Principii Active din Plante Indigene cu Efect Hepatoprotector

LUCRARE DE DIPLOMĂ

PRINCIPII ACTIVE DIN

PLANTE INDIGENE CU

EFECT

HEPATOPROTECTOR

Motto:

,,Norocul este darnic, dar nesigur , pe când natura se bazează pe sine însăși, de

aceea ,cu mijloacele ei mai modeste, dar sigure, ea întrece promisiunile mari ale

speranței”.

Democrit

Argument

Am ales să abordez această tema deoarece plantele indigene joacă un rol

important în vindecarea bolilor hepatoprotectoare. Starea de sănătate a ficatului și

buna lui funcționare sunt oglinda limpede a modului nostru de viață pe care îl

ducem. Metabolismul omenesc reprezintă un sistem foarte fin și bine pus la

punct, dacă o latură a acestui sistem se deregleaza, întregul mecanism se

blochează și nu mai funcționează, iar suferințele hepatice se vor răsfrange asupra

întregului organism.

Omul modern trebuie să învețe să descopere proprietățiile a ceea ce crește

în natură și să folosească arsenalul terapiei naturiste în apărarea sănătății

semenului său .Oameni mai trebuie să înțeleagă că trebuie să aibe o alimentație

foarte sănătoasă bazată pe o alimentație bio.

Hepatita este o boală care necesită o igienă foarte strictă , este nevoie

pentru pacient și de o viață fără stres, este nevoie de multă odihnă. Bolile

hepatoprotectoare se pot trata foarte mult prin plante dar și prin medicație.

Plantele indigene ne ajută să ne recuperăm sănătatea, doar ca efectul lor

nu este imediat, ci în timp, iar mulți bolnavi nu sunt dispuși să aștepte vindecarea

treptată.

Calea către vindecare trebuie să și-o găsească fiecare pentru sine..

INTRODUCERE

În arsenalul profilaxiei și terapiei moderne a bolilor, fitoterapia trebuie

prețuită la adevarata ei valoare. Tradiția și eficiența fitoterapiei probează faptul că

în natură există plante pentru fiecare boală.

Valoarea terapeutică a plantelor medicinale are la bază relația care există

între structura chimica a principilor active din plante și acțiunea lor

farmacodinamică exercită asupra organismului. Complexitatea compoziției

chimice a plantelor de la 2-3 compuși până la 30-40, identificați în unele plante,

explică eficacitatea terapeutică a uneia și aceleași plante în diferite afecțiuni.

Eficiența tratamentului naturist, aplicat atât profilactic, cât și curativ că și a tratamentului în medicină alopată, rezidă într-un diacnostic corect și complet.

Fitoterapia vine să întregească repertoriul terapeutic modern, fiind un bun

adjudvant în terapia diverselor boli.

Înțelegerea semnificației unei plante presupune înțelegerea și penetrarea

misterelor vieții.

Despre utilizarea plantelor medicinale ne-au rămas date de la sumerieni,

popor care a trăit între râurile Tigru și Eufrat din Asia cu 6000 ani î.e.n.

Cunostințele lor au avut o largă răspândire. Dupa ei urmează babilonienii și

asirienii, de la care arheologii au scos la iveala 33 tăblițe lut care reprezintă un

adevărat dicționar al plantelor medicinale dovadă a importanței pe care o

atribuiau plantelor medicinale în tratamentul diferitelor boli rezultă și din faptul

că în capitala lor Ninive își făcuseră o grădină de plante medicinale.

În Egiptul antic, plantele medicinale erau prețuite, fapt dovedit de

papirusurile vechi de mii de ani, care cuprind numeroase retețe de plante

medicinale.Papirusul găsit la Eberes, 1550 î.e.n., descrie 200 plante folosite în

tămăduirea bolilor.

Toate aceste cunoștințe au fost preluate de medicină greacă, reprezentată

prin cel mai mare medic al antichității, Hipocrate și de la care ne-a rămas vestită

lucrare ’’Corpus Hippocraticum’’ în care sunt descrise 236 plante medicinale.

Cercetările științifice au aratat că alături de principiul activ cu acțiune

bine precizată, plantele medicinale conțin și o serie de substanțe care

complectează și măresc acțiunea lor.

Aceste substanțe chimice denumite alcaloizi, glicozizi, vitamine, taninuri,

uleiuri volatile, au fost studiate în laboratoare și clinici, stabilindu-se proprietățile

lor terapeutice. pot elabora principii antibiotice. Aceste însușiri le au și unele plante superioare. De pildă coada-șoricelului, mușețelul, sunătorea, pătlagină, ienupărul și alte plante au propritatea de a opri dezvoltarea microbilor, acțiune numită fitoncidă.

Se poate spune într-adevăr că omul stăpânește planta. Plantele facilitează recuperarea multifuncțională a organismului suferind și consolidează sistemele de apărare ale organismului.

Natura generoasă se oferă să ne însoțească, să ne sprijine și să ne fie

călăuza în drumul către recuperarea sănătății prin plante medicinale.

CAPITOLUL I

DISFUNCȚIILE HEPATOBILARE

1.1 HEPATITA

Ficatul joacă un rol central în menținerea homeostaziei. De aceea, nu este

surprinzător faptul că dezvoltarea unor afecțiuni hepatice importante din punct de

vedere clinic este acompaniată de diverse tulburări metabolice. Deși anumite

funcții sunt mai sensibili decât altele, ficatul are rezerve considerabile, astfel

încât leziuni celulare minime sau chiar moderate pot să nu fie reflectate de

schimbări metabolice măsurabile.

Tulburările metabolice sunt mai evidente la pacienții cu afecțiuni hepatice

avansate și manifestările sunt similare, indiferent de etiologia leziunii inițiale.

Într-o măsură diferită modificări similare se pot observa la pacienți cu hepatită

cronică severă, ciroză micronodulară și ciroza posnecrotică. Deoarece multe

funcții ale ficatului pot fii afectate în grade diferite la anumiți pacienți, nici un

test luat separat nu poate măsură în mod efectiv starea de funcționare globală a

ficatului.

1.2. COLESTEROLUL

Colesterolul este sinteza colesterolului și acizilor biliari este în principal

realizat de ficat. Este subiectul a numeroaselor căi de control metabolic.

