește, sunt de părere că ar fi utile școlile de nevăzători pentru clasele I-VIII, în timp ce liceul ar trebuii ca deficienții de vedere să-l facă în școlile de masă.

Către anul 2000 au început să se introducă și la noi în țara programele pentru calculator, despre care am făcut referire în subcapitolul anterior, care ajută la utilizarea acestuia de către nevăzători. De asemenea, vor exista și la noi mai multe organizații sau firme ce vor produce echipamente pentru ajutorarea nevăzătorilor. Una dintre acestea este Fundația Cartea Călătoare, care-și propune să popularizeze în rândul nevăzătorilor români metode și echipamente moderne de acces la informație, să faciliteze procurarea lor și să asigure asistenta celor care le vor folosi. De asemenea, își propune să producă material necesar instruirii nevăzătorilor și tot ceea ce ar putea ajuta la dezvoltarea lor intelectuală și la îmbogățirea lor sufletească.

Vor fi create astfel premisele și la noi pentru accesibilizare a cât mai multor lucruri pentru nevăzători. Un proiect frumos de accesibilizare pentru nevăzători este cel implementat de Biblioteca Națională a României (proiectul denumit Dream) care-și propune ca nevăzătorii prin diferite programe să aibă acces la toate informațiile din bibliotecă.

Sunt astfel și la noi o serie de lucruri accesibilizate și, după cum vom vedea în capitolul următor, expozițiile muzeale pentru nevăzători nu se abat de la această regulă.

CAPITOLUL II

EXPOZIȚII PENTRU PERSOANELE CU DEFICIENȚE DE VEDERE REALIZATE ÎN ROMÂNIA

Orice expoziție deschisă în incinta unui muzeu constituie, prin însăși natura sa, adică prin faptul că se adresează publicului larg, un eveniment cultural. Tocmai de aceea, ar trebui să ia în considerare, în principiu, întreaga comunitate din proximitatea instituției organizatoare, fără restricții de acces, unicul criteriu acceptat pentru selecția vizitatorilor fiind interesul față de subiectul abordat.

În realitate însă, dezideratul este departe de a fi atins, din considerente diverse și complexe, vizând de la aspecte socio-economice, până la prejudecăți și probleme ce țin de mentalitate. Tocmai de aceea, abordarea exhaustivă a subiectului, încă nerealizată sistematic în literatura de specialitate din țara noastră, ar presupune un demers multi- și trans- disciplinar integrat, iar eventualele concluzii ar putea constitui premisa unei strategii culturale incluzive, cu efecte pe termen lung, din sfera legislativului către planul acțiunilor concrete. Desigur, o asemenea întreprindere de anvergură ar avea inevitabil în vedere și persoanele cu handicap, întrucât această categorie de oameni este îndeobște ignorată. Într-adevăr, foarte diferitele tipuri de dizabilități au nevoi cu un grad ridicat de specificitate, iar satisfacerea lor necesită adesea însemnate eforturi financiare, logistice și umane. Totuși, dat fiind rolul funciarmente formator al culturii, crearea unor condiții adecvate oamenilor cu nevoi speciale reprezintă, în zilele noastre, o componentă obligatorie a principiului ordonator al egalității de șanse, care fundamentează sistemul social al oricărui stat civilizat.

O asemenea perspectivă este de altfel statuată în documente internaționale de referință, ratificate de majoritatea statelor lumii. Cel mai important dintre acestea, „Convenția ONU privind persoanele cu handicap”, a fost adoptat la New York, în toamna anului 2006, și cuprinde o întreagă secțiune rezervată accesului la cultură. Firește că România se află printre țările semnatare, dar faptul nu a echivalat în vreun fel semnificativ cu asumarea de obligații, cu schimbarea politicilor sau a atitudinii factorilor decizionali. De altfel, absența la noi a cercetărilor pe această temă se răsfrânge nu doar asupra bibliografiei sărace în materie, ci mai cu seamă în faptul că nu există, la nivel instituțional, standarde interne de accesibilizare sau măcar un set de recomandări.

Studii științifice riguroase, făcute de-a lungul timpului, au arătat că peste 80% din informația pe care un om o primește este transmisă pe cale vizuală. În consecință, mutând observația în zona structurilor culturale și a evenimentelor pe care acestea le găzduiesc, apare ca evidentă ideea că principala categorie de handicap, pentru care sunt necesare abordări compensatorii speciale, o constituie deficiența vizuală. Adaptarea trebuie să se refere deopotrivă la spațiu și la conținut, valorificând resursele perceptive nealterate, cum ar fi auzul său simțul tactil, al căror potențial este sporit prin exersarea cotidiană. Există, fără îndoială, diferențe majore de la un domeniu la altul; astfel, spre pildă, în termeni de performanță a accesibilizării, o expoziție de pictură poate oferi mai puțin persoanelor cu deficiență vizuală, decât etalarea unei colecții de arme. Dar, cu certitudine, orice formă suplimentară de prezentare a informațiilor are utilitatea ei, aducând, dincolo de randamente comparative, un câștig.

În ultima vreme, în mod îmbucurător, se constată și la noi o creștere a interesului muzeelor pentru a accesibiliza cultura. Sunt o serie de astfel de expoziții ce pot fi accesibilizate de către nevăzători organizate în incinta muzeelor. Aceste expoziții prezintă plusuri dar, uneori, și minusuri ce cu timpul pot fi remediate printr-o muncă perpetua de îmbunătățire a acestora.

Afirmam, deci, că există și la noi astfel de expoziții deși majoritatea sunt, sau au fost, expoziții temporare, ele au îmbogățit cultura nevăzătorilor. Toate aceste expoziții ce s-au realizat până acum vor fi expuse în rândurile acestui capitol.

II. 1 Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” și rezultatele acestuia în ceea ce privește îmbogățirea culturii deficienților vizuali

În ultimii ani Muzeul de istorie naturală „Grigore Antipa” a avut o serie de proiecte ce au vizat persoanele cu handicap în general și unele proiecte au vizat cu precădere deficienții vizuali.

Muzeul Național de Istorie Naturală “Grigore Antipa” constituie unul dintre cele mai bune exemple de bună practica în acest domeniu de la noi din țară. Lucrurile realizate de către acesta pot fi luate ca obiect de studiu pentru orice instituție culturală ce are în vedere accesibilizarea patrimoniului său pentru deficienții vizuali.

Munca acestui muzeu a fost una intensă, ce își are rădăcinile în secolul trecut și rezidă din dorința oamenilor din această instituție de a ajuta deficienții vizuali. Deși munca de accesibilizare pentru deficienții vizuali este una ce trebuie să fie atent formată, întrucât cerințele educaționale ale acestora pot fi diferite în funcție de resturile vizuale pe care le au, personalul specializat al muzeului a știut întotdeauna, prin alegerea unor soluții optime, să adapteze materialul lor la nevoile acestui gen de handicap.

Este important încă de la începutul acestei prezentări să menționez că fără implicarea atât fizică, cât și emoțională, a oamenilor pasionați de munca lor, de la acest muzeu, nu se putea ajunge la rezultatele prezentate în continuare.

Primul proiect, desfășurat între anii 1994-2000, s-a numit „Ghidaje generale în expunerea permanenta pentru elevii nevăzători și cei cu deficiențe de vedere”. Acesta își propunea să facă cunoscute grupului țintă principalele exponate ale muzeului și să-i familiarizeze pe aceștia cu patrimoniul deținut. Era o primă încercare, ale cărei rezultate au fost de bun augur pentru deficienții vizuali, întrucât aceștia au început să se familiarizeze cu ceea ce înseamnă accesul la cultura în muzee.

Între anii 2002-2003 s-a desfășurat, tot în cadrul acestui muzeu, proiectul „Lumea văzută de noi”, proiect ce s-a adresat deficienților de vedere de la Școala pentru Ambliopi din București. Proiectul se adresa doar celor din clasele V-VIII.

În cadrul acestui proiect s-au ținut la muzeu orele de zoologie comparată a vertebratelor și a nevertebratelor. Pentru că elevii să-și însușească noile cunoștințe s-au studiat piesele naturalizate (animale împăiate) ale muzeului. Pentru verificarea asimilării noilor cunoștințe, la sfârșitul proiectului, elevii au modelat din lut animalele studiate, urmând ca la finalul acestuia să fie organizată și o expoziție cu produsele acestora.

„Modelele făcute de nevăzători ies în evidență prin faptul că au fost bogate în detalii, precum structura exterioară a carapacei și plastronului țestoaselor, categoriile de pene, piele solzoasă, piele netedă, blană aspră, blană moale etc. Era o atât de mare asemănare între piesele făcute de nevăzători și cele originale încât le puteai confunda. De exemplu un elev nevăzător a modelat atât de bine o stea de mare încât, dacă nu erai atent, puteai spune că era cea originală. Poate, cel mai impresionant lucru, a fost că a reușit să facă cu exactitate colțurile ascuțite ale acesteia”.

A fost un proiect care a scos în evidență creativitatea și atenția nevăzătorilor la detalii și i-a ajutat să cunoască mai în amănunte animalele pe care unii dintre ei nu le pot vedea. Fiind, în mod cert, un eveniment ce vă mării aria de cunoaștere a deficienților de vedere.

În anul 2008, Muzeul a fost închis pentru renovări și pentru îmbunătățirea colecțiilor acestuia. Era de așteptat ca noile îmbunătățiri ale muzeului să aibă în vedere și persoanele cu handicap din România. Și, într-adevăr așteptările au fost confirmate. La 3 ani după închidere, muzeul a fost redeschis pentru publicul larg, în Octombrie 2011, cu noi modificări aduse colecțiilor acestui muzeu, dar și în ceea ce privește adaptarea acestuia la nevoile persoanelor cu dizabilități din România.

Astfel, odată cu redeschiderea acestuia se va lansa proiectul „Antipa muzeul tuturor” proiect al cărui obiectiv a fost accesibilizarea expunerii permanente și dotarea acesteia cu facilități care să permită vizitarea de către persoanele cu deficiențe. Proiectul s-a adresat celor cu deficiențe de auz, de vedere și motorii.

În cadrul acestui proiect pentru deficienții vizuali au fost realizate 20 basoreliefuri care reproduc dioramele din expoziția permanentă, cu explicații Braille. De asemenea, a fost instalat un covor tactil care să asigure deplasarea în siguranță a nevăzătorilor. A mai fost organizată expoziția „în întuneric”, expoziție ce se adresează atât nevăzătorilor cât și publicului larg. Expoziția a fost dotată cu modele morfologice la dimensiune mare a principalelor clase de animale, iar pentru vizitatori recunoașterea pieselor expuse prin pipăit a fost o experiență deosebită. Acest tip de expoziție este unică în Europa.

Amplasarea unui covor tactil în incinta unui muzeu este un lucru foarte util nevăzătorilor, pentru că acesta facilitează acestora deplasarea prin muzeu și astfel asigura o independentă în vizitarea unui muzeu, pentru că nevăzătorul nu mai are nevoie să fie însoțit. Orice muzeu care-și dorește ca nevăzătorii să aibă acces la expozițiile sale ar trebui să aibă în interiorul sau un astfel de covor, sau un lucru asemănător, pentru orientarea nevăzătorilor.

În anul 2012 a fost lansat proiectul „vizite senzoriale”, proiect ce oferă vizitatorilor cu deficiențe de vedere posibilitatea de a accesa tactil și auditiv informații științifice din domeniul biodiversității, dar și informații muzeologice legate de expunerea permanentă a Muzeului „Antipa” și unele dintre piesele, dioramele și vitrinele prezentate. Proiectul este destinat celor 120 000 de persoane cu dizabilități de vedere din România pentru care, până cu puțin timp în urmă, comorile patrimoniale din Muzeul „Antipa” erau de „neatins”.

Pentru că acest proiect să se bucure de succes au fost create o serie de facilități pentru grupul de beneficiari. Astfel au fost amplasate 4 standuri destinate colecțiilor de eșantioane de blănuri, colecției de pene și celei de moluște, cu piese provenite de la diferite specii din fauna României și fauna mondială. Aceste piese vor fi înlocuite cu altele, diferite, anual, pentru a lărgi aria informațională a vizitatorilor nevăzători. Rolul acestor colecții este acela de a permite vizitatorilor din grupul țintă să interacționeze direct cu materialul biologic pe care îl pot investiga tactil. Toate piesele colecțiilor au explicații în Braille pentru a completa informația tactilă cu date științifice legate de speciile prezentate, tipul de țesut prezentat, rolul lui în viața animalului etc.

De asemenea basoreliefurile realizate anterior, pentru deficienții de vedere, au fost dotate cu „glasurile” speciilor din dioramele și vitrinele reproduse în lucrările murale. Pe lângă îmbogățirea informației zoologice câștigată prin investigarea tactilă a speciilor din basoreliefuri, sunetul, declanșat la atingerea animalelor murale, oferă vizitatorilor cu deficiențe de vedere oportunitatea de a recunoaște în habitatele urbane (parc, grădină etc.) și rurale (câmp, pădure, mal de râu) fauna sălbatică (păsări, insecte, mamifere etc.).

S-a mai realizat un ghid al expunerii permanente cu ilustrația „tipărită” în relief va permite vizitatorilor cu deficiențe de vedere să treacă în revistă, tactil, istoricul instituției, modul de organizare a patrimoniului expus pe tematici distincte, mărind accesul la informația științifică legată de biodiversitatea lumii vii și cele mai valoroase piese din patrimoniul expus la Muzeul „Antipa”. Întreaga ilustrație a ghidului, unic la nivel european, atât ca lucrare, cât și ca facilitate pentru o categorie specială de vizitatori muzeali, este completată de informații scrise în Braille.

Colecțiile speciale de blănuri, pene și moluște destinate cercetării prin atingere, sonorizarea basoreliefurilor cu glasurile faunei, alături de ghidul dedicat nevăzătorilor, sunt achiziții importante în expunerea permanentă și au ca scop realizarea unei interfețe prietenoase între Muzeul „Antipa” și vizitatorii cu deficiențe de vedere, pe care, sperăm că îi va atrage în număr cât mai mare, prin „instrumente” de vizitare care vor servi satisfacerii nevoii lor de cunoaștere a mediului natural.

Muzeul „Antipa” se remarca astfel prin câteva particularități în ceea ce privește expozițiile pentru nevăzători. În primul rând, instalarea covorului tactil ce ajută nevăzătorii să se deplaseze (lucru experimentat personal la vizitarea muzeului), de asemenea asigura contactul direct între deficienții de vedere și produsele muzeului, prin faptul că cei dintâi pot pipăii anumite produse și-și pot face o idee despre acestea, cu informații cum ar fi: blana este mai aspră, mai fină etc.

De asemenea, cei de la muzeu, au știut să valorifice faptul că în condițiile în care un om este lipsit de simțul văzului atunci, cele mai importante simțuri devin cel auditiv și cel tactil. Astfel, prin sonorizarea basoreliefurilor se pune în valoare simțul auditiv, iar simțul tactil este valorificat atât prin covorul tactil, cât și prin obiectele ce pot fi pipăite, și prin ghidul special tipărit în Braille, ce asigură nevăzătorilor accesul la informație.

Eforturile făcute de către cei de la acest muzeu au avut ecouri favorabile în rândul deficienților vizuali, mai ales a celor care studiază la școlile din capitala sau locuiesc acolo, și care au vizitat expozițiile acestui muzeu. Astfel, ei sunt foarte mulțumiți întrucât exponatele acestui muzeu pot fi ușor percepute.

II.2 Muzeul Național de Artă și inedită sa idee de a accesibiliza artă pentru deficienții vizuali

Având în vedere că peste 80% din informații sunt percepute prin văz, deci deficienții vizuali au un deficit din această privință, demersul Muzeului Național de Artă a României este unul ce merită o atenție aparte, întrucât acest demers, de a accesibiliza artă pentru deficienții vizuali, este primul de acest tip de la noi din țară și a trebuit, ca în locul văzului, să-i facă pe nevăzători ca prin stimularea altor simțuri să-și însușească informațiile propuse de către această instituție culturală.

A fost o idee pe cât de interesantă și inovatoare pentru această țară, pe atât de greu de realizat, având în vedere nevoile deficienților vizuali coroborate cu specificul temelor propuse de muzeu.

