Principii ale Slujirii Pastorale Care Vizeaza Perpetuarea Nealterata a Valorilor Credinteidocx

=== Principii ale slujirii pastorale care vizeaza perpetuarea nealterata a valorilor credintei ===

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………………………2

1. Delimitarea subiectului și metoda de lucru…………………………………………….2

2. Motivarea alegerii temei și importanța ei………………………………………………3

3. Paternitatea epistolei……………………………………………………………………3

4. Destinatarii epistolei……………………………………………………………………7

1. PRINCIPII ALE SLUJIRII PASTORALE CARE VIZEAZĂ RELAȚIILE SLUJITORULUI…………………………………………………………………………………9

1.1. Relația cu Dumnezeu – 6:11-14………………………………………………………9

1.2. Relația cu ceilalți slujitori – 5:17-19…………………………………………………16

1.3. Relația cu membrii Bisericii – 5:1- 6; 6:17-19……………………………………….22

2. PRINCIPII ALE SLUJIRII PASTORALE CARE VIZEAZĂ CÂRMUIREA ȘI CREȘTEREA SPIRITUALĂ A BISERICII……………………………………….…………28

2.1. Caracterul și conduita slujitorului – 1:18-19; 3:1-13; 4:7…………………………..28

2:2. Exemplul personal al slujitorului – 4:12; 15…………………………………………40

2.3. Pregătirea slujitorului – 4:13…………………………………………………………42

2.4. Învățătura sănătoasă – 4:6; 13b;16…………………………………………………..43

3. PRINCIPII ALE SLUJIRII PASTORALE CARE VIZEAZĂ PERPETUAREA NEALTERATĂ A VALORILOR CREDINȚEI……………………………………………..45

3.1. Ferirea de minciunile pseudo-științei- 6:20…………………………….……………45

3.2. Biserica – păstrătoare și promotoare a adevărului – 3:15…………………………….46

3.3. Atitudinea și reacția pastorală în contextul falselor învățături- 1:3; 6:5…………….47

4. CONCLUZII FINALE………………………………………………………………………49

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………….53

Introducere

Delimitarea subiectului și metoda de lucru

În lucrarea de față ne propunem o incursiune în Epistola 1 Timotei pentru a extrage principiile pastorale pe care apostolul Pavel i le transmite lui Timotei, în calitatea lui de păstor al Bisericii din Efes. Pentru început vom efectua o cercetare preliminară în care vom clarifica situația paternității și a destinatarilor epistolei 1 Timotei, deoarece considerăm că această clarificare va aduce lumină în înțelegerea contextului întregii scrieri.

În primul capitol vom vorbi despre principiile pastorale care vizează relațiile slujitorului. Aici ne vom focaliza pe relația slujitorului cu Dumnezeu, și anume pe faptul că el trebuie să-și rânduiască viața conform chemării divine, să fie un om al credinței și să vegheze mereu pentru a-și păstra conștiința curată și neîntinată; vom aborda imperativele „fugi, urmărește, apucă viața veșnică la care ai fost chemat,” și vom arăta importanța lor în cadrul relației cu Dumnezeu. Tot în primul capitol vom vorbi despre relația cu ceilalți slujitori: prețuirea lor, protejarea lor de acuzații rele și nefondate, corectarea celor ce păcătuiesc, dreptatea în relația cu ceilalți slujitori, nevoia de discernământ în relația cu ceilalți slujitori. Apoi vom studia principiile pastorale în relația cu membrii Bisericii: delicatețe în mustrare și sfătuire în relație cu cei bătrâni, în relație cu cei tineri, cu femeile bătrâne, cu femeile tinere, apoi grija față de văduve și față de cei bogați.

În al doilea capitol vom studia principiile pastorale care vizează cârmuirea și creșterea spirituală a Bisericii. Vom începe cu caracterul și conduita slujitorului, urmărind calitățile pe care acesta trebuie să le aibă: să fie fără prihană, bărbatul unei singure neveste, cumpătat, înțelept, vrednic de cinste, primitor de oaspeți, în stare să-i învețe pe alții, să nu fie bețiv, nici bătăuș, nici doritor de câștig mârșav, ci să fie blând, nu iubitor de bani, să-și chivernisească bine casa și să-și țină copiii în supunere cu toată cuviința, să nu fie întors de curând la Dumnezeu, să aibă o bună mărturie din partea celor de afară. Apoi vom vorbi despre exemplul personal al slujitorului: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credință și în curăție. Mai departe ne vom ocupa de pregătirea slujitorului și de preocuparea constantă pentru puritatea doctrinei.

În al treilea capitol vom vorbi despre principiile slujirii pastorale care vizează perpetuarea nealterată a valorilor credinței. Aici vom avea în vedere ferirea de minciunile pseudo-științei, vom stabili că Biserica este păstrătoare și promotoare a adevărului, și vom vedea care trebuie să fie atitudinea și reacția pastorală a slujitorului în contextul falselor învățături.

2. Motivarea alegerii temei și importanța ei

În Biserica lui Dumnezeu a fost nevoie încă de la începutul existenței ei de slujitori bine pregătiți, ancorați temeinic în adevărurile de netăgăduit ale Scripturii. Pentru atunci dar și pentru acum, Epistola 1 Timotei oferă principii relevante și revelate, care au fost, sunt și vor fi actuale în orice vreme. Și în viața bisericii penticostale din România s-a simțit și încă se mai simte nevoia clarificării aspectelor teoretice dar și practice care însumează viața slujitorilor Bisericii în toate aspectele ei. Pentru ca Biserica secolului XX să fie puternică, să fie o voce cu impact puternic în societate, are nevoie de slujitori care să cunoască cum ar trebui să se poarte în toate aspectele slujirii sale pastorale: în relație cu Dumnezeu, cu familia, cu membrii congregației și cu cei din afara Bisericii.

Importanța temei este covârșitoare pentru orice biserică și pentru orice slujitor, deoarece necunoscând și netrăind realitatea acestor principii practice, eșecul slujitorilor în activitatea lor de păstorire este foarte probabil, și mai mult decât atât, eșecul păstorului poate fi privit cu ușurință ca fiind eșecul Bisericii lui Dumnezeu. Noi nu dorim ca numele lui Dumnezeu să fie vorbit de rău, nu dorim să aducem ocară numelui Său. De asemenea, slujitorii bisericilor priveghează peste sufletele credincioșilor care compun Biserica, și au datoria de a nu face lucrarea lui Dumnezeu fără băgare de seamă, ci să își dea toată silința în a-i ține neatinși de murdăriile acestei lumi chiar prin exemplul personal al unei vieți fără reproș, și prin predicarea atentă a cuvântului Scripturii.

3. Paternitatea epistolei 1 Timotei

Dorim să precizăm încă de la început că stabilirea autorului nu reprezintă scopul tezei, ci este doar un obiectiv preliminar. Identificarea autorului este importantă deoarece ea ne va da posibilitatea de a studia subiectul tezei din perspectivă paulină. De aceea, în acest punct vom analiza cele mai importante aspecte în vederea stabilirii paternității epistolei 1 Timotei.

Cele două epistole către Timotei și cea către Tit sunt grupate de obicei împreună ca și epistole pastorale. Acestea sunt numite epistole pastorale deoarece conțin instrucțiuni pentru direcția comunității, de folos în special pentru cei ce dețin „funcția pastorală”. Epistolele aparțin perioadei de sfârșit a vieții lui Pavel, furnizând informații prețioase despre gândurile marelui Apostol care se pregătea să predea altora ștafeta lucrării. Epistolele sunt adresate către doi dintre cei mai apropiați colaboratori, și de aceea întâlnim un gen diferit de corespondență paulină, față de cele adresate anterior bisericilor. Conform lui Donald Guthrie, Carson D. A. și Douglas J. Moo, aceste documente au fost numite ”epistole pastorale,” la începutul secolului XVIII, se pare de către D. N. Berdot în anul 1703 și confirmat de Paul Anton în 1726.

Sunt două motive pentru care aceste epistole se deosebesc de celelalte epistole scrise de Pavel: ele sunt printre ultimele lucruri scrise de marele Apostol, care ne arată preocupările și ceea ce îl împovăra pe el către sfârșitul lucrării sale, și de asemenea, ele nu sunt adresate unei biserici, ci către doi tineri care erau în slujba de păstori. Cele trei epistole pastorale încep cu o identificare explicită a Apostolului Pavel ca fiind autorul lor. Până în epoca modernă nu s-a ridicat nici o voce avizată împotriva faptului că Pavel este autorul acestor scrieri.

În anul 1804, Schmidt a negat că Pavel ar fi scris aceste epistole, deși întreaga Biserică, și chiar necredincioșii le-au acceptat ca fiind redactate de către el. Obiecțiile au luat amploare o dată cu atacurile lui Schleiermacher împotriva autenticității epistolei 1 Timotei (1807). Potrivit lui Bart D. Ehrman aceste trei epistole trebuie considerate deutero-pauline, de aceeași părere fiind cei mai mulți cercetători, după cum afirmă acesta. De asemenea, Ehrman consideră că este rezonabil să presupunem că 1 Timotei a fost îndreptată împotriva unei forme timpurii de creștinism gnostic.

Dovezi externe în favoarea paternității lui Pavel (atestarea Bisericii)

Majoritatea teologilor liberali susțin că epistolele pastorale nu au fost scrise de către Pavel, ci de către un ”paulinist,” adică un urmaș al Apostolului, care a trăit cu o generație sau două după el. Ei spun că de fapt, scrierile acestea sunt caracteristice pentru începutul secolului doi și nu pentru jumătatea primului secol, de aceea ar reflecta perspectivele urmașilor lui Pavel. Ireneu este primul autor cunoscut care a citat epistolele pastorale. Ele au fost folosite pe larg pe vremea lui Polycarp, și există indicii că și în lucrările mai vechi ale lui Clement din Alexandria și Ignație. De asemenea, și Canonul Muratorian îi atribuie lui Pavel aceste epistole, dar și Clement Romanul. Prin urmare, obiecțiile cu privire la autenticitate trebuie să fie privite ca inovații moderne care contrazic dovezile puternice ale Bisericii primare.

Dovezi interne în favoarea paternității lui Pavel

Majoritatea atacurilor împotriva paternității pauline asupra epistolelor pastorale pleacă de la presupusele dovezi împotriva acestei paternități care s-ar găsi chiar în conținutul epistolelor, însă în contracararea acestor atacuri, spunem că ele poartă clar semnele specifice vârstei înaintate ale Apostolului Pavel: grija de a păstra ceea ce există (6:14, 20; 2 Tim. 2:2; 3:14); insistența asupra a ceea ce este esențial: rugăciunea (2:1), evlavia (4:8), credincioșia (4:14-16), cumpătarea în toate lucrurile (2:2; 9, 15; 3:2; 5:11-12, 22). De asemenea, în conținutul acestor scrieri, autorul accentuează experiențe pe care noi le cunoaștem ca aparținând lui Pavel: el a fost un prigonitor al Bisericii înainte de a fi chemat la slujba lui Hristos (1 Tim. 1:12-26); a suferit persecuții din cauza credinței, la Antiohia, Iconiu și Listra (1 Tim. 3:11).

Chiar de la începutul epistolei avem clarificarea explicită a faptului că Pavel este autorul ei, (1:1) iar în toate epistolele pastorale vedem că subiectele preferate ale Apostolului sunt prezente. Orice fel de diferență în felul în care sunt tratate aceste epistole față de restul scrierilor pauline, poate fi explicat în funcție de caracteristicile unice ale epistolelor pastorale. Nu trebuie să ne așteptăm ca această epistolă cât și celelalte pastorale să semene cu restul scrierilor lui Pavel, deoarece aceste scrisori au fost scrise în circumstanțe unice, destinatarii au fost și ei unici, și scopurile lor au fost unice.

Epistolele pastorale au fost printre cele mai influente și mai discutate epistole din istorie, devenind astfel obiectul multor studii aprofundate. În ultimele două secole, prin aceste studii s-a pus foarte mult accent pe problema paternității, dacă marele Apostol Pavel a fost autorul lor sau nu. Probabil cei mai renumiți teologi care sunt de acord în ceea ce privește paternitatea paulină a acestor epistole sunt: Donald Guthrie, Philp H. Towner, D. A. Carson, Douglas J. Moo și Leon Morris, Ben Witherington III , iar dintre cei ce susțin că nu Pavel este autorul epistelelor, îi amintim pe Ferdinand C. Baur, H. J. Holtzmann, P. N. Harrison, sau M. Dibelius & H. Conzelmann.

Considerăm că argumentele prezentate în favoarea paternității Apostolului Pavel sunt suficiente și lămuritoare în această privință, iar în elaborarea studiului nostru, atunci când vom analiza principiile pastorale din epistola 1 Timotei, le vom privi ca făcând parte din teologia Apostolului Pavel.

Destinatarii

Formularea „Harul să fie cu voi” (6:21) este la plural, drept pentru care unii au afirmat că epistola nu a fost destinată lui Timotei, ci altor persoane. Un contraargument ar fi acela că Timotei trebuie să transmită adunării sfaturile pe care le conține epistola, iar Pavel trimite această scurtă scrisoare pentru toți. Carson D. A. și Douglas J. Moo spun că este greu de crezut faptul că această epistolă ar fi fost adresată către mai mulți destinatari, iar următoarele formulări: „fiule Timotei” (1:18); „nădejdea că voi veni curând la tine” (3:14); „nimeni să nu-ți disprețuiască tinerețea” (4:12); „să nu mai bei numai apă” (5:23) ne spun clar că această epistolă îi este adresată lui Timotei.

Până să stabilim dacă epistola este adresată mai multor destinatari, putem să spunem cu certitudine că destinatarul principal este Timotei, născut în Listra (Fapte. 16:1), fiul unei evreice și al unui tată grec (Fapte 16:1; 2 Timotei 1:5). Semnificația numelui său este ”Cinstește pe Dumnezeu,” Cel care cinstește pe Dumnezeu” , „Temător de Dumnezeu” „Cel cu frică de Dumnezeu”, „Cinstit de Dumnezeu” , „Onorat de Dumnezeu,” un tânăr apreciat de creștinii din Listra și din Iconia (Fapte 16:2). Nu se specifică exact când a devenit creștin, însă se pare că acest eveniment s-a petrecut în prima călătorie misionară a Apostolului Pavel.

Apostolul îl numește ”adevăratul meu copil în credință,” ceea ce ne spune clar că Dumnezeu s-a folosit de Pavel pentru convertirea lui Timotei. În timpul primei călătorii misionare, Pavel a trecut prin Listra, în Licaonia, unde i-a adus la Hristos pe Eunice și Lois, mama și bunica lui Timotei. Tot pe vremea aceea a devenit și Timotei un creștin autentic, și a fost martor la suferințele lui Pavel (2 Timotei 3:11). Apostolul a fost foarte legat de Timotei și l-a luat degrabă în grupul lui foarte apropiat, alături de Sila, ca tovarăș de călătorie.

