Principii Generale de Drept European. Privire Speciala Asupra Principiului Proportionalitatii In Procesul Civil
LUCRARE DE DISERTAȚIE
PRINCIPII GENERALE DE DREPT EUROPEAN; PRIVIRE SPECIALĂ ASUPRA PRINCIPIULUI PROPORȚIONALITĂȚII ÎN PROCESUL CIVIL
Introducere
Capitolul I. Despre principiile generale ale dreptului european
Secțiunea 1. Principiul protecției drepturilor fundamentale
Secțiunea a 2-a. Principiul respectării dreptului la apărare
Secțiunea a 3-a. Principiul autoritățil de lucru judecat
Secțiunea a 4-a. Principiul certitudinii juridice
Secțiunea a 5-a. Principiul egalității
Secțiunea a 6-a. Principiul proporționalității
Secțiunea a 7-a. Principiul loialității
Capitolul II. Conceptul juridic de proporționalitate
Secțiunea 1. Scurtă istorie a conceptului juridic de proporționalitate
Secțiunea a 2-a. Consacrarea conceptului juridic de proporționalitate în legislația europeană
Capitolul III. Funcționarea principiului proporționalității în procesul civil
Secțiunea 1. Funcționarea principiului proporționalității în jurisprudența europeană
Secțiunea a 2-a. Considerații de ordin teoretic privind principiul proporționalității în doctrina națională
Secțiunea a 3-a. Funcționarea principiului proporționalității în jurisprudența internă
Capitolul IV. Jurisprudență relevantă în materie
Secțiunea 1. Spețe de referință ale Curții de Justiție a Uniunii Europene în care a fost statuat principiul proporționalității în procese civile
Secțiunea a 2-a. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului
în privința principiului proporționalității
Secțiunea a 3-a. Exemple de măsuri administrative oferite de legislația română care încalcă principiul proporționalității
Capitolul V. Concluzii
Bibliografie
Introducere
Cercetarea de față își propune să prezinte principiile generale ale dreptului european și să analizeze, îndeosebi, principiul proporționalității în procesul civil. În capitolele acestei lucrări vom prezenta pașii pe care principiul proporționalității i-a parcurs de-a lungul istoriei sale, de la existența sa ca simplu principiu de drept până la consacrarea în normele comunitare, modul său de funcționare și jurisprudența europeană în care s-a evidențiat.
Principiile generale ale dreptului european, ca izvoare juridice, se impun, mai ales, datorită trăsăturii de noutate a dreptului comunitar, care este încă într-o etapă tânără, în comparație cu ordinea juridică internă a fiecarui stat membru, care a avut o perioadă îndelungată în care s-a sedimentat.
Aplicarea principiilor se realizează prin referire expresă în tratatele Europene și trebuie să fie acceptate de statele membre în scopul de a constitui principii generale de drept european. Nu trebuie, totuși, ca ele să fie expres enunțate, ci doar să fie acceptate în diferite norme, ca și în cazul încorporării în legile naționale fundamentale ori în legile ordinare.
Principiile generale ale dreptului european se încadrează în acțiunea instituțiilor comunitare și, chiar, a autorităților naționale atunci când intervin în domeniul comunitar. Aceste principii sunt, mai ales, consacrate de jurisprudență, dar sunt consacrate, de asemenea, uneori de texte, chiar dacă instanța comunitară le-a dat ulterior la multă amploare. După cum s-a remarcat, aceste principii, care se înscriu în cadrul controlului legalității autorităților comunitare și, eventual, naționale prezintă diverse grade de protecție a drepturilor omului. Apărând, astfel, ca norme de referință, statele, instituțiile, dar și persoane particulare le pot invoca.
Unul dintre cele mai importante principii generale ale dreptului european este principiul proporționalității, care deși, multă vreme nu a fost consacrat în normele dreptului comunitar, a fost recunoscut în diferite sisteme juridice europene prin jurisprudență, cu deosebire în cel german. El presupune condiția ca mijloacele folosite de sistemele juridice să fie corespunzătoare obiectivului legitim urmărit, fără să depășească mai mult decât este necesar pentru a-l atinge. De aceea când avem posibilitatea de alegere între două măsuri corespunzătoare, în principiu trebuie aleasă cea mai puțin oneroasă.
Potrivit acestui principiu, în sarcina statelor membre va fi dispusă obligația ca mijloacele folosite de autorități să fie proporționale cu scopul lor. Orice măsură care depășește ceea ce este strict necesar pentru atingerea unui scop legitim, de către un stat comunitar, este ilegală deoarece pune în primejdie egalitatea dintre statele membre și cetățenii lor. Proporționalitatea presupune stabilirea unui raport echilibrat între scopul legitim urmărit și mijloacele folosite de autoritățile statului.
Ca urmare a aderării la Uniunea Europenă, la data de 1 ianuarie 2007, România, a devenit parte integrantă a spațiului de libertate economică, justiție și securitate, având obligația implementării politicilor comunitare și, așadar, și a principiului proporționalității.
Întrucât legea română nu dă o definiție clară a principiului proporționalității, o vom deduce din caracteristicile acestuia oferite de art. 5 alin. 4 din Tratat și de art. 5 din Protocolul 2 al Tratatului, ce privește aplicarea principiului proporționalității: „În respectarea principiului neutralității, conținutul și forma acțiunilor Uniunii nu vor depăși ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivele Tratatelor. Instituțiile Uniunii Europene vor aplica principiul proporționalității așa cum este prevăzut în Protocolul pentru aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității”.
Conceptul de proporționalitate a mijloacelor ce pot fi dispuse de un stat membru în raport cu obiectivele propuse și cu interesele cetățenilor este un principiu general de drept european consacrat în normele comunitare.
Capitolul I
Despre principiile generale
ale dreptului european
Principiile de drept european provin din mai multe surse, cea mai însemnată fiind constituită de Tratatele Uniunii Europene și de sistemele de drept ale statelor membre ale Uniunii Europene. Principiile de drept sunt diferite ca natură juridică de regulile de drept: în timp ce regula de drept este o normă explicită care acordă drepturi și constrânge obligații unui subiect de drept, principiul este acea dreptate din spatele regulilor de drept care a dat naștere regulilor de drept de astăzi.
Când principiile de drept sunt făcute publice, prin invocarea lor în hotărârile instanțele europene, ele devin un precedent pentru cazuri similare. În concluzie, ele îndeamnă o anumită expectație asupra mijloacelor în care instanțele judecătorești se pronunță asupra unor spețe asemănătoare.
Apelarea la principiile generale ale dreptului ca izvoare juridice este obligatorie în mod special din cauza caracterului de noutate a dreptului comunitar care se află încă în etapa întăririi sale, spre deosebire de legislația internă a fiecărui stat care a cunoscut o lungă perioadă în care ea s-a solidificat.
Există trei categorii de principii:
a) principii juridice obligatorii care sunt caracteristice vestului Europei ca o formă a dreptului natural; acestea sunt mai dificil de determinat, dar dacă sunt încorporate în reglementările comunitare, caracterul lor obligatoriu este categoric;
b) reguli de reglementare care aparțin legislației statelor membre, cu sau fără elemente de dreptate și obiectivitate; ele își au începutul în apropierea sistemelor lor juridice, rezultată de-a lungul anilor și în stadiul lor de dezvoltare socială, economică și culturală sensibil egal (această situație este, așadar, o condiție pentru dobândirea calității de membru al Uniunii Europene);
c) reguli generale integrate ordinii juridice comunitare care sunt susținute individual de ordinea juridică națională; acestea sunt o creație a instituțiilor din comunitate (inclusiv a Curții de Justiție) ca o consecință a analizelor și motivărilor legale, care se pot repeta și pot lua forma unor principii generale.
În a determina importanța și eficiența unor astfel de principii, este necesar să se constate că prima clasă de principii este prioritară atunci când tratatele comunitare nu înglobează dispoziții exprese în sensul dorit. Dacă un astfel de principiu se regăsește în reguli dispozițiile comune, deosebirea față de acestea nu mai poate fi distinctă.
Întrebuințarea principiilor se poate face prin referire clară în tratatele comunitare. Astfel, în ce privește răspunderea contractuală a instituțiilor și angajaților Comunității în executarea obligațiilor, conform art. 288 alin. 2 CE, Comunitatea va despăgubi orice daună cauzată în acest mod, conform principiilor generale comune legislațiilor statelor membre, care cuprind atât principiile juridice obligatorii, cât și regulile de reglementare comune legislațiilor.
Referitor la alegerile pentru Parlamentul European, în art. 190 CE este prevăzut că acesta trebuie să propună alegeri prin vot universal direct potrivit cu o procedură asemănătoare în toate statele membre ori potrivit unor principii comune tuturor statelor membre ale Uniunii Europene. Tot în acest mod, în momentul când se hotărăște competența Curții de justiție prin art. 173 (230), alin. 2 CE, se face o raportare la acțiuni introduse pe temeiul încălcării unei reguli de drept ce privește aplicarea Tratatului, noțiunea de „reguli de drept” având puterea să conțină și principiile generale ale dreptului, în felul în care au fost ele formulate mai sus.
Datorită faptului că Tratatul nu conține nicio regulă în mod expres care să guverneze consecințele dreptului comunitar de către statele membre, impune Curții, în efectuarea sarcinii ce îi este acordată prin art. 164 (220) alin. 2 CE, de a garanta că, în aplicarea și interpretarea Tratatului, legea este respectată, de a hotărî asupra unei asemenea probleme conform metodelor de interpretare acceptate, mai ales prin raportare la principiile fundamentale ale sistemului juridic comunitar și, dacă trebuie, la principiile general comune sistemelor juridice ale statelor membre ale Uniunii Europene.
Atunci când în tratatele comunitare nu se face referire clară la principii de drept obligatorii, ele se vor putea utiliza fără abținere atunci când nu sunt în opoziție cu vreo prevedere a Tratatelor Uniunii. Dacă totuși există dezacorduri, se vor aplica prevederile conținute de Tratate. Dacă Tratatul nu conține nicio prevedere contrară, neîndoielnic, vor fi aplicate principiile generale ca parte a ordinii comunitare. Așadar vor fi îndepărtate lipsurile din dreptul comunitar. Tot acea eficacitate o vor conține și referirile din Tratate cu privire la utilizarea reglementărilor comune sau regulilor de drept. Principiile general obligatorii se cer să fie convenite în ordinea juridică națională a membrilor cu obiectivul de a forma principii generale de drept comunitar. Totuși, nu este nevoie ca ele să fie enunțate în mod expres, ci doar să fie admise în diferite forme, ca și în cazul încadrării sale în legea fundamentală națională sau în practica jurisdicțională. Evident, un principiu care este caracteristic doar unui sistem juridic național și, așadar, nu are dezvoltarea dorită, în așa mod încât să se întâlnească într-un mod sau altul în sistemele naționale de drept din alte state membre, va fi imposibil de invocat în fața Curții de Justiție drept un principiu al dreptului comunitar.
Când un principiu de drept indispensabil trebuie să satisfacă o condiție de generalitate prin raportare la statele membre, o regulă de reglementare comună nu trebuie neapărat să aibă legătură toate statele membre, fiind necesar ca ea să fie prezentă doar într-un număr mic de state, acolo unde se găsește un interes aparte în soluționarea unor situații bine definite. Per a contrario în momentul în care rezolvările date spre exemplu, de două sisteme de drept sunt distincte, fără posibilitatea de asemănare, nu mai poate discuta de o reglementare comună.
Principiile generale de drept pot fi folosite doar în momentul în care organele comunitare de jurisdicție cio prevedere contrară, neîndoielnic, vor fi aplicate principiile generale ca parte a ordinii comunitare. Așadar vor fi îndepărtate lipsurile din dreptul comunitar. Tot acea eficacitate o vor conține și referirile din Tratate cu privire la utilizarea reglementărilor comune sau regulilor de drept. Principiile general obligatorii se cer să fie convenite în ordinea juridică națională a membrilor cu obiectivul de a forma principii generale de drept comunitar. Totuși, nu este nevoie ca ele să fie enunțate în mod expres, ci doar să fie admise în diferite forme, ca și în cazul încadrării sale în legea fundamentală națională sau în practica jurisdicțională. Evident, un principiu care este caracteristic doar unui sistem juridic național și, așadar, nu are dezvoltarea dorită, în așa mod încât să se întâlnească într-un mod sau altul în sistemele naționale de drept din alte state membre, va fi imposibil de invocat în fața Curții de Justiție drept un principiu al dreptului comunitar.
Când un principiu de drept indispensabil trebuie să satisfacă o condiție de generalitate prin raportare la statele membre, o regulă de reglementare comună nu trebuie neapărat să aibă legătură toate statele membre, fiind necesar ca ea să fie prezentă doar într-un număr mic de state, acolo unde se găsește un interes aparte în soluționarea unor situații bine definite. Per a contrario în momentul în care rezolvările date spre exemplu, de două sisteme de drept sunt distincte, fără posibilitatea de asemănare, nu mai poate discuta de o reglementare comună.
Principiile generale de drept pot fi folosite doar în momentul în care organele comunitare de jurisdicție controlează legalitatea actelor emise de instituțiile comunitare. Există o raportare la o serie de de astfel de principii în cazurile de competența instanțelor comunitare.
Secțiunea 1
Principiul protecției drepturilor fundamentale
La Curtea de Justiție au fost discutate probleme privind protecția drepturilor fundamentale ale omului în legătură cu care nici unul dintre tratatele comunitare de bază adoptate nu include prevederi caracter general ori expres. Numai în TMs., art. 6 este prevăzut faptul că Uniunea Europeană este fondată pe principiile democrației, libertății, respectării libertăților findamentale și a drepturilor omului și al statului de drept, principii care sunt comune statelor membre ale Uniunii, și care păzesc drepturile fundamentale așa cum rezultă ele din Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale semnată la 4 noiembrie 1950, la Roma și așa cum sunt ele garantate de constituțiile comune statelor membre.
Prin intermediul TA au fost incluse în TMs. dispoziții noi în această materie, art. F1, devenit art. 7 și schimbat prin Tratatul de la Nisa, în următorul sens: „Pe baza unei propuneri motivate din partea unei treimi dintre statele membre, a Parlamentului European sau a Comisiei, Consiliul, acționează cu o majoritate de patru cincimi dintre membrii săi după obținerea avizului conform al Parlamentului European, putând să constate că există un risc clar al unei încălcări grave de către un stat membru a principiilor menționate în art. 6 (1) și să adreseze recomandări corespunzătoare acestui stat”. Drepturile fundamentale ale omului sunt o parte importantă a principiilor de drept și se inspiră din tradițiile date de tratatele internaționale pentru protecția omului, cel mai important fiind Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
La Consiliul European din 7 decembrie 2000 de la Nisa, Consiliul Uniunii Europene, Comisia și Parlamentul au susținut solemn Carta drepturilor fundamentale ale omului care a fost realizată de o adunare compusă din 30 reprezentanți ai parlamentelor naționale, 16 reprezentanți ai Parlamentului european, 15 reprezentanți ai președinților sau prim-miniștrilor statelor membre și un membru al Comisiei. S-a evidențiat că, prin această acțiune, protecția drepturilor fundamentale la nivelul Uniunii va fi mult mai clară pentru cetățeani și că, astfel, Curtea de Justiție se va putea referi la Cartă când se va cerceta compatibilitatea unui act particular cu drepturile fundamentale, dând așadar Cartei poziția unei interpretări autentice a principiilor prezente în art. 6 din Tratatul Uniunii Europene, mai ales că ea a fost admisă de toate parlamentele și guvernele. Carta conține și explicații care ajută la interpretarea unui text elaborat sintetic. În ceea ce privește conținutul, aceasta nu a fost prevăzută în Tratatul de la Nisa. Se face doar menționarea acesteia în Declarația privind viitorul Uniunii admisă de toți reprezentanții guvernelor statelor membre întruniți pentru a modifica Tratatele (CECO, CE, TMs. și Euratom).
