Principii de Guvernanta Corporatista In Finantarea Societatilor Comerciale
INTRODUCERE
Trăim vremuri în care ceva fundamental se întâmplă. Modelele politice, stilurile de viață, strategiile de afaceri, sau sistemele de protecție socială stabilite de la cel de-al doilea război mondial încoace sunt supuse unor puternice presiuni ale shimbării. Mai mult, pare că s-au atins limitele unor mai vechi certitudini.
Pe plan mondial, are loc abandonarea unor practici puternic încetățenite, a unor certitudini sedimentate vreme îndelungată.
Astfel marile companii japoneze au început să renunțe la practica angajării pe viață, instituția socială cea mai reprezentativă pentru această țară. În Italia, unde firma de familie a reprezentat piatra de temelie a economiei, are loc un proces lent, dar inevitabil de diminuare al acestora. Țările din America Latină, s-au angajat într-o competiție surdă între ele în direcția deschiderii lor către fluxurile comerciale internaționale, a reglementării economiei și privatizării întreprinderilor de stat.
Întrebați în repetate rânduri despre motivele pentru care au loc astfel de schimbări, managerii sau oficialii guvernamentali au oferit și oferă una și aceeași explicație: „Trebuie să ne menținem (sau să devenim) competitivi într-o economie globală.”
Renato Ruggerio, fost director general al Organizației Mondiale a Comerțului, declara cu ceva ani în urmă: „Trăim într-o economie mondială a momentului. Adesea ne sculăm în sunetul unui radio-deșteptător fabricat în Singapore sau Hong Kong. După ce am băut o cafea columbiană, în timp urmăream un jurnal de știri pe un post de televiziune american, ne îmbrăcăm întru-un costum italian confecționat din lână australiană. Ne urcăm după aceea într-un automobil german montat în Slovacia, pentru a merge să lucrăm într-o companie transnațională, al cărui sediu central a fost proiectat de un arhitect chinez sau finlandez. Aici, materialul de birou provine din Coreea de Sud, Statele Unite sau dintr-o țară europeană. Prânzul se poate servi într-un restaurant mexican administrat de un marocan, pentru a putea apoi asista la o reuniune internațională asigurată de o duzină de sisteme de comunicații naționale”.
Renato Ruggerio nu face o trecere în revistă a principalelor momente ale unei zile, ci evidențiază caracteristicile cotidiene ale unui fenomen de profunzime din economia mondială actuală.
Părăsim progresiv o lume în care economiile naționale sunt relativ izolate între ele prin bariere în calea fluxurilor comerciale și investiționale, prin distanțe fizice, diferențe de fus orar și de limbă, prin reglementări guvernamentale, sisteme culturale și medii de afaceri, pentru a ne îndrepta spre o lume în care economiile naționale fuzionează într-un imens sistem economic interdependent.
Acest proces denumit în mod uzual globalizare, înseamnă de fapt creșterea interconexiunilor dintre societăți, astfel încât evenimentele ce se petrec într-o anumită parte a lumii influențează într-o măsură tot mai mare oameni și societăți situate într-o altă parte a lumii. Lumea de azi pare „a se comprima”, oamenii putând simți și experimenta, în mod direct, același lucru. Cel mai elocvent exemplu în acest sens îl reprezintă sistemul World Wide Web, dar și rețeaua de poștă electronică, care au transformat comunicațiile într-o manieră ce nu putea fi anticipată nici măcar cu cinci ani în urmă. Acestea sunt cele mai evidente exemple, dar pot fi aduse și altele: comunicațiile planetare prin televiziune, cotidienele cu circulație mondială, mișcările sociale internaționale precum Amnesty sau Greenpeace, francizele globale, cum sunt McDonald’s, Coca Cola, Pizza Hut, dar și problemele și riscurile globale, precum poluarea mediului, SIDA, terorismul internațional, traficul cu arme și droguri, etc.
În cadrul acestui proces atât de complex, corporațiile transnaționale fără îndoială joacă un rol și au un cuvânt destul de important de spus.
Lucrarea de față intitulată „Principii de guvernanță corporatistă în finanțarea societăților comerciale” tratează problemele legate de guvernanța corporatistă, acest studiu bazându-se pe o bibliografie solidă a unor autori cunoscuți în materie, printre care amintim: Ion Anghel, Ioan Bari, Florin Bonciu, Daniel Dăianu, Ioan Denuța, E. Dobrescu, Gabriela Drăgan, David Held, Alexandra Horbeț, Anda Mazilu, Costea Munteanu, David Korten, Gheorghe Postelnicu, Petre Prisecaru, Mirela Rusu, Alvin Toffler, Liviu Voinea și alții.
Lucrarea este structurată în patru capitole.
În cadrul primului capitol, intitulat „Organele de conducere ale societăților comerciale” s-a urmărit abordarea elementelor teoretice, privind procesul de transnaționalizare, istoricul corporațiilor transnaționale, factorii care au favorizat dezvoltara corporațiilot transnaționale, managementul, organizarea și expansiunea corporațiilor transnaționale.
Cel de-al doilea capitol, intitulat „Principii care stau la baza Codului de guvernanță corporatistă” tratează principalele principii care stau la baza Codului de guvernanță corporatistă, guvernanța publică în țările europene, specificul guvernanței publice și a organizării statale în cele mai mici țări europene, analize comparative a performanțelor economice și considerații privind corelația între puterea economică și puterile statului.
Organizarea anchetei din capitolul al treilea, intitulat „Studiu de caz. Analiza aplicării Codului de guvernanță corporatistă” are rolul de a verifica rigurozitatea aplicării Codului de guvernanță corporatistă la nivelul societății comerciale analizate.
Capitolul al patrulea, intitulat „Perspective ale aplicării în România a bunelor practici în domeniul guvernanței corporatiste” se constituie într-o concretă prezentare a guvernanței prin globalizare și prin intermediul organizațiilor internaționale, a conducerii corporative în România, necesității și implementării efective a codurilor de guvernanță corporativă în România, precum și a informării anuale privind guvernanța corporativă.
Pe baza informațiilor prezentate pe parcursul lucrării în cele patru capitole sunt formulate, în final, concluzii și unele recomandări referitoare la tematica lucrării abordate.
Prin prezenta lucrare, am dorit să demonstrez importanța deosebită a cunoașterii aspectelor definitorii privind principiile de guvernanță corporatistă în finanțarea societăților comerciale, întru realizarea scopului propus stabilindu-mi următoarele:
Analiza aspectelor teoretice și metodologice privind principiile de guvernanță corporatistă în finanțarea societăților comerciale;
Identificarea și analiza lacunelor, confuziilor și contradicțiilor în ceea ce privește tema abordată.
Obiectivele urmărite în această cercetare sunt următoarele:
Stabilirea temei de cercetare;
Selectarea bibliografiei în vederea documentării, selecționând atât materiale informative pur teoretice, cât și rapoartele unor studii de caz pe aceeași temă, elaborate în prealabil de către specialiști;
Documentarea propriu-zisă atât din materialele selectate, cât și urmărirea unui curs de specializare în materie;
Notarea zilnică în fișele de protocol, de programe, atât a itemilor și sarcinilor nou introduse, cât și a celor verificate sau considerate ca fiind masterate;
Interpretarea și prelucrarea datelor obținute.
Modelele și ariile abordate în această lucrare sunt:
Documentarea teoretică din cărțile de specialitate indicate selectiv în bibliografie;
Documentarea practică prin culegerea de date din studiile de specialitate;
Culegerea și sistematizarea datelor;
Analiza comparativă a datelor, interpretarea rezultatelor și formularea de concluzii și propuneri.
CAPITOLUL I
ORGANELE DE CONDUCERE ALE SOCIETĂȚILOR COMERCIALE
MODUL DE CONDUITĂ ÎN CONDUCEREA GUVERNANȚEI CORPORATISTE
Procesul de transnaționalizare
Mondializarea este un fenomen evident și o caracteristică importantă a vieții eonomico-sociale contemporane. „Faptul că un produs purtând o anumită marcă este fabricat în mai multe țări, sau că în consiliile de aministrație ale multora dintre cele mai mari firme pot fi găsiți membri de naționaliățti diferite, numai constituie o exceptie; tot așa și dacă o grevă la o înteprindere a lui General Motors din Brazilia declanșează o mișcare de solidaritate la uzinele aceleași firme situate în puncte cardinale diferite în Australia sau Anglia ”.
Acest univers complex este într-o oarecare măsură produsul activitaților tot mai ample ale corporațiilor transnaționale (CTN)
Structura economiei mondiale actuale, aflată în curs de globalizare reunește două mari componente care se intersectează. O componentă este reprezentată de economiile naționale, ca entități de bază care nu sunt izolate, fiind legate prin comerț, fluxuri financiare, investiții, schimburi științifice, stabilite prin diverse tratate și acorduri .
O parte a acestora se grupează în uniuni, diferite tipuri de alianțe economice regionale, care nu manifestă cel puțin în etapa actuală, o atracție spre o grupare planetară. Directoratul acestei componente numită și economie mondială cu frontiere, este deținut de Grupul Celor 7, devenit Grupul Celor 8 din 1997.
A doua componentă este aceea a corporațiilor transnaționale și a băncilor internaționale, care formează o rețea pe deasupra granițelor naționale. Această componentă mai este numită și economie mondială transfrontalieră sau transnațională .
Este greu de spus dacă economia mondială va ajunge să fie dominată în viitor numai de una din cele două componente actuale .
În afara acestora o mulțime de alte forțe operează la scară mondială. Dintre acestea aș aminti : grupările sindicale transnaționale, diverse mișcări culturale, etnice, ecologice, religioase, diverse organizații și organisme guvernamentale și neguvernamentale, politice (europartidele), militare, teroriste etc. care se întrepătrund și acționează pe deasupra granițelor naționale.
Acțiunea acestor agenți pe plan extranațional are loc pe baza unor structuri funcționale, care corespund unor strategii mondiale elaborate de organizați fără frontiere pentru care este dificil de identificat un spațiu teritorial unic.
Procesul de transnaționalizare determină stabilirea unor raporturi noi între state și firme, între puterea politică și cea economică. Hotărârile majore care privesc prezentul și viitorul unei țări sau regiunii, adică acelea care se referă la alocarea resurselor, a tehnologiilor a fluxurilor financiare sunt luate acum de marile corporații mondiale.
O altă tendință în procesul de transnaționalizare o reprezintă statele-întreprinderi care se bazează pe o dublă dependență: pe de o parte întreprinderile au nevoie de statele locale pentru a putea face față competiției de pe piețele mondiale, iar pe de altă parte statele au nevoie de firmele multinaționale, deoarece dezvoltarea economico-socială a acestora este direct legată de reușita comercială a acestora.
Procesul de transnaționalizare va duce la apariția unei societăți civile transnaționale, însă transnaționalizarea va merge mult mai departe, miza ei reală reprezentând-o sfârșitul naționalului și începutul erei postnaționale. Însă acest proces de transnaționalizare nu se produce uniform și fără contradicții, fenomenele care se produc în multe țări chiar dezvoltate aratând că statul național joacă încă un rol important.
Scurt istoric al corporațiilor transnaționale
Chiar înainte de Hristos, negustorii fenicieni și greci aveau reprezentanți dincolo de granițele țării lor pentru a vinde sau cumpăra mărfuri. Însă istoria corporației începe în secolul al XVI-lea, o dată cu apariția instituției Cartei corporative, care reprezenta acordarea de către stat a unui privilegiu pentru un grup de investitori, în vederea servirii unui scop public. Concret carta era o favoare din partea Coroanei engleze, care limita răspunderea legală a unui investitor la cuantumul investiției sale, care constituia un drept neacordat cetățenilor individuali.
În cartă erau stabilite drepturile și oblige este dificil de identificat un spațiu teritorial unic.
Procesul de transnaționalizare determină stabilirea unor raporturi noi între state și firme, între puterea politică și cea economică. Hotărârile majore care privesc prezentul și viitorul unei țări sau regiunii, adică acelea care se referă la alocarea resurselor, a tehnologiilor a fluxurilor financiare sunt luate acum de marile corporații mondiale.
O altă tendință în procesul de transnaționalizare o reprezintă statele-întreprinderi care se bazează pe o dublă dependență: pe de o parte întreprinderile au nevoie de statele locale pentru a putea face față competiției de pe piețele mondiale, iar pe de altă parte statele au nevoie de firmele multinaționale, deoarece dezvoltarea economico-socială a acestora este direct legată de reușita comercială a acestora.
Procesul de transnaționalizare va duce la apariția unei societăți civile transnaționale, însă transnaționalizarea va merge mult mai departe, miza ei reală reprezentând-o sfârșitul naționalului și începutul erei postnaționale. Însă acest proces de transnaționalizare nu se produce uniform și fără contradicții, fenomenele care se produc în multe țări chiar dezvoltate aratând că statul național joacă încă un rol important.
Scurt istoric al corporațiilor transnaționale
Chiar înainte de Hristos, negustorii fenicieni și greci aveau reprezentanți dincolo de granițele țării lor pentru a vinde sau cumpăra mărfuri. Însă istoria corporației începe în secolul al XVI-lea, o dată cu apariția instituției Cartei corporative, care reprezenta acordarea de către stat a unui privilegiu pentru un grup de investitori, în vederea servirii unui scop public. Concret carta era o favoare din partea Coroanei engleze, care limita răspunderea legală a unui investitor la cuantumul investiției sale, care constituia un drept neacordat cetățenilor individuali.
În cartă erau stabilite drepturile și obligațiile specifice corporației, precum și partea de profit care urma să revină Coroanei. Corporațiile astfel create erau utilizate de Anglia pentru a menține controlul asupra coloniilor sale. Cele mai cunoscute erau: Compania Indiilor de Est (care la 1600 avea stabilite sucursale în toată Asia) și Compania Golfului Hudson.
Un model al corporațiilor transnaționale poate fi întâlnit în imperiile comerciale și financiare care s-au constituit la începutul Evului Mediu, care aveau sediul central în diverse țări europene și înființaseră birouri și reprezentanțe în majoritatea orașelor importante ale continentului.
Prima corporație importantă cu activitate internațională la acea vreme a fost „Commenda”, care se formaseră în urma unui aranjament între mai mulți participanți prin care investitorul principal își încredința capitalul unuia sau mai multor agenți, care desfășurau activități comerciale. Aceștia la rândul lor, ofereau în schimb un anumit procent din profit.
Un alt exemplu îl reprezintă Casa Fugger din Augsburg care a avut ca perioadă de apogeu secolul al XVI –lea. Aceasta strânsese pe parcursul mai multor generații mari bogății – proprietăți financiare, mine, imobile, ateliere, obiecte de artă, metale prețioase, capitaluri, – iar puternica familie nu va înceta pe toată durata prosperității sale să se ocupe de exploatări miniere, comerț și navigație.
Companii importante la acea vreme mai erau: Compania Comercianților Aventurieri și Liga Hanseatică, companie internațională deținută de către un grup de comercianți hanseatici, care își avea sediul central la Lubek (Germania), și care a fost prin excelență promotoarea comerțului vest-european în secolul al-XIV-lea. Compania Comercianților Aventurieri era un puternic consorțiu britanic, a cărui activitate s-a desfășurat în industria lânii și a articolelor vestimentare.
Tot în acea perioadă potrivit unor estimări, în Italia se înregistrau peste 150 de firme, a căror activitate poate fi caracterizată ca internațională.
Corporațiile transnaționale în adevăratul sens al cuvântului, nu au apărut decât în faza capitalismului industrial, în secolul al XIX-lea. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, a fost înregistrată o creștere continuă a activități înteprinderilor de comerț și a filialelor acestora în străinătate, precum și a societăților bancare și de asigurări. Este perioada în care băncile nord-americane și-au deschis birouri la Paris și Londra, o serie de bănci europene (Barings, Rotschilds, Lazard) desfășurau o activitate intensă în finanțarea proictelor de infrastructură din Europa și America. În Asia, Corporația Bancară Orientală înființată în 1845, a fost câteva decenii cea mai importantă bancă din Orient. Prima filială în străinătate a unei societăți de asigurări a fost înființată în 1804.
După 1880 încep să se constitue primele imperii petroliere (Royal Dutch–Sell, Standandard Oill), miniere (Asturienne des Mines, International Nickel, Rio Tine Zine) etc. Printre primele grupuri cu expansiune internațională se numară Singer (1888), Corn Products (1892). În Europa, Simens își lansează activitățile în străinătate în anul 1892, Nestle în 1893, Schneider în 1887. La cumpăna dintre secole, companiile comerciale japoneze controlau o parte importantă a activității de navigație desfășurată în zona Oceanului Pacific. În 1881, 14 companii japoneze înfințaseră filiale la New York în scopul promovării exporturilor naționale, dar și pentru procurarea mașinilor și utilajelor moderne necesare pentru desfășurarea producției naționale.
Până la începutul primului război mondial, se estimează că cel puțin 14,5 miliarde de dolari au fost investite în înteprinderi sau filiale constiutite în străinătate, ceea ce rerprezenta aproximativ 35% din datoria externă pe termen lung a vremii, la nivel mondial. După 1914 creșterea internațională a grupurilor de societăți primește un nou avânt, este vremea în care distribuția geografică a investițiilor srăine directe s-a extins; unele guverne au fost tot mai preocupate să ofere sitmulente investitorilor străini. Un prim val al societăților transnaționale americane explotând descoperirile tehnice invadează Europa (în 1914 cel puțin 37 de companii americane deschiseseră unități de producție în două sau mai multe țări) în timp ce grupurile europene debutează timid pe piețele externe. În 1920 Compania Ford avea unități de ansamblare în 14 țări, General Motors și Crysler au urmat-o. Tot atunci toate mașinile vândute în Japonia erau fabricate în Statele Unite și ansanblate în Japonia. În aceeași perioadă un alt mare investitor american General Electric, avea unități productive în Europa, America Latină și Asia. Dar și firmele europene își îndreptau atenția către piața mondială, Friedrich Bayer și-a construit fabrici în Rusia, Belgia și Franța, iar astăzi este una din cele mai mari companii de produse chimice din lume. Criza economică dintre anii 1929-1933, marchează un declin al corporațiilor transnaționale, investițiile directe americane scăzând cu 10%, însă acest fenomen este temporar .