La început i s-a încredințat misiunea de a-i încuraja pe creștinii persecutați de la Tesalonic. Este numit alături de Pavel și de Silvan în saluturile acelei biserici, și de asemenea, a fost prezent împreună cu Pavel în Corint, (2 Cor. 1:19) la Efes când a fost trimis împreună cu Erast într-o altă misiune importantă în Macedonia, de unde urma să plece la Corint. (1 Cor. 4:7). A fost cu Pavel și în călătoria de la Ierusalim cu ajutoarele strânse, (Fapte 20:4-5) și apoi este menționat când Pavel, aflat în închisoare, a scris epistolele către Coloseni, Filimon și Filipeni. După ce Pavel a fost eliberat din închisoare, se pare că l-a lăsat pe Timotei la Efes (1 Timotei 1:3) și l-a însărcinat să îi înfrunte pe învățătorii falși, să supravegheze închinarea publică și să rânduiască conducători pentru Biserică. Pavel spera să îl întâlnească din nou pe Timotei, planifica să se întoarcă repede la Efes, (1 Timotei 3:14) însă problemele din Biserica din Efes erau atât de urgente încât nu a putut întârzia cu sfătuirea tovarășului său de slujbă.

Cu gândul acesta a scris prima epistolă către Timotei, iar după aceasta a urmat cea de a doua, atunci când Pavel era arestat și judecat, având viața în pericol. Timotei a fost îndemnat să meargă degrabă la el, dar nu se știe dacă a ajuns sau nu. Mai târziu și Timotei a fost închis, (Evrei 13:23) apoi nu mai știm istoria lui ulterioară. Timotei a fost afectuos (2 Timotei 1:4) dar foarte temător, (2 Timotei 1:7) având nevoie de multe îndemnuri de la tatăl său în credință.

La sfârșitul acestei secțiuni, ne amintim totuși că Pavel își încheie epistola cu o binecuvântare simplă: „Harul să fie cu voi!” Acest plural al pronumelui personal („voi”) ne arată cu certitudine că Pavel a dorit ca această epistolă să fie citită în fața întregii Biserici (Col. 4:18; 2 Tim. 4:22; Tit 3:15). Concluzionăm spunând că epistola 1 Timotei îl are ca principal destinatar pe Timotei, însă cuvintele ei vizează și Biserica din Efes.

Principii ale slujirii pastorale care vizează relațiile slujitorului

În acest capitol vom aborda trei principii esențiale ale slujirii pastorale, care vizează relațiile slujitorului. În primul rând, vom vorbi despre relația slujitorului cu Dumnezeu, apoi vom aborda relația cu ceilalți slujitorii din cadrul Bisericii, iar în final vom discuta despre relația slujitorului cu membrii congregației.

Relația cu Dumnezeu (1:18-19; 6:11-14)

Să-și rânduiască viața corespunzător chemării divine (1:18)

Chiar numele pe care îl poartă îl descrie pe Timotei ca fiind cel care vine de la Dumnezeu, având credincioșie, fiind un lider spiritual și un exemplu pentru toți credincioșii. W. Barclay, Sabin Verzan și Adolf Novak, sunt de acord pe baza mărturiei Scripturii, că Timotei a fost chemat în slujbă prin prorocie venită direct din partea lui Dumnezeu (Fapte 13:1-4). Verzan notează că în lumina acestei chemări, Pavel îl conștientizează și îl responsabilizează pe tânărul său colaborator că este angajat la „o strictă și permanentă obligație, sau așa cum spune W. Barclay, că „îi este încredințată o încredere sacră.” Donald Guthrie înțelege astfel mesajul lui Pavel pentru Timotei: „lucrarea creștină nu este ceva ce poate fi tratat cu ușurință, ci un ordin de la Comandantul suprem,” iar Philip H. Towner notează că rolul profeției în chemarea și autoritatea lui Timotei este confirmat și în 4:14.

Susținem împreună cu Warren Wiersbe că Timotei nu era la Efes pentru că Pavel l-a pus acolo, ci pentru că Dumnezeu i-a încredințat slujba în acel loc. Întocmai cum Dumnezeu i-a încredințat o slujire lui Pavel, (1:11) El i-a dat lui Timotei o slujbă specială și a așteptat ca el să fie credincios în lucrul Lui (v. 4). Timotei trebuia să lucreze pentru înaintarea lucrului lui Dumnezeu, după voia lui Dumnezeu Cel care l-a echipat pentru slujire, nu ca învățătorii falși care lucrau după planul lor. Slujitorul va ține cont mereu de specificul chemării sale și va adopta un mod de viețuire și de abordare a slujirii sale corespunzător acestei chemări. În acest fel va dovedi dedicare și credincioșie față de Dumnezeu, rămânând în voia Sa și fiind deschis mereu călăuzirii și conducerii divine.

să fie un om al credinței (1:19a)

Credința presupune însușirea tuturor adevărurilor creștine, încrederea neclintită în ele, și împărtășirea lor și altora. Învățătorii falși din Efes încercau să-și facă un nume ca învățători ai Legii, însă nu știau despre ce vorbesc, s-au abătut de la adevărul Cuvântului și s-au luat după basme și înșirări de neamuri fără sfârșit (1:4). Timotei nu trebuia să ajungă vreodată să se asemene cu acești învățători falși, ci trebuia să lupte „lupta cea bună”(1:18) chiar împotriva învățăturilor pe care le promovau cei care au căzut de la credință (1:6; 19). Arichea D. C. și Hatton H., împreună cu Spence-Jones și William MacDonalds sunt de acord că porunca din 1:18 este negreșit cea pe care i-o dăduse Pavel lui Timotei în versetele 3 și 5, anume de a-i mustra pe învățătorii falși.

În relația cu Dumnezeu, slujitorul este chemat să fie un om al credinței, iar aceasta presupune părtășie de calitate cu Dumnezeu, o relație cultivată constant. Slujitorul are chemarea să trăiască prin credință, să nu se bazeze pe lucrurile pe care se bazează ceilalți oameni, adică pe ceea ce se vede, pe lucrurile palpabile. În viața personală cât și în cea de slujire, omul lui Dumnezeu vede invizibilul, crede ceea ce pare incredibil; așa va putea să primească imposibilul.

să vegheze mereu pentru a-și păstra curată și neîntinată conștiința (1:19b)

În războiul spiritual, Timotei trebuia să fie precaut pentru a-și păstra conștiința curată (v. 19), să nu se compromită așa cum au făcut alții, (printre care și Imeneu și Alexandru, v. 20) ci să trăiască conform îndemnurilor ei. Dacă Timotei ar fi ignorat vocea conștiinței, permițând păcatului să își facă loc, credința lui nu ar fi supraviețuit mult timp. El ar fi devenit insensibil, apucând pe o cale larg deschisă spre înșelăciunile diavolului (4: 1-2).

"Credința" Πίστις și συνείδησιςἀγαθὴ „conștiință bună,” sunt scrise împreună de trei ori în epistolele pastorale, constituind aici o temă majoră (1 Timotei 1:5, 19; 3:9). Pentru Pavel, ceea ce o persoană crede (credința) și modul în care acea persoană se comportă (conștiința) sunt valori inseparabile. A respinge conștiința bună, este în mod voit și auto-conștient neascultare față de cerințele lui Dumnezeu. Timotei va trebui să fie ascultător de glasul conștiinței supunându-se îndemnurilor Cuvântului așa cum sunt puse în inimă de către Duhul Sfânt.

O conștiință afectată de îndoieli sau întinăciuni, afectează major relația cu Dumnezeu. Păstorul Bisericii trebuie să vegheze mereu pentru a-și păstra curată și neîntinată conștiința, să nu piardă din vedere acest aspect nici măcar pentru o zi. Un slujitor care are conștiința întinată se va plafona, va deveni mediocru, va găsi cu greu resurse interioare pentru a-și ridica ochii spre cer, putând chiar să nu se mai poată ierta pe sine și astfel să cadă în osânda diavolului. În această situație nu-i va mai putea motiva pe ceilalți să se predea Domnului sau să rămână în credință.

În acord cu cele amintite mai sus, concluzionăm că Timotei nu trebuia să piardă din vedere că are o chemare specială, divină nu umană, o chemare care trebuia să îl responsabilizeze, deoarece totul era între el și Dumnezeu, nu între el și oameni. Pentru o relație bună cu El, Timotei avea datoria să-și rânduiască viața corespunzător chemării divine, (1:18) să fie un om al credinței, (1:19a) și să vegheze mereu pentru a-și păstra curată și neîntinată conștiința. (1:19b) În acest fel nu se compromitea așa cum au făcut alții (printre care și Imeneu și Alexandru, v. 20).

Asumarea chemării divine cu dedicare și responsabilitate implică mai multe imperative. În cele ce urmează vom aborda trei asemenea imperative formulate de Pavel, (6: 11-12) care sunt fundamentale pentru întreg comportamentul slujitorului credincios. În mod evident, măsura în care acestea vor fi implementate în stilul de viață al slujitorului va determina calitatea relației personale cu Dumnezeu. Ori în slujirea pastorală, ceea ce se întâmplă la nivelul relației cu Dumnezeu este definitoriu pentru rezultate și eficiență.

Imperative majore de care depinde calitatea relației dintre slujitor și Dumnezeu:

„Fugi” (v.11)

Imperativul „fugi”(φεῦγε) este categoric și hotărât – înseamnă îndepărtarea grabnică de un pericol iminent (Matei 2:13; 10:23; 24:16; Marcu 13:14; Luca 21:22; 26:56). Îndemnul acestor versete este în contrast categoric cu „boala” și lăcomia învățătorilor falși: „Dar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de toate acestea.” În slujirea sa pentru Hristos, Timotei trebuia să fugă de îngâmfare (v.4), necurăție (v.5), un duh nemulțumit (v. 6-8), pofte nebune și periculoase (v.9) și de iubirea banilor (v.10). Walvoord John și F. Zuck, împreună cu John Barton și John Muddiman spun că Pavel prezintă imaginea inversă, adică dreptatea și evlavia persoanei care se abate de la atracția de avere, în contrast cu comportamentul descris în versetele 3-10. Thomas L. Constable spune și el că în contrast cu "unii" (v. 10), care au urmărit banii, Timotei ar trebui să fugă de această atitudine. În epistolele pauline, același verb este folosit pentru a-i îndemna pe credincioși să se îndepărteze de desfrânare, (1 Cor. 6:18) de idolatrie, (1 Cor. 10:14) de poftele tinereții (2 Tim. 2:22). Fuga de orice întinarea a trupului, a sufletului și a cugetului, este una dintre atitudinile de care depinde calitatea relației dintre slujitori și Dumnezeu. Este unul dintre imperativele majore cu care Apostolul Pavel a vrut să îl avertizeze pe Timotei și prin el, pe toți cei care vor să fie cu adevărat oameni ai lui Dumnezeu.

„Urmărește” (v.11)

Imperativul „caută” (δίωκε – a urmări; a căuta, a tânji)” ne spune că Timotei nu trebuia doar să fugă de aceste lucruri, dar trebuia și să caute virtuțile eterne. Fuga de păcat și de primejdiile acestuia trebuie neapărat însoțită de urmarea virtuților pentru un succes deplin în domeniul vieții morale. Inactivitatea prezintă pericolul recăderii și al reîntoarcerii la punctul de plecare și chiar al căderii (1 Cor. 10:12; Gal. 6:1; Tit 3:14; Evrei 2:3). Pavel îi dă lui Timotei o listă de valori pe care trebuia să le caute: neprihănirea, evlavia, credința, dragostea, răbdarea, blândețea, (6:11) valori care descriu relația slujitorului cu Dumnezeu, dedicarea sa, credincioșia sa, determinarea sa. Lista valorilor poate fi comparată atât cu lista care enumeră roadele Duhului (Galateni 5:22-23) cât și cu cea care prezintă calitățile prezbiterilor (1 Timotei 3: 1-3). Timotei trebuie să fie un om al lui Dumnezeu, un om care îi va determina pe oameni să se gândească la Dumnezeu și să-L slăvească pe Dumnezeu. (v. 3-10).

Un om al lui Dumnezeu este un om trimis de Dumnezeu în această lume cu un mesaj special de la Dumnezeu, și prin aceasta împlinește o lucrare profetică. Nu toți credincioșii sunt oameni ai lui Dumnezeu, adică slujitori având o chemare specială, ci numai aceia care se lasă folosiți de Dumnezeul lor în toate situațiile, și care pot mărturisi despre El și în vremuri grele. „Omul lui Dumnezeu” este titlul acordat deseori profeților în Vechiul Testament, și prin el se face referire la un om cu purtare evlavioasă. Opusul a ceea ce înseamnă „omul lui Dumnezeu este „omul păcatului” așa cum citim în 2 Tesaloniceni 2, iar toate lucrurile legate de acest om îi vor face pe oameni să se gândească la păcat. Timotei trebuie să fie un om al lui Dumnezeu, un om chemat de Dumnezeu la om slujire specifică și care îi va determina pe oameni să se gândească la Dumnezeu și să Îl slăvească pe Dumnezeu.

Așadar, un principiu major al slujirii pastorale este preocuparea slujitorului de a avea o relație cât mai bună cu Dumnezeu. În acest sens, el trebuie să Îl caute pe Dumnezeu urmărind virtuțile care Îl caracterizează pe El: neprihănirea, evlavia, credința, dragostea, răbdarea, pacea (v. 11).

„Luptă-te lupta cea bună a credinței; apucă viața veșnică”(6:12)

„Luptă-te” (ἀγωνίζου) este o expresie preluată din întrecerile sportive, un limbaj metaforic folosit și în 1:18. Timotei trebuia să dea tot ce avea mai bun pentru această luptă care era cea mai importantă, lupta de a duce mai departe „credința.” Timotei nu trebuia doar să fugă și să urmeze, trebuia și să lupte. După cum susține William MacDonald, aici termenul a lupta nu se referă la starea combatantă ci la susținerea efortului pentru sfințire cu toată puterea lui. Înseamnă că slujitorul Bisericii trebuie să se îngrijească neîncetat de propășirea lui spirituală (1 Cor. 19:27), de credință și de păstrarea cugetului curat” (1:5; 3:9; 2 Tim. 1:3). Credința este o virtute extrem de importantă în relația slujitorului cu Dumnezeu, o virtute care are implicații în moralitatea lui, lucru despre care amintește și Donald Guthrie atunci când spune că există o legătură indisolubilă între credință și moralitate.Thomas L. Constamble descrie conștiința ca fiind arbitrul secund al sufletului, capacitatea prin care cineva simte vinovăție, dezonoare, rușine, iar Don De Welt explică în mod plastic că atunci când credința și conștiința sunt separate, urmează întotdeauna naufragiul. Noi trebuie să luptăm lupta cea bună a credinței, iar în zona ispitei suntem chemați să facem ceea ce a făcut Iosif în casa lui Potifar: să fugim!

Don De Welt nu își poate imagina faptul că Timotei nu avea credință, sau că nu avea o conștiință bună. El este de părere că Apostolul Pavel vrea să aducă în discuție dezertarea unora, acesta fiind un bun motiv de a-l îndemna pe Timotei să păstreze ceea ce are deja: credință și o conștiință bună.

Gordon Fee susține că forța principală a imperativului „apucă viața veșnică la care ai fost chemat”(v. 12), este eshatologică; Timotei trebuie să continue în lupta credinței până când va triumfa. Dar, ca de obicei în astfel de texte, există o tensiune inerentă între „deja” și „nu încă” a câștigării premiului de către credincios. Totuși, imperativul „apucă,” implică o acțiune prezentă cât și viitoare a primirii premiului de către Timotei (4:8). William MacDonald explică clar că Timotei nu trebuia să se lupte pentru a primi mântuirea, căci o avea deja, el trebuia să trăiască în practică zilnică viața veșnică pe care deja o primise.