Astfel, dacă într-o expoziție de istorie, expoziție cu teme arheologice, sau expoziții cum au fost cele de la “Antipa”, contactul nevăzătorului cu piesele studiate se poate asigura, pentru că piesele propuse expunerii respectă forma și, unde este posibil, dimensiunile acestora, în cazul uneia de arta vor trebuii folosite tehnici noi de a face cunoscut nevăzătorului materialul expus. Pentru a simplifica, pot spune că este mult mai ușor să accesibilizezi o expoziție de arme sau de animale, față de o expoziție de tablouri. Deci, încă din acest moment, se înțeleg dificultățile în ceea ce privește perceperea artei pentru deficienții vizuali. Dacă cei cu resturi de vedere pot percepe mai ușor subiectele propuse, la cei rămași complet fără simțul văzului procesul de asimilare a informațiilor din ceea ce privește domeniul artei este mai greu de făcut.

Înainte de a prezenta realizările celor de la Muzeul Național de Artă, consider că este necesar să amintesc o expoziție de a accesibiliza artă pentru nevăzători din Croația.

După ce un prieten nevăzător îi spune că își dorește mai mult ca orice să o vadă pe Monna Lisa, istoricul de artă croat Natașa Jovicic a început să studieze cum ar putea să facă pentru a-i îndeplinii visul prietenului său. Astfel, după îndelungi studii, în 2009 ia va deschide în Croația o galerie de artă dedicată nevăzătorilor. Accesibilizarea unui tablou se face prin crearea a cinci diagrame tactile pentru acel tablou, iar în timp ce nevăzătorul pipăie diagramele, o voce îi descrie componenta acestora, în plus, pe un perete, este și tabloul tip pentru cei care mai au resturi de vedere. Această idee sta și la baza expoziției create și la Muzeul Național de Artă al României.

Astfel, între lunile Octombrie – Decembrie ale anului 2013, Muzeul Național de Artă al României a dedicat o amplă activitate în ceea ce privește lucrul cu deficienții vizuali. În cadrul acestui demers au fost realizate mai multe produse dedicate nevăzătorilor. Despre toate aceste proiecte mi-a povestit Doamna Codruta Cruceanu căreia-i mulțumesc pentru amabilitate.

„Am optat pentru un demers interactiv și care acoperă două instituții separate. Până în prezent am deschis la Muzeul Colecțiilor de Artă o Galerie tactilă. Aceasta încearcă să sugereze varietatea colecțiilor (care cuprind tablouri, sculpturi, desene și gravuri, arta decorativă, icoane, mobilier, piese care provin în mare parte din România, dar și din alte țări europene, din Orient, China și Japonia, secolele XVIII-XX, în marea lor majoritate) și a tehnicilor în care lucrează artiștii.

Galeria tactilă cuprinde diagrame ale unor lucrări de pictură și grafică. Acestea sunt realizate pe hârtie tip swell paper. Am optat pentru descompunerea lucrărilor în mai multe diagrame însoțite de explicații detaliate.

Pe lângă diagrame am realizat o serie de copii ale diferitelor faze prin care trec diferite obiecte în procesul de creație. Am început cu o pictură de Nicolae Tonitza, numită Interior. Prima fază de execuție este ilustrată de un carton parțial preparat cu pânză, pentru a permite perceperea diferenței. Apoi un alt carton cu pânza preparată și acoperită de un prin strat de culoare și o a treia în care au fost așternute culorile în strat mai gros pentru a permite sesizarea diferențelor de structură acolo unde culorile au fost așternute cu pensule de diferite grosimi și cu culoare mai păstoasa sau mai subțire.

Am însoțit și această lucrare cu o diagramă care să permită urmărirea compoziției, a obiectelor din încăperea pictată de artist.

Am mai realizat o copie după o măsuță orientală de forma hexagonală și decorată cu inserții de fildeș. În acest caz am folosit fiecare dintre cele șase lături pentru a ilustra câte o fază de lucru. Pentru aceasta am pregăti și desenul decorului marcat cu puncte perforate că la Braille.

Am mai pus la dispoziția vizitatorilor seturi de pensule și de unelte de sculptură care să permită înțelegerea mai apropiată a tehnicilor respective. Expunerea are și un prim catalog care reunește trei diagrame și descrierile lor”.

„Galeria tactilă a funcționat în perioada octombrie-decembrie 2013. Ne propunem să o redeschidem, cu unele îmbunătățiri, în sensul în care dorim să inserăm în parcursul expozițional unele diagrame și măsuțe, iar în spațiul galeriei tactile să includem mai multe explicații accesibile direct vizitatorilor fără a fi necesară prezența noastră.

Pentru organizarea acestei galerii s-a recurs la studierea mai multor modele și a principiilor de organizare abordate de muzee din străinătate, dar și de colegi din țara care au organizat în ultimii ani experimente asemănătoare pentru nevăzători (Muzeul Carpaților Răsăriteni, Muzeul Antipa). Principiile au fost cele stabilite și prin dialog cu reprezentanți ai comunității de beneficiari și au vizat: asigurarea unui acces direct la conținutul și forma operei de artă; asigurarea unui număr minim de cunoștințe culturale din domeniul istoriei artei în relație cu alte domenii; relaționarea cunoștințelor oferite cu altele existente; crearea unor noi necesități culturale în rândul comunităților cu nevoi speciale din țară.

Expoziția a fost vizitată de circa 300 elevi, profesori, adulți atât nevăzători, slab văzători, cât și surdo-muți și cu alte deficiențe (autism). Ea s-a bucurat de interes mai ales din perspectiva gradului mare de interactivitate pe care îl permitea. A fost și o modalitate de a descoperi anumite lucruri prin raportul direct stabilit cu utilizatorii.

Pentru noi în acest proiect a fost însă tot atât de importanta deschiderea copiilor fără deficiențe, la problemele celor cu deficiențe – cu alte cuvinte o atenție cât mai mare și o sensibilizare a publicului la ce înseamnă nevoi speciale”.

În rândul nevăzătorilor această inițiativă a fost privită cu mult interes. O parte dintre cei care au vizitat galeria au spus că aceasta este bine realizată, însă alți nevăzători cu care am vorbit s-au aratăt nemulțumiți de anumite detalii, cum ar fi faptul că diagramele sunt mult prea încărcate (prea multe linii, prea multe puncte) și în acest fel nu se pot concentra asupra a ceea ce conține acea diagramă. Personal, sunt de părere că având mai multa atenție din partea ambelor părți, atât din partea celor de la muzeu, cât și din partea nevăzătorilor care să fie mai dornici să-și însușească astfel de proiecții, se poate ajunge, în viitor, la o îmbinare mai atractivă între frumusețea artei și nevoile și capacitatea de atenție a nevăzătorilor.

În viitor cei de la muzeu își propun ca să doteze aceste expoziții și cu sunet, ceea ce ar fi un alt real câștig, întrucât în ultimii ani se constată o apropiere a nevăzătorilor față de programele ce se bazează pe sinteze vocale, fapt determinat prin utilizarea intensivă a calculatorului, în detrimentul scrierii Braile propriu-zise.

Prin lucrurile nemaiîntâlnite pe care le-au făcut cei de la Muzeul de Artă s-a deschis un nou orizont în ceea ce privește cultura nevăzătorilor. Această muncă trebuie continuată de acest muzeu și, de asemenea, acest model ar trebui preluat și de alte instituții din țară. Acest lucru se poate face și prin comunicarea cu oamenii din această instituție, ce au arătat o deschidere deosebită în ceea ce privește persoanele cu nevoi speciale.

II.3 Expoziția „Atinge istoria”

Ca și în publicitate, unde există promovări de produse bine făcute și care te conving numai din reclamă, și în promovarea unor acțiuni culturale alegerea numelui evenimentului te poate face să-ți dorești să ai contact cu acel eveniment.

Ideea celor de la Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni, din Sfântu Gheorghe, de a denumii expoziția deschisă în incinta acelui muzeu pentru deficienții vizuali “Atinge istoria” se înscrie în același tipar. Numele, bine ales, era evident că va atrage atât persoanele beneficiare cât și curioși să “atingă istoria”.

Astfel, în lunile Iunie-Iulie 2012 Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni din Sfântu Gheorghe a găzduit în incinta sa o expoziție dedicată persoanelor cu deficiențe de vedere.

În cadrul acestei expoziții, cei de la muzeu, au accesibilizat pentru persoanele cu deficiențe de vedere două dintre expozițiile lor. Este vorba despre “prima școală românească” și “Așezarea Păuleni-Ciuc Dâmbul cetății”. Scopul acestor expoziții a fost de a facilita deficienților de vedere accesul la produsele acestui muzeu și, de asemenea, să familiarizeze și persoanele văzătoare cu acest tip de expoziții.

În această expoziție se propune adaptarea turului clasic muzeal la specificul unei expoziții pentru nevăzători. Și, în plus, vizitatorii văzători putând la rândul lor să facă acest tur muzeal la fel ca nevăzătorii.

Turul muzeal a fost alcătuit din patru machete tridimensionale, replici aparținând muzeului de la Sfântu Gheorghe.

Cele patru machete realizate pentru deficienții de vedere au fost: o machetă ce reda o locuință din epoca neoeneolitică, cultura Cucuteni – Ariușd; o machetă ce prezintă reprezentarea așezării de tip Wietenberg, din epoca bronzului mijlociu, de la Pauleni Ciuc; a mai fost creată o machetă în care este reprezentat un turn de acces în așezare aparținând culturii Costișa – Ciomortan; și, de asemenea, o machetă ce înfățișează prima școală românească din Sfântu Gheorghe, din secolul XIX.

Machetele au fost bine realizate, în sensul că se puteau face distincțiile clare a obiectelor care erau descrise, fiind foarte clar delimitate casele, gardurile etc. Deși simple, machetele de aici indică un model demn de luat în seamă pentru utilizarea unor astfel de obiecte în expozițiile adresate deficienților vizuali. Și asta, datorită faptului că reușesc să surprindă în alcătuirea lor toate elementele ce sunt descrise, fără a solicita nevăzătorului un timp mare pentru a identifica obiectele.

„Pe lângă machete sunt etalate și piese tridimensionale, replici în mărime naturală ale unor obiecte preistorice din ceramică, os, corn și piatră, cât și ale unor instrumente de scris și accesorii folosite de elevi în secolele XIX – XX: o tăbliță neagră, cretă, călimară, toc cu peniță”.

Pentru a se face mai ușor accesul la informațiile din aceste expoziții, cei de la acest muzeu, au creat și un ghid în Braille, dar și pliante audio cu ceea ce conțin acele expoziții. Având în vedere localizarea orașului Sfântu Gheorghe a fost bună ideea organizatorilor de a tiparii ghidul Braille în Limba Romana, dar și în cea maghiara deoarece în această zonă exista mulți etnici maghiari. În plus, inclusiv pliantele audio, au fost realizate bilingv, asigurând astfel accesul tuturor la produsele acestui muzeu.

O altă idee demnă de luat în seama a celor de la acest muzeu, a fost aceea că au asigurat transportul persoanelor din Harghita, Kovasna și Brașov la accesul în muzeu. Astfel deficienții de vedere au putut venii la muzeu, expoziția fiind vizitată de circa 300 de astfel de persoane.

Vizitând aceasta expoziție, am rămas surprins de modul bun în care a fost organizată aceasta, celor de la acest muzeu nelăsându-le nici un detaliu vizibil să le scape. Expoziția se remarca prin ușurința cu care un nevăzător poate să o accesibilizeze, aceasta neprezentând lucruri dificile care ar solicita mult timp și rabdare pentru a fi descoperite. Timp, pe care, din păcate, nu toți nevăzătorii le au sau unii dintre aceștia nu le doresc să le aibă.

Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni ar trebuii, în opinia mea, să continue cu astfel de demersuri realizate în aceiași manieră. Iar dacă ar trebui să facă o modificare, ar fi aceea că ar trebui să aibă în vedere că nevăzătorii să se orienteze singuri în muzeu, fără a mai fi nevoie ca aceștia să fie însoțiți.

Aceasta expoziție, cu mici îmbunătățiri, în sensul că au mai fost adăugate doua machete, a ajuns între lunile Octombrie – Noiembrie, ale aceluiași an, la Galați, sub numele de “Cunoașteți Istoria prin atingere”. Principalele îmbunătățiri ale acesteia au fost legate de faptul că în afară de machetele primite de la Muzeul din Sfântu Gheorghe, au mai fost adăugate două machete relevante.

Cel mai important lucru este acela că prin acest proiect s-a reușit să se facă cunoscut nevăzătorilor din acea zonă, un conținut cultural de o asemenea importanță. Cei mai avantajați au fost evident nevăzătorii din județele Brăila, Galați și Vrancea, datorită faptului că erau foarte aproape de muzeu.

Având în vedere faptul că nu am vizitat acea expoziție, nu-mi pot exprima o opinie în totală cunoștință de cauză și de aceea mă rezum doar la a scrie faptul că, știind expoziția de la Sfântu Gheorghe (care a fost aproape ireproșabil organizată), și expoziția de la Galați nu avea cum să nu fie un succes. Este de notat, oricum, orice astfel de inițiativă ce-i apropie pe nevăzători de cultură.

Important este de reținut și faptul că aceste două expoziții au fost singurele de până acum cu caracter arheologic din țară. Nu ne rămâne de sperat decât ca acest demers va fi continuat și vor apărea mai multe expoziții cu teme arheologice.

II.4 Proiectul „Simte arta”

Există evenimente care, prin amploarea lor, și prin modul în care sunt create și mai apoi puse în aplicare, pot constitui modele exemplare pentru cei care au de gând să realizeze ceva asemănător pentru acel domeniu.

Aceste evenimente pentru a ajunge la acest standard, trebuie să îndeplinească mai multe reguli, deși nescrise, dar care sunt obligatorii în realizarea obiectivului respectiv. Acele reguli trebuie să răspundă la cerințele acelui proiect și la dificultatea acestuia.

Unul din proiectele care trebuie luate oricând ca model în procesul de integrare a persoanelor cu nevoi speciale în societate, prin cultură, este proiectul „Simte artă”, inițiat de Asociatia pentru Dezvoltare Urbana. Acest proiect a fost lansat în Septembrie 2011 în colaborare cu Muzeul Național de Istorie Naturală “Grigore Antipa”. Proiectul își propune „să promoveze și să faciliteze accesul persoanelor cu dizabilități la instituțiile de cultură din București, prin creșterea vizibilității nevoilor acestora și dezvoltarea infrastructurii muzeale specifice”.

În cadrul acestui proiect, în anul 2011, a fost lansată o activitate la Muzeul “Antipa”, activitate în care au fost organizate noua vizite ale persoanelor cu dizabilități la acest muzeu. De asemenea, vizitatorii au avut la dispoziție interpreți mimico-gestuali (pentru persoanele cu deficiențe de auz), ghiduri audio, informații despre exponate în alfabetul Braille, exponate în basorelief (pentru persoanele cu deficiențe de vedere), precum și parcări speciale

Facilități adaptate nevoilor speciale de acces (pentru persoanele cu probleme motorii). În plus, pe lângă acestea, a fost creat un DVD cu părerea vizitatorilor despre cele realizate. Acesta trebuia să constituie un ghid pentru alte instituții ce doresc să realizeze asemenea proiecte. De altfel, despre expozițiile realizate de către Muzeul Național de Istorie Naturală “Grigore Antipa” am făcut referire în primul subcapitol al capitolului de față.

Un astfel de proiect era evident că nu poate să se rezume doar la un singur Muzeu, așa că în anul următor proiectul se va extinde. Pentru anul 2012, în acest proiect, Muzeului “Antipa” îi se va alătura și Muzeul țăranului Român, tot din București. Pentru acest an în Muzeul Antipa vor fi exponate noi, aduse și introduse în expoziția permanentă, iar pentru Muzeul Țăranului Român, cel mai important lucru care se va realiza, este crearea a peste 80 de prezentări în Braille a sălilor și a istoricului muzeului.

Se remarca, astfel, o continuitate în acest proiect. Odată cu sporirea numărului de muzee accesibilizate era evident că va crește și numărul vizitatorilor, atât din rândul persoanelor beneficiare, cât și din rândul oamenilor fără handicap. Totodată, continuarea acestui proiect a arătat că în momentul în care se lansează o idee bună, cu perseverență, aceasta se poate dezvolta.

Anul 2012 a adus astfel îmbunătățirea expozițiilor ce se adresează nevăzătorilor și constituia cel mai important an de până atunci din acest punct de vedere. Proiectul „Simte artă” a contribuit semnificativ la acest lucru. Acest proiect ținându-și traiectoria inițială și scopul cu care pornise a constituit un reper în domeniul expozițiilor pentru deficienții vizuali.

Având în vedere succesul de care se bucura proiectul, trebuia să atingă și în anul următor noi borne în ceea ce privește accesibilizarea pentru persoanele cu handicap.

