Principii ale Dreptului Constitutional European

=== 93436b1b73e27aa00142ec83623b55cc52c18f7a_97960_1 ===

Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea

Specializarea

PRINCIPII ALE DREPTULUI CONSTITUȚIONAL EUROPEAN

Coordonator: Absolvent:

Iași, 2017

CUPRINS

INTRODUCERE

În doctrină, dreptul constituțional a fost definit ca fiind drept al statului și cuprinzând acea parte a dreptului public intern care grupează regulile aplicabile statului, determinând obligațiile ce-i revin acestuia, puterile al căror titular este, precum și modul său de organizare internă.

Cea mai importantă ramură a dreptului public o reprezintă dreptul constituțional, care este baza, fundamentul pentru celelalte ramuri de drept și în general pentru ansamblul normelor juridice. Dreptul constituțional guvernează și orientează reglementarea juridică din toate celelalte ramuri ale dreptului, imprimând un anume conținut și o anumită direcție.

La începuturile Uniunii Europene, nici nu intra în discuție dreptul constituțional al Uniunii Europene, deoarece aceasta era, în opinia unor autori, o sintagmă rezervată exclusiv statelor.

În prezent, însă, ne confruntăm cu o construcție nouă, una de tip federal, în interiorul căreia statele membre ale Uniunii Europene ocupă locul entităților federate, în vreme ce Carta drepturilor fundamentale, tratatele și principiile consfințite prin acestea formează blocul de constituționalitate al Uniunii Europene.

Uniunea Europeană, potrivit prevederilor din tratatul său constitutiv, este constituită pe trei piloni. Primul pilon este reprezentat de Comunitățile europene, al doilea pilon este reprezentat de politica externă și de securitate comună (PESC), iar ultimul pilon este reprezentat de cooperarea poliției și a organelor judiciare în materie penală.

În acest context, o Constituție europeană, urmată de desăvârșirea integrării politice a statelor membre va înlătura împărțirea Uniunii Europene pe cei trei piloni, însă înainte de finalizarea procesului de adoptare a Constituției europene, Uniunea își bazează existența pe prevederile tratatului institutiv și pe structura indicată de acesta.

Procesul de constituționalizare a Uniunii Europene a fost unul destul de îndelungat, iar Constituția s-a desăvârșit odată cu fiecare modificare și revizuire a tratatelor constitutive, deși uneori reprezentanții statelor membre au respins ideea unei Constituții europene considerând-o nelegitimă și subminatoare pentru suveranitatea statelor.

Tratatul care instituie Constituția are ca scop principal creearea unei Constituții a Uniunii Europene. Tratatul a fost semnat la Roma în anul 2004 de către reprezentanți ai statelor membre. Principalele scopuri ale tratatului au fost înlocuirea suprapunerilor existente în tratatele care alcătuiau constituția de la acel moment a Uniunii Europene.

Tratatul conform căruia se instituia Constituția Uniunii Europene a fost supus procesului de ratificare în anul 2005 când votanții din Franța și ulterior din Olanda l-au respins în urma unor referendumuri. Eșecul Constituției Uniunii Europene a făcut ca unele țări să amâne sau să oprească total procedura de ratificare a tratatului, făcând ca viitorul Constituției să fie unul destul de incert.

Constituția europeană reprezintă un pas important pentru construcția europeană. Aceasta este gândită în așa fel încât să răspundă provocărilor dificile ale unei lumi aflată în continuă schimbare cu care Uniunea Europeană se confruntă în cadrul procesului de extindere. Astfel, Constituția europeană trebuie să creeze cadrul legal pentru democrație, libertate și transparență, pentru o Europă eficientă și unită, care să lucreze mai aproape de fiecare cetățean.

Constituția europeană este împărțită în patru părți. Prima parte definește Uniunea Europeană și valorile, obiectivele, prerogativele, procedurile decizionale și instituțiile acesteia. Partea a doua conține Carta Drepturilor Fundamentale, iar cea de a treia parte cuprinde politicile și modul de funcționare al Uniunii Europene. Ultima parte a Consituției conține prevederile finale, inclusiv procedurile de revizuire și de adoptare a Constituției.

Conform dispozițiilor Tratatului de constituire a Uniunii Europene, aceasta nu are ca obiectiv să se substituie Comunităților europene, în ciuda opiniilor afirmate de către specialiști pe durata negocierilor prevederilor din tratat.

Constituția europeană înlocuiește tratatele existente cu un text unic, însă coexistă cu constituțiile naționale și instituțiile țărilor europene, în nici un caz nu le înlocuiește pe acestea.

Constituția Uniunii Europene asigură continuitatea legală a Comunităților Europene, simplificând foarte mult instrumentele legale și adaptând procesul decizional la provocările actuale. Prevederile Tratatului stabilesc expres menținerea personalității juridice a Comunităților europene, alături de menținerea tuturor prerogativelor acestora la nivel internațional.

Principiile constituționale, cum sunt principiul autonomiei, al aplicabilității directe a normelor comunitare și preeminența dreptului comunitar asupra celui național sunt reglementate doar pentru Comunitățile europene, neaplicându-se și pentru ceilalți doi piloni ai Uniunii Europene (Politica externă și de securitate comună și Cooperarea în materie penală), pentru a deveni cu adevărat principii ale Uniunii Europene sub toate aspectele sale, adică pentru toți cei trei piloni.

Normele de drept fundamentale pe care se activitatea Uniunii Europene este întemeiată sunt înscrise în acte normative și sunt consolidate în doctrină prin respectarea lor strictă, dar benevolă. Prin urmare, afirmația conform căreia Uniunea Europeană nu are o Constituție validă este una nefondată.

PARTICULARITĂȚI ALE DREPTULUI

UNIUNII EUROPENE

Începând cu anul 2001, când șefii de stat sau de guverne au adoptat declarația privind viitorul Uniunii Europene, prin care UE se angaja să devină mai democratică, mai transparentă și mai eficace și să deschidă calea către o constituție europeană, s-au intensificat preocupările în acest sens.

În Europa coexistă două sisteme drept: sistemul romanic-germanic (Franța, Germania, România, etc.) și sistemul anglo-saxon (Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord). Textul Tratatului constituțional reprezintă, astfel, un compromis între cele două curente majore de opinie din Europa comunitară.

Cele două tipuri de sisteme de drept au reprezentat baza pentru un sistem nou de drept, dreptul Uniunii Europene. Este evident, însă, că nu drepturile naționale constituie fundamentul pentru dreptul Uniunii Europene, ci logica acestora. Din acest motiv, dreptul Uniunii Europene este distinct față de oricare dintre sistemele naționale de drept.

Tratatul constituțional semnat la Roma în anul 2004 marchează o etapă istorică în direcția realizării obiectivelor integrării europene și a creșterii profilului internațional al Uniunii Europene. Odată cu semnarea acestuia, Uniunea Europeană a pășit spre un nou statut, depășind formal încadrarea în categoria organizațiilor internaționale.

Constituția avea drept scop transformarea Uniunii Europene și a Comunității Europene existente într-o Uniune Europeană unică, funcționând pe baza unui singur tratat constituțional. Doar Comunitatea Europeană a Energiei Atomice urma să funcționeze în continuare ca o comunitate independentă, strâns asociată Uniunii Europene. Acest proiect constituțional a eșuat însă în cursul procesului de ratificare.

Noul Tratat conferă construcției comunitare cadrul juridic unitar pentru exercitarea unor competențe ce țin de esența statului federal: monedă unică, buget provenit din resurse proprii și contribuții naționale, control integrat la frontiere, politici comune decise și gestionate de la Bruxelles, politică externă comună, înființarea parchetului, jandarmeriei și poliției de frontieră europene, precum și atribuții în domenii precum apărarea și securitatea.

La baza Europei unite au stat idei și valori fundamentale la care, odată cu aderarea, au subscris și statele membre. Aceste idei și valori sunt transpuse în practică prin organele executive ale Uniunii Europene. Astfel, valorile fundamentale ale Uniunii Europene sunt pacea durabilă, unitatea, libertatea, solidaritatea și securitatea.

Ca o structură cuprinzând ansamblul regulilor de drept aplicabile în cadrul ordinii juridice comunitare, dreptul european comunitar este complex și original. Aceste caracteristici își găsesc reflectarea și în sistemul izvoarelor dreptului comunitar, izvoare în egală măsură diverse și ierarhizate corespunzător autorității care le este recunoscută în sistem. Izvoarele dreptului comunitar pot să fie grupate astfel:

Izvoare originare (primare)

În categoria izvoarelor primare sunt incluse actele juridice fundamentale ale dreptului comunitar constituite de Tratatele de instituire a celor trei Comunități europene, Tratatul de la Paris (Tratatul CECO), Tratatele de la Roma (Tratatul CEE și Tratatul CEEA), Cele două tratate bugetare, Deciziile privind resursele proprii ale Comunităților, Decizia și actul privind alegerile directe în Parlamentul European, Actul Unic European și Tratatul de fuziune, Deciziile și tratatele de aderare, Tratatul de modificare a tratatelor de instituire a Comunităților Europene privind Groenlanda, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam și Tratatul de la Nisa.