Ideea că Timotei a fost chemat la viață este o idee cu totul paulină (1 Corinteni 1:9; 7:17-24; 2 Tes. 2:14). Acțiunea anterioară este inițiată de Dumnezeu pentru moștenirea vieții veșnice și așteaptă răspuns din partea celor chemați (v.12). Aceasta înseamnă că Dumnezeu îi cheamă pe oameni, însă apucă viața veșnică doar cei care răspund chemării Lui. În acest caz, Pavel îi amintește lui Timotei de momentul când a făcut mărturisirea bună în prezența multor martori. Unii susțin că acest lucru se referă, la fel ca și 1:18; 4:14, la chemarea lui Timotei la slujire și la propriile jurăminte.

Astfel, imperativele din versetele 11 și 12, îl îndemnau pe Timotei să persevereze atât în viața lui în Hristos, cât și în lucrarea lui (în prezent) pentru a-și asigura premiul așteptat (viitorul). Îi sunt amintite începuturile vieții de credință, chemarea lui Dumnezeu și propriul său răspuns (trecut).

Toate acestea reprezintă comportamente definitorii pentru slujitori în vederea unei slujiri pastorale de calitate. Relațiile de orice fel ale slujitorilor lui Dumnezeu sunt foarte importante deoarece ele sunt cele care dau forța mărturiei slujitorului în Biserică dar și în afara ei. Dintre toate relațiile unui slujitor al Bisericii, cu siguranță cea mai importantă este relația cu Dumnezeu. Printr-o relație corectă cu El, orice altă relație deficitară poate deveni o mare binecuvântare individuală dar și colectivă. Apostolul Pavel ne spune că în relație cu Dumnezeu, adevăratul slujitor trebuie să fuga de tot ce este rău, de tot ceea ce este departe de El, să caute valorile eterne (neprihănirea, evlavia, credința, dragostea, răbdarea, blândețea), să lupte lupta cea bună a credinței și să apuce viața veșnică la care a fost chemat. Acesta este un principiu fundamental al unei bune slujiri pastorale.

Relația cu ceilalți slujitori (5:17-22)

La ce fel de slujitori se referă apostolul? Ce fel de relație îi sugerează Pavel lui Timotei, și ce fel de atitudine trebuie să aibă omului lui Dumnezeu față de ceilalți slujitori? De asemenea vom discuta și despre discernământul pe care slujitorul trebuie să-l aibă în diferite circumstanțe.

Prețuirea celorlalți „pπρεσβύτεροi” (5:17)

Paul M. Zahr, Lock W.și Hendriksen, spun că termenul pπρεσβύτεροi (bătrâni) nu face referire la vârstă, ci la funcție, fiind un sinonim pentru supraveghetori (episcopi). De asemenea și Knight III consideră că πρεσβύτεροι, este mult mai probabil o referire la slujitorii Bisericii, deoarece vorbește despre cei care „cârmuiesc bine” și se ostenesc atât în cuvânt cât și în învățătură (v.17). MacArthur, J. susține că titlurile în vârstă, păstor și supraveghetor descriu aceeași persoană, fiind de părere că cele trei cuvinte descriu aceiași bărbați în Fapte 20:17; 28.

Considerăm că Mounce W. D. face o distincție pertinentă pe marginea acestui termen. El spune că Pavel vede o structură pe două niveluri: episcopii oferă supravegherea generală a Bisericii, distingându-se de diaconi prin capacitatea lor de predare, în timp ce diaconii s-au implicat mai mult în nevoile de zi cu zi ale Bisericii. Mounce face referire la Didahia 15 care vorbește doar de supraveghetori (ἐπίσκοποι) și de diaconi, nu de trei grupuri de apostoli. Policarp, Pastorul din Hermas, Augustin și părinții bisericii din sec. IV–V de asemenea, vorbesc de două grupuri, nu de trei.

Bătrânii care conduc bine, trebuie să primească „îndoită cinste” (v.17). Dar ce se înțelege prin această expresie?

Pentru Ellicott C. J., sensul expresiei „διπλής τιμής” (onoare dublă), include, deși nu exprimă cu exactitate, salariu, remunerație. Dibelius M., consideră că expresia mai implică și faptul că două funcții sau poziții de onoare au fost acordate aceleiași persoane, iar caracterul patriarhal al conducerii congregației nu este astfel exclus. Mai degrabă este expresia aprobării serviciului lor suplimentar.

Concluzionăm spunând ca și Milne, D. J. că aceia care conduc bine (1 Tim. 3,13) sunt demni de îndoită cinste, ei merită respect, în primul rând pentru poziția pe care o dețin, (1 Tesaloniceni 5:13) dar și pentru sârguința lor specială (Filipeni 2:29).

Un slujitor dedicat lui Dumnezeu și slujirii Sale, va dezvolta abilitatea de a manifesta și promova în contextul comunității o atitudine de respect față de toți ceilalți slujitorii rânduiți de Dumnezeu. Potrivit îndemnului din 5:17, este de datoria celui ce supraveghează lucrarea într-o comunitate de credincioși, să vegheze ca toți cei implicați în slujire să primească respectul cuvenit. În acest mod, autoritatea lor este întărită, aspect deosebit de valoros în vederea unei bune receptări a slujirii din partea Bisericii.

Protejarea celorlalți slujitori de acuzații rău intenționate și nefondate (5:19)

Slujitorul lui Dumnezeu este un om care are grijă și considerație față de ceilalți slujitori atunci când aceștia sunt atacați. Pavel îi cere lui Timotei să le protejeze demnitatea celor care se ostenesc cu propovăduirea și învățătura Cuvântului lui Dumnezeu. În acest sens, un bătrân nu poate fi acuzat pe baza oricărei învinuiri care vine împotriva lui (v. 19). Marshall I. H. observă că Pavel îl avertizează pe Timotei cu privire la două pericole care îi vizează pe slujitori în urma acuzațiilor false: posibilele pierderi de influență care ar fi putut surveni, chiar dacă ulterior, verdictul ar fi fost „nevinovat,” și de asemenea, pericolul abuzului de autoritate din partea unui alt lider.

Principiul care cere acceptarea învinuirii doar dacă vine de la doi sau trei martori, se găsește în Deuteronom 17:6 și 19:15, fiind utilizat în sensul său juridic, acceptat și aplicat și de Isus în disciplina Bisericii (Matei 18:16). Învinuirea nu poate fi realizată pe baza unei singure mărturii nefondate, astfel evitându-se și intenția rea.

Pavel îi transmite lui Timotei faptul că protejarea demnității celorlalți slujitori de acuzații rău intenționate și nefondate, trebuie să urmeze principiul din Deuteronom 19:15. Un bun slujitor este acela care manifestă un spirit de colegialitate, respect, grijă și prețuire față de osteneala celorlalți. Timotei nu trebuia să accepte învinuirea niciunui slujitor al Bisericii fără ca să existe martori doveditori ai suspiciunilor aduse împotriva lor.

Corectarea celor ce păcătuiesc (5:20)

Marshall îl descrie pe Timotei ca fiind „autoritatea superioară” în materie de instanță, deoarece principiul corectitudinii îi este adresat lui. Ellicott C. este de părere că aici nu se are în vedere doar mustrarea prezbiterilor, ci a păcătoșilor în general. El vede acest text în armonie cu instrucțiunile Domnului nostru, (Matei 18:15) deoarece, în primul rând, Timotei este investit cu autoritate ecleziastică specială, și în al doilea rând, pentru că participiul prezent (con. ἐὰνἁμαρτ) direcționează gândul spre caracterul păcătos obișnuit al omului, (ἐπιμένοντας τῇἁμαρτ) și nevoia unei mustrări deschise.

Pavel dorește ca scopul mustrării publice al creștinilor să fie acela de a genera printre ceilalți creștini o teama sănătoasă, φόβος însemnând o caracteristică interioară corespunzătoare față de păcat și disciplină, termen folosit aici cu sensul de „frică, alarmă, spaimă” și este, în general, redat cu cuvântul „frică.”

Mounce W. D. apreciază progresia lină din versetul 19, în care Timotei trebuie să protejeze bătrânii împotriva acuzațiilor nefondate, iar J. Stott observă că în versetul 20, Pavel se întoarce de la păstorii buni, care merită aprecierea, la cei răi, care trebuie să fie mustrați. Pavel îi dă lui Timotei două direcții: în primul rând, atunci când un prezbiter este acuzat de ceva, (v. 19) iar în al doilea rând, atunci când va fi găsit vinovat (v. 20). Timotei nu trebuie să asculte acuzațiile frivole și nici să refuze să ia în serios situațiile grave. În domeniul disciplinei, el trebuie să fie scrupulos și echitabil, „precaut în a acuza și îndrăzneț în a mustra”, după cum cere situația.

Slujitorul Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să fie corect în relațiile cu ceilalți slujitori, să nu țină partea unuia și să îl nedreptățească pe altul, trebuie să lucreze în dragoste și în adevăr. Corectitudinea față de ceilalți slujitori reprezintă un principiu pastoral deosebit de important, deoarece contribuie la liniștea din cadrul Bisericii, având implicații practice în viața tuturor slujitorilor, cât și în viața membrilor comunității.

Dreptatea în relația cu ceilalți slujitori (5:21)

Marshall vorbește despre solemnitatea care este indicată în versetul 21, prin referire la trei martori, text asemănător cu Deuteronom 19:15. Astfel, Timotei acționează în însăși prezența lui Dumnezeu care dă viață tuturor, și în fața căruia trebuie să fie responsabil, (1 Timotei 6:13; 2 Timotei 2:14) și în fața realității minunate că Dumnezeu este Cel care va fi Judecătorul (2 Timotei 4:1-2); Înaintea lui Hristos, Mântuitorul păcătoșilor, care a răscumpărat Biserica cu propriul Său sânge, și înaintea îngerilor cei mai sfinți, a căror slujbă era să slujească moștenitorii mântuirii.

Timotei este îndemnat să administreze slujba judecând drept, fără favoritisme sau prejudecăți. Barclay numește dreptatea „o virtute universală” și susține că Biserica „nu trebuie să intre niciodată sub standardele imparțiale, care sunt chiar și cerințele lumii.” Mai departe, credem că Mounce apreciază corect spunând că prin îndemnul de a cântări drept, nu înțelegem neapărat că Pavel a aflat că Timotei nu a fost corect în lucrarea sa din Efes, ci înțelegem că îl încurajează să fie atent. De asemenea, Pavel a recunoscut posibilitatea de a eșua chiar el însuși, (1 Corinteni 9:27) și cu siguranță știa că nici lui Timotei nu îi era ușor.

Clarke A. face o analiză pertinentă a expresiei „fără vreun gând mai dinainte,” notând că Timotei trebuia să cântărească bine ambele părți, să audă ambele părți, martorii respectivi, și apoi să acționeze imparțial. Nu trebuia să trateze nici un om după funcția sau după gradul deținut în societate, și nici în conformitate cu orice atașament personal. El concluzionează referirea la imparțialitatea slujitorului spunând: „un slujitor al Evangheliei care în exercitarea disciplinei din Biserică are o gândire deformată de considerații seculare, va fi mai degrabă un blestem decât o binecuvântare pentru poporul lui Dumnezeu.” Dreptatea în relațiile dintre slujitori constituie un alt principiu pastoral pe care Apostolul Pavel i l-a transmis lui Timotei. Dreptatea este un principiu de bază întru asemănarea slujitorilor cu Acela pe care Îl slujesc și pentru care slujesc. Biserica lui Dumnezeu propășește atunci când slujitorii săi folosesc corect acest principiu pastoral.

Discernământ în relația cu ceilalți slujitori (5:22)

„Să nu-ți pui mâinile peste nimeni cu grabă și să nu te faci părtaș păcatelor altora” poate însemna unul dintre cele două lucruri:

(A) Timotei nu trebuie să se grăbească în punerea mâinilor peste orice om ca să-l hirotonească pentru slujba în Biserică.

W. Barclay, I. H. Marshall și Milne, D. J., precizează că punerea mâinilor peste cineva ca investire în slujbă a fost metoda obișnuită în Biserica timpurie pentru transferul autorității de conducere, (Fapte 6:6; 13:3; 1 Timotei 4:14) iar Lock W. sugerează importanța alegerii corecte pentru a preveni problemele ulterioare: slujitorul investit cu autoritatea de a pune mâinile peste viitorii slujitori, trebuie să fie atent (3:10).

MacArthur J. notează că hirotonia trebuie să preceadă investigația aprofundată. A pune mâna peste cineva, înseamnă a-l pune deoparte pentru lucrare, iar această slujbă de investire în slujbă nu trebuie făcută în grabă (3:10). Prin faptul că nu se ridica lideri necalificați, se evită astfel participarea la eventualele păcate ale lor. În acest caz, Timotei ar rămâne curat.

W. Barclay apreciază că un om care este ridicat într-o slujbă mare și apoi eșuează, aduce ocară nu numai pentru sine, ci și asupra Bisericii. Biserica trebuie să fie atentă în ceea ce privește tipul de oameni pe care-i va alege ca lideri ai săi.

(B) Punerea mâinilor peste un păcătos regenerat care a făcut dovada pocăinței lui și s-a întors în sânul Bisericii.

Dibelius M. crede că versetul 22 face referire la reconcilierea dintre cei care au căzut de la credință, și spune că nu este necesară limitarea textului doar la un comportament față de prezbiteri. El amintește menționarea lui Eusebiu cu privire la reprimirea în Biserică a celor restaurați, prin punerea mâinilor ca „vechi obicei” al Bisericii. Dibelius spune totuși că nu există nici o dovadă pentru lucrul acesta în vremea Noului Testament. Unii sugerează că este posibil ca acest pasaj să se refere la hirotonisirea prezbiterilor cât și la restaurarea celor care au trebuit disciplinați. Și MacArthur J. notează de asemenea că Noul Testament nu cere nicăieri prudență în restaurarea unui păcătos regenerat, ci mai degrabă, ea învață contrariul (Matei 18:21-22; Galateni 6:1-2).

Cu ajutorul lui Knight, concluzionăm și argumentăm chiar prin cuvântul cheie al acestui verset: ταχέως – utilizat în sensul său nefavorabil, adică „prea repede,” „prea ușor” sau „în grabă.” Ceea ce nu ar trebui să fie făcut „în grabă” este „de a pune pe mâinile” și este folosit cu referire la mai multe lucruri în Noul Testament. Din moment ce această secțiune se ocupă de bătrâni, este firesc să înțelegem că Pavel a folosit conceptul de aici, cu referire la bătrâni, și anume, pentru mijloacele publice prin care sunt puși deoparte pentru slujba de prezbiter. De la omul lui Dumnezeu se cere discernământ în relație cu ceilalți slujitori, și este de asemenea un principiu deosebit de important, deoarece slujitorul este pus deseori în fața unor alegeri și a unor provocări pe care trebuie să le gestioneze corect. Alegerile slujitorului lui Dumnezeu trebuie să fie în armonie cu alegerile lui Dumnezeu.

Principiile pastorale în relație cu membrii Bisericii: (5:1-16; 6:17-19)

În acest subcapitol vom vorbi despre relația slujitorului cu membrii Bisericii. La ce fel de relație se referă aici Pavel și cum trebuie să fie această relație/slujire față de membrii congregației? Care sunt membrii la care face referire Apostolul? În cele ce urmează vom răspunde acestor întrebări.

Delicatețe în mustrare și sfătuire (5: 1-2)

În prima parte a acestui punct vom cerceta primele două versete din capitolul 5, care vorbesc despre atitudinea slujitorului față de persoanele din cadrul Bisericii. Acest pasaj vorbește despre modul de mustrare sau/și sfătuire pe care slujitorul va trebui să-l aibă atunci când situația o cere, atingând toate categoriile de vârstă, atât partea feminină cât și cea masculină.

