Principii ce rezultă din jurisprudența CEDO în cauzele privind neexecutarea hotărârilor [610478]

Principii ce rezultă din jurisprudența CEDO în cauzele privind neexecutarea hotărârilor
judecătorești pronunțate împotriva unui debitor public

– Administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune
administrări a justiției. Dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori
întârzie în executarea acesteia, garanțiile ar t. 6 din Convenție de care a beneficiat justițiabilul în
fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi.

– Pasivitatea creditorului nu poate constitui o justificare pentru neexecutarea unei hotărâri deoarece
nu este rezonabil să-i ceri unei persoane , care în urma unei proceduri judiciare a obținut o hotărâre
împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită sau să intenteze noi acțiuni împotriva
autorității pentru a obține executarea obligației în cauză.
– În unele cazuri e ste necesar ca creditorul să efectueze anumite demersuri procedurale care să
permită sau să accelereze executarea unei hotărâri. Obligația de cooperare , care îi revine unei
persoane, nu trebuie să depășească totuși strictul necesar și, în orice caz, nu exonerează
administrația de obligația pe care i -o impune Convenția de a acționa din proprie inițiativă și în
termene rezonabile , bazându -se pe informațiile de care dispune , pentru a respecta hotărârea
pronunțată împotriva sa.
– Obligația instituită de lege în sarcina creditorului de a depune o cerere scrisă pentru executare , o
copie a actului de identitate și/sau o copie a hotărârii definitive, învestit e cu formulă executorie
constituie formalități rezonabile , neputând fi considerate acte de executare silită. În situația în care
creditorul nu depune documentați a prevăzute de lege, e ste important ca debitorul să îl informeze cu
privire la formalitățile necesare pentru executare .
– Refuzul creditorului de a efectua formalități legale rezonabile pentru executarea hotărârii reprezintă
o imposibilitate obiectivă de executare . Refuzul creditorului de a coopera , atunci când îndeplinirea
obligației autorităților implică în mod necesar cooperarea acestuia , constituie un caz de
imposibilitate obiectivă de executare (de ex., refuzul creditorului de a permite accesul pe terenul său
pentru ridicarea unui stâlp) .
– Constituie imposibilitate obiectivă de executare și situația în care hotărârea judecătorească obligă
autoritatea să efectueze un act care nu mai putea fi adus la îndeplinire în momentul pronunțării
hotărârii (de ex., reintegrarea pe postul de director , în condițiile în care mandatul corespunzător funcției
de director expirase la momentul la care s -a pronunțat hotărârea ; reluarea une i proceduri de adjudecare,
în condițiile în care a dispărut obiectul de adjudecat ). Imposibilitatea de cuantificare a sumei de plată
determină o imposibilitate obiectivă de executare (de ex., obligarea la plata unor suplimente salariale,
fără a se stabili prin hotărâre cuantumul acestora și în absența unui act normativ care să stabilească
cuantumul, procentul sau care să ofere criterii de determinare concretă a acestora).
– În schimb, refuzul autorităților de a executa o hotărâre, invocând argumente care nu fuseseră aduse
la cunoștința instanței de fond, nu poate reprezenta o imposibilitate obiectivă de executare . De
asemenea, refuzul de executare întemeiat pe elemente de fapt care fuseseră analizate și respinse de
instanțele judecătorești, nu poate reprezenta o imposibilitate obiectivă de executare .

– Pronunțarea unei noi hotărâri, care obligă autoritatea debitoare la plata unor despăgubiri/zi întârziere
pentru neexecutare, constit uie o dovadă că executarea era la acel moment posibilă , în ciuda
susținerilor debitoarei privind imporibilitatea de executare .
– Autoritățile nu se pot sustrage executării unei hotărâri judecătorești, invocând interpretarea incorectă a
legii interne sau a situației de fapt din partea instanțelor naționale, repunând astfel în discuție
fondul cauzei . Chiar dacă ar exista o divergență de interpretare, pe baza principiului supremației
dreptului într -o societate democratică, hotărârea definitivă pronunțat ă de instanțele naționale
prevalează față de opinia autorităților administrative , iar acestea sunt obligate să se conformeze în

întregime. În plus, în unele situați i în care autoritățile au invocat aceste aspecte , CEDO le-a reproșat
acestora că nu au intro dus căile de atac ordinare împotriva hotărârii judecătorești criticate .