Aceste acte comunitare menționate constituie un adevarat “corpus” constituțional, ele având prioritate asupra altor acte comunitare de nivel inferior și beneficiind de o prezumție absolută de legalitate și având prioritate față de alte acte comunitare de nivel inferior.

Izvoarele secundare (derivate)

Cea de-a doua categorie de izvoare ale dreptului comunitar european cuprinde toate actele adoptate de instituțiile comunitare în scopul aplicării prevederilor Tratatului: regulamente, directive, decizii, declarații și rezoluții, recomandări și avize.

O categorie aparte de izvoare ale dreptului comunitar european are ca obiect izvoarele terțiare, acestea incluzând toate acele regulamente, directive sau decizii comunitare care dobândesc forță juridică din regulile de drept comunitar secundar.

Respectarea valorilor fundamentale ale Uniunii Europene se face prin urmărirea obiectivelor acesteia. Obiectivele declarate ale Uniunii Europene sunt garantarea principiilor libertății, democrației și statului de drept, principii comune tuturor statelor membre, precum și protejarea drepturilor fundamentale și a drepturilor omului.

Fiecare societate are o Constituție. Constituția este modalitatea prin care este definită structura unui sistem politic, ceea ce înseamnă că Constituția specifică relația dintre diferitele componente și dintre acestea și sistemul în ansamblu, definește obiectivele comune și stabilește regulile de adoptare a unor decizii ce au un caracter obligatoriu.

Având în vedere că Uniunea Europeană este o asociație de state membre căreia i s-au atribuit o serie de sarcini și funcții specifice, Constituția acestei uniunii ar trebui să fie în măsură să abordeze exact aceleași aspecte ca și constituțiile naționale.

Ca urmare a eșecului Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Uniunea Europeană din 29 octombrie 2004, constituția Uniunii Europene încă nu a fost redactată sub forma unui document constituțional, ci reiese din totalitatea normelor și valorilor fundamentale pe care autoritățile le percep ca având un caracter obligatoriu.

Normele și valorile fundamentale se regăsesc doar parțial în tratatele europene sau în instrumentele juridice puse în aplicare de către instituțiile Uniunii, deoarece în parte aceste valori și norme se bazează și pe cutumă. Cutuma constituie cel mai vechi izvor nescris al dreptului internațional.

Cutuma este definită ca fiind o practică generală, relativ îndelungată și uniformă, considerată de către state ca exprimând o regulă de conduită cu forță juridică obligatorie.

Pentru a ne afla în fața unei cutume sunt necesare, atât un element de ordin obiectiv (un anumit comportament al statelor cu caracter de generalitate, îndelungat și uniform), cât și elemente de ordin subiectiv (convingerea statelor că regula pe care o respectă a dobândit caracterul unei obligații juridice).

În statele membre, statul ca organism este guvernat de două principii suverane: statul de drept și democrația. Pentru a fi fidele cerințelor fundamentale ale dreptului și democrației, toate activitățile Uniunii trebuie să fie legitime atât din punct de vedere juridic, cât și din punct de vedere democratic: elementele pe care se întemeiază, structura, competențele Uniunii, modul în care funcționează, poziția statelor membre și a instituțiilor acestora și poziția cetățenilor.

O altă problemă legată de constituția Uniunii Europene viza organizarea acesteia. Având în vedere că Uniunea exercită funcții specifice în mod normal statelor, are aceasta un guvern, parlament, autorități administrative și instanțe similare celor care există în statele membre.

Îndeplinirea sarcinilor atribuite Uniunii Europene și gestionarea procesului de integrare nu au fost lăsate la latitudinea statelor membre sau nu au constituit obiectul cooperării internaționale. Uniunea Europeană dispune de un sistem instituțional care o plasează în poziția de a stabili noi stimuli și obiective pentru unificarea Europei și pentru adoptarea unui corpus de legi, în domeniile care sunt de competența sa, adaptat și cu caracter obligatoriu pentru toate statele membre.

Constituția Uniunii Europene și, în special, valorile fundamentale pe care le cuprinde pot lua naștere și pot avea semnificație doar prin dreptul Uniunii. Astfel, Uniunea Europeană este o realitate juridică, fiind atât o creație a dreptului, cât și o comunitate bazată pe drept.

Uniunea Europeană funcționează nu prin forță sau subjugare, ci funcționează pur și simplu prin intermediul legii. Totuși, Uniunea nu este o simplă creație a dreptului, ci își urmărește obiectivele exclusiv prin intermediul legii, fiind o comunitate de drept.

Primul izvor al dreptului Uniunii este reprezentat de tratatele fondatoare ale UE. Acestea împreună cu instrumentele de modificare și de completare a acestora cuprind atât dispozițiile de bază privind obiectivele, organizarea și funcționarea UE, cât și anumite elemente de drept economic. Acestea formează, astfel, cadrul constituțional al UE.

Legile adoptate de instituțiile europene prin exercitarea competențelor care le sunt conferite alcătuiesc legislația secundară, cel de al doilea izvor de drept al UE, ca importanță. Legislația secundară cuprinde acte legislative, acte delegate, precum și alte acte juridice.

În literatura de specialitate au existat mai multe concepții doctrinare referitoare la raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern, presupunând acceptarea fie a teoriei dualiste, fie a teoriei moniste.

Teoria dualistă susține că ordinea juridică internațională și cea tradițională sunt independente, coexistă în mod paralel și nu există un raport de subordonare între cele două sisteme.

Așadar, statele pot folosi un sistem dualist care stabilește o separare radicală între ordinea juridică internațională și ordinea juridică internă, având ca principiu faptul că o sursă de drept internațional nu poate fi prin ea însăși o sursă a dreptului intern. Astfel, pentru a produce unele efecte în sistemul de drept intern, sursa de drept internațional trebuie să fie supusă întâi la procedura de introducere sau transformare.

Potrivit teoriei moniste, norma de drept intern este aflată în aceeași sferă cu norma internațională de drept, existând un raport de supra sau subordonare. Într-o primă accepțiune se susține aplicarea imediată a dreptului internațional public în dreptul intern. Astfel, norma internațională este imediat aplicată în calitate de normă internațională.

Într-o altă accepțiune a teoriei moniste se acordă prioritate dreptului intern asupra dreptului internațional. Raporturile dintre state sunt îndeosebi raporturi de forță datorită suveranității și independenței statelor, iar dreptul internațional public reprezintă o proiectare a unor norme din dreptul intern.

În planul dreptului comunitar european tratatele institutive consacră teoria monistă și impun respectarea sa de către statele membre, întrucât sistemul comunitar nu poate funcționa decât în cadrul teoriei moniste, singurul compatibil cu ideea de integrare. Rezultă, deci, aplicabilitatea imediată și invocabilitatea dreptului comunitar.

Noțiunea de integrare europeană presupune transferul de compentență de la organele statelor membre către instituțiile și organismele constituite la nivel european.

În relația dintre Uniunea Europeană și statele membre, dreptul comunitar este aplicabil imediat în cadrul ordinii juridice interne, făcând parte din aceasta. Norma internațională este imediat aplicabilă, fără să necesite admiterea sau transformarea în ordine internă a statelor membre.

Alături de faptul că nu e necesară o formulă specială de introducere în cadrul dreptului intern, judecătorii naționali sunt obligați să aplice dreptul european; de asemenea, dreptul european este aplicat în calitatea sa de drept european și nu de drept intern.

Principiile de drept european provin din mai multe surse, cea mai însemnată fiind constituită de Tratatele Uniunii Europene și de sistemele de drept ale statelor membre ale Uniunii Europene.

Principiile de drept sunt diferite ca natură juridică de regulile de drept. În timp ce regula de drept este o normă explicită care acordă drepturi și constrânge obligații unui subiect de drept, principiul este acea dreptate din spatele regulilor de drept care a dat naștere regulilor de drept de astăzi.

PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI

CONSTITUȚIONAL EUROPEAN

Tratatul de la Paris, care instituia Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului nu menționa principiile generale de drept că sursă de drept comunitar. Cu toate acestea, Curtea Europeană de Justiție a estimat că putea să afirme existența principiilor generale aplicabile în ordinea juridică comunitară pe baza constatării că aceste principii erau recunoscute în sistemele juridice ale statelor membre.

Tratatul Comunității Economice Europene a prevăzut recurgerea la principiile generale comune dreptului statelor membre pentru a stabili regulile răspunderii necontractuale a comunității, dar Curtea Europeană de Justiție nu a dedus că recurgerea la aceste principii ar trebui să fie limitată la acest domeniu. Dimpotrivă, Curtea a constatat existența unor asemenea principii în domenii foarte variate.

În plus, ulterior, s-a stabilit o diferențiere în interiorul acestei categorii calificând unele dintre aceste principii generale că fiind drepturi fundamentale. Principiile generale aplicabile dreptului comunitar emană, deci, dintr-o construcție jurisprudențială.