În relație cu cei bătrâni

Clarke A., aduce în discuție termenul „bătrân” – πρεσβυτερος – afirmând că aici este folosit în sensul său natural, semnificând un om înaintat în vârstă. Knight, G. W. susține acest punct de vedere, și spune că cei mai mulți recunosc că aici este vorba despre un om înaintat în vârstă. Ellicott C. J., Dibelius M. și Conzelmann H., Arichea D.C., dar și M. Luther înclină mai mult spre ideea că aici Pavel vorbește în termeni generali despre bărbații mai în vârstă, și nu este descrisă vreo slujbă specială din Biserică.

În cazul în care un – πρεσβυτερος – a greșit, el trebuie să fie înduplecat ca un tată, cu prudență și respect. La aceasta, cel puțin vârsta lui îi dă dreptul. Clarke A., înțelege că termenul – επιπληξης – înseamnă să nu îl lovească, să nu îl trateze cu asprime. Acum, Pavel dorește ca Timotei să îi aibă în vedere în special pe cei în vârstă. J. Stott apreciază că poate fi de datoria lui Timotei să mustre pe cineva mult mai în vârstă decât el, însă în acest caz el trebuie să-și facă datoria îndemnând cu blândețe, nu mustrând aspru. Stott continuă spunând că una dintre datoriile lui Timotei este aceea de a oferi membrilor Bisericii respectul care se datorează vârstei și afecțiunea care se datorează părinților. El trebuie să îi trateze pe bărbații mai în vârstă, ca pe tați, iar pe femeile mai în vârstă, ca pe mame.

Slujitorul Bisericii este chemat la prețuire și la considerație față de bătrâni, cei care de multe ori au nevoie să fie ascultați, înțeleși, iubiți, ajutați în mod practic atunci când puterile le slăbesc. Prețuirea tinerilor slujitori față de bărbații mai în vârstă nu trebuie să le dea dreptul la a-i mustra cu asprime, ci cu blândețe să îi sfătuiască ca pe proprii părinți. Experiența lor ar putea să fie pentru slujitorii tineri un real câștig în ceea ce privește credința. Acest principiu pastoral nu poate, și nu trebuie să fie trecut cu vederea de slujitori, mai ales de către cei tineri.

În relație cu cei tineri

Pavel îi spune lui Timotei că autoritatea unui slujitor al lui Hristos nu înseamnă să îi considere pe cei mai tineri (νεωτέρους, comparativ cu νέος) ca fiind inferiori, ci parte a familiei lui, adică frați, (ἀδελφούς) și să se comporte față de ei în acest mod, (ὡςἀδελφούς) fără să îi umilească sau să le vorbească arogant datorită poziției sale superioare. Arichea D. C. și Hatton H., completează ideea spunând că un frate poate corecta un frate, îl poate îndemna, îl poate sfătui.

Acesta este un principiu pastoral pe care slujitorii din Biserică trebuie să îl aibă în vedere. Tinerii sunt prezentul și viitorul Bisericii, iar o raportare corectă față de ei ar aduce beneficii tuturor. În primul rând, tinerii ar fi câștigați mult mai ușor de un slujitor care se comportă cu ei ca și cu un frate, ar primi mult mai ușor mustrarea blândă de care mulți tineri au atâta nevoie pentru a înțelege că li se dorește binele, și că îi pasă cuiva de ei. Apoi, Biserica lui Dumnezeu ar fi mai puternică dacă tinerii s-ar simți înțeleși, prețuiți și acceptați. Elanul tinereții lor este de mare folos în multe aspecte care privesc Biserica.

În relație cu femeile bătrâne

Membrii de sex feminin ai congregației nu trebuie să fie excluși din sfera de consiliere pastorală privată în ceea ce privește păcatul. Cu toate că această sarcină se poate uneori dovedi a fi mai delicată, nu trebuie să fie evitată. „Femeile mai în vârstă” (πρεσβυτέρας) să fie sfătuite „ca mame,” (ὡςμητέρας) în sensul mamei naturale a cuiva (Romani 16:13).

Hendriksen W. și Kistemaker S. J., spun că un slujitor al lui Hristos trebuie să se ocupe de femeile în vârstă ca un fiu adult bun și iubitor față de mama lui care a greșit. Pentru a corecta o mama, trebuie umilință profundă, căutarea autentică a inimii, zbatere, lupte la tronul harului, înțelepciune! În acest spirit trebuia să procedeze Timotei când simțea că este momentul să ceară socoteală femeilor în vârstă care au greșit.

Slujitorul lui Dumnezeu este un om care se îngrijește ca orice relație a sa să fie binecuvântată. Când vine vorba de femeile în vârstă, Pavel spune că ele trebuie privite, sfătuite, încurajate ca mame de către slujitori. Nici un slujitor nu ar vrea să fie nedemn cu mama lui, prin urmare, dacă femeile în vârstă din Biserică sunt văzute de el ca și mama lui, nu ar exista o oarecare prăpastie între generații, iar rugăciunile surorilor în vârstă și încurajările lor ar aduce un plus vieții de credință, pe cât de neașteptat, pe atât de semnificativ pentru slujitor.

În relație cu femeile tinere

„Femeile mai tinere” (νεωτέρας) corespondentul feminin al formei masculine din versetul 1, (5:11; 14) urmează să fie îmbărbătate „ca surori” (ἀδελφάςὡς).

Hendriksen W. și Kistemaker S. J., menționează că femeile tinere, de asemenea, sunt obiectul grijii pastorale. Acestea ar trebui să fie mustrate ca surori; prin urmare, în toată curăția. Atunci când cineva încearcă să o ajute pe sora lui să depășească un anumit cusur de caracter, necurăția este complet absentă. Timotei trebuie să trateze tinerele necăsătorite dar și pe cele căsătorite care sunt în grija sa spirituală, în același mod, la fel ca și când ar fi surorile sale, pentru că ele chiar îi sunt surori în Domnul! Ellicott C. J. spune că Timotei trebuia să fie atât de atent și de curat (ἐν πάσῃἁγνείᾳ „în toată puritatea”) în relația sa cu femeile mai tinere, încât să nu aibă nimeni nici un motiv de suspiciune.

Și în acest aspect al slujirii pastorale, omul lui Dumnezeu trebuie să arate că este vrednic de chemarea făcută, trebuie să le poată fi un ajutor tinerelor din Biserică, ele să primească ajutor din partea slujitorului ca din partea unui frate, încurajări și îndemnuri cu toată curăția.

Grijă față de văduve (5: 3-6)

Cunoscând principiile Scripturii, este relativ ușor să presupunem că îngrijirea văduvelor de către Biserică a început la Ierusalim, încă de la începuturile înființării ei, și a fost continuată în bisericile deschise de către Apostolul Pavel.

Pavel îi spunea lui Timotei să le cinstească pe văduvele care sunt cu adevărat văduve. „Cinstirea” este tradusă de Arichea, D. C. și Hatton H. cu „onoare;” cuvântul este folosit aici pentru a înțelege respectul, reverența și simpatia, îngrijirea și asigurarea necesităților materiale. J Stott, înțelege și el clar din context că „onoarea” văduvelor (recunoașterea lor corespunzătoare, de fapt) trebuie să meargă dincolo de respect personal și sprijin emoțional, prin sprijin financiar (v. 4, 8 și 16). În timp ce acest lucru este susținut de context, (v. 16) atitudinea de respect are ca rezultat apoi îngrijirea; cu alte cuvinte, respectarea văduvele într-un mod practic s-ar putea traduce „fă bine văduvelor” sau „fii atent la (sau, ai grijă la) nevoile văduvelor; sau chiar „arătă respect pentru văduve, acordând atenție nevoilor lor.”

Există văduve care nu intră în această categorie a adevăratelor văduve care trebuie cinstite (onorate). Pavel spune că dacă o văduvă are copii sau nepoți, aceștia trebuie să învețe mai întâi datoria lor umană și religioasă în familie.

Începând cu versetul 5, Pavel prezintă două considerente importante pentru a determina dacă o văduvă este cu adevărat văduvă și dacă merită sprijin: (1) ea trebuie să fie în totalitate singură, (v. 5) fără nici un mijloc de susținere, (înaintată în vârstă și fără să dorească recăsătorirea), și (2) să fi arătat un caracter creștin exemplar pe tot parcursul vieții ei (v. 10). Cunoscând criteriile, Timotei trebuia să acționeze corect în slujba încredințată, să recunoască acele văduve care erau cu adevărat văduve, adică cele cu adevărat lipsite, în vârstă și neajutorate; cele care nu aveau nici copii, nici prieteni care să aibă grijă de ele, și care aveau un comportament evlavios.

Știm că Dumnezeu este apărătorul văduvelor, (Ps. 68:5) iar slujitorii Lui, trebuie să cunoască și să împlinească acest principiu pastoral și uman. Îngrijirea văduvelor Bisericii constituie un aspect deosebit de important în slujirea pastorală; văduvele trebuie respectate și ajutate în mod concret, mai ales atunci când criteriile amintite de către Apostolul Pavel referitor la adevăratele văduve sunt sesizate.

Grija față de cei bogați (6:17-19)

Timotei trebuia să aibă în vedere două pericole majore la care erau predispuși oamenii bogați, pericole pe care Donald Guthrie le numește „aroganța minții și dependența prea mare de bogăție, iar John Stott le numește „mândria și falsa siguranță pe care o aduc banii. Milne D. J., consideră că aceste două pericole sunt ispite naturale pentru cei bogați, însă ei trebuie să își amintească în mod constant faptul că stilul lor opulent de a trăi este trecător (1 Cor. 7:29). Termenul „îndeamnă” are sensul de „avertizează” sau „îndeamnă puternic, iar expresia „să nu se îngâmfe” înseamnă să nu fie aroganți, să nu aibă impresia că sunt mai importanți decât oricine altcineva. Timotei nu trebuia să-i îndemne pe bogați să renunțe la bogățiile lor, ci să le ofere instrucțiuni formulate negativ și pozitiv, prin care să îi avertizeze cu privire la pericolul adus de bogăție, și apoi să stabilească obligațiile care le revin.

Pe de altă parte, Timotei nu trebuia doar să îi avertizeze pe cei bogați față de pericolele cu care se confruntau, ci trebuia să le și atragă atenția asupra sarcinilor pe care le aveau.

Deoarece bogăția îi poate face leneși pe oameni, Timotei în calitate de slujitor al Bisericii avea mandatul să le transmită celor bogați mesajul că ei trebuie să fie bogați în fapte bune. Ei trebuie să îi îmbogățească pe alții deoarece au mijloacele necesare să îi hrănească și să îi îmbrace pe cei săraci; „cui i s-a dat mult, i se va cere mult” (Luca 12:48).

Cei bogați trebuiau să știe că nu are rost să pună preț pe bogățiile lor trecătoare, și că adevăratele comori se strâng în cer, o bază solidă pentru veacul viitor (Matei 6:20). Bogații aveau nevoie să fie învățați că nu trebuie să fie mândri și să îi disprețuiască pe cei săraci, să nu își pună speranțele în bogățiile nesigure ci în Dumnezeu, să facă bine și să fie generoși. Dumnezeu este mai valoros decât toate darurile Sale, El, Comoara vieții veșnice.

Apostolul Pavel i-a transmis lui Timotei sfaturi extrem de importante cu privire la grija pe care slujitorii Bisericii trebuie să o manifeste față de cei bogați. Omul lui Dumnezeu trebuie să îl facă conștient pe cel bogat de îndatoririle sale în ceea ce privește bogăția sa. El trebuie să cultive simțul responsabilității, să nu intervină automulțumirea în viața lui, ci să lucreze în continuare, să fie generos și să simtă cu cei săraci (v.18). De asemenea, simțul proporțiilor trebuia să îi conștientizeze pe cei bogați că nu bogățiile de pe pământ sunt importante, ci nădejdea în Dumnezeul Cel viu este cea mai mare bogăție (v.17).

Principii ale slujirii pastorale care vizează cârmuirea și creșterea spirituală a Bisericii

În acest capitol vom prezenta principii ale slujitorului în vederea cârmuiri și creșterii spirituale a congregației. În prima parte vom avea în vedere caracterul și conduita slujitorului, apoi vom aborda exemplul personal, urmând ca la final să vorbim despre pregătirea slujitorului și despre învățătura pe care acesta trebuie să o dăruiască Bisericii pentru a dobândi maturitate spirituală.

Caracterul și conduita slujitorului (3:1-13; 4:7)

John Stott afirmă cu convingere că în timpurile Noului Testament, termenii ἐπίσκοπος și πρεσβύτερος au fost două titluri pentru aceiași slujbă (Fapte 20:28; Tit 1:5;7). Dovezile sunt convingătoare. În primul rând, Pavel le-a scris „bătrânilor” Bisericii din Efes, și i-a numit „episcopi,” în al doilea rând, în același mod, Petru a apelat la „bătrâni” printre cititorii săi pentru a sluji ca „episcopi” în turma lui Dumnezeu. În al treilea rând, Pavel a scris bisericii din Filipi „împreună cu episcopii și diaconii;” el trebuie să fi omis să menționeze „bătrâni” numai pentru că erau „episcopi”. În cele din urmă, Pavel l-a instruit pe Tit să numească „bătrâni” (Tit 1:5-7). Așa cum apreciem și noi, Constantin Dupu notează că în epistolele pastorale, πρεσβύτερος este folosit pentru a-i desemna pe liderii Bisericii locale, în calitatea lor de păstori, sau de cârmuitori spirituali ai credincioșilor, de protectori ai acestora după cum declară Sabin Verzan.

Cuvântul diacon provine din grecescul Διακόνους, și evidențiază lucrarea făcută pentru a împlini nevoile obișnuite și temporare; a fost folosit pentru a face referire la cei care slujeau la mese și îi serveau pe alții, sau la cei care distribuiau milosteniilor. Cuvântul se putea referi ori la sclavi, ori la slujitori ai curții, iar folosirea cuvântului cu referire la Biserică indică acțiunea făcută pentru a-L reprezenta pe Hristos. De la adevărata sclavie până la slujirea la masă, adică de la sclavia forțată se trece la titlul de onoare dacă această slujire este făcută Domnului.

Diaconatul este slujba prin definiție. Toți cei care exercită o slujbă în Biserică sunt diaconi, fie că sunt apostoli (1 Cor. 3:5; 2 Cor. 3:6; Col. 1:23), delegați apostolici, (1 Tes. 3:2; 1 Tim. 4:6; 2 Tim. 4:11) evangheliști sau bătrâni, toți sunt slujitori ai lui Dumnezeu și ai fraților lor. Cuvântul Διακόνους a prins destul de devreme un sens deosebit în Biserică.

Apostolul Pavel i-a descris lui Timotei modul cum trebuie să arate caracterul și conduita unui slujitor care aspiră la slujba de episcop în Biserica lui Dumnezeu. Vom vedea în cele ce urmează cum trebuia să fie atunci, și cum trebuie să fie și astăzi orice creștin, însă cu mult mai mult un slujitor al Bisericii. Deoarece cârmuirea Bisericii și dezvoltarea ei spirituală sunt influențate major de personalitatea celor ce administrează slujirea în interiorul comunității, analiza noastră va urmări calitățile formulate de Pavel în lista sa (1 Tim. 3: 2-12) din perspectiva modului în care ele vor influența slujirea pastorală.