În anul 2013 proiectul s-a extins pentru asta, ajungând să colaboreze șase muzee din țară: Muzeul Țăranului Român (București), Muzeul Național de Artă Contemporană al României (București), Muzeul Militar Național “Ferdinand I” (București), Muzeul Național de Artă al României (București), Muzeul “Casa Mureșenilor” (Brașov și Muzeul Național de Artă din Timișoara.

Acest proiect s-a desfășurat între lunile Mai – Octombrie ale anului 2013 și a avut printre obiective creșterea gradului de conștientizare și promovarea oportunităților de acces în muzee pentru persoanele cu dizabilități, organizarea de vizite și ateliere în muzee și de asemenea dotarea muzeelor cu servicii și echipamente adaptate persoanelor cu dizabilități cum ar fi: interpreți mimicogestuali (pentru deficienții de auz), ghiduri audio și hărți în Braille (pentru cei cu deficiențe de vedere) și lize electrice (pentru cei cu deficiențe motorii.

În cadrul proiectului au fost realizate mai multe cataloage în Braile și înmânate fiecărei școli pentru deficienții de vedere. De asemenea, au fost realizate diferite ateliere cum ar fi cel de creat parfumuri la Muzeul Național de Artă Contemporană al României, sau un atelier de montare și demontare arme la Muzeul Militar. Tot în cadrul proiectului s-au realizat mai multe reproduceri de tablouri pentru nevăzători, în special la Timișoara, Brașov și la Muzeul de Artă. S-au mai realizat reproduceri după sculpturi și basoreliefuri specifice pentru fiecare dintre muzee, în funcție de specificul acestora.

Se remarca faptul că cele mai multe dintre muzeele ce au participat în proiect sunt în București, fapt explicabil atât prin faptul că acest oraș este capitala țării, dar și prin faptul că aici există două școli pentru nevăzători. În plus, în orașul Timișoara există o școală pentru nevăzători, deci demersul s-a bucurat de mulți vizitatori. Iar, în Brașov, unde deși nu există o școală specială, există mulți nevăzători preocupați de cultură și astfel și în acest oraș evenimentul a avut succes.

Accentul se pune într-o mare măsură pe accesibilizarea artei; un proces complex și complicat care însă a avut priză la public deși nu întotdeauna accesibilizarea artei este receptată cum trebuie de către elevii nevăzători.

Lucrul cel mai important, care trebuie reținut, este că s-a extins așadar proiectul dând posibilitatea mult mai multor persoane cu handicap să aibă acces la cultura și în același timp implicând mult mai mulți oameni în realizarea acestor proiecte. Având în vedere că expozițiile au fost vizitate de foarte multe persoane beneficiare, dar și de oamenii fără dizabilități, putem conchide fără a gresii ca proiectul „Simte arta în 6 muzee” a fost unul încununat cu succes.

Și cum un astfel de proiect se bucura de succes era firesc să aibă și o continuare. Continuare ce se regăsește în proiectul “Simte artă la drum”, proiect ce s-a desfășurat între 15 Octombrie-15 Noiembrie 2013 și a avut ca principal scop facilitarea accesului persoanelor cu deficiențe de vedere la educația culturală, prin transpuneri ale unor pictori români celebri. Proiectul s-a desfășurat în 5 orașe: București, Cluj-Napoca, Târgu Frumos, Timișoara și Buzău. Este interesant de remarcat faptul că în toate aceste orașe există școli pentru deficienții de vedere. Pentru acest proiect au fost realizate 40 de diagrame tactile, după 4 tablouri de pictori romani.

Bazat pe artă, acest proiect face astfel cunoscut nevăzătorilor conținutul unor tablouri și, de asemenea, prin crearea unor ghiduri în Braille, deficienții de vedere vor căpăta și suficiente cunoștințe despre unii dintre cei mai reprezentativi pictori ai României.

Având în vedere ideea de bază, și anume că orice expoziție pentru nevăzători este un câștig, proiectul „Simte artă” este unul din cele mai bine realizate proiecte de până acum.

Fiind un proiect ce deja are mai multe acțiuni la activ, este de așteptat ca în următorii ani acest proiect să continue aducând noi îmbunătățiri la facilitățile existente în același mod. Este de așteptat ca în continuare să fie incluse și mai multe muzee în aria de interes a acestui proiect. Și, de ce nu? Poate într-o bună zi, fiecare muzeu din România va conține măcar o expoziție accesibilizată pentru nevăzători.

CAPITOLUL III

RECOMANDĂRI PRIVIND ACCESIBILIZAREA UNEI EXPOZIȚII PENTRU DEFICIENȚII DE VEDERE

Orice expoziție deschisă în incinta unui muzeu are particularitățile sale. Acestea pot fi legate de modul de organizare, de tema expoziției sau de targetul căruia i-se adresează muzeul ce gazduieste acea expoziție.

În ceea ce privește expozițiile pentru nevăzători lucrurile nu sunt deloc diferite. Fiecare expoziție, în funcție de particularitățile ei, are un cu totul alt mod de organizare a acesteia.

Dar, deși, toate expozițiile sunt diferite între ele consider că există o serie de elemente comune care pot fi abordate în organizarea unei expoziții ce are ca și grup tinta persoanele cu deficiențe de vedere.

Fără a avea pretenția că în rândurile de mai jos să fie cuprinse toate elementele de luat în calcul în expozițiile pentru nevăzători, voi trasa, în viziunea mea, o serie de recomandări care-i pot ajuta pe organizatorii unor astfel de evenimente culturale.

Rândurile de mai jos își propun să suplinească într-o oare care măsura vidul bibliografic existent în acest domeniu. După cum am mai precizat, nu există nici o lucrare de specialitate care să trateze, în mod special, problema accesibilizării expozițiilor pentru deficienții de vedere. Îmi exprim convingerea că odată cu această lucrare se vor constata îmbunătățiri în ceea ce privește acest domeniu.

Pentru început, este important să definesc, în accepțiunea mea, termenul de accesibilizare a unei expoziții pentru deficienții de vedere. Astfel, accesibilizarea unei expoziții pentru deficienții de vedere reprezintă procesul care trebuie să ia în calcul toți factorii, ce sunt folosiți de nevăzători, având ca scop final apropierea acestora de proiectul pentru care se propune accesibilizarea.

Procesul de accesibilizare trebuie să aibă în vedere stimularea principalelor simțuri, încă nealterate, ale nevăzătorilor și anume simțul tactil și auzul. Procesul de accesibilizare va fi unul diferit în funcție de diferențele între resturile vizuale ale grupului ținta. În acest sens există lucruri care pot fi propuse pentru accesibilizare într-un fel în care de pildă cei cu cecitate completă nu au acces. Pe de altă parte există elemente ce odată accesibilizate pentru aceștia să fie mai greu de asimilat de către persoanele cu resturi mai mari de vedere.

Astfel, o expoziție pentru deficienții de vedere trebuie să ia în calcul o serie de factori precum vârsta grupului ținta, nivelul de studii al acestora, restul vizual al acestora. Și nu în ultimul rând, în realizarea unui astfel de eveniment este esențial și dialogul cu grupul de beneficiari pentru că, în afara cazurilor excepționale când organizatorii fac parte și din rândul beneficiarilor, nimeni decât cei vizați nu știe mai bine necesitățile acestora.

Pentru bună realizare a demersului meu, am în vedere problemele cu care m-am confruntat și eu. De asemenea mai am in vedere și dialoguri cu alți prieteni nevăzători de la care am mai aflat dificultățile cu care și aceștia s-au confruntat. De asemenea, în acest capitol voi mai avea în vedere expozițiile realizate păna acum și lucrurile bune pe care acestea le-au dezvoltat dar, și cu micile carențe care au existat în cazul unora dintre aceste expoziții. Nu în ultimul rând, voi prezenta îmbunătățiri ce nu au fost aduse niciodata în discutie si ca urmare, nu au fost puse în practică.

III.1 Metode de asigurare a unei orientări adecvate a deficienților vizuali în muzee

În organizarea unei expoziții pentru deficienții vizuali accesibilizarea orientării trebuie să fie una din principalele preocupări ale organizatorilor. Și asta deoarece dacă nu se crează un climat optim pentru o orientare corespunzătoare, se pierde una din ideile de bază ale unei expoziții și anume aceea că nevăzătorul va trebuii să se orienteze singur în muzeu.

Plecăm evident de la premisa că nevăzătorii ce vin în muzeu doresc să parcurgă muzeul sau expoziția neînsoțiți. Se constată în ultima perioadă, în rândul nevăzătorilor, o din ce în ce mai mare dorință de a fi independenți. Și când scriu acest lucru mă refer la faptul ca aceștia, printre care mă includ și pe mine, își doresc să fie neînsoțiți în societate, la locul de muncă și în majoritatea locurilor unde merg. Firește, există și situații unde nevăzătorii nu se pot bucura de o independență totală, cum ar fi de pildă zborul cu avionul sau când vrei să-ți faci o rată la bancă.

Dar, în ceea ce privește independenta în muzee, personal consider că aceasta se poate asigura total pentru nevăzători.

Pentru început prefer să mă refer la cei care mai au resturi destul de mari de vedere. Și când scriu resturi mari mă refer la cei care, conform legii, nu au dreptul să beneficieze de un însoțitor plătit de către stat. Și asta pentru că, se consideră că, dată fiind capacitatea vizuală rămasă nealterata se pot orienta singuri. Acest lucru este valabil și în muzee, vederea acestora le poate permite să vadă, de cele mai multe ori, și informațiile ce sunt scrise lângă o vitrină deci se pot orienta în vederea realizării unui tur muzeal fără prea mari dificultăți. O idee bună ar fi ca scrisul din vitrine să fie mai mare. Dar, la acest aspect, mă voi referii ulterior.

În ceea ce-i privește pe cei cu probleme grave de vedere, este clar faptul că aceștia nu se pot orienta singuri în cadrul unei expoziții sau în cadrul unui muzeu, decât dacă li se crează condiții speciale.

Cel mai la îndemână element care poate fi creat pentru orientarea nevăzătorilor este instalarea unui covor tactil în muzeu. Covoarele tactile sunt benzi de cauciuc prin intermediul cărora se poate ușura ajungerea la cele mai importante puncte dintr-un muzeu sau dintr-o clădire. Aceste covoare sunt instalate în instituții, iar unde trebuie, de exemplu, să faci la stânga sau la dreapta, îți indica acest lucru prin săgeți montate pe ele.

Covoarele odată instalate asigura o deplasare bună, întrucât nevăzătorul nu trebuie decât să țină pasul pe acel covor pentru a-și păstra direcția. Acestea se recomandă a fi instalate pe centrul încăperii pentru a avea în vedere atât partea stângă cât și partea dreaptă ale acesteia.

Este cel mai la îndemână element ce poate fi realizat pentru orientarea într-o clădire cu circuit închis pentru nevăzători. Pentru că aceste covoare instalate în muzeu să-i ajute pe aceștia, mai recomandăm ca în momentul în care un nevăzător vine să viziteze, să i-se înmâneze și o hartă în Braille care să prezinte principalele puncte de interes din muzeu.

Aceste hărți se realizează foarte simplu prin embosarea hârtiei (scoaterea în relief a unor puncte, linii). Embosare ce se realizează pe o hârtie mult mai groasă decât cea normală. Pe aceste hărți pot fi marcate principalele puncte de interes ale expoziției. Spre exemplu pentru o orientare cât mai bună recomand ca în centrul planșei să fie trasată o linie dreaptă, iar în părțile laterale, acolo unde există exponate sau alte puncte de interes, să fie trasate săgeți în scopul de a ajuta nevăzătorul să știe ce urmează a vizita. În cazul folosirii acestei hărți, este imperios necesar ca în dreptul săgeții trasate să se specifice și ce obiectiv marchează aceasta.

În cadrul unor expoziții de mare amploare, ar fi de recomandat ca să se realizeze mai multe astfel de hărți, câte una pentru fiecare, sală, etaj etc, pentru că altfel se poate ajunge la situația în care fiind prea multe obiective pe harta, nevăzătorul va fi derutat. Acesta poate fi considerat și principalul dezavantaj al acestor hărți, faptul că ocupă mult spațiu și unii nevăzători s-ar putea să se descurce greu cu acestea. Sunt recomandate pentru nevăzătorii cu un exercițiu Braille avansat, adică cei care citesc constant în Braille. Cei care nu sunt utilizatori zilnici de Braille, pot avea mari probleme cu utilizarea acestor hărți. Și asta pentru că nu au formate reperele Braille ce sunt folosite de nevăzătorii cu un nivel de utilizare al acestui alfabet bine dezvoltat. Aceste hărți necesită aparatura modernă pentru multiplicarea lor dar, cu sprijinul asociației de profil, acest lucru este realizabil. Pentru început prefer să numim aceste hărți: hărți Braille pentru orientare, deoarece mai aduc în discuție și un alt mod de realizare a acestor hărți.

Pentru a se realiza hărți se mai poate folosi o metodă “mai antică” și anume că pe foi clasice de hârtie (recomand pe cele în format A3 întrucât sunt mai mari), să se pună sfori care să țină locul de linii, iar pentru săgeți, se pot folosii tot sfori mai mici sau pioneze, iar inscripțiile să se facă în Braille, dar pe hârtii ce vor fi lipite pe acea foaie, nu direct, întrucât ar fi imposibil să scrii în braille direct pe acea hârtie. Pentru că aceste hărți să se utilizeze mai ușor acestea pot fi montate pe un suport de lemn. În acest fel ai garanția că nu se pot îndoii. Propun să numim această metodă: metoda hărților cu sfoară întrucât se bazează în mare măsură pe sfori ce au rolul de a ajuta la crearea unor hărți. Hărți ce, la rândul lor, au rolul de a facilita deplasarea nevăzătorilor în muzee.

Această metodă, a hărților cu sfoară, o foloseam la școală, e drept puțin schimbată, pentru orele de geometrie pe planșe mici ca și dimensiune. Un avantaj al acestei metode poate fi acela că este ușor de creat manual, fără a fi nevoie de aparatura modernă indispensabilă hărților pe hârtie în relief. În general, nu văd utile aceste hărți, întrucât consider că există și metode mai moderne de accesibilizare a orientării nevăzătorilor în muzee. Singura variantă, în care le văd utile, este aceea în care există, între cei care organizează expoziții, doritori de a folosii o tehnică mai învechită pentru accesibilizarea acestora. Sau, în cazuri total nefericite, în care aceștia nu au cunostiinte despre tehnicile moderne de accesibilizare.

Recomand atât covoarele tactile cât și hărțile Braille (ambele variante de hărți descrise mai sus) întrucât acestea sunt cel mai la îndemână de realizat, iar covoare tactile mai există în muzeele din România. Astfel, există nevăzători obijnuiti cu acestea pentru care nu ar fi nici o problema să se orienteze corespunzător..

Există nevăzători care și-au pierdut vederea în timp din cauza bolilor oculare pe care le aveau sau din cauza unor accidente. Aceștia nu au foarte bine întipărit în memorie scrisul Braille și toate lucrurile ce derivă de la acesta. Rezultă că, pentru aceștia, trebuie găsite noi soluții pentru adaptarea muzeului la nevoile lor.

Pentru aceștia trebuie folosită o componentă audio. În acest sens consider că ar fi utilă crearea unor dispozitive care pe baza unor senzori să indice exact locul unde te afli. Astfel de dispozitive pot fi folosite și pentru a face cunoscute informațiile unei expoziții.

Având în vedere faptul că tehnica este într-o continuă evoluție se pot crea dispozitive care pe baza unor senzori, să-ți indice direcția către care trebuie să te îndrepți. Aceste dispozitive pot fi fie aparate mai mici, cam de dimensiunile unui telefon mobil de mai veche generație sau chiar mai mici, sau se mai pot folosii căști de tip handsfree, conectate la acest dispozitiv sau la programul ce trebuie creat pentru utilizarea acestei metode. Vom numii această metodă: Metoda ghidajului GPS, deoarece are ca scop ghidajul în muzee și folosește programe folosite de GPS. Și, de asemenea, are în vedere ghidarea după anumite hărți tot ca la programele GPS.

Pentru realizarea acestei metode este nevoie de crearea unui program ultramodern de tip celui GPS, program care pe baza unor hărți să poată transmite dispozitivelor mai sus menționate informațiile pentru ghidare. Un dezavantaj al acestei metode ar putea fi considerat acela că un astfel de dispozitiv ar fi extrem de costisitor și date fiind condițiile economice actuale de la noi din țară nu știu câte muzee ar fi dispuse să investească în astfel de dispozitive.