Nu se poate determina o delimitare netă între drepturile fundamentale ale omului și alte principii de drept. Acestea se pot aplica până la confuziune. Câteva astfel de principii de drept au fost acceptate de Curtea de justiție, însă ele pot face parte și din grupul drepturilor omului. Așadar, a fost acceptat dreptul fundamental la inviolabilitatea domiciliului ca un principiu comun tuturor sistemelor juridice ale statelor membre, însă ocrotirea activităților private ale oricărei persoane trebuie recunoscută și ca un principiu general de drept european, întrucât peste tot în aceste sisteme orice intervenție venită din partea autorităților publice trebuie să dețină o bază legală și să fie legitimă pe motivele stabilite prin lege pentru a putea fi protejate împotriva intervenției arbitrare și disproporționalității.
Drepturile fundamentale conținute de principiile generale ale dreptului comunitar nu sunt absolute, ci trebuie analizate în relație cu funcția lor socială și, prin urmare, exercitarea dreptului de proprietate și libertății de a desfășura un comerț ori o profesie poate fi restrâns, mai ales în contextul unei organizări comune a pieții, cu prevederea ca aceste restrângeri să fie potrivite obiectivelor de interes general dorite de Comunitatea europeană și să nu formeze în relație cu scopul urmărit o interferență disproporționată care să lezeze substanța drepturilor astfel garantate.
Secțiunea a 2-a
Principiul respectării dreptului la apărare
Un al doilea principiu ce trebuie să fie prezent în aplicarea dreptului comunitar este principiul dreptului la apărare sub numeroasele sale forme. Așadar, sub imaginea dreptului de a fi audiat, trebuie precizat faptul că îndeplinirea principiului trebuie impusă atât în ceea ce privește audierea în procedurile în care se pot impune sancțiuni cât și în legătură cu audierea martorilor despre unele probleme definite, în momentul în care aceasta a fost cerută. În prima împrejurare, măsura impusă cu ignorarea principiului, poate fi eliminată precum în cauzele ce privesc personalul Comunității, în acestă situație observarea principiului cerând ca întreprinderilor în cauză, să li se poate aproba posibilitatea de a își expune punctele lor de vedere în ceea ce privește relevanța faptelor invocate și a documentelor utilizate de Comisie în sprijinul afirmației ei, că se află o încălcare a legii. În cea de-a doua situație, nu trebuie respinsă cererea de audiere a martorilor care au fost chemați sau să fie oprită asistarea la audierea acestora.
Cu toate acestea, dreptul de a fi audiat într-o procedură administrativă împotriva unei anumite persoane care trebuie să fie respectat, chiar în absența regulilor care guvernează procedura, nu poate fi mutat la procedura legislativă cu care se adoptă o măsură de aplicare generală, iar situația că un operator economic este privit individual și direct de regulamentul respins nu schimbă această constatare.
S-a mai hotărât în sensul că trebuie să fie eliminată, pentru nerespectarea principiului audi alteram partem, o hotărâre a Comisiei ce are la bază rezultatul unei anchete prezentată într-un raport al unei vizite de inspecție prin care se respinge categoric punerea în sarcina FEOGA a unor cheltuieli realizate de un stat membru al Uniunii, când raportul în cauză a ajuns la autoritățile statului respectiv doar după ce decizia contestată a fost adoptată, în așa fel încât statul membru nu a avut capacitatea de a discuta rezultatul investigării până să se dea decizia finală. Principiul dreptului la audiere trebuie să fie aplicat în orice procedură care poate să obțină ca efect o decizie a unei instituții comunitare afectând considerabil interesele unei persoane, în acest context s-a reținut că, deși adoptarea și anunțarea rapoartelor Curții de Conturi nu sunt hotărâri care să afecteze direct drepturile persoanelor cuprinse în ele, acestea sunt capabile de a avea consecințe asupra acestor persoane în așa fel încât celor în cauză trebuie să le fie dată șansa de a face observații asupra acelor probleme din rapoarte care îi privesc pe ei nominal, înainte ca aceste rapoarte fie formulate.
Legat de dreptul de a fi audiat este și dreptul de a obține informații, de exemplu în legătură cu documente care conving Comisia să hotărască asupra faptului dacă o înțelegere a încălcat art. 85 (81), cu respectarea confidențialității în ceea ce privește secretul profesional, în raport cu terții interesați.
Din alt punct de vedere, dreptul la apărare trebuie să fie garantat și în legătură cu dreptul de asistență din partea autorităților naționale și a dreptului de asistență și reprezentare legală în privința privilegiului profesional legal. Acest drept este clădit pe eliminarea riscului ca scrisorile trimise de la persoanele care au nevoie de sprijin juridic de la un jurist să nu fie întrebuințate împotriva lor cât timp se află în mâinile acestuia, iar dacă se află și în mâinile acelor persoane, numai dacă sunt realizate împrejurările în sensul că privilegiul nu se întinde dincolo de corespondența legată de dreptul de apărare al clientului și ca el să se reducă la corespondența cu juriști independenți.
În concluzie, principiul dreptului la apărare trebuie să conducă procedura în fața organelor comunitare de justiție.
Secțiunea a 3-a
Principiul autorității de lucru judecat
Principiul autorității de lucru judecat reprezintă o acțiune ce nu poate fi judecată decât o singură (dată non bis in idem). Totuși, dacă în practică, o sancțiune se aplică de două ori pentru același caz, într-o procedură diferită, dar conform unor reguli având absolut scopuri diferite, se poate aprecia că principiul nu este încălcat.
Această întrebarea a fost exprimată pentru oferirea unei hotărâri prelalabile în sensul dacă pot fi acceptate două proceduri paralele, una națională și alta a Comunității, astfel ca să se impună o sancțiune dublă în materia cartelurilor, a obținut răspuns pozitiv. Așadar, s-a indicat că posibilitatea dublelor sancțiuni nu înseamnă nepărat că posibilitatea a două proceduri paralele urmărind scopuri separate este inacceptabilă. „Acceptabilitatea unei proceduri duale de acest fel rezultă din sistemul special de împărțire a jurisdicției între Comunitate și statele membre cu privire la carteluri. Dacă, însă, posibilitatea a două proceduri care să fie urmate separat ar duce la impunerea de sancțiuni consecutive, o cerință generală de justiție naturală, precum aceea care era prevăzută la sfârșitul paragrafului 2 al art. 90 CECO, reclamă ca orice decizie anterioară sancționatoare să fie luată în calcul în determinarea oricărei sancțiuni care urmează să fie impusă. În orice caz, în măsura în care nu a fost elaborat vreun regulament potrivit art. 87 [83] alin. 2 lit. e CE, nici un mijloc de evitare a unei astfel de posibi1ități nu urmează a fi aflat în principiile generale de drept comunitar”.
Din acest caz reiese că este nevoie ca faptele incriminate să se fi întâmplat pe teritoriul comunitar și că anumitele proceduri să fie introduse in fața instanțelor găsite în cadrul acestuia.
În această materie s-a hotărât că principiul non bis in idem, principiu fundamental deopotrivă prevăzut în articolul 4 paragraful 1 din Protocolul Nr. 7 al Convenției europene privind drepturile omului este împotriva faptului ca, în materia concurenței, o întreprindere să se facă vinovată sau să fie începută o procedură împotriva ei a doua oară pe temeiurile conduitei anticoncurențiale, în legătură cu care a fost deja sancționată ori calificată a nu fi răspunzătoare printr-o decizie care nu mai poate fi atacată cu apel. Utilizarea acestui principiu necesită, așadar ca o hotărâre să fi fost oferită asupra problemei dacă o faptă a fost comisă sau legalitatea aprecierii ei a fost revizuită. De asemenea s-a mai semnalat că principiul în cauză nu permite o nouă examinare în profunzime a comiterii unei fapte care ar avea ca efect impunerea a unei noi sancțiuni, în plus față de prima, atunci când este determinată răspunderea pentru a doua oară ori o primă sancțiune atunci când răspunderea nestabilită prin prima hotărâre este determinată prin cea de-a doua decizie. Pe de-o parte, totuși, nu este oprită în sine reluarea procedurilor ce privesc același comportament anticoncurențial când prima decizie a fost eliminată pentru motive procedurale fără să se dea o hotărâre pe fondul faptelor afirmate, deoarece anularea deciziei nu poate fi considerată o „achitare” în sensul oferit acestui cuvânt în materia penală. Așadar, sancțiunile date prin noua decizie nu se adună celor impuse prin decizia anulată, ci le substituie.
Secțiunea a 4-a
Principiul certitudinii juridice
Unul din principiile fundamentale ale oricărui sistem juridic este principiul certitudinii juridice, acesta având un rol deosebit în dreptul comunitar. Conform acestuia, aplicarea legii la o situație particulară, este necesară să fie previzibilă. Principiul se poate prezenta ca o obligație ce revine autorităților publice de a garanta ca legea să fie stabilită cu ușurință de către aceia cărora li se aplică și ca aceștia să poată deducă existența ei, ca și modalitățile de interpretare și aplicare a acesteia.
În numeroase împrejurări organele comunitare de justiție s-au raportat la acest principiu, având modelul german ca inspirație. Astfel, s-a apreciat că, de exemplu, în materia concurenței faptul că, o practică concertată, o decizie ori un acord poate intra în cadrul art. 85 (81) alin. 1, nu este satisfăcător pentru o apreciere imediată în sensul opririi ei și al nulității ei, potrivit art. 85 (81) alin. 2. „O asemenea concluzie ar fi contrară principiului certitudinii juridice, care, cum a mai considerat Curtea în hotărârea sa în 6 aprilie 1962, este o regulă de drept care trebuie sa fie susținută în aplicarea Tratatului, deoarece ea ar avea efectul de a interzice și a face imediat nule unele acorduri, chiar înainte să se constate dacă, art. 85 (81), ca un întreg, este aplicabil acelor acorduri”.
Tot în această materie, în ceea ce privește aplicarea Regulamentului Nr. 17 din 6 februarie 1962, s-a considerat că „ar fi contrar principiului general al certitudinii juridice de a deduce că, deoarece acordurile notificate nu sunt în ultima instanță valabile în măsura în care Comisia nu a luat nici o decizie asupra lor conform articolului 85 (81) alineatul 3, ele nu ar fi complet eficace. Deși faptul că astfel de acorduri sunt pe deplin valabile poate să dea naștere unor dezavantaje practice, dificultățile care s-ar putea ivi din incertitudinea în relația juridică bazată pe acordul notificat ar fi încă mai dăunătoare”.
Însă s-a apreciat că nu este încălcat acest principiu în momentul în care Comisia adoptă o decizie în sectorul concurenței oferind aceeași interpretare unui regulament privind exceptările de grup așa cum era hotărâtă într-o comunicare care a fost publicată în același timp ca al regulamentului și al cărei domeniu de aplicare și înțeles au fost explicate într-o scrisoare trimisă întreprinderilor în cauză înaintea acelei decizii.
Principiul conform căreia o măsură nu poate fi schimbată în momentul în care a fost adoptată de autoritățile competente, reprezintă un factor considerabil care ajută la fixarea împrejurărilor juridice în ordinea juridică comunitară pentru instituțiile comunitare și pentru persoanele a căror poziție juridică și de fapt este determinată printr-o decizie luată de aceste instituții comunitare. Doar o respectare absolută a acestui principiu poate să asigure că, după adoptarea sa, o măsură se poate schimba numai potrivit regulilor conforme cu procedura și competența și, prin urmare, că măsura adusă la cunoștință constituie o copie identică a măsurii adoptate, oglindind așadar cu convingere dorința autorității competente.
În ceea ce privește aplicarea art. 119 CE, Curtea a considerat că importante rațiuni de certitudine juridică lezează toate interesele implicate, atât private, cât și publice, făcând astfel irealizabilă redeschiderea problemei plății pentru trecut, rezultatul acestui articol neputând fi invocat în scopul sprijinirii reclamațiilor privind intervalele de plată anterioare datei hotărârii Curții, excepție făcând lucrătorii care au introdus deja acțiuni.
Trăsătura obligatorie a acestui principiu a fost, însă, redusă de către Curte, care îl consideră mai degrabă ca un scop dorit, potrivit precizărilor sale în sensul că atât timp cât Comisia nu a luat o hătărâre în ceea ce privește noile acorduri, acestea se pot aplica pe riscul părților, de unde reiese că notificarea efectuată potrivit art. 4 alin. 1 din Regulamentul Nr. 17 precizat nu avea consecințe suspensive, și că protecția certitudinii juridice nu ar fi aplicate acestor convenții încheiate ulterior intrarii în vigoare a Regulamentului. De asemenea, aplicarea principiului, atunci când s-a acceptat că acesta oprește un act comunitar să aibă efect după publicarea lui, situația poate să fie diferită când scopul care urmează a fi atins reclamă acest lucru și așteptările legitime ale persoanelor în cauză sunt respectate în mod adecvat. În consecință, aplicarea retroactivă a actelor instituțiilor poate fi admisă doar dacă ea este capabilă de a situa o anumită persoană într-o circumstanță mai avantajoasă și cu condiția ca așteptările ei legitime să fie luate în considerare.
Pentru a garanta respectarea principiilor certitudinii juridice și așteptărilor legitime, regulile materiale de drept comunitar trebuie să fie analizate ca din punctul de vedere al situațiilor existente anterior intrării lor în vigoare doar în măsura în care decurge clar din obiectivele, termenii și schema lor că este necesar să le fie oferit un astfel de efect.
Sfera în care trebuie ca principiul certitudinii juridice să se impună în mod deosebit, privește termenele și durata prescripției, folosirea unei limbi inteligibile, neretroactivitatea și imediata aplicare a legii, legitima așteptare față de măsurile legislative, protecția drepturilor dobândite și utilizarea principiului patere legem quam ipse fecisti, care semnifică faptul că orice autoritate trebuie să-și respecte propriile sale norme elaborate.
Secțiunea a 5-a
Principiul egalității
Principiul egalității derivă din natura dreptului comunitar și constă în excluderea discriminării, cu alte cuvinte dă un tratament egal părților în împrejurări comparabile și identice. El se găsește în cuprinsul tratatelor comunitare. Așadar, art. 141 CE nu permite discriminarea între sexe prin aplicarea principiului că femeile și bărbații trebuie să primească plată egală pentru muncă egală, iar art. 12 CE interzice discriminarea pe temeiuri de naționalitate, Consiliul având posibilitatea de a interzice asemenea discriminări și, potrivit art. 13 CE, în limita capacităților date de acesta Comunității, să adopte măsuri care să fie conforme, decizând în unanimitate pe baza unei recomandări din partea Comisiei și ulterior consultării cu Parlamentul, pentru reducerea discriminării fondate pe origine rasială sau etnică, sex, religie, vârstă, orientarea sexuală ori handicap. De asemenea discriminarea este interzisă și prin numeroase dispoziții din materia liberei circulații a persoanelor, a mărfurilor și capitalului. Totuși, eventualele diferențe între legislațiile naționale, pot constitui piedici la libera circulație a produselor, dar acestea trebuie admise doar în cazul în care sunt acceptate a fi necesare în scopul îndeplinirii cerințelor obligatorii cu privire la eficiența supravegherii fiscale, corectitudinea tranzacțiilor comerciale, apărarea consumatorului și protecția sănății publice, cu alte cuvinte trebuie să existe un interes general. Este necesar ca discriminarea să fie motivată obiectiv, și nu arbitrar. Cu alte cuvinte, deosebirile în situație, care sunt cuvenite fenomenelor naturale nu pot fi considerate drept discriminări în înțelesul Tratatului comunitar. „Aceasta din urmă privește doar diferențele de tratament care apar în activitatea umană și, în special, din măsurile luate de autoritățile publice, ca discriminare. Comunitatea nu are nici o obligație de a lua măsuri de înlăturare a diferențelor care sunt consecința inegalităților naturale”.