Odată încheiat al doilea război mondial procesul transnaționalizării cunoaște o schimbare radicală, în special în Statele Unite. Începând cu 1943 marile companii americane se extind pe tot continentul american, inclusiv în America Latină, în aceste teritorii care reprezentau o piață uriașă de aprovizionare și desfacere consolidându-se și dezvoltându-se primele corporații transnaționale americane .
Din anii 50, Europa de Vest constitue o noua etapă în procesul extinderii corporațiilor transnaționale americane, astfel că până în 1968 toate marile corporații americane erau prezente în Europa Occidentală. După această dată corporațiile americane pătrund și în alte zone (Asia, Australia, Japonia, și restul lumii). Presate de expansiunea grupurilor americane, corporațiile europene se extind și ele, mai timid la început și intens după 1971. Asemănător, procedează și corporațiile japoneze, a căror expansiune în străinătate este mai evidentă după 1970.
După anii 1980, dezvoltarea corporațiilor transnaționale trece într-o altă etapă, în care organizarea activităților comerciale la nivel internațional îmbracă noi forme: se înmulțesc relațiile de cooperare, alianțele strategice, se dezvoltă diverse forme de comerț între filiale și între acestea și firma-mamă, multe firme adoptă noi strategii de dezvoltare, de producție, în timp ce extinderea investițiilor într-un domeniu este însoțită de reducerea activității în altul.
În prezent din ce în ce mai mult corporațiile transnaționale sunt centrul de control al unor activități complexe, interdependente, a căror conținut și organizare sunt într-o continuă modificare, sub influența unor factori exogeni sau a unor strategii proprii. Corporațiile încep să se implice tot mai mult în sectoarele de vârf, caracterizate prin tehnologii complexe, dar și în domenii în care controlul asupra capacităților de producție dispersate geografic le conferă multe avantaje.
Abordări conceptuale
Corporațiile, societățile, firmele transnaționale sau multinaționale sunt definite în literatura de specialitate pornind fie de la statutul juridic al acestora, fie de la comportamentul lor economic, financiar în relațiile internaționale .
Pentru definirea corporațiilor transnaționale au fost emise o serie de criterii, unii autori printre care și N. Rainelli, sunt de părere că „o societate transnațională este o întreprindere care controlează unități de producție localizate în mai multe țări indiferent de talia acestora”.
Alți autori adaugă o serie de condiții pentru ca întreprinderea să fie transnațională cum ar fi acela ca întreprinderea să fie de mari dimensiuni. Vernon considera că numarul de țări trbuie să fie minim șase, iar cifra de afaceri de 100 milioane U.S.D. Unii teoreticieni exclud criteriul producției considerând că „orice mare societate având filiale în mai multe țări este o societate multinațională”. W. Andreff definește corporația transnațională ca fiind „orice firmă al cărei capital este investit în procesul de acumulare internațională într-o activitate productivă, ea însăși internațională”.
Definiția lui Andreff ne obligă să gândim într-o manieră internațională producția, distribuția, aprovizianarea, know-how-ul corporațiilor transnaționale.
Dictionary of Modern Economy (întocmit de David W Macmillan, Londra, 1994) definește corporațiile transnaționale astfel: „o întreprindere de mari dimensiuni având sediul central într-o țară operând principal sau parțial prin filialele sale din alte țări”
Dictionary of International Trade (întocmit de Jerry M. Rosemberg, New York, 1994) definea corporația transnațională ca fiind „o organizație comercială largă cu filiale care operează în mai multe țări”.
Specialiștii Catedrei de Relații Economice Internaționale din cadrul Academiei de Studii Economice București sunt de părere că „corporațiile transnaționale reprezintă extinderea marii întreprinderi în afara granițelor propriei țări”. Ea alcătuiește un ansamblu vast la scară mondo-economică, format dintr-o societate principală „mamă” și un numar de filiale implantate în diferite țări .
Dicționarul de Relatii Economice Internationale arată că „corporațiiile transnaționale sunt entități economice formate din unități legate între ele prin relații de proprietate sau de altă natură, care operează în două sau mai multe țări, după un sistem de luare al deciziilor într-unul sau mai multe centre permițând elaborarea de politici coerente și a unei strategii comune în cadrul cărora una sau mai multe dintre rerespectivele unități exrcită o influență importantă asupra activității celorlalte, în special pe linia utilizării resurlor și asumării responsabilităților”.
Dacă în privința definițiilor corporaților transnaționale opiniile sunt împărțite, în ceea ce privește filialele se admit două mari tipuri și anume: filiale „releu” care produc și vând pe piețele locale mărfuri aparținând gamei de produse deja existente în țara de origine a societății mamă și filiale „atelier” care s-au specializat în producția de componente ale unui produs finit pentru care cererea locală este slabă sau inexistentă. La acestea se pot adăuga și filialele de comercializare care nu fac decât să comercializeze, să distribuie produsele societății mamă.
Factori care au favorizat dezvoltarea corporațiilor transnaționale
Conform aprecierilor unor economiști de prestigiu corporațiile transnaționale sunt în prezent poate cele mai importante „personaje” ale economiei mondiale .
La dezvoltarea corporațiilor transnaționale au participat o multitudine de factori, unul din principalii factori fiind revoluția tehnico-șțiintifică. În prezent lumea industrializată este într-o teribilă cursă a inovărilor și perfecționărilor tehnologice, la începutul anilor 1990 aproape 2/3 din cifra de afaceri a întreprinderilor industriale din țările O.C.D.E fiind realizată cu produse concepute cu mai puțin de zece ani în urmă.
De aceea specialiștii apreciază că orice întreprindere care nu va reuși să-și înoiască cel putin ¾ din produsele actuale, va fi amenințată cu marginalizarea. În secolul actual importanța inovațiilor va crește și mai mult devenind o condiție sine qua non pentru existența întreprinderilor contemporane. Însă costurile de cercetare-dezvoltare sunt cu atât mai mari cu cât efortul penru inovare trebuie să fie mai rapid, aceste costuri neputând fi acoperite, doar prin vânzări pe piața internă deoarece impactul asupra prețurilor produselor este foarte mare, produsele devenind inaccesibile.
Alți factori care au influențat dezvoltarea corporațiilor trasnaționale pot fi grupați astfel:
Restricțiile de aprovizionare. Majoritatea țărilor industrializate dispun de un spectru nemărginit în care resursele naturale sunt uneori foarte limitate și în care specializarea industrială necesită aprovizionarea din afară cu materii prime (cazul cel mai elocvent este cel al Japoniei).
Diversificarea geografică. Barierele protecționiste, atât cele tarifare (taxe vamale), cât și cele netarifare (limitarea cantităților importate, fixarea unor reglementări referitoare la norme de securitate, de igenă, de poluare) au determinat interesul pentru producția în spațiul în care se vând rezultatele ei, care permite și adaptarea produselor la gusturile consumatorilor locali.
Structura oligopolistă internațională. Majoritatea corporațiilor se află în situație de oligopol pe piața internă. Blocarea expansiunii pe piața națională duce în primă fază la export, iar apoi la producția la locul vânzării, adică la globalizare.
Costurile de producție. Contrar unor păreri, scăderea costurilor de transport nu joacă decât un rol secundar în explicarea procesului de delocalizare a activității economice având importanță numai pentru anumite cazuri: produse alimentare cu durată de conservare redusă, sau produse cu ambalaj greu și costisitor.
Scăderea costurilor sociale. Reprezintă un factor determinant, investitorii străini căutând din totdeauna țările cu salarii mici și zonele scutite de taxe din aceste țări.
Liberalizarea piețelor naționale și internaționale de capital. Liberalizarea acestor piețe crează posibilitatea cumpărării de firme și valută și pot fi controlate riscurile financiare.
Criza datoriei externe.
Trăsăturile corporațiilor transnaționale
Terminologia utilizată pentru a definii corporațiile transnaționale este foarte variată. În literatura de specialitate se atrage atenția asupra unor diferențieri care există între conceptul de corporație multinațională și cel corporație transnaționlă. Astfel corporația multinațională este considerată ca fiind formată și controlată de capitalul mai multor țări, iar pe cea transnațională, ca o societate națională care se extinde în plan internațional prin intermediul filialelor sale. Definițiile date corporațiilor ne ajută la creionarea principalelor trăsături ale acestora. Indiferent de termenul utilizat, societate multinațională sau transnațională, corporație, concern sau conglomerat, un lucru este cert, universul acestora este vast, complex și în dezvoltare, numărul lor fiind în continuă creștere .
Astfel, în anul 1970, primele 15 națiuni dezvoltate ale lumii aveau în componența lor circa 7.500 de corporații transnaționale, pentru ca în 1994 aceleași tări să găzduiască aproximativ 2.500 de firme multinaționale. Patru ani mai târziu numărul acestora avea să se dubleze, ajungând la 50.000 de firme mamă, cu aproximativ 280.000 de filiale. Estimările recente sugerează faptul că astăzi există aproximativ 65.000 de corporații transnaționale, cu aproximativ 850.000 de afiliați străini pe întreg globul. Impactul lor economic poate fi măsurat îndiverse moduri. În 2011, afiliații străini însumau 54 milioane de angajați, în comparație cu cele 24 milioane din 1990; vânzările lor de aproximativ 19.000 de miliarde dolari SUA, au fost de două ori mai mari decât exporturile lumii în anul 2011, în comparație cu 1990 când vânzările și exporturile au fost aproximativ egale; stocul investițiilor străine directe a crescut de la 1.700 miliarde dolari SUA la 6.600 miliarde în aceeași perioadă. Afiliații străini reprezintă acum a zecea parte din PIB-ul mondial și a treia parte din exporturile mondiale. Mai mult decât atât dacă s-ar lua în considerare valoarea activității corporațiilor transnaționale din întreaga lume asociate cu non-capital propriu (de exemplu subcontractări internaționale, licențe, producători pe bază de contract), atunci corporațiile transnaționale ar deține o parte și mai mare în aceste agregate.
Corporațiile transnaționale controlează peste 40% din totalul activelor sectorului privat existente la nivel mondial și contabilizează o treime din bunurile și serviciile produse la nivel mondial. Mai mult de 90% din firmele mamă își au sediul central în țările puternic dezvoltate, mai puțin de 1% în Europa Centrală și de Vest și aproximativ 8% în țările în curs de dezvoltare. Biroul Internațional al Muncii estimează că, firmele transnaționale au aproximativ 100 milioane de angajați, ceea ce reprezintă 4% din forța de muncă activă la nivelul statelor dezvoltate și 12% din cea a statelor în curs de dezvoltare.
Dacă luăm în calcul atât salariații ocupați direct cât și pe cei indirect, în activitățile legate de societățile transnaționale, atunci acestea controlează 150 milioane de locuri de muncă la nivelul întregii economii mondiale.Vânzările anuale ale tuturor corporațiilor transnaționale se ridică la aproape 4,8 trilioane de dolari (inclusiv transferurile intarfirmă).
De asemenea acestea ocupă un loc și au un rol dominant disproporționat de mare într-o serie de țări cum ar fi: Franța, Belgia, Italia, Olanda, Marea Britanie și Japonia. Un număr relativ mare de corporații au vânzări anuale de bunuri și servicii ce depășesc 100 miliarde de dolari, dintre acestea cele mai reprezentative fiind: Exxon (SUA) cu 206 mld, Royal Dutch Shell (Olanda – Marea Britanie) cu 149 mld, Ford Motors (SUA) cu 170 mld, General Motors (SUA) cu 184 mld, Toyota Motor (Japonia) cu 125 mld, British Petroleum (Marea Britanie) cu 148 mld, Daimler-Crysler (Germania-SUA) cu 152 mld, ELF (Franța) cu 105 mld, Wal-Mart Stores (SUA) cu 191 mld, Chevron Texaco(SUA) cu 117 mld ș.a. Dacă ierarhizăm corporațiile transnaționale în funcție de produsul intern brut creat și volumul vânzărilor, descoperim nu fără surprindere, că acesta este mai mare decât produsul intern brut al multor state. De exemplu, la începutul anilor 1990 General Motors realiza o cifră de afaceri mai mare decât PIB-ul Finlandei și Danemarcei, în 1991 Ford Motors depășea și el PIB-ul Norvegiei, Arabiei Saudite sau Indoneziei. Tot în acel an Exxon PIB-ul Africii de Sud, Royal Duch-Sell avea o cifră de afaceri mai mare decât PIB-ul Turciei, Argentinei, Poloniei sau Thailandei.
Suma resurselor financiare de care dispun aceste firme este prin intermediul fuziunilor și al privatizărilor, statele devenind tot mai pitice. Cele mai puternice 23 de întreprinderi vând mai mult decât câțiva giganți din emisfera sudică, precum India, Brazilia, Indonezia sau Mexic. Aceste firme controlează 70% din comerțul mondial. Șefii acestor întreprinderi, precum și ai marilor grupuri financiare și mediatice sunt cei ce dețin adevărata putere și cei ce determină, prin forța lobby-ului, deciziile politice.
Astfel, suntem martorii unui spectacol inedit: în fața puterii crescânde la scară planetară a firmelor-gigant, contraputerile tradiționale (sindicate, partide politice, presa libera) par din ce în ce mai neputincioase. Pentru prima dată, fenomenul esențial al epocii – mondializarea – nu mai este condus de state, care își pierd din ce în ce mai mult din prerogative.
Astăzi, corporațiile transnaționale și nu țările reprezintă principalul agent al comerțului mondial. Acestea au ajuns să modifice structura structura factorilor de producție a multor țări, ca efect al mișcării capitalului fizic și uman, și a tehnologiei, dintr-o parte în alta a lumii.
În 2000 corporația Vodafone a urcat pe prima poziție, acest lucru se datorează în mare parte achiziției corporației Mannesman (Germania) care în 1999 ocupa poziția 18 în Topul 100. Această ascensiune subliniază faptul că anul 2000 a fost vârful unui val de fuziuni și achiziții fără precedent, manifestat în special în domeniul telecomunicațiilor (o altă corporație din același domeniu Telefonica din Spania a reușit să ajungă în primele 10 corporații).
Valoarea activelor deținute de primele 100 corporații transnaționale se situa în jurul cifrei de 6.293 miliarde de dolari, ceea ce reprezintă o creștere față de 1999 când valoarea acestora se situa în jurul valorii de 5.101 miliarde de dolari. Cele mai semnificative creșteri le-au avut corporațiile: Vivendi Universal; Rio Tino; Pfizer; Universal; aceste creșteri se datorează în special fuziunilor și achizițiilor transfrontaliere. Pe de altă parte un număr de 20 de corporații transnaționale au înregistrat declinuri ale activelor.
Vânzările primelor 100 corporații transnaționale au crescut și ele, ajungând la fabuloasa sumă de 4.797 miliarde de dolari din care 2.441 peste hotare. Corporații aflate în topul listei în funcție de vânzări sunt: Exxon (143 miliarde dolari); BP (106 miliarde dolari); Total Fina Elf (83 miliarde dolari); Royal Dutch-Sell (81 miliarde dolari); Texaco (64 miliarde dolari). În lista primelor 10 corporații în funcție de vânzări sunt incluși și un număr de producători auto Toyota, Volkswagen Group, Ford, singura corporație din această listă nespecializată în industria de automobile sau cea petrolieră fiind IBM (51 miliarde dolari). Interesant este faptul că multe corporații aflate în fruntea listei în funcție de activele deținute, se află pe ultimele locuri în topul vânzărilor.
Numărul angajaților a crescut și el situându-se la circa 14 milioane de salariați dintre care jumătate operau în străinătate. Numărul angajaților primelor 100 de corporații transnaționale variază considerabil, astfel 20 de corporații mărindu-și numărul angajaților, dar alte 35 de corporații și l-au redus.
Comparând volumul vânzărilor corporațiilor transnaționale cu PIB-ul țărilor putem constata că vânzările primelor 200 dintre acestea reprezintă aproximativ 27,5% din PIB-ul mondial. Totuși comparația dintre vânzările corporațiilor transnaționale și PIB este greșită deoarece PIB-ul este măsura valorii adăugate, iar vânzările nu. Pentru a face o comparație corectă, vânzările trebuiesc recalculate la valoarea adăugată, care se determină pentru corporațiile transnaționale ca sumă a salariilor și beneficiilor, deprecierilor și amortizărilor și veniturilor înainte de impozitare. Din această perspectivă cea mai mare corporație transnațională a fost Exxon, cu o valoare adăugată de 63 miliarde de dolari în 2000, fiind egală cu economiile țărilor Chile și Pakistan.
Managementul și organizarea corporațiilor transnaționale
Managementul corporațiilor transnaționale
După ce întreprinderea națională se extinde peste granițele țării de origine, ea se află în fața necesității de a se reorganiza, proces care trebuie să aibă loc atât la nivelul societății-mamă, cât și la cel al filialelor. În privința societății-mamă nu este vorba de reforma serviciilor existente, ci de crearea unei structuri noi; când întreprinderea a decis să-și internaționalizeze activitatea, în cadrul acesteia nu exista decât un serviciu de export adesea integrat în serviciul de vânzări. Următoarea etapă a procesului de reorganizare a fost integrarea activității internaționale în activitățile de bază ale întreprinderii.