Pentru buna funcționare a acestui aparat el trebuie să fie utilizat pe bază de senzori. Concret, în momentul în care intri cu el într-o încăpere să existe senzori care să-i transmită elementele ce el, la rândul lui, ți-le va transmite ție.

Această metodă este folositoare celor care, cum afirmam, nu sunt obijnuiti să utilizeze scrierea Braille. Aceștia nu utilizează această scriere, fie că ne învățând-o la timp adaptarea cu aceasta nu se putea face, sau pierzându-și târziu vederea, nu au simțul tactil atât de bine dezvoltat. Astfel, aceștia sunt foarte obijnuiti cu componenta audio, mai ales din faptul că au utilizat-o frecvent, de exemplu în momentul când ascultă muzică sau, cei mai avansați, când citesc cărți create în format MP3 citite de către cineva.

Metoda ghidajului GPS se poate utiliza pentru tot muzeul, nu numai pentru o expoziție anume, constituind una dintre cele mai moderne idei de accesibilizare a orientării în muzee.

În această metodă, a ghidajului, îndrumarea nevăzătorilor se face pe baza unui program ce are în vedere hărți, iar informațiile nevăzătorilor pot fi transmise prin intermediul unor voci pe care aceștia le aud. Semnalele trimise de acestea ar putea suna în felul următor: “acum faceți stânga”, “în fața dumneavoastră se afla scările: pentru ieșire faceți stânga iar pentru sală… faceți dreapta”.

Metodă ar putea fi utilizată și de persoanele văzătoare, în acest sens unele muzee ar putea implementa un joc interactiv, în care să lege de exemplu persoane la ochi și să le pună să facă turul muzeal pe baza dispozitivului mai sus descris. În acest sens s-ar putea acomoda și aceștia cu unele dintre necesitățile nevăzătorilor. Celelalte metode, mai sus menționate, nu se pot folosii pentru un astfel de joc, întrucât acelea solicita un exercițiu tactil avansat pe care, în mod evident, o persoană văzătoare nu îl are.

Consider că în cazul metodei, pe care mai sus am încercat să o expun și să o crez, în muzee ar fi un real câștig atât pentru nevăzători, dar și pentru muzee încât aceasta poate fi o inovație ce ar putea fi preluată și în străinătate, ridicând mult imaginea României în ceea ce privește lucrul cu deficienții vizuali.

Pentru o cât mai buna orientare a nevăzătorilor in muzee se mai pot implementa dispozitive care, tot pe bază de senzori, sa indice principalele puncte de interes din acea încăpere. În mod concret, într-o încăpere din muzeu exista un dispozitiv stabil pe senzori care în momentul cănd vizitatorul intra în încăpere începe să facă descrierea acesteia.

Firește, există și nevăzători ce preferă să se orienteze, atăt pe stradă cât si în alte locuri în care merg, cu bastonul sau să fie îndrumați de câinii ghid. În ceea ce privește orientarea cu câinii ghid, cred că ar fi absolut normal că muzeele să permită accesul acestora fără rezerve, întrucât aceștia sunt dresați și nu vor crea daune. În ceea ce-i privește pe cei care doresc să se orienteze cu bastonul, metodele mai sus menționate, odată implementate, îi vor convinge să folosească și ei una din aceste metode.

Dacă am trăii într-o lume ideală am putea spune că ar fi excepțional că toate aceste metode să existe concomitent în muzee, lăsând posibilitatea vizitatorilor să aleagă. Dar, în contextul actual în care ne aflăm dacă în toate muzeele din România ar fi implementată câte o metodă, consider că acest demers și-a îndeplinit scopul.

III. 2 Informația din muzee: idei privind accesibilizarea acesteia

Informațiile ce se găsesc în muzee, pe pliante sau lângă exponate, sunt esențiale în organizarea unei expoziții. Și, astfel, se justifică încercarea unui demers de a propune mai multe moduri de a-le accesibiliza și pentru deficienții vizuali.

De la început trebuie să fac mențiunea că pentru o mai bună alcătuire a acestui subcapitol propun, ca și în precedentul, o împărțire a deficienților vizuali și, în consecință, a diverselor modalități de accesibilizare a informațiilor pentru aceștia. Va fi o delimitare arbitrară care este esențială în utilitatea acestui demers. Și asta pentru că, sunt nevoit să reamintesc, în funcție de mai mulți factori, precum ar fi vârsta sau gradul de vedere, diferă și modul de a percepe o expoziție pentru deficienții vizuali.

Voi clasifica astfel deficienții vizuali în trei grupe: nevăzători ce stăpânesc bine alfabetul Braille, nevăzători mai puțin familiarizați cu acesta și ambliopi. Delimitarea propusă mai sus, deși una subiectivă, cuprinde toți deficienții vizuali și astfel poate indică un punct de reper într-un astfel de demers. Pentru fiecare dintre aceștia consider că trebuie, sau au fost, găsite soluții pentru că informațiile din muzee să fie accesibilizate. Unele soluții au fost găsite uneori, ce-i drept nu toate au ca și principiu clasificarea propusă mai sus, iar alte soluții voi încerca să le identific mai jos. Soluții ce, cred eu, pot fi luate oricând în considerare de către orice instituție culturală ce are în vedere să realizeze proiecte destinate persoanelor cu acest gen de dizabilitate.

Prima categorie de persoane cu deficiențe de vedere la cqare mă voi referii este aceia a celor care stăpânesc foarte bine alfabetul Braille și, în consecință, au bine întipărite și anumite puncte de reper pentru acest alfabet. În această categorie intră utilizatorii constanți de Braille și anume cei care de mici au folosit intens (pentru a scrie, pentru a citii, pentru a se orienta) acest alfabet și pe baza acestui fapt își pot forma anumite repere despre cum pot citii etc. Utilizarea fluentă a alfabetului Braille îți asigură și o anumită rapiditate în citire și astfel pentru aceștia montarea unor foi care să redea ce scrie și pe materialele făcute pentru văzători ar fi o propunere utilă. Având viteza aceștia pot citii repede informațiile și nu pierd timp prea mult la vizitare. Tot aici, se mai impune o precizare și anume aceia că, în ciuda avântului prins de mijloacele tehnice moderne, există nevăzători care preferă tot cititul în Braille, fiind un număr semnificativ, apare ca necesar, demersul de a fi lucruri create special pentru aceștia. Așadar, foile despre care vorbeam mai sus le-ar fi acestora foarte utile.

Pe aceste foi ar fi ideal să fie trecute cât mai puține informații, dat fiind faptul că scrisul Braille este mai voluminos decât cel pentru văzători. Se pot trece lucruri generale despre un exponat sau despre obiectul lângă care este atașată aceasta plăcută informativă. Într-o foaie de Braille să spunem că s-ar putea trece lucruri despre când a fost infintat obiectul expus, durata de viață, utilitatea acestuia și, unde este nevoie, din ce este alcătuit. Pot fi trecute, evident, diferite informații în funcție de specificitatea expoziției. Un aspect de luat în seama mai este și acela, dacă aceasta plăcută informativă este făcută pentru o expoziție accesibilizată sau nu pentru nevăzători. Chiar dacă o expoziție nu este accesibilizata (de exemplu pot fi expoziții de plante sau materiale care nu pot fi pipăite) ar fi utile implementarea unor astfel de foi informative; și asta pentru că nevăzătorul venind în muzeu și citind aceste placuțe informative va pleca acasă cu o cultură mai bogată.

Aceste foi pot fi astfel utilizate atât pentru o expoziție normală sau pentru o expoziție adresată acestui grup ținta. Avantajul acestora este acela că nu sunt deloc costisitoare. Singurul efort care trebuie făcut pentru a se realiza acestea este că cineva să le scrie la calculator pentru ca apoi acestea să fie imprimate, si mai apoi multiplicate, la imprimantele Braille. Aceste imprimante se găsesc, în general, la asociația nevăzătorilor. Nu am informații exacte, dar cred că fiecare filială a acesteia are o asemenea imprimantă sau dacă nu, ar fi utilă achizitonarea uneia cât mai repede.

Trebuie avută în vedere și amplasarea acestor foi: ori lângă produs (unde este posibil) ori separat de acesta. Există exponate care ne fiind amplasate în vitrină, dar nici ne putând fi atinse, pot primii lângă ele și o astfel de foaie informativă cu amendamentul că trebuie avuta grije în realizarea dimensiunilor acesteia. La obiectele aflate în vitrine este mai greu de pus o astfel de foaie, astfel că pentru acestea foaia se poate pune sub vitrină, dacă spațiul permite, sau la capătul vitrinei. Chiar dacă și eu am mai văzut expoziții unde în interiorul vitrinei erau placi informative pentru văzători, este evident faptul că pentru nevăzători nu se pot introduce acolo astfel de plăci, așa că variantele sugerate mai sus mi se par cele mai oportune.

Dar aceste foi informative nu trebuiesc realizate neapărat pe foi efective și apoi listate la imprimantă. Acestea mai pot fi făcute pe plăci din metal pe care să se poată imprima. Avantajul acestora este că pot fi păstrate o bună perioadă, nu se deteriorează, dar dezavantajul lor este acela de a necesita un timp mare de lucru și o tehnică complexă pentru realizarea acestora. De aceia consider că imprimarea unor foi este cea mai utilă, pentru că nu necesită timp, costuri mari și este și ușor de realizat.

Tot acum mi se pare important să precizez faptul că în termeni ideali orice muzeu ar putea să aibă câte un ghid tipărit în Braille pentru nevăzătorii ce-i trec pragul. Aaceste ghiduri ar trebuii să conțină, în termeni generali, o scurtă istorie a muzeului, prezentarea sălilor etc. Aceste ghiduri nu trebuie făcute doar pentru muzeele ce conțin expoziții accesibilizate ci, pentru toate muzeele ce își doresc atragerea unui număr cât mai mare de vizitatori nevăzători. Având în vedere că până acum nu au fost realizate multe lucruri pentru aceștia orice lucru minor, chiar și doar un ghid tipărit în Braille, îi poate atrage.

În cazul în care în incinta unui muzeu există o expoziție special adaptată, văd că și eveniment obligatoriu, și existența unui astfel de ghid. Ghid ce să conțină exact lucrurile despre care am vorbit și anterior. Singură modificare, în ceea ce privește aceste ghiduri Braille, este aceia că la un muzeu ce are și o expoziție accesibilizată, există o corelare a doi factori și anume ce am văzut și ce știu despre ceva.

Aceste foi, după cum am arătat, au și avantajele și dezavantajele lor, așa că o altă soluție pentru accesibilizarea informațiilor în Braille se poate găsii cu ajutorul aparaturii moderne pentru nevăzători.

Concret, în ultimii ani au apărut o serie de dispozitive pentru nevăzători ce folosesc caractere inBraille. Există în acest sens display-uri care odată conectate la calculator, îți afișează ce scrie pe monitor în Braille. Există și imprimantele Braille despre care am vorbit și care ajută de exemplu în cadrul metodei propuse mai sus la multiplicarea foilor. Mai există scanere pentru nevăzători, aparate ce funcționează tot ca un fel de scanere, în sensul că dacă introduci o foaie, îți citește conținutul acesteia. Dar, aparatele la care vreau eu să mă refer, se numesc pack mate-uri. Acestea sunt aparate ce au tastatura Braille (adică sunt folosite tastele ce sunt folosite și pentru scrierea Braille) și, în plus, că o consecință firească, afișajul pe acestea este tot în Braille. Avantajul unui astfel de aparat este acela că nu este foarte mare ca și dimensiuni, poate fi ușor de luat de nevăzător cu el când merge undeva. Acesta mai are un avantaj, și anume că pentru folosirea să nu este nevoie să fie conectat la un alt dispozitiv, fiind în acest sens independent. Iar ca dezavantaje, putem nota că este destul de costisitor și de asemenea că nu toți nevăzătorii vor știi să-l folosească.

Plecând de la următoarea presupunere și anume ca un nevăzător poate avea când vine într-un muzeu un astfel de aparat, se poate dezvolta o nouă metodă de accesibilizare a informației.

Când nevăzătorul deține un astfel de aparat poate venii cu el la muzeu, iar muzeul creându-i anumite facilități. În mod concret, pe un stick normal pot fi trecute principalele informații trecute și pe plăcuțele pentru cei cu vedere normală, iar acel stick conectat la aparat să transmită nevăzătorului informațiile ce se găsesc în acel loc. Stick-ul trebuie să fie unul normal, întrucât acele aparate suporta asemenea dispozitive. Când nevăzătorul vine și solicită un astfel de stick, muzeul să îl pună la dispoziție, urmând ca la terminarea vizitării, în funcție de muzeu, nevăzătorul să-l returneze sau să-l păstreze.

Creând ghiduri Braille, de exemplu, și apoi dându-le nevăzătorilor, consider că ar fi utilă ideea că aceste sticuri să rămână nevăzătorilor. În acest sens, nu este nevoie că muzeul să achiziționeze stick-uri, ci nevăzătorii să vină direct cu ele.

Având aceste stick-uri, și evident pack mate-ul, nevăzătorul când ajunge la exponat se va uita pe display și va avea astfel contact cu informația.

Această metodă este una care nu poate fi aplicată pe o masă largă de nevăzători din motive cum ar fi costul unui aparat sau interesul nevăzătorilor dar, având în vedere lipsa accesibilizării din muzeele noastre, poate fi văzută ca o metodă utilă ce poate atrage un anumit număr de nevăzători.

Pentru nevăzătorii care stăpânesc foarte bine scrisul Braille, aceste metode cum sunt foile, în diferite forme realizate, dar și implementarea unei metode moderne, de genul celei descrise mai sus, poate reprezenta un cât mai bun acces la informație. Implementarea unei astfel de metode poate constituii oricând un real succes. Prin ideile enunțate mai sus cred că am reușit să implic toți nevăzătorii care stăpânesc bine scrisul Braille. Aceste idei pot fi, așadar, implementate în muzee și, cu timpul, mai pot primii si îmbunătățiri.

Pentru a doua categorie de persoane cu deficiențe vizuale pe care am propus-o și anume cei care, deși sunt nevăzători, nu stăpânesc scrisul Braille foarte bine, există o serie de metode care, odată puse în practică, să le asigure acestora un cât mai bun acces la temele abordate de un muzeu.

În această categorie intră cei care din diferite motive, explicate anterior, nu stăpânesc foarte bine scrisul Braille. În consecință aceștia nu vor avea o rapiditate în citire și nici nu-și pot lua ca puncte bune de reper informații din Braille. Timpul în care o astfel de persoană parcurge o pagină Braille este foarte mare. În acelas timp nici cu pack mate-urile sau alte display-uri Braille aceste persoane nu se pot descurca foarte repede. Rezultă de aici ca încercarea de a le transmite informațiile prin intermediul alfabetului Braille nu ar putea fi una al cărei rezultat final să se bucure de un deosebit succes.

Acest fapt determina de la sine încercarea de realizare a unor alte metode pentru ei, metode ce exclud Braille-ul și se vor bază mai mult pe o componentă audio.

În centrul încercărilor de accesibilizare a informațiilor din muzee pentru nevăzătorii care nu stăpânesc prea bine scrisul Braille trebuie să se afle materiale realizate cu o puternică tentă de a avea în centrul lor componenta auditivă pentru a-i face pe acești nevăzători să aibă acces la informații.

În acest sens trebuiesc concepute dispozitive care să transmită informația prin sisteme sonore. Se pot crea dispozitive ce prin senzori sau cu fir existente la vitrină dorită să poată citii nevăzătorului informațiile.

În subcapitolul anterior vorbeam despre implementarea unor aparate care să coordoneze nevăzătorul prin muzeu. Spuneam că un astfel de aparat trebuie să aibă dimensiuni aproximative cu ale unui telefon mobil, sau mai mici, pentru a nu fi greu de purtat de nevăzători prin muzee. Propuneam eu o metodă bazată pe acel aparat numită metoda “ghidajului GPS”, pentru că acele aparate se bazau pe hărți GPS. În acest moment pot propune ca odată ce au fost create astfel de dispozitive, pe lângă indicarea locului acestea să-ți spună și informațiile. S-ar combina în acest mod și orientarea nevăzătorilor și accesibilizarea informației, fiind necesară crearea unui singur dispozitiv, deci s-ar putea reduce și costurile, care, oricum, prin implementarea acestuia cred că ar fi destul de mari.