Acest concept nu acoperă însă acele împrejurări în care tratamentul inegal al resortisanților diferitelor state este cauzat de diferențele legislațiilor statelor membre ale comunității. Principiul s-ar putea folosi doar dacă acest tratament poate fi atribuit unui subiect de drept, state, instituții comunitare, întreprinderi în măsura în care aceste deosebiri afectează toate persoanele cărora li se aplică, confrom unei aprecieri obiective și fără a se ține cont de naționalitatea lor, astfel că, spre exemplu, nu pot fi aduse obiecții în legătură cu taxele diferite pe venit hotărâte conform legilor naționale.
La fel s-a considerat că oferirea dreptului exclusiv de a transmite semnale de televiziune nu reprezintă o nerespectare a obligației de nediscriminare precizată, dar discriminarea din partea întreprinderilor care se bucură de astfel de drepturi excepționale față de naționalii statelor membre pe motiv de naționalitate nu poate exista simultan cu prevederile art. 7.
În ceea ce privește dreptul de autor, s-a decis că interzicerea discriminării menționate în paragraful 1 din art. 6 CE se încadrează și acelei îmrejurări în care termenul de protecție admis de legislația unui stat membru pentru lucrările unui autor care este cetățean al unui alt stat membru este mai redus decât termenul admis pentru lucrările cetățenilor proprii; interzicând „orice discriminare pe motive de naționalitate”, această măsură obligă fiecare stat membru să garanteze poziția de egalitate a cetățenilor din celelalte state comunitare într-o situație condusă de dreptul Uniunii, cu cetățenii săi proprii.
Acest principiu este aplicabil tuturor relațiilor juridice care pot fi stabilite în cadrul teritoriului Uniunii în funcție de locul unde s-au hotărât ori a locului unde își va produce consecințele.
De asemenea s-a mai considerat că un stat membru nu respectă obligațiile sale în conformitate cu art. 6 CE în momentul în care, în scopul recunoașterii personalității juridice a unei asociatii, pretinde ca unul dintre membrii administrației asociației are cetățenia acestui stat ori ca un număr de membri majoritari să dețină această cetățenie.
Și în materie contravențională s-a manifestat principiul egalității, în momentul în acre s-a hotărât că un „stat membru care menține în vigoare o diferență disproporționată în tratamentul între contravenienți întemeiată pe locul înregistrării vehiculelor lor, prevăzând că, atunci când există o încălcare a codului rutier, săvârșită cu un vehicul înmatriculat în acest stat membru, contravenientul are la dispoziție 60 de zile de la înregistrarea sau de la notificarea contravenției în care să plătească suma minimă prevăzută sau de a introduce un apel dacă el nu a plătit deja suma minimă, în timp ce, atunci când o încălcare este săvârșită cu un vehicul înmatriculat în alt stat membru trebuie, fie să plătească imediat suma minimă prevăzută, fie, dacă intenționează să conteste încălcarea constatată, el trebuie să furnizeze o garanție egală cu de douâ ori suma minimă, sub pedeapsa de a i se reține permisul de conducere ori de a i se bloca vehiculul, nu și-a respectat obligațiile sale potrivit art. 6 CE”.
Se poate face și o discriminare inversă, în ideea că un stat membru admite un statut favorabil, mai privilegitat resortisanților altor state membre decât propriilor sale persoane, și, prin urmare, un comportament discriminatoriu în relație cu aceștia din urmă. Nu au existat obiecții asupra acestei discriminări, însă Curtea de Justiție nu a eliminat eventualitatea interzicerii acesteia.
Secțiunea a 6-a
Principiul proporționalității
Acest principiu constă în faptul că legalitatea regulilor comunitare trebuie să fie supusă condiției ca metodele utilizate să fie conforme cu obiectivul legitim urmărit de aceste norme și nu este nevoie să meargă mai mult decât este nevoie să-l atingă și, atunci când există mai multe măsuri potrivite de ales, trebuie să fie utilizată cea mai puțin oneroasă.
Se poate remarca, că în momentul în care un obiectiv sau un scop al unei măsuri este constatat, este necesară realizarea unei triple verificări: dacă măsura este potrivită realizării obiectivului; dacă aceasta este necesară pentru îndeplinirea obiectivului, și dacă se găsește o concordanță între obiectiv și măsură.
Oricum, s-a întărit faptul că, într-un sector în care organele legislative ale Uniunii dețin o libertate de acțiune care corespunde responsabilităților politice ce le revin prin Tratatul Uniunii, numai dacă o măsură este manifest necorespunzătoare având în vedere obiectivul care îi este cerut instituției competente să îl urmărească, legalitatea ei este afectată.
Pentru a decide dacă o măsură de drept comunitar se conformează principiului proporționalității, este nevoie să se stabilească dacă metodele pe care această prevedere le aplică pentru a îndeplini scopul ei corespund valorii acestui scop și dacă ele sunt utile pentru a-l efectua; prin urmare un termen imperativ care atrage după sine încetarea totală a unui drept poate fi privit ca fiind corespunzător cu principiul în discuție, ținând cont de scopul prevederii respective.
În domeniul concurenței, s-a hotărât înțelesul principiului în sensul că obligațiile impuse întreprinderilor în scopul de a înceta încălcările din dreptul concurenței nu trebuie să întreacă ceea ce este necesar atingerii obiectivul dorit, mai exact, respectarea regulilor încălcate. În momentul în care legislația comunității realizează o distincție între o obligație primară, a cărei îndeplinire este cerută în scopul atingerii obiectivului dorit, și o obligație secundară, de natură administrativă, nu este posibil, fără ca să se încalce principiul proporționalității, să se sancționeze neîndeplinirea obligației secundare la fel de dur precum neîndeplinirea obligației primare.
La fel s-a arătat că, în lipsa unor reguli comune privind cumpărarea și vânzarea unor produse, piedicile la libera circulație a mărfurilor în mediul comunitar, rezultând din lipsa de armonie dintre legislațiile naționale, trebuie să fie admise în măsura în care astfel de reguli, care se aplică produselor naționale sau importate, pot fi considerate ca fiind necesare în scopul îndeplinirii cerințelor obligatorii cu privire la protejarea consumatorilor, dar, în același timp, ele trebuie să fie proporționale cu obiectivul dorit.
Nu s-a socotit drept o încălcare, de către Comisie a principiului proporționalității, alegerea sancțiunii de retragere a sprijinului acordat, dintre sancțiunile prevăzute de art. 44 din Regulamentul Nr. 4028/86 legat de măsurile de perfecționare și adaptare a organizațiilor din sectorul acvaculturii și pescuitului, întreprinderile care beneficiază de acestea, afirmând în cererile lor pentru plata ajutorului o sumă care nu reflectă poziția reală pentru a îndeplini condiția impusă primitorului de ajutor financiar.
În legătură cu controlul proporționalității în domeniul politicii comerciale comune, în care instituțiile au o libertate de acțiune sporită, s-a admis că legalitatea unei măsuri se poate leza doar dacă măsura este în mod vădit necorespunzătoare, ținând cont de scopul urmărit. Prin urmare, în momentul în care legislativul comunitar este obligat, în legătură cu adoptarea unor reguli, să determine consecințele lor viitore, care nu pot fi prevăzute cu exactitate, aprecierea lui este deschisă criticii doar dacă apare a fi neîndoielnic greșită în lumina informațiilor pe care le deține în momentul adoptării acestor reguli.
Este necesară restrângerea controlului Curții atunci când Consiliul trebuie să împace interesele diferite și, prin urmare, să aleagă opțiuni aflate în propria sa responsabilitate și, în legătură cu acest lucru, Curtea nu poate să înlocuiască cu aprecierea ei pe aceea a Consiliului în ceea ce privește onestitatea măsurilor adoptate, dacă aceste măsuri nu s-au confirmat a fi clar necorespunzătoare realizării obiectivului dorit.
Secțiunea a 7-a
Principiul loialității
Principiul loialității este stabilit de Tratat și, de asemenea, este promovat de Curtea de Justiție. Acest principiu mai poartă numele și de principiul solidarității și este prevăzut în art. 10 CE, care decide că statele comunității vor adopta toate măsurile potrivite, chiar dacă că sunt speciale sau generale, de a susține îndeplinirea obligațiilor rezultate din Tratat sau din acțiuniile instituțiilor comunitare și că ele înlesnesc realizarea misiunilor acesteia. Ele nu pot adopta nicio măsură care ar putea pune în pericol îndeplinirea obiectivelor Tratatului.
Principiul loialității a fost cel mai bine evidențiat într-o cauză în care Curtea a apreciat că, prin ruperea legăturii dintre obligații și avantajele care reies din calitatea de membru CE, un stat membru al comunității a pus în pericol egalitatea dintre statele comunitare și cetățenii lor și nu a respectat legătura care era cerută statelor membre.
Analizând acest principiu, care derivă din natura dreptului comunitar, se poate afirma că sunt dispuse trei obligații în sarcina statelor membre, una negativă și două pozitive. Cele pozitive nu au o formă precisă, ci mai degrabă, una generală. Oricum ele pot dobândi formă concretă în relație cu obligațiile menționate în Tratat.
Prima obligație pozitivă este stabilită în prima parte a art. 10 alin. 1, în sarcina statelor membre, în ideea de a adopta toate măsurile corespunzătoare, fie ele speciale sau generale, pentru a garanta îndeplinirea obligațiilor care reies din Tratat sau din acțiunea desfășurată de instituțiile comunitare. Din acest punct de vedere o importantă obligație a statelor comunitare este aceea de a transforma normele lor naționale la cerințele dreptului european afirmate prin tratatele comunitare ori prin actele rezultate din acestea.
Mai exact, o asemenea obligație rezultă din art. 10 alin. 1; spre exemplu, Curtea de Justiție a decis că, în lipsa unor norme comunitare care să conducă o anumită materie, sistemul de drept al unui stat comunitar trebuie să garanteze protecția juridică pe care persoanele o dobândesc din consecința directă a dreptului comunitar. Drept urmare, acestui sistem juridic îi revine rolul de a numi tribunalele competente și de stabili condițiile de procedură care conduc acțiunile juridice menite să apere drepturile pe care subiecții le obțin din efectul dreptului comunitar, fiind înțeles că asemenea condiții nu pot să fie mai puțin avantajoase decât cele pentru acțiuni asemănătoare de natură națională, și că, în nici o situație ele nu pot să fie astfel adaptate încât se facă în practică, exercitarea drepturilor pe care tribunalele au obligația să le protejeze.
Într-o altă împrejurare, în momentul în care un regulament comunitar nu precizează în mod clar vreo pedeapsă pentru o nerespectare sau se referă în acest scop la norme administrative naționale, art. 5 [10] CE impune statelor comunitare să ia adopte toate măsurile necesare pentru a asigura aplicarea și dreptului comunitar. În acest sens, s-a reținut, că în timp ce alegerea sancțiunilor este la aprecierea lor, ele trebuie să garanteze în special faptul că nerespectările sunt pedepsite în condiții indentince cu cele care se aplică încălcărilor dreptului intern și care, oricând, fac sancțiunea proporțională și eficientă.
De asemenea, a fost impusă o obligație de abținere, statelor comunitare, în domeniul pescuitului într-o situație în care Comisia, pentru a satisface nevoile imediate de conservare a resurselor piscicole, a supus Consiliului propuneri care, cu toate că nu au fost adoptate de acesta, este, însă, punctul de plecare pentru acțiunea comunitară stabilită.
Cealaltă obligație pozitivă prevăzută în partea a doua din alin. 1 al art. 10 legat de facilitarea realizării sarcinilor comunitare ar putea avea în considerare, de exemplu, obligația statelor membre de a oferi Comisiei datele cerute spre a se controla dacă măsurile pe care ele le-au adoptat sunt conforme dreptului Comunității, și anume legislației secundare ori primare.
Cea de-a treia obligație negativă semnifică, conform art. 10 alin. 2, faptul că statele membre trebuie să se oprească de la orice măsură care pune în pericol realizarea obiectivelor comunitare.
O altă obligație, de loialitate, reiese și din dispozițiile art. 11 parag. 2 TMs. care precizează că “statele membre sprijină activ și fără rezervă politica externă și de securitate comună printr-un spirit de loialitate și de solidaritate reciprocă. Ele se abțin de la orice acțiune contrară intereselor Uniunii sau susceptibilă de a dăuna eficacității sale”.
Capitolul II
Conceptul juridic de proporționalitate
Secțiunea 1
Scurtă istorie al conceptului juridic
de proporționalitate
Acest principiu își are izvoarele în dreptul administrativ german de după Primul Război Mondial. Inițial, natura principiului proporționalității consta în capacitatea de a îmbina principiul constituțional liberal cu apărarea intereselor și drepturilor fundamentale ale statului modern. Se poate afirma că acest principiu al proporționalității a fost rezultatul implementării ideii constituționale din dreptul anglo-american în constituțiile Europei Occidentale. Principiul proporționalității și-a început răspândire în dreptul european în anul 1956, atunci când, pentru prima oară, a fost recunoscut de Curtea Europeană de Justiție în cauza C. 8/55 Federation Charbonniere de Belgique c. High Authority.
În cazul C. 11/70 International Handelsgesellschaft c. Einfuhr-und Vorratsstelle Getreide, Avocatul General a formulat prima expunere a principiului general al proporționalității, prin urmare: „unei persoane nu trebuie să i se limiteze libertatea de a acționa dincolo de măsura necesară apărării interesului public”.
Acest principiu a început să fie citat în mod constant de Curtea Europeană de Justiție din anul 1970, ajungând în cele din urmă unul dintre principiile generale ale dreptului comunitar. Anterior includerii sale în art. 3 CE, principiul proporționalității a fost admis prin jurisprudența Curții. El este prezent în numeroase sisteme juridice, în special în cel german. Înaintea acestei încorporări în art. 3 CE, principiul proporționalității a fost utilizat în materie de concurență și de agricultură.
Conform acestui principiu, metodele utilizate de autorități trebuie să fie proporționale cu obiectivul lor. Una dintre cele mai importante materii în care principiul proporționalității se impune este cel al aplicării unor măsuri penale ori administrative. Prin urmare s-a decis că orice astfel de măsură care depășește ceea ce este strict necesar pentru scopul de a acorda capacitatea statului membru importator de a dobândi în mod potrivit informații exacte asupra circulației mărfurilor care aparțin cadrului specific al măsurilor de politică comercială trebuie să fie văzută ca o măsură care are efect echivalent unei restrângeri cantitative interzisă de normele Tratatului. În această speță importatorului i s-a solicitat să declare orice altceva, în legătură cu originea mărfurilor, decât deținea el ori de la care se aștepta în mod rezonabil să cunoască, fiind posibil ca, prin neclaritatea mărturiei sale ori prin omisiune să se recurgă la penalizări disproporționate față de natura abaterii de un caracter pur administrativ.
Considerat drept o măsură de siguranță contra utilizării excesive a puterii normative a statului, s-a dezvoltat foarte mult prin hotărârea dată în cauza C. 331/88, R c. Minister of Agriculture, Fisheries and Food ex parte Fedesa, în care Curtea Europeană de Justiție a decis următoarele: „Curtea a reținut în mod constant că principiul proporționalității este unul dintre principiile generale ale legii Comunității. În virtutea acestui principiu, legalitatea instituirii unei prohibiții asupra desfășurării unei anume activități economice este supusă condiției ca măsurile de prohibiție să fie corespunzătoare și necesare obiectivului public protejat de legislația în speță; acolo unde există posibilitatea de a alege între mai multe măsuri considerate corespunzătoare, trebuie să se apeleze la cea mai puțin oneroasă, iar dezavantajele nu trebuie să fie disproporționate cu scopul urmărit”.
