Principele Carol I și Mihail Kogălniceanu
PRINCIPELE CAROL I ȘI MIHAIL KOGĂLNICEANU
CUPRINS
ARGUMENT p 3
CAPITOLUL I
ACTIVITATEA POLITICĂ A LUI MIHAIL KOGĂLNICEANU 1840-1866 p 6
I.1. PRIMELE DEMERSURI POLITICE p 6
II.2. REVOLUȚIA DE LA 1848 p 10
II.3. APOGEUL ACTIVITĂȚII POLITICE. MIHAIL KOGĂLNICEANU ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI ALEXANDRU IOAN CUZA p 17
CAPITOLUL II
MIHAIL KOGĂLNICEANU ÎN PRIMUL DECENIU AL DOMNIEI LUI CAROL I
p 36
CAPITOLUL III
DOMNITORUL CAROL SI MIHAIL KOGĂLNICEANU ÎN LUPTA PENTRU INDEPENDENȚA ROMÂNIEI 1876-1881 p 62
CONCLUZII p 87
BIBLIOGRAFIE p 92
ARGUMENT
Există în istoriografia românească o gamă largă de preocupări asupra procesului de modernizare din lumea românească, proces început prin secolul al XVIII-lea și care se dezvoltă în toată plentitudinea sa în secolul al XIX-lea. S-a scris imens despre momentele importante ce au jalonat această perioadă: revoluția din 1821 și cea din 1848, Unirea principatelor române, independența; la fel despre structurile sociale, dezvoltarea economică, despre cultura și sensibilitățile epocii. Și atunci, parafrazându-l pe Sorin Alexandrescu, despre ce să mai scrii?
Pe de altă parte, atracția față această perioadă a istoriei românilor se impune de la sine. Cel puțin la prima vedere, ceea ce s-a realizat între a doua jumătate a secolului al XIX-lea și până la izbucnirea primului război mondial de către români pare neverosimil dacă nu se înțelege și aprofundează, pe de o parte cadrul general care a permis această descătușare de energii, pe de altă parte rolul extrem de important pe care l-au jucat diverse personalități ale timpului istoric respectiv. Îmbinarea acestor două realități a permis românilor, aflați la intersecția a trei imperii extensive, să își găsească, de o manieră proprie, drumul spre construcția națională și dezvolatrea instituțională modernă.
Într-adevăr, dincolo de contexul extern generat de diverse evenimente, traseul României s-a bazat pe o generație de excepție de oameni politici, diplomați, creatori de cultură și așa mai departe care au reușit să se ridice la înălțimea provocărilor impuse de istorie, nu de puține ori dificile sau chiar insurmontabile. Studiile în străinătate, experiența politică dobândită sub diverse aspecte, călirea prin exercițiul revoluționar au reprezentat tot atâtea elemente pozitive care au contribuit la conturarea planului național, atât de improbabil de pus în practică doar cu câteva decenii mai devreme. Realizarea propriu-zisă a acestui plan a fost, de asemenea, deseori, grevată de serioase obstacole, dar, în final, aceste obstacole nu au făcut decât să potențeze energiile latente ale patrioților români din epocă, iar finalitatea obțiută de acestea va fi întodeauna validată de istorie, mai ales în cadrul mentalului colectiv al românilor.
Din această pleiadă de personalități, creatori ai României moderne, lucrarea noastră s-a oprit asupra a două figuri de excepție, diferite ca formă, dar extraordinar de puternice în fond: Mihail Kogălniceanu și principele Carol al României, devenit ulterior rege. Kogălniceanu a fost unul dintre exponenții de marcă ai generației sale, om politic remarcabil, orator desăvârșit, dar și un avid om de cultură, pasionat, în special, de trecutul românilor pe care a încercat să îl promoveze cu acribia recunoscută. De asemenea, Kogălniceanu a jucat un rol central în viața politică românească din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Alături de domnitor, Kogălniceanu a fost reformatorul cel mai însemnat al României moderne, întrucât, într-o perioadă extrem de scurtă de timp, a reușit să promoveze o legislație racordată la realitățile Occidentului european, punând bazele instituționale ale consolidării ulterioare. În pofida faptului că unele curente ideologice, precum cel conservator, au formulat o critică profundă asupra freneziei reformatoare a timpului respectiv, care ar fi produs doar forme lipsite de conținut, meritul lui Kogălniceanu de a demara procese modernizatoare de care spațiul românesc avea atâta nevoie nu poate fi negat sub nici o formă. Evident, nu s-a reușit ceea ce se dorea în întregime, iar, pe de altă parte, se poate aprecia că Kogălniceanu a participat cu entuziasm la eludarea firavelor reguli democratice care guvernau Principatele Unite, prin lovitura de stat de la 2 mai 1864, dar acestea sunt limite inerente impuse de conjunctura timpului respectiv. De asemenea, am încercat să evidențiem activitatea remarcabilă a lui Kogălniceanu în timpul crizei orientale din 1875-1878, care se va solda cu războiul ruso-româno-turc și obținerea independenței României precum și implicarea sa în jocul politic propriu-zis al epocii, respectiv aportul pe care strălucitul diplomat român l-a adus la constituirea celei mai importante forțe politice românești ale epocii moderne, Partidul Național Liberal.
Momentul 1866 a reprezentat o acțiune de însemnătate capitală prin faptul că cei care alcătuiau clasa politică românească au avut înțelepciunea și maturitatea necesară de a trece peste propiile divergențe și a propune un proiect național ce se va dovedi extrem de favorabil. Aducerea principelui Carol ca domnitor al României, însoțită de redactarea primei constituții românești, vor pune bazele unei perioade deosebit de fecunde în istoria românilor. Carol I al României s-a dovedit a fi, de asemenea, o personalitate de excepție care va beneficia de o domnie foarte întinsă în timp, perioadă în care, pe lângă multe alte, și-a îndeplinit cu probitate principale rațiuni pentru care a fost invitat să preia tronul Principatelor Unite: rolul de arbitru al vieții politice, factor de stabilitate și echilibru și prestigiul internațional care i-a permis adoptarea, pentru România, a unei atitudini demne, cu consecințe pozitive. În paginile de față, date fiind limitele temporale propuse, ne-am străduit să descriem implicarea principelui Carol I în epopeea independenței românești, mai ales că acesta a fost un personaj reprezentantiv al acestui eveniment. Grație dorinței puternice de eliberare de sub tutela otomană și a rolului asumat de Carol I, România își va obține mult dorita independență la numai puțin peste un deceniu de domnie a lui Carol I. Grație acestui fapt, în 1881 România se va proclama regat, iar Carol I va patrona încă multă vreme destinele României sub glorioasa titulatură de rege al României.
Este cunoscut faptul că, în genere, societățile umane privesc întotdeauna cu nostalgie spre trecutul lor, pe care tind, în mod automat, să îl idealizeze, mai ales dacă, așa cum se întâmplă deseori, prezentul nu oferă motive foarte multe de satisfacție. În România, multă vreme aflată sub imperiul unor conjuncturi dificile, așa cum a fost, de pildă regimul comunist sau tranziția ulterioară acestuia, este puternic resimțită nevoia de repere care să insufle angajarea în noi proiecte naționale sau europene de mare însemnătate pentru viitor. Secolul al XIX-lea nu este, probabil, din acest punct de vedere, idealul absolut spe care trebuie să tindem, dar este, în mod cert, un puternic fundament a cărui putere de exemplu s-a multiplicat mereu. Dincolo de epocă, în sine, personalitățile românești ale secolului al XIX-lea, precum Carol I și Mihail Kogălniceanu, sunt și trebuie să fie un punct de reper obligatoriu pentru România contemporană. În fond patriotismul, abnegația, viața pusă în slujba idealului național sunt valori perene care transcend veacurile și care nu ar trebui să îți piardă niciodat din actualitate. Tocmai de aceea, descifrarea vieților și epocii constructurilor României moderne devine un imperativ moral de primă mărime pentru generațiile actuale de istorici.
CAPITOLUL I
ACTIVITATEA POLITICĂ A LUI MIHAIL KOGĂLNICEANU
1840-1866
I.1. PRIMELE DEMERSURI POLITICE
Personalitate de prim rang, complexă și multilaterală, Mihail Kogălniceanu a urmărit, prin întreaga sa activitate de o consecvență și o prodigiozitate rar întâlnite, transformarea României dintr-un stat feudal într-un stat modern, situându-se astfel la loc de frunte în istoria patriei ca una dintre cele mai proeminente figuri ale secolului al XIX-lea.
Epoca de adânci prefaceri în care au evoluat concepțiile generoase ale lui Kogălniceanu a fost una dintre cele mai agitate și mai instabile din istoria României. Prezent în permanență în fruntea marilor evenimente, Kogălniceanu exprimă aspirațiile cele mai nobile ale poporului, slujind cu devotament cauza progresului. Om de stat și, în același timp, om de cultură, el se bucură în fața istoriografiei românești de privilegiul rar al aprecierii unanim pozitive. Geniul lui Kogălniceanu s-a consumat într-o neobosită luptă, în care se folosea cu egală măiestrie de arma cuvântului rostit, ca și de cea a condeiului, pentru înfăptuirea celor mai nobile idealuri naționale și umanitare: unitatea națională, desființarea iobăgiei, dezrobirea țiganilor, reforma agrară și alte numeroase reforme în domeniul administrativ, cultural și economic. Ca om de cultură și îndrumător al acesteia, a îmbrățișat cele mai diverse aspecte ale ei: publicistica, istoria, lingvistica, literatura și critica literară.
O personalitate atât de fascinantă ca aceea a lui Kogălniceanu, de numele căreia se leagă marile acte ale istoriei noastre moderne, trebuia explicată. Și explicații s-au dat, de la contemporanii săi până azi, numeroase și contradictorii. Omul politic ocupa, prin forța împrejurărilor, primul plan, stârnind pasiuni ireconciliabile. Denigrarea vehementă și exaltarea partizanală au mers, de aceea, multă vreme împreună. C. Negri îl socotea, la 1855, cel mai talentat și mai instruit din generația sa, iar C.A. Rosetti, fără invidie, drept „cel mai de căpetenie publicist al României”. Peste un an, D. Brătianu îl recomanda către un membru al Camerei Comunelor, ca pe „unul din istoricii și publiciștii cei mai distinși” din patria sa, iar lui G.Sion, căruia îi îndrumase primii pași în literatură, cărturarul îi lăsa impresia unui „voinic taur al inteligenței care se arăta pe orizontul Moldovei, gata a lua în coarne și a răsturna stavilele care se opuneau luminii și progresului”. O supremă învățătură se putea trage din biografia lui: „națiunile care nasc astfel de fii trebuie să se mândrească de ele înseși și să spere în bunul lor destin”. Destinul făcuse din Kogălniceanu, istoric și scriitor cu mari însușiri, un militant politic, așezându-l în galeria „ziditorilor”.
Bărbatul despre care A.D. Xenopol spunea că „a umplut cu înalta lui personalitate mai bine de 50 de ani din istoria neamului românesc” s-a născut la Iași, la 17 septembrie 1817, într-o familie a cărei ascendență boierească urcă până în secolul al XVII-lea și care, grație lui Ilie Kogălniceanu, tatăl cărturarului, avea să sporească considerabil. Această stare socială ne explică, parțial, și atașamentul lui Ilie Kogîlniceanu, tatăl, său, pentru domnia lui Ion Sandu Sturdza. Studiile și le-a început, alături de Vasile Alecsandri, viitorul poet național, sub îndrumarea unui călugăr, Gherman Vida, mare iubitor de istorie care venise de curând din Transilvania. Ceva din ardoarea patriotică a călugărului care adusese cu sine, prețios tezaur, manuscrisul cronicii lui G. Șincai, se va fi instalat de pe atunci în sufletul celui ce avea să ințieze prima sinteză modernă a istoriei românilor.
În 1828, trecea la pensionul francez al ex-ofițerului Victor Cuenim, care se obliga prin contract „a pune silință cuviincioasă și a da bună educație copilului”. Accentul cădea pe însușirr”.
Bărbatul despre care A.D. Xenopol spunea că „a umplut cu înalta lui personalitate mai bine de 50 de ani din istoria neamului românesc” s-a născut la Iași, la 17 septembrie 1817, într-o familie a cărei ascendență boierească urcă până în secolul al XVII-lea și care, grație lui Ilie Kogălniceanu, tatăl cărturarului, avea să sporească considerabil. Această stare socială ne explică, parțial, și atașamentul lui Ilie Kogîlniceanu, tatăl, său, pentru domnia lui Ion Sandu Sturdza. Studiile și le-a început, alături de Vasile Alecsandri, viitorul poet național, sub îndrumarea unui călugăr, Gherman Vida, mare iubitor de istorie care venise de curând din Transilvania. Ceva din ardoarea patriotică a călugărului care adusese cu sine, prețios tezaur, manuscrisul cronicii lui G. Șincai, se va fi instalat de pe atunci în sufletul celui ce avea să ințieze prima sinteză modernă a istoriei românilor.
În 1828, trecea la pensionul francez al ex-ofițerului Victor Cuenim, care se obliga prin contract „a pune silință cuviincioasă și a da bună educație copilului”. Accentul cădea pe însușirea de limbi străine: greaca, franceza, germana. Influența lui Cuenim nu pare a fi fost însă deosebită. Studiile continuă (1831-1834) la institul din Miroslava, și acesta de factură franceză, având ca profesori, între alții, pe Lincourt, Chefneux și Bagard, institutori fără relief particular, însă care l-au pus pe Kogălniceanu în contact cu ceea ce vehiculau atunci cărțile de școală franceză.
În primăvara anului 1834, Mihail Kogălniceanu a avut norocul de a fi inclus în planurile noului domnitor, M. Sturdza, din mai multe motive: mai întâi, era necesar să creeze fiilor săi un anturaj de studiu emulator; în al doilea rând, trebuia să-și pregătească colaboratori destoinici. Cum Parisul părea să fie încă prea radical, după revoluția din 1830, M. Sturdza alese un liniștit orășel, Lunéville, unde bătrânul abate Lhommé, care-i fusese și lui dascăl în tinerețe, le-ar fi putut asigura cuvenita îndrumare.
Publicațiile pe care le frecventa la Lunéville, Revue des deux mondes, Gazette de France, Journal des débats, Musée des familles, Cris de Paris, National etc, l-au pus la curent cu marea istoriografie franceză a epocii (Michelet, Guizot, Thiers, Mignet, Thierry), cel puțin prin intermediul comentariilor curente, care îl avertizau asupra relației strânse dintre istorie și politică. Contactul cu Franța burgheză și liberală l-a pus pe Kogălniceanu la curent cu marile probleme ale timpului și i-a înlesnit maturizarea, atestată în chip eminent de corespondență și de proiectul surprinzător de a întocmi o istorie a țării. De acum, Kogălniceanu înțelegea avantajele politice ale unei bune cunoașteri a trecutului. Dacă politica însemna capacitate de reformare, cum se putea obține aceasta fără o cunoaștere cât mai deplină, în geneza și evoluția ei, a realității reformabile? Studiul istoriei, asupra căruia îi atrăsese atenția Gherman Vida, probabil și Gheorghe Asachi, îi apărea acum ca o necesitate axiomatică, iar intenția sa istoriografică se conturează destul de clar, căci cerea să i se trimită din țară „poeziile ce se publică în Albina moldovenească, ca și fragmentele de istorie moldavă ce se găsesc acolo; scrierea lui Petru Maior Despre începutul românilor în Dachia îi era cu deosebire necesară, „întrucât îmi propun să scriu, când voi avea timp, istoria Moldovei”. Pare neîndoielnică limitarea proiectului la provincia natală și cu toate astea trebuie să se observe că uneori prin moldav Kogălniceanu înțelegea român, de vreme ce traducea Albina românească prin Abéille moldave.
La 12 februarie 1838, Kogălniceanu părăsea Berlinul într-o stare de spirit vecină cu mizantropia, îngrijorat pentru viitorul său, neștiind încă la ce se putea aștepta în țară. A trecut prin Breslau, apoi pe la Cracovia și se opri din nou la Lwow, ca să cerceteze vechi documente păstrate în biserica românească a uniților ajutat de arhivarul Dionis Zubrzycki. La începutul lunii martie ajungea la Iași cu toată experiența ce o acumulase dar și cu teama de a nu afla înțelegere. În locul dizgrației, Kogălniceanu a fost, dimpotrivă, avansat și pus în situația de a se iniția în rosturile cele mai tainice ale puterii centrale. Un ofis îl făcea, la 31 martie 1838, aghiotant domnesc, deschizându-i astfel un larg câmp de observație. Începea, evident, o nouă etapă a vieții sale.
„Tunul de la Drăgășani”, afirmă Kogălniceanu, referindu-se la revoluția din 1821, a vestit românilor începutul unei epoci, care avea să evolueze sub impulsul nevoii de a lichida rămânerea în urmă față de statele apusene. Tripla lozincă a libertății, egalității și fraternității străbătuse până la Dunărea de Jos. Adaptând-o la nevoile momentului, Tudor Vladimirescu revendica deopotrivă „dreptățile” țării și pe acelea ale claselor dezmoștenite, mișcarea lui definindu-se ca o revoluție națională și în același timp socială. Consacrând autonomia Principatelor, tratatul de la Adrianopol (1829) instituia domnii viagere, după vechea datină și recomanda reorganizarea celor două țări celor două țări extracarpatice pe baza unor regulamente, menite a introduce ordinea și a asigura, sub protecția Rusiei, progresul. Numai că protectoratul a degenerat curând în proconsulat, sentimentul de naționalitate a fost supus unei opoziții sistematice, iar domnul regulamentar a adoptat o conduită arbitrară și vexatorie, aservindu-și Adunarea Obștească spre a-și asigura astfel validarea măsurilor pe care le lua.
Kogălniceanu manifesta accente de revoltă împotriva domnitorului Mihail Sturdza încă de atunci de când acesta încerca să îl împiedice de a tipări o istorie modernă a poporului român, lucrare de o evidentă împortanță în lupta antifeudală. Spada luptei ridicată de el contra domnitorului „protector” urma să o mânuie însă cu mai mult tact și precauție căci în spatele acestuia se eșalonau puternice forțe sociale retrogade. Ca aghiotant domnesc, el s-a ocupat cu copierea ori traducearea în limbă franceză a unor acte juridice, note diplomatice, necesare cancelariei domnești sau cu alcătuirea unor concepte de corespondența neoficială.
În toamna anului 1843, Kogălniceanu a cerut aprobarea puterii ca să predea la Academia Mihăileană un curs de istorie națională „fără de nici un fel de renumerație”. Epitropia învățăturilor publice și-a dat asentimentul, intenționând să limiteze cursul la o expunere neinterpretativă, „pragmatică”. În perioada 1843 – aprilie 1844, cât timp a funcționat ca profesor, n-a tratat istoria națională decât „până la întemeierea Principatelor”; la o eventuală reluare a cursului, urma să trateze „istoria modernă” a poporului român. Reluarea cursului n-a mai avut loc.