Procesul de reorganizare a devenit și mai complex din momentul în care au fost angajați specialiști în probleme economice, fiscale, juridice și de legislație, specifice țărilor în care corporația are implantate filiale. Corporațiile actuale tind să-și bazeze deciziile mai puțin pe impresii și cât mai mult pe realitate, pe informațiile specialiștilor proprii care se bazează pe datele cele mai recente ale economiei, sociologiei și științelor politice. Pentru a beneficia de condiții de exploatare cât mai favorabile în diverse țări corporațiile urmăresc stabilirea unor relații cât mai amicale cu guvernele respective. În acest sens nu de puține ori în posturile de conducere au fost promovați specialiști locali.
În ce privește principiile manageriale și de organizare adoptate de corporațiile transnaționale două sunt mai importante și anume: centralizarea și descentralizarea.
Centralizarea a apărut ca urmare a faptului că desfășurarea operațiunilor în diferite țări care au caracteristici economice, juridice, social-politice diferite, impunea existența unui centru de decizie cu o autoritate mult mai accentuată decât este necesar în cazul întreprinderilor care acționează într-un mediu național omogen. În cadrul unei întreprinderi de acest tip cartierul general este centrul deciziilor, filialele urmând planul imperativ stabilit de către acesta.
Managementul descentralizat acordă o largă independență filialelor. Un exemplu în acest sens este Royal-Dutch Sell, cea mai importantă corporație europeană, care a adoptat încă de la început o structură „bicefală” fiind condusă de două societăți-mamă de naționalități diferite.
Pornite pe calea descentralizării, multe corporații au săvârșit excese, astfel că la un moment dat a avut loc un recul față de această formă de organizare. Un studiu recent arată că două cincimi din marile corporații americane au revenit la o conducere centralizată, acest lucru fiind valabil și pentru corporațiile europene.
Principalele critici aduse descentralizării sunt următoarele:
Proliferarea serviciilor generale și creșterea considerabilă a cheltuielilor generale ale corporației;
Dublarea funcțiilor, descentralizarea conducând la crearea unui lanț de specialiști la fiecare nivel de decizie, ceea ce determină paralelisme în responsabilitățile diviziilor operaționale. Exemple de lipsă de prevedere, de decizii insuficient fundamentate, de adaptare lentă la cerințele pieței sunt multiple. Cele mai cunoscute sunt eforturile lui Ford și General Motors de a introduce pe piața americană automobile din clasa compactă, mai mici decât celebrele limuzine americane eforturi care sau soldat cu eșecuri răsunătoare. În schimb corporațiile japoneze și vest-europene au reușit acest lucru.
Principiile de organizare amintite nu sunt puse în practică în forma lor pură, existând cazuri în care pe un fond de descentralizare să se introducă elemente ale centralismului și invers.
În perioada actuală se conturează un nou tip de manager – general CEO (Chief Executive Officer).
Esențial pentru managerul modern este capacitatea de a pune în valoare factorul uman. Astfel un bun director trebuie să știe să aleagă omul competent, adică pe cel cu capacitatea de a îndeplini sarcina încredințată: să accepte delegarea puterii, respectiv transferul de autoritate către subordonați. În felul acesta subordonații își măresc competența, progresează ca urmare a experienței câștigate. În fine managerul modern își pregătește din timp înlocuitorul, îl formează pentru a asigura în continuare succesul companiei.
Conform unei cunoscute publicații americane, dintre cei 800 de CEO cu cele mai mari venituri din SUA, numai 12 se situau sub 40 de ani. Cei mai numeroși erau cei de vârsta a doua și a treia. Jack F. Welch jr. managerul lui General Electric are peste 60 de ani, dar acest lucru nu l-a împiedicat să facă din gigantul american una din cele mai prospere corporații din lume. În Japonia se manifestă același fenomen, unde un Soichiro Honda sau un Masaru Ibuka (Sony), s-a menținut în topul managerilor pâna la o vârstă înaintată.
În ce privește tineri manageri de succes, William (Bill) Henry Gates III este cel mai bun exemplu. Președintele lui Microsoft, a devenit primul editor mondial de progame pentru PC și cel mai bogat om din America, toate acestea înainte de a împlini 40 de ani.
În secolul actual, ritmul schimbărilor se accentuează, devine din ce în ce mai grea constanța în top, fenomene care reprezintă o adevărată provocare pentru corporații și managerii acestora. Într-o lume în care sursa puterii economice este informația, comunicarea, tehnologia de vârf, inovația este vitală. În ultimă instanță lupta dintre companii este decisă de capacitatea de inovare a acestora. În fața acestor provocări specialiștii în materie se gândesc deja, la noi structuri de organizare, la noi tehnici manageriale adaptate în funcție de specificul ramurii, segmentului de activitate. Alvin Toffler în cartea sa „Corporația Adaptabilă” își imaginează „organizații pulsante”, capabile să-și schimbe până și mărimea la anumite intervale, sistemul lor de organizare oscilând între centralizare și descentralizare. El vede compania viitorului ca „un cablu subțire de control și moduli de forme diferite, fiecare fiind capabil să se miște în felul lui, după cum bate vântul, putând fi decuplat și înlocuit cu o altă unitate”.
Corporațiile transnaționale au abandonat structurile tradiționale de organizare, abordând altele noi capabile să corespundă cerințelor pieței secolului XXI.
Organizarea corporațiilor transnaționale
Caracteristicile organizaționale ale corporațiilor transnaționale pot fi prezentate astfel:
Tabelul nr. 1: Caracteristici organizaționale ale corporațiilor transnaționale.
Sursa : Barlett &Goshall Cross Border Management, „Motivation and Mentalities”
Structura multidivizională autonomă. Această modalitate de organizare permite împărțirea, „decuparea” corporației în divizii relativ autonome, fiecare operând pe principiul centrelor de profit, conform strategiei globale a corporației. Asemenea modalități de organizare mai sunt denumite și structuri sau modele de tip „M”.
Principalele avantaje ale acestui de organizare ar putea fi: autonomia, responsabilitatea și autoritatea, flexibilitatea și viteza de operare, sistemele transparente de evaluare a performanțelor.
Deși este concepută și adaptată foarte bine pentru a coordona operațiuni industriale și comerciale de anvergură și a gestiona eficient resurse complexe, structura are însă și un inconvenient, concurența accentuată dintre divizii, care uneori duce la izolarea de strategia generală a corporației, sau la subutilizarea unor resurse comune. Un exemplu de companie structurată astfel îl reprezintă corporația canadiană de telefonie Bell.
Structură multidivizională legată. Datorită avantajelor structurii multidivizionale autonome, corporațiile au încercat să dezvolte caracteristicile acestei structuri și să diminueze dezavantajul esențial (concurența între divizii) printr-o integrare funcțională între divizii. Astfel au apărut noi forme organizatorice, având aceleași principii de bază, dar cu posibilități diverse de aplicare practică în funcție de specificul fiecărei corporații. Această structură (de tip L) se întâlnește sub trei forme principale și anume:
Modelul diviziilor naționale: Compania IBM. Corporațiile care adoptă o astfel de organigramă își va dezvolta divizii naționale, puternic integrate celor două rețele internaționale (de fabricație și de cercetare-dezvoltare). Diviziile astfel create pot avea activități proprii de producție, dar sunt responsabile și de vânzările tuturor produselor companiei-mamă în țara respectivă.
Modelul diviziilor interconectate tehnologic: Grupul Seiko. În acest model fiecare divizie este responsabilă pentru desfășurarea unei anumite faze tehnologice a procesului de producție, dar în același timp în limita resurselor disponibile, poate crea propriile ei produse pentru care răspunde în mod direct de comercializare, însușindu-și profitul rezultat.
Modelul diviziilor integrate în aval și amonte: Procter&Gamble. Diviziile corporațiilor cu o astfel de organigramă sunt responsabile pentru fabricarea propriului produs; toate având acces la același sistem de aprovizionare, însă nu au controlul asupra vânzării produselor proprii, acest lucru revenind unei divizii unice de vânzări. O astfel de corporație utilizează integrarea verticală în amonte, folosind materii prime de bază unice pentru toate produsele sale, iar integrarea verticală în aval este realizată prin vânzarea cumulată a tuturor produselor sale, care sunt distribuite prin rețele de distribuție similare. Astfel corporația își diminuează costurile de tranzacționare, și realizează economii de scară în fabricație și marketing.
Structura de grup. Odată cu diversificarea gamei de produse a unei corporații cresc atât talia cât și tendința ei de a se extinde pe alte piețe geografice. În aceste condiții corporațiile vor abandona structura multidivională devenită o frână în calea dezvoltării lor și vor adopta o nouă structură mai favorabilă, structura de grup.
Structuri mixte. În lumea reală numeroase corporații adoptă sisteme de organizare care îmbină caracteristicile mai multor structuri organizatorice prezentate mai sus. Un exemplu în acest sens este reprezentat de compania Colgate, a cărei structură a evoluat în timp în concordanță cu dezvoltarea activităților sale. În primă fază corporația își organiza activitatea internațională de la țară la țară fiecare filială raportând cartierului general. Odată cu accentuarea competiției globale compania a adoptat o structura regională; filialele raportau președintelui regional care la rândul său raporta directorului general al companiei. În anii 1980 înființează un nou departament Dezvoltare Globală, cu rolul de elabora strategii globale și de a asigura transferul cunoștințelor între diverse țări. După anii 1990 corporația abordează un nou model de organizare, axat pe patru regiuni geografice.
Sisteme interne ale corporațiilor transnaționale. Relații ierarhice
Această parte a lucrării este dedicată analizei structurilor organizatorice interne ale corporațiilor transnaționale, având în vedere influența lor asupra comportamentului acesteia. Sistemele interne ale corporației se referă la modul de organizare internă a acesteia, la felul cum sunt împărțite diviziile și funcțiile unei corporații. Orice înteprindere de acest tip cuprinde două structuri distincte: o structură prevăzută prin statut și care nu există decât pe hârtie, concepută să se conformeze prevederilor legale și să reducă restricțiile comerciale impuse de unele țări; și o a doua structură, structura propriu-zisă care stabilește clar autoritatea și responsabilitatea fiecărui manager.
Structura bazată pe filiale naționale. Corporațiile cu o asemenea structură dețin filiale aflate în diferite țări, fiecare filială fiind coordonată direct și răspunzând președintelui companiei sau consiliului de conducere al corporației-mamă. Între top-managementul corporației și directorii filialelor naționale nu există nici un nivel ierarhic intermediar, lucru care conferă filialelor un grad de autonomie ridicat. Răspunderea pentru funcțiile și diviziile de produse revine în totalitate managerului filialei, care trebuie însă să se conformeze unor reglementări generale venite de la cartierul general. Acest tip de structură a fost utilizat în special de corporațiile europene și mai puțin de cele americane, a fost eficient atâta timp cât nu au existat mijloacele moderne de comunicație, care să permită o integrare mai accentuată a corporațiilor. Această structură este una din cele mai simple datorită lipsei nivelelor ierarhice intermediare.
Unul din principalele avantaje ale acestui tip de structură este faptul că, filiala având o largă autonomie se poate integra foarte bine în mediul național, astfel ea putând lua decizii importante ajustate la piața locală.
Structura diviziei internaționale. Acest tip de structură organizatorică este folosit de corporațiile a căror piață se află în mare parte în țara de origine, și presupune crearea de către compania-mamă a unei divizii separate, care se ocupă cu activitatea internațională a companiei. Aceasta este condusă, de regulă de un președinte subordonat direct președintelui corporației. Unele corporații creează chiar firme separate care îndeplinesc același rol ca și diviziile internaționale. Divizia internațională coordonează toate activitățile de export și licențiere internațională ale corporației-mamă, și conduce toate unitățile de producție și vânzări din străinătate. Fiind în același timp responsabilă pentru politica și strategia globală a firmei în operațiunile internaționale, astfel încât rezultatele obținute să se ridice peste acelea ce s-ar obține dacă filialele ar opera autonom.
Această structură organizatorică este eficientă pentru corporațiile în expansiune, deoarece permite concentrarea tuturor operațiilor internaționale într-o unitate separată de piața internă, făcând posibilă o expansiune bazată pe piața internațională. Personalul care lucrează în divizia internațională poate acumula experiență și o cunoaștere detaliată a diferitelor piețe naționale, astfel încât produsele corporației destinate acestor piețe să fie realizate ținând cont de cerințele locale.
Strutura funcțională. Acest model de organizare se caracterizează prin împărțirea corporației pe funcții, funcții ce sunt coordonate de un cartier general. Astfel, fiecare divizie a corporației îndeplinește o funcție precisă (în general sunt funcții de bază cum ar fi cea de producție, de marketing, finanțe, dar pot fi și altele), iar divizia în cauză responsabilitatea exercitării acestei funcții oriunde în lume este implantată corporația. Astfel, divizia de marketing are controlul direct asupra activităților de marketing și vânzări ale întregii corporații, precum și de coordonare a acestora cu cea de producție. Cea de producție controlează atât unitățile interne de producție cât și pe cele externe, având de asemenea și rolul conceperii și realizării produselor.
Avantajul principal al acestui tip de structură organizatorică este concentrarea atenției conducerii asupra funcțiilor de bază ale corporației, ceea ce duce la o standardizare în efectuarea operațiilor specifice acestor funcții. Datorită acestei standardizări, corporația promovează adesea, un produs sau o linie îngustă de standardizate, care nu sunt supuse atacurilor concurenței, obținând astfel economii de scară la nivel global, deoarece exercitarea funcțiilor corporației devine cu timpul tot mai ieftină. De asemenea această structură, permite unui număr mic de manageri să controleze întreaga organizație.
Structura regională. Această structură divide organizația în funcție de cele mai importante piețe regionale pe care corporația operează. În acest model organizatoric, principala responsabilitate operațională o au managerii regionali, care coordonează operațiunile corporației într-o regiune, în timp ce cartierul general este responsabil cu planificare strategiei globale, și controlul diviziilor regionale, cărora le lasă de obicei o autonomie destul de mare. Astfel fiecare divizie regională își controlează și coordonează toate funcțiile interne (finanțe, marketing-vânzări, producție, cercetare-dezvoltare).
Structura diviziilor de produse. Corporația organizată astfel se caracterizează prin investirea fiecărei divizii de produs cu competența de concepere, producere și vânzare a unui produs oriunde în lume. Cu toate că divizia de produs este cea care concepe produsul, planurile respective trebuie avizate de către cartierul general al corporației, care stabilește și obiectivele și strategiile generale ale acesteia.
Structuri combinate și structuri paralele. Structura matriceală se caracterizează prin intersectarea responsabilităților. Astfel în organizație nu mai există un singur lanț de comandă, ci două, iar anumiții manageri au doi șefi în același timp. În acest tip de organizație există trei tipuri de manageri și anume: managerii care raportează la doi manageri „matriceali” în același timp; manageri matriceali care împart răspunderea pentru mai mulți subordonați; managerul general care conduce organizația matriceală și a cărui sarcină este de a echilibra responsabilitățile și de a aplana conflictele. Structurile paralele sunt destul de rare, fiind utilizate de corporațiile transnaționale care au două tipuri diferite de activități, astfel încât pentru una din activități să folosească un anumit tip de structură, iar pentru cealaltă un alt tip.
Expansiunea corporațiilor transnaționale
Motivații de expansiune
Motivația de bază a expansiunii corporațiilor transnaționale o reprezintă interesul membrilor săi. Aceștia sunt: salariații, managerii, acționarii corporației și statul. Membrii respectivi trebuiesc recompensați pentru contribuția lor la procesul productiv al corporației, cu o sumă cel puțin egală cu costul resurselor și capacităților puse la dispoziția corporației.
Având în vedere motivațiile care stau la baza expansiunii corporațiilor transnaționale, investițiile străine directe (ISD) realizate de acestea pot fi grupate astfel: ISD aflate în căutare de resurse, ISD aflate în căutare de piețe, ISD aflate în căutare de eficiență, ISD aflate în căutare de active strategice și alte tipuri de ISD.
ISD aflate în căutare de resurse. Corporațiile din această categorie investesc în străinătate pentru a obține anumite resurse la un cost mai scăzut decât în țara de origine, sau pentru a avea acces la resurse care nu sunt disponibile în țara de origine. Motivația investirii o reprezintă creșterea profitului și competitivității pe piețele internaționale.
ISD aflate în căutare de piețe. Sunt reprezentate de corporații care investesc în anumite țări sau regiuni, pentru a produce bunuri și servicii pentru piețele respective. Inițial corporația abordase piețele respective prin intermediul exporturilor, dar fie din cauza instituirii unor bariere în calea comerțului, fie din cauza creșterii pieței care justifică producția pe plan local, exporturile nu mai reprezintă cea mai potrivită metodă de acces pe acele piețe.
ISD aflate în căutare de eficiență. Motivația acestui tip ISD constă în raționalizarea investițiilor destinate căutării de resurse sau piețe, astfel încât firma investitoare să aibă avantaje din deținerea de activități dispersate geografic. Corporațiile în căutare de eficiență, au intenția de a beneficia de avantajele, rezultate din caracteristicile țărilor gazdă, în care acestea operează (resurse naturale, mediul cultural, politic, economic, structura pieței interne, ș.a.).
ISD aflate în căutare de active strategice. În această categorie sunt incluse acele corporații care investesc sub forma achizițiilor de firme străine, cu scopul de a-și atinge obiectivele strategice pe termen lung, în special acela de susținere și promovare a competitivități lor la nivel global. Motivația acestor investiții nu constă în avantaje de cost de marketing, sau alte avantaje de această natură, ci în aceea de a adăuga la portofoliul corporației alte active, pentru a susține și întări poziția ei la nivel global. Un exemplu în acest sens este vânzarea lanțului hotelier Inter Continental Hotels, deținut de Grades Metropolitan, către un conglomerat japonez, pentru suma de 3,3 miliarde de dolari, și cumpărarea în același an a lui Pillsbury Mills, un lanț alimentar american, cu 5,8 miliarde de dolari. Achizitorii de active ca și transnaționalele aflate în căutare de eficiență, urmăresc obținerea de câștiguri din deținerea de activități la nivel mondial.