Acest principiu a fost implementat în anul 1999, în Tratatul de stabilire a Comunității Europene. Astăzi, principiul proporționalității este reglementat în art. 5 alin. 4 din Tratat și în art. 5 din Protocolul 2 al Tratatului, ce privește aplicarea principiului proporționalității și al subsidiarității: „În respectarea principiului neutralității, conținutul și forma acțiunilor Uniunii nu vor depăși ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivele Tratatelor. Instituțiile Uniunii Europene vor aplica principiul proporționalității așa cum este prevăzut în Protocolul pentru aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității”.
De asemenea “proiectele de acte normative vor fi justificate prin prisma principiilor subsidiarității și proporționalității. Orice propunere legislativă va conține o expunere de motive, astfel încât să permită evaluarea respectării principiilor subsidiarității și proporționalității. Propunerile legislative vor ține cont de orice fel de povară, fie ea financiară sau administrativă, asupra Uniunii, guvernelor naționale, regionale sau autorităților locale, asupra agenților economici și cetățenilor, pentru ca acestea să fie minimizate și pe măsura obiectivelor ce trebuie atinse”.
Secțiunea a 2-a
Consacrarea conceptului juridic
de proporționalitate în legislația europeană
Acțiunea Comunității nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru îndeplinirea obiectivelor tratatului. Prin urmare, principiul proporționalității obligă ca actele instituțiilor să nu exceadă limitele a ceea ce este conform și util pentru îndeplinirea obiectivului urmărit.
Statele comunitare, chiar dacă se raportează într-o formă sau alta la proporționalitate, nu l-au reglementat expres ca un principiu. Ceea ce se expune printr-o anumită ambiguitate pe care o regăsim, în jurisprudența statelor membre: dintr-un punct de vedere, principiul proporționalității este privit ca un drept fundamental a cărui respectare trebuie garantată în cadrul ordinii juridice ale Comunității; iar din alt punct, judecătorul comunitar respectă puterile discreționare extinse, exercitând prin urmare, un control limitat, doarece cenzura nu privește eroarea manifestă și deturnarea de putere. Totuși, în ceea ce privește sancțiunile, Curtea de justiție dă dovadă de caracter, impunând prin aceasta, o apreciere considerabilă principiului proporționalității.
Astăzi, în ciuda oricăror rețineri, principiul proporționalității este un principiu general de drept european: împrejurarea că statele au o marjă mare de apreciere nu pune în discuție această soluție, mai ales că instituția Curții se îndreaptă către o limitare tot mai mare a derogărilor, fie ele și admise de texte.
S-a mai relevat de către Curte că, că în timp ce principiul proporționalității așa cum este stabilit în alin. 3 din art. 3 constituie un principiu general al sistemului de drept comunitar, nu i se poate pretinde Consiliului să facă referire expresă la acest principiu în preambulul unui regulament în scopul de a îndeplini obligația de declarare a motivelor potrivit art. 190 CE, întrucât rezultă evident din regulamentul respectiv că măsurile prevăzute sunt necesare în scopul atingerii obiectivelor urmărite, în conformitate cu principiul proporționalității.
Înainte de a fi încorporat în Tratatul Constitutiv al Comunității Europene principiul proporționalității a fost consacrat prin jurisprudență ca un principiu general de drept.
Din perspectiva dreptului comunitar, principiul impune necesitatea ca legalitatea regulilor comunitare să fie analizată în raport cu o condiție unică și anume, ca mijloacele folosite să fie corespunzătoare obiectivului legitim urmărit de aceste reguli și nu trebuie să depășească, ori să meargă mai departe decât este necesar pentru a-l atinge.
De asemenea, atunci când există posibilitatea de alegere între mai multe măsuri corespunzătoare, în principiu trebuie aleasă, cea mai puțin oneroasâ. În această privință s-a statuat că există posibilitatea, ca într-un domeniu în care organele legislative comunitare au o largă libertate de acțiune, legalitatea unei măsuri să fie totuși afectată, însă, doar în situația în care este vădit necorespunzătoare în raport cu obiectivul urmărit. Înainte de consacrare, principiul a fost aplicat în concret în materie de agricultură, concurență și ajutoare de stat compatibile cu piața comună.
Acțiunea Comunității nu trebuie să exceadă ceea ce este necesar pentru atingerea objectivelor tratatului. Astfel, principiul proporționalității impune instituțiilor să nu depășească limitele a ceea ce este corespunzător și necesar pentru atingerea scopului urmărit. În același sens dispune și articolul 6 din Protocolul anexă la Tratatul de la Amsterdam: „Comunitatea nu legiferează decât în măsura necesară. Deși directivele obligă orice stat membru destinatar în ceea ce privește rezultatul care trebuie atins, directivele prevăzute la art. 189 din tratat lasă la latitudinea autorităților naționale alegerea formei și a mijloacelor”.
Principiul proporționalității este un principiu general de drept comunitar, împrejurarea că statele pot dispune de o marja largă de apreciere, nu este de natură, să pună în discuție această soluție, cu atât mai mult cu cât Curtea tinde, din ce în ce mai mult, să limiteze derogările chiar admise de texte.
De-a lungul timpului, pe măsură, ce statul a început să își asume tot mai multe responsabilități sociale, puterile publice au început să acționeze în domenii mult mai vaste, în acest context marja lor de apreciere a fost sporită. Prin legi se fixau numai obiectivele sociale ce trebuiau îndeplinite, legiuitorul lăsând posibilitatea de a alege mijloacele concrete de realizare a acestor obiective la dispoziția adminstrației, tocmai datorită faptului că era imposibilă detalierea tuturor mijloacelor în cadrul legilor. În vederea controlării acestor alegeri, principiul proporționalității, inițial aplicabil în domeniul protecției libertăților fundamentale, a devenit treptatat aplicabil tuturor domenilor în care puterile publice se bucură de o marjă de apreciere, de posibilitatea de a alege între mai multe mijloace pentru atingerea unui obiectiv.
Scopul acestui principiu este acela de eliminare a arbitrarului statului, constituind un criteriu obiectiv de selectare a unei acțiuni de o alta pe baza concordanței dintre mijlocul ales și scopul urmărit.
Principiul proporționalității este susceptibil de aplicabilitate generală în toate materiile. Așadar, acest pricipiu se regăsește și în materia drepturilor fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului făcând în mod constant aplicarea controluluil de proporționalitate. Marja de apreciere a statelor nu este nelimitată, prin urmare judecătorul european își rezervă, dreptul, aptitudinea de a realiza un control cu privire la întinderea acesteia. Curtea nu se limitează la a verifica dacă statul a făcut uz de puterea sa de apreciere, ci controlează în prima instanță dacă motivele invocate spre a justifica ingerințele sunt „pertinente și suficiente”. În continuare, Curtea cercetează dacă ingerința este proporțională cu scopul legitim urmărit și verifică dacă a fost păstrat „un just echilibru” între interesul general și interesele particularilor.
În primul rând, proporționalitatea apare ca o condiție ce trebuie îndeplinită ori de câte ori este incidentă o limitare a unui drept fundamental. Din analiza jurisprudenței constante a Curții, se observă, aplicabilitatea acestui principiu, în special cu privire la drepturile ce comportă limitări, precum dreptul de proprietate sau libertatea de exprimare.
Mai precis, referitor la limitările aduse dreptului de proprietate, în articolul 1 din Protocolul nr. 1 sunt înscrise trei condiții în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate asupra acelui bun:
a) privarea să fie prevăzută de lege, adică de normele interne aplicabile în materie;
b) să fie impusă de o cauză de utilitate publică;
c) să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional;
Jurisprudența Curții a mai adăugat o condiție specifică situației de privare de proprietate, și anume necesitatea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului.
Tot ca o creație jurisprudențială s-a impus și o altă condiție comună atât în privința privării de proprietate cât și în materia exercițiului acestui drept prevăzut de alin. 2 al art. 1 din Protocolul nr.1, respectiv ca orice limitare trebuie sa fie proporțională cu scopul avut în vedere prin instituirea ei. Controlul exercitat de jurisdicția europeană cu privire la existența condițiilor în care poate avea loc o privare de proprietate nu este formal. Mai precis, acest control are în vedere analiza aplicabilității acestora la o situație concretă, tocmai din rațiunea că protecția pe care o conferă drepturilor trebuie să fie, așa cum a reiterat Curtea, concretă și efectivă, nu abstractă și iluzorie.
Proporționalitatea este unul dintre cele mai importante principii ale dreptului si rezultă din numeroase reglementări constituționale și internaționale și exprimă echilibrul între diferite acțiuni ori situații.
Capitolul III
Funcționarea principiului proporționalității
în procesul civil
Secțiunea 1
Funcționarea principiului proporționalității
în jurisprudența europeană
Proporționalitatea este invocată de obicei în procedurile judiciare în care se pune problema prevalenței unui drept legal în raport cu un alt drept legal sau în care disputa este leagată de protecția unui drept privat în echilibru cu protecția interesului general.
În acest context, principiul proporționalității este acela care condiționează înclinarea balanței în avantajul uneia dintre părți, fiind un proces analitic, ce nu modifică aplicabilitatea normelor de drept substanțial.
În această examinare, se urmărește în primul rând dacă regula de drept respectivă promovează testul calității relației dintre scopul urmărit prin adoptarea acelei măsuri și măsurile administrative.
De asemenea, trebuie supusă unei cercetări dacă măsura respectivă este și necesară scopului dorit și, mai ales, dacă este cea mai puțin limitativă dintre eventualele măsuri administrative pentru îndeplinirea obiectivului urmărit. Acest punct de vedere este foarte interpretabil, putând înclina gândirea în două sensuri diferite. Grainne de Burca, profesor de drept, apreciază că principiul general al proporționalității, în legătură cu o măsură administrativă se poate controla prin realizarea următoarei probe:
a) este măsura administrativă corespunzătoare atingerii unui scop legitim?
b) este această măsură necesară atingerii scopului legitim sau cea mai puțin restrictivă dintre măsurile necesare acestui scop?
c) are această măsură un efect excesiv asupra interesului persoanei?
Se poate spune că una dintre cauzele cruciale pentru care instanțele invocă ori reiau principiile de drept care au fost fundamentul unor hotărâri anterioare este acela de a acorda neutralitatea deciziei lor.
Întrucât dreptul nu este o știință exactă indiferent cât de clare ar fi dispozițiile legii, instanțele doresc ca în rezolvarea unei spețe să se bazeze pe niște constante numeroase, oferind așadar eficacitate și stabilitate judecății respective.
În ceea ce privește jurisprudența europeană în domeniul fiscal, principiul proporționalității este invocat în două feluri de împrejurări:
a) cele în care se discută formalismul impus de legislațiile interne în vederea exercitării unui drept instituit de legislația europeană (de exemplu, dreptul de deducere a TVA sau rambursarea TVA din alte state membre);
b) cele în care se are în vedere protecția exercitării unor drepturi, în comparație cu strictețea necesară în lupta împotriva evaziunii fiscale, precum și a abuzurilor de drept.
Principiul proporționalitatății este așadar o sinteză modernă a unor principii clasice ale dreptului. Proporționalitatea este la origine exterioră dreptului și s-a instituit în sistemul național și juridic oarecum recent. Acest principiu de drept atrage ideile de cumpătare, dreptate, toleranță, precum și nevoia de adoptare la nivelul statelor, a unor măsuri potrivite situațiilor de fapt și scopului legitim dorit.
Principiul proporționalitatății este înscris în instrumentele juridice ale dreptului comunitar, în constituțiile unor state, precum și în Constituția României, justificându-se astfel preocupările tot mai dese de cercetare și în special de identificare a întinderii sale.
Acesta nu este doar un principiu de drept rațional, ci concomitent, este un principiu de drept pozitiv, care are valoare normativă. Așadar, proporționalitatea este un concept juridic prin intermediul căruia se determină legalitatea ingerinței puterii de stat în materia exercitării drepturilor fundamentale ale omului.
Principiul proporționalitatății este recunoscut de instrumentele juridice internaționale, ori de cele mai multe constituții ale țărilor democratice. În Constituția României este reglementat expres acest principiul proporționalității în art. 53, existând însă și alte norme constituționale care îl conțin. În dreptul constituțional, acesta își găsește întrebuințarea mai ales în materia protecției drepturilor și libertăților fundamentale. Principiul proporționalitatății este socotit drept un criteriu sigur de evaluare a legitimității intervenției autorităților statului în cazul existenței unei limitări în exercițiului drepturilor pe care le au cetățenii. El este prezent și în dreptul public din numeroase state membre ale Comunității. Totuși, trebuie facute unele deosebiri:
1) state în care consacrarea principiului s-a făcut explicit în constituție și legislație (Portugalia);
2) state în care nu este precizat expres în legislație ori jurisprudență (Belgia, Grecia);
3) state în care principiul se aplică dreptului public în ansamblul său (Elveția);
4) state în care folosința sa este redusă la câmpul de aplicare al dreptului comunitar. Chiar și așa, dacă principiul nu este evocat expres în constituția unei țări, doctrina și jurisprudența îl socotește ca făcând parte din noțiunea de stat de drept.
Principiul are aplicabilitate nu doar în dreptul constituțional dar și în alte ramuri ale dreptului național. Spre exemplu în dreptul administrativ este un criteriu care îngăduie delimitarea puterii învestite, a autorităților administrative de excesul de putere în funcție de care se efectuează controlul jurisdicțional al actelor administrative pentru exces de putere. În același timp se specifică în lege că poate fi și un criteriu de individualizarea a sancțiunilor contravenționale. De asemenea, aplicabilitatea acestui principiu se găsește și în dreptul civil ori în dreptul penal.
În dreptul comunitar, principiul este consacrat în mod expres de art. 5 alin. 4 din Tratatul privind Uniunea Europeană și reglementat, împreună cu principiul subsidiarității de “Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității”, pentru potrivirea deciziilor și mijloacelor instituțiilor comunitare la obiectivul legitim dorit.
Jurisprudența are o foarte mare însemnătate în analiza principiului proporționalității, pus în practică în situații concrete. Așadar, în jurisprudența comunitară, principiul proporționalității este exprimat ca un raport echitabil, între situația de fapt, mijloacele de limitare a exercitării unor drepturi și obiectivul legitim dorit ori ca un raport just între interesul general și cel al individului. Proporționalitatea este cea care definește legitimitatea imixtiunilor țărilor comunitare în exercitarea drepturilor ocrotite de Convenție.
În România, Curtea Constituțională a hotărât prin mai multe decizii că principiul proporționalității este unul constituțional. Aceasta a susținut nevoia stabilirii unor criterii obiective pentru proporționalitate: „este necesar ca legislativul să instituie criterii obiective care să reflecte exigențele principiului proporționalității”.
În concluzie, principiul proporționalității se impune tot mai puternic ca un principiu universal de drept, recunoscut de marea majoritate sistemelor de drept din lume, întâlnit implicit ori explicit în dispoziții constituționale și recunoscut de jurisdicțiile internaționale.
Totuși, principiul proporționalității în drept trebuie să răspundă la unele probleme fundamentale:
a) dacă proporționalitatea este un principiu al dreptului și în caz afirmativ, dacă este și un principiu constituțional;
b) semnificația rațională, normativă și jurisprudențială a principiului;
c) structura procedurală a principiului;
d) aplicarea sa în activitatea de exercitare a puterii statale;
e) semnificația proporționalității pentru protecția drepturilor omului;
f) consacrarea și aplicarea principiului proporționalității în dreptul comunitar;
g) posibilitatea judecătorului, inclusiv a celui constituțional de a exercita controlul privind respectarea principiului proporționalității și de a sancționa excesul de putere;
h) realizarea unei definiții pentru proporționalitate ca principiu.