Principiile generale ale dreptului european se impun datorită caracterului de noutate al dreptului european, aflat încă în etapa de consolidare, spre deosebire de ordinea interna a fiecarui stat. Există astfel trei categorii de principii de drept european:

principiile juridice reprezintă o moștenire juridică comună a Europei ca o formă a dreptului natural. Dacă aceste principii vor fi încorporate în reglementările comunitare ele vor căpăta un caracter obligatoriu.

regulile de reglementare comune legislatiei statelor membre îsi au originea într-o apropiere a sistemelor juridice, produsă de-a lungul anilor.

regulile generale inerente ordinii juridice comunitare sunt promovate independent de ordinea juridică națională. Acestea reprezintă rezultatul interpretarilor și motivărilor legale ale instituțiilor comunitare.

În determinarea importanței și eficienței principiilor generale de drept, este necesar să se constate că prima clasă de principii este prioritară atunci când tratatele comunitare nu înglobează dispoziții exprese în sensul dorit. Dacă un astfel de principiu se regăsește în reguli dispozițiile comune, deosebirea față de acestea nu mai poate fi distinctă.

Aplicarea principiilor de drept se face prin referire expresă în tratatele Europene și trebuie să fie acceptată în ordinea juridică naționala a statelor membre, doar astfel ele se pot constitui în principii generale de drept european. Nu este necesar ca aceste principii să fie în mod expres enunțate, este important doar ca ele să fie acceptate chiar și prin încorporarea în legea fundamentală națională, în legile ordinare sau în practica jurisdicțională.

Principiile generale ale dreptului european se încadrează în acțiunea instituțiilor comunitare și, chiar, a autorităților naționale atunci când intervin în domeniul comunitar. Aceste principii sunt, mai ales, consacrate de jurisprudență, dar sunt consacrate, de asemenea, uneori de texte, chiar dacă instanța comunitară le-a dat ulterior la multă amploare.

După cum s-a remarcat, aceste principii, care se înscriu în cadrul controlului legalității autorităților comunitare și, eventual, naționale prezintă diverse grade de protecție a drepturilor omului. Apărând astfel ca norme de referință, atât statele și instituțiile, cât și persoanele particulare le pot invoca.

Principiile generale de drept pot fi folosite doar în momentul în care organele comunitare de jurisdicție controlează legalitatea actelor emise de instituțiile comunitare. Există o raportare la o serie de astfel de principii în cazurile de competența instanțelor comunitare.

Principiile de drept european provin din mai multe surse, cea mai însemnată fiind constituită de Tratatele Uniunii Europene și de sistemele de drept ale statelor membre ale Uniunii Europene.

Principiile de drept sunt diferite din punct de vedere al naturii juridice față de regulile de drept. Astfel, în timp ce regula de drept este o normă explicită care acordă drepturi și constrânge obligații unui subiect de drept, principiul de drept este acea dreptate din spatele regulilor de drept care a dat naștere regulilor de drept de astăzi.

2.1. Principiul protecției drepturilor fundamentale

Tratatul de la Maastricht prevede că Uniunea Europeană este întemeiată pe principiul libertății, principiul democrației, principiul respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale și principiul statului de drept. Acestea sunt principii comune tuturor statelor membre și respectă drepturile fundamentale garantate prin Conventia Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Drepturile fundamentale reprezintă parte integrantă a principiilor comunitare de drept, iar respectarea acestora este asigurată de către organele comunitare de jurisdicție. Curtea de Justiție și Tribunalul de primă instanță se inspiră din tradiții și din orientările din tratatele internaționale referitoare la protecția drepturilor omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului având importanță specială.

La Curtea Europeană de Justiție au fost discutate unele probleme referitoare la protecția drepturilor fundamentale ale omului în condițiile în care nici unul din tratatele comunitare nu includea prevederi cu caracter general sau expres în acest sens.

Numai în Tratatul de la Maastricht este prevăzut faptul că Uniunea Europeană este fondată pe principiile democrației, libertății, respectării libertăților findamentale și drepturilor omului și al statului de drept, principii comune statelor membre ale Uniunii.

Drepturile fundamentale ale omului sunt o parte importantă a principiilor de drept și se inspiră din tradițiile date de tratatele internaționale pentru protecția omului, cel mai important în acest sens fiind Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La Consiliul European din 7 decembrie 2000 de la Nisa, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană și Parlamentul European au susținut Carta drepturilor fundamentale, realizată de o adunare compusă din reprezentanți ai parlamentelor naționale, reprezentanți ai Parlamentului european, reprezentanți ai președinților sau prim-miniștrilor statelor membre și un membru al Comisiei Europene. Tratatul de la Nisa instituie Constituția Europeană, iar Carta drepturilor fundamentale ale omului este integrată în textul Constituției.

S-a evidențiat că, prin această acțiune, protecția drepturilor fundamentale la nivelul Uniunii Europene va fi mult mai clară pentru cetățeni și că, astfel, Curtea de Justiție se va putea referi la Carta drepturilor fundamentale ale omului când se va cerceta compatibilitatea unui act particular cu drepturile fundamentale, dând Cartei poziția unei interpretări autentice a principiilor din Tratatul Uniunii Europene. Carta drepturilor fundamentale ale omului conține și explicații care ajută la interpretarea anumitor aspecte.

Nu se poate determina o delimitare netă între drepturile fundamentale și alte principii de drept, deoarece acestea se pot aplica până la confuzie. Câteva principii de drept au fost acceptate de Curtea de justiție, însă ele fac parte și din categoria drepturilor omului.

Așadar, a fost acceptat dreptul fundamental al omului la inviolabilitatea domiciliului ca principiu comun sistemelor juridice ale statelor membre, însă ocrotirea activităților private ale persoanei trebuie recunoscută și ca principiu general de drept european, întrucât orice intervenție venită din partea autorităților publice trebuie să dețină o baza legală și să fie legitimă pe motivele stabilite prin lege pentru ca cetățeanul să fie protejat împotriva intervenției arbitrare și a disproporționalității.

Drepturile fundamentale conținute în cadrul principiilor dreptului comunitar nu sunt drepturi absolute, ele trebuind analizate în relație cu funcția lor socială. Exercitarea dreptului de proprietate sau a libertății de a desfășura acte de comerț sau de a exercita o profesie poate să fie restrânsă, mai ales în contextul unei organizări comune a pieții, cu prevederea că aceste restrângeri să fie potrivite obiectivelor Uniunii Europene și să nu formeze în relație cu scopul urmărit o interferență disproporționată care să lezeze substanța drepturilor garantate.

2.2. Principiul respectării dreptului la apărare

Principiul dreptului la apărare sub aspectul dreptului de a fi audiat se impune atât în privința audierii în procedurile în care se pot aplicat sancțiuni, cât și în problema audierii martorilor asupra unor probleme determinate, când aceasta a fost cerută.

Dreptul la apărare trebuie să fie asigurat și sub aspectul dreptului de asistență din partea autorităților naționale și a dreptului de asistență și reprezentare legală. Principiul dreptului la apărare călăuzește întreaga procedură în fața organelor de justiție.

Un aspect urmărit în aplicarea dreptului comunitar este respectarea principiul dreptului la apărare sub toate formele sale. Așadar, sub aspectul dreptului de a fi audiat, îndeplinirea principiuui trebuie impusă atât în ceea ce privește audierea în procedurile în pot fi impuse sancțiuni cât și în legătură cu audierea martorilor despre probleme definite, în momentul în care aceasta a fost cerută.

Dreptul de a fi audiat într-o procedura administrativă împotriva unei anumite persoane care trebuie să fie respectat, chiar în absența regulilor care guvernează procedura, nu poate fi mutat la procedura legislativă cu care se adopta o măsură de aplicare generală, iar situația că un operator economic este privit individual și direct de regulamentul respins nu schimbă această constatare.

Principiul dreptului la audiere trebuie să fie aplicat în orice procedura care poate să obțină că efect o decizie a unei instituții comunitare afectând considerabil interesele unei persoane, în acest context s-a reținut că, deși adoptarea și anunțarea rapoartelor Curții de Conturi nu sunt hotărâri care să afecteze direct drepturile persoanelor cuprinse în ele, acestea sunt capabile de a avea consecințe asupra acestor persoane în așa fel încât celor în cauza trebuie să le fie dată șansă de a face observații asupra acelor probleme din rapoarte care îi privesc pe ei nominal, înainte că aceste rapoarte fie formulate.

Din alt punct de vedere, dreptul la apărare trebuie să fie garantat și în legătură cu dreptul de asistență din partea autorităților naționale și a dreptului de asistență și reprezentare legală în privința privilegiului profesional legal.

Acest drept este clădit pe eliminarea riscului ca scrisorile trimise de către persoanele ce au nevoie de sprijin juridic către un jurist să nu poată fi întrebuințate împotriva lor cât timp se află în mâinile juristului, iar dacă se află și în mâinile acelor persoane, numai dacă sunt realizate împrejurările în sensul că privilegiul nu se întinde dincolo de corespondență legată de dreptul de apărare al clientului și că el să se reducă la corespondență cu juriști independenți. În concluzie, principiul dreptului la apărare trebuie să conducă procedura în față organelor comunitare de justiție.

2.3. Principiul autorității de lucru judecat

Principiul autorității de lucru judecat înseamnă că o anumită acțiune poate fi judecată doar o singură dată. În practică dacă se aplică o sancțiune de două ori pentru același act, în cadrul unei proceduri diferite, conform unor reguli având scopuri diferite, principiul se consideră respectat.