Fără prihană (ἀνεπίλημπτον)

Episcopul trebuie să fie sfânt, adică să dorească și să urmărească sfințirea, (Evrei 12:14, 1 Tesaloniceni 4:1-8) fără reproș, fără vină, temperat, ordonat, o persoană împotriva căreia nici un rău nu poate fi dovedit; unul care este peste tot invulnerabil. Acest cuvânt presupune un fel de rezumat al tuturor calităților, adică dacă este dovedit că unui creștin îi lipsește cinstea temeinică și spiritul de dreptate, că are înclinație spre băutură sau bani, dacă situația lui familială nu este clară, el nu poate fi slujitor în Biserica Domnului .

Daniel Mureșan notează că sfințenia înseamnă ca viața slujitorului să fie dincolo de orice reproș, să nu i se poată reproșa nimic. De asemenea, el continuă spunând că cerința de a fi „fără prihană” nu se referă la viața și mărturia omului dinainte de a se întoarce la Dumnezeu. Apostolul Pavel declară aceasta (Efeseni 2:3). Astfel, pentru ca cineva să primească responsabilitatea de slujitor, trebuie să fie fără prihană, însă odată ce a fost numit în această slujbă, trebuie să vegheze pentru ca să rămână în continuare fără prihană. Numai așa slujitorul poate cârmui comunitatea, fiind convingător, credibil, având autoritate, oferindu-se ca model celorlalți și manifestând integritate în actul cârmuirii Bisericii. Urmând astfel de slujitori, Biserica se va dezvolta spiritual influențată fiind de aceste calități. O slujire pastorală din partea unuia care este fără reproș în trăirea creștină, reprezintă o premisă importantă pentru creșterea în orice lucru bun a oricărei comunități de credincioși. Orice neglijare a principiului va afecta negativ deopotrivă actul conducerii comunității și dezvoltarea ei spirituală. Așadar, omul lui Dumnezeu chemat să slujească Bisericii Sale, va acorda o atenție deosebită acestei virtuți, convins fiind că este vorba despre un principiu esențial care trebuie să-i delimiteze existența în vederea unei slujiri pastorale eficiente.

Bărbatul unei singure neveste (εἶναι,μιᾶςγυναικὸς)

Kuen A., notează că lucrul acesta exclude în mod evident poligamia (oficială sau secretă). De asemenea, el spune că expresia a fost comentată în cel puțin trei feluri: (1) căsătorit o singură dată. Biserica ortodoxă interzice recăsătorirea preoților săi, dar după Biblie, recăsătorirea după decesul soției (soțului) este perfect legitimă. (Romani 7:3; 1 Cor. 7:39). (2) Bărbat fidel nevestei sale. Acesta este sensul către care înclină cei mai mulți comentatori, deoarece se știe că în vremea apostolului Pavel, mulți bărbați trăiau cu mai multe femei. Clarke A., vorbește și el despre înțelesul aceste expresii, și spune că (3) episcopul trebuie neapărat să fie un om căsătorit și aibă doar o singură soție, adică una la un moment dat. Aceasta nu înseamnă că în cazul în care el a fost căsătorit și soția lui a murit, nu ar trebui să se recăsătorească.

Apostolul Pavel evidențiază faptul că pentru a fi eficient în slujirea pastorală, slujitorul lui Dumnezeu are neapărată nevoie de o viață privată și familială fără nici un reproș. El trebuie să dovedească puritate morală și să ofere un model de urmat în privința relației conjugale. Orice urmă de îndoială care ar putea plana asupra acestui aspect deosebit de important, ar diminua considerabil încrederea comunității în slujitorul în cauză, iar dacă s-ar dovedi că acest principiu moral a fost încălcat, mărturia și autoritatea slujitorului ar suferi poate pentru totdeauna. Dumnezeu a creat familia, a fost ideea Lui; oamenii au numit-o celula de bază a societății, însă tot oamenii desacralizează în toate formele taina căsătoriei. Familia creștină este formată după modelul Scripturii, adică dintr-un bărbat și o femeie.

Cumpătat (νηφάλιον)

Temperat, să nu se lase ușor antrenat de idei, teorii sau emoții extraordinare. Treaz veghetor, atent, pe care-l mai întâlnim doar în Epistolele pastorale (1 Tim. 3:11; Tit 2:2). Slujitorul bisericesc trebuie să stea permanent de veghe pentru a căpăta credința cea adevărată, (2 Timotei 4:5) el trebuie să rămână la datorie. Stare de veghe permanent necesară păzirii învățăturii de orice răstălmăcire și de falșii învățători.

Lucrarea de cârmuire și de creștere spirituală a bisericilor are la bază cumpătarea slujitorilor ei. Aceștia trebuie să cunoască bine Scriptura și să nu se avânte în interpretări personale sau să urmeze învățăturile greșite ale altora. Omul lui Dumnezeu trebuie să privească cu multă precauție inovațiile care completează sau contravin învățăturile Bibliei. Un slujitor cumpătat va veghea în vederea creșterii spirituale personale, însă și în lucrarea de cârmuire a Bisericii va fi atent ca membrii Bisericii să primească învățătură sănătoasă și să fie maturi în credință.

Înțelept (σωφρονα)

Întreg la minte, cuminte, cuvânt pe care-l întâlnim în Noul Testament numai în Epistolele Pastorale (Tit 1:8; 2:2, 5) definește însușirea slujitorului bisericesc de a fi prudent, stăpân pe sine, în stare să aleagă oricând mijloacele cele mai potrivite pentru ferirea credincioșilor de mrejele falselor învățături, (2 Tim. 4:2) de a avea sufletul curat, de a fi drept, moderat în toate. Această virtute are și valoare eshatologică , ea fiind, alături de privegherea în rugăciuni, podoaba celui ce așteaptă revenirea Domnului (1 Petru 4:7; Tit 2:2, 5).

Înțelepciunea nu trebuie confundată cu știința seculară; sunt mulți oameni inteligenți în lucrurile lumii, și chiar dacă putem spune despre ei că posedă o oarecare înțelepciune, totuși, știm din Scripturi că adevărata înțelepciune vine de la Dumnezeu, și El o oferă celor care o caută (1 Împ. 3:12). Slujitorul lui Dumnezeu are responsabilitatea să dorească și să ceară de la El înțelepciune pentru a deosebi binele de rău, pentru a putea fi cu adevărat eficient, folositor pentru slujba la care a fost chemat.

Vrednic de cinste (κόσμιον)

Sabin Verzan ne spune că acest termen mai este folosit în Noul Testament doar în 1 Timotei 2:9 și înseamnă „cuviincios, decent, înțelept, cinstit, conștiincios, modest, demn.” Un înțeles asemănător este dat și de termenul „cinstiți” (σεμνούς) din versteul 8: „serioși, vrednici de cinste, stimați.” Comportă o idee de demnitate inspirând respect. Putem spune că un om cinstit este un om care inspiră respect prin comportamentul său. Reputația unei Biserici și cea a liderilor ei sunt în strânsă legătură, aceasta înseamnă că dacă un om din Biserică, și mai ales un conducător al ei a fost implicat într-un scandal public, discreditarea se răsfrânge asupra Bisericii. Omul lui Dumnezeu trebuie să fie ireproșabil: să nu i se poată reproșa vreo încălcare concretă a legii civile sau morale, sau a normelor de comportament.

Este foarte important ca păstorul Bisericii să fie demn în fața oricărui om, să primească toată cinstea din partea oamenilor fără să o ceară explicit prin cuvinte, ci să o atragă doar prin mărturia unei vieți exemplare. Dacă slujitorul este vrednic de cinste, cu siguranță mesajul Evangheliei rostit de el va fi primit ușor de oamenii care îl cunosc, însă și cei care nu îl cunosc vor simți autoritatea din spatele cuvintelor sale. Autoritatea dată de Duhul Sfânt, însoțită de autoritatea unei vieți demne, fac din slujitorul lui Dumnezeu un om care poate schimba lumea.

Primitor de oaspeți (φιλοξενον)

Prieten de străini, iubitor de străini. Primii creștini au fost îndemnați să practice această virtute, și acest lucru era de înțeles, având în vedere numărul mic de creștini într-o comunitate, împreună cu necesitatea de a oferi cazare pentru turiștii creștini, în special în călătoriile misionare. Fără ospitalitatea binevoitoare a credincioșilor, răspândirea Bisericii ar fi fost mult întârziată. Episcopul trebuie să acorde ospitalitate, adică să fie gata să-l primească în casa lui pe străinul nevoiaș. Ospitalitatea, această virtute importantă, a fost necesară în acele vremuri și din cauza faptului că au existat puține hanuri.

Deși toți creștinii sunt chemați să fie primitori de oaspeți, (Rom. 12:13; 1 Petru 4:9) pentru slujitorii Bisericii, primirea de oaspeți este considerată o virtute definitorie a caracterului. Îndeplinind toate celelalte criterii și lăsându-l pe acesta neîndeplinit, caracterul lui va lăsa de dorit. Slujitorul trebuie să arate bunătate și milă față de cei nevoiași, să îi primească bucuros pe cei care vor să îl viziteze, să fie prietenos și sociabil. Acționând în acest fel, relaționarea dintre el și enoriași va fi bună, îi va fi mai ușor să le vorbească despre Dumnezeu, iar ei pot primi mai bine cuvintele lui, venite ca din partea unui prieten, special pentru ei.

În stare să-i învețe pe alții (διδακτικόν)

Clarke A. spune că „în stare să-i învețe pe alții,” înseamnă a fi capabil de predare; nu numai să aibă cunoștințe pentru el, dar să fie gata să comunice înțelepciunea lui și altora, și să îi instruiască pe cei neștiutori. El trebuie să fie un predicator capabil, plin de zel. Kuen A. ne amintește că în Efeseni 4:11 este vorba de păstori-învățători, cele două daruri referindu-se la același beneficiar. A învăța pe alții înseamnă a da un învățământ în public, însă și separat, sfătuind sau consiliind. Învățarea doctrinei sănătoase, și practicarea îndemnării, constituie scopurile esențiale ale unei bune formări pentru slujire. Biserica a avut de suferit de fiecare data când această cerință elementară le-a lipsit liderilor ei.

Prezbiterul trebuie să aibă capacitatea de a studia și de a reține învățătura, apoi de a o spune și altora într-un mod simplu și clar, în așa fel încât să poată fi înțeleasă de oricare dintre membrii congregației. În bisericile noastre, învățarea din Scriptură ocupă un loc important în cadrul fiecărei slujbe, de aceea, slujitorul are această datorie sfântă, și această onoare pe care trebuie să o exercite cu dedicare. Slujitorul trebuie să fie pregătit să îi învețe pe oameni în Biserică dar și în afara ei atunci când situația o cere. Fie că este vorba de un studiu biblic în timpul slujbei, o predică sau o întâlnire de consiliere într-un cadru restrâns, omul lui Dumnezeu trebuie să fie pregătit.

Să nu fie bețiv (μὴ πάροινον)

Acest termen nu se mai întâlnește decât în textul paralel din Tit 1:7. Ideea de abținere de la consumarea în exces a băuturilor amețitoare este redată de termenul νηφάλιον, (v.2) cât și de expresia „μὴοἴνῳ πολλῷ προσέχοντας” (v.8) care și aici, interzice candidaților la hirotonie consumul băuturilor alcoolice în exces, nesupunere vinului.

Tot apostolul Pavel le scria efesenilor: „Nu vă îmbătați de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiți plini de Duh”(Efeseni 5:18). Cu siguranță că slujitorul trebuie să fie plin de Duh, iar plinătatea Duhului exclude beția. Băutura schimbă comportamentul omului, îl vulnerabilizează și îi slăbește puterea spirituală aducând în viața lui dependențe vinovate. Slujitorul lui Dumnezeu trebuie să fie dependent doar de El și de nimic altceva. Un slujitor care ar consuma băuturi alcoolice nu ar putea fi lucid, nu ar putea lua decizii bune pentru el sau pentru altcineva, deci nu ar fi de niciun folos nici chiar pentru viața lui, cu atât mai puțin pentru Biserica lui Dumnezeu.

Nici bătăuș (μη πληκτην)

Expresia este folosită numai aici și în Tit 1:7. Prin ea se interzice orice patimă celui ce dorește să intre în slujirea pastorală, orice violență în limbaj și conduită în raporturile cu credincioșii, și bineînțeles, orice acte de brutalitate în toate situațiile în care s-ar afla.

Păstorul Bisericii trebuie să Îl aibă întotdeauna ca exemplu pe Domnul Hristos care este Păstorul cel bun. Păstorul cel bun Își dă viața pentru oi (Ioan 10:11). Slujitorul Bisericii, în calitatea de păstor, îndrumător, veghetor al enoriașilor, (turmei) nu trebuie să aducă durere personală sau colectivă prin comportamentul lui, nici dezbinare între membri, ci trebuie să îi prețuiască pe aceștia, să îi îngrijească cu toată blândețea, să se roage pentru ei, să îi hrănească spiritual și să caute să îi ferească de orice atac care ar putea să le clatine credința.

Nici doritor de câștig mârșav (μη αισχροκερδη)

Avertizează împotriva urmăririi intereselor materiale. Expresia este folosită numai aici și în Evrei 13:5. Apostolul Pavel va arăta consecințele iubirii de bani, o rădăcină a tuturor relelor, dar mai ales va pune în lumină faptul că acest păcat îl îndepărtează pe creștin de la credința cea adevărată, (1 Tim. 6:10) și îi pune în pericol mântuirea (2 Timotei 3:2; 1 Tim. 6:9).

Slujitorii trebuiau să administreze ajutoarele materiale și milosteniile, trebuiau să fie cu totul dezinteresați, deoarece numai oamenii dezinteresați vor evita cursele diavolului în această materie. O anumită formă de necinste este inclusă în sensul termenului; În administrarea de alimente și fonduri pentru văduve și pentru alți membri nevoiași ai comunității, se pare că au fost pradă tentațiilor de deturnare de fonduri și alte forme de necinste, de aceea ei trebuie să se dezică de această dorință nelegitimă.

Un om care este chemat să fie slujitor al cuvântului lui Dumnezeu, nu trebuie să își dorească să obțină averi vinovate sau să facă vreun demers pentru a obține câștiguri necuvenite folosind metode care contravin principiilor Scripturii. El nu trebuie să iubească banii ci pe Dumnezeu. Slujitorul care Îl iubește cu adevărat pe Dumnezeu, nu va fi iubitor de bani, și nu va dori în viața lui câștiguri mârșave.

Ci să fie bland (επιεικη)

Expresia are sensul de „împăciuitor, îngăduitor, tolerant, bun, binevoitor, dar indică și modestie, generozitate, echilibru. Prin acest termen se definește de către Apostolul Pavel îngăduința creștinilor față de toți oamenii (Fil. 4:5; Tit 3:2;) dar și Apostolul Iacov folosește acest termen atunci când vorbește despre înțelepciunea de sus (3:17). Clarke A., declară că în cazul în care blândețea și răbdarea nu domnesc în inimi, gravitația nu poate exista, și dragostea lui Dumnezeu nu poate locui în ele.