Colesterolul există fie liber, fie combinat cu acizi grași, sub formă de esteri de colesterol. În plasmă ambele se pot găsi în special asociate cu beta-lipoproteine.

Plasmă și ficatul conțin și lecitin-colesterol acil-transferaza. Pentru că există

schimburi de colesterol liber între țesuturi, modificările nivelurile colesterolului

plasmatic reflectă schimbări ale cantității totale de colesterol din organism.

Totuși scăderile nivelului esterilor colesterolului plasmatic pot reflecta existența

unor leziuni hepatice și o tulburare a esterificări hepatice a colesterolului.

Lezarea hepatică severă conduce adesea la o descreștere a nivelurilor serice ale colesterolului total, incluzând atât fracțiunea liberă cât și esterificată. În ciroza

biliară primitivă există creșteri pronunțate ale colesterolului liber și ale LDL în

ser; invers HDL din ser sunt reduse și pot dispărea din serul pacienților cu afecțiune îndelungată.

1.3.HEPATITA ACUTĂ VIRALĂ

Hepatita acută virală este o infecție afectând predominant ficatul.

Aproape toate cazurile de hepatită acută sunt produse de unul din cei cinci agenți

virali:

– virusul hepatitei A (HAV)

– virusul hepatitei B (HBV)

– virusul hepatitei C (HCV)

– virusul hepatitei D (HDV)

– virusul hepatitei E (HEV)

– virusul hepatitei G (HGV)

Toate aceste virusuri hepatice umane sunt virusuri cu excepția virusului B

care este un ADN virus. Toate cele cinci tipuri de hepatită produc afecțiuni

similare din punct de vedere clinic. Hepatită acută virală se declanșează după o

perioadă de incubație care variază în funcție de agentul etiologic. Perioadă de

incubație pentru hepatita A între 15-45 zile (în medie 4 săptămâni).

Pentru hepatita B și D de la 30 la 180 de zile în medie 4-12 săptămâni.

Pentru hepatita C de la 15 la 160 de zile în medie de 7 săptămâni.

Pentru hepatita E de la 14 la 60 de zile în medie de 5-6 săptămâni.

Simtomele de hepatită sunt de anorexie, greață și vărsături, astenie fizică

stare de rău, dureri de cap, faringită, tuse. Greața și vărsăturile și anorexia sunt

frecvent asociate cu alterări ale simțurilor mirosului și gustului. O febră între 38-

39 de grade Celsius este mai des prezentă în hepatitele A și E decât în hepatitele

B sau C, cu excepția cazului în care hepatita B este marcată de un sindrom

asemănător bolii serului.

1.4 HEPATITA CRONICĂ

Hepatita cronică cuprinde o serie de afecțiuni hepatice de cauze și

severități variate, în care inflamația hepatică și necroză durează cel puțin 6 luni.

Formele ușoare nu progresează sau progresează lent în timp ce formele mai

severe pot fii asociate cu cicatrizări atunci când sunt avansate conduc în cele din

urmă la ciroză. În hepatita cronică sunt formele ușoare, numite și severe se află

hepatita cronică activă din care se poate ajunge la hepatite cronice persistente și

hepatite cronice lobulare la forma unei ciroze. Ciroza alcoolică este una dintre

multele consecințe ale consumului cronic de alcool și adesea acompaniază alte

forme de leziuni hepatice induse de alcool. Cele trei leziuni hepatice induse de

alcool sunt denumite:

– ficatul gras alcoolic

– hepatita alcoolică

-ciroza alcoolică

1.5FICATUL GRAS ALCOOLIC

Ficatul gras macrovezicular reprezintă cel mai frecvent tip de ficat gras și

se observă cel mai frecvent în alcoolismul sau afecțiuni hepatice alcoolice, diabet

zaharat, obezitate și alimentație parenterală prelungită. Ficatul gras este produs de

un număr de hepatotoxice și este însoțit de semne și simtome de insuficiență

hepatică. Ingestia acută de alcool și cea prelungită pot fii de asemenea

considerate aparținând acestei categorii și se asocia cu un ficat cu creștere rapidă

în volum și încărcat cu lipide. Ficatul gras alcoolic apare la majoritatea marilor

băutori, dar este reversibil la oprirea consumului de alcool și se crede că nu este

un precursor inevitabil al hepatitei alcoolice sau cirozei.

1.6 HEPATITA ALCOOLICĂ

Caracteristicile morfologice includ degenerarea și necroza hepatocitelor,

celule căpătând adesea aspect de balon, precum și un infiltrat de leucocite

polimorfonucleare și limfocite. Celulele polimorfonucleare pot înconjura

hepatocitele lezate care conțin corpi Mallory, sau hialin alcoolic. Aceștia sunt

aglomerări de material perinuclear intens eovinofilic care se crede că reprezintă

filamente agregate intermediare. Corpii Mallory sunt înalt sugestivi dar nu sunt

specifici pentru hepatita alcoolică deoarece material similar morfologic se poate

întâlni în asociere cu obezitatea morbida, diabetul zaharat slab controlat, precum

și cu diferite alte afecțiuni, incluzând boala Wilsou și ciroza indiană a copilăriei.

Depunerea de colagen în jurul venei centrale și în zonele perisinusoidale se poate

asocia cu o probabilitate crescută a evoluției către ciroză.

1.7.CIROZA ALCOOLICĂ

În cazul consumului continuu de alcool și al distrugerii continue de hepatocite, fibroblastele apar la locul leziunii și stimulează formarea de colagen.

În spațiile periportale și pericentrale apar septuri de țesut conjunctiv cu aspect de rețea care în cele din urmă fac legătură între triadele portale și venele centrale.

Această rețea fină de țesut conjunctiv înconjoară micile mase celulare hepatice

rămase, care se regenerează și formează noduli. Deși regenerarea are loc în cadrul

micilor zone de parenchim rămas, pierderea de celule depășește în general

capacitatea de înlocuire. O dată cu continuarea distrugerii hepatocitelor și

depunerii de colagen ficatul își micșorează dimensiunile, dobândește un aspect

nodular și devine dur pe măsură ce se instalează ciroza de stadiul terminal. Deși

ciroza alcoolică este de obicei o boală evolutivă, terapia potrivită și evitarea

strictă a consumului de alcool pot opri boala în majoritatea stadiilor și permit

ameliorări funcționale.