Kogălniceanu a trecut imediat la acțiuni politice propriu-zise căci din cauza piedicilor întâmpinate în activitatea sa culturală și social-economică avusese ciocniri frecvente cu administrația de stat feudală. Astfel, la începutul anului 1844, sau poate chiar spre sfârșitul anului 1843, el a intrat în rândurile opoziției politice care submina regimul condus de M.Sturdza. Prin acțiunile ei această opoziție nu urmărea însă mobilizarea maselor populare la lupta revoluționară ci, asemenea celei din Țara Românească, se preocupa îndeosebi de atragerea „sentimentului” Austriei și Franței pentru a slăbi amestecul guvernanților otomani în treburile interne ale celor două principate. În primăvara anului 1844, opoziția moldoveană l-a trimis pe Kogălniceanu la Viena, ca emisar al ei. De acolo urma să meargă în Franța, la Paris, spre „a-și desăvârși educația prin privirea tuturor descoperirilor și propășirilor ce au făcut duhul ominesc în această țară fericită și în sfârșit a nu rămânea în urma veacului său”, spunea el tatălui său, dar, se pare că și aici avea de îndeplinit o misiune politică.
După 1845, la Paris, a intrat în legătură cu studenții români progresiști precum și cu Nicolae Bălcescu, care, pe la începutul lui martie 1846, îl căutase în Moldova. Cu el a dezbătut chestiuni istorice, literare și de bună seamă probleme social-economice și politice. Totodată, prin articole publicate în presa franceză a demascat opresiunea regimurilor feudale românești. Din Franța, Kogălniceanu a plecat, în septembrie 1846, în Spania, unde a avut prilejul să observe că în urma revoluției se consolidase un regim reacționar, despotic. S-a reîntors apoi în Moldova în mai 1847, cu o experiență mult îmbogățită.
II.2. REVOLUȚIA DE LA 1848
În ambele Principate, nemulțumirea față de ordinea publică existentă era răspândită. Marii boieri, care mai reprezentau încă o forță de care trebuia să se țină seama, aveau nemulțumiri foarte vechi. În Moldova intraseră în conflict puternic cu domnitorul Mihai Sturdza. Aveau obiecții față de autoritarismul său și față de faptul că nu se consulta cu ei, iar unii chiar râvneau la scaunul domnesc. L-au denunțat la Petersburg și la Constantinopol și au organizat mici comploturi în Adunarea Obștească, dar, dat fiind faptul că erau divizați și nu se bucurau de popularitate în rândurile populației, Sturdza nu a fost deranjat de izbucnirile lor ocazionale. Aceste hărțuieli erau, de fapt, o continuare a luptei neîntrerupte dintre domnitor, reprezentantul tendințelor politice centralizatoare, și marea aristrocrație posesoare de pământuri, care căuta o reîntoarcere la era ascendenței boierești. În Țara Românească, numeroși mari boieri îmbrățișau același țeluri. Dar un număr dintre cele mai aristocrate familii, precum Goleștii și Ghiculeștii, spijineau reformele moderate. Au încercat, de pildă, să-l convingă pe domnitorul Gheorghe Bibescu să se așeze în fruntea mișcării de reînnoire, pentru a preîntâmpina o izbucnire violentă a claselor orășenești de jos și a țăranilor neliniștiți. Preferau să introducă reforme de sus în jos, precum abolirea servituților țărănești și instalarea unei administrații publice eficiente pentru a păstra structura socială existentă și propriile locuri în cadrul ei. Au făcut chiar apel la Pavel Kiseleff, care continua să-i sfătuiască de departe pe succesorii săi domnești, cerându-i ajutorul, însă Gheorghe Bibescu a rămas impenetrabil la sfaturile și rugămințele lor stăruitoare.
Clasa mijlocie și țărănimea erau și ele nemulțumite. Erau necăjiți de birurile mari față de stat, iar țăranii doreau cu disperare să li se reducă obligațiile față de moșieri. Nivelul de trai al țărănimii se deteriorase în anii ʼ40, din cauza condițiilor economice instabile din Europa și a unei serii de calamități naturale locale, în special o secetă gravă și o epizootie, care au redus puternic producția agricolă. În anii 1846-1848, opoziția față de regimurile lui Sturdza și Bibescu s-a intensificat. Segmente ale populației, care niciodată nu sfidaseră până atunci autoritatea, începeau să se miște. În Moldova, asociațiile comerciale și industriale din Iași au protestat în 1846 împotriva planului lui Strudza de a mări din nou impozitele; în câteva zone rurale, proprietarii de pământ mici și mijlocii au obiectat și ei față de plata unor impozite suplimentare; în câteva județe, alegerile pentru Obșteasca Adunare, din vara anului 1847, au fost contestate aprig de către boierii liberali. Pe teritoriul ambelor Principate țăranii refuzau să presteze obligațiile în muncă; în toamna anului 1847 și în primăvara celui următor, a sporit numărul incidentelor violente și al celor ce fugeau peste graniță.
Dornici de schimbare, intelectualii moldoveni și munteni au fost stârniți să pornească la acțiune de evenimentele ce au avut loc în Europa Apuseană în primăvara anului 1848. Prima reacție deschisă la revoluția din februarie de la Paris a venit din partea studenților români prezenți acolo. Ei au salutat cu entuziasm răsturnarea lui Ludovic Filip și au trimis o delegație pentru a felicita noul guvern republican. Au petrecut multe ore dezbătând modul în care evenimentele la care fuseseră martori ar putea afecta propriile lor țări și discutând ce acțiuni ar trebui ei înșiși să întreprindă. Izbucnirea violențelor la Viena și Pesta, la mijlocul lunii martie, au adus revoluția mai aproape de Principate și au dat un caracter de urgență discuțiilor lor. În locuința lui Bălcescu, ei au alcătuit, la 20 martie, o listă a reformelor ce trabuiau introduse concomitent în ambele Principate. Cu excepția articolului privind proprietatea, această listă prezenta o remarcabilă similitudine cu programul lui Filipescu din 1840 și a constituit substanța proclamației publice de reformă din iunie.
Bălcescu și confrații săi au hotărât să se întoarcă imediat acasă în vederea organizării luptei pentru reformă. Muntenii s-au îndreptat spre București. Bălcescu și Alexandru G. Golescu, un văr al lui Alexandru C.Golescu, au călătorit împreună prin Germania, unde au discutat cu prințul Adam Czartoryski, conducătorul emigrației poloneze, posibilitățile unei acțiuni comune cu polonezii și revoluționarii din alte țări est-europene. Czartoryski a fost de acord să trimită ofițeri polonezi pentru a ajuta la organizarea armatei din Țara Românească și i-a scris lui Lamartine, ministrul de Externe în guvernul francez, cerându-i imperios să trimită douăzeci de mii de puști în Țara Românească. Bălcescu și prietenii săi au ajuns la București la începutul lunii aprilie. Moldovenii au ajuns la Iași doar după izbucnirea violențelor.
La Iași, câțiva mari boieri, care se opuneau lui Sturdza, un număr de boieri liberali mai tineri și de reprezentanți ai clasei de mijloc, și ai altor categorii orășenești, probabil o mie de persoane în total, s-au întâlnit la 8 aprilie la Hotel Petersburg, pentru a decide cursul acțiunii. Această întrunire a fost punctul culminant al câtorva săptămâni de mici adunări private și al câtorva declarații publice denunțând despotismul, toate prijeluite de noutățile privind evenimentele de la Paris, Viena și Berlin. Moderații au avut câștig de cauză și au convins adunarea să sprijine o petiție adesată domnitorului, în care formulau toate nemulțumirile lor și în care propuneau reforme corespunzătoare. Aceștia au fost de acord, de asemenea, ca de îndată ce petiția lor va fi înaintată, adunarea și toate celelalte asociații să fie dizolvate. Principala rațiune pentru o astfel de precauție pare să fi fost teama ca nu cumva mișcarea lor de protest să fie împinsă spre extreme de către categoriile orășenești de jos și de către țărănime.
Un comitet, prezidat de către V. Alecsandri, a redactat Petiția-proclamație adresată deopotrivă masei mari a populației și domnitorului. Obiectul general era acela de a instala un regim politic liberal moderat și de a stimula dezvoltarea economică. Membrii comitetului au formulat ca principiu de bază al guvernării stricta respectare a legii de către oficialități, ca și de către cetățeni, deci o trimitere evidentă la regimul autoritar, de corupție și arbitrariu, al lui Sturdza. Apoi au schițat regulile pentru alegerea unei noi Adunări, mai reprezentative, cu puteri sporite, incluzând dreptul de a înainta propuneri domnitorului în toate chestiunile privind binele general și de a examina toate ordonanțele guvernului privind administrarea treburilor publice și justiția, înainte ca acestea să intre în vigoare. Cât privește economia, ei au cerut insistent crearea unei bănci naționale „pentru a facilita comerțul” și desființarea tuturor tarifelor „împovărătoare pentru agricultură și comerț”. În privința țăranilor, au formulat o cerere cu caracter general de îmbunătățire a relațiilor lor cu moșierii și statul. Erau angajați evident în reforme și credeau în eficiența unor instituții bune, dar nu se gândeau la răsturnarea structurilor politice și sociale existente în țară, adică să acționeze ca revoluționari.
Sturdza a primit Petiția-proclamație la 9 aprilie și a fost de acord cu 33 din cele 35 de puncte, respingându-le doar pe acelea privind dizolvarea Adunării Obștești și formarea gărzii naționale. Se pare că ar fi obiectat, de asemenea, față de desființarea cenzurii. Spre surpriza lui Sturdza, conducătorii mișcării de protest au rămas fermi de poziție. Eu au cerut acceptarea întregii petiții. Sturdza s-a retras în cazărmile armatei și în cursul serii a luat măsuri pentru zdrobirea opoziției. Câteva persoane au fost ucise în încleștările de scurtă durată și aproximativ 300 au fost arestate. Printre cei care au fugit, fie în Transilvania, fie în Bucovina, s-au aflat Alecsandri și un tânăr ofițer, Alexandru I. Cuza, viitorul domnitor al Principatelor Unite. Sturdza era hotărât acum să înăbușe orice opoziție. Oricine, fie chiar și numai suspectat de opoziție, era susceptibil să fie arestat; a fost impusă o cenzură strictă; studenții care se întorceau din Franța erau opriți la frontieră și interogați înainte de a li se permite să-și continue drumul.
Liberalii moldoveni s-au regrupat la Cernăuți, unde au format Comitetul Revoluționar Moldovean, și l-au însărcinat pe Mihail Kogălniceanu să redacteze o nouă declarație de principii, Dorințele Partidei Naționale din Moldova, care a fost publicată în august. Mai liberală decât petiția din 9 aprilie, declarația atribuia unei adunări alese puteri extinse, inclusiv dreptul de inițiativă legislativă și lărgea dreptul județelor, orașelor și comunelor de a-și administra propriile treburi, fără nici un amestec din partea administrației centrale.
Kogălniceanu nu a participat fățiș la acțiunile din 27-28 martie 1848 de la Iași. Cu o zi înainte de adunarea „boierilor și notabililor moldoveni”, care s-a ținut la hotelul „Petersburg”, se afla plecat din Capitală, ocupându-se cu „treburi lucrative”, iar între sutele de semnături puse pe petiția-proclamație, a sa nu există. Mișcarea a fost organizată în mare pripă, așa că el, ca și alți militanți politici moldoveni potrivnici regimului patronat de M.Sturdza, n-a făcut parte din ea. De altfel se și găsea într-o situație extrem de delicată, care îl făcea să se abțină de la o atitudine vădit potrivnică domnitorului. Într-un text (Lecție guvernamentală trimisă domnului Țării Românești), necunoscut până de curând, Kogălniceanu afirmă că la „conferința” în care i-a fost prezentat domnului memoriul cu cele 35 de puncte au luat parte dintre tineri, C. Rolla și M. Kogălniceanu. Autocratul simulând acceptarea cererilor, în afară de una, rămasă sub rezerva acordului Porții, pentru ca apoi, profitând de slăbiciunea revoltaților, să-i aresteze pe cei mai mulți. Dacă Kogălniceanu n-a semnat el însuși petiția, este pentru că o dezaproba, socotind-o insuficient de radicală, precum rezultă și din corespondența cu Gr. Al. Ghica, viitorul domnitor, căruia îi reproșa clar lipsa de fermitate.
Cu toate acestea, ca autor al Dorințelor partidei naționale și al Proiectului de constituție pentru Moldova, documente de bază ale revoluției pașoptiste, Mihail Kogălniceanu ocupă, indiscutabil, un loc proeminent în desfășurarea fenomenului. Dar este vorba de a doua etapă a revoluției, etapă în care cel ce scrisese Histoire de la Valachie, editorul Daciei literare, al Arhivei românești, al Propășirii și al Letopiseților a jucat, într-adevăr, un rol de seamă, sintetizând clar și realist programul mișcării și contribuind cu incomparabilă virulență la discreditarea domniei lui M.Sturdza.
În broșura Întîmplările din Moldova în luna lui martie 1848, Kogălniceanu se vădea un spirit ponderat și prevăzător, distingând între modalitatea revoluționară și cea reformistă de a rezolva problemele social-politice. El preconizează o redresare multilaterală:„stârpirea abuzului și a corupției; îmbunătățirea stării locuitorilor săteni; înflorirea negoțului, ușurarea agriculturii și a comerțului prin desființarea dărilor împovărătoare; înființarea de școli elementare și înalte, prefacerea în sistemul învățăturii publice pe o bază națională; desființarea Obșteștii Adunări, slobozenia tiparului, o gardă cetățeană”.
În Dorințele partidei naționale se desprinde cel mai clar crezul politic al militantului, reformulat ulterior, deschis și pregnant. De data aceasta, Regulamentul organic e condamnat categoric, schițându-se un amplu program politic, economic și social. El cuprinde pasaje de o surprinzătoare elevație, ca acela în care se condamnă fără echivoc inegalitatea socială: „că nu este omenesc ca omul să exploateze pe om, ca cei mulți să fie instrumentele de muncă ale celor puțini”. Kogălniceanu ținea chiar să asigure, justificând radicalizarea programului: „când la 28 mart obștea adunată la Iași din toate ținuturile Moldovei a cerut numai 35 puncturi întemeiate pe Regulament, ea prin aceasta n-a arătat că n-ar avea trebuință și de alte reforme mai radicale”. Enunțul lor era însă o problemă de oportunitate. Etapa martie-august 1848 reprezintă, așadar, între Întâmplările din Moldova și Dorințele partidei naționale, însuși drumul radicalizării lui Kogălniceanu, drum ce coincide cu închegarea programului politic liberal. Legitimismul primei broșuri se explică, desigur, prin nevoia de a preveni o intervenție străină, asupra căreia autorul nu-și putea face vreo iluzie.
Același rost clarificator și legitimist îl avea și o altă broșură, Mihail Sturdza, partida națională și comisia, publicată prin mai 1848, în vederea anchetei ce urmau să o întreprindă generalul rus Duhamel și comisarul turc Talaat-effendi. Era necesar ca aceștia să fie preveniți relativ la adevărata situație din Moldova și Kogălniceanu nu a ezitat să o facă, cu o virulență ce amintește de cunoscuta filipică anti-Sturdza din Noul acatist al marelui voievod Mihail Grigoriu, tipărit în timpul refugiului de la Cernăuți, și de Protestația anterioară, contra celor ce voiseră a-l discredita atribuindu-i o altă broșură: Căința încrederii în boierii aristocrați și sfânta hotărâre de a nu-i mai crede. Aceleași mijloace, de un mare efect, sunt folosite pentru a dezvălui abuzurile și corupția pe care se întemeia domnia lui Mihail Sturdza, „politica și sufletul său”, autorul fiind convins că „împărații nu-s niciodată așa de departe ca să nu afle în sfârșit crimele și Dumnezeu așa de sus ca să nu le poată fulgera”. Urmările unei asemenea domnii erau de pe acum previzibile: transformarea Moldovei într-o proprietate personală. „Slujbașii statului vor fi feciorii săi boierești, neguțătorii, orândarii săi, armia țării, străjarii lui și țăranul tot sărac! Obșteasca Adunare va fi cisla statului și Mihail Grigore Sturdza voievod cu mila lui Dumnezeu vecinic proprietar al Moldovei”.
Spiritul liberal și critic ce animă noul demers publicistic definește atitudinea lui Kogălniceanu din vremea când puterea începuse o teribilă prigoană contra fostului aghiotant domnesc și a celorlalți opozanți. Autorul insistă să convingă pe boieri și biserică să se desolidarizeze de domn, înfățișându-le tabloul sumbru al țării sub domnia consolidată a tiranului. Comisarii puterilor suzerane și protectoare erau chemați să constate obiectiv starea lamentabilă în care ajunsese țara, să nu se lase derutați de manevrele ocârmuirii. Finalul punea pe autocrat, printr-un raționament riguros, în fața alternativei de a părăsi tronul sau de a se expune răzbunării populare: „…țara, care cere astăzi dreptate pacinic și legiuit, va alerga atunci la răzbunări cu toată furia ce aprinde apăsarea și batjocura nemeritată”.
Petiția din martie, subscrisă de „mai multe mii”, izvora din convingerea că cea de-a doua cale era posibilă, iar urmările se cunosc: arestări, percheziții, blocada capitalei, încarcerarea și exilul fruntașilor. Se cunoaște și reacția „partidei naționale”, care va părăsi de acum terenul legalității pentru a concerta deschis lupta contra regimului, discreditat prin toate mijloacele: broșuri divulgătoare, pamflete, articole în presa românească și străină, etc. Kogălniceanu e unul dintre cei mai activi și mai eficienți, făcându-i lui M. Sturdza, după cum îl asigura fratele său, „mult sânge negru”.
Programul din Dorințele partidei naționale Kogălniceanu l-a sintetizat apoi, apelând și la alte surse (Proclamația de la Islaz, Petiția națională de la Blaj, Prințipiile de la Brașov) în Proiectul de constituție pentru Modova, proiect care inițial se referea la România-Unită. Restrângerea lui la provincia natală e semnificativă nu numai pentru spiritul realist al Dorințelor, dar și pentru pașoptismul românesc în genere, constrâns la o adecvare mai strictă la realitățile geopolitice ale momentului. Unirea deplină nefiind cu putință deocamdată, realizarea ei în etape se impunea de la sine. Kogălniceanu s-a văzut chiar silit să combată formula ideală, ca fiind himerică și susceptibilă de a ne pune în conflict cu imperiile vecine. O cramponare de această formulă, în condițiile date, era absurdă, căci ar fi însemnat un simultan „război cu Austria, Ungaria și Rusia, numai pentru a reconstitui vechea Dacie!”.