Având în vedere că există un volum mare de informații ce trebuiesc citite, la crearea acestor dispozitive trebuie acordată o importanță mărita și vocii, pe care nevăzătorii o vor auzi descriindu-le ce scrie pe plăcute. În acest sens, se recomandă utilizarea sintezelor vocale deja existente pentru nevăzători. Sinteze ce deja sunt asimilate de nevăzători și, în consecință, aceștia vor fi familiarizați înțelegând cu ușurință informațiile transmise.

Când creezi un astfel de dispozitiv trebuie să ei în calcul și rapiditatea cu care acea voce va citi informațiile. Aici, este de recomandat, ca să se seteze sistemul să citească cu aproximativ aceiași rapiditate cu care citește și un om normal. Acest lucru este ușor de realizat, dat fiind faptul că aceste sinteze vocale pot fi reglate ușor de către utilizator.

De aici se mai desprinde încă o cerință ce poate fi luată în considerare, anume aceea că dacă utilizatorul nevăzător să-și poată seta singur sau nu acest dispozitiv să citeasca cu o anumită viteza. În termeni ideali ar trebui creată și o astfel de obtiune, deoarece există nevăzători care folosesc sintezele vocale la diferite viteze: unii mai repede decât viteza de vorbire normală a unui om sau alții chiar mai lent. Acest lucru ar fi în termeni ideali, dar și implementarea unei astfel de obtiuni la programul existent deja ar putea complica softul ce ajută acest dispozitiv să funcționeze. Dar, dacă o astfel de obtiune nu este dificil de realizat, este utilă și existența ei. În cazul în care implementarea unei astfel de aplicații va îngreuna sistemul, ar fi suficientă și existența doar unei voci chiar și fără existența unei astfel de optiuni.

În acest moment se poate observa că implementarea unui astfel de dispozitiv nu ar fi un lucru imposibil de realizat ci doar, poate, puțin costisitor. Date fiind condițiile de astăzi cred că dacă se va gândii un proiect se poate găsii o sponsorizare ce să ajute la dotarea unui muzeu cu un astfel de dispozitiv.

Implementarea unui dispozitiv ce să citească informația nu trebuie, neapărat, să aibă în vedere crearea unuia care să fie pe senzori, ci se mai pot creea dispozitive neportabile, ce atașate lângă vitrină, pe baza unor căști, să-ți redea informația. Concret, lângă vitrinele cu exponate să existe ori un loc unde vizitatorul să poată introduce căști, iar apăsând pe un buton să-i se citească informațiile sau montarea unor aparate, în care, după ce introduci căștile, să-ți citească. Pentru acest lucru se pot folosii deja aparate create pentru uz cum ar fi de exemplu CD-playerele, ne mai fiind astfel necesară o investiție financiară majoră în tehnologie.

Pentru bună realizare a acestei metode la intrarea în muzeu nevăzătorii trebuie să primească căști cu care vor merge la lucrurile create pentru ei, unde le vor introduce în locul special și apoi să audă informația. Această practică este utilizată la Muzeul Național de Istorie Naturală “Grigore Antipa”, unde, când intră în muzeu nevăzătorul, după ce în prealabil informează că are nevoie, primește aceste căști cu care el va auzi sunetele animalelor din basoreliefurile create special pentru aceste persoane.

Mutând discuția în termeni de accesibilizare a informației, nevăzătorul când intră în muzeu primește căști cu care va asculta informațiile acolo unde sunt dispozitive montate. Montarea unor astfel de dispozitive ar fi ideal să fie făcută lângă fiecare vitrină, pentru că nevăzătorul să beneficieze de aceiași informație ca și o persoană cu vedere normală.

Ca și în cazul dispozitivelor anterioare, ideal ar fi și aici să se poată regla viteza cu care sinteza vocală citește informațiile. Motivele le-am mai menționat astfel că numai consider necesară o reluare a acestora.

Având în vedere tot ce am pus în discuție pe parcursul întregului capitol ne putem imagina o expoziție sau un muzeu în care să facem următoarele accesibilizări: să existe hărți Braille, astfel nevăzătorul având principalele puncte unde trebuie să ajungă, iar acolo să fie montate aceste dispozitive pentru citirea informațiilor. Acest lucru poate fi aplicat pentru prima categorie propusă de mine de deficienți vizuali, anume cei care stăpânesc foarte bine scrisul Braille. Pentru a doua categorie, nevăzători care nu stăpânesc bine scrisul Braille, este necesară implementarea dispozitivului care să te și ghideze (metoda ghidajului GPS descrisă anterior), dar care să-ți și citească informațiile.

Se poate observa, deci, că pentru nevăzătorii care stăpânesc scrisul Braille se pot creea mult mai rapid condiții ne fiind necesare cheltuieli foarte mari. În timp ce, pentru nevăzătorii care nu sunt bine familiarizați cu scrisul Braille, procedeul de accesibilizare este unul mult mai complex și mai costisitor. Dar, în momentul în care ai în plan accesibilizarea culturii pentru deficienții vizuali, nu costurile trebuie să primeze, ci interesul de a te apropia cât mai mult de cerințele și necesitățile acestora.

Când vorbeam de nevăzătorii care stăpânesc scrisul Braille afirmam că, pentru aceștia, ar fi util crearea unui ghid în Braille cu informațiile din muzeu. Pentru nevăzătorii care nu stăpânesc bine acest scris, ar fi util crearea unui ghid, dar de această dată audio, imprimat pe CD-uri și apoi înmânat nevăzătorului la finalizarea vizitării expoziției ,pentru a-l aprofunda și înțelege acasă.

În momentul în care un muzeu dorește accesibilizarea informațiilor din muzeu și pentru nevăzători trebuie să aibă în vedere și dialogul cu persoanele beneficiare. Ca și la accesibilizare și aici trebuie luați nevăzători din diferite categorii: elevi, studenți, profesori nevăzători sau nevăzători care lucrează. Contactul direct cu grupul tinta îți asigură toate informațiile necesare pentru pornirea într-un astfel de demers. Tot acum consider că este important să menționez că, în momentul în care organizezi o astfel de expoziție la finalul acesteia este necesară și culegerea feed-back-ului cu scopul de a vedea ce detalii mai trebuiesc îmbunătățite.

În momentul când se are în vedere accesibilizarea informațiilor din muzee se are în vedere, așa cum am spus, realizarea unei cât mai bune acomodări cu muzeul atât pentru nevăzători cât și pentru ambliopi.

La o primă vedere accesibilizarea informațiilor pentru ambliopi pare mai ușor de realizat, dat fiind faptul că aceștia având resturi vizuale se poate lucra mai repede cu ei. Dar, lucrurile nu sunt în totalitate chiar așa, întrucât și aceștia au particularitățile lor, în sensul că nu putem spune că de exemplu dacă le punem la dispoziție materiale cu caractere mărite am rezolvat problema accesibilizării informațiilor pentru ei.

Fără îndoială, cel mai la îndemână mod de a accesibiliza informația pentru ambliopi este acela de a mării caracterele. Acest lucru se poate realiza în mai multe feluri. O primă idee ar fi ca scrisul din vitrine, făcut pentru persoanele văzătoare, să fie mărit. Această idee este ușor de aplicat nefiind nevoie de multe lucruri create. Dar, există un dezavantaj și anume acela că tu, ca și organizator de expoziție accesibilizată, te poți confrunta cu faptul că un vizitator ambliop să nu vadă scrisul pentru că nu fusese suficient mărit. În acel moment este clar că apare o problemă care necesită rezolvare.

În acest mod se mai pot realiza foi mărite în mai multe variante (cu scris de 20, sau 25 sau 30), foi ce nu se pot amplasa lângă vitrine sau lângă exponate, ci le ceri în momentul în care dorești să vizitezi acel muzeu. Se pleacă evident de la ideea că muzeul informează în prealabil că deține astfel de materiale.

Aceste hârtii pot fi create numai în cazul în care muzeul dorește în mod deosebit să facă astfel de foi. Personal, nu văd utilă existența unor astfel de foi. Le-am propus pentru a acoperii și acest segment în eventualitatea, destul de improbabilă, în care un muzeu dorește să facă așa ceva sau nevăzătorii doresc neapărat să primească foi cu informații; și lucrul din urmă este puțin probabil să se întâmple.

Ca atare trebuiesc realizate metode de accesibilizare a informației tot cu ajutorul noii tehnologii. În acest sens se pot creea mai multe metode de accesibilizare.

O astfel de metodă ar fi aceia ca la fiecare vitrină sau exponat să existe un dispozitiv pe care să fie afișate informațiile. La acest dispozitiv tu, că ambliop, să ai obtiunea de mărire a scrisului. În acest sens se poate rezolva problema accesibilizării informației pentru ambliopi.

Nu văd mari dezavantaje în aplicarea unei astfel de metode și asta pentru că, în general, și ambliopii acum cunosc și știu să folosească tehnica modernă și, în consecință, s-ar descurcă să folosească de exemplu un dispozitiv touch screen. Însă, pentru a fi sigur că nu există dificultăți, se recomandă ca acel dispozitiv să aibă și câteva butoane, probabil săgețile ar fi suficiente, plus butonul de mărire a caracterelor.

În foarte multe muzee există la vitrine astfel de dispozitive informative touch screen, ce o dată puse în funcțiune de către un vizitator ele redau informația. Sunt create pentru orice vizitator, nu pentru vizitatorii cu dizabilități vizuale. Deci, dacă la aceste dispozitive se poate marii scrisul, problema ambliopilor este într-o oare care măsura rezolvată.

În vederea unei cât mai bune realizări a accesibilizării informației pentru persoanele amblioape un muzeu ar fi ideal să aibă și lupe pe care să le ofere acestora, dacă au nevoie. Nu știu câți solicitanți ar fi, dar este bine să existe și acestea pentru a preîntâmpina orice neajuns.

În ceea ce privește cantitatea de informație, aceasta trebuie să nu fie foarte vastă, întrucât daca vor citii foarte mult este posibil ca unora dintre ei să le obosească ochii ne mai putând asimila apoi informațiile.

În ultima perioadă se constată faptul că din ce în ce mai mulți oameni dețin telefoane de “ultima generație” telefoane foarte performante care conțin aplicații complexe. În acest sens, mă pot folosii și eu de ele în această lucrare, în sensul că se poate creea o aplicație prin care unui vizitator să-i se dea la intrarea în muzeu un cod, iar el când se apropie de un exponat, sau de o vitrină apropiind telefonul și introducând codul să-i se redea informațiile. Aceasta aplicație poate fi utilizată și de către deficienții vizuali, întrucât scrisul pe aceste telefoane se poate mări și o parte dintre ei dețin și astfel de telefoane. Având propriul tău telefon și primind acest cod pentru accesibilizarea informației, poți fără grijă să ai acces ne deranjat la informațiile puse la dispoziție de către muzeu. Nu există la noi în țara nici un muzeu care să aplice o astfel de metoda. În străinătate, având în vedere avansul pe care îl are occidentul față de noi în acest domeniu, este posibil ca o parte din muzee să pună la dispoziția vizitatorilor o astfel de aplicație.

Ca și avantaj este evident faptul că nu implică mari modificări logistice și nici costuri imense, singurul lucru care este necesar este acela că vizitatorul să dețină un Smartphone. Este un principiu care poate fi aplicat ușor și care ar atrage cu siguranță persoanele cu deficiențe de vedere.

Fie că ne referim la persoanele nevăzătoare sau la persoanele amblioape, trebuie intotdeuna ținut cont de nevoile și de cerințele lor. Poate că uneori pare că este mai ușor să accesibilizezi informațiile pentru una dincategorii, dar lucrurile nu se prezintă chiar în acest mod. Intotdeuna trebuie ținut cont de faptul că dacă îți dorești să accesibilizezi informațiile pentru deficienții de vedere trebuie să accesibilizezi pentru toți neîncercând să neglijezi vreo categorie dintre ei. Orice încercare de accesibilizare a informațiilor poate fi bine venită. În acest moment puține muzee din România își accesibilizează informațiile pentru deficienții de vedere dar, cu timpul, se poate ajunge la frumoasa și dorită situație în care toate muzeele din România să aibă informațiile accesibilizate pentru persoanele cu această dizabilitate.

III. 3 De la “vă rugăm nu atingeți exponatele” la “ce frumoase sunt aceste exponate” – idei privind accesibilizarea exponatelor din muzee pentru deficienții vizuali

În cadrul unei expoziții muzeale exponatele ce o alcatuiesc constitue cel mai important lucru pentru publicul vizitator. Apare, astfel, necesară pentru un muzeu, selectarea cu atenție a exponatelor ce să compună expozițiile acestuia. Exponate ce, în mod sigur, trebuie să aibă legătură cu specificul acelui muzeu.

Situația nu este deloc diferită în ceea ce-i privește pe deficienții de vedere. Aceștia își doresc și ei la rândul lor să pipăie și, pentru cei care este cazul să și vadă, exponate cât mai frumoase din punctul fiecăruia de vedere. Dar, aici, apare cea mai mare problemă pentru un nevăzător când merge la muzeu. Problema este dată de instrucțiunea: “vă rugăm nu atingeți exponatele”. Prin aceasta instrucțiune este evident faptul că o parte din posibilitățile de cunoaștere ale nevăzătorilor sunt limitate.

Pentru remedierea acestui inconvenient muzeele trebuie să se preocupe de a găsii metode noi pentru că și nevăzătorii să aibă acces la produsele muzeului. Dacă rezultatele organizatorilor vor fi încununate de succes, nevăzătorii cu siguranță le vor spune fraza “ce frumoase sunt exponatele”.

Pentru a se ajunge aici, însă, muzeele trebuie să depună o muncă susținută în realizarea de exponate adaptate. Se pot da o seamă de soluții, dar cea mai indicată metodă de accesibilizare este aceea a creării de machete. Firește, există expoziții și muzee ce pot oferii multe informații deficientului vizual. Pe de altă parte, există și expoziții care prin tema abordată nu pot transmite o gamă mare de informații, sentimente, împliniri deficientului vizual.

Cea mai bună metodă prin care se pot accesibiliza exponatele este aceea de a se creea machete care să redea în integralitate, sau parțial, elementele ce se găsesc în muzeu făcute pentru vizitatorii ce nu au deficiențe vizuale.

În funcție de specificitatea expoziției pot fi create machete pentru subiectul abordat de aceasta. Machetele pot fi realizate în mărime naturală, unde este posibil, sau în mărimi apropiate de realitate acolo unde se impune acest lucru.

Consider că nu ar trebui să existe un material anume din care să fie făcute machetele, ci în funcție, în general, de obtiunea muzeului să se aleagă materialul din care se vor realiza. În realizarea acestora trebuie avută în vedere redarea cât mai exactă a detaliilor după cele normale, dar în același timp trebuie avută grije că acestea să nu fie prea încărcate de detalii și astfel să deruteze pe unii nevăzători.

În domeniul pe care și eu îl studiez, anume Istoria, în funcție de ce perioadă și ce temă din acea perioadă abordează expoziția, pentru aceasta pot fi create mai multe tipurri de accesibilizări de exponate.

Astfel, pentru perioada antică, se pot realiza machete ce să redea armatele, principalii conducători și o gamă variată de detalii caracteristice acestei perioade cum ar fi tipuri de monede, tipuri de veșminte, obiecte de podoabă etc. În eventuala realizare a unor astfel de machete, trebuie ținut cont de detaliile ce apar fiecărui conducător, de exemplu, detalii ce de multe ori sunt extrem de dificil de arătat. Există scene, sau mărturii în care este expusă o activitate mai amplă a unui conducător, iar în accesibilizarea ei în momentul în care se încearcă accesibilizarea tuturor acestora se poate încărca prea mult macheta și atunci aceasta nu mai poate fi accesibilizata corespunzător. Și asta deoarece nu ar mai putea fi urmărită în totalitate de cei pentru care este special creată.

Tot acum, este important să precizez că se pot creea hărți ale unor țări, bătălii. Aceste hărți se realizează prin scoaterea în relief a unor puncte, linii sau chiar și figuri sau obiecte. Acestea se pot realiza, ca și în cazul celor pentru orientare descrise anterior, ori manual prin șnururi, bucățele de plastic, sau prin metode moderne, prin procedeul de embosare a hârtiei.

Ca și în celelalte cazuri trebuie și aici ținut cont de detalii precum ar fi mărimea hârtii ce trebuie accesibilizata sau, unde este cazul, relieful ce apare pe o hartă. Pentru o hartă mai complexă se pot folosii mai multe metode de marcare a lucrurilor existente acolo. Elemente de diferențiere ce au rolul de a putea să-i creeze nevăzătorului familiarizarea cu evenimentul pentru care sunt create. Astfel, de exemplu, pentru munți se pot face mai multe puncte unite, în timp ce pentru ape doar linii, sau să se lase acea zonă nemarcată cu puncte. Aceste lucruri pot fi aplicate în momentul în care avem o hartă ce prezintă caracteristicile mai sus menționate.

