Principii Fundamentale de Drept Prevazute In Constitutia Germaniei

Începându-și existența sub formă de imperiu, poporul german va fi organizat în principate de sine stătătoare – în urma Păcii Westfalice din 1648 – care mai târziu se vor reuni în jurul Prusiei pentru a forma Republica Federală Germania. Prima formă de constituție, pe care au avut-o statele germane, a fost elaborată după modelul Cartei Constituționale franceze în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea. Un alt moment constituțional este dat de constituția de la Weimar adoptată în urma primului război mondial, pentru a reglementa Republica de la Weimar, cu denumirea oficială de Deutsches Reich. Actuala constituție a Germaniei a fost adoptată în 1949 când, după al doilea război mondial, Aliații au propus celor 11 Landuri să creeze o republică federală a statelor germane de vest. Acestea au acceptat propunerea numai ca soluție temporară până la unificarea tuturor Landurilor. De aceea constituția adoptată atunci nu a purtat numele de Constituție (Verfassung), ci de Lege fundamentală (Grundgesetz) pentru a sublinia caracterul ei provizoriu. Republica Federală Germania unificată în 1990 a păstrat Legea fundamentală drept constituție pentru că își dovedise eficiența în jumătatea de secol scursă de la adoptare. Unele modificări s-au impus în special cele legate de starea de fapt.

Constituția Germaniei numără 146 articole grupate în 11 capitole. În preambulul Legii fundamentale a Germaniei descoperim cele mai importante valori pentru germani: pacea, egalitatea în drepturi și libertatea de autodeterminare, raportate la responsabilitatea față de divinitate dar și față de om. Tot în preambul găsim și lista cu Landurile Germaniei, 16 la număr. Constituția e dată de poporul german, în virtutea puterii constituante, și este valabilă pentru tot germanul, adică și pentru cel din diaspora. În primul capitol sunt enumerate drepturile fundamentale, în cel de-al doilea capitol sunt reglementate relațiile dintre constituțiile Landurilor și cea federală și apoi raportul dreptului național cu cel european. Capitolele 3, 4, 5 și 6 descriu atribuțiile și funcționarea instituțiilor federale: Președintele, Parlamentul, Comisia și Guvernul. În capitolul următor aflăm cum și cine adoptă legile federale. Capitolul 8 este rezervat aplicării legilor și administrației federale iar capitolul 9 ne vorbește despre puterea judecătorească. Finanțele sunt reglementate prin articolele capitolului 10. Următorul capitol, 10a, tratează despre starea de apărare, pentru ca cel de-al 11-lea capitol sa încheie constituția cu dispoziții finale și tranzitorii.

La respectarea Legii fundamentale veghează și Curtea Constituțională Federală, care e compusă din două camere a câte 8 judecători: 8 sunt aleși de Parlament iar ceilalți 8 sunt aleși de Consiliul Federal. Aceștia se ocupă în special cu interpretarea și aplicarea Legii fundamentale prin: 1. rezolvarea litigiilor cu privire la funcționarea puterilor publice, 2. controlul constituționalității și calității normelor juridice și 3. soluționarea recursurilor înaintate de particulari care-și apără drepturile fundamentale. Când Curtea Constituțională hotărăște neconstituționalitatea unei legi, Legiuitorul are datoria s-o revizuiască fără ca legea să iasă din vigoare.

În capitolul VII, referitor la Legislația federală, la articolul 79 sunt prevăzute căile de modificare a Grundgesetz (abreviat GG). Modificările Legii Fundamentale se fac prin adoptarea de legi care modifică sau completează textul GG. Legea este adoptată dacă obține voturile a două treimi din membrii Parlamentului Federal (Bundestag) și două treimi din voturile Consiliului Federal (Budesrat). O modificare interzisă este cea a organizării federației în Landuri și a principiilor fundamentale enunțate în primele 20 de articole. Până acum cea mai importantă modificare a Legii fundamentale germane a avut loc cu ocazia unificării Germaniei, când caracterul provizoriu al Constituției a fost eliminat, ca și toate referirile la împărțirea statelor și articolul 23, care prevedea o modalitate de unificare.