În slujirea pastorală, omul lui Dumnezeu trece prin situații în care îi este pusă la încercare blândețea, îngăduința față de cei care îi greșesc, binevoința față de cei în nevoie sau față de cei mai slabi. Blândețea este o virtute care iese mai mult în evidență atunci când este arătată de cineva într-o poziție mai mare față de altcineva care este mai mic. Blândețea este manifestată cu precădere atunci când cineva care ar putea să fie rău fără să aibă de suferit din partea celui către care și-a îndreptat răutatea, alege să fie blând. Slujitorul lui Dumnezeu este chemat la o astfel de blândețe, la îngăduință și la echilibru.

Nu iubitor de bani (ἀφιλάργυρον)

El nu trebuie să fie lacom, iubitor de bani, nu trebuie să dorească slujba de dragul retribuției. Cel care iubește banii nu se va opri de la nimic pentru a-i obține. Metodele corecte și cele vinovate sunt la fel pentru cei care iubesc banii, cu condiția ca ele să fie productive.

Mai sus, atunci când am analizat expresia „nici doritor de câștig mârșav,” anticipând acest punct, am concluzionat că omul lui Dumnezeu nu trebuie să fie iubitor de bani ci de Dumnezeu.

Să-și chivernisească bine casa și să-și țină copiii în supunere cu toată cuviința (τοῦἰδίουοἴκου καλῶς προϊστάμενον, τέκνα ἔχοντα ἐνὑποταγῇ μετὰ πάσηςσεμνότητος)

Donald Guthrie spune că orice om care nu este în stare să-și stăpânească copiii cu blândețe și autoritate, menținând o bună disciplină între ei, nu este potrivit să conducă în Biserică, iar Sabin Verzan completează spunând că slujitorul Bisericii trebuie să ofere exemplu credincioșilor prin propria sa casa, acesta este un criteriu important al evaluări slujitorului. Cine nu își cârmuiește bine casa lui, nu va putea să conducă nici Biserica lui Dumnezeu. Familia este un teren propice pentru verificarea însușirilor de conducător ale creștinului.

Clarke A. declară că cel care prezidează în mod corespunzător peste propria familie este cel care conduce nu prin asprime, severitate și tiranie, ci cu toată seriozitatea, reglementând gospodăria, știind fiecare lucru la locul lui, și fiecare făcând propria sa lucrare, și fiecare lucrare având timpul potrivit alocat pentru începutul și sfârșitul ei. De asemenea, nici o familie nu poate fi prosperă dacă nu se află sub supunerea soțului. Nici o altă persoană nu poate guverna familia în afara lui, deoarece este prin natura și numirea lui Dumnezeu, capul sau guvernatorul propriei sale case. Trebuie să fi dat dovadă în casa lui că este un bun administrator. A-și câștiga existența într-un mod onest, a cumpăra rațional, a administra un buget, a întreține relații bune cu vecinii, a supraveghea studiile copiilor, a-și face declarația de impozite, a-și îndeplini datoriile civile etc.

Educația copiilor săi este un test al aptitudinii sale de a cârmui alte persoane. Delăsarea nu aduce beneficii în familie și nici în Biserică, iar severitatea excesivă întărâtă la mânie și îi descurajează pe copii (Coloseni 3:21). Purtarea de grijă pentru binele copiilor lor, este un indiciu care lasă să se prevadă o atitudine bună în slujba pentru alții.

Cu siguranță că familia slujitorului este ținta privirilor contestatarilor pe de o parte, dar și a celor care sunt în căutarea exemplelor în viața de familie. Păstorul este deseori judecat sau apreciat în funcție de cum își organizează casa, sau cum își crește copiii. Familia slujitorului trebuie să fie locul în care el să își găsească și să ofere liniștea și siguranța de care are atâta nevoie un slujitor care se ostenește în lucrarea Domnului. Totuși, în lucrarea de păstorire a Bisericii, păstorul nu trebuie să își neglijeze atribuțiile de soț și de tată, nu trebuie să se ascundă în spatele slujirii pentru a fi mai mereu absent din viața familiei sale.

Să nu fie întors la Dumnezeu de curând, ca nu cumva să se îngâmfe și să cadă în osânda diavolului (μὴ, ἵνα μὴτυφωθεὶςεἰςκρίμα ἐμπέσῃ τοῦδιαβόλου)

Literalmente νεόφυτον înseamnă „nou plantat” și este folosit aici pentru a se referi la figurat la noul credincios. El trebuie să fie matur în credință, și se mai poate înțelege că „el trebuie să fi crezut în Isus de o lungă perioadă de timp”, sau „el trebuie să fi fost un creștin pentru o lungă perioadă timp,” sau chiar „el trebuie să creadă cu tărie în Isus.” Totuși, sensul principal este că „el nu trebuie să fie o persoană care a crezut de curând în Isus.” Promovarea prea rapidă poate duce cu ușurință la mândrie excesivă și la instabilitate, iar mândria dă un fals sentiment de altitudine, făcând inevitabilă căderea. La începuturile credinței există pericolul ca unii creștini să se comporte ca niște copii „duși de valuri, purtați încoace și încolo de orice vânt al învățăturii, spre uneltirea rătăcirii” (Efeseni 4:14). Creșterea în învățătură cere timp. Pericolul unui convertit recent este că el poate cădea ușor în tentația îngâmfării și în condamnarea diavolului.

Pentru a începe slujba de păstorire a unei bisericii, păstorul trebuie să îndeplinească și acest criteriu deosebit de important. Este nevoie de maturitate, de o cunoaștere profundă a principiilor Scripturii. Nu trebuie neapărat ca păstorul să fie în vârstă, ci chiar dacă este tânăr așa cum era Timotei, este imperios necesar ca el să se fi convertit de multă vreme și să cunoască Biblia. (2 Timotei 3:15) Altfel, dacă se trece peste acest criteriu, pericolul mândriei îl pândește îndeaproape pe slujitor, și odată cu mândria poate ajunge să cadă în osânda diavolului.

Trebuie să aibă și o bună mărturie din partea celor de afară, pentru ca să nu ajungă de ocară și să cadă în cursa diavolului (δεῖδὲ καὶ μαρτυρίαν καλὴνἔχειν ἀπὸ τῶνἔξωθεν, ἵνα μὴεἰςὀνειδισμὸνἐμπέσῃ καὶ παγίδα τοῦδιαβόλου)

Donald Guthrie afirmă că cerința era esențială ca să protejeze Biserica de insulte inutile, deoarece lumea necreștină respecta în general idealurile nobile ale caracterului creștin, mai ales la liderii și la slujitorii Cuvântului, dar îi condamna consecvent pe cei ce se declarau creștini, dar a căror practică era în contradicție cu mărturisirea lor de credință. Biserica este o instituție care își desfășoară activitatea în fața întregii societăți, de aceea chipul ei trebuie să strălucească prin faptele celor ce o alcătuiesc (Matei 5:16; Ioan 15:8; Filipeni 2:15; 1 Petru 2:12). Reputația Bisericii și cea a responsabililor ei sunt strâns legate. În timp ce calitățile episcopului sunt stabilite în mod clar, atribuțiile sale nu s-au descris. Știm însă că el conduce comunitatea și reprezintă interesele ei în fața lumii.

Ca un reprezentat al Bisericii în afara ei, slujitorul are nevoie de o relație cât mai bună cu vecinii din apropierea casei sale, cu vecinii din apropierea zonei în care este construită clădirea Bisericii, dar și cu oricine altcineva va intra în contact, de aproape sau oricât de departe ar locui de Biserică sau de casa lui. Deoarece păstorul îl reprezintă pe Dumnezeu înaintea oamenilor, această reprezentare trebuie să fie în toată curăția și cu toată băgarea de seamă. Așadar, nici măcar din afara Bisericii nu ar trebui să fie cineva care să îi reproșeze ceva păstorului; aceasta înseamnă că el trebuie să aibă o mărturie bună în fața tuturor oamenilor.

Nu cu două fețe (μὴδιλόγους)

Este posibil să însemne „fără o vorbire dublă”, în sensul de a nu spune ceva unei persoane și altceva altei persoane. Este vorba despre cineva care caută să placă oamenilor (Gal. 1:10) și lui însuși. Un om fals care crede un lucru si spune altul, spune lucruri diferite pentru oameni diferiți. Precauția dată aici este de o importanță extremă pentru slujitorii tineri. Ei nu trebuie să ajungă să fie instrumente de scandal și subevaluare. Discursul lor să fie la fel pentru bogați dar și pentru săraci.

Slujitorul lui Dumnezeu și al Bisericii Sale va spune mereu adevărul în dragoste, desigur cu un anumit tact pastoral atunci când situația o cere, având întotdeauna în vedere binele veșnic al oamenilor. Chemarea slujitorului de a nu fi cu două fețe, nu îi cere acestuia să fie brutal sau să aibă un limbaj „de lemn” spunând oamenilor lucruri dure, ci să fie sincer în relații, fără o vorbire multiplă în funcție de oamenii cu care relaționează.

Să păstreze taina credinței într-un cuget curat (ἔχοντας τὸμυστήριοντῆς πίστεωςἐν καθαρᾷσυνειδήσει)

Dacă slujitorii cad într-unul dintre defecte menționate, ei discreditează credința creștină acționând în contra avertismentelor conștiinței lor. Vorbind aici despre diaconi, Pavel arată că funcțiile lor depășesc domeniul material. Prin serviciile practice, ei intrau în contact cu creștini pe care-i puteau încuraja, sau cu neconvertiți cărora trebuiau să le poată da socoteală la momentul potrivit și cu autoritate spirituală de nădejdea care era în ei (1 Petru 3:15).

Conștiința slujitorilor lui Dumnezeu trebuie să fie curată, pentru ca valorile credinței lor păstrate în acest mod, să se manifeste și să aducă rod bogat pentru Împărăția Cerurilor.

Punerea împreună a celor două liste de valori (3:2-12) care trebuie să îi definească pe slujitori, indică cinci domenii principale. În ceea ce privește candidatul, trebuie să se poată controla și să fie matur, inclusiv în aspectele care țin de băutură, bani, temperament și limba; în ceea ce privește familia sa, atât fidel soției cât și capabil să-și disciplineze copiii; în ceea ce privește relațiile sale, primitor si blând; în ceea ce îi privește pe cei din afară, foarte apreciat; în ceea ce privește credința, puternic ancorat în adevăr, și pregătit în procesul de învățare.

Exemplul personal al slujitorului (4:12; 15)

Deoarece versetul 12 vorbește explicit despre tinerețea lui Timotei, care este importantă în lumina celor prezentate ulterior în această secțiune, amintim și alte câteva referiri făcute de Pavel în Noul Testament cu privire la tinerețea lui Timotei: 1 Tim. 1:2; 5:1-2; 2 Tim. 1:2; 2:22; Filip. 2:22; 1 Cor. 4:17. Cuvintele „nimeni să nu-ți disprețuiască tinerețea” îi determină pe comentatorii Scripturii să fie de acord că Timotei era tânăr atunci când a fost scrisă epistola, iar când vine vorba despre vârsta pe care o avea în momentul redactării ei, aprecierea lor este undeva între treizeci și patruzeci de ani. Aici îi amintim pe Donald Guthrie, Adolf Novak, William MacDonald.

Timotei trebuia să aibă grijă ca nimeni să nu îi disprețuiască tinerețea, el trebuia să-și dovedească maturitatea trăind o viață atât de evlavioasă încât să devină un model pentru alți creștini în orice domeniu al vieții sale. Valorile în care Timotei trebuia să persevereze sunt acelea în care tinerii sunt de obicei deficitari, și tocmai din acest motiv ele se vor vedea clar, devenind limpede pentru creștini că autoritatea ține de caracter, nu de vârstă.

Slujitorul lui Dumnezeu și implicit al Bisericii Sale, trebuie să aibă în vedere permanent importanța exemplului personal în fața comunității și în fața oricărui om.

În vorbire – se referă la conversațiile slujitorului, care trebuie întotdeauna să îl identifice ca pe un copil al lui Dumnezeu.

În purtare – întreaga apariție și comportare înaintea oamenilor ar trebui să pună în valoare propovăduirea și mărturia slujitorului, nu să o anuleze. Nimic din comportarea sa nu trebuie să aducă ocară numelui lui Hristos.

În dragoste – dragostea trebuie să fie motivul de bază al oricărei acțiuni, precum și duhul în care sunt desfășurate aceste acțiuni și țelul spre care se îndreaptă ele.

În credință – credință în învățătura cea dreaptă, dovedirea unei credințe neîndoielnice și drepte, care se arată când cineva crede fără șovăire în adevărurile care par mai greu de înțeles, credincioșie, transmițând ideea de statornicie.

În curăție – trebuie să caracterizeze nu doar faptele sale, ci și motivele care stau la baza acestor fapte. Termenul ἁγνείᾳ (curăție morală) este folosit doar aici și în 5:2.

În versetul 15, Pavel îl îndemnă pe Timotei spunându-i: „Pune-ți pe inimă aceste lucruri,” adică dorește aceste lucruri, sau, „gândește-te cu atenție la aceste lucruri.” Apoi, cum pertinent sugerează Warren Wiersbe, „îndeletnicește-te cu totul în ele” are sensul de „consacră-te cu totul lor.” Pavel îl încurajează pe Timotei să se dedice fără nici o rezervă lucrării Domnului; în felul acesta înaintarea lui va fi văzută de toți. Creștinul, și în special păstorul, trebuie să practice Cuvântul lui Dumnezeu și să fie cunoscut pentru evlavia lui. Aceasta poate însemna purtarea poverilor sau răbdarea suferinței. (v.10)

La începutul secțiunii am subliniat importanța tinereții lui Timotei, iar acum, către încheierea ei, transmitem ideea că slujitorii tineri pot și trebuie să fie exemple ale credinței, așa cum îndeamnă Apostolul Pavel în versetul 12. Orice tânăr chemat la slujire sau la o poziție de autoritate în Biserică, ar face bine să ia aminte la cele cinci caracteristici pe care Pavel le enumeră aici. Primele două vizează viața publică, pe când celelalte trei au în vedere calitățile lăuntrice, care au totuși o manifestare publică.

Reprezentarea lui Dumnezeu în lume prin Domnul Hristos, așa cum El l-a reprezentat pe Tatăl, este o responsabilitate pentru fiecare credincios, iar creștinul este o epistolă vie înaintea oamenilor (2 Cor. 3:2). Păstorului, ca reprezentant al Domnului prin viața sa, ca model pentru Biserică, i se pretinde cea mai bună conduită personală. Oamenii devin modele atunci când Îl au ca model pe Hristos (1 Cor. 11:1; Fil. 3:12-17; 1 Tes1:7). Daniel Mureșan aduce în discuție nevoia de modele spunând: „Avem nevoie de modele. Avem nevoie de eroi.” Într-o lume care își alege modele greșite și eroi imaginari, este necesar ca oamenii lui Dumnezeu să facă diferența. Pavel ne vorbește în această secțiune că exemplul personal al slujitorului este un principiu determinant în slujirea pastorală.

Pregătirea slujitorului (4:13)

Dumnezeu a ales ca slujitorii Evangheliei să fie împreună lucrători cu El (1 Cor. 3:9), iar aceasta înseamnă că în lucrarea de pastorație, alături de elementul divin, există și elementul uman; unul dintre factorii divini este Sfânta Scriptură, alături de Jertfa Domnului Isus, Duhul Sfânt și puterea rugăciunii.