Pe de altă parte, pentru a înțelege mai bine acea hartă, nevăzătorului trebuie să-i se facă înainte un instructaj cu ce conține acea hartă. Aici se poate întâlnii situația de la Muzeul Național de Artă al României, unde era foarte greu de descifrat independent pentru un nevăzător conținutul diagramei acolo, iar în cazul de față hârtii. Eu optez ca, în cazul în care este nevoie de astfel de hărți, să se încerce simplificarea acestora, fiind scoase detaliile care nu au un rol definitoriu în acea hartă. În funcție de specificul unei expoziții, organizatorul poate decide detaliile ce să nu se mai regăsească pe acea planșe. În ceea ce privește domeniul Istorie, trebuie să rămână, de exemplu, doar locurile importante unde au avut loc bătălii, sau pe unde au trecut anumite armate.

Revenind la machetele ce pot fi create pentru anumite perioade sau bătălii, se mai impun clarificări. În ceea ce privește o expoziție cu caracter arheologic, se pot crea modele de piese sau de așezări după cele descrise pentru expoziția pentru vizitatorii de rând. Astfel, se pot realiza copii exacte după anumite tipuri de așezări și cu fortificațiile pe care acestea le dețineau sau după obiecte ce se găsesc în acele perioade.

De exemplu se pot crea copii identice după obiecte de podoabă, după coliere, după instrumente sau arme pe care le dețineau oamenii în preistorie spre exemplu. Încercările de a accesibiliza expoziții și obiecte arheologice pot fi soldate cu un real succes, fără a necesita de exemplu o tehnică sofisticată de lucru, ci doar printr-o atenție sporită a organizatorului pentru redarea cât mai exactă a obiectelor aflate în discuție.

Pentru perioada Evului Mediu se pot reda bătăliile importante și caracteristicile acestora; de asemenea se pot reda cavalerii medievali și costumații și arme folosite de oamenii ce trăiau în acea perioadă.

Perioada medievală, deci, este foarte bogată în detalii de ggenul costumelor oamenilor sau insignele acestora și de asemenea armele utilizate de aceștia. În acest sens se pot realiza mai multe machete ce să redea lucrurile menționate. Ca și exemplu pot da realizarea unei machete ce să redea un cavaler medieval cu veșmintele și insignele sale. În realizarea unei insigne se pot face mai multe lucruri cum ar fi scoaterea în relief a lucrurilor marcate pe ia sau, din contră, insigna să fie mai “în relief”, iar lucrurile marcate să fie la un nivel inferior.

Și în această perioadă au existat bătălii ce au marcat istoria lumii; bătălii ce pot fi redate în machete și hărți. În ceea ce privește hărțile, se poate aplica ceea ce am scris mai sus. În ceea ce privește machetele, acestea trebuie să conțină, de pildă, conducatorul oștilor, câțiva soldați și un model de armă. Aceasta este o idee ce se poate aplica pe mai multe bătălii. Mutând discuția asupra unui subiect, rămâne la latitudinea muzeului pentru ce detalii introduce în macheta.

Firește, mai pot exista și alte moduri de a accesibiliza o expoziție pentru deficienții vizuali pentru Evul Mediu, dar lucrurile descrise mai sus pot constituii cel mai reprezentativ punct de plecare pentru orice muzeu.

În ceea ce privește perioadele modernă și contemporană lucrurile nu se modifică cu mult față de celelalte epoci. Astfel, și acum există războaie din care unele părți să fie accesibilizate, armele încep să ia avânt ceea ce ar putea favoriza și deficienții vizuali deoarece s-ar putea produce cât mai multe copii și dupa acestea. Fiind o perioadă “bogată în războaie”, cu siguranță, pentru un organizator de muzeu, pot exista diferite teme de abordare pentru nevăzători.

Cele mai tentante din acest sens sunt, probabil, războaiele mondiale ce au zguduit omenirea în secolul trecut. Multitudinea de arme, tipuri de războaie, strategii de lupta ce au fost în acestea pot constitui un imens material de studiu pentru cei ce vor să le și accesibilizeze. În acest sens, se pot creea exponate foarte multe adaptate pentru deficienții vizuali. Se pot creea arme, făcute din lemn de exemplu sau alte materiale, se pot accesibiliza planuri de luptă și hărți după metodele scrise anterior.

Se pot realiza foarte multe exponate pe bază de machete pentru deficienții vizuali, din aceste perioade, în ceea ce privește locuințele oamenilor. Se pot face expoziții ce să traseze diferențele despre cum arată o locuință rurală sau urbana, sau despre cum arată o locuință din România și cum arată o locuință din altă țară. Acest lucru se poate realiza prin machete construite ce vor reda acele case. Construirea unor machete ce să prezinte locuințe, în general, nu poate fi un proces atât de complex și asta pentru că vor fi create locuințe unde se vor reprezenta prin mai multe procedee caracteristicile acestora. Astfel, se poate creea o casă cu etaj, sau o casă simpla clasică; lucrurile acestea pot fi ușor marcate; și tot acest tip de detalii. De la ideile mai sus enunțate dacă există două modele de case ce să fie accesibilizate ca și exponate pentru nevăzători cu siguranță acest proces va fi încununat cu succes. Și asta deoarece pipăind direct obiecte și, deci având contact direct cu acestea, nevăzătorii pot asimila mult mai bine informațiile.

În ceea ce privește hărțile și planurile de luptă, acestea se pot realiza tot prin metode cum ar fi scoaterea în relief a unor puncte sau linii descriindu-i se anterior nevăzătorului ce conțin acestea.

Multitudinea de tematici abordate de către muzee oferă acestora posibilitatea de a realiza o serie de exponate și pentru deficienții vizuali.

Cu siguranță că există lucruri ce nu au fost menționate în rândurile de mai sus și asta deoarece aici am tratat la modul general accesibilizarea de exponate punând accentul pe cele istorice. Faptul că nu am reușit să acopăr toate tipurile de exponate și tipuri de expoziții ce pot fi accesibilizate demonstrează multitudinea de subiecte neexplorate încă. Acest capitol, doar, poate constituii punctul de plecare, în ideea de a organiza și accesibiliza expoziții pentru nevăzători. De asemenea, tot aici, se face referire la principalele repere ce trebuiesc avute în vedere pentru buna realizare a unor astfel de expoziții. În funcție de specificitatea unei expoziții, muzeul are libertatea și știința deplină de a-și alege drumul de parcurs în acest sens.

CAPITOLUL IV

RĂZBOAIELE DACO-ROMANE. ACCESIBILIZAREA UNOR SCENE SEMNIFICATIVE DE PE COLUMNA TRAIANĂ

Acest capitol vine ca o completare firească a precedentului, și asta pentru că ce exemplu mai bun de aplicabilitate a celor scrise anterior poate fi dat decât imaginarea unei expoziții ce să acopere în bună măsură cele scrise în capitolul precedent?

Când încerci să creezi ceva pentru semenii tăi, dar nu numai cel mai bun exemplu de reușită al demersului, este dacă acesta poate avea corespondent în realitate sau nu. Expoziția pe care voi încerca să o conturez în rândurile acestui capitol își propune să răspundă la cerințele privind accesibilizarea orientării, informațiilor și a exponatelor într-un muzeu.

Aceasta expoziție va avea în vedere toate categoriile de deficienți vizuali, încercând să acopere necesitățile acestora. În plus, aceasta expoziție, în condițiile în care ar fi organizată de către un muzeu, ar fi accesibilă și publicului fără deficiente vizuale.

Scopul final al acestui demers este că într-o bună zi într-un muzeu din România să fie găzduita și expoziția ce va fi încercat a fi creată în rândurile ce urmează.

IV. 1 Modul de organizare și materialele ce vor fi create și puse la dispoziția vizitatorilor

Pentru că aceasta expoziție să aibă succes în rândul celor cărora li se adresează în mod direct dar, și în rândul celorlalți oameni dornici de a vedea o expoziție nou creată trebuiesc realizate mai multe machete și materiale ce să înlesnească bunul mers al acestui demers.

Trebuie avut în vedere că expoziția să nu fie prea încărcată cu detalii, dar nu trebuie să trecem cu vederea și eventualele costuri ale acesteia și spațiul necesar pentru implementarea ei într-un muzeu.

Pentru început se impune să precizez faptul că informațiile și imaginile vor fi luate din cartea lui Constantin și Hadrian Daicoviciu “Columna lui Traian”. De-a lungul timpului s-au scris multe despre cât de reale sunt scenele de pe Columna și despre simbolistica acestora, dar opiniile exprimate nu fac obiectul studiului de față. Las la aprecierea celor preocupați de subiect să deslușească veridicitatea și simbolistica scenelor de pe Columna. În acest demers eu nu îmi propun să fac un eseu despre cât de reale sunt însemnările, ci să realizez obiecte ce pot contribuii la dezvoltarea culturală a deficienților vizuali.

În consecință, voi merge doar pe cele scrise în această carte, pentru că încercarea de a avea în vedere și alte cărți sau articole ce au fost publicate pe această temă ar complica inutil acest demers.

Astfel, pentru aceasta expoziție vor fi create machete, hărți pentru orientare, covoare tactile, ghiduri tipărite în alfabetul Braille, dacă ar fi posibile și aparate ce să ghideze și să citească informația, CD-uri puse la dispoziția vizitatorilor, informațiile vor fi mărite pentru cei care au nevoie, va fi nevoie și de lupe ce să mărească scrisul. Toate aceste lucruri își propun să acopere toate cele descrise mai sus.

Vor fi realizate patru machete, câte una pentru fiecare scenă accesibilizată. Machetele propun să fie create din lemn, lângă ele să existe un suport pentru căști, o foaie în care să fie trecută descriere scenei depe machetă, să existe și materiale în Braille.

Cred că fiind doar patru machete pot, în funcție de mărimea lor și a sălii, să fie găzduite de o singură sală, sau dacă este cazul de două săli. În cazul în care expoziția va fi găzduita de o singură sala, propun ca într-o parte să fie machetele 1 și 2, iar în cealaltă parte machetele 3 și 4. Această organizare s-ar face ca să existe o continuitate intre machete, deficientul mergând de la prima machetă la următoarea, urmând ca apoi, condus de semnele din muzeu, să revină la macheta cu numărul 3. În cazul în care, din lipsa spațiului, expoziția va ocupa două săli, în prima sală machetele 1 și 2, câte una pe fiecare parte, iar în a doua sală machetele 3 și 4, fiind respectată aceiași organizare și anume, câte o machetă atât în stânga, cât și în dreapta. Vor fi puse machetele 1 și 2 într-o sală și cele 3 și 4 în cealaltă sala, tot din acel motiv și anume să fie creată o continuitate între ele și să se evite situația când nevăzătorul merge într-o sală pentru a vedea macheta 1, iar pentru a vedea macheta 2 să meargă în următoarea sala. Iar apoi pentru a vedea macheta 3 să fie nevoit să se întoarcă.

Pentru ca nevăzătorului să îi se asigure orientarea independentă, în cadrul acestei expoziții va fi creată o hartă Braille având în centrul ei o linie, iar la stânga și la dreapta săgeți care să indice unde urmează să fie machetele la care trebuie să ajungă. Mai este nevoie și de un aparat care să ghideze nevăzătorul și care ulterior poate fi folosit și la citirea informațiilor. În plus, în cadrul acestei expoziții ar trebuii să existe instalat și un covor tactil pentru a face cât mai aplicabilă și harta ce va fi creată.

Am ales să utilizez ca și material din care să fie create machetele lemnul, pentru că prin aceasta s-ar putea implica și alte persoane cu alt tip de dizabilitate. Și asta pentru că există mai multe școli speciale pentru persoanele cu dizabilități (surdo-muți sau persoane cu dizabilități mintale), școli ce au ca și obiect de activitate tâmplăria. Se poate realiza astfel un contract între organizatorul de expoziție și acea școală. Contract prin care elevii școlii speciale să realizeze produsele pentru expoziție, implicându-i și pe ei în acest demers. Se poate observa, deci, cum printr-un singur demers pot fi implicate mai multe categorii de dizabilități. Prin realizarea obiectelor din lemn de către alte persoane cu dizabilități sunt atinse de o dată două ținte: una ar fi aceia că se va crea expoziția pentru nevăzători, iar cea de-a doua ca și alte persoane cu dizabilități vor avea ce să muncească fiind, eventual, și remunerate pentru munca lor.

Va exista astfel o planșa din lemn pe care vor fi montate, în funcție de scenă, mai multe astfel de materiale.

Pe aceste plansse vor fi montate mai multe obiecte. Principalele obiecte ce vor fi montate sunt date de către soldații sau conducătorii daci și romani. Pentru a se diferenția între ei, și astfel nevăzătorii putând să-i deosebească, cred că ar fi util ca dacii să fie construiți normal, iar pe capul romanilor să mai fie introdus un punct ce să marcheze o diferență între ei. Acest lucru se practică și în cazul pieselor de șah pentru nevăzători, unde piesele negre mai au un punct în vârf. O alta diferențiere va reieșii și din faptul că soldații romani se remarca față de cei daci prin faptul că au coif și scut. Lucruri ce puse în evidență, și anunțând în prealabil vizitatorii nevăzători, asigura un nou mod de a se face distincția între cele două tabere. De asemenea pentru vizitatorii fără probleme de vedere se impune ca aceste piese să fie create tot din două culori și anume culoarea albă pentru daci și aliații lor și culoarea neagră pentru romani și aliații lor. Culoarea plansei care să găzduiască aceste lucruri consider că este prea puțin relevanta și astfel organizatorul o poate alege singur. În funcție de specificul fiecărei scene mai pot apărea lucruri care vom vedea la momentul potrivit cum vor fi accesibilizate.

În funcție de fiecare scenă vor fi create diferite tipuri de obiecte, dar esențialul ce trebuie avut în vedere este acela că vor exista patru machete, pentru orientare se vor folosii atât hărți cât și covoare tactile și dispozitive pentru ghidaj. Informațiile vor fi atât în Braille, cât și audio și cu caractere mărite, iar exponatele cât mai bine adaptate la nevoile deficienților vizuali.

La finalul vizitării cei care solicita pot primii câte un ghid în Braille cu informații despre expoziție. De asemenea, se pot pune la dispoziția vizitatorilor și cd-uri cu informațiile și în plus pot fi realizate cărți cu scrisul mai mare decât cel obijnuit pentru persoanele amblioape.

Având în vedere toate lucrurile necesare menționate mai sus cred că pot trece la construcția efectivă a expoziției. Expoziție ce se vrea accesibilă atât persoanelor cu dizabilități vizuale, dar și publicului larg.

IV. 2 Macheta 1: Atacul asupra unei garnizoane romane

Expozițiile a căror temă permit scene în care sunt ilustrate lupte se bucură de un interes deosebit din partea publicului vizitator. În ceea ce-i privește pe deficienții vizuali situația este identică. Apare, deci, ca și evidentă, prezența unei scene de luptă pentru această expoziție. Această scenă de luptă va apărea chiar în prima machetă.

Scena are ca și corespondent scena 19 din cartea amintită și descrie atacarea unei garnizoane romane de către daci. Scena este una simbolică și sunt prezente mai multe detalii care vor fi accesibilizate. Astfel, în aceasta, lângă colțul taberei romane este un dac rănit, în timp ce confrații săi trag cu arcurile împotriva apărătorilor castrului, încercând să spargă zidul cu ajutorul unui berbece. Se impune să precizez că am menționat doar detaliile ce sunt importante din perspectiva studiului de față.

În ceea ce privește accesibilizarea acesteia se va crea o machetă în care vor fi incluse elementele mai sus amintite.

Pentru început, în partea stângă a machetei, va fi amplasată garnizoană romana ce urmează să fie asediată. Aceasta, ca și celelalte obiecte, va fi realizată din lemn. Pe planșă va avea o formă dreptunghiulară fiind elementul ce deschide macheta. Consider că o înălțime optimă pentru aceasta ar fi aproximativ 30-35 cm. De asemenea, va avea o lungime de 15-20 cm în timp ce în ceea ce privește lățimea aceasta va fi de 40 cm. După cum am menționat toate aceste figurine vor fi realizate din lemn.