– Autoritatea nu se poate prevala de o imposibilitate obiectivă de executare, dacă această imposibilitate
nu a fost constatată în cadrul unei proceduri judecătorești sau administrative, opozabile
creditorului . O scrisoare simplă a debitoarei, prin care inform ează partea interesată de ”imposibilitatea”
executării, nu constituie un motiv de exonerare.

– În situația obținerii unei hotărâri care constată imposibilitatea exec utării, autoritatea trebuie să facă
demersuri pentru a asigura executarea prin echivalent .

– În situația în care autoritatea invocă imposibilit atea executării deoarece situația juridică din cauză este
neclară (de ex ., situația imobilului de predat) , CEDO consider ă că este datoria autorităților și nu a
creditorului să clarifice situația juridică .
– Autoritatea debitoare nu trebuie să facă acte prin care să determine imposibilitatea de executare
(de ex, vânzarea apartamentului în litigiu în timpul procesului intentat de reclamant).
– Chiar dacă dispozitivul hotărârii nu pune în sarcina autorităților nicio obligație precisă (de ex., dacă se
dispune anularea unui act al administrației), hotărârea t rebuie executată, deoarece obligația de executare
a unei hotărâri nu se limitează la dispozitiv, ci trebuie să aibă în vedere și considerentele. Dacă totuși
hotărârea obținută nu este susceptibilă de executare, fiind necesară introducerea unei noi acțiuni
pentru stabilirea detaliilor privind executarea , autoritățile sunt cele care trebuie să facă acest
demers .
– Executarea în mod defectuos a unei hotărâri judecătorești , fapt constatat fie de instanțele
naționale, fie în mod direct de CEDO, atrage încălcare a Convenției (de ex., emiterea unei noi decizii
privind pensia sau a unei decizii de reintegrare care sunt anulate ulterior de instanța de judecată) .

– Chiar d acă neexecutarea unei hotărâri se datorează unei alte autorități a statului decât instituția
debitoare , statul rămâne responsabil pentru încălcarea Convenției.
– Simpla susținere a autorității că ar fi executat nu este suficientă , în măsura în care nu se
coroborează cu alte elemente de probă.
– Printr -o contestație la executare nu se poate repune în discuție fondul , afectând autoritatea de
lucru judecat a titlului reclamantei.
– Suspendarea executării unei hotărâri pronunțate împotriva statului nu este în esență contrară
Convenției , deoarece și debitorul public trebuie să aibă posibilitatea de a i nvoca fapte apărute după
pronunțarea hotărârii definitive. Totuși, în materii importante pentru reclamant (cum ar fi dreptul muncii ),
autoritățile trebuie să acționeze cu diligență sporită pentru a asigura executarea rapidă .
– În absența unei hotărâri de suspendare a executării, faptul că o contestație la executare este în
curs nu justifică un refuz de executare . Emiterea unei decizii de suspendare de către debitoare nu
justifică ne executare a.
– În situația în care creditorul este nemulțumit de modalitatea în care s -a făcut executarea ,
autoritățile sunt obligate să depună diligențele necesare pentru a stabili, în cadrul procedurilor judiciare
inițiate de creditorul nemulțumit, dacă și-au executat în mod corect obligația.
– O creanță împotriva statului, rez ultată dintr -o hotărâre judecătorească, rămâne validă și trebuie
executată, chiar dacă potrivit legislației interne dreptul de a cere executarea silită s -a prescris.
Constatarea de către instanțele naționale a prescrierii dreptului creditorului de a cere e xecutarea
silită nu înlătură obligația de executare a hotărârii interne , având în vedere că aceasta nu a fost nici
anulată, nici modificată.

A. Particularități în cauzele referitoare la hotărâri judecătorești privind obl igația de a da (o
sumă de bani)

– Statul nu poate să invoce lipsa resurselor financiare pentru a justifica neexecutarea unor hotărâri
judecătorești.

– În situația în care creditorul și autoritatea debitoare au creanțe reciproce operează compensarea ;
în acest caz nu trebuie distins între b ugetul local și bugetul de stat.