Alte tipuri de ISD. Pe lângă cele prezentate mai există și alte motivații în funcție de care corporațiile transnaționale își extind activitatea. Acestea pot fi împărțite astfel: investiții de evadare, investiții de sprijin și investiții pasive.
Modalități de implantare ale corporațiilor transnaționale
Corporațiile transnaționale pătrund pe piețele mondiale prin diverse modalități. În funcție de poziția pe care o au față de corporațiile transnaționale, aceste modalități pot fi împărțite în două mari categorii: directe și indirecte.
Modalități directe de implantare în străinătate. Caracteristica acestei modalități este aceea că entitățile prin care are loc implantarea fac parte din structura corporației, ducând la crearea de noi relații intra-firmă. Principalele moduri de implantare din această categorie sunt: achizițiile internaționale, societățile mixte și investițiile pe loc gol – filiale proprii.
Modalități indirecte de implantare în străinătate. Aceste modalități constau în realizarea expansiunii în străinătate prin realizarea unor relații externe cu o multitudine de companii.
Aranjamentele în care pot intra companiile din diferite țări pot fi clasificate astfel:
Alianțe strategice;
Aranjamente contractuale, care sunt:
Contractul de licențiere;
Contractul de franchising;
Contractul de management;
Contractul de uzină la cheie.
Rețele dinamice.
Piața corporațiilor transnaționale
Corporația transnațională tinde să-și lărgească continuu sfera de dominație atât în interiorul țării de origine, cât și pe piețe situate în diferite alte țări. Orice corporație transnațională se manifestă concomitent în trei spații economice: cel național, autohton, în cazul societății mamă, cel străin în cazul filialelor, cel internațional ori de câte ori este vorba despre schimburile dintre unitățile care o compun sau dintre acestea și restul lumii. Are loc o interacțiune, o interpenetrație între domeniile micro, macro și mondo-economic. În virtutea relațiilor dintre societatea-mamă și filialele din străinătate precum și dintre filialele înseși, societatea transnațională își desfășoară activitatea în cadrul unei piețe proprii, care este o piață internațională. Pe această piață obiectul schimbului îl reprezintă produsele intermediare, componente ale unor produse finale, în virtutea specializării impuse de societatea-mamă filialelor sale.
Piața internă a STN este și o piață de capital, de tehnologie sau de forță de muncă. Centrul coordonatelor impune, de regulă unităților componente relații de schimb pe care trebuie să le întrețină între ele, precum și prețurile practicabile. De obicei, prețurile la care bunurile se schimbă sunt fixate pe baza costului. Există însă și cazuri când societatea-mamã impune unei filiale să cumpere producția alteia la un preț diferit de cel practicat pe piața mondială. Asemenea situații apar atunci când se urmărește cucerirea sau menținerea unei poziții dominante, reducerea cuantumului impozitelor pe venit datorat statului gazdă eludarea controlului schimbului valutar și protejarea față de fluctuațiile monetare. Astfel subfacturarea materiilor prime, a produselor intermediare permite filialei care le primește să le vândă la prețuri mai mici. Urmărind maximizarea profitului global, STN manipulează prețurile pentru a mări beneficiul filialei din țara unde rata impozitului este scăzută și invers. Când o devalorizare este iminentă, STN va căuta să scoată din țara respectivă cea mai mare parte a profitului și să o îndrepte spre țările cu monedă forte. Profitul este astfel transferat de la o filială la alta sau adus în țara de origine, prin mecanismul „prețului de transfer”, preț care se abate considerabil de la valoarea internațională. Acest preț de transfer rezultă din achiziționarea resurselor primare la prețurile cele mai mici, prin filialele sale care le i-au direst de la producători, și vânzarea produselor finite la prețurile cele mai mari.
Prețurile de transfer sunt adesea identificate cu transferul profiturilor către filialele cele mai indicate, pentru a reduce povara fiscală, la nivelul întregii corporații. Pentru a realiza acest lucru corporația vinde produse sau servicii prin intermediul unei filiale dintr-o țară cu impozite pe profit mici, unei alte filiale aflată într-o țară cu un impozit pe profit mai mare. Astfel corporația micșorează profiturile într-o țară, și crescându-le în alta, scopul fiind plata unui impozit mai mic.
Modalitățile concrete de aplicare a prețurilor de transfer sunt diverse, ele rezultând din motivațiile corporației de a recurge la această practică.
Implicațiile expansiunii corporațiilor transnaționale asupra economiei mondiale
Relațiile corporațiilor transnaționale cu statele naționale
Fără îndoială corporațiile transnaționale depășesc orizonturile naționale, ele nemaifiind interesate de omul-cetățean ci de omul-client indiferent de țara de origine. Uni specialiști susțin că în timp ce puterea marilor corporații crește cea a statelor naționale scade. Cu toate acestea nu se poate afirma că societățile transnaționale au devenit entități fără stat, oricât de mare ar gradul de transnaționalitate al acestora, ele nu-și desfășoară activitatea în neant, ci pe teritorii care aparțin statelor, motiv pentru care oricât de puternică ar fi o corporație, ea este nevoită să aibă relații atât cu țara sa de origine cât și cu statele pe teritoriul cărora are implantate filiale, ea devenind „multistatală”.
Relațiile corporațiilor transnaționale cu țara sa de origine. Fostul președinte al lui General Motors Charles Erwin Wilson, propus pentru funcția de secretar de stat la SUA pentru apărare a fost întrebat dacă ar putea lua o decizie în interesul SUA, chiar dacă ar leza interesele acționarilor lui General Motors. Acesta a răspuns: „ Nu-mi pot imagina așa ceva, deoarece de ani și ani, gândesc că tot ceea ce este de folos țării noastre este de folos și lui General Motors și viceversa”.
Din cele de mai sus reiese că între corporații și statele naționale există colaborare pe diverse planuri care este reciproc avantajoasă. Un exemplu este statul american, care încurajează expansiunea marilor săi „generali” (Electric, Motors, Dynamics), dar și a celor consacrate (Ford, Exxon, IBM, ATT), precum și a noilor veniți ( Microsoft, Wall-Mart Stores, Pfizer, Lucent Technologies). În schimb transnaționalele au „grijă” ca SUA să ajungă și să rămână prima putere economică, politică și militară a lumii.
Relațiile corporațiilor transnaționale cu statele pe teritoriul cărora își desfășoară activitatea. De regulă marile corporații, în special americane, preferă să dețină integral acțiunile filialelor externe. Astfel centrul de decizie poate impune filialei dintr-o anumită țară fie o politică financiară în beneficiul altei regiuni, fie să cumpere de la societatea mamă sau de la o altă filială diferite bunuri la prețuri inferioare costurilor de fabricație, pentru a reduce taxele vamale, impozitele pe cifra de afaceri. Aceste practici pot influența negativ balanța de plăți externe precum și bugetul țării gazdă. Corporația transnațională nu are preferințe subiective pentru o anumită filială sau țară, scopul ei fiind maximizarea profitului pe ansamblu; ea poate impune filialelor externe restrângerea activității, transfer de capital, concedieri, etc. Aceasta poate conduce la o anumită instabilitate economică și socială a țării gazdă.
Impactul corporațiilor asupra mediului economic al statelor gazdă poate fi conturat cu ajutorul a trei chestiuni care preocupă statul în relația sa cu corporația transnațională: balanța de plăți, mediul concurențial și problema socială.
Corporațiile transnaționale și investițiile străine directe
Investițiile străine directe sunt o componentă importantă a fenomenelor ce se manifestă în cadrul economiei mondiale, ele reprezentând resurse financiare orientate spre o anumită zonă. Aceste fluxuri investiționale se formează între țări în funcție de anumite obiective concrete, care diferă de la țară la țară în raport cu nivelul de dezvoltare, structura economiei, înzestrare cu factori de producție, etc. Nu trebuie neglijată nici influența progreselor înregistrate în domeniul telecomunicațiilor, informaticii, al materialelor noi, extinderea cooperării între corporații, expansiunea turismului internațional, ș.a. Așadar obiectivele în funcție de care se formează fluxurile investiționale directe sunt:
Pentru țările investitoare:
Aprovizionarea cu materii prime și resurse energetice din statele gazdă;
Utilizarea factorilor de producție disponibili în țară;
Desfacerea produselor proprii pe piețele țărilor gazdă.
Pentru țările gazdă:
Obținerea unor tehnologii de vârf;
Crearea de noi locuri de muncă;
Modernizarea producției;
Dezvoltarea unor noi ramuri;
Management performant.
Aceste forțe motrice acționează pe termen lung. Comportamentul investițional al firmelor este de asemenea puternic influențat de schimbările pe termen scurt ale ciclurilor de afaceri, lucru dovedit de recentele tendințe ale investițiilor străine directe.
CAPITOLUL AL II-LEA
PRINCIPII CARE STAU LA BAZA CODULUI DE GUVERNANȚĂ CORPORATISTĂ
Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD) este unul din pionierii dezvoltării politicii de standarde privind conducerea corporativă. În anul 1998, la recomandarea Consiliului OECD, s-a înființat în cadrul organizației un Grup de Lucru Multidisciplinar Ad Hoc (Ad-Hoc Task Force) pentru Conducerea Corporativă în vederea realizării unor principii neangajante privind conducerea corporativă. Adoptate în anul 1999, principiile OECD privind Conducerea Corporativă au devenit documentul de referință pentru reforma conducerii corporative. Principiile OECD identifică standarde care se pot aplica într-o varietate de medii juridice, politice și economice.
Scopul Principiilor este să susțină guvernele în eforturile lor de evaluare și perfecționare a cadrului juridic, instituțional și de reglementare privind conducerea corporativă în țările lor. Ele oferă și un îndrumar pentru burse, investitori,corporații și alte entități care se implică în procesul de dezvoltare a unei bune conduceri corporative.
Principiile OECD au fost aprobate și de Organizația Internațională a Comisiilor Titlurilor de Valoare (IOSCO) precum și de organisme din sectorul privat cum ar fi Rețeaua Internațională a Conducerii Firmelor. De asemenea, aceste principii au servit ca punct de plecare în dezvoltarea unui număr mare de coduri de conducere corporativă.
Principiile OECD privind conducerea (guvernanța) corporativă sunt:
Guvernanța Corporativă trebuie să asigure cadrul pentru protecția drepturilor acționarilor, așa cum sunt ele prevăzute prin lege și să verifice respectarea lor. Drepturile fundamentale ale acționarilor includ: asigurarea metodologiei pentru înregistrarea proprietății; transferul sau înstrăinarea acțiunilor; obținerea informațiilor relevante privind firma; participarea și votul în adunările generale ale acționarilor; alegerea membrilor Bordului de conducere; cota parte din profiturile firmei.
Acționarii au dreptul să participe la, și să fie suficient de bine informați asupra deciziilor privind schimbările fundamentale din cadrul firmei, cum sunt: amendamente la statut, contract de societate sau documente similare; autorizarea emisiunilor de acțiuni suplimentare; tranzacțiile extraordinare ce au ca efect vânzarea firmei.
Acționarii trebuie să aibă posibilitatea să participe efectiv la vot în adunarea generală a acționarilor și să fie informați asupra regulamentelor.
Piețele controlate de firmă trebuie să funcționeze într-o manieră eficientă și transparentă.
Acționarii, inclusiv investitorii instituționali trebuie să-și asume costurile și beneficiile rezultate din exercitarea drepturilor de vot.
Cadrul creat prin Guvernanța Corporativă trebuie să asigure tratamentul echitabil al tuturor acționarilor, inclusiv al celor minoritari sau străini. Toți acționarii trebuie să aibă posibilitatea de a obține compensarea efectivă pentru violarea drepturilor lor (transparența/cooperarea în cadrul Guvernanței Corporative):
Toți acționarii din aceeași categorie trebuie tratați egal.
Comercializarea în interior și auto-tranzacționarea abuzivă trebuie prohibite.
Membrilor Bordului și directorilor (managerilor) trebuie să li se ceară să dezvăluie orice interese materiale privind tranzacțiile, respectiv problematica ce afectează societatea.
Cadrul creat pentru Guvernanța Corporativă trebuie să recunoască drepturile altor grupuri de interese, așa cum sunt reglementate prin lege și să încurajeze cooperarea activă dintre societăți și grupurile de interese pentru a crea bogăție, locuri de muncă și suportul firmelor consolidate financiar:
Cadrul Guvernanței Corporative trebuie să asigure ca drepturile grupurilor de interese, protejate de lege, să fie respectate.
În cazul intereselor grupurilor de interese, protejate de lege, aceștia trebuie să aibă posibilitatea să obțină reparațiile efective pentru violarea drepturilor lor.
Cadrul Guvernanței Corporative trebuie să permită stimularea performanței și mecanismele pentru participarea grupurilor de interese.
În cazul participării grupurilor de interese la procesul de Guvernanța Corporativă, aceștia trebuie să aibă acces la informații relevante.
Cadrul pentru Guvernanța Corporativă trebuie să asigure transparența, oportunitatea și acuratețea tuturor materialelor și documentelor ce privesc situația societății, inclusiv situația financiară, performanțele, patrimoniul și conducerea societății:
Transparența trebuie să includă materialul de informare privind: rezultatele activității și cele financiare ale societății; obiectivele societății; acționariatul majoritar și drepturile de vot; membrii Bordului, funcțiile executive cheie și remunerația acestora; materiale privind factorii de risc previzibili; materiale pe problematica privind salariații și alți acționari majoritari; structurile de conducere și politicile.
Informațiile trebuie pregătite, auditate și diseminate în conformitate cu cele mai ridicate standarde de calitate privind: contabilitatea, raportările financiare și nefinanciare și auditul.
Anual trebuie realizată o auditare de către un auditor independent, pentru a furniza o garanție obiectivă și neutră asupra bilanțurilor financiare care au fost întocmite și prezentate de societate;
Canalele pentru diseminarea informațiilor trebuie să asigure accesul corect, la timp și în condiții de eficiență al utilizatorilor la informații relevante.
Cadrul pentru Guvernanța Corporativă trebuie să asigure orientarea strategică a societății, monitorizarea efectivă a managementului de către Bordul de conducere și răspunderile Bordului față de societate și de acționari:
Membrii Bordului de conducere trebuie să acționeze pe bază de informații complete, de bună credință, cu diligența necesară, în interesul societății și al acționarilor;
În cazurile în care deciziile Bordului de conducere ar putea afecta diferit, diverse grupe de acționari, Bordul trebuie să trateze în mod corect pe toți acționarii;
Bordul trebuie să asigure conformitatea cu legea aplicabilă și să ia în considerare interesele acționarilor majoritari;
Bordul trebuie să îndeplinească anumite funcții cheie, incluzând: analiza și orientarea strategiei societății, a planurilor de acțiuni majore, politicile de risc; bugetele anuale și planurile de afaceri; stabilirea obiectivelor de performanță; aplicarea monitorizării și performanțele societății; previziunile privind cheltuielile majore de capital, achiziții și investiții; selectarea, recompensarea, monitorizarea și, atunci când este necesar, înlocuirea personalului executiv cheie și supravegherea planificării succesiunii de personal; analiza remunerației Bordului si a personalului executiv cheie și asigurarea unui proces transparent, reglementat, de nominalizări pentru Bord; monitorizarea și controlul asupra conflictelor de interese potențiale, în cadrul managementului, a membrilor Bordului și acționarilor incluzând utilizarea eronată a activelor corporale și abuzurile în legătură cu tranzacțiile la care este parte; asigurarea integrității sistemelor de raportare financiară și contabilă a societății, incluzând auditul independent și sistemele adecvate de control, în mod deosebit sistemele de monitorizare a riscului, controlul financiar și avizul juridic; monitorizarea eficacității practicilor de conducere în cadrul cărora operează și efectuarea modificărilor necesare; examinarea procesului de deschidere (transparență) și a comunicațiilor.
Bordul trebuie să fie capabil să exercite o judecată obiectivă asupra afacerilor societății, independent, în principal, de management.
Pentru îndeplinirea responsabilităților lor, membrii bordului trebuie să aibă acces la informații cu acuratețe, relevante și prompte.
GUVERNANȚA PUBLICĂ ÎN ȚĂRILE EUROPENE.
Semantica regimurilor politice europene. Constituția europeană
În toate țările guvernul central este cel care conduce afacerile politice și gestiunea intereselor generale, pentru ansamblul colectivității naționale. Guvernul central are datoria de a guverna și administra.
Pentru realizarea programului de guvernare, guvernul exercită funcții și atribuții.
Funcțiile Guvernului sunt: de strategie, de reglementare, de administrare a proprietății statului, de reprezentare și de autoritate de stat.
Atribuțiile Guvernului sunt: de elaborare a proiectelor de legi și supunerea lor spre aprobare, de asigurare a executării legilor și a dispozițiilor normative, controlul activităților ministerelor și a autorităților publice centrale și locale, de realizare a politicii interne și externe
Trebuie făcută o distincție între afacerile proprii guvernamentale și cele administrative. Frontiera între cele două activități este destul de imprecisă. Șeful statului mai ales în regimul prezidențial are atribuții importante și mai ales relații cu guvernul și administrația. El numește funcționarii, exercită controlul asupra servicilor publice, are putere de reglementare actele sale purtând diferite denumiri: decrete (Franța), hotărâri regale (Belgia), ordine executive (SUA).
În unele situații, și parlamentul îndeplinește unele acte administrative. Astfel el hotărăște uneori alături de șeful statului pentru numiri în funcții importante sau în conducerea relațiilor externe. Peste tot, parlamentul are ca funcție esențială votarea begetului, care reglează dezvoltarea și fixează mijloacele financiare ale administrației.
Roulul șefului de stat este mai restras în regimul parlamentar, foarte important în regimul presidential, monarhrie absolută sau contitutionala. Președintele sau monarhul acționează direct asupra administratiei-ministrii nu sunt decât trimișii lui.