În versetul 13, dintre factorii divini prezentați mai sus, Apostolul Pavel face referire la Sfânta Scriptură, și îl îndeamnă pe Timotei să „ia seama bine la citire”, adică la citirea publică a Cuvântului lui Dumnezeu în adunare, după cum spune Warren Wiersbe. Și William MacDonald aduce în discuție faptul că se poate ca acest verset să se refere mai mult la biserica locală decât la viața personală a lui Timotei, dar admite că versetul se referă și la închinarea personală, la devoțiune. Donald Guthrie face lumină în această mică sincopă, clarificând că verbul „ia seama,” implică pregătirea prealabilă în privat. Aceasta înseamnă că înainte ca Timotei să-i poată îndemna și învăța din Cuvântul lui Dumnezeu pe alții, el trebuie să facă în așa fel încât Cuvântul să fie o realitate în primul rând în viața sa, deoarece un slujitor bun se va hrăni din Cuvânt ca să-i poată hrăni pe alții.

Oliver McMahan prezintă o abordare mai largă cu privire la pregătirea slujitorului. El spune că fiecare eveniment din Biserică și din afara ei oferă posibilitatea învățării, nu doar un birou, o sală de clasă sau sala bisericii, deoarece „Isus a intenționat ca sălile de clasă pentru învățăturile Sale să includă întreaga viață.” El i-a învățat pe ucenici oriunde mergea: pe marginea drumului, în case, pe câmp, în grădină, la cină, în curtea Templului și în piață.

Slujitorul lui Dumnezeu trebuie să fie gata să învețe în orice loc, în orice circumstanță și din orice se întâmplă în viața lui, raportând totul la învățăturile Scripturii. Însă, desigur, pentru ca predicarea și învățătura să fie aprofundate, bine structurate și adaptate auditoriului, trebuie pus deoparte timp pentru meditație asupra Cuvântului și rugăciune. Slujitorul lui Dumnezeu are datoria sfântă de a studia, de a medita (Iosua 1:8) și de a strânge Cuvântul Scripturilor în inima lui (Ps. 119:11). De a stărui asupra Cuvântului la timp și nelatimp (2 Tim. 4:2). Acesta este un principiu pastoral care vizează buna cârmuire și creștere spirituală.

Învățătura sănătoasă (4:6; 13b;16)

De la avertismentele cu privire la apostazia ce va veni, dezbătută în primele versete ale capitolului 4, în versetul 6, Pavel îl sfătuiește pe Timotei spunându-i că una dintre lucrările unui bun slujitor al lui Hristos este transmiterea cu credincioșie a adevărului Scripturilor altor creștini. Adevăr pe care Timotei l-a auzit chiar de la Apostol în fața multor martori (2 Tim. 2:2; 3:10). Pentru a face acest lucru, Timotei trebuia în primul rând să „se hrănească” cu cuvintele obiective ale credinței, și cu adevărurile bunei învățături urmate până atunci. Dacă Timotei se hrănește cu hrana adevărată a Cuvântului și urmează învățătura cea bună, va putea să prezinte Bisericii în mod credibil promisiunea lui Dumnezeu și acesta va fi modul eficient de a birui influența învățătorilor eretici.

Când Pavel spune: „te hrănești cu cuvintele credinței și ale bunei învățături,” el folosește un participiu prezent (ἐντρεφόμενος), care sugerează un proces continuu. Umblarea în învățătura sănătoasă a lui Dumnezeu presupune constanță, un mod de viață, o stare de veghe permanentă, pentru că ar fi în zadar un început bun pe calea credinței dacă ar interveni pe parcurs o schimbare a învățăturii sănătoase cu una nesănătoasă. Solomon ne spune că mai mult contează sfârșitul unui lucru decât începutul lui, (Eclesiastul 7:8) iar cartea faptelor ne spune că din mijlocul Bisericii se vor ridica oameni cu o altă învățătură amăgindu-i și pe alți creștini (F. A. 20:30). Din mijlocul Bisericii, adică posibil și slujitori care odată predicau cuvântul adevărului. De aceea, învățătura sănătoasă presupune o stare de veghere continuă.

În versetul 13 și apoi în versetul 16, Pavel îi spune lui Timotei că mai întâi trebuie să ia seama la el însuși, la învățătura pe care o acceptă el, și apoi la învățătura sănătoasă care trebuie oferită creștinilor. Despre aceasta, Adolf Novak spune că „mulți sunt atât de preocupați de învățătura corectă, încât neglijează viața corectă, viața lor înaintea lui Dumnezeu.” Acest fapt subliniază importanța vieții personale a oricărui slujitor al lui Hristos. Prin aderarea statornică la o viață de evlavie și la cuvântul lui Dumnezeu, Timotei se va salva pe sine de acești învățători falși și-i va scăpa și pe ascultătorii săi de orice învățătură nesănătoasă.

Slujitorul lui Dumnezeu trebuie să fie atent la învățătura pe care o acceptă, deoarece aceasta va influența cu siguranță învățătura pe care el o va transmite credincioșilor. Acesta fiind un alt principiu deosebit de important în slujirea pastorală.

Principii ale slujirii pastorale care vizează perpetuarea nealterată a valorilor credinței

În acest capitol vom prezenta trei principii fundamentale ale slujirii pastorale, principii care au în vedere menținerea curată a valorilor credinței: ferirea de minciunile pseudo-științei, (pe nedrept numită „știință”) Biserica – păstrătoare și promotoare a adevărului, atitudinea și reacția pastorală în contextul falselor învățături.

Ferirea de minciunile pseudo-științei (6:20)

Încă de la începutul formării ei, Biserica a trebuit să lupte împotriva unor curente filosofice, și a unor ideologii care erau în contrast puternic cu învățăturile revelate ale Scripturii. De aceea, în versetul 20, la sfârșitul epistolei, Pavel îl îndeamnă pe Timotei „să păzească” (φύλαξον, „păstrează” în 5:21) ceea ce i-a încredințat, și anume adevărurile creștine care erau supuse unor atacuri în Efes. Era preocupat ca Timotei să se dedice în întregime adevărului și să respingă pătrunderea învățăturilor eronate între credincioși.

„Știința” din versetul 20 înseamnă „cunoștință”, însă cu siguranță era o cunoștință falsă pe care apostolul Pavel a recunoscut-o. Astfel, Timotei trebuia să se ferească de flecăriile lumești și de împotrivirile științei (antitheseis „afirmații contrare”) pe nedrept numite astfel. John F. Walvoord și Roy B. Zuck spun că Pavel se referea la religiilor misterelor, care deja se nășteau și care mai târziu s-au dezvoltat devenind gnosticismul secolului următor. Cei doi sunt completați de către Warren Wiersbe, care spune și el că Pavel se referea la gnostici, cei care pretindeau că aveau o „cunoștință deplină” despre Univers, o gândire nu foarte diferită față de a unor filosofi din zilele noastre. Influența învățăturilor eretice se simțea deja atât de mult în Efes încât Pavel putea să spună că unii au ajuns atât de prinși în practicarea unui gnosis esoteric încât au rătăcit de la credință (au greșit ținta).

Învățătorii falși și împotrivitori, bazați pe așa numitele teorii ale științei, pe nedrept numite astfel, îl tulburau pe Timotei cu învățătura lor apăsătoare, cu întrebările referitoare la Cuvântul lui Dumnezeu; așa că Pavel l-a prevenit să nu se amestece în această „flecăreală lumească și zadarnică.” Înțelepciunea acestei lumi (fundamentată pe perspectiva antropocentrică, fie cea care respinge pe Dumnezeu și revelația Sa) este o nebunie pentru Dumnezeu (1 Cor. 1-2). Responsabilitatea lui Timotei era să păzească ce i-a fost încredințat de către Pavel. Dumnezeu i-a încredințat mesajul Evangheliei, cuvintele adevărului (1:11), iar el, l-a rândul său i l-a încredințat lui Timotei (1:18-19). Timotei trebuia să-l păzească (6:20) și să-l transmită mai departe altora (2 Tim. 2:2). Aceasta este astăzi sarcina Bisericii; să păzească credința și să o transmită altora.

Slujitorul Evangheliei lui Hristos, are sarcina permanentă de a se feri de minciunile pseudo-științei, adică așa cum spune Pavel, „pe nedrept numită astfel”, deoarece nici o descoperire adevărată a științei nu poate să contrazică vreodată Biblia. Omul lui Dumnezeu trebuie să se îndepărteze, să se ferească el însuși, și să îi ferească și pe ceilalți credincioși ai comunității din care face parte de pericolul adus de orice erezie, și anume depărtarea de țintă.

Biserica – păstrătoare și promotoare a adevărului (3:15)

Ciprian Terinte aduce în discuție faptul că expresia „Stâlpul și temelia adevărului” înseamnă pentru unii exegeți o referire la persoana lui Timotei, pentru alții o referire la conduita lui Timotei, pe când, majoritatea cercetătorilor văd în această expresie o descriere a Bisericii. În versetul 15, apostolul Pavel declară importanța incontestabilă a Bisericii lui Dumnezeu și ceea ce este ea de fapt: păstrătoare și promotoare a adevărului, adică ea păstrează adevărul, și tot ea îl promovează.

Dacă Pavel întârzia, era esențial ca oamenii să știe cum să se comporte ca popor al lui Dumnezeu, pentru că ei sunt Biserica Dumnezeului celui Viu, Stâlpul și Temelia adevărului. Bisericii i-a fost încredințat adevărul, în timp ce comportamentul învățătorilor falși a fost abandonarea adevărului. Apostolul folosește acest simbol „Stâlpul și Temelia adevărului” pentru a descrie o funcție de bază a Bisericii de pe pământ. Ea este martor al adevărului divin, pe care nu trebuie să-l ascundă sau să-l modifice. Prezența lui Dumnezeu și menținerea adevărului sunt cele mai importante caracteristici ale Bisericii adevărate.

Este extrem de important că Timotei nu trebuia doar să oprească învățătorii falși (1: 3-11), dar trebuia și să pună oamenii înapoi în contact cu adevărul. La fel cum Dumnezeul Cel viu locuia în sanctuarul lui Israel, acum prin Duhul, Dumnezeu locuiește în noul său templu, Biserica, și, ca atare, ei trebuie să susțină adevărul și să îl păstreze în condiții de siguranță. Precizând aceste lucruri Bisericii, Timotei își va îndeplini propria lucrare ca un bun slujitor (Διακόνους, mai bine "rob", a se vedea 3:8).

Biserica este sursa adevărului lui Dumnezeu, însă nu înseamnă că nimeni nu poate cunoaște adevărul dacă nu se încrede în învățătura unei anumite biserici oficiale sau a unui grup bisericesc. Pavel a afirmat aici doar rolul crucial al Bisericii universale ca sprijin și fortăreață, nu sursă a adevărului lui Dumnezeu. Biserica este unitatea de pe pământ pe care a ales-o Dumnezeu pentru a proclama și a desfășura adevărul Său. De asemenea, este Temelia adevărului, adică fundația pe care se sprijină clădirea. Este o imagine a Bisericii, căreia i s-a încredințat apărarea și susținerea adevărului lui Dumnezeu. Cuvântul „temelie” înseamnă „fundament” sau „fundație.” Pe măsură ce biserica locală este credincioasă să păstreze, să predice și să practice adevărul, lucrarea lui Dumnezeu va propăși pe pământ.

În exercitarea atribuțiilor sale pastorale, slujitorul lui Dumnezeu nu trebuie să piardă din vedere acest principiu: Biserica lui Dumnezeu este păstrătoare și promotoare a adevărului divin. Principiile transmise de către Pavel în această epistolă au ca scop înștiințarea slujitorului Bisericii față de comportamentul pe care acesta trebuie să îl urmeze în Casa lui Dumnezeu.

Atitudinea și reacția pastorală în contextul falselor învățături (1:3; 6:5)

Se pare că după prima sa întemnițare la Roma, Pavel a vizitat Efesul în compania lui Timotei. Când Pavel a plecat mai departe să viziteze Macedonia, i-a lăsat lui Timotei următoarele îndrumări: să rămână în Efes și să-i învețe pe oameni cuvântul lui Dumnezeu, să ia atitudine față de pericolele reprezentate de învățătorii falși „poruncindu-le să nu învețe pe alții altă învățătură,” (1:3) și să se ferească „de astfel de oameni” (6:5) Timotei are de îndeplinit o misiune precisă, acea de a-i ține în frâu pe învățătorii falși.

Așadar, conform versetului 3 din capitolul 1, prima sarcina pentru care Timotei a trebuit să rămână în Efes a fost să poruncească unora din adunare „să nu învețe pe alții altă învățătură.” Aceasta implica o atitudine de condamnare și o reacție fermă din partea lui Timotei față de învățătorii mincinoși și de învățăturile lor. A trebuit să-i atenționeze pe anumiți oameni din adunare să nu predea învățături contrare credinței creștine și să nu adauge la ea învățături suplimentare. Principalele doctrine false despre care este vorba aici sunt: legalismul și gnosticismul. Cei care aduceau învățături false trebuiau însemnați și înfruntați. Respingând învățătura sănătoasă ei s-au îmbolnăvit spiritual. În Tit 3:10 Pavel poruncește ca unuia care face probleme să nu-i fie permis să mai fie membru al Bisericii după ce a fost avertizat de două ori. Cei care creează probleme și merg din biserică în biserică nu ar mai trebui să fie primiți înapoi după a doua abatere.

A doua sarcină pe care o avea Timotei cu privire la învățătorii falși era să se ferească de ei: „ferește-te de astfel de oameni” (6:5). Înainte de a da acest îndemn, apostolul Pavel face o descriere a învățătorului fals, descriere care ne arată și natura învățăturii sale. Trăsăturile de caracter pe care le au astfel de oameni ne sunt arătate în versetele 4 și 5. Lui Timotei i se poruncește să stea departe de acești oameni neevlavioși, credincioși doar cu numele.

Atitudinea și reacția pastorală a unui slujitor față de învățăturile false, trebuie să fie promptă și categorică. Orice timp pierdut poate duce la răspândirea ereziilor care sunt nimicitoare pentru sufletele credincioșilor, iar o abordare altfel decât categorică, bazată pe adevărul Scripturii, poate cauza tulburare, murmur, și slăbirea credinței în rândul credincioșilor.

Concluzii finale

În capitolul introducere, am specificat în ce fel vom aborda studiul nostru, apoi am motivat alegerea temei și importanța ei. Înainte de a ne concentra efectiv asupra temei noastre, am realizat nevoia unui studiu preliminar care să clarifice paternitatea și destinatarii epistolei 1 Timotei. La sfârșitul acestui studiu preliminar am concluzionat că Apostolul Pavel este autorul acestei scrisori, iar Timotei este destinatarul principal, însă nu putem să omitem faptul că epistola trebuia citită de către Timotei și bisericii din Efes.

În primul capitol, principii ale slujirii pastorale care vizează relațiile slujitorului, am abordat trei principii esențiale ale slujirii pastorale care vizează relațiile slujitorului: relația slujitorului cu Dumnezeu, relația cu ceilalți slujitori din cadrul Bisericii, și relația slujitorului cu membrii Bisericii. Vorbind despre relația cu Dumnezeu, am stabilit că slujitorul trebuie: (a) să-și rânduiască viața corespunzător chemării divine, să țină cont mereu de specificul chemării sale și să adopte un mod de viețuire și de abordare a slujirii sale corespunzător acestei chemări. (b) să fie un om al credinței. (c) să vegheze mereu pentru a-și păstra curată și neîntinată conștiința. Tot aici am analizat trei imperative majore de care depinde calitatea relației dintre slujitor și Dumnezeu: „Fugi!” – în slujirea sa pentru Hristos, slujitorul are datoria să fugă de îngâmfare (v.4), necurăție (v.5), un duh nemulțumit (v. 6-8), pofte nebune și periculoase (v.9) și de iubirea banilor (v.10). „Urmărește!” – un principiu major al slujirii pastorale este preocuparea slujitorului de a avea o relație cât mai bună cu Dumnezeu. În acest sens, el trebuie să Îl caute pe Dumnezeu urmărind virtuțile care Îl caracterizează pe El: neprihănirea, evlavia, credința, dragostea, răbdarea, pacea. „Luptă-te lupta cea bună a credinței; apucă viața veșnică!” – slujitorul Bisericii trebuie să fie neobosit în credință, și să trăiască în practică zilnică viața veșnică pe care deja o are. Toate acestea reprezintă aspecte definitorii pentru comportamentul slujitorilor în vederea unei lucrări pastorale de calitate.