Pe zidurile castrului vor fi amplasați soldații români ce încercau să apere fortificația. Aceștia vor fi realizați în poziție dreaptă, ținând în mâna sulițele îndreptate în jos către soldații daci. Soldații romani vor fi realizați având o înălțime de 15 cm, iar amplasarea a 5 soldați pe planșe consider că este mai mult decât suficientă, pentru că nevăzătorii să-și poată forma în minte imaginea scenei de pe Columna. În mod firesc, soldații romani, ca și cei daci, vor fi așezați pe lățimea machetei. De asemenea, soldați romani vor avea reperele distinctive anterior stabilite și anume aceștia vor avea culoarea neagră, vor avea coif și scut și în vârful coifului vor avea un punct. Aceste elemente au rolul de a-i deosebii de soldații daci. De altfel, coiful și scutul erau lucrurile ce-i deosebeau pe soldații romani față de adversarii lor, din acea perioadă, dacii. În ceea ce privește scuturile, este recomandat ca să fie realizate din alt material față de celelalte exponate de pe planșe. Astfel, propun ca acestea să fie realizate dintr-um material mai dur cum ar fi, de pildă, aluminiul.

Soldații daci vor avea culoarea albă și vor fi jos la nivelul garnizoanei. Aceștia vor ține și ei în mâna arme, iar unul dintre ei va avea în mână un berbece îndreptat către zid. Înălțimea soldaților daci va fi de 20-25 cm.

Ca și cei romani, soldații daci, vor fi 5 pe planșe, doi în stânga ce țin în mâna arme specific dacice, cel din mijloc care are în mâna berbecele ce este apropiat de zid, iar alți doi soldați daci din partea dreaptă vor fi realizați identic cu primii doi. Aceștia vor fi montați la o distanță de 20 cm de garnizoană, pentru a avea loc în macheta și armele pe care aceștia le utilizează.

Armele din reprezentare, atât cele ale dacilor cât și cele ale romanilor, vor fi realizate tot dintr-un material cce poate fi ușor prelucrat poate chiar tot din aluminiu. Aluminiu, după cum am arătat, se poate utiliza și la construirea scuturilor romane. Va fi așadar nevoie pentru aceasta machetă de 10 arme. Arme ce vor fi plasate în mâna soldaților. În ceea ce privește soldații daci aceștia vor avea îndreptate armele în sus către locul unde vor fi poziționați soldații romani.

În scenă mai apare jos lângă colțul garnizoanei și un dac rănit. Este un element care poate fi introdus și în această machetă. Imediat cum se termină garnizoană în colțul din stânga jos va fi amplasat un alt soldat dac. Acesta va fi mult mai mic ajungând la o înălțime de maxim 10 cm. Pentru a se putea face ușor diferențierea că este rănit, atât mâinile cât și picioarele vor fi realizate cu ușoare denivelări. Denivelări ce simbolizează că acesta fusese atins de soldații romani.

Lângă macheta va fi atașat un dispozitiv cu touch screen ce va conține informații referitoare la macheta. La acest dispozitiv va fi și un suport pentru căști pentru că nevăzătorului să-i se prezinte audio informația. În plus vor exista și foi cu informațiile în Braille pentru cei care-și doresc să le acceseze în acest fel. Macheta va fi prima amplasată în expoziție, iar după cum am văzut va avea o lungime de maxim 80 cm fiind loc suficient pe mai departe să fie introduse și elementele pentru accesibilizarea informației.

IV. 3 Macheta 2: Asediul Sarmizegetusei

În această scenă există mult dramatism. Scena, care în cartea amintită, are ca și corespondent figura 60, descrie împărțirea rezervelor de apă între cei care păziseră cetatea ce tocmai fusese asediată. Dintre aceștia, unii au acces la apă și se delectează cu aceasta, în timp ce alți păzitori ai cetății sunt istoviți de sete.

Această scenă descrie, așadar, cum unii oameni sunt foarte însetați, fiind o scenă dramatică. Aceste fapte ridică mari probleme în ceea ce privește posibilitățile de accesibilizare, deoarece este foarte greu să pui în practică demonstrarea unor oameni însetați. Cu toate acestea, consider că se pot găsii soluții. Fiind, așadar, o scenă dificilă implica mult efort în accesibilizarea ei. Însă, pentru persoanele deficiențe de vedere, macheta va arăta după cum urmează:

Pentru început în partea stângă a machetei va fi amplasat zidul cetății asediate, zid ce apare în figură. Acesta va fi amplasat pe toată lățimea machetei, adică aproximativ 40 cm fiind gros de 10-15 cm și având o înălțime undeva între 25-30 cm. Se recomandă această înălțime întrucât, după el vor fi amplasați oamenii, care vor avea dimensiunea în jurul a 15-20 cm. Trebuie evitată situația în care oamenii sunt la fel de înalți ca și zidurile cetății. Deși acoperind toată macheta, prin el vor mai fi create spărturi sau denivelări, acestea având rolul de a demonstra distrugerile pe care zidul le suferise. În ceea ce privește culoarea pe care o va avea zidul se poate folosii aceiași culoare în care va fi realizată și planșa machetei.

După amplasarea zidului cetății urmează punerea oamenilor ce o păzeau pe aceasta. Spuneam că există oameni însetați și oameni ce băuseră apă. Pentru a se crea o diferență între aceștia cei care băuseră apa vor fi mai voluptoși decât ceilalți. Se pleacă de la ideea că cei mai nehidratati erau mai slabi.

Așadar, avem soldați care băuseră apa și alții care nu băuseră. Cei care băuseră apa vor apărea în partea stângă ținând căni în mână. Cei care nu băuseră apa vor apărea în partea dreaptă a machetei având mâna întinsă către cani. Între cele două tabere va fi amplasat un bol în care vizitatorul trebuie să presupună că era apă. Atât în fata machetei, cum o privește vizitatorul, cât și în spate va fi câte un om care întinde căni către soldații din ambele părți. În ceea ce privește culoarea oamenilor de pe aceasta machetă, aceasta va fi albă pentru ca, după cum am stabilit, soldații daci vor avea culoarea albă. Pentru ca nevăzătorii să-și poată forma corect imaginea consider ca atât în partea stângă cât și în cea dreaptă amplasarea a 3 oameni este suficientă. În ceea ce privește bolul amplasat între cele două părți acesta ar trebui să aibă 10 cm și o înălțime asemănătoare. Dacă se dorește se poate pune în acesta puțină apă pentru a da o notă de realitate scenei. De asemenea alocarea a câte 20 de cm pentru fiecare tabără este suficientă.

Lângă macheta va exista o inscripție în Braille în care să fie trecute imaginile ce sunt reprezentate pe această scenă. De asemenea, va exista un dispozitiv pe bază de touch screen pe care cei cu resturi de vedere și vizitatorii fără deficiențe vizuale să-l consulte. Pe acesta vor fi trecute aceleași lucruri ca și în materialele în Braille. Va mai există și un suport pentru căști, unde nevăzătorii pot introduce căștile, iar o voce să le citească informațiile.

După cum se poate observa dimensiunea machetei ar ajunge la maxim 80 cm în lungime, deci nu ar ocupa foarte mult spațiu. Iar ca eventuală plasare, propun ca aceasta să-i urmeze machetei anterior descrise, în cazul în care expoziției i se aloca o singură sala. În cazul în care expoziției i-se aloca doua săli, aceasta machetă va fi amplasată alături de prima machetă în cea dintâi sală a expoziției.

IV. 4 Macheta 3: Transportarea prăzii de către romani

De-a lungul timpului au existat discuții despre tezaurul de aur deținut de către daci; discuții ce s-au bazat, într-o oare care parte, și pe scenă de pe Columna Traiana care reda transportarea prăzii, pradă ce constă în multe vase de aur și argint, de către romani. Intotdeuna au existat, așadar, discuții despre acest tezaur dacic din munții Orastiei. În aceste condiții, o machetă, care să redea cum romanii pleacă cu tezaurul dacic, era necesar să apară și în această expoziție.

Macheta 3 va descrie, așadar, cum soldații romani pleacă cu o bogată prada luată de la rivalii lor. Scena are ca și corespondent în cartea amintită numărul 65. În ia apar mai mulți soldați romani care încarcă pe cai vase de aur și argint. Ca și decor toată această acțiune se petrece într-o pădure, întrucât pe margine sunt arătați copaci.

În ceea ce privește accesibilizarea scenei mai sus amintite se va face, ca și celelalte, pe o machetă; macheta pe care se vor regăsii soldații romani, caii lor, tezaurul dacic, dar și copacii.

Este practic imposibil ca în această machetă să existe vase de aur și argint, vase ce apar în scena inițială. Dar, pentru a suplinii acest lips, vor exista recipiente din lemn, în interiorul cărora vor fi puse mai multe obiecte, poate chiar de exemplu un obiect de argint s-ar putea pune acolo. Pentru obiectele din aur ar fi mai greu ca acestea să existe în interiorul acestor vase.

Pe toate cele 4 laturi ale machetei vor exista montați copaci. Acești copaci vor fi artificiali făcuți din plastic având o înălțime în jurul a 15 cm. Vor fi puși la distanță de 2-3 cm între ei, fiind montați pe lățimea machetei undeva la 5-6 copaci, iar pe lungime vor fi montați 10 copaci.

Fiind astfel creat decorul scenei în interiorul machetei vor fi puși mai mulți cai pe care se vor găsii aceste vase cu prada capturată. Vor exista 3 cai, consider că sunt suficienți pentru a fi corect asimilată scenă, realizați și aceștia din lemn. Vor avea o înălțime de 20 cm și o lungime de 30 cm, urmând ca lățimea să ajungă la maxim 10 cm. Pe spatele acestor cai vor fi montate mici vase din lemn care vor conține mai multe obiecte. În ceea ce privește vasele acestea vor avea un diametru de 7-8 cm, cât să poată să încapă pe cai, și o înălțime de 10 cm. Înăuntrul lor se vor găsii mai multe obiecte mici simbolice. Aceste obiecte vor semnifica prada capturată. Pot fi mici bucățele de metal sau chiar și mici bucățele de argint.

Lângă cai vor fi plasați soldații romani ce trebuiau să realizeze transportul. Soldații vor fi plasați lângă cai și nu pe aceștia. Soldații vor avea o înălțime de 20 cm și vor fi realizați după tiparul stabilit și anume având culoarea neagră. În figura folosită ca și model, unii soldați au coif și scut, iar alții nu. Pentru a nu crea o confuzie, toți soldații vor fi realizați cu coif și scut. Mai devreme scriam că pe macheta vor fi 3 cai, urmare a acestui fapt vor fi realizați și 3 soldați, câte unul se vă găsii lângă câte un cal. Soldații vor avea o înălțime de 20 cm. În planșa în partea stângă vor fi amplasați doi cai cu soldați, iar mergând mai departe pe planșă către partea dreaptă se vă găsii și cel de-al treilea.

Pornind de la detaliul că pe această machetă se vor găsii vase în interiorul cărora există obiecte se poate dezvolta o activitate interactivă. Această activitate ar consta în faptul că pot fi puși vizitatorii cu deficiențe de vedere să-și imagineze ce obiecte erau transportate de către romani. Obiectele pe care aceștia le vor spune să fie create tot de ei, din materiale diverse. Printre materialele din care pot fi create obiectele se număra hârtia, lutul sau plastilina. Obiectele create de către vizitatori vor fi apoi introduse în boluri tot de ei. Iar când le vor introduce în boluri li se va insufla ideea că acestea erau transportate de către romani. Prin această activitate expoziția va atrage un număr mare de curioși și, în plus, va fi și interactivă.

În funcție de numărul de săli existente pentru aceasta expoziție, macheta cu numărul 3 va fi amplasată ori paralel cu macheta numărul 2, în cazul în care va exista o singură sală, ori va fi amplasată în a doua sală a expoziției, paralel cu macheta cu numărul 4, în cazul în care expoziția se va întinde pe două săli.

Ca și în cazul celorlalte machete, când vizitatorii cu deficiențe de vedere vor ajunge în dreptul acestei machete, aici vor găsii dispozitive care pe bază de touch screen să aibă informații, vor găsii suport unde pot introduce căști ca să le fie citite informațiile, vor găsii și foi scrise în Braille în care sunt trecute principalele informații ale machetei.

IV. 5 Macheta 4: Moartea lui Decebal

La noi în țara, copiii care trec de clasa a IV-a au cunoștință despre războaiele daco-romane. Și mai ales, au cunoștință despre modul cum s-a stins din viață cel mai important conducător al dacilor de până atunci. În atare condiții momentul în care Decebal se sinucide își găsește loc cu mare ușurință în prezența expoziție.

Scena în care este prezentată sinuciderea lui Decebal are ca și corespondența în cartea amintită scena cu numărul 68. În aceasta este descris modul cum, după ce încercase să pună la punct rezistenta împotriva romanilor, Decebal este fugărit și prins în munți de către soldații romani. Pentru a nu ajunge captivul romanilor acesta se sinucide tăindu-și gâtul, la rădăcina unui copac, cu un pumnal curb.

Toată această desfășurare va fi pusă în practică pe cea de-a patra machetă a expoziției. Aceasta machetă va cuprinde, așadar, modul cum își găsește sfârșitul conducătorul dacilor. În macheta va apărea Decebal în momentul când se va sinucide, dar și soldații romani ce-l alergau.

Pornind construcția machetei din partea stângă, aici vor fi puși soldații romani călare. Pentru a se asigura o bună înțelegere a faptului vor fi montați 3 cai pe care vor fi puși 3 soldați.

Caii vor fi realizați având o înălțime de 20 cm și o lățime de 10 cm. În ceea ce privește lungimea acestuia o voi situa la 30 cm. Culoarea rămâne la aprecierea celor care vor organiza expoziția.

Soldații romani vor fi reprezentați călare, și aceasta reprezintă o premieră a acestei lucrări, încercând să-l prindă pe Decebal. Soldații vor fi reprezentați după tiparul clasic și anume cu coif și scut, având culoarea neagră și în cap vor avea trecut și punctul ce-i deosebește de ceilalți. Cum spuneam, aceștia vor fi călare pe cai având o înălțime de 10 cm. Vor fi realizați cu mâinile întinse către Decebal. Acest fapt este menit a reda faptul că Decebal mai avea puțin și era prins de către aceștia.

Mergând mai departe pe macheta va fi realizat copacul unde se va sinucide conducătorul dac și, de sigur, va fi realizat și Decebal.

Pe macheta va fi instalat, așadar, un copac. Acest copac va fi unul artificial din plastic. Va fi amplasat pe centrul machetei venind aproape paralel cu călărețul roman din mijloc. Copacul va avea o înălțime de 30 cm.

Lângă copac va fi pus Decebal. Acesta va fi realizat în poziție ușor înclinată. Decebal va fi realizat având o înălțime de 10-15 cm. Acesta va ține în mâna pumnalul cu care-și va curma zilele. Mână în care se află acest pumnal va fi apropiată de gât iar tăișul pumnalului va atinge gâtul său, fapt ce va simboliza că acesta își ia zilele.

Această scenă, deși una brutală, este extrem de semnificativă pentru acel război și, în plus, este cunoscută de foarte multă lume inclusiv de persoanele cu deficiențe de vedere.

Construind toate cele descrise anterior pe macheta se poate observa cum lungimea acesteia se apropie de un metru, necesitând astfel mult spațiu, în timp ce lățimea se apropie de jumătatea lungimii, adică 50 cm. În ceea ce privește materialele găsite aici de către vizitatorii cu deficiențe vizuale, acestea vor fi dispozitivul pe touch screen pentru mărirea informațiilor, lupe pentru cei ce solicită, dispozitiv pentru căști unde, odată introduse acestea, se vor citii informațiile existente și materiale în Braille.

Ca și în cazul celorlalte machete și așezarea acesteia în expoziție depinde de numărul de săli alocate. Astfel, dacă expoziția va fi găzduită de o singură sală. macheta va fi paralelă cu macheta 1, iar dacă expoziția va fi găzduita de 2 săli, macheta va fi paralelă cu macheta 3.

CONCLUZII

Așa cum am arătat pe parcursul acestei lucrări demersul de a creiona principalele cerințe pe care un muzeu ar trebui să le aibă în vedere atunci când organizează o expoziție destinată persoanelor cu deficiențe de vedere este unul complex ce trebuie să ia în calcul o serie de factori cum ar fi: resturile de vedere ale grupului tinta, nivelul de educație al acestuia sau vârsta.

Pentru ca un astfel de demers să se bucure de un feed-back pozitiv din partea grupului țintă, organizatorii trebuie să țină cont de cele menționate mai sus și, în plus, să întrețină un dialog permanent cu grupul de beneficiari, care poate indica oricând lucrurile ce mai sunt de remediat.