Pentru a înțelege cât mai bine formele de guvernare a diferitelor tati ale lumii, am scos definițiile tipurilor de guvernanță.
MONARHÍE, monarhii, s.f. 1. Formă de guvernământ în care puterea supremă aparține unei singure persoane (rege, împărat, țar, șah etc.) și se transmite de obicei ereditar. Monarhie absolută = formă de conducere a statului bazată pe puterea nelimitată a monarhului. Monarhie constituțională = formă de conducere a statului monarhic în care prerogativele monarhului sunt limitate prin constituție. 2. Stat care are ca formă de guvernământ monarhia. (1) – Din ngr. monarhía, lat. monarchia, germ. Monarchie, fr. monarchie.
O monarhie constituțională este o formă de guvern monarhică ce face parte dintr-un sistem consituțional care acceptă un monarh ereditar sau ales în funcție de șef de stat. Monarhiile constituționale moderne, de obicei implementează conceptul de trias politica, sau „separație de puteri”, unde monarhul e capul ramurei legislative sau doar are un rol ceremonial. În cazul în care monarhul deține putere absolută, aceasta se numește o monarhie absolută.
REPÚBLICĂ, republici, s.f. Formă de guvernământ în care organele supreme ale puterii de stat sunt alese pe un timp determinat; țară, stat care are o astfel de formă de guvernământ. ♦ (Rar) Populația unei astfel de țări. – Din it. republică, fr. république.
ELECTÍV, -Ă, electivi, -e, adj. Bazat pe alegeri; care are scopul său dreptul de a alege. – Din fr. électif, lat. electivus.
Integrarea europeană și impulsul către regionalizare nu sunt fenomene contradictorii, ci fac parte din reconsiderarea generală a rolului statului în condițiile Europei de astăzi. Statul conceput ca principal nivel de guvernare traversează o perioadă de criză, el nemaifiind acel puternic „Levithan” din concepția clasică a lui Hobbes și fiind obligat să-și reconsidere funcția. El nu este acum singurul cadru pentru rezolvarea diferitelor probleme care afectează societatea.
Construcția europeană pune în evidență reconsiderarea globală a predominanței statelor. Acestea sigure, sunt considerate a fi prea mici pentru a răspunde noilor provocări care se ivesc la niveluri globale, cum ar fi politica de apărare, inovația tehnologică sau politica monetară. În același timp statele sunt socotite prea mari pentru a răspunde în mod eficient numeroaselor probleme pe care le pun cetățenii și cărora li se pot găsi soluții elaborate la nivel regional sau local. Așa cum spunea Daniel Bell: „Există lucruri pe care statele sunt prea mici pentru a le face, și în schimb, există altele pentru care sunt prea mari.”
SPECIFICUL GUVERNANȚEI PUBLICE ȘI A ORGANIZĂRII STATALE ÎN CELE MAI MICI ȚĂRI EUROPENE
Malta
Republica Malta este o țară insulară în Europa de sud. Consistând dintr-un arhipeleag în centrul Mării Mediterane, chiar la sud de Italia, aceste insule amplasate strategic, au fost conduse și cucerite de diferite puteri pe parcursul secolelor. Ordinul cavaleresc maltez, a fost alungat în 1798 din Malta prin Napoléon după aproape 270 de ani de domnie, urmând ca acesta să formeze în continuare în Roma (în Via Condotti 68) cel mai mic stat din lume (cunoscut sub numele de Stăreția din Malta). Malta a devenit independentă de Marea Britanie la 21 septembrie 1964, iar de la 1 mai 2004 este membră a Uniunii Europene.
Alegătorii micii insule mediteraneene arată o divizare politică cum nu se mai găsește altundeva. Conservatorii naționaliști și socialiștii se luptă pentru putere, ambii ar putea construi o circumscripție stabilă. De aceea în Malta diferența de voturi a fost foarte mică. Președintele Edward Fenech Adami a sperat de exemplu la o votare cu 57 % pentru Referendumul UE, și a numit-o marea majoritate. Statutul de membru de partid este moștenit din generație în generație în Malta.
Statul maltez, cu capitala la Valletta, se împarte în trei insule: Malta (cca. 246 km²), Gozo (cca. 67 km²) și Comino (cca. 3 km²). Insula principală, Malta, este formată din cinci județe, Gozo și Comino formând împreună un al șaselea. Există și o a patra insulă, nelocuită, Filfla (0,06 km²).
Malta numără cca. 385.000 locuitori, pe o suprafață redusă, rezultând astfel o densitate a populației ridicată, de 1249 locuitori pe kilometrul pătrat. Astfel, Malta este țara cu cea mai mare densitate din Europa și a treia țară ca densitate din lume. 94 % din populație locuiește în mediul urban.
Datorită cuceririlor siciliene, populația malteză aparține grupei romanice. 1,8% din locuitorii Maltei sunt de o altă naționalitate decât cea malteză. Limbile oficiale sunt malteza și engleză, dar și italiana este foarte răspândită.
Moneda națională a Maltei este lira.
Monaco
Principatul Monaco, cunoscut cu numele de Munegu în dialectul local, este a doua cea mai mică țară din lume, situată între Marea Mediterană și Franța, pe Riviera franceză sau Coasta de Azur. Consistând mai ales din vechiul oraș Monaco și zonele construite ulterior, este și cea mai dens populată țară din lume, cu un relief muntos și o climă mediteraneană.
Având ca formă de organizare statală monarhia constituțională este condusă de la 1 aprilie 2005 de prințul Albert II, prinț de Monaco. A ajuns la tronul principatului datorită stării grave de sănătate și a imposibilității exercitării funcției a tatălui său Prințul Rainier de Monaco, unul din cei mai longevivi monarhi europeni care a urcat pe tronul micului principat în 1949 și a condus timp de aproape 56 de ani principatul dezvoltându-l într-un adevărat paradis fiscal.
Cu o populație 31,842 principatul Monaco are o suprafață de numai 1,95 km² și cu o densitate de 16.329/km². Religia majoritare este romano-catolică în proporție de 95%.
Moneda națională este euro.
Luxemburg
Istoria înregistrată a Marelui Ducat al Luxemburgului începe odată cu construcția Castelului Luxemburg în anul 963. În jurul acestei fortărețe s-a dezvoltat treptat un oraș care a devenit centrul unui stat mic dar important. În 1437 a avut loc o criză, familia conducătoare neavând moștenitori legitimi pentru tron. În secolele următoare, fortăreața Luxemburg a fost în mod constant mărită și întărită de cei care au ocupat-o, între alții, Bourbonii, Habsburgii, Hohenzollernii și francezii. Chiar și după înfrângerea lui Napoleon în 1815, când Congresul de la Viena a conferit autonomie formală Luxemburgului, țara a devenit obiectul unei dispute între Prusia și Olanda. Revoluția belgiană dintre 1830–1839 a înjumătățit teritoriul Luxemburgului, atunci când partea vestică a țării, pur francofonă, a fost transferată Belgiei. Independența Luxemburgului a fost confirmată apoi în 1839, dar nu a fost ratificată formal decât în 1867, după ce criza luxemburgheză aproape a dus la un război între Prusia și Franța. În același an 1839, Luxemburg s-a alăturat Confederației germane. Regele Olandei a rămas șeful de stat al Luxemburgului, cu titlul de mare duce al Luxemburgului până în 1890. La moartea lui Wilhelm al III-lea, tronul Olandei a revenit fiicei sale, Wilhelmina, iar Luxemburg (pe tronul căruia nu puteau sta femei i-a fost dat lui Adolph de Nassau-Weilburg. Luxemburg a fost invadat și ocupat de Germania în timpul primului război mondial și al celui de-al doilea război mondial. În 1942, Luxemburgul a fost oficial anexat de Al treilea Reich. În timpul celui de-al doilea război mondial, Luxemburg și-a abandonat politica de neutralitate, alăturându-se Aliaților în lupta împotriva Germaniei. Guvernul său, în exil la Londra, a format un mic grup de voluntari, care au participat la invazia Normandiei. A devenit un membru fondator al NATO și al ONU în 1946.
În 1957, Luxemburg a devenit unul dintre cele șase state fondatoare a Comunității Economice Europene (devenită apoi Uniunea Europeană), și în 1999 s-a alăturat țărilor care au adoptat moneda unică, euro. Mai multe organisme europene își au sediul în Luxemburg. Luxemburg are un sistem parlamentar de guvernare, fiind o monarhie constituțională. În conformitate cu constituția din 1868, puterea executivă este exercitată de Marele Duce sau de Marea Ducesă, și de cabinet, constituit dintr-un prim-ministru și mai mulți miniștri. Marele Duce are puterea de a dizolva parlamentul și de a forma un altul. Puterea legislativă aparține Camerei Dueputaților, aleși direct pentru mandate de cinci ani. Un al doilea corp, „Conseil d'État” (Consiliul de Stat), format din 21 de cetățeni numiți de duce, are rol consultativ pentru Camera Deputaților în elaborarea legilor. Marele ducat are trei tribunale inferioare (justices de paix; în Esch-sur-Alzette, în Luxembourg și în Diekirch), două tribunale districtuale (Luxembourg și Diekirch) și o Curte Superioară de Justiție (Luxembourg), care include Curtea de Apel și Curtea de Casație.
Țara este împărțită în 3 districte, 12 cantoane și 118 comune. 12 comune au stătut de oraș, iar orașul Luxembourg, capitala, este cel mai mare din țară. Luxemburgul este una dintre cele mai mici țări din Europa. Are o suprafață de circa 2,586 km² și o poulație de 468.571 locuitori cu o densitate de 181.2/km². În vest se mărginește cu provincia belgiană Luxembourg, care (la 4,443 km²) are aproape o suprafață dublă față de cea a țării. Nordul țării face parte din Munții Ardeni, e format din dealuri și munți joși, cel mai înalt punct fiind Buurgplaatz, de 559 m. Resul țării este de asemenea deluros. Granița estică a Luxemburgului e formată de râurile Mosel (Moselle), Sauer (Sûre) și Our.
Economia stabilă, puternică a Luxemburgului, prezintă creștere moderată, inflație redusă și șomaj redus. Sectorul industrial, dominat de industria siderurgică, a devenit tot mai diversificat, și inlude produse chimice, cauciucuri și alte produse. În ultimile decenii, creșterile în sectorul financiar au compensat declinul oțelului. Serviciile, în special cele legate de bănci, ocupă un segment tot mai important al economiei. Agricultura se bazează pe mici ferme familiale. Luxemburgul are legături comerciale și financiare în special cu Belgia și Olanda, și ca membru al UE, se bucură de avantajele pieței libere europene.
Moneda națională este euro.
San Marino
Republica San Marino este una dintre cele mai mici state independente din Europa și din lume. Aflată îs sudul Europei este plasată în Italia și este unul dinte microstatele Europei. Deseori se spune despre San Marino că este proclamată a fi cea mai veche republica din lume. A fost fondată în 301 e.n. de Marinus din Rab, un mason creștin ce fugea de persecuția religioasă a imperiului Dioclețian Roman.
San Marino este divizat în noua municipalități cunoscute ca „castelli” fiecare pe un deal diferit care sunt și orașele: San Marino, Borgo Maggiore, Chiesanuova, Domagnano, Faetano, Fiorentino, Montegiardino și Serravalle.
Republica San Marino este a treia ca suprafața 60,57 km2 după Vatican și Monaco.
Vatican
Statul Vatican (Limba italiană: Stato della Città del Vaticano, limba latină: Status Civitatis Vaticanae) este un mic stat suveran al cărui teritoriu constă dintr-o enclavă în orașul Roma, Italia. Întreaga țară este de aproximativ jumătate de kilometru pătrat. Statul este condus de către episcopul Romei, papa și astfel poate fi considerat un stat ecleziastic în care funcțiile înalte sunt ocupate de către clerici. În zilele noastre locuința papei este cel mai mic stat independent din punct de vedere al suprafeței și al numărului de locuitori. Este reședința teritorială a Sfântului Scaun, entitatea instuțională reprezentată de către papa, episcopul Romei și prin urmare principală reședință ecleziastică a Bisericii Catolice.
Puterea legislativă este investită în Comisia pontificală pentru statul Vatican condusă de un președinte. Membri sunt cardinali numiți de papa pentru un mandat de cinci ani.
Vaticanul are propriul oficiu poștal, supermaket, bancă (bancomatele sunt singurele din lume care folosesc limba latină), stație feroviară, centrală generatoare de energie electrică și casă de editură. Vaticanul își emite propriile monede și timbre și controlează propriul domeniu de internet (.va). Radio Vatican, postul oficial de radio, este unul din cele mai influențe din Europa. „L'Osservatore Romano” este ziarul semioficial, fiind publicat de laici catolici, dar conținând informații oficiale
Ofițerul șef este Secretarul de Stat, al cărui titlu este asemănător celui al ministrului de externe al Statelor Unite ale Americii și care exercită de fapt aceste funcții și pe cea a premierului în alte țări.
Administrația Sfântului Scaun este separată. Papa îl guvernează prin intermediul Curiei romane. Aceasta este formată din Secretariatul de Stat, nouă congregații, trei Tribunale, 11 consilii pontificale și un complex de birouri care administrează afacerile bisericii la cel mai înalt nivel. Secretariatul de stat coordonează Curia prin Cardinalul Secretar de Stat.
Sfântul Scaun are trei tribunale: Penitențieria apostolică care se ocupă de conștiință; Rota romană este responsabilă pentru recursuri, inclusiv anularea căsătoriilor și Signatura apostolică – curtea finală de apel.
ANALIZE COMPARATIVE A PERFORMANȚELOR ECONOMICE
Analiza dinamică a Produsul Intern Brut. Luxemburgul din cele patru țări selectate are cel mai mare produs intern brut obținut pe 2012. În ceea ce privește Malta a avut a ascensiune până în 2011, dar în 2012 observăm o diminuare a PIB. În schimb celelalte țări sunt într-o continuă expansiune economică
Tabelul nr. 2: Produsul Intern Brut
Sursa: www.bea.gov
Monaco se confruntă cu o problemă majoră a ratei șomajului, dar controlează destul de bine rata inflației fiind sub cea a Uniunii Europene, ținând prețurile sub control. San Marino este în extremități cu o rată a inflației mare (de fapt cea mai mare) și o rată a șomajului mică (cea mai mică). Malta este pe un trend asemănător Luxemburgului.
Tabelul nr. 3: Structura PIB
Sursa: www.cia.gov
În tabelul de mai sus am prezentat structura PIB pe fiecare din țările alese. San Marino ca și celelalte țări are ca pricipală activitate oferirea de servicii, dar are cel mai mare procent în industrie.
Figura nr. 1: Structura PIB pe sectoare
Sursa: www.cia.gov
Ananliza dinamica și semnificația economică a puterii de cumpărare. În economie, paritatea puterii de cumpărare (PPC) este o metodă folosită pentru a calcula o rată de schimb alternativă între monedele a două țări. PPC-ul măsoară puterea de cumpărare a unei monede, într-o unitate de măsură internațională (de regulă, dolari), deoarece bunurile și serviciile au prețuri diferite în unele țări comparativ cu altele.
Ratele de schimb ale parității parității de cumpărare sunt folosite pentru compararea nivelului de trăi din țări diferite. Produsul intern brut (PIB) al unei țări este măsurat inițial în moneda locală, așa că orice comparație între două țări necesită monede convertibile. Comparațiile bazate pe ratele de schimb reale sunt considerate nerealiste, acestea nereflectând diferențele de preț între țări. Diferențele dintre PPC și ratele de schimb reale pot fi semnificative.
În analiza noastră, cea mai mare putere de cumpărare o au cei din Luxemburg, aceștia fiind pe primul loc în lume. De altfel locuitorii din Luxemburg au și cel mai mare venit pe cap de locuitor chiar dacă este una din cele mai mici țări ale Europei.
CONSIDERAȚII PRIVIND CORELAȚIA ÎNTRE PUTEREA ECONOMICĂ ȘI PUTERILE STATULUI
Făcând o comparație între modul de guvernare observăm că Luxemburgul (monarhie), deși o țară mică de numai 2856 km² este pe primul loc în lume ca valoare a PIB pe cap de locuitor: 78.579 USD. San Marino și Malta ca și republici se situează pe locurile 22 și respectiv 40.
Luxemburgul este printre cei șase membrii fondatori ai Uninunii Europene, iar Malta, Monaco, San Marino fac parte din Uniunea Europeană, fapt neîmplinit de țări mult mai mari ca și suprafață și ca număr de locuitori, iar Vaticanul este o forță în întreaga lume chiar, prin rolul care îl are și controlul deținut prin intermediul religiei. Are o suprafață de 0.44 km² și 921 de locuitori, cu o mare putere financiară, realizând venituri în valoare de 245.2 milioane dolari pe an și cheltuieli de 260.4 milioane.
Puterea de cumpărare a acestor țări este peste media Europei, reflectând traiul la un nivel ridicat al acestor țări. Economia lor se bazează în special pe prestarea de servicii.
San Marino și Malta sunt republici, luarea deciziilor la nivelul țării făcându-se conform acestui tip de guvernare, cu o politică expansionistă și transparentă reușind să parcurgă toate etapele necesare intrării în Uniunea Europeană și îndeplinirii tuturor criteriilor finaciar-economice alături de țări precum cei șase membrii fondatori: Franța, Germania, Italia, Olanda, Belgia, Luxemburg care sunt acum cele mai mari puteri în Europa.
În momentul extinderii Uniunii Europene către aceste mici țări PIB-ul Uniunii Europene a crescut, prin ele Uniunea Europeană lărgindu-și granițele și deschizând noi oportunități în dezvoltarea relațiilor economice privind în special liberalizarea forței de muncă, barierele impuse comerțului, investițiilor și fluxurilor de capital fiind ridicate.