Ajuns la Paris, în urma persecuțiilor, marele cărturar publica în Revue de l’Orient (1849) articolul istorico-polemic Les Rutheniens, provocat de mișcarea separatistă galițiană din ultimii ani, mișcare ce urmărea să reconstituie vechiul ducat al Haliciului: formațiune hibridă, având a cuprinde și Bucovina, sub cuvânt că ar fi locuită de ruteni. Proiectul era însă cu totul utopic, deoarece Austria hotărâse deja pentru aceasta din urmă un statut de autonomie, cu ocârmuire și reprezentanță națională.
Limitată în programul ei revoluția pașoptistă din Moldova n-a rămas totuși fără urmări. Cea mai importantă e desigur cristalizarea programului liberal de reforme, sintetizat îndeosebi de Kogălniceanu, program pe care în bună măsură militantul avea să îl și realizeze ulterior ca ministru și parlamentar. În al doilea rând, revoluția a favorizat legături mai intense între fruntașii progresiști din cele trei provincii românești, fortificând conștiința națională și contribuind astfel la unificarea politică din deceniile următoare. Și în această direcție Kogălniceanu a jucat un rol preoeminent, precum s-a putut desprinde din sumara analiză a scrierilor elaborate sub impulsul și în slujba revoluției. Mulțimea demersurilor anti-Sturdza nu trebuie să înșele, căci dincolo de antagonsimul cu puterea, ele proferau o vehementă critică la adresa regimului regulamentar. Privite în ansamblu, ele relevă un program politic de concepție reformistă, menit să așeze principatele române în rândul statelor civilizate și un moment semnificativ din biografia militantului. În retrospectivele de mai târziu, Kogălniceanu afirma că eșecul de la 1848 a fost cauzat de lipsa unei burghezii puternice, a unei a treia stări care să poarte steagul revoluției, că la Brașov s-a întocmit „adevăratul program al partidului național revoluționar”, program din care s-au inspirat Dorințele partidei naționale, „evanghelia vieții întregi a tuturor acelora care le-au subscris”. Sunt precizări utile pentru conturarea mișcării pașoptiste și deopotrivă a profitului politic al unuia dintre cei mai de seamă protagoniști, pe care viitoarele etape ale realizării idealului național îl vor afla din nou în primele rânduri.
II.3. APOGEUL ACTIVITĂȚII POLITICE
MIHAIL KOGĂLNICEANU ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI ALEXANDRU IOAN CUZA
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, conjunctura externă favorabilă dublată de o activitate diplomatică și propagandistică febrilă a naționaliștilor români au creat premisele apariției statului unitar național român. Războiul Crimeii din 1853-1856, devoltat într-un conflict la nivel european avea să se încheie cu o serie de consecințe dintre cele mai importante pentru o bună parte a popoarelor europene. În ceea ce privește Principatele Române, în cadrul Congresului de Pace de la Paris (1856), Franța a susținut necesitatea unirii acestora, întrucât un stat românesc puternic se putea erija într-o barieră naturală în calea expansiunii rusești. Cu toate că ridicarea acestei probleme a divizat cele șapte mari puteri participante la discuții, în urma unor dezbateri dificile, actul oficial emanat în urma Congresului de Pace conținea o serie de prevederi îmbucurătoare pentru viitorul destin european al românilor: Principatele Române rămân în continuare sub suzeranitate otomană, dar trec, de asemenea, sub garanția colectivă a celor șapte mari puteri, ceea ce punea capăt protectoratului rusesc; de altfel, se prevedea că orice intervenție armată a oricărei puteri nu putea fi realizată fără aprobarea unanimă a celorlalte, ceea ce va da un spațiu de manevră generos românilor. De asemenea, s-a decis restituirea pentru Moldova a sudului Basarabiei (județele Cahul, Ismail și Bolgrad), reglementarea navigației pe Dunăre, neutralizarea Mării Negre, principiul liberetății navigației pe fluviu.
În mod evident, prevederile fundamentale asupra românilor au fost cele privitoare la proiectul de uniune, contestat puternic, din rațiuni lesne de înțeles de Turcia și Austria, otomanii negând chiar statrea de spirit favorabilă unirii care ar fi existat la nivelul societății românești. Din această cauză, s-a hotărât, pe linia dezbaterilor din Congres, convocarea în Principate de Adunări ad-hoc, care urmau să sintetizeze exprimarea dorinței populației asupra Unirii și altor principii fundamentale de organizare a statului. În timp ce alegerea Adunărilor ad-hoc era lăsată sub autoritatea Porții, se insituia la bucureștio Comisie europeană, constituită din reprezentanții celor șapte mari puteri, cu misiunea de informare asupra situației din Principate și de a face propuneri pentru viitoarea lor organizare; acesteia îi revenea, totodată, misiunea de a prelua hotărârile rezultate din dezbaterile Adunărilor ad-hoc și de a le transmite, împreună cu propriile propuneri, viitoarei Conferințe a marilor puteri, acesteia aparținându-i deciziile finale asupra organizării Principatelor.
După încheierea lucrărilor Congresului și semnarea Tratatului de la Paris, s-a intrat într-o fază nouă a procesului care avea să ducă la constituirea României moderne. Românilor li s-au oferit noi posibilități de acțiune. În condițiile în care protectoratul Rusiei a fost înlăturat, iar Principatele au fost supuse garanției colective a marilor puteri, suzeranitatea optomană fiind totodată limitată prin reafirmarea solemnă a drepturilor de autonomie a celor două țări, românii s-au găsit într-un alt cadru de acțiune. Dezbaterile Congresului demonstraseră însă că existau două mari puteri, între care și cea suzerană, care se împotriveau cu tărie realizării programului național al muntenilor și moldovenilor și că celelalte, deși înclinate a sprijini pe români, nu erau totuși dispuse să se angajeze pe o cale de confruntare. Tratatul de la Paris deschisese o poartă, dar românii erau cei care trebuia să preia inițiativa pentru ca problema Unirii Principatelor, năzuință fundamentală care devenise pentru ei într-adevăr „cheia de boltă a edificiului”, potrivit formulei fericite a lui Mihail Kogălniceanu din 1848, pe care doreau să îl construiască, să își găsească o rezolvare optimă.
Criza izbucnită în 1853 cu privire la „chestiunea orientală” a avut darul să reanime speranțele partizanilor Unirii. Interesele cabinetelor europene coincideau, de această dată, cu cele al românilor, reclamând existența, în această parte a continentului, a unui stat unitar, capabil să amortizeze conflictele generate de vecinătatea celor trei imperii. În aceste condiții, Mihail Kogălniceanu devine, alături de alți militanți politici progresiști, precum Vasile Alecsandri, Al.I.Cuza, C.Negri, V.Mălinescu, D.Bolintineanu, C.Bolliac, unul dintre cei mai vajnici luptători pentru unirea Principatelor Române. Ideea Unirii și-o însușise încă din anii de învățătură în Moldova, din cercetarea istoriei poporului român și o întărise la Berlin, sub influența mișcării germane pentru unitate națională, iar apoi o așezase la baza activității sale culturale și politice. „Această religiune politică, domnilor, – spunea el, la câtva timp după înfăptuirea actului istoric din 24 ianuarie 1859 – nu o profesez de astăzi sau de ieri; cu 20 de ani mai înainte, în 1837 în istoria țărilor române, am pledat cauza Unirei. La 1840 am fondat Dacia literară menită de a pregăti unirea între deosebitele ramuri ale familiei române. La 1848, ca redactor al dorințelor partidei naționale în Moldova… am înscris ca cea mai mare dorință, ca coroana marilor reforme: Unirea Principatelor”.
În aceste condiții, Kogălniceanu a putut scoate la 1 octombrie 1855 jurnalul Steoua Dunării, intitulat inițial Unirea. „La 1855 am fondat Steoua Dunării, cel întâi ziar politic pe al cărui steag era înscris Unirea”. Într-adevăr, chiar în primul lui număr Kogălniceanu arăta că ziarul are drept scop să promoveze „politica seculară a românilor, politica națională”, care se rezumă în aceste cuvinte „autonomia principatelor, unirea principatelor”. În jurul lui Kogălniceanu și a jurnalului său au început să se grupeze partizanii Unirii, atât cei aflați în patrie cât și cei din exil. Larga sprijinire de care Steoua Dunării s-a bucurat din partea păturilor largi ale populației s-a datorat, desigur, programului ei progresist. Mișcarea unionistă din Moldova, date fiind condițiile politice mai propice din această provincie, a trecut curând de la manifestații sporadice la mari manifestații organizate.
În urma Congresului de la Paris, din 1856, Kogălniceanu a devenit principalul organizator al curentului unionist din Moldova. Împreună cu alți militanți politici, a dus o luptă deschisă împotriva guvernanților antiunioniști care, cu sprijin extern, pregăteau și înfăptuiau falsificarea votului celor ce sprijineau ideea Unirii. Folosind organele de luptă unionistă, Steoua Dunării și L’Etoile du Danube, memoriile către marile puteri europene, propaganda verbală și în scris în țară și în străinătate, Kogălniceanu s-a făcut purtătorul năzuințelor poporului român de a-și întemeia un stat național.
În asigurarea victoriei unioniștilor la alegerile de deputați în Adunarea ad-hoc a Moldovei, Kogălniceanu a jucat un rol deosebit. În primul rând a atacat viguros dispozițiile firmanului privind efectuarea alegerilor pentru Adunările ad-hoc. Astfel, a arătat că emiterea firmanului este în contradicție cu prevederile Tratatului de la Paris, care stipula autonomia legislativă a Principatelor. Făcând apoi observații asupra dispozițiilor electorale prevăzute de firman, a criticat limita de vârstă pentru acordarea de drepturi electorale, censul ridicat al eligibilității, excluderea unor pături sociale de la drepturi electorale, sistemul de vot privind pe micii proprietari. De aceea, a cerut vot direct pentru micii proprietari, iar pentru clăcași sufragiul de gradul al II-lea.
Manifestul Comitetului electoral al Unirii lansat la 10 martie 1857 în Iași, al cărui semnatar a fost și Kogălniceanu, a stabilit ca program al unuiniștilor doar o serie de reforme politico-juridice, între care „Unirea Principatelor într-un singur stat” ocupa un loc de frunte, și a prevăzut ca mai întâi să fie obținută autonomia principatelor și numai după aceea să se treacă, cu respectarea „principiului dreptății, egalității în fața legii și respectului proprietății”, la înfăptuirea reformelor „în stare a civiliza societatea și a întări nația”. Reprezentanții boierimii unioniste pregăteau astfel într-un front comun concentrarea dezbaterilor din adunările ad-hoc doar asupra viitorului statut politic al Moldovei și Țării Românești.
Activitatea lui Kogălniceanu ca deputat în Adunarea ad-hoc a Moldovei a fost deosebit de bogată. Din punct de vedere politic, Kogălniceanu a reprezentat în această calitate, ca și C.Negri sau V.Mălinescu, orientarea unionistă democrată, care concepea Unirea în strânsă legătură cu transformări de ordin social-economic și cultural-politic. Purtător de cuvânt al acestei orientări, în propunerea privind „dorințele țării”, făcută în ședința din 4 octombrie 1857, el a insistat în primul rând ca Adunarea ad-hoc a Moldovei să consacre autonomia și Unirea Principatelor Române. Cât privește forma cea mai potrivită pe care urma să o îmbrace statul, considera ca și în 1848, că trebuie să fie monarhia constituțională. În același timp trebuia obținută, după părerea sa, asigurarea de către marile puteri europene a neutralității teritoriale a Principatelor Române și constituirea unei puteri legiuitoare „în care să fie prezente toate interesele nației”. Reprezentanții unioniști ai boierimii căzuseră de acord ca în capul așa-zisei puteri executive să fie instalat un prinț străin. Măsura, neînțeleasă și neînsușită de populație, era singurul paleativ pe care ei îl opuseseră politicii marii boierimi de a-și menține dominația prin domni numiți din rândurile ei.
Lucrările celor două Adunări ad-hoc au durat circa trei luni, până la sfârșitul anului 1857, obiectul dezbaterilor fiind axat pe punctele principale ale programului partidei naționale, eununțate în timpul campaniei electorale. Mai ales în Țara Românească, dezbaterile s-au limitat la cele patru puncte care aveau să fie înscrise în rezoluția adoptată în octombrie 1857: 1. Autonomie, în baza vechilor capitulații și neutralitate; 2. Unirea celor două Principate într-un singur stat, cu un singur guvern; 3. Domn străin, cu putere ereditatră dintr-o dinastie europeană, cu moștenitori crescuți în religia țării; 4. Guvern constituțional, reprezentativ și o singură adunare legislativă, aleasă pe o bază electorală largă, reprezentând toate interesele țării. Pe larg, punctele rezoluției Adunării ad-hoc din Țara Românească erau explicate într-un act dezvoltător adresat Comisiei europene.
Mai ample au fost dezbaterile în Adunarea ad-hoc a Moldovei. S-a discutat pe larg despre autonomie, subliniindu-se dreptul de suveranitate al Principatelor, în virtutea vechilor capitulații, făcându-se trimitere în această privință la teoriile unor cunoscuți juriști din Occident. Pe marginea punctului privind guvernarea reprezentativă au fost discutate numeroase aspecte ale organizării instituționale: despre raportul între puterea executivă și legislativă, responsabilitate ministerială, independența justiției, organizarea armatei naționale, organizarea Bisericii, desființarea privilegiilor, egalitatea la plată a impozitelor etc. Aici, în Moldova, în prezența deputaților țărani, s-a pus în discuție și problema agrară, o asemenea dezbatere fiind întreruptă la propunerea lui Mihail Kogălniceanu, din necesitatea de a ase menține solidaritatea și acordul deputaților pentru cererile fundamentale, relevante pentru marile puteri. Rezoluția adoptată de Adunarea ad-hoc a Moldovei, de fapt cu două zile mai devreme, la 7 octombrie, cuprindea în cinci puncte aceleași propuneri ca în rezoluția muntenească (cu deosebirea că, în rezoluția deputaților moldoveni, două dintre propuneri, figurează în două puncte diferite).
O dată încheiate lucrările Adunărilor ad-hoc, cele două rezoluții cu conținut identic au fost preluate de Comisia europeană a celor șapte mari puteri, care își încheia, la începutul anului 1858, raportul de sinteză asupra acestor rezoluții, comunicându-l guvernelor marilor puteri garante. Fără să țină seama de dorințele exprimate de români, Convenția de la Paris, din 1858, a prevăzut o unire parțială a Principatelor sub denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, cu doi domnitori, două guverne și două Adunări legislative, dar și cu o serie de instituții comune în plan legislativ și judecătoresc, Comisia Centrală de la Focșani și Înalta Curte Judecătorească și de Casație. În ceea ce privește organizarea statală, concepută în mod contradictoriu, pe plan administrativ, pentru fiecare Principat în parte, pe plan legislativ și juridic, în comun, Convenția stipula principiul modern al separației puterilor în stat. Fără îndoială, forma de organizare dată Principatelor de marile puteri, pe linia compromisului dintre ele, așa cum s-a afirmat deseori, era una „hibridă”; în general, era foarte dificil pentru ca un asemenea stat să funcționeze, cel puțin din punct de vedere instituțional. Totodată, cu un asemenea conținut, textul Convenției de la Paris, s-a constituit într-o veritabilă decepție pentru patrioții români, dar lupta trebuia să fie continuată, iar amendarea dispozițiilor Convenției, începând cu cele privind domniile separate, se constituia într-un obiectiv major al acțiunii naționaliștilor români, de altfel textul Convenției, cu unele dintre prevederile sale, oferind și argumentul și pretextul acestei lupte. Problemă fundamentală a națiunii române, dar, totodată, problemă de importanță internațională, chestiunea Unirii Principatelor, avea să își găsească rezolvarea prin fapta împlinită a românilor.
Frenezia unionistă a cuprins orașe, târguri, ținuturi și nimic n-o putea împiedica să își atingă scopul. Întoarcerea lui Mihail Sturdza în țară cu planuri de domnie atrăgea replica neîndurătoare a publicistului Kogălniceanu. Propus el însuși candidat la domnie, Kogălniceanu se retrăgea, la 3 ianuarie 1859, pentru a rămâne consecvent cu crezul său politic și cu „dorințele țării”. Două zile mai târziu, Adunarea electivă desemna ca domn pe colonelul Al.I.Cuza, iar Kogălniceanu rosti cuvântul solemn, amintindu-i alesului că prin el „s-a reînălțat însuși naționalitatea română”, care dorea la „legi nouă, om nou”. Convenția de la Paris (1858) inaugura o nou epocă: „Fii dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul; fă ca legea să fie tare; iar tu, măria tu, ca domn, fii blând și bun, fii bun mai ales pentru aceia pentru care mai toți domnii trecuți au fost nepăsători sau răi!”. Țara aștepta o domnie de pace și dreptate. Curând această țară avea să își întindă hotarele, cuprinzând ambele principate extracarpatice. La 24 ianuarie, Alexandru Ioan Cuza a fost ales și domn al Munteniei. Patrioții munteni profitaseră de imprecizia textului Convenției de la Paris pentru a realiza unirea de fapt prin dubla alegere a aceleiași persoane. Delegat al deputaților Moldovei, Mihail Kogălniceanu a rostit la 17 februarie 1859, un discurs în Adunarea munteană, atrăgând atenția asupra noilor îndatoriri ale poporului român. „Trebuie să ne pregătim prin chipuri înțelepte, însă temeinice. O nație care își are conștiința drepturilor sale trebuie să aibă și curajul de a se apăra, numai atuncea ea este respectată”. Fiindcă „niciodată o nație n-a datorat mântuirea sa numai altor nații”. Iar când, la 11 decembrie 1861, domnitorul desființa ultimele bariere administrative, declarând că „Unirea este îndeplinită, naționalitatea română este întemeiată”. Kogălniceanu avea temei să se bucure ca orice patriot, declarând, la rândul său că „era cea mai mare, inaugurată prin proclamarea Unirii, ne impune datoria ca să nu neoprim în măreața cale în care am intrat”. Pentru el și masele largi ale poporului, Unirea era doar un început și o premisă a ceea ce trebuia să urmeze.