Principiul proporționalității necesită o relație considerată dreaptă, între măsura juridică însușită, realitatea socială și obiectivul legitim dorit. Acest principiu poate fi analizat cel puțin ca efect al îmbinării a trei componente: decizia adoptată, finalitatea deciziei și situația de fapt căreia îi este aplicabilă. Principiul proporționalității este corelat cu noțiunea de legalitate, oportunitate și putere discreționară. Nesocotirea principiului proporționalității în dreptul public, este apreciată ca fiind depășirea libertății de acțiune, lăsată la dispoziția autorităților, și, în final, exces de putere. Între proporționalitate și alte principii generale ale dreptului există chiar o suprapunere, respectiv: principiile egalității și legalității, și de asemenea principiul justiției și echității.
Trăsătura fundamentală a proporționalității este exprimată în relația socotită justă între elementele ce o compun. Se poate cerceta, dacă expresia „relație justă” este similară cu expresia de „relația adecvată”, utilizată des în doctrină. Se manifestă totuși unele diferențe, întrucât conceptul de „just” poate avea și o conotație morală, în timp ce cuvântul „adecvat” nu are neapărat și acest sens.
Concluzionând, putem afirma că principiul proporționalității este unul fundamental al dreptului stabilit ori dedus din norme constituționale, legislative și comunitare, sprijinit pe ideile dreptului rațional, al echității și justiției în care este prezent un raport potrivit, între acțiuni la ceea ce este nevoie pentru atingerea unui obiectiv legitim, în acest mod fiind asigurate drepturile și libertățile fundamentale ale omului, și împiedicat abuzul de drept.
Secțiunea a 2-a
Considerații de ordin teoretic privind principiul
proporționalității în doctrina națională
Interpretarea juridică a acestui principiu prezintă o oarecare greutate, întrucât cuprinsul său este legat de o concepție filozofică despre justiție aparte. Din antichitate și până astăzi, doctrina juridică reliefează proporționalitatea ca reprezentând ideea de echilibru, de ordine și de justă măsură.
Numeroși autori de drept apreciază că principiul care asigură stabilitatea, unitatea și posibilitatea dezvoltării normative individuale a societății este principiul justiției. Baza principiului echității constă în existența unor prescripții fundamentale, apriorice rupte dintr-o ordine supraindividuală și al căror obiectiv este de a garanta siguranța socială. Conceptul echilibrului între situații și fenomene sociale, între individ și stat, precum și ca „justă măsură”, în momentul în care sunt comparate împrejurări diferite ori pentru determinarea legitimității deciziilor autorităților de stat, este manifestat prin conținutul principiului proporționalității.
Justiția reprezintă expresia dreptății și evidențiază idealul de echitate, care trebuie să descrie toate raporturile juridice. Principiul proporționalității care constă într-un echilibru, nu este doar o noțiune abstractă, ci are și o formă concretă ce se înfăptuiește prin echivalentul prestațiilor, ori altfel exprimat „de a da fiecăruia, ce i se cuvine”. Orice persoană fizică sau juridică este protejată de justiție, care stabilește raportul dintre interese pentru a garanta oricui libertatea sa în situația îndeplinirii libertății fiecăruia. În doctrină se precizează că: „Justiția este o victorie absolută asupra egoismului, iar cine spune justiție, spune subordonare față de o ierarhie de valori”.
Trebuie să remarcăm totuși diferența dintre valorile de egalitate și proporționalitate, cercetate din antichitate și până astăzi, de numeroase domenii de studiu, iar pe de altă parte principiul proporționalității ca dispoziție de drept.
“Nu pot exista principii de drept imutabile care să valoreze pentru orice timp și orice loc” afirma Mircea Djuvara. Autorul dorea să precizeze că dintr-un punct de vedere se găsesc principii și valori ale dreptului universale, iar din alt punct valorificarea lor este variabilă în funcție de loc și timp. Există o diferență importantă între proporționalitate și echitate, concepte antice, de aceeași vârstă cu dreptul și enunțarea lor ca principii ale dreptului modern.
Este necesară însă, înțelegerea principiului proporționalității și din punctul de vedere al importanței sale morale, dar și ca însemnătate juridică, și trebuie ținut cont de faptul că valoarea juridică modernă a acestui principiu cuprinde ansamblul valoric al noțiunilor de drept tradiționale.
Proporționalitatea și justiția sunt concepte sunt bine conturate, încă din cele mai vechi timpuri. Așadar, numeroase idei de drept întâlnite în Antichitate sunt încă valabile și astăzi.
Conceptele de stat, dreptate și drept se pot explica plecând de la ideea de sociabilitate: „omul este prin natura sa o ființă socială”. Pornind de la aceste circumstanțe, „dreptatea este o virtute socială, căci dreptul nu este decât ordinea comunității politice”. Așadar dreptul este cel care „creează și menține pentru o comunitate politică fericirea și elementele ei constitutive, iar fericirea în cetate este dată de legalitate și egalitate”. Dreptul este cel care garantează echilibrul între extreme, așadar justiția și dreptatea cuprind în conținutul lor și emană conceptul de proporționalitate.
Dreptatea este acea însușire socială care înseamnă realizarea concordanței intereselor societății, respectând astfel principiul proporționalității în relațiile sociale. Se dorește așadar binele societății în momentul în care legiuitorul creează legile. Egalitatea este sinonimă cu justiția și ea trebuie să apere interesul indivual al membrilor societății, cât și interesul general al unei societăți. Societatea umană ca un întreg nu înseamnă absolutul, iar indivizii nu sunt doar niște unelte în îndeplinirea scopurilor societății, ci trebuie să existe un raport de echilibru între aceștia, acest raport fiind bazat pe principiul proporționalității.
Trebuie făcută diferențierea între dreptatea corectivă și cea distributivă. Dreptatea distributivă se bazează pe proporție, fiind creată ca o egalitate a raporturilor. “Dreptatea despre care este vorba aici este deci, o proporție, iar nedreptatea este ceea ce se află în afara proporției, presupunând pe de o parte mai mult, pe de alta mai puțin, decât ceea ce se cuvine”. Cea de-a doua constă în atribuirea fiecăruia ce i se datorează, de a creea nu o egalitate formală ci o egalitate concretă, respectându-se totuși criteriul distribuției. Justiția se fundamentează pe reciprocitate și pe prezența unui punct comun în aprecierea situațiilor. Reciprocitatea garantează înțelegerea dintre membrii societății umane, respectiv relațiile juridice, aceasta funamentându-se pe proporționalitate, și nu pe egalitate în adevăratul înțeles al cuvântului.
Tipul de justiție corectivă apărea în momentul în care între indivizii societății interveneau litigii, iar cel care judeca litigiul hotăra proporția, oferind compensația care se cerea. Așadar justiția reprezintă o proporție, o egalitate are loc între indivizii umani participanți la relațiile juridice, prin contraprestații diferite. În concluzie principiul proporționalității reprezintă una din bazele justiției, proporția reprezentând egalitatea raporturilor dintre indivizii unei societăți.
Un aport important la înțelegerea naturii drepturilor fundamentale ale omului în antiteză cu puterea autorității de stat, l-a adus teoria dreptului natural. Despărțind divinitatea de individul uman, legiuitorii dreptuluiau pus în inima societății umane, individul, ca izvor singular de drept. Astfel s-au pus bazele democrației pornind de la puterea politică, care reprezintă voința comună a societății umane. Forța politică este legitimă doar în cazul în care emană de la colectivitatea umană.
Principiul proporționalității se întâlnește pentru prima dată în doctrina dreptului, în scrierile lui Jean Jacques Rousseau, sub expresia „dreapta rațiune”, ce semnifică substanța dreptului și simbolizează conceptul de justiție. Societatea care decurge din legea naturală are drept urmare egalitatea dintre membrii acesteia. Principiul proporționalității reiese și din studierea raporturilor dintre individ și stat și a formei prin care este realizată libertatea cetățeanului în raport cu autoritatea de stat.
Proporționalitatea se întâlnește și în conținutul unor alte concepte, în scrierile lui Jean Jacques Rousseau, în legătură cu termenul de justiție socială. Prin intermediul pactului social, membrii societății îi dau statului putere sporită asupra lor. Ea este însă limitată, întrucât statul trebuie să țină cont de drepturile indivizilor umani: „Se cade, deci, ca drepturile respective ale cetățenilor și ale suveranului, precum și îndatoririle pe care trebuie să le îndeplinească cetățenii în calitatea lor de supuși, să le deosebim bine de drepturile naturale de care ei trebuie să se bucure în calitatea lor de indivizi umani”. Se remarcă însă încercarea lui Rousseau de a întrepătrunde drepturile indivizilor umani cu cele ale statului. Individul renunță la o porțiune din drepturile sale către stat, care în fapt reprezintă voința societății manifestată prin lege. Acestă voința a societății nu poate nega drepturile indivizilor umani. De aceea Rousseau afirma: „Am stabilit că ceea ce înstrăinează fiecare din puterea sa, din bunurile sale, din libertatea sa, prin intermediul pactului social, este doar acea parte din a cărei folosire are importanță pentru comunitatea umană”. Raportul dintre drepturile individuale ale omului și drepturile statului, exprimă noțiunea de proporționalitate și, prin urmare, ideea limitării puterii statului și întrepătrunderii acesteia cu drepturile inalienabile ale individului uman. Rousseau afirmă că este necesară existența unei relații echilibrate între puterea statului și întinderea acestuia: „Cu cât legătura socială se întinde, cu atât devine mai slabă, așadar, în general un stat mic este proporțional mai puternic decât unul mare”.
Proporționalitatea este aplicată și relației dintre puterea executivă și stat. „Așadar, ce este guvernământul? Un corp intermediar plasat între supuși și suveran, pentru legătura lor reciprocă și însărcinat cu aplicarea legilor și menținerea libertății, atât civile, cât și politice”. În opinia autorului, guvernământul reprezintă modalitatea prin conducătorul și statul se află într-o relație matematică de „proporție continuă”. Aceasta este o urmare necesară a naturii corpului politic. În momentul în care proporționalitatea este încălcată de una dintre aceste puteri, se pot produce urmări care pot deranja armonia socială și echilibrul. În cazul în care puterea executivului va spori prea mult în raport cu aceea a indivizilor societății, atunci domeniul legii și cel al deciziilor individuale se vor confunda. Din acest fenomen va rezulta despotismul. Însă dacă indivizii devin prea puternici, atunci va domina anarhia. „Mai mult, nu s-ar putea modifica nici unul dintre acești termeni fără să dispară de îndată proporția. Dacă suveranul vrea să guverneze, dacă magistratul vrea să facă legile, sau dacă supușii refuză să asculte, dezordinea în locul ordinii, forța și voința nu mai acționează în armonie, iar statul descompus cade în anarhie ori despotism” afirmă autorul. Pe lângă faptul că principiul proporționalității este un principiu juridic în cadrul căruia se organizează puterile statului și se analizează legătura dintre indivizii umani și stat, el reprezintă și un raport matematic. Rousseau evidențiază natura raporturilor sociale cu referire la raportul dintre cetățeni și stat, proporționalitatea exprimând armonie și echilibru, necesare stabilității unei societăți umane.
Principiul proporționalității ca un mijloc de exprimare a principiului justiției și echității este întâlnit și în creațiile reprezentanților școlii raționale a dreptului. Prin această doctrină nu trebuie înțeleasă doar dimensiunea pozitivistă, ci și cea rațională care înseamnă de fapt esența dreptului, de aici rezultând și „justa măsură”. Aceasta este expresia proporționalității ca principiu rațional al dreptului. Utlizarea acestui principiu în realizarea normelor juridice înseamnă a da acesteia sens, îndeplinind în același timp echivalența între drept, perceput ca totalitatea normelor juridice, și justiție ca principiu.
Giorgio del Vecchio realizează o filozofie a dreptului fundamentându-se pe principiul apriori, care reprezintă o ultimă limită și pe care se clădește întreaga construcție juridică. Principiul de bază al dreptului este reprezentat de principiul justiției. Autorul face o analiză a concepției aristotelice despre justiție, criticând faptul că în teoria aristotelică apar diverse specii de justiție, care nu sunt deduse dintr-un singur principiu. Ceea ce este esențial – susține Georgio del Vecchio – Acesta consideră că cel mai important lucru în orice justiție îl reprezintă “elementul de intersubiectivitate, sau de corespondență în relațiunile dintre mai mulți indivizi, care se regăsește în ultimă analiză, chiar și acolo unde nu se arată la prima înfățișare. Tot el spune că într-un sens general, justiția implică armonie și proporție. Totodată, el afirmă că „nu orice congruență sau corespondență înfăptuiește ideea de justiție, ci doar aceea care se verifică sau poate fi verificată în relațiunile dintre mai multe persoane”.
Proporționalitatea reprezintă trăsătura principală a raporturilor dintre persoane, care doar în măsura în care răspunde acestei stricteți semnifică justiția ca principiu. O altă trăsătură importantă a acestui principiu o reprezintă prescripțiile dreptului pozitiv. Așadar, legile nu pot fi drepte cât timp nu sunt conforme cu idea de „justiție”, care înseamnă o proporție echilibrată între cuprinsul normelor juridice și realitățile sociale. Este necesară modificarea legilor sau chiar a ordinilor de drept existente pentru a se înfăptui imperativul justiției în acest caz.
Actele normative, reprezenate prin legi, trebuie să fie impersonale și generale, iar echilibrul juridic pe care îl presupun trebuie să fie unul formal, întrucât generalitatea legilor este de natură categorială. Echilibrul înțeles ca o proporție justă, așa cum cere principiul justiției, constă în raportarea la cazuri concrete și considerații juridice care să se înfăptuiască în funcție de niște criterii bine stabilite. Principiul proporționalității trebuie apreciat în cazurile de fapt, de circumstanțele personale, de unicitatea cauzei și de relația dintre mijloacele juridice utilizate și obiectivul legitim urmărit, întregindu-se în acest mod generalitatea normelor juridice. Norma de drept este conformă cu principiul justiției doar în cazul în care este adecvată diversității realității sociale, dar și ideii de dreptate, ca valoare rațională. Principiul proporționalității ca principiu general al dreptului reprezintă expresia acestui raport.
Această prezentare a istoriei ideilor filozofice legate de proporționalitate are obiectivul de a demonstra bazele filozofice ale acestui principiu și faptul că doctrina juridică românească contemporană adoptă și aprofundează ideile raționaliste despre proporționalitate.
Aplicarea dreptului nu garantează însă rezultatul principiului proporționalității, întrucât sistemul de normeloe juridice nu este mereu echivalent cu principiul justiției.
Juristul român, Mircea Djuvara a secționat trăsăturile justiției în următoarele componente raționale:
1) egalitatea părților;
2) natura logică și obiectivă a justiției;
3) ideea de echitate;
4) ideea de proporționalitate în efectuarea justiției.
Principiul proporționalității se realizează prin intermediul ideii de echivalență și prin calitățile între care se stabilesc raporturi.
Studiind raporturile juridice, juristul consideră că ideea de justiție constă în „egalitatea rațională a unor persoane libere, limitate în acțiunile lor numai prin drepturi și datorii”. Acesta reprezintă temeiul în funcție de care există probabilitatea generalizării normative și consacrarea egalității formale a legilor fără să se facă vreo discriminare. Totuși, principiul echilibrului nu se poate dobândi decât prin luarea în seamă a cazurilor de fapt, a situațiilor individuale și a elementelor deosebite. Djuvara afirmă că înfăptuirea justiției este indispensabilă proporționalității în orice raport juridic, chiar și în cele penale: „Ideea de proporție procedează prin cantități între care se stabilesc raporturi”.