1.8.HEPATITA TOXICĂ ȘI HEPATITA INDUSĂ

Lezarea hepatică poate urma inhalării, ingestiei sau administrării

parenterale a unui număr de agenți farmacologici și chimici. Aceștia includ

toxine industriale (de exemplu tetraclorura de carbon, triclor etilen și fosfor

galben) precum și octapeptide biciclice toxice, termostabile, din anumite specii

de Amanita și Gaberina (otrăvire hepatotoxică cu ciuperci) și mult mai frecvent,

agenții farmacologici folosiți în terapia medicala. Este esențial ca orice pacient

care prezintă icter sau teste hepatice biochimice alterate, să fie chestionat cu

atenție în legătură cu expunerea la produsele chimice folosite la muncă sau acasă,

precum și asupra medicamentelor prescrise sau autoadministrate. Există două

tipuri de hepatoxicitate de origine chimică:

– tipul toxic direct

– tipul idiosincrazic

Hepatita toxică directă are loc cu o regularitate previzibilă la indivizii

expuși la agentul lezarea hepatică este de obicei scurtă (adesea câteva ore), deși

manifestările agresor și este dependent de doza. Perioada de latentă între

expunere și clinice pot fii întârziate cu 24-48 de ore. Agenții care produc hepatita

toxică sunt în general otrăvuri sistemice sau sunt transformate în ficat în

metabolici toxici. Tetraclorura de carbon și tricloretilenu produc în mod

caracteristic o zonă de nacroză centrolobulară, pe când otravirea cu fosfor galben

duce în mod tipic la leziuni periportale. Otapeptidele hepatotoxice din Amanita

phalloides produc de obicei necroză hepatică masivă. Doza letală de toxină este

de aproximativ 10m, cantitate aflată într-o singură pălărie de ciupercă otrăvitoare.

În cazul reacțiilor idiosincrazice la medicamente, apariția hepatitei nu este de

obicei frecvența și este imprevizibilă, răspunsul nu este dependent de doză și

poate avea loc în orice moment, în timpul sau la puțin timp după expunerea la

medicament. Manifestările extrahepatice de hipersensibilitate cum ar fii rash-ul,

atralgiile, febra, leucocitoza și eozinofilia au loc la aproximativ un sfert dintre

pacienți prezentând reacții hepatotoxiceidiosincrazice la medicamente

contribuitor la ipoteza că această categorie de reacții la medicamente este mediată

imunologic. Dovezi mai recente sugerează totuși ca, în multe cazuri, chiar și

reacțiile idiosincrazice reprezintă o hepatoxicitate directă, dar sunt determinate

mai degrabă de metaboliți ai medicamentului decât de compusul intact. Unii

specialiștii subdivid hepatoxicitatea idiosincrazică la medicamente in doua

categorii:

– de hipersensibilitate (alergică) și metabolica.

Reacțiile idiosincrazice pot fii reproduse în unele situații, atunci când, la

o nouă administrare, după o perioadă asimptomatică, se produce o recurentă a

semnelor, simtomelor și a modificărilor morfologice și biochimice. Totuși,

această nouă administrare nu este adesea fezabilă din punct de vedere etic,

deoarece pot avea loc reacții adverse.

1.9 TRANSPLANTUL HEPATIC

Înlocuirea ficatului bolnav nativ cu un organ normal obținut entala

rezervată pentru pacienții foarte grav bolnavi, ajungându-se la o operație de la o

experim acceptată, care salvează vieți aplicată de la un donator ale cărui funcții

cerebrale au încetat , a evoluat mult mai devreme în istoria naturală a afecțiunilor

hepatice terminale. Abordarea preferată și cea mai avansată din punct de vedere

tehnic este transplantul ortotopic, în care organul nativ este îndepărtat, iar organul

donatorului este introdus în aceeași localizare anatomică.

Transplantul la copii și adolescenți o constituie tulburările moștenite sau

genetice ale metabolismului, asociate cu insuficiența hepatică .

Transplantul hepatic la adulți este indicat pentru cirozele terminale de

orice cauză. Candidații mai controversați pentru transplantul hepatic sunt

pacienții cu ciroza alcoolică, hepatită cronică virală și afecțiuni maligne

hepatocelulare primitive. Deși toate aceste trei categorii sunt considerate cu risc

crescut, transplantul hepatic poate fii oferit unor pacienți selecționați cu grijă.

Pacienți cu ciroză alcoolică pot fii considerați candidați pentru transplant dacă

îndeplinesc criteriile pentru abstinență și se corijează. Reacția de respingere a

transplantului în ciuda folosirii medicamentelor imunosupresive, respingerea

ficatului transplantat are încă loc la majoritatea pacienților începând de la 1-2

săptămâni după intervenție. Semnele clinice sugestive pentru reacția de

respingere sunt febra, durerea la nivelul hipocondrului drept, precum și reducerea

volumului și colorația bilei. Rata supraviețuirii în cazul pacienților cărora li se

efectuează transplant hepatic s-a înbunătățit constant începând cu anul 1983.

Ratele supraviețuirii la un an au crescut de la aproximativ 70% la începutul anilor

80 la 80-90% și la mijlocul anilor 90%.

1.10 COLICA ȘI CALCULOZA BILIARĂ

Colica biliară are un debut destul de brusc și poate persistă cu intensitate

timp de 1-4ore, diminuând treptat sau rapid. Un episod colicativ biliar este uneori urmat de o ușoară senzație dureroasă reziduală sau de o sensibilitate în hipocondrul drept, care poate persistă timp de 24 de ore sau mai mult. Greața și vărsăturile însoțesc frecvent episoadele de colică biliară este întâlnită la 25%

dintre pacienți. Febra sau frisoanele asociate colicii biliare presupun de obicei o

complicație preexistentă, precum colecistită, pancreatită, sau colangită. Colica

biliară poate fii precipitată de consumul unei mese bogate în grăsimi de un consum alimentar exagerat urmat de o perioada îndelungată de post sau de consumul unei mese.