Vorbind despre relația cu ceilalți slujitori, am făcut observații asupra următoarelor abordări care vor influența calitatea slujirii: (a) prețuirea celorlalți „pπρεσβύτεροi”. Un slujitor dedicat lui Dumnezeu și slujirii Sale va dezvolta abilitatea de a manifesta și promova în contextul comunității o atitudine de respect și prețuire față de toți ceilalți slujitorii rânduiți de Dumnezeu. În acest mod, autoritatea slujitorului este întărită, fiind un aspect deosebit de valoros în vederea unei bune receptări a slujirii din partea Bisericii; (b) Protejarea celorlalți slujitori de acuzații rău intenționate și nefondate. Un bun slujitor este acela care manifestă un spirit de colegialitate, respect, grijă și prețuire față de osteneala celorlalți. Nu trebuie acceptată învinuirea niciunui slujitor al Bisericii fără ca să existe martori doveditori ai suspiciunilor aduse împotriva lor; (c) Corectarea celor ce păcătuiesc. Slujitorul Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să manifeste imparțialitate atunci când îi corectează pe ceilalți. Corectitudinea față de ceilalți slujitori reprezintă un principiu pastoral deosebit de important, deoarece contribuie la liniștea din cadrul Bisericii, având implicații practice în viața tuturor slujitorilor, cât și în viața membrilor comunității. (d) Dreptatea în relația cu ceilalți slujitori. Dreptatea este un principiu de bază întru asemănarea slujitorilor cu Acela pe care Îl slujesc și pentru care slujesc. Biserica lui Dumnezeu propășește atunci când slujitorii săi folosesc corect acest principiu pastoral esențial. (e) Discernământ în relația cu ceilalți slujitori. De la omul lui Dumnezeu se cere discernământ în relație cu ceilalți slujitori, și este de asemenea un principiu deosebit de important, deoarece slujitorul este pus deseori în fața unor alegeri și a unor provocări pe care trebuie să le gestioneze corect.

În relație cu membrii Bisericii, slujitorul trebuie să manifeste delicatețe în mustrare și sfătuire: (a) în relație cu cei bătrâni – slujitorul Bisericii este chemat la prețuire și la considerație față de bătrâni, cei care de multe ori au nevoie să fie ascultați, înțeleși, iubiți, ajutați în mod practic atunci când puterile le slăbesc. Delicatețea tinerilor slujitori față de bărbații mai în vârstă nu trebuie să le dea dreptul în a-i mustra cu asprime, ci cu blândețe să îi sfătuiască ca pe proprii părinți. (b) În relație cu cei tineri – tinerii sunt prezentul și viitorul Bisericii, iar o raportare corectă față de ei ar aduce beneficii tuturor. În primul rând, tinerii ar fi câștigați mult mai ușor de un slujitor care se comportă cu ei ca și cu un frate, ar primi mult mai ușor mustrarea blândă de care mulți tineri au atâta nevoie pentru a înțelege că li se dorește binele, și că îi pasă cuiva de ei. Apoi, Biserica lui Dumnezeu ar fi mai puternică dacă tinerii s-ar simți înțeleși, prețuiți și acceptați. (c) În relație cu femeile bătrâne – slujitorul lui Dumnezeu este un om care se îngrijește ca orice relație a sa să fie binecuvântată. Când vine vorba de femeile în vârstă, Pavel spune că ele trebuie privite, sfătuite, încurajate ca mame de către slujitori. (d) În relație cu femeile tinere – și în acest aspect al slujirii pastorale, omul lui Dumnezeu trebuie să arate că este vrednic de chemarea făcută, trebuie să le poată fi un ajutor tinerelor din Biserică, ele să primească ajutor din partea slujitorului ca din partea unui frate, încurajări și îndemnuri cu toată curăția.

Alături de îndemnurile privitoare la delicatețea în mustrare și sfătuire, apostolul Pavel evidențiază două categorii de persoane care se regăsesc în Biserică, văduvele și cei bogați, categorii cărora slujitorul trebuie să le acorde o atenție specifică, manifestând grijă și preocupare pentru buna lor integrare și conviețuire în Biserică. Îngrijirea văduvelor Bisericii constituie un aspect deosebit de important în slujirea pastorală. Văduvele trebuie respectate și ajutate în mod concret atunci când criteriile amintite de Apostolul Pavel referitor la adevăratele văduve sunt îndeplinite. Omul lui Dumnezeu trebuie să îl facă conștient pe cel bogat de îndatoririle sale în ceea ce privește bogăția sa. El trebuie să cultive simțul responsabilității, să nu intervină automulțumirea în viața lui, ci să lucreze în continuare, să fie generos și să simtă cu cei săraci (v.18). De asemenea, simțul proporțiilor trebuia să îi conștientizeze pe cei bogați că nu bogățiile de pe pământ sunt importante, ci nădejdea în Dumnezeul Cel viu este cea mai mare bogăție (v.17).

În al doilea capitol am analizat principiile slujirii pastorale care vizează cârmuirea și creșterea spirituală a Bisericii. În acest demers am realizat o analiză a valorii și semnificației calităților slujitorilor formulate de Pavel, din perspectiva modului în care ele vor influența slujirea pastorală în cârmuirea și creșterea Bisericii. Un alt aspect deosebit de valoros care influențează major cârmuirea și dezvoltarea spirituală a Bisericii este exemplul personal al slujitorului. În mod specific a fost accentuată valoarea exemplului pe care-l oferă slujitorul în următoarele domenii: (a) în vorbire, (b) în purtare, (c) în dragoste, (d) în credință, (e) în curăție. Următoarele principii fundamentale pentru o slujire pastorală care să asigure o bună conducere și dezvoltare spirituală sunt principiul preocupării pentru o pregătire constantă din partea slujitorului și promovarea învățăturii sănătoase în sânul comunității.

În capitolul trei am vorbit despre principii ale slujirii pastorale care vizează perpetuarea nealterată a valorilor credinței. În acest demers am arătat că preocuparea permanentă pentru o delimitare imediată față de minciunile pseudo-științei, reprezintă un aspect deosebit de important în contextul slujirii pastorale. În contextul proliferării falselor învățături și a unor curente „creștine” nebiblice, realități mereu prezente de-a lungul istoriei, am valorificat teologic și practic semnificația afirmației pauline conform căreia Biserica este stâlpul și temelia adevărului. Am arătat că o slujire pastorală de calitate va purta amprenta conștientizării că prezența lui Dumnezeu și menținerea adevărului biblic, revelat, sunt cele mai importante caracteristici ale Bisericii lui Dumnezeu.

În finalul cercetării noastre am arătat că atitudinea și reacția pastorală în contextul falselor învățături trebuie să fie promptă și categorică. Orice timp pierdut poate duce la răspândirea ereziilor care sunt nimicitoare pentru sufletele credincioșilor, iar o abordare altfel decât categorică, bazată pe adevărul Scripturii, poate cauza tulburare, murmur, și slăbirea credinței în rândul credincioșilor.

Bibliografie

ARICHEA, D. C. & HATTON, H., A handbook on Paul's letters to Timothy and to Titus,

New York, United Bible Societies, 1995.

BARCLAY, W., The letters to Timothy, Titus, and Philemon, Philadelphia, The Westminster

Press, 2000.

BARTON, John; MUDDIMAN, John, The Oxford Bible Commentary, New York, Oxford

University Press, 2001.

BAUR, Ferdinand C., Die Sogenannten Pstoralbriefe, Tubingen, Gotta, 1835.

__________Paul, The Apostle of Jesus Christ: His Life and His Epistle

And Teachings; A Contribution to a Critical History of Christianity Primitiv,

Hendrikson, Peabody, 2003.

BIȘOC, Alois, Introducere în teologia pastorală, Iași, Sapienția, 2002.

BROWN, E. Raymond, Introducere și comentariu la Sfânta Scriptură, trad. Dumitru Goșan,

Târgu Lăpuș, Galaxia Gutenberg, 2005.

CALVIN, J., 1 Timothy (electronic ed.), Logos Library System, Albany, OR: Ages Software,

1998.

CARSON, D. A., MOO, Douglas J. and MORRIS, Leon, Anintroduction to the New Testament,

Grand Rapids, Zondervan, 1992.

_________ & MOO, J. Douglas, Introducere în Noul Testament, trad. Dinu Moga, Oradea,

Făclia, 2007.

CLARKE, A., First Timothy (electronic ed.), Logos LibrarySystem, 1999.

CONSTABLE, L. Thomas, Notes on 1 Timothy, 2007 Edition.

DIBELIUS, M. & CONZELMANN, H., Commentary on the Pastoral epistles, Philadelphia,

Fortress Press, 1972.

DOUGLAS, J. D., Dicționar Biblic, trad. Liviu Pup, John Tipei, Oradea, Ed. Cartea creștină,

1995.

DUPU, Constantin, Introducere în teologia pastorală, București, Societatea Evanghelică

Română, 1993.

EHRMAN, Bart D., The New Testament – A Historical Introduction to the Early

Christian Writings, Oxford, New York, 1997

ELLICOT, C. J., The Pastoral Epistles of St. Paul, Logos Research Systems, Inc., 2008, p. 79.

FEE, D. Gordon, 1 and 2 Timothy, Titus, Baker Publishing Group, Whashington D. C., 2011.

GUTHRIE, Donald, Epistolele pastorale, trad. Lăcrămioara Novac, Oradea, Scriptum, 2013.

__________ New Testament Introduction, Leicester, Inter Varsity, 1990

__________ The Pastoral Letters – New Bible Commentary, (Ed. D. A.

Carson, & R T. France, & J. A. Motyer, & G. J. Wenham), Andhra Pradesh,

OM Books, 2005.

__________ The Pastoral Epistles and the Mind of Paul, Londra, Tyndale, 1957.

HAGNER, Donald A., The New Testament – A Historical and Theologica Introduction,

Grand Rapids, Baker Academic, 2012.

HARRISON, P. N., The Problem of the Pastoral Epistles, London, Oxford

University Press, 1921.

HENDRIKSEN, W. & KISTEMAKER, S. J., Exposition of the Pastoral

Epistles – New Testament commentary Vol. 4, Grand Rapids, 2001.

HOLTZMANN, H. J., Die Pastoral briefe, Leipzig, Enlgelmann, 1880

KENEER, Craig S., The IVP Bible Background Commentary, IVP Academic– second

Edition, Downers Grove, 2014.

KNIGHT, W., The Pastoral Epistles, Michigan, Grand Rapids, Paternoster Press, 1992.

KUEN, A., Slujiri în Biserică, trad. Victor și Blanche Dumitrescu – Perret, București,

Societatea Evanghelică Română & Co, 1992, p. 117.

LOCK, W., A critical and exegetical commentary on the Pastoral epistles, Edinburgh:

T. & T. Clark, 1924.

LUTHER, M., 1 Corinthians 7, 1 Corinthians 15, Lectures on 1 Timothy, J. J. Pelikan,

H. C. Oswald, H. T. Lehmann, Saint Louis, Concordia Publishing House, 1999.

MACARTHUR, J.,1 Timothy, Chicago, Moody Press, 1995

MACDONALD, William, Comentariul biblic al credinciosului – Noul Testament, trad.

Doru Motz, Oradea, Ed. Lampadarul de aur, 2004, p. 911.

MARSHALL, H. & TOWNER, P. H, A critical and exegetical commentary on the

Pastoral Epistles, New York, T&T Clark International, 2004.

MARSHALL, Howard I., New Testament Theology, 2004, Downers Grove, Inter Varsity

Press, 2004 Rapids, Zondervan, 1992

MCMAHAN, Oliver, Adevăratul Păstor, Oradea, Metanoia, 2006.

MILNE, D. J., Focus on theBible: 1 Timothy, 2 Timothyand Titus (electroniced.) (1 Ti 5:17).

MOISA, Constantin, Dicționar Biblic, vol. 3, București, ed. Stephanus, 1998.

MOLDOVEANU, Nicolae, Dicționar biblic de nume proprii și cuvinte rare, București,

Ed. Casa Școalelor, 1995.

MOUNCE, W. D., Pastoral Epistles Vol. 46: Word Biblical Commentary, Dallas,

Word Incorporated, 2002.

MUREȘAN, Daniel, Inima și mâinile păstorului, Oradea, Casa Cărții, 2013.

NESTE, Van, R., Cohesion and structure in the Pastoral Epistles, New York, T&T

Clark International, 2004.

NOVAK, Adolf, Cum să umblăm în Casa Domnului, Korntal, Lumina lumii, 2000.

SĂRĂCUȚ, Florica, BODEA, Ramona, Concordanță biblică și dicționar de nume

Biblice, Oradea, Metanoia, 2006.

SIMEON, C., Philippiansto 1 Timothy vol. 18, London, 1832.

SPENCE, Jones, 1 Timothy, The Pulpit Commentary, Bellingham, WA: Logos Research

Systems, 2004.

STAM, R. Cornelius, Comentary on The Pastoral Epistles, Berean Bible Society, Second

Printing, USA, 1983.

STOTT, J. R. W., The message of 1 Timothy & Titus. Downers Grove, Inter Varsity Press,

1996.

TERINTE Ciprian Flavius, Viața Bisericii conform metaforelor pauline, Oradea,

Metanoia, 2010.

TOWNER, H. Philip, 1-2 Timothy & Titus – IVP New Testament Commentary Series,

Downers Grove, Inter Varsity Press, 1994

TOWNER, H. Philip, Thelettersto Timoty and Titus, Michigan, Grand Rapids, 2006.

VERZAN, Sabin, Epistola întâi către Timotei a sfântului Apostol Pavel, București,

Editura Institutului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1990.

VIELHAUR, Philipp, Historia de la Literatura Cristiana Primitiva – Introducción al

Nuevo Testamento los Apocrifos y los Padres Apostolicos, Sigueme,

Salamanca, 1991.

WALVOORD, John F. & ZUCK, B. Roy, Comentariu al Noului Testament, trad.

Octavian Verlan, Gelu Leontiuc, Cluj-Napoca, Editura fundației E. B. E., 2005.

WARREN, W. Wiersbe, Comentariul lui Warren Wiersbe pe Noul Testament, trad.

Florica Sărăcuț, Radu Mariș, Oradea, Metanoia, 2009.

WELT De Don, Paul’s Letters To Timothy And Titus, Missouri, College Press, 1961.

WITHERINGTON III, Ben, Letters and Homilies for Hellenized Christian: A Social

Retorical Commentary on Titus, 1-2 Timothy and – 3 John, Downers Grove,

Inter Varsity Press, 2006.

ZAHR, Paul M., 1 & 2 Timothy, Titus – Believers Church Bible Commentary, Scottdale,

Herald Press, 2010.