Principiul autorității de lucru judecat se referă la faptul că o acțiune poate fi judecată doar o singură. Totuși, dacă în practică, o sancțiune se aplică de două ori pentru același caz, într-o procedura diferită, dar conform unor reguli având absolut scopuri diferite, se poate aprecia că principiul nu este încălcat.

Această întrebarea a fost exprimată pentru oferirea unei hotărâri prelalabile în sensul dacă pot fi acceptate două proceduri paralele, una națională și altă a Comunității, astfel că să se impună o sancțiune dublă în materia cartelurilor, a obținut răspuns pozitiv.

Așadar, s-a indicat că posibilitatea dublelor sancțiuni nu înseamnă nepărat că posibilitatea a două proceduri paralele urmărind scopuri separate este total inacceptabilă. Acceptabilitatea unei proceduri duale rezultă din sistemul special de împărțire a jurisdicției între Comunitate și statele membre cu privire la carteluri. Dacă două proceduri urmate separat ar duce la impunerea de sancțiuni consecutive, o cerință generală de justiție naturală, orice decizie anterioară sancționatoare trebuie să fie luată în calcul în determinarea oricărei sancțiuni care urmează să fie impusă.

În orice caz, în măsura în care nu a fost elaborat un regulament, nici un mijloc de evitare a acestei posibi1ități nu urmează a fi aflat în principiile generale de drept comunitar. Din acest caz reiese că este nevoie că faptele incriminate să se fi întâmplat pe teritoriul comunitar și că anumitele proceduri să fie introduse în față instanțelor găsite în cadrul acestuia.

În această materie s-a hotărât că principiul este împotriva faptului că, în materia concurenței, o întreprindere să se facă vinovată sau să fie începută o procedura împotriva ei a două oară pe temeiurile conduitei anticoncurențiale, în legătură cu care a fost deja sancționată ori calificată a nu fi răspunzătoare printr-o decizie care nu mai poate fi atacată cu apel. Utilizarea acestui principiu necesită, așadar că o hotărâre să fi fost oferită asupra problemei dacă o fapta a fost comisă sau legalitatea aprecierii ei a fost revizuită.

De asemenea s-a mai semnalat că principiul în cauza nu permite o nouă examinare în profunzime a comiterii unei fapte care ar avea că efect impunerea a unei noi sancțiuni, în plus față de prima, atunci când este determinată răspunderea pentru a două oară ori o prima sancțiune atunci când răspunderea nestabilita prin prima hotărâre este determinată prin cea de-a două decizie.

Pe de-o parte, totuși, nu este oprită în sine reluarea procedurilor ce privesc același comportament anticoncurențial când prima decizie a fost eliminată pentru motive procedurale fără să se dea o hotărâre pe fondul faptelor afirmate, deoarece anularea deciziei nu poate fi considerată o achitare în sensul oferit acestui cuvânt în materia penală. Așadar, sancțiunile date prin nouă decizie nu se adună celor impuse prin decizia anulată, ci le substituie.

2.4. Principiul certitudinii juridice

Unul din principiile fundamentale ale oricărui sistem juridic de drept este principiul certitudinii juridice, acesta având un rol deosebit în dreptul comunitar. Conform acestuia, aplicarea legii la o situație particulară, este necesară să fie previzibilă.

Principiul certitudinii juridice se poate prezenta ca fiind obligația autorităților publice de a garanta că legea să fie stabilită cu ușurință de către cei cărora legea li se aplică și ca ei să poată deduce existența ei și modalitățile de interpretare și de aplicare a acesteia.

Principiul conform căruia o măsură nu poate să fie modificată după ce a fost adoptată de autoritățile competențe constituie un factor esențial al certitudinii juridice și al stabilității situațiilor juridice, atât pentru instituțiile comunitare, cât și pentru persoanele a căror situație afectată prin deciziile acestor instituții.

În numeroase împrejurări organele comunitare de justiție s-au raportat la acest principiu, având modelul german că inspirație. Astfel, s-a apreciat că, de exemplu, în materia concurenței faptul că, o practică concertată, o decizie ori un acord, nu este satisfăcător pentru o apreciere imediată în sensul opririi ei și al nulității acesteia.

O asemenea concluzie este oarecum contrară principiului certitudinii juridice, regulă de drept ce trebuie să fie susținută în aplicarea Tratatului, deoarece ea ar avea efectul de a interzice și a face imediat nule unele acorduri, chiar înainte să se constate dacă este aplicabil acelor acorduri. Tot în această materie s-a considerat că este contrar principiului general al certitudinii juridice de a deduce că, deoarece acordurile notificate nu sunt valabile în măsură în care Comisia Europeană nu a luat nici o decizie asupra lor, ele nu ar fi eficace.

Deși astfel de acorduri sunt valabile, acest aspect poate da naștere la numeroase dezavantaje, dificultățile apărând din incertitudini în relația juridică bazată pe acordul notificat fiind mai dăunătoare.

Însă s-a apreciat că nu este încălcat acest principiu în momentul în care Comisia adopta o decizie în sectorul concurenței oferind aceeași interpretare unui regulament privind exceptările de grup așa cum era hotărâtă într-o comunicare care a fost publicată în același timp că al regulamentului și al cărei domeniu de aplicare și înțeles au fost explicate într-o scrisoare trimisă întreprinderilor în cauza înaintea acelei decizii.

Principiul conform căreia o măsură nu poate fi schimbată în momentul în care a fost adoptată de autoritățile competențe, reprezintă un factor considerabil care ajută la fixarea împrejurărilor juridice în ordinea juridică comunitară pentru instituțiile comunitare și pentru persoanele a căror poziție juridică și de fapt este determinată printr-o decizie luată de aceste instituții comunitare.

Doar o respectare absolută a acestui principiu poate să asigure că, după adoptarea să, o măsură se poate schimbă numai potrivit regulilor conforme cu procedura și competență și, prin urmare, că măsură adusă la cunoștință constituie o copie identică a măsurii adoptate, oglindind așadar cu convingere dorința autorității competențe.

Curtea Europeană de Justiție a considerat că importante rațiuni de certitudine juridică lezează toate interesele implicate, atât private, cât și publice, făcând astfel irealizabilă redeschiderea problemei plății pentru trecut.

Rezultatul acestui aspect neputând fi invocat în scopul sprijinirii reclamațiilor privind intervalele de plata anterioare datei hotărârii Curții, excepție făcând lucrătorii care au introdus deja acțiuni.

Trăsătură obligatorie a acestui principiu a fost, însă, redusă de către Curtea Europeană de Justiție, care îl consideră mai degrabă ca un scop dorit, potrivit precizărilor sale în sensul că atât timp cât Comisia Europeană nu a luat o hotărâre în ceea ce privește noile acorduri, acestea se pot aplică pe riscul părților, notificarea neavând consecințe suspensive, și că protecția certitudinii juridice nu ar fi aplicate acestor convenții încheiate ulterior intrării în vigoare a Regulamentului.

De asemenea, aplicarea principiului, atunci când s-a acceptat că acesta oprește un act comunitar să aibă efect după publicarea lui, situația poate să fie diferită când scopul care urmează a fi atins reclamă acest lucru și așteptările legitime ale persoanelor în cauza sunt respectate în mod adecvat.

În consecință, aplicarea retroactivă a actelor instituțiilor poate să fie admisă doar dacă ea este capabilă de a situa o anumită persoană într-o circumstanță mai avantajoasă, favorabilă și cu condiția că așteptările ei legitime să fie totuși luate în considerare.

Pentru a garanta respectarea principiilor certitudinii juridice și așteptărilor legitime, regulile materiale de drept comunitar trebuie să fie analizate ca din punctul de vedere al situațiilor existente anterior intrării lor în vigoare doar în măsură în care decurge clar din obiectivele, termenii și schemă lor că este necesar să le fie oferit un astfel de efect.

Sfera în care trebuie că principiul certitudinii juridice să se impună în mod deosebit, privește termenele și durata prescripției, folosirea unei limbi inteligibile, neretroactivitatea și imediată aplicare a legii, legitimă așteptare față de măsurile legislative, protecția drepturilor dobândite și utilizarea principiului patere legem quam ipse fecisti, care semnifică faptul că orice autoritate trebuie să-și respecte propriile sale norme elaborate.

2.5. Principiul egalității

Acest principiu considerat ca derivând din însăși natura dreptului european presupune, în primul rând, excluderea discriminării, adică aplicarea unui tratament egal în situații identice sau comparabile.

Principiul egalității este prevăzut chiar în textele tratatelor comunitare, interzicându-se discriminarea între sexe prin principiul conform căruia femeile și bărbații trebuie să primească remunerație egală pentru munca egală.

Totodată se interzice discriminarea pe temeiuri de naționalitate, Consiliul European având posibilitatea de a interzice asemenea discriminări, urmărindu-se și reducerea discriminării fondate pe origine rasială sau etnică, sex, religie, vârstă, orientarea sexuală ori handicap.