Principiul proporționalității, ca parte a justiției și echității, a evoluat în drept. Proporționalitate din raporturile juridice, civile ori penale, s-a dezvoltat, fiind influențată de aspecte sociale, economice, politice și geografice, dar și de felul în care indivizii concepeau proporționalitatea în raporturile juridice. Din acest punct de vedere se poate afirma că se manifestă un progres al ideii de proporționalitate în raporturile juridice, presupunând în a realiza cât mai mult echivalența în orice raport juridic. Inegalitatea dintre prestațiile la care subiecții de drept se supun, este opusă principiului justiției. Principiul proporționalității constă în echitate, care reprezintă „aprecierea justă”, din perspectiva juridică, a fiecărui caz în parte.
Principiul proporționalității nu se contrazice cu generalitatea normelor juridice, ci mai degrabă, o consideră ca un element de conținut, prin intermediul căreia situațiile individuale, pot fi transformate în generalități specifice normelor juridice. Unul din factorii pentru ca o lege să fie „justă”, este respectarea principiului proporționalității, ori altfel spus, să fie conformă cu echitatea și justiția. Mircea Djuvara explică următoarea întrebare: „De ce în aplicarea justiției aflăm ideea de proporție? Sancțiunea, totdeauna trebuie să fie proporțională cu vina. Dacă ideea de proporție, nu ar fi o ideea rațională, această aserțiune nu ar avea nici un sens. Ideea de proporție procedează prin cantități, între care se stabilesc raporturi. Aprecierea rațională tinde, totdeauna, spre cantități prin care se stabilesc raporturi”. Așadar, pentru autor, principiul proporționalității reprezintă un principiu al dreptului rațional, ce întărește conceptul de justiție și de dreptate. Pentru ca folosirea normelor juridice să devină cât mai precisă, Djuvara imaginează proporționalitatea mai degrabă ca un raport matematic cantitativ, între două valori.
Un alt autor care studiază proporționalitatea juridică este Eugeniu Speranția, care crede că spiritul este acela care conduce activitatea omenească. Starea de normalitate se săvârșește în societatea umană „prin organizarea dreptului, a normei și a sancțiunii”. Speranția consideră că singurele elemente care pot defini dreptul sunt sociabilitatea și constrângerea, întrucât dreptul reprezintă „un sistem de norme de acțiune socială, rațional armonizate și impuse de societate”. De la faptul că indivizii umani trebuie să respecte anumite limite și direcții, decurge și normativitatea dreptului. El nu cercetează proporționalitate ca principiu de drept, așa cum am observat la alți autori, ci consideră proporționalitatea, o ordonare armonioasă a elementelor care stau la baza societății umane, iar respectarea limitelor impuse de norme în înfăptuirea ordinii sociale, duce, în final, spre drept și justiție.
Trăsături ale justiției și echității, care atrag proporționalitatea, pot fi întâlnite și în doctrina juridică din România. Gheorghe Mihai și Radu Motica consideră că “principiul echității presupune cumpătarea în prescrierea de drepturi și obligații de către legiuitor, în procesul elaborării normelor juridice. Acest principiu și echitatea în primul rând au apărut pentru că experiența a demonstrat că între oameni nu există egalitate perfectă, absolută, acest lucru trebuind să fie astfel acoperit”. Principiul proporționalității este văzut în literatura juridică, ca o modalitate de manifestare a principiului dreptății prin prisma echilibrului armonioas a raportului între două valori. Aceast sens al proporționalității este acceptat în mod general de școlile juridice și de doctrina juridică.
Are totuși principiul proporționalității, prin identificarea sa cu ideea de justiție, vreo importanță pentru dreptul contemporan? Se poate spune ca da, din cauza următoarelor argumente:
a) dreptul nu poate fi diminuat doar la o dimensiune normativistă;
b) nu tot dreptul este exprimat de norme;
c) reglementările normative capătă valoare prin raportarea la principii, fie el și cel al proporționalității;
d) ideea de justiție nu poate fi neglijată de normele juridice, întrucât aplicarea normelor trebuie să fie potrivită cazurilor concrete.
Proporționalitatea are însemnătate și pentru Constituție, care reprezintă „așezământul politic și juridic al unui stat”.
Juristul Ioan Muraru constata că “o constituție este viabilă și eficientă dacă realizează echilibrul între cetățeni și autoritățile publice pe de o parte, apoi între autoritățile publice și desigur chiar între cetățeni. Important este de asemenea ca reglementările constituționale să realizeze ca autoritățile publice să fie în serviciul cetățenilor, asigurându-se protecția individului contra atacurilor arbitrare ale statutului împotriva libertății sale”.
Consituția nu trebuie să se limiteze numai la reglementarea modulului de exercitare a puterii, ci trebuie să reglementează și principiile de drept după care este guvernată societatea umană. Din acest punct de vedere în art. 1 alin.(3) din Constituția României, este confirmată dreptatea, ca însușire supremă a societății și statului. Cuvântul „dreptate” este sinonim cu principiul justiției și presupune proporționalitate.
În literatura juridică s-a afirmat că: „scopul reglementărilor pozitive trebuie să fie justiția astfel că toate celelalte principii care funcționează la nivelul societății trebuie să fie subordonate acestui ideal de liant al tuturor celorlalte principii și în același timp, de principiu regulator, prin limitare, al acestora. Ea are deci un rol pozitiv, pentru că asigură coeziunea socială și unul negativ, pentru că veghează ca nici unul din celelalte principii să nu devină preponderent”. Proporționalitatea introduce o nouă idee în literatura juridică, cea de legitimitate. Legitimitatea, văzută ca o justă măsură reprezintă expresia principiului proporționalității.
Proporționalitatea, cu cele două aspecte ale sale, cel de raport echilibrat între mărimi și calități diferite și cel de raport adecvat între măsurile autorităților statale, este reliefată în doctrina statului de drept.
Potrivit lui Heinzz Mohnhaupt, proporționalitatea împreună cu noțiunile de demnitate și libertate, de egalitate juridică, de separare și control al puterilor, reprezintă un ansamblu important care stă la baza statului de drept.
Realizând un raport între garantarea dreptului la proprietate și interesul public, autorul consideră că trebuie avută în vedere în primul rând proporționalitatea, asta întrucât împărțirea proprietății prezintă contradicții clare în statul de drept, greu de armonizat. Principiul securității sociale poate interfera cu principiul garantării proprietății, care stă la baza statului de drept, prin intermediul taxelor către sistemul fiscal al statului. Așadar, noțiunea de stat de drept poate să își piardă din înțeles. Ne întoarcem așadar la problemele cruciale ale dreptului natural, care se fundamentează pe principiul “justei măsuri” sau principiul proporționalității, cum este astăzi cunoscut. Granița dintre stat și asigurarea drepturilor fundamentale ale omului, oferite de stat, necesită stabilite pentru fiecare caz în parte, utilizând principiul proporționalității.
Intervenția statului nu poate fi mai mare decât scopul în vederea căruia este utilizat, și anume interesul public și binele social. În același timp, statul nu poate suprima drepturile fundamentale ale individului, întrucât ajunge să fie injust.
Pentru existența unui echilibru între exercitarea suveranității și scopul acesteia, este necesară restrângerea puterii statale în raport cu drepturile fundamentale ale omului. „Suveranitatea nu e scop, ci mijlocul de a procura fericirea, adică conservarea și progresul societății. Ori mijloacele, prin natura și esența lor sunt limitate. Suveranitatea mai este limitată și pentru motivul că ea nu poate depăși cadrul intereselor sociale, cadru pe care-l ceruse necesitatea conservării și progresului social. Dacă suveranitatea își depășește limitele, atunci devine injustă și apăsătoare”.
Referitor la principiul proporționalității, George Alexianu afirma că rolul statului în societatea este de a garanta ordinea socială și libertățile individuale ale omului. Statul trebuie să se abțină de la intervenția în exercitarea libertăților individuale, acestea putând fi limitate doar dacă acest lucru este absolut necesar pentru conservarea societății. Principalul scop al statului este de a asigura libertățile individuale ale oamenilor. Principiul proporționalității este necesar în limitarea acțiunilor statului care nu trebuie să depășească scopul exercitării lor. “Statul are datoria să asigure ordinea socială fără de care nu este posibilă viața societății. Asigurând ordinea socială, asigură și garantează viața individuală, căci individul nu poate trăi decât în societate. El trebuie să ceară libertății individuale numai acele sacrificii care sunt absolut necesare pentru coexistența oamenilor în societate. Statul este deci un mijloc pentru a asigura viața individuală”.
Secțiunea a 3-a
Funcționarea principiului proporționalității
în jurisprudența internă
Proporționalitatea nu este expres reglementată de legea română, însă reiese din doctrină, prin invocarea echității și justiției în raport cu exercitarea drepturilor fundamentale ale omului, dar și prin limitarea exercițiului libertăților cetățenești.
Intervenția statului în societate, precum și restrângerea exercițiului unor drepturi cetățenești în anumite cazuri, a dus la apriția în doctrină a principiului responsabilității autorităților de stat, care admisă în unanimitate în prezent. Cel mai important aport la dezvoltarea teoriei responsabilității statului de drept, l-a avut contenciosul constituțional și cel administrativ.
De aceea proporționalitatea este socotită de jurisprudență drept un principiu important de care autoritățile administrative trebuie să țină seama, întrucât măsurile adoptate de acestea trebuie să fie nu doar oportune, ci și legale. Evident, oportunitatea nu poate fi separată de condiția legalității actelor administrative. Din acest punct de vedere, principiul proporționalității nu reprezintă doar o condiție de legalitate, ci și una de oportunitate, la înfăptuirea actele administrației publice.
„Dacă avem însă în vedere, corelația proporționalitate – legalitate și oportunitate, se reține că, punerea în aplicare a proporționalității presupune mai întâi, adaptarea mijloacelor la finalitate, ceea ce reprezintă un aspect esențial al deciziei, și deci o chestiune de oportunitate”. În același timp, proporționalitatea este cea care restrânge puterea discreționară a executivului.
Proporționalitatea presupune fixarea unui raport echilibrat între scopul legitim urmărit și mijloacele folosite de administrație. Aceste mijloace utilizate trebuie să fie adaptate scopului ce urmează a se realiza. Este nevoie să se stabilească un raport echilibrat între sitația concretă, scopul acțiunii și decizia administrației publice. Acestui sistem situație – decizie – finalitate i se aplică un criteriu de apreciere a măsurilor adoptate prin utilizarea proporționalității. Încălcarea acestuia înseamnă încălcarea graniței libertății de acțiune, lăsată la decizia autorităților administrației, adică un abuz de putere.
Astăzi, proporționalitatea se afirmă tot mai mult ca un principiu universal al organizării statului, al relației dintre privat și public dar și al garantării exercitării drepturilor și libertăților fundamentale.
Este principiul proporționalității unul constituțional? Dacă da, care este sensul constituțional al proporționalității? Răspunsul este evident unul afirmativ, întrucât am precizat anterior că acest principiu reprezintă un principiu fundamental al dreptului. Constituționalitatea este o ramură a dreptului, mai mult reprezintă unul dinte cele mai importante izvoare al dreptului și în concluzie principiul proporționalității este și unul constituțional. Deleanu afirmă că: ”Principiul proporționalității este indiscutabil un principiu constituțional, dar în lipsa unor predeterminări legale ale proporționalității, aceasta este o chestiune concretă, de fapt, care urmează să fie verificată și apreciată de autoritatea competentă în fața căreia s-a invocat proporționalitatea”.
Principiul proporționalității nu este doar o chestiune de fapt, ci și una care poate fi explicabilă prin dimensiunea sa normativă, inclusiv prin normele constituționale care îl implică. Din doctrină reiese sensul general al proporționalității, și anume cel echilibru și ordine. Aceste noțiuni descriu însăși conceptul de constituție, perceput drept „așezământul politic și juridic fundamental al unui stat”.
În raport cu contractul social, constituția se instituie ca o formă originală a pactului social. Ea nu reprezintă doar o lege fundamentală, dar și o realitate statală și politică „ce se identifică cu chiar societatea pe care o creează sau o modelează”. Ea este caracteristică societății umane, a organizării statale, și consacră o anumită formă de organizare firească a societății, asigurând astfel drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Constituția nu se limitează doar la stabilirea mijloacelor de exercitare a puterii, ci tratează și principiile esențiale, care stau la baza societății umane.
Principalele caracteristici ale constituționalismului românesc, în plan legislativ, dar și doctrinar, sunt:
1) principiul separației puterilor în stat;
2) proclamarea, promovarea, apărarea și garantarea drepturilor fundamentale inalienabile ale omului;
3) definirea și asimilarea noțiunii de stat de drept;
4) apariția și dezvoltarea modelului european de control al constituționalității legilor.
Scopul constituționalismului ca proces istoric și realitate socială, presupune realizarea unui echilibru între realitățile societății și diversele forțe din societate care trebuie să existe împreună pentru a asigura stabilitatea socială, libertatea individuală, dar și legitimitatea și funcționabilitatea autorităților care exercită puterea statală. Esența unei constituții democratice constă în a realiza un echilibru just, rațional între realități diferite, între interese particulare și generale. Proporționalitatea constituțională constă în acest raport echilibrat.
Ca să fie o lege eficientă, Constituția trebuie adapteze realităților sociale, politice și economice ale statului. În funcție de acești factori se vor stabili și normele normelor constituționale ale societăților umane. Coexistența realităților sociale cu normele constituționale exprimă principiul proporționalității.
În legătură cu dreptul constituțional, Ioan Muraru, consideră că: “în realitățile socio-juridice și statale contemporane, constituționalismul trebuie privit ca o stare politico-juridică, complexă, ce exprimă cel puțin două mari aspecte:
1) receptarea în constituții a exigențelor mișcării de idei privind statul de drept și democratic, libertățile publice, organizarea, funcționarea și echilibrul puterilor;
2) receptarea în masă largă a subiectelor de drept a dispozițiilor constituționale, aceasta fiind singura care poate asigura eficiența și mai ales viabilitatea constituției, poate asigura o concordanță între regulile constituționale și practica politică”.
Totuși, construirea unui raport echilibrat între constituție și realitățile sociale, rămâne un obiectiv greu de atins. Chiar și un regim dictatorial poate avea o constituție, și din acest punct nu se poate spune că un stat care are la bază o constituție este neapărat și un veritabil regim constituțional.
Principiul egalității, din punctul de vedere al dimensiunii sale cantitative este doar un caz specific principiului proporționalității.
Și în doctrina română, autorii contemporani au stabilit sensul proporționalității, are este de “just echilibru”. Principiul proporționalității are drept componemtă caracteristică de bază „raportul”. Proporționalitatea nu este un raport cantitativ, ca în matematică, ci este unul calitativ, care exprimă exigența unei adecvări între un scop legitim și rezultatul produs prin punerea în operă a acestor mijloace. Principiul proporționalității reprezintă tranziția de la un raționament fundamentat pe o logică binară la un raționament bazat pe o logică graduală.
În concluzia acestui capitol privind proporționalitatea preciza părerea lui Deleanu asupra acestui principiu: „Punerea în operă a proporționalității implică trecerea de la regulă la metaregulă, de la normativitate la normalitate, de la ipostazierea în fața normei juridice la descoperirea și valorizarea sensului și a scopului ei. Criteriul de referință într-un astfel de raționament îl constituie, mai presus de toate, idealurile și valorile unei societăți democratice, ca unic model politic luat în considerare prin Convenție și, așadar, singurul care este compatibil cu ea”.