În întreaga țară dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a fost primită cu un entuziasm deosebit, în imaginația celor mulți și a unor oameni politici evenimentul fiind receptat, peste dispozițiile concrete ale Convenției de la Paris, drept o unire deplină a Principatelor, iar nu una personală. Momentul culminant al adeziunii populare l-a marcat deplasarea domnului ales la București și primirea entuziastă pe care i-a făcut-o populația Capitalei. Gazetele au relatat pe larg despre manifestările de bucurie ale zecilor de mii de bucureșteni, cu ale „lor strigări nebune de entuziasm”, cu care domnul a fost întâmpinat, începând de la bariera orașului. Despre aceeași intrare triumfală a lui Cuza în București, un martor ocular, cunoscutul om politic D.A.Sturdza, ulterior adversar al domnitorului, nota: „Nu am văzut niciodată salutându-se un suveran cu mai multă dragoste și serbări publice ca în această capitală a României”. După ceremonia de la Adunarea Electivă, domnitorul se adrsează țării cu un vibrant manifest patriotic. Cu mare entuziasm a fost primită dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza de către românii din Transilvania, cum o dovedesc relatările gazetelor românești de la Brașov, precum și impresiile unor importanți fruntași ardeleni. Este binecunoscută, ca una dintre cele mai inspirate, aprecierea făcută de Al.Papiu Ilarian, un an mai târziu: „Când s-a ales Cuza domn, entuziasmul la românii din Transilvania era poate mai mare decât în Principate”. Dincolo de acest entuziasm inerent, în fața lui Cuza apăreau probleme dificile de gestionat precum recunoașterea internațională a dublei alegeri precum și guvernarea propriu-zisă a celor două Principate.
După închiderea Adunărilor elective (6 mai 1959), Comisia centrală și-a început activitatea la Focșani (10 mai), care urma să pregătească legile de interes comun. În cadrul ei, Kogălniceanu a militat, mai mult ca oricine, pentru drepturile poporului: „Să plecăm ochii noștri către acele gloate, multe și amărâte, care până acum de la patrie n-au cunoscut decât dări și asupriri. Pe lângă îndatoriri, să le dăm acum și drepturi. Să facem ca și pentru dânsele să răsară soarele emancipațiunei”. Cum altfel, s-ar fi putut crea o patrie, una pentru toți? Anunțându-i alegerea în organismul de la Focșani, consulul Austriei îl numea „cunoscutul conducător al celor mai hotărâți și mai radicali dintre unioniști”. Pe urma Dorințelor de la 1848, Kogălniceanu a pledat în Comisia centrală pentru reorganizarea statului potrivit unei structuri moderne și pentru măsuri de consolidare a țării.
În sensul acestor principii, el a subscris, la 14 februarie 1860, o Profesie de credință, cu rost electoral, în care se declara din nou partizan indefectibil al Unirii, ca „sublimă expresie eternei dorinți a românilor”, angajându-se să susțină „întemeierea guvernului constituțional reprezentativ”. Mai departe, Kogălniceanu recunoștea „supremați Adunărei, pentru că numai o Adunare neatârnată poate introduce în țară libertatea, legalitatea și singurătatea”. Legea electorală trebuia reformată, dările se cuveneau reașezate după principiul proporționalității, un control riguros al finanțelor trebuia instituit. Pentru a sprijini agricultura, comerțul, industria, preconiza bănci și institute de credit, alături de o rețea feroviară, canale și porturi. Învățământul se cerea a fi încurajat la toate nivelele și mai cu seamă la cel primar, astfel ca „fiecare român să știe scrie, ceti și prin urmare a cunoaște și a apăra drepturile sale”. O politică protecționistă trebuia urmărită cu privire la comerț și industrie. Militantul se declara apoi pentru responsabilitatea miniștrilor. Un veritabil program de modernizare a țării.
Actele istorice de la 5 și 24 ianuarie 1859 au avut drept consecință instaurarea unei ordini politice noi în Principatele Române, aflate nu numai în fața procesului de unificare a structurilor lor, ci și în fața necesității inexorabile a constituirii statului nou, modern. Noul stat național era confruntat cu contradicții fundamentale. Convenția de la Paris fixase o organizare separată pentru fiecare dintre cele două țări componente, dar dubla alegere dăduse acestora un singur domn și poporul român din Moldova și Țara Românească cerea realizarea deplinei unități. o altă contradicție putea fi constatată între programul de înnoiri și reforme preăzut de Convenție și prevederile ei electorale, care, din cauza caracterului lor restrâns, dădeau mereu puterea unor Adunări cu majorități reacționare, în pofida faptului că vechii conservatori, ostili instaurării noii stări de lucruri, dispăruseră de pe scena politică.
Puterea executivă era deținută de domn, ale cărui vederi erau acelea ale progresului, dar guvernarea lui se lovea de repetate piedici pe care i le puneau în față majoritățile conservatoare din Adunări. Pe de altă parte, dacă, în linii mari, programul grupărilor progresiste coincidea, nu se putea totuși remarca o permanentă acțiune solidară a acestora. La aceasta a contribuit faptul că domnitorul, care nu se afla în siajul nici unei grupări politice, a încercat să își formeze un partid propriu, întemeiat în general pe elemente liberal-moderate, fără însă a reuși. Neputința unei înțelegeri de durată între Cuza și și liberalii radicali a stânjenit programul de reforme. Din cauza deținerii puterii legislative de către Adunările conservatoare, a lipsei de unitate din cadrul grupărilor reformiste precum și a contradicției dintre majorităție conservatoare din Adunări și platforma de reforme burgheze a lui Alexandru Ioan Cuza și a grupărilor politice liberale, viața politică din Principate s-a caracterizat printr-o profundă instabilitate. În decurs de trei ani s-au succedat în cele două țări peste 20 de formații ministeriale și cinci Adunări. Un contemporan observa că ministerele se „schimbau ca blidele”. Nici Comisia Centrală, instituție legislativă comună, calificată în programul celui dintâi guvern moldovean al lui Alexandru Ioan Cuza drept „simbolul unității naționale”, nu a corespuns decât în măsură limitată speranțelor cu care fusese învestită. Dominată, în cea mai mare parte a activității ei, de o majoritate conservatoare, aceasta a refuzat în primul an să dezbată o nouă lege electorală, redactând, în schimb, un proiect de Constituție ostil domnitorului, iar în cel de-al doilea an, un proiect de lege rurală, prin care țărănimea era spoliată. În cea de-a treia sesiune, componența Comisiei fiind îmbunătățită, datorită acțiunii combinate a domnitorului și a celor două guverne reformatoare, Anastase Panu și Ștefan Golescu, a eleborat un proiect de lege electorală care, în ciuda faptului că n-a putut fi tradus în realitate, cuprindea dispoziții mult mai înaintete decât prevederile elctorale ale Convenției.
În acest context, la 30 aprilie 1860, lui Mihail Kogălniceanu i s-a încredințat șefia guvernului Moldovei și portofoliul internelor. Kogălniceanu și-a compus guvernul în ziua de 3 mai 1860 din Eugeniu Alcaz, M.Jora, Damaschin Bojincă, Gh.Adrian, Arhiereul Melhisedek și D.Cozadini, iar pe 5 mai cabinetul a prezentat programul său Adunării. Elementele reformiste au întâmpinat cu speranță formarea noului guvern. În Steaua Dunărei se scria că „în venirea la cârma statului a unui dintre redactorii săi, se vede testimoniul cel mai eclatant că sacrele principii de libertate și de dreptate au încetat de a mai fi cauza guvernelor din țara sa”, în timp ce Sofia Hrisoscoleu nota: „bucură-te acum, o, tu patrie nenorocită, căci rănile tale în curând vor fi vindecate de fii tăi cei buni”. În programul său de guvernare, Kogălniceanu a insistat asupra necesității a trei reforme esențiale pentru modernizarea statului: legea electorală, problema țărănească și chestiunea secularizărilor averilor mănăstirești.
Guvernarea s-a dovedit a fi o misiune dificilă pentru Mihail Kogălniceanu, întrucât era nevoit să organizeze aparatul de stat, să suprime haosul ce domnea în serviciile publice, să curme arbitrariul administrativ și să consolideze procesl de unificare. Pe scurt, „dezvoltarea și întărirea naționalității noastre vor fi țelul nedormitelor noastre stăruinți, sufletul tuturor lucrărilor noastre”, declara Kogălniceanu în prezentarea programului de guvernământ. Știa bine că misiunea nu era deloc ușoară într-o epocă de tranziție, când „legile vechi și-au pierdut o parte din puterea lor morală, când legile cele noi încă nu sunt făcute, când multe dintre dorințele naționale nu s-au realizat cu deplinătate, când reformele cele mai esențiale, pentru a ajunge în stare practică au trebuință a trece prin întârzierile unui mecanism complicat, când guvernul stă în față cu atâtea așteptări și trebuințe și când el are atât de puține mijloace spre a le putea îndestula”. Încă de acum, Kogălniceanu afirma că „centralizarea administrației și a puterii legislative” era o „necesitate de întâiul ordin”. De altfel, chiar și înainte, la 28 ianuarie 1859, el propusese întrunirea celor două Adunări la Focșani, tocmai spre a grăbi ritmul de înfăptuire a statului național. Chiar dacă atunci, imediat după realizarea dublei alegeri, nu a primit sarcina formării unui guvern, aceasta este pentru că nu a primit garanții că va fi pus în situația de a da o rezolvare chestiunii țărănești, așa cum avea să mărturisească mai târziu.
Ajuns în fruntea guvernului, Kogălniceanu se angajează, așa cum subliniam, să realizeze „reformele sociale și materiale” recomandate de însăși Convenția de la Paris. În afara reformei electorale și îmbunătățirea sorții țăranilor, urmau altele legate de învățământ, armată, cler, agricultură, industrie, comerț etc. În scurtul răstimp al acestei guvernări, Kogălniceanu a înființat judecătoriile sătești, a introdus un nou sistem de recrutare, a fondat Universitatea din Iași. Mai presus de toate, s-a străduit să primenească climatul moral: astfel, într-o circulară către prefecți, din 18 noiembrie 1860, Kogălniceanu interzicea bătaia și orice asuprire: „Este vremea ca și țăranul să fie privit ca cetățean; este vremea ca și el să fie apărat în persoana, în cinstea, în averea lui”. În alta, promitea să asigure o bază solidă și largă sistemului instructiv, prin înmulțirea școlilor sătești. Toate acțiunile sale, așa cum se poate lesne decela, provenau dintr-un profund spirit democratic. Se înțelege că un astfel de program era menit să aducă adversități puternice, iar acestea au dus la demisa sa, la 16 ianuarie 1861 și la o violentă campanie de presă pentru trimiterea în judecată a cabinetului său.
Apărându-se, la 15 ianuarie și 17 februarie, Kogălniceanu apăra principiile care trebuiau să asigure progresul țării. I se reproșa arbitrariul? „Ba tocmai am păzit legalitatea, pentru că am îndrăznit a supune legei pe toți acei ce erau deprinși a se pune pururea deasupra sau alăturea cu legea”. Era acuzat de terorism? „Am vroit să spargem regimul patriarcal sau mai bine zicând regimul feodal, ce ținea și ține încă în apăsare și lipsiți de driturile de cetățeni pe cea mai mare parte a poporului român, pe țărani”. Se putea concepe o nație fără cetățeni? Și cum putea să aibă România cetățeni fără aplicarea principiilor lumii moderne? Se referea la principiile pe care le înfățișase el însuși la 29 octombrie 1857, zi pe care o compara cu memorabila noapte de 4 august 1789 din istoria Franței. „Noi am fost chemați a aplica cei întâi în Moldova acele principii, principiile anului 1789. Oare majoritatea țărei era pregătită pentru a le primi? Toți le doreau și le doresc, însă lipsiți de studii pregătitoare, lipsiți de oameni speciali, ceruți de noile reforme, despărțiți prin patimile politice, mulți ar fi dorit a întârzia cvarta de oară a lui Rabelais, punerea în lucrare a acestor principii!” Vina sa? „Teama cea mare, acea care, cu toate variațiile făcute spre a o masca, se zărește sub fiecare perioadă și cuvânt, această temă este deșteptarea ce am vroit a face claselor de jos, prin circularele mele”. Nu voia câtuși de puțin să le renege. „Ele sunt făcute în oarele mele de noapte” și reprezintă „titlul cel mai frumos al administrației mele”, căci au răspândit „mai multe idei de naționalitate, de progres și de libertate decât s-a făcut în 20 ani trecuți”. Nu era această ridicare a claselor de jos însăși dispoziția Convenției de la Paris? Cel mai simplu calcul politic o recomanda. „Chestia Orientului este plină de nori și de fulgere, trebuie să ne gândim serios, ca de pe acum să ne ferim de trăznetul ce ne amenință! Însă cu ce să ne ferim? Socotim că poate și în viitor trebuie să ne mărginim a primi pe cuceritorii noștri cu capetele pe tipsie, cum se zice în limba populară, și la ducerea lor să-i întovărășim cu buchete de lăcrămioare?”. Învinuit că îi atacase pe boieri, replica limpede: „Am atacat boierismul, dar nu boierii”, cu alte cuvinte spiritul boieresc, care se perimase, iar nu pe boieri ca indivizi mai ales că unii dintre aceștia erau tovarășii săi de luptă. Pentru moment, acest spirit era încă puternic și tenace în urzirea unor intrigi paralizante. Obosit, dezgustat, Kogălniceanu își scria (15 august 1861), testamentul într-o clipă de deprimare:„Adio, Românie, fii unită măcar după moartea mea.” Un om ca el nu dezarmează atât de repede.
După eșecul guvernului Barbu Catargiu, primul ministru fiind asasinat în iunie 1862 și instalarea guvernului Nicolae Kretzulescu, împotriva domnitorului Alexandru Ioan Cuza se constituie o alianță, improbabilă altfel, între liberali și conservatori („monstruoasa coaliție”), ce își propunea detronarea domnitorului, alianță care se va consolida în timp. Semnificative pe linia constituirii coaliției au fost, cu deosebire, actele de solidaritate împotriva domnului din cadrul Adunării legislative, cu diverse prilejuri. Mai ales, alianța între cele două grupări extreme se manifestă cu prilejul dezbaterilor la Mesajul tronului (ianuarie-februarie 1863), când criticile au vizat sterilitatea activității guvernamentale și au fost îndreptate împotriva activității domnitorului. De la această dată, unii oamenii poltici, Kretzulescu însuși, l-au îndemnat pe Cuza să pună capăt acestei opoziții turbulente pe calea loviturii de stat; în orice caz, dezbaterile din Adunare și acțiunile opoziției scoteau în evidență alte deficiențe de funcționare a mecanismului statal, decurgând din prevederile Convenției de la Paris. Aceste frământări l-au convins pe Cuza, odată în plus de necesitatea amendării textului Convenției și a acțiunilor sale energice în această direcție.
Cu mult înainte de a pune în practică ideea unei lovituri de stat, domnitorul a acționat în vederea convingerii marilor puteri de necesitatea unei noi amendări a textului Convenției de la Paris, de dat acesta, pe de o parte, în sensul promovării unui sistem electoral mai generos, menit să permită constituirea unei Adunări legislative mult mai reprezentativă, pe de alta, în sensul creșterii autorității șefului statului. Cu ajutorul lui C.Negri, agentul său de la Constantinopol, și un personaj apropiat domnitorului, printr-un memoriu din iunie 1863, informa autoritățile turcești și reprezentanții marilor puteri din capitala otomană asupra acestor schimbări, solicitând acordul lor prealabil; amendat, succesiv, la sugestia diplomaților și oamenilor politici străini (inclusiv a lui Napoleon al III-lea), acest memoriu, în octombrie 1863, lua forma unui proiect de constituție, pe ale cărui principii urma să fie elaborat, mai târziu, Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris. La rândul ei, opoziția își intensifica acțiunile, din vara anului 1863 fiind trimiși în străinătate emisari speciali, așa cum era Anastasie Panu.
În octombrie 1863, erau pregătite condițiile pentru înfăptuirea loviturii de stat, menită să ducă la modificarea sistemului electoral, iar apoi la înfăptuirea reformei agrare, dar domnitorul nu a trecut la acțiune, el lăsând încă o șansă opoziției, pentru realizarea acestor reforme pe cale constituțională. Cu o asemenea convingere, în octombrie 1863, după demisia lui Nicolae Kretzulescu, Cuza a adus la putere guvernul Kogălniceanu, convins, desigur, de loialitatea acestuia în cazul în care lovitura de stat rămânea ultima alternativă.
Guvernul condus de Mihail Kogălniceanu va administra țara în două etape: până la lovitura de stat (octombrie 1863-mai 1864), iar apoi într-a doua, după lovitura de stat (mai 1864-ianuarie 1865). Numit, așa cum s-a văzut, în momentul tensionării raporturilor dintre domn și opoziție, a fost unul dintre cele mai bogate în realizări. În prima etapă de guvernare, în intervalul a doar câteva luni, până în mai 1864, au fost dezbătute și adoptate câteva dintre cele mai importante legi, numai unele dintre ele fiind sancționate de domn. Între miniștrii care au făcut parte din acest guvern se aflau personalități binecunoscute, din afara Adunării: Dr. Ludovic Steege la Finanțe, Dimitrie Bolintineanu la Culte, Al.Papiu Ilarian la Justiție etc.
La început, au fost restabilite raporturile cu Adunarea legislativă, mult încordate sub guvernul Nicolae Kretzulescu. La îndemnul lui Cuza, orice nouă încordare a raporturilor cu Adunarea trebuia depășită, măcar până la dezbaterea și votarea uneia dintre cele mai importante legi care, prin natura ei, afecta și relațiile externe ale statului, anume secularizarea averilor mănăstirești. Aceasta a fost dezbătută și adoptată, într-o deplină solidaritate a Adunării, în ziua de 13/25 decembrie 1863. Solidaritatea s-a putut realiza la această dată, deoarece marii proprietari, constituind majoritatea Adunării, nu se simțeau lezați în interesele lor de secularizarea averilor mănăstirești, închinate și neînchinate; pe de altă parte, ei au înțeles în acest moment semnificația de natură externă a reformei. Votarea îi punea pe ierarhii din Răsărit în fața faptului împlinit, ca și pe marile puteri, Rusia în primul rând, care îi sprijineau. De altfel, pe plan extern reforma a stârnit mari complicații, din cauza reclamațiilor înalților ierarhi ortodocși din Răsărit, dar, pentru dezvoltarea statului român modern, ea a avut o mare însemnătate, prin aceasta fiind stopată scurgerea peste hotare a veniturilor mănăstirilor închinate. Totodată, statul român lua asupra sa controlul deplin asupra averilor mitropoliilor, episcopiilor și mănăstirilor neînchinate, pe această cale, evident, sub raport economic, dând o serioasă lovitură și Bisericii Ortodoxe Române, în compensație, puterea laică urmând să își asume importante obligații directe față de aceasta. O dată cu secularizarea, a reintrat în patrimoniul statului român un procent de 25,265 din suprafața țării, din care aproape jumătate aparținuse mănăstirilor închinate.