Alte dispoziții comunitare interzic și discriminarea în ceea ce privește libera circulație a mărfurilor, a persoanelor sau a capitalului. Totuși, eventualele diferențe între legislațiile naționale, pot constitui piedici la liberă circulație a produselor, dar acestea trebuie admise doar în cazul în care sunt acceptate a fi necesare în scopul îndeplinirii cerințelor obligatorii cu privire la eficientă supravegherii fiscale, corectitudinea tranzacțiilor comerciale, apărarea consumatorului și protecția sanatii publice, trebuind să existe interes general.

Principiul nediscriminării se aplică în cadrul relațiilor juridice de pe teritoriul comunitar în virtutea locului unde au fost convenite sau a celui în care își produc efectele. Este necesar că discriminarea să fie motivată obiectiv, și nu doar arbitrar.

Cu alte cuvinte, deosebirile în situație, care sunt cuvenite fenomenelor naturale nu pot fi considerate drept discriminări în înțelesul Tratatului comunitar. Acesta din urmă privește doar diferențele de tratament care apar în activitatea umană și din măsurile luate de autoritățile publice. Comunitatea Europeană nu are obligația de a lua măsuri în vederea înlăturării diferențelor care sunt consecința inegalităților naturale.

Acest concept nu acoperă însă acele împrejurări în care tratamentul inegal al resortisanților diferitelor state este cauzat de diferențele legislațiilor statelor membre ale comunității. Principiul nediscriminării s-ar putea folosi doar dacă acest tratament poate fi atribuit unui subiect de drept, state, instituții comunitare, întreprinderi în măsură în care aceste deosebiri afectează toate persoanele cărora li se aplică, confrom unei aprecieri obiective și fără a se ține cont de naționalitatea lor, astfel că, spre exemplu, nu pot fi aduse obiecții în legătură cu taxele diferite pe venit hotărâte conform legilor naționale.

În ceea ce privește dreptul de autor, s-a decis că interzicerea discriminării se încadrează și acelei mprejurări în care termenul de protecție admis de legislația unui stat membru pentru lucrările unui autor care este cetățean al unui alt stat membru este mai redus decât termenul admis pentru lucrările cetățenilor proprii.

Dispozițiile Uniunii Europene interzic orice discriminare pe motive de naționalitate, această măsură obligă fiecare stat membru să garanteze poziția de egalitate a cetățenilor din celelalte state comunitare într-o situație condusă de dreptul Uniunii, cu cetățenii săi proprii.

Acest principiu este aplicabil tuturor relațiilor juridice care pot fi stabilite în cadrul teritoriului Uniunii în funcție de locul unde s-au hotărât ori a locului unde își va produce consecințele. De asemenea s-a mai considerat că un stat membru nu respectă obligațiile sale în momentul în care, în scopul recunoașterii personalității juridice a unei asociații, pretinde că unul dintre membrii administrației asociației are cetățenia acestui stat ori că un număr de membri majoritari să dețină această cetățenie.

Se poate face și o discriminare inversă, în ideea că un stat membru admite un statut favorabil, mai privilegitat resortisanților altor state membre decât propriilor sale persoane, și, prin urmare, un comportament discriminatoriu în relație cu aceștia din urmă. Nu au existat obiecții asupra acestei discriminări, însă Curtea Europeană de Justiție nu a eliminat eventualitatea interzicerii acesteia.

2.6. Principiul proporționalității

Acest principiu constă în faptul că legalitatea regulilor și principiilor comunitare trebuie să fie supusă neaparat condiției conform căreia metodele utilizate să aibă o conformitate cu obiectivul legitim urmărit de către aceste norme și nu este nevoie să meargă mai mult decât este nevoie să-l atingă, iar în situația în care există mai multe măsuri potrivite ce pot fi alese, trebuie să fie utilizată cea mai puțin oneroasă.

Se poate remarca faptul că în momentul în care un obiectiv sau un scop al unei anumite măsuri este constatat, este necesară realizarea unei triple verificări. Astfel se verifică dacă măsura este potrivită realizării obiectivului, dacă aceasta este necesară pentru îndeplinirea obiectivului și dacă există o concordanță între obiectiv și măsură.

Într-un sector în care organele legislative ale Uniunii dețin o libertate de acțiune care corespunde responsabilităților revenite prin Tratatul Uniunii Europene, numai dacă o măsură este necorespunzătoare și neconformă cu obiectivul cerut instituției, legalitatea acesteia este afectată.

Pentru a decide dacă o măsură de drept comunitar se conformează principiului proporționalității, este nevoie să se stabilească dacă metodele pe care această prevedere le aplică pentru a îndeplini scopul ei corespund valorii acestui scop și dacă ele sunt utile pentru a-l efectua; prin urmare un termen imperativ care atrage după sine încetarea totală a unui anumit drept poate să fie privit că fiind corespunzător cu principiul în discuție, ținându-se cont și de scopul prevederii legislative respective.

În domeniul concurenței, s-a hotărât înțelesul principiului în sensul că obligațiile impuse întreprinderilor în scopul de a înceta încălcările din dreptul concurenței nu trebuie să întreacă ceea ce este necesar atingerii obiectivul dorit, mai exact, respectarea regulilor încălcate.

În momentul în care legislația comunității realizează o distincție între o obligație primară, a cărei îndeplinire este cerută în scopul atingerii obiectivului dorit, și o obligație secundară, de natură administrativă, nu este posibil, fără că să se încalce principiul proporționalității, să se sancționeze neîndeplinirea obligației secundare la fel de dur precum neîndeplinirea obligației primare.

La fel s-a arătat că, în lipsa unor reguli comune privind cumpărarea și vânzarea unor produse, piedicile la liberă circulație a mărfurilor în mediul comunitar, rezultând din lipsa de armonie dintre legislațiile naționale, trebuie să fie admise în măsură în care astfel de reguli, care se aplică produselor naționale sau importate, pot fi considerate că fiind necesare în scopul îndeplinirii cerințelor obligatorii cu privire la protejarea consumatorilor, dar acestea trebuie să fie proporționale cu obiectivul dorit.

Nu s-a socotit drept o încălcare de către Comisia Europeană a principiului proporționalității, alegerea sancțiunii de retragere a sprijinului acordat legat de măsurile de perfecționare și adaptare a organizațiilor din sectorul acvaculturii și pescuitului, întreprinderile care beneficiază de acestea, afirmând în cererile lor pentru plata ajutorului o suma care nu reflectă poziția reală pentru a îndeplini condiția impusă primitorului de ajutor financiar.

În legătură cu controlul proporționalității în domeniul politicii comerciale comune, în care instituțiile au o libertate de acțiune sporită, s-a admis că legalitatea unei măsuri se poate leza doar dacă măsură este în mod vădit necorespunzătoare, ținând cont de scopul urmărit.

Prin urmare, în momentul în care legislativul comunitar este obligat, în legătură cu adoptarea unor reguli, să determine consecințele lor viitore, care nu pot fi prevăzute cu exactitate, aprecierea lui este deschisă criticii doar dacă apare a fi neîndoielnic greșită în lumina informațiilor pe care le deține în momentul adoptării acestor reguli.

Este necesară restrângerea controlului Curții atunci când Consiliul trebuie să împace interesele diferite și, prin urmare, să aleagă opțiuni aflate în propria să responsabilitate și, în legătură cu acest lucru, Curtea nu poate să înlocuiască cu aprecierea ei pe aceea a Consiliului în ceea ce privește onestitatea măsurilor adoptate, dacă aceste măsuri nu s-au confirmat a fi clar necorespunzătoare realizării obiectivului dorit.

2.7. Principiul loialității (solidarității)

Principiul loialității, consacrat de Tratatul de la Maastricht și promovat de Curtea Europeană de Justiție, dispune că statele membre al Uniunii vor lua măsuri generale sau speciale corespunzătoare pentru a îndeplini obligațiile rezultate din prevederile Tratatului sau din acțiunea instituțiilor Uniunii, care facilitează îndeplinirea misiunilor acesteia.

Conform principiului loialității, statele membre ale Uniunii Europene au obligația impusă de a se abține de la adoptarea oricăror măsuri care ar putea periclita în vreun fel realizarea obiectivelor Uniunii Europene, prevăzute în Tratatul de la Maastricht.

Acest principiu derivă din însăși natura dreptului comunitar al Uniunii Europene și conține în înțelesul său trei obligații ce le revin statelor membre: două obligații pozitive și o obligație negativă. Analizând acest principiu se poate afirma că obligațiile pozitive nu au o formă precisă, ci mai degrabă o formă generală. Oricum obligațiile pozitive pot dobândi formă concretă în relație cu obligațiile menționate în Tratat.

Prima obligație este una pozitivă și se referă la luarea măsurilor corespunzătoare necesare, indiferent că acestea sunt măsuri generale sau măsuri speciale, spre a ajuta la îndeplinirea obligațiilor din Tratat sau la finalizarea acțiunii instituțiilor Uniunii Europene.

Din acest punct de vedere o importantă obligație a statelor comunitare este aceea de a transformă normele lor naționale la cerințele dreptului european afirmate prin tratatele comunitare ori prin actele rezultate din acestea.

Drept urmare, acestui sistem juridic îi revine rolul de a numi tribunalele competențe și de stabili condițiile de procedura care conduc acțiunile juridice menite să apere drepturile pe care subiecții le obțin din efectul dreptului comunitar, fiind înțeles că asemenea condiții nu pot să fie mai puțin avantajoase decât cele pentru acțiuni asemănătoare de natură națională, și că, în nici o situație ele nu pot să fie astfel adaptate încât se facă în practică, exercitarea drepturilor pe care tribunalele au obligația să le protejeze.