În funcție de resturile de vedere pe care le au beneficiarii informațiile pentru ei pot fi accesibilizate în mai multe feluri. De aceea consider că se impune o clasificare a acestora în funcție de gradul de vedere pe care aceștia îl au și de cât de bine stăpânesc scrisul Braille.

Cele două caracteristici propuse mai sus pentru a face diferențierea în rândul grupului țintă sunt principalele repere ce pot fi luate pentru apropierea de nevoile deficienților de vedere.

În funcție de această clasificare informațiile, cât și orientarea acestora, pot fi structurate pe trei componente esențiale: o componentă audio, o componentă tactilă și o componentă braille.

Pornind de la fiecare din aceste componente se pot creea materiale care să înlesnească acomodarea deficientilor vizuali cu temele propuse de o instituție culturală, cum este muzeul.

Apare ca evident faptul că nu pot fi identificate o serie de recomandări sau principii care să fie aplicabile pentru orice expoziție dar pot fi identificate o serie de recomandări care să trateze, într-un mod general, principalele repere ce trebuiesc avute în vedere pentru ca accesul deficientilor de vedere la expozițiile muzeale să poată fi cât mai apropiat de cel al persoanelor cu o vedere normală.

Conturarea unei expoziții adresată deficienților de vedere este cea mai bună dovadă a utilizării acestei lucrări.

În expoziție să fie prezente toate elementele ce au fost identificate ca necesare pentru facilizarea accesului la cultură a deficientilor vizuali.

ÎN această expoziție, pe lângă exponatele adaptate deficienților vizuali, se vor găsii toate materialele ce le pot înlesni acestora orientarea în muzeu, dar și accesul cât mai lejer la ceea ce înseamnă informațiile ce se găsesc în muzeu. Pentru aceasta este nevoie de ghiduri audio și Braille, de instalarea unor covoare tactile ce să ajute orientarea sau de existența unor aparate care să ghideze vizitatorii. De asemenea, trebuiesc realizate materiale cu scris mărit care să le fie de folos vizitatorilor cu o vedere mai bună. Pe lângă toate acestea, în funcție de specificul expoziției, mai pot fi concepute o serie de materiale care să facă acea expoziție cât mai apropiată de cerințele educaționale ale deficienților de vedere.

Această lucrare își va dovedii utilitatea în cazul în care din ce în ce mai multe, de ce nu, chiar toate muzeele își vor accesibiliza, conform și celor scrise aici, expozițiile pentru deficienții de vedere. O altă utilitate a acestei lucrări ar fi aceia că într-o bună zi în incinta unui muzeu să fie găzduită și expoziția pe care eu am conturat-o.

Planul de realizare a tuturor acestor machete sper ca într-o bună zi să fie dus la îndeplinire de câtre un muzeu de la noi din țară. Ar fi, pentru mine, cea mai frumoasă dovadă că munca mea nu a fost în zadar și că tot ce a fost prezentat în această lucrare nu reprezintă nu numai o lucrare de licență făcută de către un nevăzător pentru a-și finaliza studiile superioare ci reprezintă un nou pas în ceea ce privește adaptarea și încercarea de integrare, atât socială cât și culturală, a noastră, a nevăzătorilor, într-o societate ce pare din ce în ce mai apropiată de cerințele educaționale ale noastre.

BIBLIOGRAFIE

I. ARHIVE

Catastihul breslei mișeilor din Iași, Biblioteca Academiei Române, București, manuscrisul numărul 128.

Ocolnicu de hrisoave domnești ale satului Mățăul, Arhivele Naționale ale României, București, Secția Bunuri, Colecția diplomatice, numărul 29.

Procese verbale de inspecție, octombrie 1937 (copii), Arhiva Școlii pentru deficienți de vedere din Buzău. I. Perioada 1936 – 1945.

II. LUCRARI SPECIALE

ANASTASIU, Gheorghe, CONSTANTINESCU, Vasile; Organizarea si asistarea deficientilor din Tara Romaneasca si Moldova in secolele XV-XVIII in “Contributii la istoria invatamantului special din Romania”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1968.

DAICOVICIU, Constantin; DAICOVICIU Hadrian; Columna lui Traian, Editura Meridiane, Bucuresti, 1968.

DANILA, Roman, Din istoricul scrierii braille în limba română în „Contribuții la istoria învățământului special din România”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1968.

HENRI, Pierre, Louis Braille: Inventatorul alfabetului orbilor (1809-1852), Editura Stiintifica, Bucuresti, 1959.

IONESCU, Nicolae, Azilul de orbi „Regina Elisabeta Vatra Luminoasă”, Editura Pandora, București, 2005.

IDEM, Prima școală de orbi din Vechiul Regat în „Litera Noastră”, nr. 4/1991.

IDEM, Sisteme de scriere în relief pentru nevăzători. Elemente de adaptare a alfabetului universal braille la specificul scrierii românesști în „Recuperarea socioprofesională a nevăzătorilor din România”, Editura Asociației Nevăzătorilor din R. S. România. București, 1975.

MARCU, Ion, Nevăzătorii în concepțiile sociale ale omenirii. Evul Mediu în „Litera Noastră”, nr. 1/1996.

IDEM, Nevăzătorii în concepțiile sociale ale omenirii. Renașterea în „Litera Noastră”, nr. 2/1996.

MARCU, Ion; DANILA, Roman; George Halarevici, dascăl și prieten al nevăzătorilor în „Contribuții la istoria învățământului special din România”, Editura Didactică și Pedagogică, București,1968.

MATEESCU, I; MICU A; COCONEȚU I; Monografia asociației din România, Editura Asociației din R. S. România, Bucuresti, 1977

PODOSU, Ion, Louis Braille. Universul în șase puncte în „Litera Noastră”, nr 3/2003.

POPESCU, Cristina, Importanța sistemului Braille și a tehnologiilor de acces în instruirea persoanelor cu deficiențe de vedere, în „Studii de bibliologie și știința informării”, vol. 7/ 2003, Editura Universității din București, București, 2004.

ROTH, Walter, Preocupări în legătură cu problema deficienților vizuali în perioada premergătoare înființării învățământului tiflopedagogic din țara noastră în „Recuperarea socioprofesională a nevăzătorilor din România”, Editura Asociației Nevăzătorilor din R. S. România, București, 1975.

IDEM, Tiflologia, Cluj, 1973.

RUBA, Radu, Sergiu, Codificarea si decodificarea lumii, o simbolistica exhaustiva in „Universul sistemului Braille in contextul actual al educatiei speciale”, Presa Universitara Clujana, Cluj-Napoca, 2009.

STOIAN, Stanciu (coordonator), Contribuții la istoria învățământului special din România, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1968.

STRACHINARU, Ion, Anastasie Fatu, Idei despre educatie si invatamant in „Contributii la istoria invatamantului special din Romania”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1968.

VANDA, Silviu, 100 de ani de la înființarea școlii pentru nevăzători din Cluj în „Litera Noastră”, nr. 11/2000 (în scriere braille).

III. LUCRĂRI GENERALE

BADEA-PĂUN, Gabriel, Carmen Sylva, uimitoarea regină Elisabeta a României 1843-1916, Editura Humanitas, București, 2008.

VERZA, Emil Florin, Defectologie și Logopedie, Editura Credis, București, 2007.

Iv. ISTORIE ORALĂ

Interviu cu Cruceanu Codruța, coordonator proiecte destinate persoanelor cu dizabilități în cadrul Muzeului Național de Artă al României, realizat în data de 05.03.2014.

Interviu cu Stanescu Aurora, șef Biroul Relații publice, marketing educațional si programe educative din cadrul Muzeului Național de Istorie Naturală “Grigore Antipa”, realizat în data de 05.03.2014.

V. SURSE INTERNET

http://art-co.ro/proiecte/cunoaste-ti-istoria-prin-atingere/

http://www.bibnat.ro/dizabilitati-vizuale-s289-ro.htm

http://culturasipedagogie.blogspot.ro/2012/11/new-york-point.html

Niciodată înfrânt: povestea generalului boem Jan Ziska

http://ditacta.tumblr.com/to-see-the-mona-lisa

http://www.fcc.ro/_old/fcc.htm

http://louisbrailleschool.org/resources/louis-braille/valentin-hauy/

http://www.mncr.ro/stiri+2012+expozitia%20atinge%20istoria.html

Proiectul Simte Arta

http://simtearta.ro/2012/08/simte-arta-2012/

http://simtearta.ro/2013/07/simte-arta-in-6-muzee-2013/

Simte Arta

ANEXE

Anexa 1. Tabla Quintilianus

Anexa 2. Alfabetul Moon

Anexa 3. Alfabetul New york point

Anexa 4. Placuță braille și punctator

Anexa 5. Mașina de scris picht

Anexa 6. Mașina de scris Perkins

Anexa 7. Display braille

Anexa 8. Detector de bancnote

Anexa 9. Tiparnița Teodorescu

Anexa 10. Macheta reprezentând locuință din Epoca pietrei, Cultura Ariujd-Tripolje

Fotografie extrasă din documentul ce poate fi consultat la adresa web:

http://www.mncr.ro/stiri+2012+expozitia%20atinge%20istoria.html

Anexa 11. Așezare de tip Wietenberg din Epoca Bronzului

Fotografie extrasă din documentul ce poate fi consultat la adresa web:

http://www.mncr.ro/stiri+2012+expozitia%20atinge%20istoria.html

Anexa 12. Macheta representând turnul de acces în așezare cu ritualul de sacrificiu, Cultura Costișa-Ciomârtan

Fotografie extrasă din documentul ce poate fi consultat la adresa web:

http://www.mncr.ro/stiri+2012+expozitia%20atinge%20istoria.html

Anexa 13. Macheta reprezentând prima școală românească din Sf. Gheorghe

Fotografie extrasa din documentul ce poate fi consultat la adresa web:

http://www.mncr.ro/stiri+2012+expozitia%20atinge%20istoria.html

BIBLIOGRAFIE

I. ARHIVE

Catastihul breslei mișeilor din Iași, Biblioteca Academiei Române, București, manuscrisul numărul 128.

Ocolnicu de hrisoave domnești ale satului Mățăul, Arhivele Naționale ale României, București, Secția Bunuri, Colecția diplomatice, numărul 29.

Procese verbale de inspecție, octombrie 1937 (copii), Arhiva Școlii pentru deficienți de vedere din Buzău. I. Perioada 1936 – 1945.

II. LUCRARI SPECIALE

ANASTASIU, Gheorghe, CONSTANTINESCU, Vasile; Organizarea si asistarea deficientilor din Tara Romaneasca si Moldova in secolele XV-XVIII in “Contributii la istoria invatamantului special din Romania”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1968.

DAICOVICIU, Constantin; DAICOVICIU Hadrian; Columna lui Traian, Editura Meridiane, Bucuresti, 1968.

DANILA, Roman, Din istoricul scrierii braille în limba română în „Contribuții la istoria învățământului special din România”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1968.

HENRI, Pierre, Louis Braille: Inventatorul alfabetului orbilor (1809-1852), Editura Stiintifica, Bucuresti, 1959.

IONESCU, Nicolae, Azilul de orbi „Regina Elisabeta Vatra Luminoasă”, Editura Pandora, București, 2005.

IDEM, Prima școală de orbi din Vechiul Regat în „Litera Noastră”, nr. 4/1991.

IDEM, Sisteme de scriere în relief pentru nevăzători. Elemente de adaptare a alfabetului universal braille la specificul scrierii românesști în „Recuperarea socioprofesională a nevăzătorilor din România”, Editura Asociației Nevăzătorilor din R. S. România. București, 1975.

MARCU, Ion, Nevăzătorii în concepțiile sociale ale omenirii. Evul Mediu în „Litera Noastră”, nr. 1/1996.

IDEM, Nevăzătorii în concepțiile sociale ale omenirii. Renașterea în „Litera Noastră”, nr. 2/1996.

MARCU, Ion; DANILA, Roman; George Halarevici, dascăl și prieten al nevăzătorilor în „Contribuții la istoria învățământului special din România”, Editura Didactică și Pedagogică, București,1968.

MATEESCU, I; MICU A; COCONEȚU I; Monografia asociației din România, Editura Asociației din R. S. România, Bucuresti, 1977

PODOSU, Ion, Louis Braille. Universul în șase puncte în „Litera Noastră”, nr 3/2003.

POPESCU, Cristina, Importanța sistemului Braille și a tehnologiilor de acces în instruirea persoanelor cu deficiențe de vedere, în „Studii de bibliologie și știința informării”, vol. 7/ 2003, Editura Universității din București, București, 2004.

ROTH, Walter, Preocupări în legătură cu problema deficienților vizuali în perioada premergătoare înființării învățământului tiflopedagogic din țara noastră în „Recuperarea socioprofesională a nevăzătorilor din România”, Editura Asociației Nevăzătorilor din R. S. România, București, 1975.

IDEM, Tiflologia, Cluj, 1973.

RUBA, Radu, Sergiu, Codificarea si decodificarea lumii, o simbolistica exhaustiva in „Universul sistemului Braille in contextul actual al educatiei speciale”, Presa Universitara Clujana, Cluj-Napoca, 2009.

STOIAN, Stanciu (coordonator), Contribuții la istoria învățământului special din România, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1968.

STRACHINARU, Ion, Anastasie Fatu, Idei despre educatie si invatamant in „Contributii la istoria invatamantului special din Romania”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1968.

VANDA, Silviu, 100 de ani de la înființarea școlii pentru nevăzători din Cluj în „Litera Noastră”, nr. 11/2000 (în scriere braille).

III. LUCRĂRI GENERALE

BADEA-PĂUN, Gabriel, Carmen Sylva, uimitoarea regină Elisabeta a României 1843-1916, Editura Humanitas, București, 2008.

VERZA, Emil Florin, Defectologie și Logopedie, Editura Credis, București, 2007.

Iv. ISTORIE ORALĂ

Interviu cu Cruceanu Codruța, coordonator proiecte destinate persoanelor cu dizabilități în cadrul Muzeului Național de Artă al României, realizat în data de 05.03.2014.

Interviu cu Stanescu Aurora, șef Biroul Relații publice, marketing educațional si programe educative din cadrul Muzeului Național de Istorie Naturală “Grigore Antipa”, realizat în data de 05.03.2014.

V. SURSE INTERNET

http://art-co.ro/proiecte/cunoaste-ti-istoria-prin-atingere/

http://www.bibnat.ro/dizabilitati-vizuale-s289-ro.htm

http://culturasipedagogie.blogspot.ro/2012/11/new-york-point.html

Niciodată înfrânt: povestea generalului boem Jan Ziska

http://ditacta.tumblr.com/to-see-the-mona-lisa

http://www.fcc.ro/_old/fcc.htm

http://louisbrailleschool.org/resources/louis-braille/valentin-hauy/

http://www.mncr.ro/stiri+2012+expozitia%20atinge%20istoria.html

Proiectul Simte Arta

http://simtearta.ro/2012/08/simte-arta-2012/

http://simtearta.ro/2013/07/simte-arta-in-6-muzee-2013/

Simte Arta

ANEXE

Anexa 1. Tabla Quintilianus

Anexa 2. Alfabetul Moon

Anexa 3. Alfabetul New york point

Anexa 4. Placuță braille și punctator

Anexa 5. Mașina de scris picht

Anexa 6. Mașina de scris Perkins

Anexa 7. Display braille

Anexa 8. Detector de bancnote

Anexa 9. Tiparnița Teodorescu

Anexa 10. Macheta reprezentând locuință din Epoca pietrei, Cultura Ariujd-Tripolje

Fotografie extrasă din documentul ce poate fi consultat la adresa web:

http://www.mncr.ro/stiri+2012+expozitia%20atinge%20istoria.html

Anexa 11. Așezare de tip Wietenberg din Epoca Bronzului

Fotografie extrasă din documentul ce poate fi consultat la adresa web:

http://www.mncr.ro/stiri+2012+expozitia%20atinge%20istoria.html

Anexa 12. Macheta representând turnul de acces în așezare cu ritualul de sacrificiu, Cultura Costișa-Ciomârtan

Fotografie extrasă din documentul ce poate fi consultat la adresa web:

http://www.mncr.ro/stiri+2012+expozitia%20atinge%20istoria.html

Anexa 13. Macheta reprezentând prima școală românească din Sf. Gheorghe

Fotografie extrasa din documentul ce poate fi consultat la adresa web:

http://www.mncr.ro/stiri+2012+expozitia%20atinge%20istoria.html