În această atmosferă de împăcare, de colaborare între Adunare și puterea executivă, guvernul Mihail Kogălniceanu a adus în dezbatere, în primele luni ale anului 1864, alte câteva importante proiecte de legi, altele decât cele de natură să afecteze interesele marii proprietăți, care au fost votate de Adunare: Legea pentru înființarea Consiliului de Stat, instituție care avea să funcționeze după lovitura de stat, Legea pentru înființarea Curții de Conturi, ca organ superior de control a gestiunii financiare, Legea contabilității generale a statului, prin care se reglenta modalitatea de întocmire a bugetului statului. De altfel, în 1863, se va reuși, pentru prima dată, votarea anticipată a bugetului de stat.
Deosebit de importante au fost cele două legi de organizare a administrației locale, Legea comunală și Legea pentru înființarea consiliilor județene, promulgate în martie 1864. Prima stabilea ca unitate teritorială de bază comuna, toate localitățile cu peste 500 de locuitori, orașe și stae, fiind organizate în comune, cu personalitate juridică; în același timp, pe baza modelului oferit de legislația franceză, se prevedeau organele de conducere ale acestora, consilii comunale, ca organe alese deliberative și primari, ca agenți ai puterii executive, instituții care aveau să fie consacrate în timp. A doua lege stabilea instituțiile de conducere la nivelul administrației județene: consilii județene alese, ca organe deliberative, precum și prefecți, numiți de guvern. Ca organ executiv permanent al consiliului județean funcționa Comitetul permanent al Consiliului, cu membri aleși din rândul acestora, avându-l ca președinte pe prefect, căruia i se conferă atribuții deosebit de importante.
De asemenea, în această perioadă au fost dezbătute și votate de către Adunarea legislativă o serie de proiecte de legi, care, însă, au rămas nesancționate de domn până la lovitura de stat și anume: proiectul de lege pentru organizarea armatei, proiectul de lege pentru organizarea judecătorească, proiectul de cod penal și procedură penală, proiectul de lege pentru instrucțiunea publică sau proiectul de lege referitor la cumulul de funcții în instituțiile publice. Motivele nesancționării lor de către domn vizau fie modificările aduse în dezbateri textelor inițiale ale proiectelor, fie dorința lui Cuza de a nu lăsa meritele adoptării unor legi importante pe seama unei Adunări pe care știa, probabil, că o va desființa.
În acest fel, într-un interval scurt de timp, din decembrie 1863 până în aprilie 1864, în perioada guvernului Kogălniceanu, s-au adoptat mai multe legi decât în întreaga perioadă a domniei lui Cuza. Se dovedea că prin colaborarea între puterea executivă și cea legislativă se puteau adopta reformele necesare consolidării tânărului stat român, dar înțelegerea s-a dovedit efemeră, aceasta luând sfârșit odată cu aducerea în dezbaterile Adunării de către Mihail Kogălniceanu a proiectului de lege rurală.
Necesitatea adoptării unei legi rurale care să satisfacă țărănimea era de la sine înțeleasă, dar interesele contradictorii în jurul unui asemenea proiect au dat naștere la dezbateri aprinse și puncte de vedere ireconciliabile. În cadul acestor dezbateri, Mihail Kogălniceanu a susținut cu ardoare proiectul guvernamental, cu soluția împropietăririi pe loturile „legiuite”, în timp ce majoritatea conservatoare a Camerei admitea împropietărirea pe un lot minimal, egal pentru toți țăranii. Față de intrasingența primului ministru, majoritatea Adunării a votat o moțiune de neîncredere în guvern, căruia i se aduceau acuzații foarte dure. Conform regulilor constituționale, ca urmare a votului de blam, guvernul Kogălniceanu și-a înaintat demisia, dar Alexandru Ioan Cuza a refuzat să primească demisia guvernului. În schimb, printr-o veritabilă lovitură de stat, domnitorul a dizolvat Adunarea la data de 2/14 mai 1864, când aceasta urma să se întrunească în sesiune extraordinară pentru a dezbate proiectul de lege electorală. Imediat după dizolvarea Adunării, Cuza a lansat o proclamație către țară justificând lovitura de stat prin împotrivirea „oligarhiei tulburătoare” din Adunare față de cele două legi, rurală și electorală. În același timp, se anunțau datele unui plebiscit care urma să aprobe noul act constituțional, Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris. Totodată, domnitorul Cuza adresa o proclamație către armată, cerându-i să asigure ordinea publică în vederea bunei desfășurări a plebiscitului. Acesta s-a desfășurat în zilele de 10-14/22-16 iunie, rezultatele sale aprobând Statutul, implicit lovitura de stat, cu o majoritate zdrobitoare.
Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris dorea să sublinieze faptul că, sub raportul statutului politic internațional, situația statului român rămânea neschimbată. El rămânea în continuare sub garanția marilor puteri europene și sub suzeranitatea porții. În schimb, pe planul organizării interne, Statutul aducea într-adevăr schimbări foarte importante în raport cu textul Convenției de la Paris. Acesta întărea puterea executivă în raport cu cea legislativă, întărind în mod deosebit puterea domnului, care avea singur inițiativa legilor și numea 64 de membri ai noului corp legislativ înființat, Senatul. Pe de altă parte, Statutul încorpora o nouă lege electorală, care schimba în mod radical dispozițiile Convenției, extinzând mult dreptul de vot al locuitorilor printr-o reducere masivă a condiției de cens.
Lovitura de stat a avut urmări deosebite, atât pe plan intern, cât și pe plan extern. Opoziția a fost paralizată. Prin actul de la 2 mai 1864 se creau condiții pentru intensificarea ritmului de desăvârșire a construcției pe toate planurile a statului național burghez și, mai ales, pentru votarea legii rurale. În același timp, actul de la 2 mai 1864 a avut trăsătura negativă de a nu fi dat posibilitatea unei rezolvări democratice, ample a reformelor ce urmau; iar legea electorală, deși lărgea mult masa alegătorilor, prin sistemul de vot îngăduia puterii executive îndrumarea elecțiunilor în sensul care îi convenea.
După lovitura de stat, guvernul lui Mihail Kogălniceanu și-a continuat existența și s-a integrat logicii autoritare a domnitorului, recurgând la o serie de măsuri împotriva libertății presei, dispnând interzicerea unor publicații ale opoziției, între care „Românul”, condus de C.A.Rosetti. Importantă în urma aprobării Statutului și a revenirii lui Cuza în țară, după vizita la Constantinopol, trebuia să fie declanșarea activităților pentru adoptarea legii rurale și a altor importante legi.
Până la intrarea în funcțiune a noilor corpuri legislative, metoda adoptată de domnitorul Cuza și guvernul Kogălniceanu a fost aceea a decretelor-legi, primul din seria acestora fiind cel cu data de 4/16 iulie 1864 privind înființarea Universității din București, contrasemnat de poetul Dimitrie Bolinitineanu, în calitate de ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice.
Al doilea decret-lege, cu data de 14/26 august, pregătit între timp de Consiliul de Stat, sub directa supraveghere a domnitorului, a fost acela privind mult așteptata reformă agrară, prin care erau desființate claca și alte servituți de sorginte medievală, totodată țăranii fiin împropietăriți pe loturile pe care le lucraseră de-a lungul timpului; mai exact, întinderea suprafețelor de împropietărire era determinată, așa cum preciza textul legii, prin „legile în ființă”, adică în raport cu numărul de vite deținute de țărani, împărțiți în trei categorii, fruntaji, mijlocași și clăcași. Legea stipula că loturile de împropietărire nu pot depăși 2/3 din suprafața unei moșii, din acest procent fiind excluse pădurile, țăranii cărora nu li se puteau satisface suprafețele legiuite pe cele două treimi din moșie având dreptul să se mute pe moșiile statului din apropiere. Se prevedea o despăgubire, pe termen de 15 ani, ca răscumpărare, nu a loturilor de împropietărire, ci a obligațiilor de clacă și celorlalte obligații care se desființau, suma despăgubirii fiind stabiliă pe categorii de țărani. Importantă era și prevederea după care, timp de 30 de ani, vânzarea sau ipotecarea loturilor de împropietărire era interzisă.
Deși nu a staisfăcut decât parțial nevoia de pământ a țăranilor, iar în cursul aplicării ei s-au comis numeroase abuzuri, prima reformă agrară din istoria modernă a României a avut o incontestabilă însemnătate economică și socială. În total, au fost împropietărite prin lege peste 463.000 de familii de țărani, pe o suprafață totală de peste 1.8000.000 ha, în medie revenind fiecărei familii împropietărite o suprafață de aproape 4 ha. Ulterior, peste mai bine de un deceniu, în conformitate cu dispozițiile legii, s-a completat împropietărirea pentru încă 50.000 de familii, de însurăței, pe o suprafață de 230.000 ha; așadar, totalul general al împropietăririi, cu această aplicare ulterioară, indică un număr de peste 511.000 familii și o suprafață de peste 2 milioane ha.
Pe calea decretelor semnate de domn și contrasemnate de miniștri de resort, sunt promulgate în câteva luni și alte legi importante, care nu vor apuca să intre în dezbaterile noilor corpuri legiuitoare. Astfel, printr-un alt decret, era promulgată la 25 noiembrie/7 decembrie importanta lege a instrucțiunii publice, votată înainte de lovitura de stat, dar nesancționată de domn, revizuită între timp în mod serios de Consiliul de Stat. Este legea care circumscrie principiile moderne ale obligativității și gratuității învățământului primar, în același timp oferind cadrul legislativ necesar pentru dezvoltarea celorlalte ramuri ale învățământului românesc, secundar și superior. Altă lege votată înainte de lovitura de stat, în februarie 1864, rămasă nesancționată, iar între timp amendată în Consiliul de Stat, a fost legea de organizare a armatei. Legea pentru organizarea armatei în România, promulgată în decembrie 1864, stipula structura armatei române: armată permanentă, cu rezervele ei și milițiile compuse din grăniceri și dorobanți, cu rezervele lor.
Deosebit de important, în ansamblul reformelor realizate la sfârșitul anului 1864 a fost și actul legislativ din 3 decembrie, vizând organizarea Bisericii Ortodoxe Române, „Decretul organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale pentru afacerile religiei române”. Prin aceasta se proclama autocefalia Bisericii Ortodoxe Române față de Patriarhia din Constantinopol, constituindu-se, ca organ central de conducere a Bisericii Ortodoxe Române, Sinodul general, iar la nivelul vechilor episcopii, sinoade eparhiale. De asemenea, în intervalul de timp de la sfârșitul anului 1864 au fost adoptate și o serie de măsuri cu caracter economic precum introducerea sistemului metric și de greutăți sau înființarea Casei de Economii și Consemnațiuni. Din decembrie 1864 datează o altă realizare legislativă importantă, anume sancționarea și promulgarea noilor coduri de legi, civil și penal, rezultând dintr-o îndelungată operațiune de elaborare, începută înainte de lovitura de stat și finalizată în cadrul Consiliului de Stat.
Cuza nu a întâmpinat vreo opoziție serioasă din partea politcienilor în punerea bazelor instituționale ale statului modern. Acest lucru i s-a datorat, în parte, lui Mihail Kogălniceanu, dat fiind că a condus cu multă îndemânare alegerile din toamna anului 1864. Bizuindu-se la nivel local pe administratorii județelor, prefecții și subprefecții, care răspundeau față de guvernul central, Kogălniceanu a asigurat dominarea completă de către guvern a Adunării și a organelor locale alese. Sarcina cu care se confrunta guvernul a fost ușurată și de prezența unei majorități de nou-veniți în Adunare; aceștia aveau o experiență redusă sau nu aveau deloc experiență în viața publică și erau instrumente dociel în fața guvernului. În consecință, până și cele mai complicate legi, precum bugetul pentru anul 1865, au putut fi trecute repede prin Adunare, într-o singură zi. Încercările ocazionale ale unui număr redus de deputați mai curajoși de a aduce amendamente unui proiect de lege au fost anulate la un simplu gest din partea primului-ministru. Chiar și în condițiile subordonării legislativului, Cuza și miniștrii săi au continuat să legifereze prin decret. Procedurile democratice erau pentru ei mai puțin importante decât înfăptuirea reformelor instituționale.
Guvernul condus de M. Kogălniceanu, în răstimpul căruia au fost pregătite și adoptate cele mai multe și mai importante reforme din întreaga domnie a lui Cuza, și-a continuat activitatea până la 23 ianuarie/4 februarie 1965, când el a demisionat. A fost acesta un moment simptomatic pentru sfârșitul domniei lui Cuza, căci demisia guvernului însemna despărțirea dintre cei doi oameni politici; mai corect spus, așa cum s-a apreciat, domnitorul făcea o greșeală politică acceptând de această dată – tocmai de această dată! – demisia lui Kogălniceanu. Simptomatice, într-un fel, fuseseră însă și frământările care duseseră la înaintarea demisiei primului ministru. Anume, este vorba de neînțelegerile acestuia cu Nicolae Kretzulescu, ministrul de justiție în guvern, pornirea acestuia din urmă împotriva șefului său fiind de natură să stimuleze și să reactiveze manifestări de opoziție în sânul noului parlament. Deoarece lui N. Kretzulescu, și el fost colaborator apropiat al lui Cuza, s-au raliat și alte personalități, M. Kogălniceanu s-a simțit dator să-și prezinte demisia, iar domnitorul, și sub influența unor „binevoitori”, i-a primit-o. Evident, contribuise la decizia domnitorului și excesiva popularitate a lui Kogălniceanu, pe care acesta părea a nu voi să și-o tempereze, ceea ce putea să irite pe Cuza și de care, în orice caz, adversarii primului ministru au știut să profite. (turneul triumfal din Oltenia). În urma demisiei lui Kogălniceanu, domnitorul Cuza numește un guvern condus de Constantin Bosianu (ianuarie-iunie 1865), căruia îi va succede guvernul condus de Nicolae Kretzulescu (iunie 1865-februarie 1866).
Plecând de la guvern în plină febră reformatoare, Kogălniceanu își apăra încă o dată demnitatea scriindu-i domnitorului: „Prin demisiunea mea, eu mă pedepsesc însuși de orice din parte-mi ar fi contribuit a vă face să uitați o oră întreagă că unui domn îi este permis tot, afară de insultă, pe simpla rațiune că insultatul nu poate răspunde”. Insultatul a răspuns, totuși, în singurul fel ce îi era la îndemână, așa cum făcuse de atâtea ori în raporturile cu Mihail Sturdza și Grigore Alexandru Ghica.
Între timp, pe fondul disensiunilor dintre foștii colaboratori și a impresiei negative pe care o lăsa „camarila” de care se înconjura domnitorul (adică, apropriații săi, câțiva vechi prieteni francezi, folosiți ca un fel de consilieri, Librecht, de Bayne ș.a.), renaște „monstruoasa coaliție”. Cei mai activi conspiratori se dovedesc a fi, de această dată, fruntașii liberali-radicali, unii dintre ei afectați serios de măsurile represive ale guvernului Kogălniceanu. În jurul societății „Progresul” se vor concentra treptat forțele de opoziție, din parlament și din afara lui, precum și, din păcate, unele elemente ale armatei. Este drept că modalitatea de guvernare prin decrete-legi și autoritarismul pe care îl dovedise Kogălniceanu ofereau, cu deosebire, liberalilor radicali, pretexte de a acționa, sub motivația restabilirii adevăratului regim constituțional, a drepturilor și libertăților cetățenești. Hotărâtoare, într-un fel, pentru succesul acțiunii conspiratorilor, va fi însă propria atitudine a domnitorului, de indiferență față de acest gen de acțiuni, în ultimă instanță lăsând impresia deciziei de a renunța el însuși la putere.
CAPITOLUL II
MIHAIL KOGĂLNICEANU ÎN PRIMUL DECENIU AL DOMNIEI LUI CAROL I
1866-1876
Chestiunea formei de organizare a statului a constituit obiectul unei intense preocupări a analiștilor și oamenilor politici români încă din zorii epocii moderne. Transformările economice și sociale, afirmarea pe arena istoriei a burgheziei, aspirația tot mai puternică spre unitate și independență a Țărilor Române au oferit terenul necesar elaborării proiectelor vizând modalitățile concrete de organizare ale statului. În esență, s-au conturat două concepții fundamentale: una monarhică și alta republicană. Din motive evidente, prima opțiune va prevala pentru o perioadă importantă de timp.
Deceniul în care România și-a dobândit independența a început în anul 1866, o dată cu răsturnarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza de către o neverosimilă coaliție de politicieni conservatori și liberali radicali. În dezacord cu privire la aproape toate problemele importante de interes public, aceștia au găsit, totuși, temeiuri puternice pentru a își uni forțele ca să se opună la ceea ce pretindeau a fi abuzuri de putere ale lui Cuza și intenției sale de a institui o dictatură. Reformator, care își dăduse seama de nevoia urgentă de organizare a administrației guvernamentale și de creștere a productivității agricole, Cuza a făcut greșeala de a-și impune propriul act constituțional, Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris și reforma rurală, ambele în 1864, într-un mod prin care și-a îndepărtat vechii colaboratori și i-a unit pe dușmanii săi. Izolat politic, i-a încurajat el însuși pe complotiști, lăsând să se înțeleagă că ia în calcul abdicarea, mai ales ca urmare a incidentelor grave survenite în vara anului 1865, incidente ce au dus la o răcire a relațiilor între principele român și Napoleon al III-lea. La 11 februarie 1866, în grabă și fără a provoca dezordine publică sau a întâmpina rezistență din partea lui Cuza, coaliția, condusă de liberalii radicali Ion C.Brătianu și C.A.Rosetti, ambii revoluționari de la 1848, l-a silit pe Cuza să abdice și să ia calea exilului.
Conducătorii loviturii de stat au format imediat un guvern provizoriu. Puterea executivă a fost încredințată unei Locotenențe Domnești, formată din Nicolae Golescu, unul dintre membrii guvernului provizoriu din Muntenia la 1848 și ministru de Interne și de Război în timpul lui Alexandru Ioan Cuza; Lascăr Catargiu, unul dintre fruntașii conservatori și generalul Nicolae Haralmbie, prefectul de poliție al Bucureștiului. Atât liberalii cât și conservatorii au obținut posturi ministeriale, iar moderatul Ion Ghica, pașoptist și unionist, precum și economist erudit și diplomat abil, a devenit prim-ministru și ministru de Externe. Cu toții au căzut de acord că misiunea lor cea mai urgentă era găsirea unui domn, fapt care trebuia realizat foarte repede, deoarece prelungirea interregnului ar fi sporit instabilitatea și, ca atare, ar fi sporit probabilitatea unei intervenții străine.