Într-o altă împrejurare, în momentul în care un regulament comunitar nu precizează în mod clar vreo pedeapsa pentru o nerespectare sau se referă în acest scop la norme administrative naționale, Uniunea Europeană impune statelor comunitare să adopte toate măsurile necesare pentru a asigura aplicarea dreptului comunitar.

În acest sens, s-a reținut, că în timp ce alegerea sancțiunilor este la aprecierea lor, ele trebuie să garanteze în special faptul că nerespectările sunt pedepsite în condiții indentince cu cele care se aplică încălcărilor dreptului intern și care, oricând, fac sancțiunea proporțională și eficientă.

De asemenea, a fost impusă o obligație de abținere, statelor comunitare, în domeniul pescuitului într-o situație în care Comisia, pentru a satisface nevoile de conservare a resurselor piscicole, a supus Consiliului European propuneri care, cu toate că nu au fost adoptate, este, însă, punctul de plecare pentru acțiunea comunitară stabilită.

Cea de-a doua obligație este una pozitivă și se referă la facilitarea realizării sarcinilor comunitare și urmărește îndatorirea statelor membre ale Uniunii de a furniza Comisiei Europene toate informațiile cerute cu scopul de a verifica dacă măsurile întreprinse sunt conforme cu dreptul comunitar.

Această obligație pozitivă se referă la facilitarea realizării sarcinilor comunitare și ar putea avea în considerare, de exemplu, obligația statelor membre de a oferi Comisiei datele cerute spre a se verifica dacă măsurile adoptate sunt conforme dreptului Comunității, și anume legislației secundare ori primare.

Cea de-a treia obligație este una negativă prevede că statele membre ale Uniunii Europene trebuie să se abțină de la adoptarea oricăror măsuri care ar putea primejdui realizarea obiectivelor comunitare ale Uniunii.

Principiul loialității a fost cel mai bine evidențiat într-o cauza în care Curtea a apreciat că, prin ruperea legăturii dintre obligații și avantajele care reies din calitatea de membru al Comunității Europene, un stat membru al comunității a pus în pericol egalitatea dintre statele comunitare și cetățenii lor și nu a respectat legătura care era cerută statelor membre.

Curtea de Justiție a decis că, în lipsa unor norme comunitare care să conducă o anumită materie, sistemul de drept al unui stat comunitar trebuie să garanteze protecția juridică pe care persoanele o dobândesc din consecință directă a dreptului comunitar.

O altă obligație, de data aceasta una de loialitate, reiese din dispozițiile Tratatului de la Maastricht, care precizează că statele membre sprijină activ și fără rezervă politică externă și de securitate comună printr-un spirit de loialitate și de solidaritate reciprocă. Ele se abțin de la orice acțiune contrară intereselor Uniunii sau susceptibilă de a dauna eficacității sale.

PRINCIPII FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI CONSTITUȚIONAL EUROPEAN

Unele principii generale aplicabile statelor membre au fost clasificate în dreptul comunitar ca fiind drepturi comunitare fundamentale. Acestea constituie în prezent o parte importantă a principiilor comunitare generale. Conceptul de drepturi fundamentale a fost utilizat pentru prima dată într-o decizie judecătorească în anul 1969, însă jurisprudența a gasit un punct de plecare abia în anul 1970, ca urmare a unei decizii internationale.

Decizia respectivă venea ca răspuns la temerile exprimate de jurisdicțiile germane care doreau să nu aplice dreptul comunitar în cazul în care acesta nu ar fi fost compatibil cu drepturile fundamentale garantate de Constituție. În acest sens, Curtea Europeană de Justiție afirma că respectarea drepturilor fundamentale este parte integrantă a principiilor fundamentale de drept, iar respectarea acestora este asigurată de Curtea Europeană de Justiție.

Conform acestei decizii, garantarea drepturilor fundamentale trebuia să fie asigurată în cadrul structurii și obiectivelor Comunității Europene. Curtea Europeană de Justiție nu era legată în mod necesar de respectarea dispozițiilor din Constituțiile Naționale, însă se inspira într-o anumită măsură din tradițiile constituționale comune tuturor statelor membre.

Ulterior, într-o decizie următoare, Curtea Europeană de Justiție a afirmat că este absolut necesară existența unor principii generale de drept, care să fie fundamentate pe dreptul intern al statelor membre ale Comunității Europene, dar și pe anumite instrumente internaționale la care statele membre ale Comunității au cooperat sau au aderat.

Jurisprudența posterioară a Curții Europene de Justiție a demonstrat că Convenția Europeană a Drepturilor Omului reprezintă un instrument de referință în domeniul drepturilor fundamentale, Curtea Europeană de Justiție referindu-se la jurisprudența CEDO.

În acest caz, Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) reprezenta instrumentul internațional vizat în mod direct. Printr-o declarație comună, Adunarea, Consiliul și Comisia Comunității Europene au subliniat importanța respectării drepturilor fundamentale, astfel cum rezultă acestea din Constituțiile statelor membre ale Comunitatea Europeană și din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin tratatul de la Maastricht se confirmă aspectele anterior menționate, rezultate din însăși jurisprudența Curții Europene de Justiție. Comunitatea Europeană respectă drepturile fundamentale garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, așa cum rezultă acestea din tradițiile constituționale comune tuturor statelor membre, în calitatea lor de principii generale ale dreptului comunitar.

Conform acestei abordări, drepturile fundamentale au dobândit dublu sens, astfel Tratatul de la Maastricht obligă Comunitatea Europeană să respecte drepturile fundamentale, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și tradițiile constituționale comune tuturor statelor member ale Uniunii Europene.

Curtea Europeană de Justiție are competența de a aprecia dacă un anumit principiu are la bază tradițiile constituționale comune. Puterea de apreciere a Curții Europene de Justiție este mai mare de atât, iar problema aderării Comunității Europene la Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost pusă cu mult timp înainte.

Consiliul Europei a avut în anul 1981 având o poziție favorabilă eventualității adaptării respectivei Convenții, însă Curtea Europeană de Justiție a fost sesizată cu o cerere de aviz și a afirmat că potrivit stării actuale a tratatelor, Comunitatea Europeană nu avea competența de a stabili reguli în domeniul drepturilor omului sau de a încheia acorduri internaționale în domeniu.

Luând în considerare faptul că prin Tratatul de la Nisa a fost adoptată Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene se schimbă dinamica relațiilor dintre Consiliul Europei și Curtea de Justiție a Comunităților Europene în acest domeniu.

În exercitarea competențelor sale, Uniunea Europeană se supune principiului subsidiarității, preluat din doctrina socială romano-catolică, principiu care a dobândit practic statut constituțional prin includerea sa în Tratatul Uniunii Europene.

Principiul subsidiarității are două fațete: pe de o parte, declarația pozitivă potrivit căreia Uniunea Europeană trebuie să acționeze atunci când obiectivele pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii, ceea ce îi extinde competențele, iar pe de altă parte, declarația negative potrivit căreia aceasta nu trebuie să acționeze în cazul în care obiectivele pot fi atinse în mod satisfăcător de către statele membre pe cont propriu, ceea ce îi restrânge competențele.

În practică, acest lucru înseamnă că toate instituțiile Uniunii Europene, dar mai ales Comisia Europeană, trebuie să demonstreze întotdeauna că există o nevoie reală de norme și acțiuni comune. Pentru a-l parafraza pe Montesquieu, atunci când nu este necesar ca Uniunea Europeană să intervină, este necesar ca aceasta să nu intervină.

Dacă nevoia unor reglementări la nivelul Uniunii Europene este demonstrată, următoarea întrebare care se conturează vizează intensitatea și natura acestora. Răspunsul decurge din principiul proporționalității, care a pătruns în dreptul Uniunii Europene prin hotărâri ale Curții de Justiție și care este stabilit în Tratatul Uniunii Europene în coroborare cu dispozițiile referitoare la competențe. Se impune deci necesitatea ca un instrument juridic specific să fie analizat cu atenție pentru a se stabili dacă nu există alte metode mai puțin restrictive ce pot fi utilizate pentru a obține același rezultat.

În termeni generali, principala concluzie este că legislația-cadru, standardele minimale și recunoașterea reciprocă a standardelor existente în legislația statelor membre trebuie să aibă întâietate față de unele dispoziții juridice excesiv de detaliate. Respectarea principiilor subsidiarității și proporționalității poate fi verificată și de către parlamentele naționale.

În acest scop, s-a introdus un sistem de avertizare timpurie. Acest sistem permite parlamentelor naționale să emită, în termen de opt săptămâni de la transmiterea unei propuneri legislative, un aviz motivat în care să justifice de ce consideră că propunerea respective nu respectă cerințele de subsidiaritate și proporționalitate.

În cazul în care acest aviz motivat este susținut prin cel puțin o treime din voturile alocate parlamentelor naționale (fiecare parlament național dispune de două voturi sau, în cazul sistemelor bicamerale, de un vot pentru fiecare cameră), propunerea legislativă trebuie reexaminată de către instituția care a înaintat-o, însă de obicei, această instituție este Comisia Europeană.