Principiul proporționalității nu este consacrat explicit prin normele de drept. Totuși este esențială consacrarea lui normativă, întrucât aplicarea principiului proporționalității doar prin interpretări oferite de doctrină și de jurisprudență nu este satisfăcătoare pentru a pune evidenția valoarea acestuia. Cu această ocazie, consider că trebuie că trebuie revizuită Constituția, prin adăugarea unui nou articol care să reglementeze proproționalitatea.
Prin această modalitate, principiul proporționalității va primi valoare și va putea să răspundă următoarelor nevoi:
1) proporționalitatea este consacrată expres ca principiu general constituțional și nu numai cu aplicare restrânsă în cazul restrângerii exercitării drepturilor și libertăților fundamentale, așa cum s-ar putea considera în prezent, având în vedere dispozițiile art. 53 din Constituție;
2) această nouă prevedere constituțională corespunde unor reglementări similare cuprinse în instrumente juridice ale Uniunii Europene;
3) s-ar constitui o veritabilă obligație constituțională, pentru toate autoritățile statului, de a-și exercita atribuțiile în așa fel încât măsurile adoptate să se înscrie în limitele puterii discreționare recunoscute de lege și să nu reprezinte un exces de putere;
4) se creează posibilitatea pentru Curtea Constituțională de a sancționa, pe calea controlului de constituționalitate al legilor și ordonanțelor, excesul de putere în activitatea Parlamentului și Guvernului, folosind drept criteriu principiul proporționalității.
Capitolul IV
Jurisprudență relevantă în materie
Secțiunea 1
Spețe de referință ale Curții de Justiție a Uniunii Europene în care a fost statuat principiul proporționalității
în procese civile
Spețele în care a fost invocat principiul proporționalității de către Curtea de Justiție sunt foarte diverse, de la dreptul fiscal, la cel al concurenței.
Un de referință prin profunzimea analizei este cel care a făcut obiectul cauzei C 286/94 Garage Molenheide BVBA c. Belgian State.
Garage Molenheide BVBA, reclamant în această speță, a cerut instanței să stabilească că măsura impusă de legislația belgiană prin care se permitea autorităților fiscale să refuze rambursarea unui sold negativ de TVA sau preluarea în deconturile ulterioare, în condițiile în care respectiva persoană impozabilă figura cu debite fiscale contestate sau aflate în procedură contencioasă (această sumă fiind reținută de autorități ca măsură asigurătorie), încalcă principiul proporționalității.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a precizat că o asemenea de măsură nu este interzisă de Directiva a Șasea referitoare la TVA, dar a reținut că „în acord cu principiul proporționalități, un stat membru trebuie să angajeze acele mijloace care, permițându-i să își atingă obiectivele propuse, aduc cel mai puțin atingere scopurilor și principiilor susținute de legislația comunitară”.
De aceea, cu toate că instanța a considerat că în mod legitim statul Belgian a intenționat printr-o astfel de măsură să își asigure executarea efectivă a creanțelor sale fiscale, a precizat că aceste măsuri nu trebuie să meargă dincolo de ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv și nici nu ar putea fi exercitate astfel încât să limiteze dreptul de deducere, fundamental pentru funcționarea mecanismului TVA.
Deși Curtea de Justiție a recunoscut faptul că este în sarcina instanțelor naționale să aprecieze situațiile în care se încalcă principiul proporționalității, prin decizia Molenheide a oferit suficiente instrumente de îndrumare în analiza unei astfel de situații.
Unul dintre considerentele pentru care Curtea de Justiție a calificat legislația belgiană ca fiind neproporțională cu scopul propus a constat în faptul că aceasta se baza pe o prezumție absolută, din moment ce nu era posibil ca reclamantul să conteste reținerea soldului negativ de TVA ca măsură asigurătorie sau să ridice motive ce țin de urgența și necesitatea rambursării efective a TVA.
Instanța europeană a reținut că existența unei posibile cenzuri judiciare este importantă în analizarea proporționalității unei măsuri administrative.
Deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauze precum Halifax și Cadbury-Schweppes arată complexitatea analizei în ceea ce privește evaluarea proporționalității în materia dreptului fiscal. În cauza C-255/02 Halifax, analiza respectării principiului proporționalității a pus accent pe un cu totul alt aspect decât în cauza Molenheide, prezentată anterior. În această speță este cu deosebire interesantă modalitatea în care Curtea consideră necesară evaluarea abuzului.
Reiterând încă o dată că prevenirea posibilei evaziuni fiscale ori a abuzului de drept este un obiectiv recunoscut și încurajat de Directiva a Șasea, Curtea de Justiție nu s-a aplecat asupra principiului proporționalității urmând algoritmul structurat utilizat în cauze anterioare, ci a integrat în această analiză referințe la principiul certitudinii legii: „obligarea autorităților fiscale de a iniția verificări asupra persoanelor impozabile în vederea identificării intențiilor lor cu privire la activitățile economice viitoare ar fi contrară obiectivelor sistemului comun de TVA în ceea ce privește principiul certitudinii legii potrivit căruia TVA trebuie aplicat în urma unei analize obiective asupra specificului fiecărei operațiuni economice” (paragraful 57).
„Mai mult decât atât, rezultă cu claritate din jurisprudența anterioară că opțiunea unui comerciant de a alege între efectuarea unor operațiuni scutite de TVA sau taxabile poate fi bazată pe o serie întreagă de factori, inclusiv de natură fiscală” (paragraful 73).
„Având în vedere argumentele de mai sus rezultă că, în sfera TVA, o practică abuzivă există doar dacă operațiunea economică, în ciuda aplicării formale a condițiilor prevăzute de Directiva a Șasea, urmărește în primul rând acumularea unui avantaj fiscal a cărui acordare ar fi contrară respectivelor dispoziții” (paragraful 74).
„Interzicerea abuzului de drept își pierde relevanța în cazurile în care activitatea economică desfășurată este fundamentată pe alte considerente decât cele legate de obținerea unor avantaje fiscale” (paragraful 75).
Similar cu Halifax, în cauza C-196/04 Cadbury-Schweppes, analiza Curții Europene s-a concentrat în jurul problematicii aranjamentelor juridice artificiale, având ca principal scop obținerea de avantaje fiscale – însă de data aceasta în materia impozitelor directe.
Cauza Cadbury-Schweppes este relevantă pentru analiza comparativă a importanței apărării principiului libertății de stabilire și a luptei împotriva evaziunii fiscale și abuzului de drept.
În speță, una dintre societățile din grupul Cadbury-Schweppes care asigura finanțarea grupului își implementase o structură prin alegerea ca țară de rezidență Irlanda.
Acestă jurisdicție a fost aleasă deoarece:
a) soluționarea unor probleme de natură fiscală în ceea ce privește impozitarea asociaților canadieni care dețineau acțiuni preferențiale;
b) evitarea obținerii unei autorizații din Marea Britanie pentru operațiunile de finanțare externă;
c) reducerea impozitării prin reținere la sursă a veniturilor din dividende.
Potrivit unei dispoziții a legislației fiscale din Marea Britanie, profiturile societății din Irlanda, care beneficiau de o cota mai redusă de impozitare, erau incluse în baza impozabilă și supuse unui tratament fiscal mai exigent în Marea Britanie.
Cadbury-Schweppes a considerat că a astfel de dispoziție legală contravine principiului libertății de circulație în interiorul Uniunii, fiind o normă disproporționată și discriminatoare.
Curtea de Justiție a efectuat evaluarea abuzului de drept prin prisma principiului proporționalității, respectiv punând în balanță pe de o parte, dreptul cetățenilor Uniunii de a conta pe anumite libertăți fundamentale în vederea identificării unor aranjamente mai favorabile în alte state membre și pe de altă parte a interesul Statelor membre de a se proteja de abuzuri.
Concluziile Curții pot fi rezumate astfel: „În ceea ce privește libertatea de stabilire, Curtea deja a statuat că stabilirea unei societăți într-unul dintre statele membre în scopul de a beneficia de un tratament fiscal mai avantajos nu constituie în sine un abuz de drept. Pe de altă parte, o dispoziție națională care restricționează libertatea de stabilire poate fi justificată atunci când se referă cu precădere la structuri absolut artificiale menite a ocoli aplicarea legislației din acel stat membru”.
„Rezultă că, pentru ca o restricționare a dreptului la liberă circulație să fie justificată în temeiul prevenirii practicilor abuzive, obiectivul unei astfel de restricții trebuie să fie eliminarea structurilor absolut artificiale care nu reflectă realitatea economică, ci au doar scopul de a eluda tratamentul fiscal normal aplicabil pe teritoriul național” (paragraful 55).
C-210/91 Comisia Europeană c. Grecia, C-286/82 și 26/83 Luisi și Carbone c. Ministero del Tesoro și Cauza 203/80 Casati, toate indică importanța principiului proporționalității cu privire la sancțiunile ce pot fi instituite de statele membre în diverse domenii: Măsurile administrative și penalitățile nu trebuie să treacă dincolo de ce este strict necesar, în așa fel încât procedurile de control să nu îngrădească libertățile pe care le cere Tratatul și nu trebuie să fie însoțite de o penalitate disproporționată cu gravitatea încălcării, încât să devină un obstacol în exercitarea acelei libertăți (paragraful 20, C-210/91 Comisia Europeană c. Grecia) .
În cauza Beyeler c. Italiei, Curtea a apreciat că măsura incriminată, și anume exercitarea dreptului de preemțiune de către Ministerul italian al Patrimoniului Cultural, a constituit o ingerință a autorității in dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale și că această ingerință era prevăzută de lege, fără a putea fi considerată ca imprevizibilâ sau arbitrară. De asemenea, s-a ajuns la concluzia că aceeași ingerință a avut un scop legitim, anume protecția patrimoniului cultural al țării și că reclamantul a primit o anumită indemnizație sub nivelul valorii reale a bunului. Astfel, Curtea a trecut la examinarea compatibilității măsurii cu dispozițiile articolului 1 din Protocolul 1, prin raportare la un alt criteriu propriu jurisprudenței sale, acela al proporționalității care trebuie sa existe între scopul urmărit și mijloacele lui de realizare. Din acest punct de vedere, Curtea a constatat că incertitudinea cu privire la existența dreptului reclamantului asupra bunului s-a datorat comportamentului autorității care a profitat de această situație, impunând plata unui preț cu mult sub valoarea lui de piață.
Curtea a statuat că independent de naționalitatea reclamantului, îmbogățirea realizată astfel de stat nu este conformă necesității existenței unui „just echilibru”. De aceea, ea a considerat că reclamantul a suportat în speță o sarcină disproporționată și excesivă.
Pe cale de consecință, necesitatea raportului de proporționalitate în aprecierea limitărilor permise cu privire la exercițiul dreptului de proprietate circumstanțiază protecția pe care Convenția o acordă acestui drept. Este adevărat că statele dispun în materie de o anumită marjă de apreciere dar atât respectarea proporționalității cât și a întinderii acestei marje sunt supuse controlului. Acest principiu este aplicabil ori de câte ori se impune realizarea unui echilibru între drepturile individuale și interesul general, între scopul urmărit și mijloacele folosite pentru atingerea acestui scop. Proporționalitatea nu se aplică numai în cazul ingerințelor ce privesc drepturile fundamentale susceptibile de a fi limitate de către stat, ci reprezintă un principiu de funcționare a puterilor publice cu caracter general. Principiul dobândește astfel un rol deosebit de important nu numai în ceea ce privește apărarea drepturilor fundamentale ale omului, ci și în activitatea statului, constituind un instrument reglator al activității statului și un element de bază al noțiunii de stat de drept.
În plan intern, principiul proporționalității are aplicabilitate și în procesul civil, în mai multe materii. În primul rând, în privința termenelor procedurale, fie că este vorba de termenele de comunicare a actelor de procedură, sau de termenele de judecată fixate sau pentru exercitarea căilor de atac. Aceste termene trebuie să fie rezonabile, în stabilirea lor trebuie să se țină cont de justul echilibru între interesul general și interesui individului, astfel încât stabilirea lor să nu determine o vătămare a unui drept recunoscut de lege individului și să se realizeze o protecție împotriva arbitrarului statului. În materie contractuală regăsim incident același principiu în privința rezoluțiunii sau rezilierii, reglementate de lege ca remedii în cazul neexecutării sau executării necorespunzătoare în contractele sinalagmatice. Astfel, creditorul are dreptul la rezoluțiune atunci când neexecutarea este însemnată, remediul utilizat trebuie sî aibă o gravitate proporțională cu prejudiciul cauzat creditorului ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare. Instanța de judecată verifică în acest caz a posteriori în ce măsură, dreptul de opțiune între remedii al creditorului a fost exercitat cu bună-credință precum și respectarea proporționalitații în alegerea acestui remediu.
Secțiunea a 2-a
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului
în privința principiului proporționalității
În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat, de asemenea, cu multe ocazii asupra conformității actelor autorităților din statele comunitare cu prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în ceea ce privește domeniul drepturilor salariale sau de asigurări sociale, inclusiv pensii, indemnizații de șomaj, maternitate sau ajutoare sociale. În multe dintre acestea a fost încălcat principiul proporționalității. Problematica a fost tratată mai ales prin raportare la art. 1 din Protocolul 1 la Convenție cu privire la protecția dreptului de proprietate. Acest articol prevede: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”. Dispozițiile trecute nu încalcă dreptul membrilor Comunității de a adopta legi pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor potrivit interesului general ori pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții.
O speță în care este relevat principiul proporționalității, în acest domeniu, este Hasani c. Croației. În speță, reclamanta a primit, potrivit reglementărilor în vigoare la acel moment, o indemnizație pentru creșterea copilului până la vârsta de 3 ani. În momentul în care copilul a împlinit vârsta de 1 an, legea a fost schimbată, durata până la care se acorda indemnizația fiind micșorată de la 3 ani la 1 an. Prin urmare, de la intrarea în vigoare a schimbărilor, reclamanta nu a mai beneficiat de indemnizație.
În acest caz, s-a reținut că art. 1 din Protocolul 1 se aplică și când este vorba despre drepturi de asigurări sociale. Reclamanta a susținut că i-a fost încălcat dreptul de proprietate, întrucât în momentul nașterii copilului legea prevedea o indemnizație de maternitate până la împlinirea de către copil a vârstei de 3 ani. În momentul în care copilul a împlinit vârsta de 1 an, legea a fost schimbată în sensul că indemnizația se acorda numai până la împlinirea de către copil a vârstei de 1 an, împrejurare în care reclamanta nu a mai primit indemnizația respectivă.
Curtea a reținut că art. 1 din Protocolul 1 nu dă dreptul a obține proprietatea asupra unui bun. Această prevedere nu împiedică în nici un fel libertatea statului de a decide să instituie sau nu o anumită formă de asistență socială sau o anumită schemă de asigurări sociale sau să aleagă felul sau cuantumul beneficiilor plătite în cadrul acestor scheme. Totuși, dacă statul are legislație în vigoare care prevede plata unui drept de asigurări sociale, indiferent dacă acordarea dreptului este condiționată de plata unor contribuții de asigurări sociale, această legislație trebuie să fie privită ca generând un drept care cade sub incidența art. 1 din Protocolul 1, dacă persoana îndeplinește condițiile legii. Simplul fapt că un drept de proprietate poate face obiectul unor limitări în anumite condiții nu înlătură calificarea acelui drept ca fiind un bun, cel puțin până este abrogat.
Curtea a examinat îndeplinirea în speță a condițiilor art. 1 din protocolul adițional, pentru a decide dacă a existat o intervenție neproporțională din partea statului asupra dreptului reclamantului. Art. 1 din Convenție conține 3 condiții:
a) dreptul proprietarului, de a se bucura de bunul său, de a-și exercita prerogativele asupra bunului, fără nici o interferență din partea altor persoane sau a statului;
b) limitarea proprietății se poate face doar prin lege și doar în anumite condiții expres prevăzute de legislație;
c) dreptul statului de a controla și de reglementa folosirea proprietății în acord cu interesul general.