Tratamentul medicamentos pentru dizolvarea calculiilor biliari este cu

UDCA pare de asemenea să producă o fază lamelară lichidă cristalină în bila care

permite dispersia colesterolului din calculi printr-o reacție fizico-chimica. De

asemenea UDCA poate întârzia nucleerea cristalelor de colesterol. La pacienți

atent selecționați cu calculi radiotransparenți mai mici de 15mm aflați într-un

colecist funcțional. În 2 ani sub tratament UDCA la o doză de 10-13mg| kg pe zi

se poate realiza dizolvarea completă a calculilor la aproximativ 50-60% dintre

cazuri. Cea mai mare rată de mcces 70% se înregistrează la pacienții cu calculi de

dimensiuni mici de 5mm radiotransparenți mobili care plutesc liber.

Calculii biliari pot fii fragmentați prin unde de soc extracorporale,

generate prin folosirea unor dispozitive electrohidraulice, piezoceramice sau

electromagnetice. Deși litrotiția prin unda de soc combinată cu terapia litolică

medicamentoasă este un tratament sigur și eficient la pacienți atent selecționați cu

litiază bilială acest procedeu este rar utilizat. Colecistită acută este o inflamație

acută a peretelui veziculei biliare urmează de obicei unei obstrucii a canalului

cistic de câte un calcul. Răspunsul inflamator poate fii evocat de trei factori:

– inflamatia mecanica

– inflamatia chimica

– inflamatia bacteriana

Colecistita acută debutează adesea printr-un episod de colică biliara a

cărui severitate crește progresiv aproximativ 60-70% dintre pacienți semnalează

prezența unor episoade anterioare care însă s-au renis spontan. În colecistite

cronice se recomandă un regim alimentar echilibrat excluzând conservele, carnea

afumată, mezelurile condimentate sau afumate, brânzeturile fermentate grăsimile

solide și în special untura. Băuturile alcoolice slabe se pot folosi, dar cu

moderație la fel cafeaua, ceaiul chinezesc.

1.11 DISCHINEZIA BILIARĂ

Dischinezia biliară reprezintă o alterare funcțională a mecanismului de

eliminare a bilei, care se manifestă prin dureri în loja superioară dreaptă a

abdomenului, prin grețuri și vărsături. Tulburarea funcțională afectează fie

vezicula biliară și sfincterul sau, fie canalul coledoc (prin care bila circulă de la

veziculă biliară la duoden) și sfincterul sau (denumit Oddi Dischinezia biliară,

denumită și distonie biliară, indiferent dacă are la origine atonia, biliară,

reprezintă o tulburare hipotonia sau hipertonia veziculei motorie care împiedică

evacuarea bilei din vezică biliară. Singură sau în asociere cu alte măsuri

terapeutice, fitoterapia este recomandată și utilizată cu succes în acest tip de

afecțiuni fiind indicate în special plante cu acțiune colagogă sau coleretică. În

grupa substanțelor intră plante sau substanțe active din plante care favorizează

eliminarea bilei, prin stimularea contracțiilor vezicii biliare. În grupa substanțelor

coleretice sunt incluse plantele sau substanțele active extrase din ele, care

stimulează secrețiile celulei hepatice și prin aceasta, volumul de bilă secretată.

Dintre plantele sau extractele obținute din plante, utile în dischineziile biliare sunt:

– frunzele de anghinare

– frunzele de mentă

– rostopasca

– păpădie

– sunătoareflori de coada șoricelului

– coaja de crușin

– flori de tei

Dintre produsele farmaceutice preparate în farmacii sau în industria

farmaceutică, pe baza de plante pentru dischineziile biliare, menționăm

următoarele : Tarbedol ( granule) recomandat în colecistopatii și pancreatopatii,

dar contraindicat în gastritele hiperacide și în ulcer. Recomandat în tulburările

funcționale ale vezicii biliare este Heritage Gold un supliment cu enzime naturale

din plante, produs în USA pe baza celei mai avansate biotehnologii de procesare

și care se află astăzi și pe piața românească. Dintre fructe și legume, în

dischinezia biliară sunt recomandate următoarele: portocalele, strugurii, gutuile,

lămâile și vișinele. Dintre legume pătrunjelul, ridichea neagra și usturoiul.

CAPITOLUL II

PLANTE INDIGENE CU EFECT HEPATOPROTECTOR

2.1.Armurarariul

Silybum Marianum

Descriere:este o plantă țepoasă la un metru înălțime, cu tulpini și Frunze

de un verde șters, cu flori rosietice, carefac niște semințe cu gust amăru

Răspândire: Se găsește numai în zonele

calde, cum ar fi Dobrogea, Oltenia, sudul Moldovei și zona Subcarpaților sudici,

fiind o plantă de cultură.

Produsul vegetal folosit: În semințele sale se ascund substanțe cu o extraordinară acțiune.

Acțiune farmacologică: Este un anti-toxic puternic.

Indicații terapeutice: Este recomandat și în tratarea icterelor și a insuficenței

hepatice este recomandat și pentru cancer, hepatită, astenie,reumatism, constipație rebelă, eucemie, migrenă, oboseală marcată.

2.2. Cimbrișorul-de-câmp

Thymus’serpielum

Descriere: Sunt liniare sau rotund eliptice. Florile sunt roz-purpurii și dispuse în verticile reunite în raceme. Partea superioară a corolei este de formă aproape patrunghiulară.

Răspândire: Crește este o plantă aromată, jumatăte ierboasă, jumatate lemnoasă, cu

tulpina ascendentă sau târâtoare și lungă de 10-15cm. Frunzele prin pasiuni, pe coline uscate,terenuri stâncoase, la marginea pădurilor, prin livezi și pe lângă mușuroaiele de furnici. Înflorește în lunile iunie și septembrie.

Produsul vegetal folosit: Partea ierboasă și verde a plantei.

Recoltarea: Se recoltează în timpul înfloririi partea ierboasă și verde a

plantei. Se usucă la umbră în încăperi bine aerisite, la o temperatură de cel mult

40 grade C, pentru a se evita pierderea substanțelor aromatice pe care le conține.

După uscare planta trebuie păstrată în saci de pânză în încăperi ferite de

umezeală.

Principii active: Ulei volatil (care conține carvacrol și timol), acizii

cafeic și rozmarinic, tanin și un principiu amar (serpna).

Acțiune farmacologică: Antiseptic intestinal, diuretic.

Indicații terapeutice: Având o acțiune antiseptică puternică

acționează asupra ficatului și rinichilor ameliorând starea lor de functionare.