În urma acestei reexaminări, propunerea poate fi reținută, modificată sau retrasă. În cazul în care Comisia Europeană decide să rețină proiectul, aceasta trebuie să emită un aviz motivat prin care să precizeze de ce consideră că proiectul respectă principiul subsidiarității. Acest aviz motivat, împreună cu avizele motivate ale parlamentelor naționale, se înaintează organului legislativ al Uniunii Europene pentru a fi luate în considerare în cadrul procesului de legiferare.

În cazul în care, cu o majoritate de 55% din membrii Consiliului Uniunii Europene sau cu o majoritate a voturilor exprimate în Parlamentul European, organismul legislativ al Uniunii Europene este de părere că propunerea nu respectă principiul subsidiarității, se va renunța la continuarea examinării propunerii legislative.

3.1. Principiul aplicării imediate a dreptului european

Aplicabilitatea imediată a dreptului european implică în primul rând studiul raportului existent între două sisteme de drept. Conform doctrinei, relația care se stabilește între dreptul intern și dreptul internațional public presupune în principal aderarea la teoria dualistă sau la teoria monistă.

Teoria dualistă are ca adepți teoreticieni italieni și germani și propune concepția conform căreia ordinea juridică internațională și ordinea juridică tradițională sunt complet independente, separate, coexistând însă în paralel. În acest caz, tratatele internaționale ratificate au efect și aspura ordinii juridice interne, având loc un fel de naționalizare a tratatului, acesta fiind aplicat în calitate de drept intern. Conform teoriei dualiste nu există niciun raport de subordonare între dreptul intern și dreptul internațional public.

Teoria monistă consideră că normele de drept intern se situează în aceeași sferă cu normele de drept internațional, între ele existând fie un raport de suprasubordonare, fie un raport de subordonare.

O primă variantă a teoriei moniste este cea în care este promovată aplicarea dreptului internațional public în dreptul intern. În cadrul doctrinei moniste norma internațională este imediat aplicată, în calitatea sa de normă internațională, nefiind necesară naționalizarea acesteia.

O altă variantă a teoriei moniste este cea în care dreptul intern are prioritate asupra dreptului internațional. Adepții acestei variante pornesc de la concepțiile conform cărora din cauza unei independențe și suveranități depline a statelor membre, raporturile dintre state sunt de regulă raporturi de forță, iar dreptul international public reprezintă de fapt doar proiectarea anumitor norme din dreptul intern.

Referitor la raportul existent între dreptul european și cel intern, trebuie menționat faptul că tratatele institutive ale Uniunii Europene consacră teoria monistă, impunând totodată respectarea acesteia de toate statele membre. Această obligativitate apare din cauza faptului că sistemul de drept comunitar nu poate să funcționeze decât în cadrul unei teorii moniste, aceasta fiind și singura compatibilă cu idea unui sistem de drept de integrare.

Impunerea principiului monist nu a fost facilă la nivelul tuturor statelor membre al Uniunii. Dacă statele tradiționale moniste, cum ar fi Franța, au dispoziții constituționale care exclud fără echivoc principiul dualist, altele, cum ar fi Italia și Germania, au înregistrat dificultăți în aliniere.

Noțiunea de integrare la nivel european presupune în mod obligatoriu realizarea unui transfer de compentență de la organele statului membru către instituțiile și organismele constituite la nivel european. În relația dintre Uniunea Europeană și statele membre ale acesteia, dreptul comunitar este imediat aplicabil în cadrul ordinii juridice interne, consituindu-se ca o parte integrantă a acesteia. Norma internațională este astfel imediat aplicabilă, fără să mai fie necesar ca aceasta să fie admisă sau transformată în cadrul ordinii interne a statelor membre.

Alături de faptul că nu e necesară o formulă specială de introducere în dreptul intern, judecătorii naționali sunt obligați să aplice dreptul european; de asemenea, dreptul european este aplicat în calitatea sa de drept european și nu de drept intern.

3.2. Principiul efectului direct al dreptului european

Principiul efectului direct este principiul conform căruia dispozițiile tratatelor internaționale și dispozițiile actelor emise de instituțiile comunitare, care îndeplinesc anumite criterii de formă și conținut, pot să fie invocate de către justițiabili în fața organelor de justiție naționale, fiind susceptibile de a crea unele drepturi și obligații în favoarea, respectiv în sarcina acestora.

Conceptul efectului direct apare ca referire la regulament, ca izvor al dreptului comunitar derivat. În contextul acesta, aplicabilitatea directă se referă la faptul că, regulamentele comunitare vor fi integrate așa cum sunt în ordinea juridică internă a statelor, iar măsurile de transformare sau introducere în ordinea juridică internă sunt strict interzise.

Este un principiu argumentat prin faptul că nu poate fi neglijată contribuția particularilor în ceea ce privește funcționarea Uniunii Europene prin intermediul Parlamentului European și Comitetul Economic și Social. Uniunea Europeană constituie astfel o nouă ordine juridică, ai cărei subiecții sunt nu doar statele, ci și resortisanții acestora.

Curtea Europeană de Justiție subliniază faptul că dreptul comunitar impune obligații resortisanților, având însă și menirea de a crea și anumite drepturi în favoarea particularilor. Drepturile anterior menționate apar nu doar din atribuirea expresă a acestora, ci și pe baza obligațiilor impuse în mod clar atât particularilor, cât și statelor membre și instituțiilor Comunității.

Prin principiul efectului direct se permite persoanelor fizice invocarea prevederilor europeane în fața unei instanțe de judecată naționale sau a unei instanțe de judecată europene. Principiul efectului direct se referă doar la unele tipuri de acte europene, fiind supus mai multor condiții.

Principiul efectului direct și principiul supremației sunt principiile fundamentale ale dreptului comunitar consacrat de Curtea Europeană de Justiție. Principiul efectului direct permite persoanelor fizice invocarea dreptului european în fața instanțelor de judecată, chiar dacă există unele acte în acest sens și în dreptul național.

Conform acestor aspecte, principiul efectului direct garantează aplicabilitatea și eficacitatea dreptului comunitar în țările membre. Totuși, Curtea Europeană de Justiție enunță condițiile ce trebuie să fie îndeplinite ca un act juridic european să poată fi aplicat în mod direct. Efectul direct al unui anumit act poate să privească doar relațiile stabilite între o persoană fizică și o țară membră a Uniunii Europene sau poate fi extins și la relațiile stabilite între persoane fizice.

Aplicabilitatea directă și principiul priorității dreptului comunitar consituie pilonii ordinii juridice comunitare. În acest sens criteriile ce trebuie îndeplinite de către o anumită dispoziție comunitară în vederea recunoașterii efectului direct al acesteia direct sunt:

claritatea

precizia

neafectarea.

Dacă toate aceste trei criterii sunt îndeplinite, autoritățile nu mai au nici o putere de apreciere discreționară referitor la punerea în aplicare a dispoziției comunitare, iar aceasta, în consecință, este susceptibilă de a fi aplicată de un judecător.

Jurisprudența Curții Europene de Justiție face distincția necesară între aplicabilitatea directă verticală și aplicabilitatea directă orizontală. Astfel, aplicabilitatea directă verticală se referă în principal la posibilitatea invocării dispozițiilor unei directive comunitare în raport cu un anumit stat sau cu o anumită autoritate a acestui stat.

Pentru Curtea Europeană de Justiție, dacă justițiabilii pot să se prevaleze de o directivă împotriva statului, aceștia pot să prevaleze de respective directivă indiferent de calitatea în care acționează justițiabilul (angajator sau autoritate publică).

Curtea Europeană de Justiție consideră că o dispoziție având efect direct vertical poate să fie invocată de către justițiabil împotriva unei anumite autorități statale, dar și împotriva unor organisme și entități supuse respectivei autorități sau controlului statului sau unor organisme și entități care dispun de puteri exorbitante față de cele aplicabile în relațiile stabilite între particulari.

Conform Curții Europene de Justiție aplicabilitatea directă orizontală permite justițiabililor privați invocarea unor dispoziții comunitare împotriva unor persoane particulare.

Principiul efectului direct se referă inclusiv la actele ce provin din legislația secundară. Aceste acte sunt adoptate de anumite instituții în baza tratatelor fondatoare ale Uniunii. Sfera de aplicare a principiului efectului direct depinde în principal de tipul actului:

regulamentele au întotdeauna efect direct, iar tratatul referitor la funcționarea Uniunii Europene precizează faptul că toate regulamentele sunt aplicate în mod direct în țările Uniunii Europene.

directiva este destinată țărilor membre ale Uniunii Europene, trebuind transpusă în legislația națională. În unele cazuri, Curtea Europeană de Justiție recunoaște efectul direct al directivelor, în scopul protejării unor drepturi ale persoanelor fizice. Curtea Europeană de Justiție a stabilit că directivele au efect direct în situația în care dispozițiile acestora sunt necondiționate, clare și precise și țara membră nu a transpus directiva în termenul prevăzut. Efectul direct poate fi doar vertical, țările Uniunii Europene având obligația expresă de a pune în aplicare toate directivele, chiar dacă acestea nu pot să fie invocate de către o țară membră împotriva unei persoane fizice.

decizia poate să aibă efect direct dacă desemnează o țară din Uniunea Europeană ca destinatar. Curtea Europeană de Justiție recunoaște în acest caz un efect direct vertical.

acordurile internationale. Curtea Europeană de Justiție recunoaște un efect direct al unor acorduri în temeiul anumitor criterii.

avizele și recomandările nu au efect direct, deoarece nu au caracter juridic obligatoriu.