Ultimele două condiții, care se referă la posibile restrângeri ale dreptului de proprietate, trebuie interpretate în lumina primului principiu enunțat și nu trebuie să ducă la eliminarea acestuia.
În acest mod, limitarea proprietății trebuie să fie justificată de un interes general, să aibă un obiectiv legitim, să se realizeze prin mijloace proporționale cu scopul dorit. În acest caz, intervenția statului s-a făcut prin lege, așa cum solicită art. 1 din Protocolul adițional; Curtea stabilește că scopurile de care s-a ținut cont sunt justiția socială și bunăstarea economică a statului, și unul și altul fiind considerate legitime. Principiul proporționalității în această speță presupune existența unui echilibru just între obiectivul vizat și mijloacele utilizate și nu există acest echilibru dacă persoana trebuie să suporte o sarcină excesivă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului susține că nu se exclude dreptul statului de a adopta, în domeniul civil, noi prevederi legale care să reglementeze drepturi ce reies din vechea legislație (convenția nu interzice adoptarea de către state a unei legi retroactive, cu condiția ca acea lege să nu interfereze cu principiile generale ale dreptului european).
În speță, Curtea reține că modificările legislative au afectat dreptul reclamantei de a beneficia în continuare de indemnizația de maternitate, dar nu au afectat drepturile plătite până în acel moment. Atunci când indemnizația de maternitate a fost eliminată, copilul reclamantei avea deja un an. Așadar, modificările legislative intervenite urmau să se aplice doar pentru viitor. Reclamanta nu a fost privată de dreptul la indemnizația de maternitate, ci aceasta a fost limitată până la împlinirea de către copil a vârstei de un an. Prin urmare, nu se poate susține că esența dreptului la indemnizație a fost alterată. De asemenea, Curtea a mai reținut că reclamanta, în calitate de salariată, avea dreptul de a se întoarce la locul de muncă, după încetarea perioadei de concediu și de aceea, indemnizația de maternitate nu era singura sursă de venit.
Analizând principiul proporționalității, Curtea a trebuit să ia în considerare marja de apreciere a statului, iar noțiunea de interes public să fie interpretată în mod extensiv, cu excepția situației în care decizia statului este în mod manifest disproporționată și fără fundament rezonabil. Decizia de a adopta legi referitoare a drepturi de asigurări sociale trebuie în mod obligatoriu să se bazeze pe motive economice sau sociale, iar în speță s-a considerat că modificările legislative menționate cad în competența de apreciere a statului, cererea petentei fiind deci nefondată.
Secțiunea a 3-a
Exemple de măsuri administrative oferite de legislația română care încalcă principiul proporționalității
a) Perceperea retroactivă a TVA-ului pentru tranzacțiile imobiliare, cu calculul de penalități de întârziere.
Situația privind perceperea retroactivă a TVA-ului aferent tranzacțiilor imobiliare efectuate de persoanele fizice poate fi considerată deja o speță didactică în ceea ce privește studiul încălcării principiilor fundamentale ale dreptului european.
Opțiunea statului român de a impune retroactiv tranzacțiile imobiliare în modul cel mai exigent posibil este un exemplu al încălcării principiilor fundamentale ale dreptului fiscal european: începând cu principiile certitudinii și predictibilității legii și terminând cu principiul proporționalității.
În condițiile în care în perioada 2007-2009 nu au existat dispoziții exprese ale legislației fiscale care să reglementeze tratamentul fiscal din perspectiva TVA al acestor operațiuni economice, în condițiile în care administrația fiscală nu a efectuat în toată această perioadă nici un demers de impunere a contribuabililor sau de mediatizare a presupuselor obligații fiscale, cât de proporțională este măsura administrativă ulterioară a statului român de a solicita TVA retroactiv și majorări de întârziere care în general depășesc cuantumul debitului principal? Este oare în conformitate cu principiul proporționalității consacrat de deciziile Curții Europene nerecunoașterea dreptului de deducere a TVA la momentul exigibilității taxei pentru persoanele fizice care sunt considerate cu caracter retroactiv ca fiind persoane impozabile?
„Statele membre trebuie astfel, conform principiului proporționalității, să recurgă la mijloace care, deși permit să se atingă în mod eficient obiectivul de luptă împotriva fraudei și a evaziunii fiscale, aduc cât mai puțin atingere obiectivelor și principiilor stabilite prin legislația Uniunii, precum principiul fundamental al dreptului la deducerea TVA-ului. O plată tardivă a TVA-ului nu poate fi, în sine, asimilată unei fraude, care presupune, pe de o parte, că operațiunea în cauză, în pofida respectării condițiilor prevăzute de dispozițiile relevante din Directiva TVA și a legislației naționale care transpune această directivă, are drept rezultat obținerea unui avantaj fiscal a cărui acordare ar fi contrară obiectivului urmărit prin aceste dispoziții și, pe de altă parte, că dintr-un ansamblu de elemente obiective rezultă că scopul esențial al operațiunii în cauză este obținerea unui avantaj fiscal”.
Da, matematic s-ar putea spune ca statul are dreptate. Ceea ce uită însă este propria lor judecată din timpul acelor tranzacții imobiliare, când nimeni nu ar fi bănuit o astfel de interpretare.
Este de netăgăduit dreptul statului de a percepe taxe și impozite, însă în baza unor legi reale, disponibile într-o redactare accesibilă contribuabilului cu pregătire medie.
Este de asemenea de netăgăduit dreptul oricărei persoane de a fi protejată de abuzul de drept al autorităților.
Acest conflict între protecția unui drept privat și apărarea interesului public este, așa cum precizam anterior, cazul judiciar tipic în care principiul proporționalității iese în evidență.
Perceperea retroactivă a TVA însoțită de o sancțiune contravențională constituia o măsură administrativă proporțională cu scopul urmărit – acela de a recupera taxa neachitată de contribuabilii care nu dispuneau de o legislație clară.
În condițiile în care culpa pentru inexistența unei legislații fiscale corespunzătoare aparține autorităților statului, solicitarea penalităților și dobânzilor de întârziere ar trebui văzută ca o măsură administrativă care încalcă principiul proporționalității.
Decizia Curții Europene în cauza C-188/09 Profaktor Kulesza, Frankowski, Jóźwiak Orłowski este foarte relevantă în ceea ce privește proporționalitatea sancțiunilor instituite de statele membre în materie fiscală:
„În această privință, este util să amintim că, în lipsa unei armonizări a legislației comunitare în domeniul sancțiunilor aplicabile în caz de nerespectare a condițiilor prevăzute de un regim instituit prin această legislație, statele membre sunt competente să aleagă sancțiunile care le par adecvate. Acestea sunt totuși obligate să își exercite competențele cu respectarea dreptului Uniunii și a principiilor sale generale și, în consecință, cu respectarea principiului proporționalității” (parag. 29).
b) Sancțiunea deregistrării permanente din scopuri de TVA
Un alt exemplu de încălcare a principiului proporționalității este cel al sancțiunilor introduse în 2012 în Codul fiscal, cu privire la contribuabilii care nu își îndeplinesc obligațiile declarative în materie de TVA pe parcursul a 6 luni calendaristice.
Întrucât măsura este relativ recentă, nu a început încă să își manifeste în practică adevăratul potențial. Potrivit art. 153 alin. (9) din Codul fiscal, organele fiscale anulează înregistrarea unei persoane în scopuri de TVA dacă nu a depus pe parcursul unui semestru calendaristic niciun decont de taxă sau dacă în deconturile de taxă depuse pentru 6 luni consecutive în cursul unui semestru calendaristic nu au fost evidențiate achiziții de bunuri/servicii și nici livrări de bunuri/prestări de servicii, realizate în cursul acestor perioade de raportare. Aceste măsuri (deregistrarea din scopuri de TVA) sunt în mod cert măsuri menite să evite evaziunea fiscală, prin sporirea monitorizării prin intermediul declarațiilor fiscale.
Ceea ce încalcă principiul proporționalității este sancțiunea definitivă impusă contribuabilului recidivist prin interzicerea permanentă a înregistrării în scopuri de TVA. Practic, un contribuabil care de două ori a fost deregistrat din scopuri de TVA pentru că nu a depus deconturile de TVA sau pentru că nu a efectuat operațiuni de livrări sau achiziții timp de 6 luni, va fi astfel obligat să se desființeze.
Interdicția implicită impusă unui contribuabil de a-și mai exercita activitatea, în condițiile în care nu este vinovat de săvârșirea niciunei infracțiuni, ci doar de repetarea contravenției constând în nedepunerea deconturilor de TVA sau în starea de inactivitate de facto, este o măsură neproporțională cu scopul propus. Există spre exemplu state membre care, pe lângă sancțiunea deregistrării, au impus obligația plății unei garanții cu ocazia reînregistrării fiscale.
Urmând testul propus de Profesorul Grainne de Burca, o astfel de măsură precum cea impusă de România este clar cea mai restrictivă din măsurile necesare atingerii scopului propus, având un efect excesiv asupra interesului persoanei.
c) Procedura rambursării intra-comunitare de TVA
Un alt exemplu negativ este cel oferit de practica autorităților române în procedura rambursării intracomunitare de TVA.
Deși Directiva a Noua și art. 1472 alin. (1) din Codul fiscal prevăd reguli clare în ceea ce privește documentația ce trebuie depusă în susținerea unei cereri de rambursare, autoritățile române solicită documente adiționale al căror cost depășește de multe ori cuantumul sumei solicitate la rambursare (copii ale facturilor cu valori sub 100 euro, copii ale documentelor de plată a facturilor, contracte traduse în limba română, explicații cu privire la destinația ulterioară a bunurilor – inclusiv copii traduse ale contractelor, facturi și rapoarte de lucru traduse).
Deși acestea par documente uzuale pentru rambursările de TVA naționale, trebuie precizat că nu sunt prevăzute ca obligatorii de Directiva a Noua care și-a propus simplificarea procedurii de rambursare intracomunitare de TVA.
Astăzi există pe rolul instanțelor naționale o multitudine de dosare inițiate de persoane impozabile stabilite în Uniune cărora li s-au refuzat rambursări de TVA de miliarde de euro, pe considerente care depășesc și cea mai exigentă interpretare a principiului proporționalității.
Capitolul V
Concluzii
Conceptul de proporționalitate a măsurilor administrative ce pot fi dispuse de un stat în raport cu obiectivele propuse și cu interesele cetățenilor este un principiu general de drept european.
Pentru aplicarea prinicipiilor generale ale dreptului european, instituțiile Uniunii Europene își vor realiza activitatea cu respectarea Protocolului privind aplicarea principiului subsidiarității și principiul proporționalității, iar parlamentele naționale vor avea obligația de respectare a principiului subsidiarității în conformitate cu procedura prevazută în Protocol.
În domeniul principiului proporționalității, conținutul și forma de acțiune a Uniunii Europene nu depășesc ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor Constituției.
Principiul proporționalității presupune că orice măsură luată de stat care afectează drepturile cetățenilor trebuie să fie conformă atingerii unui scop legitim, necesară în vederea atingerii acelui scop și în același timp cea mai rezonabilă.
Cu toate acestea, în legislația românească întâlnim nenumărate exemple de măsuri administrative sau fiscale care nu respectă principiul proporționalității. Majoritatea acestora nu va fi înlăturată decât în urma unor bătălii îndelungi în instanțele interne și comunitare (cum a fost în cazul tranzacțiilor imobiliare), iar altele vor rezista sau chiar se vor înmulți.
Realitatea prezentată nu constituie o speță izolată, toate statele membre dorind să-și protejeze propriile bugete și să elimine pe cât posibil a riscurile de neimpozitare, abuz ori evaziune.
Dacă ne-am lăsa inspirați măcar puțin de deciziile Curții Justiție care în mod constant consacră importanța respectării principiului proporționalității, cel mai important câștig ar putea consta în eliminarea situațiilor în care se introduc măsuri fiscale știindu-se ab initio că acestea încalcă principiile de drept fiscal european, mizându-se pe funcționarea lor până la momentul relativ îndepărtat când un contribuabil cu forță financiară ar obține eliminarea sa în instanțele europene.
Este un termen de grație de care autoritățile naționale care sunt conștiente de abuzul măsurilor impuse nu ar trebui să beneficieze, dacă nu din respect pentru principiile europene, măcar pentru respectul unuia dintre puținele principii ale dreptului fiscal român, și anume, cel bunei credințe: „Relațiile dintre contribuabili și organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credință, în scopul realizării cerințelor legii”.
Măsurile adoptate de state în raport cu cetățenii lor trebuie să comporte un caracter de necesitate absolută și să fie strict indispensabile pentru a putea face față pericolului public: ele trebuie luate „numai în măsura în care situația impune acest lucru” (art. 15). Statul nu poate, în baza articolului 15, să suspende drepturile și libertățile garantate decât în măsura în care exercitarea acestora ar fi de natură să-l impiedice să facă față pericolului public: trebuie să existe o legătură concretă între mijloacele folosite și amenințarea care planează asupra statului (raportul Comisiei în cazul Irlanda c. Marea Britanie, 25 ianuarie 1976, Ann., 1976, XIX, pp. 513-949). Totuși, controlul exercitat de către organele Convenției nu interzice ca statul în cauză să păstreze o anumită marjă de apreciere în ceea ce privește măsura strictă impusă, de situație. „Autoritățile naționale sunt, în principiu, mai în măsură decât judecătorul internațional să se pronunțe asupra prezenței unui asemenea pericol, ca și asupra naturii și întinderii derogărilor necesare pentru a-l îndepărta”.
Proporționalitatea constă în stabilirea unui raport echilibrat între scopul legitim urmărit și mijloacele folosite de stat. Aceste mijloace folosite trebuie să fie adaptate scopului ce urmează a se realiza. Trebuie stabilit un raport echilibrat între situația concretă, scopul acțiunii și decizia administrației publice. Acestui raport i se aplică un criteriu de apreciere a măsurilor adoptate prin utilizarea proporționalității. Încălcarea acestuia înseamnă încălcarea graniței libertății de acțiune, lăsată la decizia autorităților administrației, adică un abuz de putere.
Pentru a verifica dacă mijloacele de drept european se respectă principiul proporționalității, este necesar să se afle dacă mijloacele pe care o anumită normă le aplică pentru a-și atinge scopul, corespund valorii acestui scop și dacă ele sunt utile pentru a-l realiza. În concluzie, un termen imperativ care atrage după sine încetarea totală a unui drept poate fi privit ca fiind corespunzător cu principiul în cauză, ținând cont de scopul normei respective.
În prezent, proporționalitatea se afirmă tot mai mult ca un principiu universal al organizării statului, al relației dintre privat și public dar și al garantării exercitării drepturilor și libertăților fundamentale.
Principiul proporționalității este, la origine, exterior dreptului și s-a impus în sistemele juridice ale statelor comunitare destul de târziu. Ca principiu al dreptului, acesta presupune ideile de echitate, rezonabilitate, toleranță, dar și nevoia de adoptare a mijloace juridice de către stat la situația de fapt și la scopul urmărit.
Principiul proporționalității este expres prevăzut în Constituția Europeană, în alte documente care privesc Comunitatea, precum și în constituțiile unor state, explicându-se astfel preocupările tot mai dese de cercetare și, în special, de identificare a dimensiunilor sale.
În concluzie, conceptul de proporționalitate a mijloacelor ce pot fi utilizate de un stat membru în raport cu obiectivele propuse și cu interesele cetățenilor săi, este un principiu indispensabil de drept european, consacrat în normele comunitare.
Bibliografie
1. Materiale tipărite
2. Surse electronice
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Principii Generale de Drept European. Privire Speciala Asupra Principiului Proportionalitatii In Procesul Civil (ID: 129074)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.