Datorită uleiului volatil bogat în timpol este indicat pentru eliminarea viermilor

intestinal. Principiul amar în asociație cu ceilalți componenții chimici din drog,

este un bun tonic în cazul anemiilor.

2.3. Schine

Cnicus-benedictustulpina

Descriere:Este o plantă erbacee anuală,cu tulpina în 5 muschii, înaltă până la 1m, acoperită cu peri lânoși de culoare verzui. Frunzele alungite au nervure proeminente, albe și păroase, cu vârf ascuțit,spinos dințate pe margine. Florile sunt galbene sau verde-deschis.

Produsul vegetal folosit: Tulpini frunze,înflorește în lăstari tineri.

Recoltare: În timpul înfloririi în lunile iunie-august, pe vreme uscată și însorită uscarea se face în locuri aerisite, ferite de soare, în straturi

subțiri.

Pricipii active: Are substanțe amare (benedictina), lactona anală (cnicina) glicozide, flavonozide, fitosterine, taninuri, acizi rezinici.

Acțiune farmacologică: Antihemoragic și vermifug.

Indicații terapeutice: Pentru boli hepatice și lipsa poftei de mâncare.

Sunt recomandate în boli ale aparatului digestiv oprește hemoragiile interne,

provoacă voma pentru evacuarea substanțelor toxice boli ale căilor respiratorii reumatism.

2.4.Sunătoare

Hypericum perforatum

Descriere: Este o plantă ierboasă vivace. Are tulpina dreaptă, ramificată, netedă,înaltă de 30-60 cm, cu noduri și cu 2 muchii. Frunzele sunt mici, opuse (câte 2 la nod), sesile, netede, de forma oval oblonga, cu puncte mici transparente.Florile au culoare galben-aurie și sunt asezate în forma de corisub la vârful tulpinii și ramurilor. Au sepalele ascuțite, petalele, negru punctate mai ales pe margini, staminele numeroase.

Răspândire: Crește pe pajiști, în tufișuri, terenuri păduroase și pe marginile drumului. Se recoltează atât florile, cât și herba, în lunile iunie-iulie, când florile încep să se deschidă. Dacă se recoltează mai târziu, florile se înroșesc în timpul uscării și devin necorespunzătoare crește prin fânețe uscate și mărăcinișuri.

Principii active: Tanin de natură catehica, cantității mici de ulei volatile localizat în punctele transparente ale frunzei, glicozide flavonice ca heparins, rutina, cvercirina, localizată în petale și în epiderma tulpinii și a frunzelor, o substanță colorată (hipercină), localizată în punctele negre de pe suprafața plantei, caroten, saponine, acizi ascorbic, nicotinic și valerianic, galactoza colina.

Acțiune farmacologică: Antiseptic, antiinflamator, hepatic și intestinal, coleretic, astrigent, cicatrizant.

Indicații terapeutice: Hepatite acute și cronice evolutine, colite

cronice, ulcer gastric, colecistită.

2.5. Mușețelul

Matricaria chamomilla

Desciere: Planta ierboasă, anuală, spontană, cu tulpină ramificată spre vârf și înaltă de 20-30 cm. Frunzele nepăroase de două ori penat-compuse, foliole liniare. Florile mici, grupate în capitule mici de 1,5-2 cm la vârful ramurilor. Florile de pe margini sunt albe și lingulate, iar cele din mijloc sunt galbene și tubulare. Mușetelul bun are un miros carecteristic și penetrant, deosebindu-se de celelalte specii înrudite prin aceea ce are receptacul capitulului, bombat, conic, gol în interior, iar printre flori, care se desfac ușor de pe receptacul, nu există bractee sau paiete. Fructele sunt achene, nearipate. Mușețelul crește prin locuri cultivate și necultivate. Înflorește din lunile mai până în septembrie.

Produsul vegetal folosit: Florile, fără peduncul, recoltate în lunile mai-august.

Recoltarea: Se face pe timp uscat, după ce se ridică roua. Florile ofilite nu se culeg. Recoltarea se face cu piepteni speciali sau cu mâna, adunând capitulele florale. Florile se întind la umbră, pentru a se răcori, apoi sunt date la vânturătoare, pentru a se îndeparta corpurile străine și praful. După aceasta, florile se dau prin ciur, pentru selecționarea și uniformizarea lor. Astfel, se îndepărtează florile mici și cele care au fost recoltate cu peduncul. Operația de înlăturare a florilor cu peduncul se face ușor printr-o mișcare specială a ciurului de jos în sus. În felul acesta florile cu peduncul ies la suprafață, se adună apoi cu mîna și se îndepărtează. Uscarea florile se face în uscătorii sau în poduri bine aerisite, întinse pe hârtie în straturi foarte subțiri.

Principii active: Volatil, azulen, chamazulen, flavonozide, colina, matriciana, epigenina, umbeliferona, acid salicilic, rezine, fitosterine, substanțe

de natură cumarinica cu acțiune spasmolitică.

Acțiune farmacologică: Gastric și intestinal antidiareic.

Indicații terapeutice: Nu este nici o exagerare, când mușețelul este numit ca un leac pentru orice boală, în special copii. Mai este bun pentru enterocolite, colici intestinale, gingivite, abcese, hepatită.

2.6.Coada-șoricelului

Achillea Milleforium

Descriere: Planta ierboasă,vivace aromatică, înalta de 20-70 cm și cu tulpina puțin păroasă. Are doua feluri de tulpini aeriene, unele mai groase florifere, foliate, ramificate la partea superioară și terminându-se cu capitule formate din flori mici și altele sterile. Frunzele sunt alterne, sesile lanceolate, penat-sectate, mai mult sau mai puțin păroase și cu miros aromat și gust amar astrigent. Florile sunt grupate în capitule ovoide reunite la rândul lor în corimb la extremitatea tulpinii. Fiecare capitol conține 5-6 flori marginale pentamere, ligulate, tridintate, de culoare albă, uneori roză până la roșie și florile interioare regulate, tubuloase, cu 5 stamine. Fructul este o achenă. Înflorește în luna iunie, până în septembrie.

Recoltarea: Se recoltează florile sau planta întreagă fără rădăcini.Uscarea se face la umbră, în încăperi aerisite sau în aer liber, pe lame acoperite cu hârtie.