3.3. Principiul priorității aplicării dreptului european (Principiul supremației)

Principiul priorității aplicării dreptului european nu se regăsește expres în prevederi ale dreptului primar la nivel european, însă practica și hotărârile Curții de Justiție au rezolvat conflictul dintre prevederi ale tratator și o legi naționale ulterior adoptate. Pentru a demonstra prioritatea, Curtea Europeană de Justiție a pornit de la numeroase argumente.

Astfel este vorba în primul rând despre natura specifică a Uniunii Europene, durata nelimitată a acesteia, atribuțiile proprii pe care le are, personalitatea și capacitatea juridical și capacitatea de reprezentare internațională a Uniunii Europene, precum și puterile sale, rezultate fie din limitarea competenței, fie din transferul atribuțiilor statelor membre către Uniune.

Conform principiului priorității dreptul comunitar are valoare superioară față de legislația națională a țărilor membre ale Uniunii Europene. Principiul priorității este valabil pentru toate tipurile de acte europene cu caracter obligatoriu. Conform acestui principiu, țările membre ale Uniunii Europene nu pot aplica o normă națională contrară dreptului comunitar.

Din această Statele membre ale Uniunii Europene și-au limitat în unele domenii drepturile suverane, înființând un sistem de drept aplicabil resortanților și statelor înseși. Din însuși transferul de atribuții rezultă că statele membre ale Uniunii Europene nu mai elaborează acte legislative în domeniile ce au fost supuse transferului de atribuții, deoarece acestea nu mai dețin competența necesară elaborării de legislație.

Legislația primară europeană ajută la crearea unei ordini juridice specifice, bine integrată în ordinea juridică națională. Ca o consecintă a integrării apare imposibilitatea prevalării de măsuri naționale contrare dreptului comunitar.

Orice soluție în afară de aceasta ar fi privat dreptul comunitar de aplicarea uniformă a lui, fiindcă alte soluții ar fi înregistrat varianțe în conformitate cu legislația națională din fiecare stat membru al Uniunii Europene.

Aplicarea diferențiată a dreptului comunitar de către statele membre ar putea conduce la numeroase discriminări, fundamentate fie pe motive de naționalitate, fie pe motiv de cetățenie, iar discriminările sunt interzise de prevederile legislației europene.

Specificitatea dreptului europen devine tot mai evidentă, mai ales luând în considerare consecințele principiului priorității. Statele membre ale Uniunii Europene sunt obligate conform principiului cooperării loiale să abroge orice normă națională incompatibilă cu dreptul comunitar. Obligația abrogării normelor naționale se impune tuturor autorităților naționale, inclusiv autorităților locale sau regionale și mai ales judecătorilor naționali.

Supremația dreptului european asupra legislațiilor naționale este absolută. Astfel, toate actele europene care au caracter obligatoriu beneficiază de acest principiu, atât cele din legislația primară, cât și cele din legislația secundară.

La fel, toate actele naționale se supun aceluiași principiu, indiferent de tipul acestora: lege, regulament, decizie administrativă, ordonanță, circulară. Este irelevant dacă aceste texte au fost emise de puterea executivă sau de cea legislativă a statului membru. Puterea judiciară se supune, de asemenea, principiului supremației. De fapt, dreptul pe care îl generează, jurisprudența, trebuie să respecte dreptul Uniunii Europene.

Curtea de Justiție a considerat că și constituțiile naționale se supun principiului supremației. Astfel, judecătorul național nu trebuie să aplice prevederile unei constituții contrare dreptului european.

La fel ca în cazul principiului efectului direct, Curtea Europeană de Justiție exercită controlul aplicării corecte a principiului priorității. Curtea sancționează statele membre care nu respectă acest principiu prin intermediul deciziilor luate în temeiul diferitelor acțiuni prevăzute de tratatele fondatoare, în special acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor.

Judecătorul național are, de asemenea, obligația de a asigura respectarea principiului supremației. După caz, acesta poate să utilizeze procedura întrebărilor preliminare, dacă există îndoieli privind aplicarea acestui principiu. Curtea Europeană de Justiție a stabilit că o instanță națională, în cadrul pronunțării unei hotărâri preliminare privind valabilitatea unei norme naționale, trebuie să suspende fără întârziere aplicarea acestei norme, în așteptarea soluției preconizate de Curtea Europeană de Justiție și a hotărârii pe care instanța o va lua privind fondul acestei chestiuni.

CONCLUZII

Recunoașterea unei ordini juridice proprii semnifică faptul că normele juridice ale Uniunii Europene formează o structură complexă de norme juridice care au un set bine determinat de izvoare de drept, în timp ce instituțiile Uniunii Europene au proceduri bine stabilite de a sesiza și sancționa încălcările și derapajele.

În al doilea rând, ordinea juridică a Uniunii Europene este una proprie, fiind autonomă în raport cu ordinea juridică internațională și relativ autonomă față de dreptul intern al statelor membre.

În al treilea rând, ordinea juridică a Uniunii Europene este integrată sistemului juridic al statelor membre și se impune jurisdicțiilor acestora datorită aplicabilității directe, imediate și prioritare a dreptului Uniunii Europene.

Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar al Uniunii Europene desemnează că eficacitatea regulilor sale nu poate fi subordonată unor formalități pentru introducerea acestuia în ordinea internă a statelor și cu atât mai puțin transformării sale în drept intern.

Aplicabilitatea imediată a dreptului comunitar al Uniunii Europene se referă în principal la posibilitatea de invocare a normelor juridice ale Uniunii Europene în fața instanțelor naționale.

Aplicabilitatea prioritară a dreptului comunitar al Uniunii Europene desemnează faptul că o lege națională, care este posterioară intrării în vigoare a unei reguli de drept unional, trebuie să respecte această regulă, altfel ar periclita existența Uniunii Europene.

Astfel, prin raportare la ordinea juridică a statelor membre, dreptul Uniunii Europene este o ordine juridică autonomă și originală, care este caracterizată de o triplă autonomie: autonomia izvoarelor sale, autonomia noțiunilor de drept care nu depind de calificările statelor membre și autonomia normelor juridice ale Uniunii Europene care nu pot fi lipsite de eficacitate juridică prin dreptul intern al statelor membre.

Mai mult, chiar dacă există această triplă autonomie, nu trebuie să ignorăm că acest drept reprezintă o ordine juridică integrată în sistemul juridic al statelor membre, concretizat prin faptul că instanțele naționale sunt obligate să aplice normele Uniunii Europene identic în spațiu și timp.

Dar, prin raportare la ordinea juridică internațională, specificitatea Uniunii Europene constă în faptul că ea a luat naștere în urma tratatelor încheiate de statele membre și a actelor normative care au fost emise de instituțiile Uniunii Europene, pe baza și în aplicarea tratatelor.

Deși contestat pentru faptul că este un drept incomplet, neputând să treacă nici ca drept național, nici ca drept internațional, tocmai această incompletitudine a determinat găsirea unor soluții și metode originale care să permită regulilor și principiilor Uniunii Europene interacționarea cu mediul național și cel internațional.

Unii autori consideră că dreptul intern, dreptul internațional și dreptul european se amestecă, se suprapun, se completează reciproc, se consolidează, concurează unul cu altul sau se anulează unul pe altul. Pentru a putea aplica dreptul european, trebuie integrată specificitatea acestuia într-un ansamblul mai vast, creat de dreptul internațional și dreptul național.

BIBLIOGRAFIE

Armin von Bogdandy, Bast Jurgen, Principles of European Constitutional Law, Beck/Hart Publishing, Anglia, 2011.

Bercea Raluca, Drept comunitar. Principii, Editura C. H. Beck, București, 2007.

Borchard Klaus-Dieter, ABC-ul dreptului Uniunii Europene, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2011.

Costache Gheorghe, Introducere în Dreptul European, Editura Fundației România de Mâine, București, 2010.

Drosu Șaguna Dan, Tofan Mihaela, Drept financiar și fiscal european, Editura C. H. Beck, București, 2010.

Fuerea Augustin, Drept comunitar european. Partea generală, Editura Allbeck, București, 2004.

Fuerea Augustin, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2004.

Lefter Cornelia, Drept comunitar institutional, București, Editura Luceafărul, 2001.

Manolache Octavian, Tratat de drept comunitar, Ediția 5, Editura C. H. Beck, București, 2006.

Militaru Ioana, Dreptul Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, București, 2009.

Popa Dumitru, Drept comunitar european, Editura Vasiliana 98, Iași, 2013.

Schuetze Robert, Dreptul constituțional al Uniunii Europene, Editura Universitară, București, 2012.

Vătăman Dan, Drept comunitar european, Editura C.H. Beck, București, 2009.