Parlamentul de la Berlin reprezintă astăzi voința democratică a unei Germanii puternice și unite, răsfățată frecvent de istorici și politologi cu sintagma ,,puterea centrală a Europei”. Într-o structură bicamerală care respectă caracterul federal al țării, Parlamentul combină voința politică a națiunii germane în întregul ei (concentrată în Bundestag sau camera inferioară) cu voința și interesele celor 16 landuri (exprimate în Bundesrat sau camera superioară). Actuala arhitectură constituțională a Germaniei datează din 1949, când a fost adoptată Legea Fundamentală a RFG (Grundgesetz), la care a aderat fosta RDG după unificarea din 3 octombrie 1990.

Bundestagul are în prezent 603 membri, aleși –la 22 septembrie 2002- pentru un mandat de 4 ani. Sistemul electoral al Germaniei este de tip ,,mixt compensat” sau ,,membru-proporțional” și combină, în fapt, alegerea a jumătate din numărul deputaților prin vot uninominal într-un singur tur (metoda pluralității), cu alegerea celeilalte jumătăți prin scrutin proporțional de listă. Cum decurge, în fapt, desemnarea deputaților? Țara este împărțită într-un număr de circumscripții electorale egal cu jumătate din numărul total al deputaților, în fiecare din aceste circumscripții urmând să fie ales câte un deputat prin vot uninominal. Fiecare alegător german poate exercita două voturi, unul pentru candidatul preferat și celălalt pentru lista partidului dorit, fără a fi obligatoriu ca cele două voturi să aibă aceeași culoare politică. Pe listele de partid depuse la nivelul fiecărui land pot figura și candidații din prima categorie. Logica sistemului este următoarea: primul vot duce la câștigarea competiției de către candidatul cel mai agreat în circumscripție iar al doilea vot, prin însumare și raportare la nivelul landului, dă imaginea procentuală a partidelor. După scăderea candidaților care au câștigat individual, reiese clar numărul de locuri care au mai rămas de alocat fiecărui partid pe Landliste, astfel încât în Bundestag opțiunile politice ale cetățenilor să fie corect reprezentate și nici un partid să nu fie supra- sau subreprezentat în raport cu numărul voturilor primite. Teoretic, este posibil ca partidele mai mici, care trec totuși pragul electoral de 5%, să nu aibă nici un câștigător de circumscripție și să-și obțină toate locurile de deputați pe liste (cazul FDP în 2002). Din acest motiv sistemul se numește ,,mixt compensat” sau ,,metoda membru-proporțională”. El nu produce distorsionarea rezultatelor la nivel național, așa cum o fac sistemele britanic și american, dar oferă în același timp cetățenilor și posibilitatea votului uninominal.

Camera superioară a Parlamentului german reunește reprezentanții celor 16 landuri. Aceștia exprimă în Bundesrat interesele unităților federate ale Germaniei, nefiind aleși prin votul cetățenilor, ci desemnați de guvernele landurilor. Reprezentanții trimiși la Berlin fiind, de obicei, chiar miniștri în aceste guverne, cum ar fi ministrul de finanțe, ministrul de interne sau al justiției, și trebuind să exprime un vot în bloc (mandatul lor este imperativ, în funcție de poziția politică adoptată de guvernul landului), se ajunge la situația în care unii autori afirmă că participanții la ședințele Bundesratului ,,nu sunt membri ai Parlamentului, în sensul strict al expresiei” (Meny, 1993). Desigur, o asemenea apreciere, pe care trebuie să o interpretăm mai degrabă în sensul ei figurat, sugerează lipsa de legitimitate democratică și de independență politică a membrilor Bundesratului. Numărul reprezentanților la care are dreptul fiecare land variază între 3-6, fiind precizat în Constituție, în funcție de mărimea populației. Ca regulă de calcul (Hancock, 1993), s-a pornit de la minimul de 3 reprezentanți (Bremen sau Hamburg, de exemplu), 4 deputați având toate landurile care au până la 6 milioane de locuitori (Berlin, Brandenburg, Saxonia, Turingia etc.), maximul de 6 reprezentanți având doar landurile mari (Bavaria, Renania de Nord-Westfalia, Baden-Wurttemberg și Saxonia de Jos), care depășesc 7 milioane de locuitori. În total, Bundesratul are 69 de membri.