Condiții de recepție: Florile nu trebuie să aibă fructificați și nici peduncule. Culoarea florilor după uscare trebuie să fie albă-gălbuie.

Principii active: Ulei volatil cineol borneol, pinen, limonen, cariofilen, azulen, achileina, acid achibeic, acizi organici formic, acetic, proionică,valerianic, alcool etilic, metilic.

Acțiune farmacologică: Diminuează secrețile gastro-intestinale,dezinfectant , decongestiv, hemoroidal, hemostatic.

Indicații terapeutice: Indicații terapeutice: Enterocolite, gastrită, hemoroizi, colici hepatice.

2.7Anghinare

Cynara scolymus

Descriere: Această plantă este originală din sudul Spaniei, a fost introdusă în terapeutică încă din secolul al XVI- lea.

Produsul vegetal folosit: Frunzele.

Principii active : Cinarina, polienoli,flavone principiu amar, inulina, săruri de potasiu,magneziu.

Acțiune farmacologică: Diuretic,antimicrobian, hipertensiv.

Indicații terapeutice: Frunzele de anghinare au efecte sigure asupra boliilor de ficat și rinichii, având proprietatea de a mări secreția biliară și diurează, reglând în același timp procesul de formare a colesterolului. Ceaiul de anghinare are insusirea de a diminua zahărul din sânge. Ca diuretic, ceaiul din această plantă se recomandă în nefritele acute și cronice, deoarece mărește volumul de urină și favorizează eliminarea ureei și a substanțelor toxice ce se formează la nivelul ficatului și rinichilor.

2.8. Papadie

Taraxacum officinale

Descriere: Este o plantă mica,ierboasă Rădăcina este pivotanta, puțin ramificată,

ajungând uneori până la 20 cm lungime și 1-2 cm grosime. Rădăcină este albă la interior și brum- deschis la exterior. Frunzele sunt lanceolate, dintate, dispuse în rozeta. Din mijlocul rozetei de frunze se ridică o tulpină tubulară, care în vârf

poartă un capitul floral mare de 2-2,5cm, de culoare galben-aurie. Florile sunt lingulate.Fructele sunt achene, cu rostul de 2-3 ori mai lung decat ele, poartă un papus alb, lung, care se dezvoltă în perioada fructificației, dând capitulului o formă globuloasă. Întreaga plantă conține un suc laptos (latex). Înflorește din luna aprilie până în septembrie.

Răspândire: Crește pretutindeni, din regiunea de ses până în cea

muntoasă, prin fanete, pasuni, livezi și pe lângă drumuri.

Produsul vegetal folosit: Întreaga plantă împreună cu rădăcinile.

Recoltarea: Frunzele care se recoltează primavara mai-august deoarece

primavără conțin cea mai mare cantitate de principii active. Tijele se recoltează în

timpul înfloririi. Rădăcinile se recoltează primavara devreme martie-mai sau

toamna, septembrie-noiembrie. Întreaga plantă, împreună cu rădăcinile, fără flori

și fără fructificății, se recoltează primăvara, înainte sau în timpul formării

bobocilor florali, în lunile aprilie-septembrie. În această perioadă, adică

primavara înainte de înflorire, planta are cea mai mare cantitate de latex.

Rădăcinile recoltate se curăță de pământ și se despică în lungime. Uscarea se face

la umbră în încăperi încălzite sau la soare, întinse în straturi subțiri. Se pot păstra

și proaspete în pivnițe, în nisip. Rădăcinile uscate absorb cu ușurință apa și sunt

ușor atacate de insecte, de aceea ele se vor conserva la loc uscat. Cercetările de

laborator arată ca în lunile iulie-august rădăcinile conțin cantității de principiu

amar (tatrxacină), atingând maximum în luna noiembrie. În luna august rădăcinile

au ca 40% inulină, un loc principiu activ de bază. Primăvara această substanță se

găsește numai în proporție de 1-2%. În schimb, rădăcinile de primăvără conțin

colina și latex. Rădăcinile recoltate se lasă 2-3 zile la soare pentru a se vejteji și

cicatriza rănile provocate în urma tăierii coletului și a rădăcinilor subțiri. Pe cât

este posibil, rădăcinile nu se vor scurta, deoarece, prin tăiere, latexul se scurge,

diminuând valoarea terapeutică a produsului.

Principii active: Principiu amar taraxacină, pectine, vitamina B și C steroli.

Rădăcinile: Alcooli triterpenici, fitosteroli, vitamine B1, C și D inulina,tanin, rezine, colina, taraxacina, acid nicotic.

Acțiune farmacologică: Laxativ, diuretic, astrigent, venotonic.

Indicații terapeutice: Gastrite hiperacide, dischinezii biliare cu

tulburări intestinale.

2.9.Lichenu de piatră

Cetraria islandică

Descriere: Lichenu de piatră nu are rădăcina, tulpină sau flori fiind o plantă inferioară ci se prezintă ca o tufă creată miniaturală de câțiva centrimetri înălțime, verde-cenușie cu gust ușor sărăt și amar.

Răspândire: Crește prin zonele muntoase înalte, în locuri greu aceesibile și rar umblate, fiind o plantă sensibilă la poluare și alți factori artificiali nocivi. Are o extraordinară rezistență la condițiile climatice extrem de aspre în care crește.

Acțiune farmacologică: Antifebril, antiseptic, anti-tumoral, anti- vomitiv.

Indicații terapeutice: Stimulează secreția pancreatică, antibiotic, tonic hepatic, emolient și calmant al aparatului respirator și digestiv.

2.10. Rostopasca

Chelidonium majus

Descriere:Rostopasca se dezvoltă ramificat atingând o înălțime între 30-80cm. Înflorește,începând din luna mai, pe tot parcursul verii și până în toamnă. Frunzele sale sunt zimțate și se aseamănă cu cele de stejar. Din tulpina și rizom izvoreste o sevă galben-portocalie și destul de vâscoasă.

Răspândire:Rostopascapreferă vecinatatea zidurilor, a gârdurilor, a grohotisurile de pantă, precum și livezile sudice. Oricât ar fi vara de secetoasă și marginile de sud ale pădurilor uscate, din planta tot va curge sucul gros, galben-portocaliu, în cantității suficiente.

Acțiune farmaclolgică: În afecțiunile biliare, renale și hepatice.