CAPITOLUL AL III-LEA
STUDIU DE CAZ. ANALIZA APLICĂRII CODULUI DE GUVERNANȚĂ CORPORATISTĂ
Fenomenele și tendințele manifestate pe plan mondial în cadrul schimburilor internaționale pe de o parte, și a fluxurilor mondiale de capital pe de altă parte, suscită tot mai mult, în zilele noastre, atenția specialiștilor din diverse domenii și a economiștilor în particular, asupra efectelor pe care acestea le generează în planul dezvoltării economiilor naționale în ansamblu, și în cel social, acesta din urmă fiind evaluat în special, prin intermediul evoluției nivelului de satisfacere a necesităților umane atât în țările dezvoltate economic, cât și în cele subdezvoltate.
Dincolo de perspectiva tradițională a abordării investițiilor derulate de operatorii multinaționali în granițele diverselor economii receptoare, în sensul incidențelor resimțite în spectrul dezvoltării economico-sociale a națiunilor lumii, corporațiile multinaționale sunt considerate instituții economice cu caracter mondial, având cel mai înalt grad de integrare sub aspectul complexului politicilor manageriale și de redistribuție a capitalurilor atrase din diferite zone, regiuni sau țări ale lumii în interiorul structurii operaționale promovată la scară globală. În această orientare, se avansează considerentul potrivit căruia cele 300 de corporații multinaționale, aflate în clasamentul celor mai mari organizații de profil investițional existente pe plan mondial, dețin sau controlează aproximativ 25% din totalul activelor evaluate la scară de mapamond, impunând circa 5000 mld. USD
Ca rezultat al dimensiunilor de care dispun, corporațiile multinaționale tind să domine industriile ce manifestă un caracter strict oligopolic din perspectiva volumului bunurilor și serviciilor tranzacționate. În orientarea structurii competiționale existentă în planul relațiilor economice mondiale din perioada contemporană, se poate considera ca exemplu edificator, faptul că primele 5 corporații multinaționale specializate în producția de automobile și camioane sunt responsabile pentru o cotă de 60% din volumul vânzărilor globale înregistrate de producătorii industriei evidențiate acaparând totodată, 40% din piața distribuției produselor obținute în sectorul analizat. Mai mult decât atât, spațiul concurențial aferent produselor chimice este dominat în proporție de aproximativ 35% de operatorii cu investiții străine, în timp ce industria electronică și cea a produselor din oțel comportă o variație în cota de piață specializată, estimată intr-un interval apropiat valorii relative de 50% din totalul bunurilor avansate actelor de comerț înregistrate în aceste domenii investiționale, ca urmare a contribuției corporațiilor multinaționale specializate.
În ansamblul lor, corporațiile multinaționale comportă o predominanță diversificată sub aspectul configurației zonelor și domeniilor investiționale. Din acest punct de vedere, regiunile gazdă, precum: Europa Occidentală, America de Nord și Japonia constituie doar un element subsidar comparativ cu totalitatea operațiunilor angajate și derularea în plan global, de managementul organizațiilor multinaționale.
Se poate considera faptul că gradul de manifestare a implicațiilor exercitate asupra economiei mondiale, prin continua dezvoltare a fluxurilor de capital, a tehnicii și tehnologiei de fabricație a numeroaselor produse, a fluxurilor instalate de informații, etc., se află în strânsă corelație cu evoluția economică a corporațiilor multinaționale atât în plan structural, cât și sub aspect evolutiv, acestea din urmă contribuind în bună măsură, la perpetua consolidare și creștere economică a statelor gazdă în ansamblul lor, și în același timp, la intensificarea mecanismului competițional din multiplele sectoare economice în care dețin numeroase și însemnate portofolii investiționale.
Sfârșitul anilor ’90 și începutul noului mileniu au zguduit piețele financiare și societatea civilă prin scandalurile legate de falimentul unor corporații gigant precum Enron, WorldCom sau Tyco. Anchetele întreprinse au condus la descoperirea unor incredibile fraude financiare, dar mai ales, au relevat slăbiciunile mecanismelor de control independent asupra rapoartelor financiare și necesitatea reproiectării imediate a acestuia. Astfel, au luat naștere o serie de reforme în sistemul de audit financiar, printre care și Sarbanes-Oxley, cu referințe directe către domeniul IT.
Grupul Enron a fost protagonistul celui mai răsunător faliment din istoria Statelor Unite ale Americii, cu largi implicații în mediul financiar, economic și politic al țării, la fel de spectaculos ca și ascensiunea care l-a precedat. Ceața din jurul Enron nu s-a destrămat în totalitate: este încă neclar dacă disimularea și „ingineria” financiară au făcut parte din strategia Enron timp de mai mulți ani sau dacă au reprezentat doar o încercare disperată de a redresa compania în momentul scăderii profiturilor sale.
În momentul dezvoltării sale maxime, Enron controla o pătrime din comerțul cu carburanți și electricitate din SUA. În ultimii ani, totuși, și alte companii au lansat operațiuni de distribuție competitive, micșorând profiturile Enron care a realizat asocieri financiare dezastroase care au îndepărtat-o de la principalul ei obiect de activitate – energia – comercializând mărfuri total diferite, precum: apa, hârtia, oțelul, lărgimea de bandă pentru rețelele de calculatoare, spații publicitare, riscul creditelor și instrumente derivate pe starea vremii. Teoria pe care se baza compania era aceea că aproape orice se poate transforma intr-o marfă ce poate fi tranzacționată.
În loc să-și recunoască problemele, compania a făcut pași și mai îndrăzneți până la falsificarea registrelor contabile. Enron și-a mărit artificial veniturile și și-a ascuns datoriile pentru a păstra imaginea a ceea ce fusese odată.
Enron a fost considerată pentru mulă vreme, un model de urmat pentru „mamuții” din domeniul energetic, mult mai puternic ancorați în așa-numita economie tradițională, în perioada 1996-2001, compania obținând de șase ori la rând, din partea revistei „Fortune”, titlul de „Cea mai inovativă companie americană”.
Investitorii tradiționali priveau cu ochi buni Enron, pentru că grupul texan avea importante active reale (centre electrice, rețele de distribuție a gazelor, etc.), în timp ce adepții „noii economii” erau și ei mulțumiți pentru că directorii Enron vorbeau mereu despre transformarea într-o companie bazată pe informații și Internet.
Dar din nefericire, Enron s-a gândit că ar putea aplica tehnicile de tranzacționare și pe alte piețe. S-a extins intr-o manieră rapidă și dezorganizată, uneori prin încheierea de parteneriate pentru a exploata aceste piețe. Dar fiecare piață are specificul său, și multe din companiile înființate au pierdut.
Însă pentru analiști și investitori, Enron nu a fost prea generos cu informațiile. Mulți analiști de pe Wall Street au admis că nu cunoșteau prea multe din activitățile Enron, o companie care avea 3500 de filiale și societăți partenere în întreaga lume. Dar în timpul boom-ului din anii ’90, acest lucru conta prea puțin.
Scandalul financiar provocat de prăbușirea Enron a pus în lumină neglijența în ceea ce privește aplicarea și supravegherea regulilor contabile în SUA, care au permis grupului să disimuleze datorii de miliarde de dolari și să-și „umfle” profiturile în mod artificial.
În opinia lui Robert Tucker, profesor de contabilitate la Universitatea Fordham, din New York, manevra contabilă foarte complicată la care a recurs Enron a fost probabil inspirată de angajații de la Anderson, firma de audit care se ocupa de Enron. El a relevat că directorul financiar și contabilul-șef de la Enron erau foști angajați ai cabinetului Andersen.
Foștii angajați ai companiei americane spun astăzi că pentru șefii Enron, cel mai important lucru era succesul financiar imediat, cu orice preț, cu orice mijloace, iar lor li se dădea de înțeles mereu că nu e greșit să minți, să înșeli și să-ți faci propriile reguli, atâta vreme cât faci bani.
Acest exemplu arată dincolo de toate eșecurile companiei o proastă guvernanță corporativă. Buna guvernanță atât a instituțiilor publice cât și a companiilor private este considerată a fi piatra de temelie a unei economii naționale ferite de șocuri endogene. De aceea se justifică eforturile depuse de numeroase organisme și internaționale (ex. OECD) în demersul de ameliorare a guvernanței, în special prin implementarea de reguli, standarde și recomandări ce servesc ca modele de urmat pentru administratorii organizațiilor.
În ceea ce privește situația României încă din anul 2001 a fost creat proiectul „Conducerea Corporativă – un instrument de bază pentru conducerea întreprinderilor românești” prin întrunirea Consiliului de Conducere (Steering Committe) și a Grupului Național de Acțiune (Task Force).
Proiectul a fost implementat de cinci parteneri, membri ai Alianței Strategice a Asociațiilor de Afaceri (A.S.A.A.) și a fost susținut financiar de Center for Informational Private Enterprise (C.I.P.E.) Washington. Din cadrul A.S.A.A. fac parte Camera de Comerț și Industrie a României, Confederația Întreprinzătorilor Particulari din Timiș, Camera de Comerț, Industrie, Navigație și Agricultură Constanța, Camera de Comerț și Industrie Vâlcea și Asociația Patronilor din Cluj.
În cadrul primei reuniuni care a avut loc pe 26 octombrie 2001 la Camera de Comerț și Industrie a României s-a stabilit ca din Grupul Național de Acțiune să facă parte experți cooptați din: Alianța Strategică a Asociațiilor de Afaceri, Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București, Bursa de Valori București, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, Comisia Economico-Socială, Fondul Româno-American de Investiții, Centrul Internațional pentru Studii Antreprenoriale.
O astfel de inițiativă a apărut pe de o parte datorită implicațiilor pe care le are conducerea corporativă asupra mediului economic prin stabilitatea economică, iar pe de altă parte este urgentă în România a se adopta o politică de conducere corporativă datorită problematicii pe care o pune spre soluționare privatizarea, respectiv: conflicte de interese; structurile economico-sociale, politici și mecanisme diferite; distorsiuni de reglementare și instituționale; reducerea abuzului și corupției.
De asemenea, s-a considerat că lipsa unor bune practici de conducere corporativă reprezintă una din cauzele majore care au generat performanțe economice slabe sau mediocre în România, aceasta fiind și una dintre problemele serioase ale reformei instituționale care vizează, în principal reforma în domeniul pieței de capital în ceea ce privește transparența, monitorizarea firmelor tranzacționate.
Impunerea codurilor de guvernanță nu poate fi însă obligatorie din moment ce aproape toate codurile de guvernare se nasc în afara surselor principale de drept, forța lor de constrângere nu poate să se bazeze pe mecanismele legale uzuale, cum ar fi amenda contravențională. Legislația secundară este în general axată pe comportamentul voluntar al celor cărora se adresează. Totuși, deși volițională în esența ei, conformitatea va dispune și de un mobil puternic născut din autoritatea diferitelor instituții ce activează pe piață. Sancțiunile pe care le-ar suporta companiile ar fi cel mai adesea de natură economică sau financiară, nu legală.
Există numeroase instrumente și tehnici prin care se asigură implementarea voluntară a regulilor de guvernanță corporativă. Se crează astfel stimulentul pentru companiile vizate de a se ralia prevederilor codului. Presiunea pieței și frica de discreditare sunt în general suficiente pentru a determina managementul companiei să raporteze respectarea unui cod de guvernanță.
Deoarece sistemul contabil din România nu prevedea corecții automate, ca urmare a inflației, au fost aprobate o serie de reevaluări periodice care au generat diluția capitalului deținut de acționarii minoritari. Este cazul grupului francez Renault care a cumpărat 51% din Dacia Pitești în anul 1999, în schimbul a 50 de milioane USD și al angajamentului de a investi încă 220 milioane USD. Ulterior Renault a majorat de 2 ori capitalul companiei, operațiuni în urma cărora cota sa de participare a crescut la 80%.
COMET București, o societate comercială de vânzare cu amănuntul înregistrată cu un capital de aproximativ 300.000 USD și-a sporit capitalul prin aportul în natură al acționarilor majoritari. Aportul a constat într-un elicopter (nefuncțional) evaluat la 550.000 USD. De asemenea, CONDEM București, o campanie în care acționarii majoritari sunt români și-a dublat capitalul prin includerea, ca aport în natură, a șase brevete de invenție deținute de acționarii majoritari.
CAPITOLUL AL IV-LEA
PERSPECTIVE ALE APLICĂRII ÎN ROMÂNIA A BUNELOR PRACTICI ÎN DOMENIUL GUVERNANȚEI CORPORATISTE
GUVERNANȚA PRIN GLOBALIZARE
Aspecte urmărite
Guvernanța mondială este de doua feluri: instituțională si corporatistă. Guvernanața se exercită prin intermediul instituțiilor internaționale si prin globalizare, dar și prin intermediul statelor puteri mondiale. Guvernanța mondială se manifestă la nivel economic, politic si militar.
În acest moment locomotiva care conduce guvernanța mondială este Statele Unite ale Americii (SUA), ea fiind liderul mondial, o superputere, unică, deocamdată. Această poziție este deținută de către SUA de după terminarea Războiului Rece si destrămarea Uniunii Sovietice in 1991. Nici un stat nu a reușit să devină challengerul SUA, insa aspiră la statutul de superputere atat Uniunea Europeană cat și China.
Una din opiniile larg răspândite in mass-media, sfera politici, mediul academic și chiar grupurile influente de afaceri este aceea că globalizarea crează probleme care nu mai pot fi soluționate in vechiul cadru instituțional al relaților internaționale. Instabilitatea economică, generată de crizele recente ale piețelor financiare, degradarea mediului ambiant, produsă de exploatarea excesivă a resurselor naturale și accentuarea decalajelor între țările bogate și țările sărace, datorată ordinii economice injuste, depășesc capacitatea instituțională și competențele politice ale statelor si organizațiilor internaționale actuale. Prin urmare, ar fi necesară o remodelare a relațiilor internaționale atât sub raport instituțional (reguli si norme), cât și sub raport organizațional (capacitatea de implementare și control). Ideile privind această reformă sunt destul de eterogene pentru că reflectă viziunile unei mari varietăți de studii, curente politice, lideri de opinie și organizații oficiale sau neguvernamentale. Dar, in general s-ar putea vorbi de două categorii conceptuale: guvernanța globală, concept impărtășit de experții Băncii Mondiale, ai Fondului Monetar Internațional și de unii economiști și guvernanța mondială, concept adoptat de Organizația Națiunilor Unite, politologi și multe dintre organizațiile neguvernamentale.
Perspective și controverse
Globalizarea are trei cauze principale și anume tehnologică, politică și economică. Ele au declanșat un proces în care distanța geografică a devenit un factor neesențial. Această internaționalizare potențiala a relaților și dependențelor duce la deficite pe plan democtratic, ecologic, social și al securității, producând efecte precum schimbarea atitudiniilor și deficiențe administrative. Globalizarea nu trebuie privită în totalitate ca un fenomen negativ, fiind un factor de integrare a omului în comunitatea mondiala și oferă spațiu de desfășurare a noilor sisteme de guvernabilitate globală și unei socetăți civile globale.
Globalizarea are anumite efecte de natură economică, politică, socială (demografică, culturală, religioasă), militară și ecologică, ce implică diverse riscuri și beneficii. Înțelegerea acestor aspecte este deosebit de importantă deoarece interacțiunile dintre ele pot fi distructive și pot crea noi riscuri, pericole și amenințări la adresa securității.
În cea ce privește dimensiunile globalizării, cea economică și cea culturală au cel mai mare impact asupra omenirii. În realizarea securității în viziunea ONU, dezvoltarea economică și socială și respectarea drepturilor omului reprezintă elemente esențiale interraționale. Dezbaterile referitoare la dezvolatare au evoluat în jurul a două școli de gândire: una care consideră că dezvolatrea sau lipsa acesteia este în principal o consecință a acțiunii forțelor naționale, iar alta, care în timp recunoaște importanța acestor factori, îi aduce în prim plan pe cei internaționali ce tind să pericliteze sau să perpetueze inegalitățiile existente. În acest context, specialiștii ONU au identificat principalele trei asimetrii ale lumii globale, cu impact major asupra stării de securitate a lumii:
Primul este concentrarea extremă a progresului tehnic și tehnologic în țările dezvoltate, ca sursă principală a creșterii lor economice. Este vorba despre concentrarea nu numai a cercetării ștințifice, ci și a sectoarelor productive relaționate de schimbarea tehnologică (acele sectoare care sunt componente dinamice ale fluxurilor comerciale, mondiale și ale structurii producției internaționale și care primesc cele mai mari fonduri pentru inovare). Progresul tehnic din țările dezvoltate, adică din „centru” trimite impulsul de creștere către țările mai puțin dezvoltate sau în curs de dezvoltare, adică „periferie”, prin patru canale principale: cererea derivată pentru materii prime, relocarea către țările în curs de dezvoltare a sectoarelor de producție considerate „mature” în țările dezvoltate, transferul tehnologic, inclusiv tehnologiile încorporate în echipamentele de producție; posibila participare a țărilor în curs de dezvoltare în cele mai dinamice domenii de producție.
Al doilea este vulnerabilitatea macroeconomică a țărilor în curs de dezvoltare la șocurile externe. Asimetriile macroeconomice existente sunt atribuite atât faptului că valutele internaționale aparțin țărilor dezvoltate cât și naturii pro ciclice a fluxurilor de capital către țările în curs de dezvoltare supuse unor cicluri financiare în care fazele marcate de apetit pentru risc alternează cu cele orientate spre calitatea bunurilor. Efectul acestor factori este asimetria macroeconomică acută.
Al treilea este contrastul înalt de mobilitate a capitalului si mobilitatea internațională a muncii, în special forța de muncă necalificată. Această asimetrie este considerată a fi specifică celui de al treilea val al globalizării, deoarece nu a fost observată nici în primul, în care factorul de producție era foarte mobil, nici în al doilea în care ambii factori au fost caracterizați de o mobilitate redusă.