– Formularea unei contestații la executare în scopul stabilirii cuantumului datoriei nu este, în principiu,
contrară Convenției.

B. Particularități în cauzele referitoare la hotărâri judecătorești pronunțate împotriva unor
societăți față de care statul este responsabil

– Pentru ca statul să poată fi exonerat de răspundere pentru acțiunile și omisiunile unei societăți
comerciale/companii naționale, aceasta trebuie să beneficieze de o independență instituțională și
opera țională suficientă față de autorități .

– Faptul că o procedură de lichidare judiciară este în curs / finalizată în privința unei societăți față
de care statul este responsabil, nu justifică neplata unei creanțe izvorâte dintr -o hotărâre definitivă.
Chiar dacă derularea unei proceduri de faliment poate justifica o anumită întârziere în plata unei
creanțe, statul nu poate să invoce lipsa resurselor financiare pentru a justifica neexecutarea unor
hotărâri judecătore ști.

C. Particularități în cauzele refer itoare la hotărâri judecătorești prin care s -a stabilit obligația
de reintegrare pe post și/sau plata drepturilor salariale

– Reorganizarea/restructurarea activității nu constituie un motiv întemeiat pentru a refuza
executarea unei hotărâri ; CEDO estimează că, dacă ar accepta acest argument, ar echivala cu a
admite că administrația se poate sustrage executării unei hotărâri invocând eliminarea postului din
organigramă. În situația invocării unui astfel de motiv, autoritatea trebui e să se adreseze unei instanț e
care să constat e prin hotărâre definitivă imposibilitatea de reintegrare pe post ul deținut anterior .
– Nu se poate reproșa creditorului că a refuzat un post de execuție, în măsura în care acesta era
inferior celui pe care îl deținuse. Nu se poate reproșa creditorului nici că nu s -a înscris la concursul
de ocupare a postului , în condițiile în care hotărârea internă impunea debitoarei o obligație
necondiționată de reîncadrare. În schimb, dacă creditorul refuză în mod nejustificat să accepte
posturile oferite, fapt constatat printr -o hotărâre judecătorească , debitorul se află într -o imposibilitate
obiectivă de executare .

– Obligația de reintegrare ia sfârșit în momentul în care creditorul se pensionează sau la
deschiderea procedurii lichidării judiciare împotriva debitoarei .

– Obligația de plată a salariilor sub zistă până în momentul reintegrării efective /momentul în care
obligația de reintegrare a luat sfârșit. Obligația de plată a salariilor include și obligația de plată a
contribuțiilor sociale aferente .
– După reintegrarea pe post, acordarea unui salariu inferior echivalează cu o neexecutare parțială .
D. Particularități în cauzele privind executarea cu întârziere

– În principiu, în absența unei justificări rezonabile, executarea unei hotărâri cu o întârziere mai mare
de 1 an constituie o încălcare a Convenției . Durata procedurilor administrative nu constituie o
justificare rezonabilă pentru întârziere .

– Caracterul rezonabil al termenului de executare trebuie să fie apreciat ținând seama în special de
complexitatea procedurii de executare, de comportamentul creditorului și al autorităților

competente. Totuși, indiferent de complexitatea procedurilor de executare sau a sistemului
bugetar , statul este obligat să garanteze oricărei persoane dreptul la executarea hotărârilor într -un
termen rezonabil.

– Executarea cu întârziere este imputabilă autorității dacă a fost determinată de introducerea unei
contesta ții la executare care a fost respinsă de către instanța națională .
– Eșalonarea plăților pe perioade excesive constituie o încălcare a Convenției. Totuși, în situații
excepționale, determinate de cuantumul și numărul creanțelor, măsurile de eșalonare a plății
creanțelor, luate pentru menținerea echilibrului bugetar, sunt conforme Convenției.

– Prin executarea cu întârziere (mai mare de 1 an), creditorii suferă un prejudiciu moral , care nu poate
fi compensat prin simpla constatare a încălcării Convenției, fiind necesară acordarea unor sume cu titlu
de daune moral e. Autoritatea debitoare datorează daune moral e chiar dacă a compensat prejudiciul
material cauzat de executarea cu întârziere ( de ex., debitul a fost actualizat cu rata in flației).