Reacția imediată a Marilor Puteri față de lovitura de stat a fost cererea de a fi respectate toate tratatele și celelalte înțelegeri care afectau principatele Moldova și Muntenia începând cu 1856 și ale căror semnatare erau. În schimb, statele europene nu au făcut nci un efort pentru a îl readuce la putere pe Cuza, considerând, după cum se pare, că dezastrul suferit de acesta era cauzat de propriile erori. Doar guvernul otoman a proferat o atitudine agresivă. Ali Pașa, minstrul de Externe a accentuat că puterile europene fuseseră de acord cu Unirea Principatelor doar pe timpul domniei lui Cuza și a insistat asupra organizării de noi alegeri în fiecare dintre Principate sub supravegherea unor comisari otomani. Dar nici unul dintre celelalte state garante nu doreau să redeschidă întreaga chestiune românească. Franța, tradiționala protectoare a românilor, a sprijinit Unirea și era binevoitoare față de ideea unui principe străin, dar în primăvara anului 1866, Napoleon al III-lea explora din nou posibilitatea ca Austria să cedeze Veneția Italiei în schimbul Principatelor. Marea Britanie urmărea simultan câteva obiective contradictorii, menținerea integrității Imperiului Otoman, respectarea tratatelor și satisfacerea pretențiilor române, numai dacă s-ar fi putut preîntâmpina o nouă criză internațională, dar a sfârșit prin a urma exemplul francez. Rusia, care sprijinea ideea separării Principatelor, nu dorea să apară ca adversar al aspirațiilor naționale ale ortodoxiei balcanice, așa că a refuzat să ia inițiativa. Austria, care, în condiții normale, s-ar fi alăturat Turciei și Rusiei, căuta în acel moment să obțină sprijinul Franței împotriva Prusiei în lupta pentru supremația asupra spațiului german, manifestând rezerve atât în privința Unirii, cât și a unui principe străin. Diferendele dintre puteri și șovăiala lor de a acționa decisiv au dus într-un impas Conferința de la Paris (martie-iunie) și au lăsat inițiativa în mâinile românilor.
Între timp, guvernul provizoriu a acționat rapid pentru a găsi pe cineva să ocupe tronul liber. Majoritatea liberalilor și conservatorilor rămăsese atașată de ideea aducerii unui principe străin. În special, conservatorii credeau că doar o dinastie străină avea capacitatea să limiteze radicalismul liberal, garantând astfel propriul lor control asupra statului, în timp ce liberalii moderați, printre care și Mihail Kogălniceanu, se pronunțau în vederea unei monarhii constituționale drept cea mai bună cale pentru menținerea unui echilibru între despotism și anarhie și vedeau în persoana unui principe străin o garanție suplimentară de stabilitate socială și politică. După ce Prințul Filip de Flandra, fratele Regelui Belgiei, prima alegere asupra căreia s-a oprit guvernul provizoriu, a declinat onoarea ce i se făcea, guvernul a început să îi facă curte lui Carol de Hohenzollern Sigmaringen. În calitate de reprezentant al Locotenenței Domnești, Ion Brătianu l-a convins pe Carol să accepte propunerea, având și sprijinul oficialilor din București. La 1 aprilie, de la Dusseldorf, unde se întâlnise cu Carol și cu tatăl acestuia, el a telegrafiat guvernului provizoriu că obținuse acordul lui Carol de a deveni principe cu toate că nu făcuse nici o declarație limpede la intențiile sale. Brătianu s-a întors repede în țară pentru a organiza un plebiscit în acest sens, care a avut loc între 14 și 20 aprilie și care a aprobat, cu o majoritate covârșitoare de voturi alegerea lui Carol ca domn al României: 685 696 de voturi, dintre cele 686 193 exprimate. Încurajat de o evidentă popularitate și îndemnat de Bismarck, ministru-prezident al Prusiei, Carol a decis să primească propunerea fără aprobarea prealabilă a Marilor Puteri, a căror reprezentanți se aflau reuniți în Conferința de la Paris.
Sub aceste auspicii, s-au deschis lucrările Adunării Legislative, sub președinția lui Manolache Costache Epureanu, principala ei misiune fiind proclamarea principelui ca domn. Călătorind spre țară în mod secret, în compania lui Ion Brătianu, principele Carol a ajuns la Turnu Severin în ziua de 8/20 mai 1866, iar peste două zile, la 10/22 mai a avut loc proclamarea sa ca domn, sub numele de Carol I. Actul proclamării lui Carol ca domn al României punea Europa din nou în fața faptului împlinit, iar anularea lui de către Marile Puteri se va dovedi greu de înfăptuit. De altfel, reacția acestora față de urcarea pe tron a lui Carol a fost în concordanță cu modul în care au tratat răsturnarea lui Alexandru Ioan Cuza: erau dezbinate și nu au acționat în nici un fel. La întâlnirea finală din 4 iunie a Conferinței de la Paris, majoritatea s-a opus proiectelor otomane de intervenție militară și de ocupație. Războiul dintre Austria și Prusia, izbucnit la 17 iunie 1866, a făcut ca lucrările Conferinței să se încheie brusc, iar Marile Puteri au fost astfel, indirect, în mod tacit, de acord cu cele întâmplate în România.
În acest context, conducătorii conservatori și liberali de la București au început activitatea de elaborare a unei Constituții, care să pună bazele noului sistem politic. În ultimii ani ai domniei lui Cuza, majoritatea liberalilor și a conservatorilor sprijinise ideea unei monarhii constituționale și garantarea libertăților civile fundamentale, dar principiile abstracte s-au dovedit a fi un liant prea slab pentru a menține unită fragila coaliție, în condițiile abdicării lui Cuza. Acum, ambele tabere urmăreau să domine noul stat, pentru a promova interesele politice și economice ale grupurilor pe care le reprezentau. Alegerile din aprilie 1866 pentru o nouă Cameră a Deputaților, ce urma să servească drept Adunare Constituantă au dovedit cât de ascuțită devenise rivalitatea între grupările politice. Conservatorii au câștigat majoritatea locurilor întrucât dobândiseră controlul asupra aparatului administrativ chiar de la începutul campaniei electorale și au fost astfel capabili să exercite presiuni asupra alegătorilor, iar, pe de altă parte, întrucât tabăra liberalilor era slăbită ca urmare a unor serioase discordii interne.
În pofida acestei stări de fapt, Constituția de la 1866 a fost, în mod paradoxal, esențialmente, un document liberal. Principalul izvor de inspirație al autorilor ei a fost Constituția belgiană din 1831, atât sub raportul formei, cât și sub cel al conținutului. Pe de altă parte, Constituția din 1866, prima constituție românească, nu era nici pe departe o simplă imitație a celei belgiene, întrucât legislatorii au ținut seama de condițiile specifice ale României, de pildă, în articolele referitoare la proprietate, învățământ, alegeri și administrație locală. De asemenea, Constituția din 1866 semăna cu legile fundamentale liberale existente în Europa Occidentală. Similitudinea cu acestea era una dintre principalele consecințe ale deschiderii Apusului pentru intelectualii români, deschidere începută în anii '30 și '40 ai secolului al XIX-lea. Mulți fii de boieri, care studiaseră dreptul și economia politică în Franța și Germania au încercat, la întoarcerea lor în țară, să adapteze instituțiile unei Europe Occidentale luminate și prospere la condițiile sociale și economice din propria lor țară. Programele pasoptiștilor și ale liberalilor radicali și moderați de după revoluție sunt o dovadă elocventă a forței influențelor din afară. Această similitudine s-a regăsit în mare măsură în Constituția din 1866.
Se ridică o întrebare fundamentală: era Constituția din 1866 potrivită pentru realităție sociale ale Principatelor? La o primă privire, părea să nu fie, deoarece era un document al clasei mijlocii pregătit pentru o țară a cărei clasă mijlocie forma doar o pătură subțire a populației. În vârful scării sociale rămâneau boierii, care vizau cu înverșunare menținerea predominanței lor economice și politice. La celălalt capăt al scării se afla țărănimea, care alcătuia peste 80% din populație și avea o experiență politică aproape inexistentă. Lipseau în mare măsură acea opinie publică luminată și acel corp cetățenesc cu experiență care ar fi putut să facă să funcționeze mașinăria politică sofisticată prezentă în linii mari în Constituție. Totuși, în ciuda criticilor îndreptate post-factum de către curentele intelectuale conservatoare și liberale împotriva cauzelor acestor nepotriviri, nu există nici un indiciu în sursele contemporane că cei ce au dezbătut și aprobat Constituția, atât conservatori cât și liberali, ar fi gândit că aveau de a face cu abstracțiuni. Aveau, de asemenea, satisfacția că asiguraseră noului stat constituțional o structură legală flexbilă în cadrul căruia putea avea loc un progres economic și cultural rapid. În plus, s-a dorit ca promulgarea Constituției să fie un fel de declarație de independență, întrucât fusese redactată și aprobată fără participarea puterilor garante și pentru că nu era făcută nici o mențiune de dependență față de Imperiul Otoman. Schimbarea denumirii din „Principatele Unite” în „România”, oficializată de către Constituție, reflecta cu exactitate acest mod de gândire.
Formarea a două mari partide dominante în deceniul următor adoptării Constituției din 1866 a completat în mare suprastructura politică românească din opera anterioară primului război mondial. O dată cu intrarea în acțiune a Partidului Național Liberal și a Partidului Conservator sistemul politic a început să funcționeze din plin. Între aceste cadre se vor afirma fruntașii politici români ai timpului respectiv, printre care îl regăsim pe Mihail Kogălniceanu. De altfel, celor mai mulți dintre contemporani, Mihail Kogălniceanu le apărea, în anii maturității și ai senectuții sale, ca un militant pentru democrație și progres social, ca un temut orator al tribunei parlamentare, ca un polemist redutabil și mai ales ca ministrul energic al reformelor prin care România se transforma într-un stat modern, cu instituții capabile să îi asigure o rapidă integrare în civilizația de tip occidental. Într-adevăr, Kogălniceanu se impusese treptat conștiinței publice, în legătură cu elaborarea programului de la 1848, cu lupta pentru Unirea Principatelor, cu reformele întreprinse sub domnia lui Al.I.Cuza, cu dobândirea independenței naționale, cu eforturile depuse pentru recunoașterea noului statut internațional al României. „Nu e o singură reformă, un singur act național în care să nu figure numele meu. Toate legile cele mari sunt făcute și contrafăcute de mine”, declara chiar el, și e firesc ca opinia publică să îl fi cunoscut ca atare.
La începutul domniei lui Carol I, liberalii se mențineau încă într-o stare permanentă de divizare. Pe de o parte, se aflau radicalii, conduși de Ion Brătianu și C.A.Rosetti, pe de altă parte moderații, sub conducerea lui Ion Ghica; apoi era așa-numita „Facțiune Liberă și Independentă”, de la Iași, grupată în jurul lui Nicolae Ionescu, profesor universitar de istorie, precum și mici grupări care îl urmau pe Mihail Kogălniceanu. Radicalii au fost primii care au obținut rezultate rapide. O înțelegere cu Kogălniceanu, intervenită la începutul anului 1867, a deschis calea spre instalarea unui guvern liberal de coaliție, în care Brătianu, în calitate de ministru de interne, era figura dominantă. Noul Cabinet oferea asigurări parlamentarilor sub formula „fidelitate absolută către Constituțiune și fidelitate absolută pentru persoana A.S. Carol I și pentru dinastia lui”, programul guvernamental urmărind stricta aplicare a legilor, îmbunătățirea situației financiare prin stingerea datoriilor contractate, dezvoltarea instrucției publice, reorganizarea armatei, descentralizarea administradivă, introducerea sistemului monetar național, iar în exterior o politică de „neutralitate absolută”. Guvernul avea să fie primit cu reticență de opoziția conservatoare, N.Blaremberg considerându-l „toxinul de la o margine la alta ațării”, în timp ce Kogălniceanu, „bărbat de o inteligență remarcabilă, ar dori mai bine să vadă la cârmă pe liberali decât acest minister de compromis”. În pofida faptului că între Carol și liberalii radicali se întrevedea o colaborate de lungă durată, aceștia din urmă au fost obligați să părăsească puterea, mai ales din cauza acțiunilor de politică externă, sancționate de Marile Puteri.
La 18 noiembrie 1868 apărea pe scena politică românească un guvern de centru, alcătuit din conservatori moderați și liberali moderați. Președintele de Consiliu, D.Ghica, deținea Externele și Lucrările Publice; Mihail Kogălniceanu, Internele; A.G.Golescu, Finanțele; V.Boerescu, Justiția; Nicolae Crețescu, Cultele și Instrucțiune Publică; colonelul Duca la Război. Spre a risipi îngrijorarea prințului Carol Anton din cauza dizolvării Camerei, îngrijorare provocată de informațiile lui Sturdza, Carol îi scrie acestuia: „Sturdza e din iarna aceasta adversarul lui Brătianu; el vede lucrurile în culori foarte negre și nu le poate judeca din depărtare (…) Cea mai mare parte din cuziști și-au oferit de bunăvoie serviciile; n-au fost respinși, dar nici nu sunt lăsați să participe la afacerile de guvernământ. Unul din oamenii cei mai distinși ai României e Kogălniceanu, care, din cauza marii sale influențe în Moldova, ar fi un adversar foarte primejdios dacă nu l-ai putea câștiga; Brătianu însă este azi în bune relații cu dânsul și alegerea lui ca deputat nu trebuie combătută”.
Cine erau principalii miniștri? Fiul primului domnitor pământean, Grigore Ghica, șeful guvernului, era un conservator moderat. O notă diplomatică franceză îl caracterizează drept un om onorabil, de o inteligență obișnuită, dar de o extremă vanitate, mare ambiție și cu o anumită versatilitate. Spre deosebire de alți conservatori, cultiva un liberalism formal, căuta chiar să dobândească popularitate în rândul claselor de jos ale societății. Destul de activ în viața politică, era mediocru ca orator parlamentar. Credea că atenția opiniei publice era fixată asupra lui, numeroasele adversități explicându-și-le prin invidie față de pretinsa lui superioritate. Adversar al lui Cuza, se distinsese printre fruntașii care contribuiseră la instalarea sistemului politic din 1866. Liberalul moderat, Mihail Kogălniceanu, adus în fruntea Ministerului de Interne alături de un șef de guvern cu care se aflase tot timpul în conflict, se remarcase, așa cum am văzut, cu deosebire în anii reformelor domnitorului Unirii. Foarte inteligent și foarte activ, cum îl caracteriza raportul diplomatic francez menționat, istoric de vază, orator talentat și animator al vieții politice, Mihail Kogălniceanu revenea în guvern după o scurtă perioadă de „ostracizare”, dar nu resemnat ci mânat de ambiții și proiecte politice mari. Dimitrie Ghica și Mihail Kogălniceanu, deși de formație și concepție diferite, erau chemați laolaltă să constituie axul unui guvern alcătuit din oameni moderați, luați atât din stânga cât și din dreapta spectrului politic. Cei doi miniștri erau flancați de Vasile Boerescu, avocat de reputație, om priceput și cu experiență în treburile publice, dobândită în timpul domniei lui Cuza, remarcat pentru opiniile lui liberal moderate și spiritul de ordine socială de care era dominat. A. G. Golescu, om inteligent, liniștit și onest, împărtășea un liberalism luminat, dezavuând tendințele radicale considerate exagerate. Nu poseda însă influență personală în sânul diferitelor grupări politice. Colonelul Duca, ministrul de Război, după aceeași sursă, era lipsit de capacitate militară sau administrativă și fără semnificație politică.
Guvernul centrist alcătuit din conservatori și liberali moderați nu avea o bază parlamentară proprie, corpurile legiuitoare fiind dominate de elementele radicale. Din acest motiv, președintele Camerei devenea I.C.Brătianu, fostul ministru „principal” înlăturat. Guvernul D. Ghica – Mihail Kogălniceanu, datorită împrejurărilor care-l aduseseră la putere, părea la început drept un expedient, o modalitate de a stinge nemulțumirile Marilor Puteri garante occidentale. În acest sens pleda și atitudinea lui I.C.Brătianu, care promisese cabinetului sprijin parlamentar cu condiția de a i se continua politica. Mihail Kogălniceanu însuși, la deschiderea corpurilor legiuitoare, declarase că guvernul se considera descendentul celui condus de I.C.Brătianu. În același spirit era și programul politic expus a doua zi după preluarea puterii când, printre altele, erau inserate principii generale ca respectarea Constituției, fidela aplicare a legilor, relații loiale cu Poarta, și neutralitate în raporturile cu Puterile Garante.
Dar, după primele contacte dintre guvern și corpurile legiuitoare se constată că misiunea încredințată unei asemenea formații ministeriale nu putea să fie îndeplinită cu baza parlamentară dată. În Cameră, la finele lui decembrie 1868, survenise un conflict între minoritatea aflată la putere și majoritatea îndepărtată din guvern. I.C.Brătianu răspunde la numeroase atacuri ale adversarilor lui printr-un discurs vehement. Fostul ministru nega persecutarea evreilor, de care era acuzat, precum și implicarea în mișcarea națională bulgară, justifica politica de înarmare a țării pe care o promovase, susținând necesitatea de a se acționa în această direcție spre a reconstitui un arsenal destinat apărării împotriva unei agresiuni externe. Erau apărați românii din Transilvania pentru dârzenia cu care-și afirmau existența națională, blamându-se măsurile opresive îndreptate împotriva acestora de autoritățiile maghiare.
Tocmai din cauza atitudinii critice a majorității parlamentare liberal radicale, un raport diplomatic francez consemna, la 29 decembrie 1868, că guvernul centrist D. Ghica – M. Kogălniceanu părea pe punctul de a cădea. În cercurile diplomatice, o asemenea convingere dobândise consistență și cu ocazia manifestațiilor publice în care radicalii atacau atât guvernul, cât și pe Carol I, afirmând necesitatea promovării politicii pe care o stabiliseră ei în timp ce se aflau la cârma țării. Referindu-se la un discurs pronunțat de I.C.Brătianu, consulul francez relata că acesta își ascunsese masca sub care-și acoperise chipul în vremea administrației sale, lansând o curajoasă sfidare Puterilor Garante și făcând deschis un apel la arme pentru eliberarea creștinilor din Balcani. Interpelat în Cameră în legătură cu o asemenea atitudine de un deputat conservator, guvernul s-a mulțumit să-și degajeze responsabilitatea, fără să îndrăznească să pronunțe un cuvânt de dezaprobare față de I. C. Brătianu. Era un semn de neputință a guvernului față de un parlament dominat de radicali.