Indicații terapeutice: Planta este depurativă și ajută la creșterea numărului de globule roșii. Se poate folosi și extern contra bolilor pieli, contra bătăturilor, a verucilor, eczemelor.

2.11.Gheara Mâței

Una de Gato

Descriere: Planta agățătoare ca o liana și-a primit numele de la spinii care se află la baza frunzelor și care se aseamănă cu gheară mâței.

Răspândire: O plantă agățatoare bine cunoscută în America de Sud, care crește în pădurile tropicale din America de Sud și Asia.

Principii active: Sunt completate de zinc.

Acțiune farmacologică:Antitumoral, antiviral, antiinflamator, antimutagen.

Indicații terapeutice: Are rol important în funcționarea organelor de reproducere, regleaza nivelul glicemiei. Și pentru hepatită și alte infecții și pentru

imunitate.

2.12. Turița-Mare

Agrimonia lupatonia

Descriere: Florile mici,galbene alcatuiesc, ca și la lumânărică, o inflorescență în forma de chiorchine lung. Întreaga plantă este acoperită cu peri moi frunzele mari pot atinge o lungime de 10 cm și sunt penate. Planta ajunge până la o înălțime de 80 cm și aparține aceleași familii ca și cretișoară. Turita-mare este culeasa în timpul infloririi, între lunile iunie și august.

Răspândire: Ea crește în locuri însorite, uscate, pe margini de drumuri, câmpuri și păduri pe podișuri, dealuri și pante, în luminișuri și printre

ruine.

Produsul vegetal folosit: Frunzele.

Acțiune farmacologică: Turita-mare posedă un puternic efect curative pentru inflamațiile gâtului și ale gurii.

Indicații terapeutice: Boliile renale și vezicale, tulburări digestive, ciroza hepatică, în scăderea activității hepatice precum și în boliile splenio.

2.13 Măceșul

Rosa canina

Descriere: Măceșul este un arbust,înalt de 1-3m, având ghimpi cu baza lată, iar vârful curbat în jos în formă de seceră. Frunzele sunt compuse, formate din mai multe foliole, de obicei 5-7, de forma ovală, dințate pe margini. La baza frunzelor se află două frunzișoare mai mici stipele. Florile sunt de culoare roz, uneori albe,

dispuse câte 2-3 la vârful ramurilor. Fiecare floare este formată din 5 sepale, 5 petale, numeroase stamine dispuse pe un receptacul care la maturitate devine cărnos și de culoare roșie. În acest receptacul, numit impropriu fruct, se află numeroase achene, în realitate adevăratele fructe, cărora în mod obisnuit li se spune seminte. Înflorește în luna iunie. Crește prin tufișuri, pe dealuri, la marginea drumurilor și a pădurilor.

Recoltarea: De la măces se recoltează în diverse stadii de coacere. Recoltarea începe în momentul când fructele trec de la culoarea cărămizie spre roșu-portocaliu. Acest moment corespunde cu sfârșitul lunii august și începutul

lunii septembrie.

Produsul vegetal folosit: Fructele și semințele.

Principii active: Vitamina C

Acțiune farmacologică: Diuretic și coleric.

Indicații terapeutice: Impiedică formarea de calculi renali și inflamații intestinale.

2.14. Brusture

Arctium Lappa

Descriere: În pamânt are un rizom vertical care se continuă cu o rădăcină pivotantă cărnoasă, tulpina înaltă până la 2 m este ramificată și păroasă, poartă frunze dispuse altern, de culoare verde pe fața superioară, cenușie-tomentoasă pe cea inferioara. Frunzele inferioare sunt foarte mari, petiolate, cu limbul rotunjit la bază și cu marginea întreagă, frunzele superioare sunt de dimensiuni din ce în ce mai mici spre vârf. Florile pentamere , tubulare, de culoare purpurie sunt dispuse în capitule globuloase, înconjurate de bacteri încovoiate la vârf în formă de cârlig. Fructul este o achenă. Înflorește în lunile august-septembrie.

Răspândire: Foarte răspandită în flora noastră prin locuri virane, pe lângă garduri și pe marginea pădurilor.

Produsul vegetal folosit: Rădăcinile.

Recoltarea: Înainte de înflorire în al doilea an de vegetație, sau toamna în primul an de vegetație.

Principii active: Nitrat de potasiu, ulei volatil o lactona cu structură insuficient precizată acid cafeic și vitamine din complexu B.

Acțiune farmacologică: Diuretică, colerică și hipoglicemiantă.

Indicații terapeutice: Pentru scăderea colesterolului împreună și cu

alte plante.

2.15. Tintaura

Centarium erythlaea

Descriere: Se recunoaște în primul rând, după flori, care sunt roșii-roz, crescute în mici ciorchini, evidențiându-se ușor printer ierburi. Apoi, după structură crește nu mai înaltă de două palme rar depășește 30 cm. Tulpina sa este simplă, cu frunze cu codița scurtă, înguste și cu vârful oval.

Răspândire: În țara noastră la poalele Pietrei Craiului.

Produsul vegetal folosit: Tulpina și flori.

Recoltarea: Tulpinele de țintaura se leagă în buchete, nu foarte groase, care se atârnă pe o sfoară și se usucă la umbra, în locuri bine aerisite.

Acțiune farmacologică: Antitermic, stomahic.

2.16.Volbura

Convolvulus arvensis

Descriere: Volbura plantă erbacee perenă volubilă, puțin atinge lungimea de 1m. În pământ are un rizom lung, subțire și ramificat care poartă numeroase radicele și este de culoare albicioasă. Tulpina aeriană în 5 muschii este volubilă și poartă frunze dispuse altern, bastate sau sagitate, cu urechi mici la baza. Florile albe sau slab rozee sunt solitare, axilare, lung pedunculate, cu organizare pe tipul 5, corală gamopetală în formă de pâlnie, fructul este capsulă înflorește din mai până în septembrie.

Răspândire: Este răspândită prin ogoare, grădini și pe lângă drumuri.

Produsul vegetal folosit: Planta întreagă.

Recoltarea: Planta întreagă recoltată prin smulgerea ei cu rădăcina înainte de înflorire, sau în timpul înfloririi.

Principii active: Rezine de natură glucozidică asemanatoare din

punct de vedere chimic cu cele din produsul de import tulberile de Jalapa.