Respectându-se regula generală conform căreia camera inferioară este mai puternică decât camera superioară, având în vedere legitimitatea ei democratică, și în cazul Parlamentului german Bundestagul are atribuții mai consistente (și mai ales are ,,ultimul cuvânt”) în fața Bundesratului, chiar dacă acesta din urmă este o cameră relativ puternică în comparație cu alte camere superioare din Europa.

Funcția legislativă se exercită prin intermediul ambelor camere, drept de inițiativă având membrii Bundestagului (minim 26, echivalent cu pragul pentru formarea unui grup parlamentar), ai Bundesratului (proiectul se inițiază cu majoritatea voturilor!), precum și guvernul federal. Proiectul de lege ajunge în ultima fază la Bundestag, pentru ca membrii acestei camere să dispună atât de punctul de vedere al guvernului (când proiectul vine de la guvern) cât și de versiunea camerei superioare. Adoptarea unei legi se face în trei lecturi. În prima lectură, are loc o scurtă dezbatere, partidele expunându-și pozițiile politice de principiu cu privire la lege. Proiectul este transmis ulterior la comisia de specialitate. Raportul comisiei este dezbătut în plenul camerei, în ceea ce se numește ,,a doua lectură”, legea fiind discutată și votată articol cu articol, pe baza recomandărilor comisiei. În fine, a treia lectură consemnează votul final asupra textului legii, în ansamblul său. Toată procedura poate dura luni în șir, uneori mai mult de un an (mai ales atunci când există divergențe între Bundestag și Bundesrat) dar la fel de bine poate să dureze o zi, atunci când este vorba de o situație urgentă și se realizează consensul forțelor politice reprezentate în Parlament.

Cum se soluționează divergențele între camere? În cazul în care, în termen de 3 săptămâni de la adoptarea versiunii finale la Bundestag (termenul maxim în care Bundesratul poate ,,ataca” legea, altfel ea se consideră adoptată direct de camera inferioară și se trimite președintelui spre promulgare) camera superioară exprimă o poziție diferită, se constituie o comisie de mediere paritară, formată din câte 11 reprezentanți ai fiecărei camere. Numai în comisia de mediere membrii Bundesratului pot vota independent, fără să mai existe obligativitatea unui vot în bloc al reprezentanților aceluiași land (de altfel, se întâmplă destul de rar ca, din cei 11 membri trimiși în comisia de mediere, să existe doi sau mai mulți reprezentanți dintr-un land, având în vedere că sunt 16 landuri). Raportul comisiei de mediere se trimite prima dată la Bundestag, spre adoptare, după care ajunge la Bundesrat. Dacă proiectul vizează interesele landurilor, acordul Bundesratului este obligatoriu pentru adoptarea formei finale a legii. Dacă legea se referă doar la interesele federației germane în ansamblu (politică externă, apărare, reglementarea cetățeniei etc.), votul camerei superioare nu mai este decisiv iar camera inferioară poate trece peste un eventual vot negativ al Bundesratului, impunându-și voința cu o majoritate cel puțin egală (simplă, absolută sau calificată, după caz) cu cea care s-a înregistrat la votul negativ al camerei superioare.