Contradicțiile dintre corpurile legiuitoare și guvern, apărute curând pe scena politică provoacă dizolvarea Camerei și organizarea de alegeri, în martie 1869, conduse de ministru de Interne, Mihail Kogăniceanu. Redevenind unul dintre bărbații politici importanți ai țării, Kogălniceanu își propunea constituirea unor alte corpuri legiuitoare menite să arunce din incinta lor „noroiul” din București, adică radicalii, cum disprețuitor îi numea el. Consideră că acel prilej era dintre cele mai favorabile spre a concretiza unul dintre planurile lui, anume acela de a întemeia un partid politic care „ar fi democratic, fără a fi demagogic, un partid care ar fi pentru ordine, fără a fi pentru reacțiune”. Intenționa, în consecință, să pună bazele unei formațiuni politice care să ralieze toate elementele moderate din țară, organizându-le ca o forță politică importantă menită să neutralizeze atât radicalismul liberal cât și conservatorismul retrograd. Prin circulare către prefecți, dar și prin epistole către adepți politici, Mihail Kogălniceanu desfășoară o susținută activitate pentru a reuni laolaltă pe acei „liberali de ordine”, atât din Moldova cât și din Muntenia și Oltenia. Pentru aceasta însă înțelegea să acționeze energic împotriva radicalilor și a fracționiștilor, primii fiind combătuți cu mai multă energie, acuzați pentru că vedeau realizată prosperitatea României „în revoluțiune permanentă”.
Bizuindu-se pe concursul administrației, ministrul de Interne reușise să-și asigure o majoritate în Cameră, dar abil fiind, nu zdrobise complet opoziția, lăsându-i și acesteia un anume rol de jucat. Fuseseră astfel aleși 84 partizani ai lui Mihail Kogălniceanu, 19 adepți ai lui D.Ghica și 11 simpatizanți ai lui V.Boerescu, alături de 20 de conservatori independenți, 9 radicali și 8 fracționiști. Camera era dominată de liberalii moderați din jurul ministrului de Interne, acestora adăugându-li-se alte elemente moderate de nuanță conservatoare. Radicalii suferiseră un mare eșec, ponderea lor în Cameră fiind insignifiantă. Configurația principalului corp legiuitor, Camera, părea să indice un triumf al politici liberal moderate, o afirmare în aceste împrejurări a marii personalități aflate în fruntea acestei formații politice, Mihail Kogălniceanu, devenit „arbitrul suveran al destinelor României”.
Poziția importantă dobândită în Cameră de acești moderați părea să indice că Mihail Kogălniceanu va folosi împrejurările în vederea constituirii în jurul lui a unui mare partid liberal. Sprijinitorii lui însă simpatizau cu ideile și oamenii „partidului roșu”, încât cu greu putea fi realizată o absorbție sau o nimicire a acestora. Din aceste motive, conștient de forța radicalilor, bazându-se pe deputații fideli din Cameră aflați în majoritate, Kogălniceanu încerca să realizeze în afară o alianță cu „roșii”, să-și extindă baza politică, constituind astfel un veritabil partid liberal cu care să guverneze România. Condiția pusă era însă ca I.C. Brătianu să fie sacrificat, iar el să devină astfel șeful acestei mari formațiuni politice. Carol I însuși, decepționat tot mai mult de radicali, hărțuit de aceștia și amenințat chiar cu detronarea, considera pe Mihail Kogălniceanu omul capabil să aducă unitate în tabăra liberală prin excluderea radicalismului și înclinațiilor revoluționare dovedite de fruntași ca I.C.Brătianu și C.A.Rosetti. Șeful statului încuraja asemenea intenții, mai ales că Kogălniceanu blama dezordinea politică din țară, încercând să realizeze stabilitatea necesară într-un spirit de înțelegere între grupările politice. Dar Carol I mai vedea în Kogălniceanu și omul predispus la nevoie să recurgă chiar la lovitura de stat, cum acționase sub Cuza, în cazul în care s-ar fi creat o criză politică de nesoluționat, fapt pentru care sprijinea eforturile lui de a organiza un partid liberal menit să guverneze țara cu prudență și moderație.
Obiectivul închegării unui mare partid liberal era dificil de realizat și pentru motivul că Mihail Kogălniceanu, deși dispunea de majoritate în Cameră, avea de înfruntat în guvern adversitatea unor elemente moderat conservatoare. Continuând într-o anumită măsură politica predecesorilor radicali, Kogălniceanu, în ciuda deficitului financiar, nutrea proiecte ambițioase, printre care întărirea capacității de apărare a țării, o rețea densă de căi ferate, construirea unui port la Marea Neagră, diminuarea rolului străinilor, îndeosebi al evreilor din economie, apărarea românilor din Transilvania în raport cu atitudinea opresoare a autorităților maghiare. Se deosebea de radicali doar prin faptul că refuza să sprijine acțiunile insurecționale ale bulgarilor, să permită acestora să se organizeze pe teritoriul României. În schimb, va proceda altfel în privința emigranților greci. Astfel, Carol nota că „Ministrul de interne, Mihail Kogălniceanu adresase o circulară tuturor prefecților din județele de graniță dunărene în care, recomandându-le cea mai mare vigilență, le spune că, în conformitate cu vechile legi ale ospitalității române, a permis intrarea grecilor emigrați de pe teritoriul otoman, dar cu o condiție: ca grecii să se abțină de la orice propagandă împotriva Turciei”.
Printr-o asemenea politică, Kogălniceanu venea în conflict cu colegii lui din guvern, atât cu șeful acestuia, D.Ghica, cât și cu V.Boerescu și Gh.Manu, devenit ministru de Război. Perseverând în direcția consolidării liniei liberale în guvern, Mihail Kogălniceanu numea, în decembrie 1869, ca ministru de Externe pe unul dintre adepții săi, Calimaki – Catargi. În același timp, în Cameră recurgea la partizanii lui să obțină majoritatea în comisia bugetului, fapt important pentru transpunerea în viață a unor proiecte economico-politice. În acest context, principele Carol îi adresează tatălui său o nouă scrisoare în care deplânge realitățile politice românești: „De la înapoierea mea nu am petrecut o zi liniștită; neînțelegerile nu încetează în sânul ministerului, miniștrrii nu sunt uniți; fiecare vrea să urmeze calea lui și aceasta vatămă mult mersul afacerilor. (…) Omul cel mai considerabil al cabinetului este Kogălniceanu; el exercită cea mai mare influență asupra parlamentului și aceasta plictisește pe colegii săi. Boierescu își închipuie că dispune de o influență egală, dar se înșeală. Kogălniceanu mi-a remis de mai multe ori demisia, făcând să depindă prezența sa la putere de concedierea lui Boierescu. Acesta cere retragerea lui Kogălniceanu și e convins că va dispune, chiar fără el, de majoritate în Camere, ceea ce eu nu cred. (…) Kogălniceanu s-a plâns până acum că e singurul moldovean în cabinet; plângerea fiind întemeiată, am numit pe Calimachi-Catargiu. Acum această concesie nu îi mai ajinge și el insistă pentru un al treilea moldovean, dar miniștrii de dincoace de Milcov nu vor să audă de această pretenție. Aceasta a pricinuit noi greutăți care au fost aplanate, din fericire, în Consiliul de Miniștri, unde am declarat că sunt pentru trei miniștri moldoveni din moment ce vor fi patru din partea cealaltă a țării; dar am spus, în același timp, că, pe viitor, nu voi mai dori să aud de aceste deosebire și că sper că ministerul român se va prezenta ca un singur om în fața Camerelor!”.
Dar dacă ministrul de Interne dobândea în guvern o poziție tot mai sigură, anticipând o posibilă eliminare din sânul acestuia a elementelor conservatoare, o reorganizare ministerială în concordanță cu structura politică liberal moderată a Camerei, dificultatea insurmontabilă pentru atingerea obiectivului menționat o constituiau radicalii. Aruncați în afara treburilor publice ca urmare a unor presiuni externe, ei înțeleseseră că îndepărtarea de putere era momentană, conjuncturală și până la un punct chiar necesară. Înfrânți grav în alegerile din martie pentru Cameră, înlăturați și din Senat, în urma unei noi convocări a colegiilor în vara anului lui 1869, radicalii constatau că împrejurările erau folosite atât de domnitor cât și de adversari în vederea diminuarii însemnătății sau chiar absorbirii lor de alte formațiuni politice. Din aceste motive, ei recurg la organizarea unei vii opoziții extraparlamentare, demonstrând că reprezentau o forță politică greu disociabilă. Cei doi fruntași ai acestei grupări, I.C. Brătianu și C.A.Rosetti, prin dinamism, perseverență și pasiune, folosind reuniunile politice și presa, raliază în jurul lor nu numai partizani politici, dar crează o stare de spirit de nemulțumire în cercurile largi ale opiniei publice, inclusiv în armată. Prin atitudinea lor critică față de guvern și domnitor, radicalii depășesc limitele constituționale, afirmând și propagând idei contrare chiar sistemului politic instituit în 1866, declarându-se sprijinitori ai acțiunilor sediționiste din imperiile limitrofe, adepți ai ideilor republicane și colaboratori ai comitetelor republicane din Occident.
Mihail Kogălniceanu, neputând să făurească un mare partid liberal tocmai din cauza atitudinii potrivnice a radicalilor, începuse să suspecteze chiar pe fruntașii acestora. El era atacat vehement de C.A.Rosetti printr-o epistolă inserată în „Românul”, fruntașul radical plângându-se că era persecutat de ministrul de Interne, care pusese pe urmele lui chiar poliția. Se dovedea astfel că, deși întemeietor al unui curent politic național democrat încă din epoca revoluției pașoptiste, Mihail Kogălniceanu nu dispunea de capacitatea „de a alcătui puteri luptătoare în jurul acestei doctrine”, rămânând, după expresia lui Nicolae Iorga, „un umil satelit al liberalismului bucureștean”.
În contextul sporirii adversității dintre Kogălniceanu și fruntașii radicali, al unei incapacități de guvernare din cauza tendințelor opuse împărtășite de miniștri, reapărea liberalul moderat Ion Ghica cu intenția de a suda în jurul lui o serie de elemente politice care se situau pe aceeași platformă. Refuzând să mai acorde sprijin parlamentar guvernului, în iulie 1869, Ion Ghica era nemulțumit de Mihail Kogălniceanu care nu renunța la intenția de a-și atrage radicalii, dar mai ales la promovarea unor idei împărtășite de aceștia, printre care diminuarea însemnătății economice a evreilor. Evenimentul nu va fi trecut cu vederea de principele Carol care nota, la 16 decembrie 1869: „Interpelare la Cameră asupra uneltirilor Alianței Izraelite în țară. Interpelarea e bazată pe faptul că ministrul de interne a dat scrisori de recomandație către prefecți la două persoane însărcinate de Alianță spre a vizita țara! Interpelantul, Codrescu, arată în ce chip disproporționat a sporit numărul evreilor în Moldova, pe când populația română a dat înapoi acolo unde a venit în contact cu evreii. El impută ministerului că îngăduie evreilor nu numai de a se așeza la sate, ci și că le arendează moșii ale statului. Kogălniceanu știe cu mare eleocvență să se spele de bănuiala că ocrotește pe evrei în dauna românilor și că ar fi prea binevoitor față de Alianța Izraelită, dar recunoaște că nu are mijloace de a împiedica puternica imigrare a evreilor din Polonia rusească sau din Galiția. Atunci, un membru al opoziției reia atacul imputându-i că nu știe să ia nici o măsură împotriva acestei năvăliri. Dacă guvernul nu vrea ca poporul român să fie în curând nimicit de evrei, trebuie să reia fără întârziere propunerile pe acre fracțiunea antisemită le făcuse în 1868 și a le transforma în lege. Kogălniceanu răspunde că el a și propus să se așeze evreii în colonii la gurile Dunării, dar că această idee nu a găsit răsunet; roagă dar Camera să prezinte un proiect concret, după care se trece la ordinea zilei”.
Repudia lui Mihail Kogălniceanu și pentru înclinația spre o guvernare despotică. Nemulțumirea grupului Ion Ghica față de guvern devenise evidentă prin demisia lui D.A.Sturdza, unul dintre fruntași, din postul de agent la Constantinopol, Ion Strat trimisul țării la Paris, un alt reprezentant al grupului sus-menționat, aflându-se și el în situația de a demisiona.
Grupul Ion Ghica se individualizează puternic până în octombrie 1869 prin poziția ocupată de membrii lui în corpurile legiuitoare. Kogălniceanu însuși, fără să fi renunțat de a juca rolul de pivot în acțunea de o amplă raliere liberală, făcând unele concesii, încearcă să și-l apropie pe Ion Ghica în vederea eliminării elementelor conservatoare din guvern. De data aceasta însă Ion Ghica refuza o colaborare dacă nu avea în vedere și pe radicali. Încercările lui Kogălniceanu și Ion Ghica de a alcătui o majoritate liberală capabilă de guvernare dovedeau că o asemenea intenție era imposibil de concretizat fără radicali.
În ianuarie 1870, prin revenirea în Cameră a lui I.C.Brătianu și C.A.Rosetti, se părea că radicalii înșiși aspirau spre o fuziune liberală, într-un moment când contradicțiile dintre elementele conservatoare din guvern și cele liberale atingeau apogeul. Calimaki – Catargi, însărcinat cu Afacerile Externe, Gh. Mârzescu, șeful Departamentului Lucrărilor Publice și apoi Mihail Kogălniceanu, toți trei liberali moderați, demisionau, aducând pe conservatorul D. Ghica, șeful guvernului, în conflict fragrant cu Camera liberală, ceea ce a atras, la 27 ianuarie 1870, căderea întregului cabinet. În asemenea conjunctură, dat fiind, printre altele, faptul că din pricina încordării politice din țară și a creșterii stării de spirit antidinastice, șeful statului refuza să recurgă din nou la consultarea colegiilor electorale de teama sporirii tensiunii politice, se încearcă soluții de guvern liberal, menționându-se corpurile legiuitoare existente. Se negociase o colaborare între radicalul I.C.Brătianu și moderatul Ion Ghica, precum și o alta dorită mai ales de Carol I, în care I.C.Brătianu era chemat să guverneze alături de Kogălniceanu. Numai că, pornindu-se la menținerea corpurilor legiuitoare, nici una dintre formulele sus-menționate nu părea viabilă. Doar fostul ministru de Finanțe în guvernul precedent, A. G. Golescu, ar fi avut șanse să dobândească sprijinul Camerei, dominată de liberalii moderați. Reflecțiile lui Carol sunt elocvente, din acest punct de vedere: „Kogălniceanu, pe care temperamentul său îl face să identifice bucuros înrâuirea lui personală cu binele statului e preocupat mai întâi de toate să capete în Cameră o majoritate supusă; Boerescu, care e foarte devotat casei princiare, stârnește fără voie pizma colegilor săi în urma relațiilor excepționale ce le are cu suveranul. Ministrul-președinte, prințul D.Ghica e însuflețit de cea mai mare bunăvoință și de cel mai înalt patriotsim; cu toate acestea, jignirile necurmate l-au făcut nervos și firea sa sinceră, dar foarte vioae, nu îl predispune tocmai la învoieli și împăcări”.
Într-o asemenea situație de confuzie politică, radicalii devin tot mai ofensivi, trecând tot mai mult prin manifestările lor dincolo de cadrul instituțional care reglementa sistenul politic al țării. Ei intenționau ca printr-o acțiune populară organizată la Palat să constrângă pe șeful statului să hotărască dizolvarea Camerei și convocarea colegiilor electorale. Reglementarea situației politice, instaurarea unui guvern capabil să conducă destinele țării păreau să depindă, în orice moment, de atitudinea radicalilor. În acest sens, un raport diplomatic francez din 21 februarie 1870 relevă că Kogălniceanu însuși sugerase lui Carol I că nu putea să găsească o soluție viabilă la criza politică dacă nu rechema pe radicali la cârmă. O colaborare a acestora cu liberalii moderați, care dețineau locuri în Cameră ar fi liniștit spiritele în țară, lichidând orice opoziție politică mai sistematică. Supărat pe radicali pentru atitudinea lor antidinastică, Carol I încearcă o împăcare cu aceștia prin D.Brătianu și C.A.Rosetti, solicitând reîntoarcerea lui I.C.Brătianu la cârma țării. Carol I se angajă, în caz că șeful radical consimțea, să-i acorde chiar dizolvarea corpurilor legiuitoare și a municipalității București. Câteva zile mai târziu, C.A.Rosetti adese răspunsul negativ al lui I. C.Brătianu, care reproșa starea de dezordine și nemulțumire, discreditarea administrației și chiar mișcări în județe provocate de acte ale guvernului. C.A.Rosetti exprimase totuși speranța că I.C.Brătianu va putea fi convins să preia puterea dacă, în prealabil, Camera vota bugetul.
Negocierile pentru găsirea unei formule viabile de guvern liberal, în care elementele radicale urmau să constituie axul puterii, nu conduc spre rezultatele așteptate. Într-o asemenea conjunctură, șeful statului chema la cârmă pe liberalul moderat, A.G.Golescu, fostul deținător al departamentului de Finanțe în cabinetul anterior, omul politic care putea să obțină concursul unei părți a Camerei. Prezentându-se pentru investitură la 3 februarie 1870, A.G. Golescu constată că avea împotrivă o parte din liberali, îndeosebi pe cei fracționiști, în Cameră alcătuindu-se în jurul lui o nouă majoritate din deputați ai centrului și ai dreptei. La nivel guvernamental are loc, în consecință, o ușoară alunecare dinspre liberalismul moderat spre conservatorism. Numai că nici o asemenea formulă politică nu era durabilă, ca părând mai degrabă un alt expedient, o formă tranzitorie de transmitere a puterii spre o formațiune politică omogenă. A.G.Golescu nu putea întreprinde măsuri de redresare economică, mai ales de asanare a finanțelor țării care înregistrau un deficit de 14 milioane franci. În asemenea împrejurări, în aprilie 1870, Carol I a crezut că înlocuind în fruntea guvernului pe A.G. Golescu cu Ion Ghica ar fi putut să găsească cheia soluționării unor chestiuni atât de grave, cu niște corpuri legiuitoare bântuite de rivalități între diversele curente politice. Deoarece Ion Ghica renunță la mandatul de a constitui un guvern de centru, cu sprijinul unor elemente liberale dar și conservator moderate, A.G.Golescu trebui să-și continue prezența în fruntea unui guvern, paralizat în activitatea sa social-economică, până la 20 aprilie 1870, când locul lui era luat de o formațiune de tineri conservatori aparținând grupării „Juna dreaptă” și având în frunte pe moderatul M.C.Epureanu.
Sub guvernul A.G.Golescu, politica țării se orientează treptat dinspre un liberalism moderat spre conservatorism, iar principalele grupări liberale aflate în opoziție, radicali și fracționiști, se afirmă în opinia publică printr-o puternică activitate de agitație politică, orientată nu atât împotriva guvernului, care el însuși era slab și incapabil de a întreprinde măsuri de redresare a țării, cât împotriva unor principii constituționale de bază, așezate în 1866. Radicalii, dar și fracționiștii moldoveni, prin presă, reuniuni publice și dezbateri parlamentare vădesc o puternică tendință de schimbare a însuși sistemului politic, nemulțumiți de preponderența în corpurile legiuitoare a elementelor conservatoare. Ei se ridică hotărât chiar împotriva dinastiei, acuzând-o că-și depășea prerogativele, amestecându-se în luptele politice dintre diferite grupări. Într-un asemenea context de confruntare, în opinia publică se diseminau idei republicane. Se acționa pentru stimularea elementelor naționale în economie.