Motoare ale globalizării
Cel mai important motor al globalizării este inovația tehnologică, în special tehnologia informației și comunicării (IT&C). Impactul pe care îl exercită asupra mobilității și comunicării este atât de intens încât revoluția industrială implică în același timp și o revoluție socială precum și o avansare clară de la capitalismul industial către o concepție post industrială a relațiilor economice denumită de Silviu Tudor „al treilea val”.
Evoluția dezvoltării tehnologice în sfera informației și telecomunicațiilor din ultimul deceniu au contribuit printr-o revoluție a informațiilor pe care a declanșat-o într-o măsură covârșitoare la globalizarea vieții economice internaționale contemporane. Noile tehnologii din sfera telecomunicațiilor au o dimensiune globală necunoscând granițele naționale. Diversificarea mijloacelor de transmisie a informațiilor, creștera fără precedent a vitezei de transmitere a informațiilor și sporirea fiabilităților acestora sub impactul noilor tehnologii conduc la sporirea vizibilității transfrontaliere a evenimentelor naționale.
Referitor la evoluția tehnologică, în războiul din Golf, Armata Americană a precizat că în primul razboi, cel din 1991, 10% din bombele lansate au fost „bombe inteligente”, iar în razboiul din 2003, circa 90% au fost „bombe inteligente”.
Datorită fuzionării tehnologiilor din sfera informaticii cu cele ale telecomunicațiilor rezultă două caracteristici remarcabile: convergența serviciilor, respectiv conectabilitatea și interoperabilitatea.
Cel de-al doilea motor al globalizarii, în ordinea importanței lor, este hegemonia ideologiei neoliberere. Acesta este un curent ideologic global în care democrația este considerată soră cu economia de piață, împreună formând o echipă caștigătoare. Au existat și mai există interacțiune între globalizarea tehnologică și cea ideologică. Putem afirma că aceasta a dus la globalizarea prin economie a economiei însăși. Ideologia neoliberală obligă politicienii să descentralizeze economiile, să liberalizeze piețele și să privatizeze companiile de stat.
Reversul medaliei
Un funcționar al Interpol a constatat în cotidianul american Internațional Herald Tribune că „ceea ce este bun pentru comerțul liber este bun și pentru criminali”, deoarece criminalitatea organizată, ce are caracter transfrontalier este considerată de experți, drept branșa cu cea mai rapidă expansiune din lume și asigură un profit anual de peste 500 de miliarde USD potrivit raportului ONU pentru starea mondială a crimei organizate din anul 2010.
Dezvoltarea economiei subterane este favorizată de extinderea corupției. Experții economici susțin că în zilele noastre aceasta a atins dimensiuni seminificative, fiind frecvent întâlnită nu doar în țările în curs de dezvoltare și în tranziție, dar și în cele dezvoltate. Cele mai îngrijorător aspect îl reprezintă tendința de mondializare a corupției, atât ca acțiunie cât și ca efecte.
Pentru evaluarea corupției se folosește Indicele de Percepție al Corupției (IPC) al Transperency Internațional unde 10 înseamnă că nu există corupție, iar 1,5 înseamnă corupție instituționalizată. În acest clasament în anul 2001, Danemarca a ieșit ca cea mai puțin coruptă țară din lume, iar Camerun pe ultimul loc, fiind cea mai coruptă țară din lume.
Cea mai importantă formă de manifestare a corupției s-a concentrat în țările în curs de dezvoltare în derularea de fonduri primite ca ajutoare în țările în curs de dezvoltare, însa nici țările dezvoltate nu au scăpat de acest fenomen. Efectele corupției se răsfrâng asupra standardului de viață a tuturor cetățenilor. Majoritatea economiștilor au catalogat corupția ca fiind cel mai mare impediment în dezvoltarea și creșterea lor economică.
Banca Mondială susține că, în prezent corpuția poate afecta negativ rata anuală a creșterii economice dintr-o țară cu 0,5-1,5%, iar FMI apreciază că în țările corupte investițiile străine directe sunt cu aproximativ 5% mai reduse decât în țările unde corupția este relativ mai mică.
GUVERNANȚA PRIN INTERMEDIUL ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE
Scurtă introducere
Mecanismele guvernanței mondiale se exercită prin instituțiiile sale cele mai importante. Acestea sunt Organizația Națiunilor Unite (ONU), Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT) devenit în 1995 Organizația Mondială a Comerțului (OMC), Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca Mondială.
Dacă despre ONU putem spune că este ca un guvern mondial și are sediul la New York, OMC reglementează acordurile comerciale între agenții economici din state diferite. FMI și Banca Mondială au apărut în urma Sistemului de la Bretton Woods. Paradoxal, dar FMI acționează ca o bancă, iar Grupul Băncii Mondiale format din Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD), Corporația Financiară Internațională (IFC) și Asociația pentru Dezvoltare Internațională (ADI) acționeazăa ca un fond monetar.
ONU
Principala organizație internațională este fără îndoială Organizația Națiunilor Unite (ONU) care este moștenitoarea Ligii Națiunilor Unite. Potrivit lui Philippe Moreau Defarges în lucrarea sa „Organizațiile internaționale contemporane”, ONU regrupează cvasitotalitatea statelor de pe planetă cu excepția Elveției, Vaticanului, a câtorva state minuscule din Pacific și a Taiwanului. În anul 1995, organizația număra 185 de state membre.
Principalul organ de dezbatere al ONU este Adunarea Generală. Aceasta este un fel de parlament mondial care deliberază asupra tuturor problemelor mari ce țin de ordinea internațională și merge pe principiul „un stat, o voce”.
Alte organe principale ale ONU sunt Consiliul de Securitate care este un organ colegial restrâns ce are că principala responsablitate menținerea păcii și securității mondiale, având în componență 15 membrii dintre care 5 permanenți (Statele Unte ale Americii, Rusia, Marea Britanie, Franța și China) și 10 aleși pe o perioadă de 2 ani, Consiliul Economic și Social (CES), aflat sub autoritatea Adunării Generale și este organul cumulativ al ONU în domeniile social, economic, cultural, educațional și al sănătății publice și al altor domenii anexe și Consiliul de Tutelă care și-a pierdut rațiunea de a mai exista după decolonizare.
Curtea Internațională de Justiție (CIJ) este un organ principal și succede Curții Permanente de Justiție Internațională din 1945 și este principalul organ juridic al ONU. Acesta are o competentă contencioasă care rezolvă litigiile de ordin juridic dintre statele care își recunosc competența și una cumulativă care poate fi sesizată pentru avizul asupra punctelor de drept printr-un organ al ONU sau printr-o instituție specializată.
Un alt organ important al ONU este Secretariatul.
GATT-OMC
Altă organizație internațională importantă este Organizația Mondială a Comerțului (OMC).
După încetarea celui de-al doilea război mondial s-a dorit înființarea unei organizații internaționale în sfera comerțului sub forma acestei organizații. Din noiembrie 1947 până în 1948 negocierile duc la Carta de la Havana, la 30 octombrie 1947 luând ființă Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT). Din acest acord au făcut parte 23 de țări ce doreau o reducere substanțială a dreturilor vamale. S-a intenționat că acest acord să se aplice în etapa de tranziție până la înființarea Organizației Internaționale a Comerțului (OIC). Când OIC nu s-a mai înființat a rămas doar GATT. Deși GATT a fost un acord și nu o organizație reală, nu a avut țări membre ci doar părți contractante.
La 1 Ianuarie 1995 GATT este înlocuită cu Organizația Mondială a Comerțului (OMC).
GATT s-a definit la început printr-un pragmatism anglo-saxon în care comerțul internațional este bun pentru că încurajează diviziunea internațională a muncii în care fiecare stat se specializează pe producerea unui bun pentru care posedă un avantaj comparativ. Principiul fundamental al GATT este nediscriminarea concretizată prin două clauze: clauza națiunii celei mai favorizate în care avantajele acordate de un stat semnatar altuia sunt automat extinse către toate celelalte țări semnatare și clauza tratamentului național care prevede că orice stat semnatar trebuie să aplice pe teritoriul său un regim juridic și fiscal identic co-naționalilor și străinilor.
Tratamentul națiunii celei mai favorizate a fost folosit prima dată în acordul de comerț liber anglo-francez din 1860 și este cunoscut sub numele Cobden-Chevalier. În prezent acesta se acordă în două forme: condiționat (principiul egalității de tratament) și necondiționat (principiul compensației). Principiul tratamentului național presupune în afară măsurilor de politică comercială impunerea taxelor vamale de import, produsele importate trebuie să fie tratate pe piața internă la fel că bunurile de proveniență națională și trebuie să fie supuse acelorași taxe indirecte. Acest tratament stabilește același regim și pentru importatori cât și pentru exportatori pe piața importatorului.
Pe lângă principiul nediscriminarii, în cadrul OMC mai găsim principiul reciprocității și cel al interzicerii restricțiilor comerciale altele decât taxele vamale. Principiul reciprocității presupune că dacă o parte contractantă acordă o concesie comercială, cealaltă parte contractantă trebuie să acorde o concesie echivalentă dorindu-se echilibrarea avantajelor și dezavantajelor liberalizării comerțului. Principiul interzicilor restricțiilor comerciale altele decât taxe vamale arată că în mod special, cele cu acțiune directă asupra comerțului internațional, cum ar fi restricțiile cantitative ce limitează importurile la nivel maxim sunt interzise.
FMI
Alături de ONU și OMC, Fondul Monetar Internațional (FMI) este una dintre cele mai mari construcții industriale concepute de Statele Unite ale Americi și Marea Britanie la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Scopul său este clar: împiedicarea revenirii catastrofelor economice precum cea din anii ’30, adică scăderea bruscă a activității economice, închiderea frontierelor, manipulărilor monetare, venirea la putere a regimurilor dictatoriale..
Cei care au pus bazele Fondului Monetar Internațional au fost J. M. Keynes, de la trezoreria Marii Britanii și H. B. Wihite, ministrul de finanțe al Statelor Unite ale Americii care au conceput planuri pentru instaurarea unui sistem monetar.
Activitatea oficială a FMI a început la 1 martie 1946, iar primul exercițiu financiar s-a încheiat la 30 iunie 1947.
FMI supraveghează buna funcționare a sistemului. Statele membre plătesc Fondului, în funcție de anvergura lor economică, o sumă totală în aur, devize și monedă națională. Aceste vărsăminte le fixează cota-parte ce detremină numărul de voturi în deliberările Fondului ca și importanța tragerilor la care pot participa în cadrul instituției. Accesul la aceste trageri atrage pentru respectivul stat măsuri de supraveghere și control din partea FMI
FMI cuprinde un organ plenar, în care Consiliul de Guvernantori ia decizile cele mai importante și a cărui reuniune, o dată pe an, la începutul toamnei, alături de Banca Mondială, evaluează starea financiară a planetei și un organ de gestiune care este Consiliul de Administrație și este format din 24 de administratori numiți de țările membre cu titlul individual sau aleși de grupuri de țări. Directorul general al Fondului este numit pe o perioadă de 5 ani cu posibilitatea de prelungire, el nefiind subordonat statelor și este protagonistul principal în dezbaterile monetare internaționale.
Banca Mondială
La conferința de la Bretton Woods Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca Mondială (BM) au fost tratate împreună ca instituții foarte asemănătoare. Elementele comune ale celor două instituții sunt numărul de membrii, care sunt aproape aceiași, întâlnirile anuale comune, dar și faptul că sediile lor sunt pe aceeiasi stradă, fata în față în Washington D.C., SUA.
În ultimii ani, activitatiile celor două instituții s-au suprapus parțial, deoarece Banca Mondială este „sora” FMI. Banca Mondială urmărește finanțarea unor proiecte de dezvoltare și susținerea unor programe de progarame de reforme economice, iar FMI are activitate specifică de ajustare a balanței de plăți. Suprapunerea s-a accentuat pe măsură ce ambele instituții internaționale s-au angajat tot mai ferm pentru găsirea soluțiilor pentru reducerea datoriilor țărilor supraindatorate.
Pentru funcționarea instituției sunt necesare două aspecte fundamentale: membrii acesteia și resursele mecanismelor de funcționare. Nucleul de bază al Băncii Mondiale îl reprezintă Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD). La aceasta se adăugă Corporația Financiară Internațională (CFI) și Asociația pentru Dezvoltare Internațională (ADI).
Un stat poate deveni membru al Băncii Mondiale când acceptă reguli de conduită în materie de finanțe internaționale. Pentru realizarea acestei cerințe, s-a condiționat calitatea de membru al Băncii Mondiale, de cea de membru FMI. Cu alte cuvinte, nu poți fi membru al Băncii Mondiale dacă nu ești membru al FMI.
IMPLEMENTAREA CODURILOR DE GUVERNANȚĂ CORPORATIVĂ ÎN ROMÂNIA
În prezent, în România nu există coduri de guvernanță în vigoare, validate prin consultare publică și legitime din punct de vedere al impunerii acestora pe piața financiară. Este posibil ca, bursa românească să nu fi resimțit nevoia unei astfel de prezențe normative, care a atins deja o incontestabilă maturitate în unele țări ale Uniunii Europene precum Marea Britanie și Franța.
Însă, noile reglementări în privința raportului administratorilor pentru societățile cotate impun o declarație de conformitate cu un cod de guvernanță național, deși în România până în prezent nu s-a stabilit ce organism oficial monitorizează concludența declarației privind guvernanța în raportul anual, nu există nici o reglementare oficială legată de verificarea realității elementelor factuale raportate în declarația menționată și nu există un cod de guvernanță, ceea ce poate conduce la o eschivare în masă a companiilor românești cotate și la constatarea administratorilor că completează acea declarație în plus atâta timp cât autoritatea statului nu se preocupă de redactarea unui cod de guvernanță competitiv la nivel european.
Primul cod de Guvernanță Corporativă al României a fost adoptat în august 2001 de către Bursa de Valori București, odată cu crearea Categoriei Plus, o categorie virtuală în care societățile listate puteau să promoveze doar după ce implementau în actele lor constitutive prevederile Codului de Guvernanță Corporativă. Promovarea la această categorie nu urmărea performanțele economico-financiare a societății, ci standardele de comunicare și transparență pe care un emitent era dispus să le adopte și implementeze.
Deși crearea acestei categorii la Bursa de Valori București nu a fost un succes, deoarece un singur emitent a dorit promovarea la această categorie, bursa și-a continuat demersul creând Institutul de Guvernanță Corporativă ca urmare a unei recomandări din Raportul de Guvernanță Corporativă din România întocmit în 2001 de Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică.
Un cod de guvernanță corporativă a fost formulat si de Alianța Strategică a Asociațiilor de Afaceri. Reprezentanții acesteia intenționau să negocieze cu BVB unificarea celor două coduri.
Trebuie să menționăm că de cele mai multe ori, codurile de guvernanță sunt legate strâns de funcționarea bursei de valori. Aceasta are un clar interes în a monitoriza implementarea sistemului propus în cadrul fiecărei companii listate, pentru a putea să își afirme nivelul de transparență în fața investitorilor și a intermediarilor financiari. În momentul listării unei firme, bursa poate stabili regulile jocului astfel încât numai firmele „sănătoase” din punct de vedere al guvernanței să aibă acces. După acest moment, practica a demonstrat că monitorizarea și impunerea regulilor devine tot mai anevoioasă. Deși teoretic posibilă delistarea unei companii pe motiv de neconformitate, aceasta este în general evitată de bursele de valori, întrucât ar putea avea un impact negativ major asupra investitorilor.
În unele state membre, monitorizarea este realizată de o comisie subordonată unei agenții a statului. Rolul acestor comisii nu este acela de a verifica gradul de conformitate al fiecărei entități în parte, ci de a evalua ansamblul practicilor de guvernanță într-o anumită jurisdicție. Comisia va publica rezultatele procesului de evaluare și control, recomandând amendamente ale codului de guvernanță. Acest tip de monitorizare a fost introdus în Franța, Olanda, Elveția și într-o formă diferită în Marea Britanie.
Pe lângă principiile guvernanței corporative privind obligativitatea raportărilor trimestriale pentru companiile listate sau reguli mai stricte referitoare la informarea investitorilor prin paginile de Internet, Codul actual atinge si o problemă nouă pentru piața românească: conceptul de conducere independentă.
În urma implementării acestui nou cod responsabilitatea Consiliului de Administrație este aceea de a se asigura că – în limitele cadrului legal existent – sistemul de guvernanță al organizației este eficient și în conformitate cu prevederile codului aplicat. Consiliul trebuie să se asigure de buna sa funcționare, precum și de evaluarea propriei guvernanțe prin introducerea acelor mecanisme care să îi asigure îndeplinirea obiectivelor. Printre acestea putem enumera: tehnicile de autoreglare, crearea de comitete subordonate sau apelul la experți din exteriorul companiei.
INFORMAREA ANUALĂ PRIVIND GUVERNANȚA CORPORATIVĂ
Consiliul de Administrație trebuie să raporteze conformitatea cu un anumit cod de guvernanță. Această cerință a devenit obligatorie în Unuinea Europeană prin emiterea Directivei 2006/46/EC, implementată în țara nostră prin Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 2001/2006 privind modificarea și completarea Ordinului Ministrului Finanțelor Publice nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene. Prin acest segment de raportare, inclus în raportul anual al administratorilor ce însoțește situațiile financiare anuale ale companiei, se consideră că va crește nivelul de responsabilitate al administratorilor atât față de investitori, cât și față de actorii pieței în general. Alături de riscul reputațional, administratorii pot deveni legal răspunzători pentru fals în declarații. Această situație poate să atragă și intervenția comisiei de valori mobiliare care să sancționeze disciplinar societatea.