În ceea privește funcția de control asupra executivului, ne vom referi aici doar la procedurile de învestire și demitere a cancelarului, adică la ipostazele extreme ale acestei relații, considerând că celelalte mijloace constituționale (întrebările și interpelările sau comisiile de anchetă parlamentare) au fost descrise în partea generală. În conformitate cu art.63 al Legii Fundamentale, cancelarul Germaniei (șeful guvernului) este ales cu majoritatea absolută a voturilor, fără dezbateri, de către membrii Bundestagului, la propunerea președintelui federal. Chiar dacă prerogativa propunerii, respectiv a numirii cancelarului în funcție (după votul din camera inferioară), lasă impresia unei oarecare influențe a președintelui în viața politică germană, aceasta este, în fapt, doar o formalitate, un act ceremonial, fiindcă președintele nu-l poate propune ca șef al executivului decât pe liderul partidului câștigător în alegerile parlamentare, alt candidat neavând nici o șansă de a obține majoritatea absolută în Bundestag. Dacă, într-o situație excepțională, candidatul propus de președinte nu obține majoritatea absolută (presupusa ,,coaliție majoritară” nu a funcționat), Bundestagul preia pe cont propriu desemnarea cancelarului, având obligația constituțională ca în termen de 14 zile de la respingerea propunerii prezidențiale să-l aleagă pe șeful viitorului cabinet. Dacă nici un candidat nu obține majoritatea absolută a voturilor în termenul prevăzut (de data aceasta pot exista mai multe candidaturi, susținute însă de cel puțin un sfert din numărul membrilor Bundestagului, practic de marile grupuri parlamentare) șeful statului este pus în fața următoarei situații: fie acceptă și numește candidatul care a obținut cele mai multe voturi (majoritatea simplă), fie dizolvă Bundestagul și convoacă noi alegeri. Această decizie politică importantă trebuie luată în maxim 7 zile. Este cu adevărat o dilemă, fiindcă în primul caz ar putea rezulta un guvern slab, instabil, care nu are susținerea majorității absolute și poate ,,sucomba” oricând în exercițiul funcțiunii, iar în al doilea costurile unor noi alegeri și starea de spirit a populației ar crea un climat nefavorabil în țară, crizele politice fiind lucrul de care germanii se tem cel mai mult, după eșecul Republicii de la Weimar. Totuși, trebuie să rămânem cu ideea că în marea majoritate a cazurilor, desemnarea cancelarului se desfășoară în ,,condiții de normalitate”, cu obținerea majorității absolute de către liderul partidului câștigător.

La polul opus ca semnificație politică, retragerea votului de încredere de către Parlament poartă, de asemenea, amprenta preocupării aproape excesive a sistemului constituțional german pentru stabilitate guvernamentală. Legea Fundamentală din 1949, elaborată sub influența evidentă a ,,căderii democrației” în 1933, a prevăzut demiterea guvernului numai în condițiile formării unei noi majorități, capabilă să susțină un nou cancelar. Procedura este numită moțiune constructivă de neîncredere și înseamnă, în formularea extrem de simplă și de clară a lui Georges Burdeau (1997), că ,,nici un guvern nu poate fi demis dacă nu poate fi înlocuit” (în același timp, completăm noi). Cu alte cuvinte, nu este suficientă o majoritate negativă, care să voteze împotriva guvernului în funcție, ci o majoritate pozitivă (Boc, 2000), capabilă să numească simultan un nou cancelar. Acest lucru s-a întâmplat o singură dată, în 1982, când liberalii au balansat dinspre social-democrați spre creștin-democrați, formând o nouă majoritate în Bundestag, care a dus la înlocuirea cancelarului Schmidt cu Helmut Kohl. Moțiunea constructivă de neîncredere este acuzată că face aproape imposibilă căderea guvernului, chiar și atunci când există nemulțumiri generale vis-à-vis de prestația cancelarului, fiindcă obligă apriori opoziția să negocieze viitoarea soluție de guvernare, ceea ce produce disensiuni chiar înainte de a se depune moțiunea. În fapt, este chiar ceea ce au dorit autorii Constituției germane.

Nu putem încheia secțiunea consacrată legislativului german fără a preciza că, având în vedere caracterul federal al țării, competența legiferării este partajată între landuri și federație.