Acțiune farmacologică: Purgativă datorită rezinelor și colagogă.

Indicații terapeutice: Se administrează sub forma de tinctură ca

purgativ, în schimb planta întră în compoziție cu ceaiurile Hepatic nr.2 și Laxativ nr.2.

2.17. Coaja de Crusin

Rhamnus frangula

Descriere: Arbore melifer de 1-2 m, ce are florile alb-verzui și fructele adunate mai multe pe aceeași codița, de forma unei sfere, la început verzi apoi roșii ca la maturitate completă ajunge la culoarea negru-violet. Perioada de înflorire este mai-iunie.

Procesul vegetal folosit: Scoarța uscată și veche de un an întrucât cea proaspată este vomitivă.

Principii active:Glocuzide antrachinonice, fragulina, gume, mucilagii, acid

crisofanic.

Acțiune farmacologică:Laxativ neiritant, colagog, vermifug, cicatrizant.

Indicații terapeutice: Constipație spasmodica, insuficiență biliară și

constipații consecutive, hemoroizi, obezitate, celulită, plagi atonie, scabie.

2.18. Cicoare

Cichorium intybus

Descriere: Specie erbacee perenă,cu rozeta bazală de frunze alungite și crestate neregulat, tulpina ramificată, înaltă de 0,3-1m, cu frunze mici, înflorește cu flori albastre-azurii.

Produsul vegetal folosit: Rădăcinile și partea aeriană.

Recoltarea: Se recoltează în prima parte a perioadei de înflorire a plantei, în lunile iulie-august, când tulpinile nu au intrat în faza de lignificare. Pentru ca produsul să fie de calitate superioară se taie și rozeta de frunze bazale.

Rădăcinile se recoltează în septembrie-octombrie.

Răspândire: Este o plantă ușor adaptabilă ce adeverește prezența ei pretutindeni, în câmpie, prin pajiști, pe marginea drumurilor, și a căilor ferate, în

poienele din pădure, are multă nevoie de umiditate și luminozitate, prefer solurile cu textura mijlocie sau ușoara, fertile, bogate în humus profrunde cu reacția neutră.

Principii active: Planta conține acid cichoric, înrudit cu cinarina din frunzele de anghinare substanța din grupa zaharurilor numită inulina.

Acțiune farmacologică: Diuretice și depurative.

Indicații terapeutice: Angiocolită, colicistită, tuse, insuficiența, cardiacă, seboree. Stimulează funcțiile hepatice și renale, vindecarea rănilor și tăieturile.

2.19. Porumbul

Zea Mays

Descriere: Se culivă pe suprafețe întinse numeroase soiuri de porumb.

Produsul vegetal folosit: Terapeutic se utilizează numai silurile stigmatele, cunoscute sub denumirea de mătase de porumb, recoltată în timpul înfloririi, sau cel târziu, când porumbul este ''în lapte''. Se recoltează înainte ca polenul

să cadă din flori și se usucă la umbră.

Pricipii active: Săruri de potasiu și calciu, bioxid de siliciu, saponine, ulei volatile, alantoina, vitamina C, E, K.

Acțiune farmacologică: Diuretic, hemostatic, antiinflamator, colagog.

Indicații terapeutice: Colecistită, hepatită cronică, dischinezie.

2.20. Hepatotrofice, Antihepatotoxice stimulente ale functiei hepatice biliară,cistite.

Atât hepatitele infecțioase cât și cele cauzate de un mare număr de

substanțe chimice, între care și alcoolul, dacă nu sunt tratate din timp și corect,

duc la cronicizarea leziunilor hepatice și uneori chiar la degenerarea țesuturilor

ficatului. Substanțele cu acțiune antihepatotoxica sunt antagoniste celor care

produc leziunile hepatice, în timp ce activitatea hepatotrofică este favorizată de

acele substanțe care sustin sau aceelerează procesul de vindecare a celulelor

hepatice lezate sau de stimulare a formării noilor celule. În practică, aceste două

acțiuni nu pot fii separate una de alta. Printre speciile de plante utile pentru

acțiunea lor antihepatotoxica, în prim-plan se situeaza. Armurariul este o plantă

medicinală care se cultivă și în sudul țării noastre pentru industrializarea

farmaceutică. Deși cunoscută de mult timp în medicina traditională europeană și

mentionată în carțile de fitoterapie din secolul al XVI- lea abia în urma

cercetărilor efectuate în anii 1960-1968 a fost introdusa în fitoterapia modernă ca

una dintre cele mai importante specii medicinale utilizate în hepatoterapie, atât

preventiv cât și curativ în boliile ficatului. Substanțele active sunt formate din trei

izomeri de natură lignanflavonolică: silybina, care recent a fost sintetizată în

industria chimică silydianina și silychristina. Au mai fost și alte izolate și alte

substanțe similare celor menționate obținute însă numai din varietățiile plantei cu

inflorescente albe. Silybina este foarte activă, atât preventiv cât și curativ,

impotriva intoxicațiilor cu faloidina. Această substanță și cele inrudite cu ea,

silydianina și silychristina sunt active împotriva acestor toxine numai dacă se

administrează la cel mult 20 minute de la ingerarea ciupercilor otravitoare.

Demonstrațiile au arătat că silybina acționează prin inhibiția acțiunii faloidinei

care se exercită la nivelul receptorilor membranei celulare. Testele pe culturi de

hepatocite au demonstrat că silybina stimulează sinteza proteinelor și prin urmare

formarea de celule hepatice noi. Acțiunea silybinei și a substanțelor înrudite cu ea

este foarte importantă deoarece pe lângă faptul că asigură protecția membranei

celulare hepatice, stinulează și refacerea celulelor lezate. După absorția complexului silymarinic în intestin acesta este eliminat de bilă sub forma chimică

de glucuronat de sulfat. Alături de acțiunea lor hepatoprotectoare se dovedesc

active și în perioada de covalescență după hepatitele virale sau toxice, în

hepatitele cronice, în ciroze compensate și în insuficiența hepatică. Cea mai

importantă acțiune însă a acestor substanțe este cea de protecție a celulei

hepatice, în special la pătrunderea pe cale respiratorie a substanțelor nocive

hepatotoxice sau a alcoolului pe cale orală.