Implicarea acționarilor în elaborarea declarației de conformitate este în general considerată un amestec nepermis în funcționarea Consiliului de Administrație. De asemenea, aceasta poate fi considerată și incompatibilă cu modelul structural al companiei. Totuși acționarii au ultimul cuvânt în numirea sau demiterea directorilor care au indus în eroare utilizatorii externi de informație prin prezentarea unui alt tablou al guvernanței firmei decât există în realitate. Astfel, prezentarea declarației de conformitate poate avea efect asupra valorii de piață a companiei, bursa reacționând imediat la orice turbulențe apărute în interiorul societății.
Din cele de mai sus observ următoarele puncte de maximă importanță:
Principiul „comply or explain”, pe care se fundamentează codurile de guvernanță din întreaga lume, este recunoscut și de legea română.
Neconformitatea cu un cod de guvernanță care se aplică întreprinderii este sancționată prin lege, în același mod în care setul de situații financiare incomplete sau eronate poate fi sancționat. În plus urmărirea completitudinii raportului administratorilor cade implicit în sarcina Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare și a Bursei de Valori, care admit la tranzacționare și urmăresc gradul de transparență al societăților cotate.
Aici, legea română lasă deschise două posibilități: fie un cod de guvernanță emis de un organism legitim admis ca regulă de listare și în conformitate în spațiul bursei, fie adaptarea de către companii a propriile coduri de guvernanță. În această ultimă situație, o filială română a unei multinaționale va putea traduce și adapta codul aplicat în țara de origine a societății-mamă, ușurând procesul de uniformizare a situațiilor financiare ale grupului, sau își va construi un cod de guvernanță pornind de la orice cod străin, de exemplu codul Combinat (2006) din Marea Britanie.
Consider că a doua situație, în care o companie își proiectează propriul cod de guvernanță, este nefericită sub orice formă, chiar dacă eforturile CNVM, ale Bursei de Valori Mobiliare sau ale Ministerului Economiei și Finanțelor în privința redactării unui cod de guvernanță pot să nu dea rezultate optime.
CONCLUZII
Și România, trebuie să se alinieze noilor tendințe și preocupări ale Uniunii Europene privind adoptarea unor acte normative referitoare la structurile de guvernanță corporative, deoarece aceasta servește tocmai asigurării protecției adecvate a investitorilor pe o piață.
Prin amploarea raportării, codurile trebuie să expună o companie la evaluarea pieței, care poate să ceară justificări sau să critice conducerea companiei. În general, administratorii vor încerca să-și protejeze capitalul reputațional și vor adera la anumite principii de bună guvernanță, chiar și în absența codurilor legitime. Aceasta datorită presiunii pieței care se traduce prin intervențiile: burselor de valori, agențiilor de rating, băncilor de investiții, investitorilor instituționali, activiștilor, media și publicului.
Impactul cel mai direct pe care îl are slaba guvernanță se resimte în ratingul firmei. Companiile de rating au început să includă între criteriile de evaluare și date privind guvernarea corporativă, prin crearea unor indecși care să reflecte starea de fapt din cadrul societății vizate.
Impactul „bunei guvernanțe” asupra formării cursului pe piețele financiare este încă un subiect controversat, în sensul în care este dificil de a stabili empiric faptul că un sistem eficient de guvernanță are un impact pozitiv asupra capitalizării bursiere. Totuși semnele de înrăutățire a guvernanței afectează evident încrederea pe care piața o are în compania vizată. În același sens, publicarea de date incomplete sau false asupra sistemului de guvernanță a companiei va diminua cu siguranță cursul bursier al acestuia.
Implicarea investitorilor instituționali este un aspect demn de menționat. Aceștia sunt de obicei obligați să voteze în adunarea generală a companiei în care au investit și să ia o poziție publică față de anumite aspecte legate de guvernanța acesteia.
Poziția financiară a companiei poate fi afectată de criterii legate de guvernanța societății. Documentația ce însoțește cererile de credit poate să conțină și clauze sub titulatura de restricții privind guvernanța. Astfel, pentru ca o societate să îndeplinească criteriile de eligibilitate, ea ar trebui să demonstreze că are un anumit număr de administratori independenți sau că un comitet de audit este implicat în procesul de luare a deciziilor.
CreȘterea transparenței pentru companiile listate la BVB a fost o preocupare încă din 2001, când s-a lansat primul Cod de Guvernanță odată cu crearea Categoriei Plus de la cota Bursei, unde erau admiși emitenții cu un plus de transparență. Deși această categorie s-a dovedit un eșec, pentru că a fost promovată o singură societate, BVB a continuat să caute metode prin care să aducă și pe piața de la București principii de transparență întâlnite la bursele vecine. În 2003 a fondat Institutul de Guvernanță Corporativă – cu scopul de a schimba cultura managerială în concordanță cu normele internaționale prin creșterea standardelor profesionale ale managerilor. Chiar dacă în ultimii ani au fost văzute efecte pozitive în ceea ce priveste deschiderea managerilor români către comunicarea cu investitorii, vechile prevederi ale Codului de Guvernanță Corporativă eliminau din discuție anumite principii privind obligațiile conducerii.
Preocuparea Bursei de Valori din București în prezent, pentru adoptarea unui nou cod de Guvernanță Corporativă aliniat la legislația europeană are scopul de a crea condiții egale pentru investitorii români și străini din perspectiva principiilor și standardelor de guvernanță corporative. Ca urmare, BVB lansează un nou cod de „transparență“, mai complex si adaptat legislației europene. Implicarea BVB în creșterea transparenței pe piața de capital este bună, pentru că o serie de investitori instituționali străini urmăresc să includă în portofoliu companii ce îndeplinesc criteriile de guvernanță corporativă, iar acestia sunt importanți pentru dezvoltarea pieței românesti de capital. Dar este destul de greu de crezut că managerii români vor fi de acord să furnizeze toate informațiile considerate utile pentru investitori, mai ales că noul Cod impune si o nouă conduită a conducerii companiilor listate.
Opinia mea este că în România, cine își va asuma răspunderea implementării corecte a unui cod de guvernanță trebuie să înțeleagă faptul că un astfel de document trebuie să răspundă câtorva cerințe esențiale:
Să fie în spiritul, și nu doar în litera, principiului „comply or explain”. Astfel, singura soluție viabilă este includerea oricăror amendamente direct în legislația primară, sacrificând flexibilitatea în favoarea mecanismului legal de impunere.
Să ofere un document comparabil celor deja existente în Uniunea Europeană, document care să aibă în același timp și o dimensiune națională, adică să respecte particularitățile sistemului legal românesc și stadiul economic din present.
Să facă posibilă acceptarea codului pe piața de capital românească, nu doar de o manieră formală, ci în substanța prevederilor sale. Acest aspect pare a fi dificil de realizat deoarece are o natură economică presupunând crearea acelor stimulente pentru companii de a-și adapta sistemul de guvernanță la cerințele europene.
În concluzie, consider că îmbunătățirea sistemului de guvernanță corporativă poate constitui o strategie de creștere a performanței globale a companiilor, respectiv de majorare a prețului bursier al acțiunilor lor și, implicit, a creșterii valorii firmelor.
BIBLIOGRAFIE
TRATATE ȘI STUDII DE SPECIALITATE
Anghel, Ion, „Investiții străine directe în România”, Ed. Expert, București, 2002;
Barduș, Gheorghe, „Globalitate și management”, Ed. All Beck, București, 1999;
Bari, Ioan, „Economie mondială”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997;
Bari, Ioan, „Globalizarea și probleme globale”, Ed. Economică, București, 2001;
Bârsan, Corneliu, „Societățile comerciale”, Ed. Șansa, București, 1995;
Bonciu, Florin, „Investiții străine directe”, Ed. Lumina Lex, București, 2003;
Buchholz, Rogene A., „Business Environment and Public Policy”, Prentice Hall, 1992;
Cârcei, Elena, „Societăți comerciale pe acțiuni”, Ed. All Beck, București, 1999;
Crețoiu, Gheorghe și Chirilă, Mihai, „Economie mondială”, Ed. Porto Franco, Galați, 2000;
Dăianu, Daniel, „Globalizarea: între elogii și respingere”, București, 2005;
Defarges, Philipe Moreau, „Organizațiile internaționale contemporane”, Institutul European, 1998;
Denuța, Ioan, „Investiții străine directe”, Ed. Economică, București, 1998;
Denuța, Ioan, „Relații economice internaționale”, Ed. Economică, București, 1999;
Dobrescu, E., „Macromodels of Romanian Transition Economy”, Ed. Expert Publishing Hause, București, 2000;
Drăgan, Gabriela și Zaharia, Rodica, „Relații economice internaționale”, Ed. ASE, București, 2000;
Dumitrescu, Sterian și Bal, Ana, „Economie mondială”, Ed Economică, București, 2002;
Dumitru, Camelia, „Management internațional și relații economice internaționale”, Ed. Polirom, 2000;
Friedman, Thomas, „Lexus și măslinul”, Ed. Fundației Pro, București, 2001;
Grădinaru, Nicolae, „Constituirea, funcționarea și lichidarea societăților comerciale”, Ed. Alutus, București, 2003;
Held, David, „Transformări globale”, Ed. Polirom, București, 2004;
Horbeț, Alexandra și Mazilu, Anda și Munteanu, Costea, „Marketing investițional internațional”, Ed. Fundației „România de Mâine”, București, 2002;
Hurduzeu, Gheorghe, „Achiziții de firme pe piața de capital”, Ed. Economică, București, 2002;
Korten, David, „Corporațiile conduc lumea”, Ed. Antet, București, 1998;
Marin, George (coordonator), „Economie mondială”, Ed. Independența Economică, Brăila, 1996;
Martin, Hans-Peter și Schuman, Harold, „Capcanele globalizării”, Ed. Economică, București, 2002;
Mazilu, Anda, „Transnaționalele și competitivitatea”, Ed. Economică, București, 1999;
Munteanu, Costea, „Investiții internaționale”, Ed. Oscar Print, București, 1995;
Munteanu, Costea, „Investiții străine de capital”, Ed. Oscar Print, București, 1995;
Nanes, M., „Modificări în sistemul de guvernare corporativă sub impactul URA”, Ed. Sylbi, București, 2001;
Niță, Ion, „Politica economică externă a României”, Ed. Independența Economică, București, 2001;
Petrescu, Raul, „Constituirea, funcționarea și modificarea societății comerciale”, Ed. Oscar Print, București, 1999;
Popescu, Camelia, „Elemente de economie mondială”, Ed. Economică, București, 1999;
Postelnicu, Gheorghe și Postelnicu, Cătălin, „Globalizarea economiei”, Ed. Economică, București, 2000;
Prisecaru, Petre, „Guvernanța Uniunii Europene”, Ed. Economică, București, 2005;
Puiu, Alexandru, „Dicționar de REI”, Ed. Enciclopedică, București, 1993;
Rotariu, Ion, „Sistemul economiei mondiale și mecanismele sale de funcționare”, Ed. Mirton, Timișoara, 2001;
Rusu, Mirela, „Investiții străine directe”, Ed. Paideia, București, 2000;
Șoguna, D. D. și Nicolaescu, M. R., „Societăți comerciale europene”, Ed. Oscar Print, București, 1996;
Toffler, Alvin, „Corporația adaptabilă”, Ed. Antet, București, 1999;
Voinea, Liviu, „Corporațiile transnaționale și economiile naționale”, Ed. I.R.L.I., București, 20001.
ARTICOLE ÎN REVISTE DE SPECIALITATE
Căpățână, O., „Caracteristici generale ale societăților comerciale”, în „Dreptul”¸nr. 9-12/ 1990;
Heitger, B., „Corporatism, Technological Gapsand Growth in OECD Countries”, în „Weltwirtschaftliches Archiv”, Band 123, Helt 3/1987;
Iancu, Aurel, „Necorporatismul și economia negociată în perspectiva europeană”, în „Oeconomica”, nr. 3-4/1995;
Pavelescu, Florin Marius, „Guvernanța corporativă într-o economie transfrontalieră”, în „Oeconomica”, nr. 2-3/1999.
RAPOARTE
Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București, „Sinteze ale principalelor comunicări și dezbateri, prezentate în cadrul reuniunii internaționale cu tema: Guvernanța Corporativă în România”, nr. 8, octombrie 2001;
Organizația Națiunilor Unite, „Raportul Mondial al Investițiilor 2012”, București, 2012;
***, „World Investment Report 2002: Transnational Corporations and Export Competitiveness”, UNCTAD, 2002.
RESURSE ELECTRONICE
www.bvb.ro;
www.unctad.org/wir.
BIBLIOGRAFIE
TRATATE ȘI STUDII DE SPECIALITATE
Anghel, Ion, „Investiții străine directe în România”, Ed. Expert, București, 2002;
Barduș, Gheorghe, „Globalitate și management”, Ed. All Beck, București, 1999;
Bari, Ioan, „Economie mondială”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997;
Bari, Ioan, „Globalizarea și probleme globale”, Ed. Economică, București, 2001;
Bârsan, Corneliu, „Societățile comerciale”, Ed. Șansa, București, 1995;
Bonciu, Florin, „Investiții străine directe”, Ed. Lumina Lex, București, 2003;
Buchholz, Rogene A., „Business Environment and Public Policy”, Prentice Hall, 1992;
Cârcei, Elena, „Societăți comerciale pe acțiuni”, Ed. All Beck, București, 1999;
Crețoiu, Gheorghe și Chirilă, Mihai, „Economie mondială”, Ed. Porto Franco, Galați, 2000;
Dăianu, Daniel, „Globalizarea: între elogii și respingere”, București, 2005;
Defarges, Philipe Moreau, „Organizațiile internaționale contemporane”, Institutul European, 1998;
Denuța, Ioan, „Investiții străine directe”, Ed. Economică, București, 1998;
Denuța, Ioan, „Relații economice internaționale”, Ed. Economică, București, 1999;
Dobrescu, E., „Macromodels of Romanian Transition Economy”, Ed. Expert Publishing Hause, București, 2000;
Drăgan, Gabriela și Zaharia, Rodica, „Relații economice internaționale”, Ed. ASE, București, 2000;
Dumitrescu, Sterian și Bal, Ana, „Economie mondială”, Ed Economică, București, 2002;
Dumitru, Camelia, „Management internațional și relații economice internaționale”, Ed. Polirom, 2000;
Friedman, Thomas, „Lexus și măslinul”, Ed. Fundației Pro, București, 2001;
Grădinaru, Nicolae, „Constituirea, funcționarea și lichidarea societăților comerciale”, Ed. Alutus, București, 2003;
Held, David, „Transformări globale”, Ed. Polirom, București, 2004;
Horbeț, Alexandra și Mazilu, Anda și Munteanu, Costea, „Marketing investițional internațional”, Ed. Fundației „România de Mâine”, București, 2002;
Hurduzeu, Gheorghe, „Achiziții de firme pe piața de capital”, Ed. Economică, București, 2002;
Korten, David, „Corporațiile conduc lumea”, Ed. Antet, București, 1998;
Marin, George (coordonator), „Economie mondială”, Ed. Independența Economică, Brăila, 1996;
Martin, Hans-Peter și Schuman, Harold, „Capcanele globalizării”, Ed. Economică, București, 2002;
Mazilu, Anda, „Transnaționalele și competitivitatea”, Ed. Economică, București, 1999;
Munteanu, Costea, „Investiții internaționale”, Ed. Oscar Print, București, 1995;
Munteanu, Costea, „Investiții străine de capital”, Ed. Oscar Print, București, 1995;
Nanes, M., „Modificări în sistemul de guvernare corporativă sub impactul URA”, Ed. Sylbi, București, 2001;
Niță, Ion, „Politica economică externă a României”, Ed. Independența Economică, București, 2001;
Petrescu, Raul, „Constituirea, funcționarea și modificarea societății comerciale”, Ed. Oscar Print, București, 1999;
Popescu, Camelia, „Elemente de economie mondială”, Ed. Economică, București, 1999;
Postelnicu, Gheorghe și Postelnicu, Cătălin, „Globalizarea economiei”, Ed. Economică, București, 2000;
Prisecaru, Petre, „Guvernanța Uniunii Europene”, Ed. Economică, București, 2005;
Puiu, Alexandru, „Dicționar de REI”, Ed. Enciclopedică, București, 1993;
Rotariu, Ion, „Sistemul economiei mondiale și mecanismele sale de funcționare”, Ed. Mirton, Timișoara, 2001;
Rusu, Mirela, „Investiții străine directe”, Ed. Paideia, București, 2000;
Șoguna, D. D. și Nicolaescu, M. R., „Societăți comerciale europene”, Ed. Oscar Print, București, 1996;
Toffler, Alvin, „Corporația adaptabilă”, Ed. Antet, București, 1999;
Voinea, Liviu, „Corporațiile transnaționale și economiile naționale”, Ed. I.R.L.I., București, 20001.
ARTICOLE ÎN REVISTE DE SPECIALITATE
Căpățână, O., „Caracteristici generale ale societăților comerciale”, în „Dreptul”¸nr. 9-12/ 1990;
Heitger, B., „Corporatism, Technological Gapsand Growth in OECD Countries”, în „Weltwirtschaftliches Archiv”, Band 123, Helt 3/1987;
Iancu, Aurel, „Necorporatismul și economia negociată în perspectiva europeană”, în „Oeconomica”, nr. 3-4/1995;
Pavelescu, Florin Marius, „Guvernanța corporativă într-o economie transfrontalieră”, în „Oeconomica”, nr. 2-3/1999.
RAPOARTE
Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București, „Sinteze ale principalelor comunicări și dezbateri, prezentate în cadrul reuniunii internaționale cu tema: Guvernanța Corporativă în România”, nr. 8, octombrie 2001;
Organizația Națiunilor Unite, „Raportul Mondial al Investițiilor 2012”, București, 2012;
***, „World Investment Report 2002: Transnational Corporations and Export Competitiveness”, UNCTAD, 2002.
RESURSE ELECTRONICE
www.bvb.ro;
www.unctad.org/wir.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Principii de Guvernanta Corporatista In Finantarea Societatilor Comerciale (ID: 145059)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.