Nemulțumirile afectaseră treptat și pe moderații lui Mihail Kogălniceanu, aceștia apaținând, în general, curentului mare al liberalilor, prin principiile profesate, tendințele exprimate și pasiunile flatate, fiind alături de radicali și fracționiști. Deosebirea consta în faptul că dacă Mihail Kogălniceanu era înclinat spre metode „absolutiste” spre a-și impune programul, roșii și fracționiștii recurgeau deseori la demagogie, la aprinderea unor speranțe prea mari în rândul maselor populare, fără posibilitatea de a le împlini total.
Toate aceste frământări politice, generate cu precădere de nemulțumirea liberalilor radicali de a fi ținuți departe de putere, convinseră, în fine, pe Carol I de necesitatea convocării colegiilor electorale, în pofida faptului că o asemenea consultare era improprie într-un moment de mare agitație și încordare politică în care fusese cufundată țara. În mai și iunie 1870, sunt astfel organizate alegeri atât pentru Cameră cât și pentru Senat, prilej de dezlănțuire a contradicțiilor politice, de manifestare a unor antagonisme între radicali și conservatori îndeosebi care culminează chiar cu încăierări și violențe, în unele localități soldate cu răniți. Exceptând Senatul, unde se asigurase o majoritate conservatoare, noua Cameră era dominată numeric de liberali. Alături de 48 de conservatori moderați, fideli guvernului M.C.Epureanu, se aflau 32 de radicali din jurul lui I.C.Brătianu și C.A.Rosetti, 28 de partizani ai lui Mihail Kogălniceanu, 25 de fracționiști și 14 aderenți ai lui Ion Ghica.
Numai că dezbinările, rivalitățile, ambițiile și intențiile fruntașilor liberali din principalul corp legiuitor al țării sunt atât de puternice încât exclud o platformă comună de guvernare. Camera constituită dispunea de o majoritate „perfect indecisă”. Sub cupola ei răsunau în tabăra liberală atât idei și păreri identice, printre acestea aflându-se solidaritatea cu mișcarea de emancipare a românilor aflați sub coroana habsburgică și lupta pentru consolidarea elementului național în economie, dar răzbăteau, totodată, profunde contradicții. Dacă I.C.Brătianu afirmase răspicat necesitatea unui sprijin pentru popoarele oprimate din Peninsula Balcanică, fracționistul N.Ionescu ataca energic pe șeful radical tocmai pentru o asemenea tendință. În focul acestor confruntări de opinii, oameni politici ca N.Blaremberg și Cezar Bolliac, care acționaseră până atunci de pe pozițiile radicalismului, se desfac de legăturile cu I.C.Brătianu și C.A.Rosetti, atacându-i virulent pe cei doi fruntași.
Radicalii devin în vara lui 1870 o formațiune politică bântuită tot mai puternic de idei antidinastice și republicane, provocate atât de încordarea raporturilor dintre Carol I și fruntașii acestei grupări, dar mai ales din cauza greșelilor șefului statului în soluționarea crizei politico-financiare prin care trecea țara, a încercărilor de a profita de o situație complexă, agravată printre altele de simpatia aratată de mulți români față de Franța în războiul purtat de aceasta cu Prusia. Radicalii antidinastici încearcă să instaureze republica, cum proceda, la 8 august 1870, Al. Candiano – Popescu. Faptul este important pentru ecoul stârnit în țară, pentru atmosfera creată, pentru confruntările de idei provocate atât înainte, cât și după momentul proclamării republicii de la Ploiești, dar mai ales prin sentimentele de ostilitate create în țară atât față de domnitor cât și față de Prusia. Toată această atmosferă politică este, în consecință, rezultatul unei puternice mișcări liberale de agitație a opiniei publice, de combatere a autoritarismului și veleităților domnului de a conduce țara peste grupările politice.
Activitatea politică desfășurată cu precădere de radicali stârnea îngrijorare în rândul unor elemente moderate, neliniștite de faptul că în timp ce guvernul era blocat, în corpurile legiuitoare, în presă, în rândul opiniei publice, prin numeroasele reuniuni politice erau difuzare idei antidinastice și republicane. Era vădită încercarea de a stăvili procesul de degradare politică, de transferare a activității din forurile legiuitoare în stradă și în coloanele presei radicale. Se manifesta îngrijorare, totodată, pentru că radicalii susțineau deschis pe fruntașii popoarelor balcanice să provoace Turcia. Aflați în România sub regim constituțional, aceștia beneficiau de libertăți aproape neîngrădite în organizarea luptei lor de emancipare, fiind ajutați și încurajați de aceiași oameni politici care, la rândul lor, atacau nu numai Poarta Otomană, ci și Austro-Ungaria. Moderații, printre care se afla și Ioan Strat, rectorul Universității din Iași, considerau imperios necesar să se stăvilească influența radicalilor în opinia publică pentru că, în cazul în care din cauza crizei politice prin care trece țara, Carol I ar fi abandonat tronul, s-ar fi deschis calea unor schimbări, putându-se trece de la forma monarhică de guvernare la una republicană, mai concordantă cu intențiile și înclinațiile revoluționare ale radicalilor. Puse în practică în acele momente, intențiile sus-menționate s-ar fi dovedit fatale pentru existența României.
Deoarece guvernul M.C.Epureanu nu reușise să-și găsească o majoritate în Cameră, la 14 decembrie 1870 își prezintă demisia. A urmat formațiunea guvernamentală condusă de Ion Ghica, impusă domnitorului de corpurile legiuitoare și reprezentând o coaliție a tuturor tendințelor din Cameră, dar mai ales a roșiilor și fracționiștilor, denumită pentru atitudinea acestora față de Carol I, după aprecierea lui Nicolae Iorga, „ministeriu al lichidării dinastice” Se părea că, în noile condiții, liberalii vor reuși să-și frâneze patimile și tendințele de grup, să se retranșeze în spatele unui om politic moderat, dar convins partizan al respectării sistemului constituțional, să facă deci o operă guvernamentală durabilă. Numai că atmosfera politică din țară, încordată de atitudinea arogantă a șefului statului care, la începutul anului 1871, printr-o epistolă adresată unui pretins prieten anonim rănea sentimentele poporului român, precum și înfrângerea Franței în războiul cu Prusia au constituit elemente esențiale care i-au dezbinat pe liberali, făcându-i să adopte atitudini diferite față de asemenea evenimente. Faptul acesta a dus pe radicali în situația de a recurge din nou la manifestațiile antidinastice, de a se implica în acțiuni care, în martie 1871, constrânseră pe Ion Ghica să părăsească puterea, locul acestuia fiind luat de o formațiune conservatoare care va guverna România până în 1876. Astfel, agitația și frământările sterile din viața politică românească erau lichidate, deschizându-se o perioadă de construcție guvernamentală.
Liberalii din Principatele Unite apăreau la început sub forma unui conglomerate. Cei mai avântați erau radicalii sau roșii” munteni, aceștia, în 1859, fiind considerați un partid „1848 sau „național” sau „revoluționar”. Erau raliați în jurul lui I.C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu, C.A. Rosetti, Dimitrie Brătianu, frații Golescu etc., elementele radicale ale revoluției și ale exilului, grupați după revenirea în țară în jurul „Românului” și al unor cluburi răspândite în Muntenia și numite de conservatori comitete revoluționare. La București, la hotelul „Concordia” ființa sediul clubului național. Radicalii puneau accentul, cu deosebire, asupra dobândirii adeziunii orășenimii. Cluburile lor, în afară de București, se regăseau la Ploiești, Craiova, Rm. Sărat. Constituind structuri organizatorice, radicalii recurgeau la un corp de agitatori, în genul comisarilor de propagandă de la 1848, care își făceau simțită prezența prin locurile publice, primind directive de la C.A. Rosetti. În corpul menționat se aflau publiciști și militanți remarcați atât la 1848, cât și ulterior, printre ei figurând N. Orășanu, I.G.Valentineanu, Eugeniu Carada, V.A. Urechia etc.
Organizați sub forma unui partid de nuanță revoluționară, în condițiile unui sistem politic dominat de elemente conservatoare, radicalii încercau să contrabalanseze atotputernicia acestora prin recursul la presiune populară. Păstrători ai tradiției revoluției de la 1848 din care fac un cult, ei se remarcă prin organizarea de reuniuni populare, cu deosebire în Câmpul Libertății, dar și cu prilejul campaniilor electorale, în numeroase ocazii reunind mii de oameni. Prin contactul politic cu locuitorii țării, contribuie la asimilarea ideilor liberale și democrate, trezesc interesul pentru apărarea „drepturilor omului”.
În condițiile unei aspre înfruntări între radicalism și conservatorismul retrograd se afirmă o grupare moderată, care cuprindea o serie de personalități ca Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Ch.Tell, Gh.Costaforu, V.Boerescu, N.Cretzulescu, A.C.Golescu, M.C.Epureanu. Scopul lor erau reformele moderate, o transformare a instituțiilor politice și relațiilor sociale economice în limite rezonabile, fără a deschide o prăpastie între clăcași și marii proprietari, și mai cu seamă, fără a agita viața politică prin apelul la masele populare.
Liberalii din Principatele Unite, cel puțin în primii trei ani ai existenței acestora, sunt limitați la activismul politic provincial. O tentativă de închegare a unui organism la scara țării pornea dinspre București spre Iași, de la C.A. Rosetti, spre Mihail Kogălniceanu, la finele lui 1861, în condițiile în care chiar moderații munteni păreau a-și da mâna cu radicalii. Kogălniceanu însă avea rezerve serioase față de radicali întrucât îi considera un pericol prin ideile lor „cele înaintate”, cerându-le chiar să abandoneze scena poltică spre a nu compromite afacerile țării.
Închegarea unui partid politic din toate fracțiunile liberale este rezultatul unui proces de clarificare programatică, de armonizare a tacticii și a metodelor de activitate politică, precum și de atenuare a suspiciunilor care au perpetuat vreme îndelungată dezbinarea din tabăra liberală. Anii guvernării consevatoare (1871-1876) oferă diferitelor fracțiuni liberale un vast teren de colaborare, care a contribuit la cristalizarea unei linii programatice, capabilă să le asigure o integrare organizatorică. Este, de aceea, de remarcat, încă de la începutul guvernării conservatoare, o puternică tendință de apropiere între diferitele nuanțe liberale. Ea este mai evidentă în mijlocul radicalilor, singura formație constituită, sudată și disciplinată în cadrul curentului liberal. În acele timpuri, 1874-1878, expresia „democrație”, deși era cunoscută, nu era încă o expresie curentă. Nu era întrebuințată spre a marca deosebirea între partide. Tot atunci, existau numai două tabere: conservatorii și liberali. Cealaltă expresie, „albii” și „roșii”, începea să dispară, deși toți oamenii care aveau până la 40 de ani o mai foloseau încă.
Prin instalarea la putere a guvernului conservator în martie 1871, liberalii se vedeau aruncați în opoziție. Conștienți de necesitatea combaterii în comun a adversarilor politici, abandonând interesele de grup și rivalitățile dintre personalități, ei arată o mai mare dorință de colaborare cu ocazia alegerilor organizate la începutul lui mai de L.Catargiu. Roșii, fracționiștii, adepții lui Mihail Kogălniceanu și partizanii lui Ion Ghica, cele patru grupuri distincte aparținând curentului liberal, dovediră atunci că erau animate de acceași voință. Numai că, ingerințele administrative, dar și nemulțumirea unor electori față de radicali și fracționiști îndeosebi, care prin atitudinea lor puseseră în pericol precarul edificiu politic instituit în 1866, asigurau un succes consistent coaliției grupărilor conservatoare, marcându-se astfel un moment important în viața politică românească, prin depășirea instabilității guvernamentale și inaugurarea unei perioade de ordine constituțională și construcție legislativă.
Pierzând puterea în asemenea împrejurări, cu o poziție șubredă în corpurile legiuitoare, liberlii radicali, în special, își intensifică eforturile în vederea realizării unor acțiuni concertate la scară națională. Deoarece posibilitatea lor de activitate politică se diminuase, nefăcându-se simțită în corpurile legiuitoare unde posedau un număr restrâns de deputați și senatori, liberalii își pun toate speranțele în presă. Din aceasta intenționau să facă mijlocul lor principal al activității lor opoziționiste, s-o transforme într-un instrument de modelare a opiniei publice și, totodată, într-o puternică forță de combatere a guvernului conservator. Drept consecință, la 8 noiembrie 1871, era organizat la Iași un congres al presei liberale, unde reprezentați ai unor periodice își propuneau un program comun de acțiune. Congresul presei liberale adoptă un program cu referire la numeroase sfere de activitate politică. Se stabilea, mai întâi, ca în politica externă România să acorde „o egală considerațiune” tuturor marilor puteri și să respingă imixtiunile politice din partea Germaniei mai ales, incompatibile cu demnitatea națională. Într-o astfel de perspectivă, acțiunile de politică externă trebuiau să urmăresacă desființarea jurisdicției consulare și suprimarea influenței preponderente a Germaniei și Austro-Ungariei. Congresul protesta împotriva stabilirii în alte orașe de noi consuli austro-germani, tolerați arbitrar de guvern.
O acțiune hotărâtă împotriva tendinței conservatoare de a introduce impozite directe și indirecte noi, dar mai ales de a cere „revizuirea sistemei existente de dări din punctul de vedere al justiției, al echității și al egalității” era considerat un alt imperativ al propagandei politice liberale. Se propunea ca presa să acționeze pentru pregătirea apărării țării pe baza principiului înarmării generale a întregului popor. Autonomia județeană și comunală „în limita unității naționale”, „neatârnarea învățământului public de puterea ministerială și administrarea lui de către un corp separat și mai ales, persoană juridică, dotat cu fonduri speciale”, precum și asigurarea obligativității și gratuității învățământului general, spre a-l face apt să răspundă la „toate trebuințele noastre politice, sociale și economice” erau considerate, de asemenea, alte obiective comune ale activității publicistice liberale. Congresul se amgaja spre a face ca interesele și libertățile națiunii să devină regula supremă de conduită a oamenilor politici. De aceea, trebuia să se acționeze în vederea realizării „unui guvernământ românesc prin națiune, întemeiat pe adevărata libertate națională”.
În temeiul unui asemenea acord între fruntașii presei liberale din țară, era organizată o susținută campanie politică prin care se denunțau treanzacțiile economico-financiare oneroase încheiate cu firme străine, injoncțiunile politice germane, dar și rolul lui Carol I în tutelarea unei asemenea politici. Prin articole inserate în presa liberală, o parte a opiniei publice din țară era agitată și frământată, devenind stăpânită de sentimente antidinastice și anticonservatoare.
Pe planul practicii politice, fracțiunile liberale se regăsesc pe aceeași platformă în lupta pentru răsturnarea guvernului conservator. Ele devin tot mai conștiiente de necesitatea unei largi fuziuni. Faptul că prea mulți ani s-au „sfâșiat” reciproc și și-au aruncat „injurii” începe a fi considerat o mare slăbiciune. Radicalii mai ales inițiază o susținută activitate de dezvoltare a conștiinței politice în rândurile burgheziei și, în general, ale maselor populare. „Românul” solicita un mai viu interes pentru viața politică a țării, deoarece pentru răsturnarea guvernului conservator forțe „necalculabile se cer”. Trebuia deci „să ne-ntrunim cu toții pentru apărarea dreptății si-a legalității”. C.A.Rosetti lansa numeroase apeluri către fracțiunile liberale cerându-le să se reunească în jurul „partidului său”.
Necesitatea unei largi fuziuni era resemțită și de alte fracțiuni. Încă din decembrie 1871, Mihail Kogălniceanu se asociase „cu amicii săi” radicalii „ca să proteste și să facă proclamațiuni în toată țara”. El însuși, după exemplul lor, cutreiera Moldova „din sat în sat, din oraș în oraș”, organizând forțele politice opoziționiste și punând astfel bazele nucleelor organizatorice liberale. Întrucât rândurile liberale, în afară de unele excepții, cuprindeau mai ales „oratori, agitatori, foști revoluționari pe care îi pusese în vază nu calitățile lor de bărbați de stat, dar mai mult calitățile lor de luptători pentru răsturnarea vechiului regim”.
Tot astfel, radicalii creau clubul Uniunea liberală, invitându-și membrii să se pronunțe asupra „statutelor tipărite” la 25 septembrie 1871. Cluburi similare erau create ulterior și în alte orașe ca Ploiești, Craiova, Pitești, Giurgiu, Galați, Brăila și Dorohoi. Diseminarea unor asemenea organizații la scară națională permitea ca, la 29 aprilie 1872, radicalii să propună reunirea oamenilor politici de aceeași convingere într-o Uniune liberală. Începând din acel moment, „Românul” lansa apeluri către „toți nemulțumiții”, cerându-le să se asocieze în „comitete” în vederea organizării luptei politice. Colaborarea elementelor liberale se adâncea în cursul anului 1873, printre altele și ca urmare a unei coincidențe de atenție și efort în direcția organizării Creditului Funciar Rural, când se acționa concertat pentru combaterea proiectelor conservatoare. În același an, 1873, fracționiștii din jurul lui N. Ionescu dovedeau mai mult spirit de cooperare, o dorință mai puternică de a se alătura frontului liberal. De asemenea, liberalii din corpurile legiuitoare evoluau treptat spre o sincronizare a activității politice, combătând de pe aceleași poziții activitatea legislativă restrictivă conservatoare. I.C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica și N.Ionescu, fruntașii celor patru grupări politice liberale, manifestau o voință ardentă de fuziune organizatorică. În corpurilor legiuitoare, puținii deputați liberali, printre care și Mihail Kogălniceanu, combăteau guvernul conservator, dar mai ales tendința sa legislativă retrogradă, de pe pozițiile mișcării liberale din țară. Opoziția liberală din parlament evolua treptat spre o sincronizare a activității ei cu forțele similare din afară. În septembrie 1874, „Reforma” susținea că procesul acesta era în stadiu avansat, fiind depășite organizațiile regionale și închegându-se structuri naționale.
Mihail Kogălniceanu onora cu prezența sa conferințe politice, ca aceea de la Ateneu din ianuarie 1874, ținută de I.C.Brătianu. La 18 ianuarie 1874, printr-o scrisoare deschisă adresată lui Mihail Kogălniceanu, Brătianu dezvăluia că acesta îl onorase cu prezența la una din obișnuitele conferințe susținute de el, făcând astfel public faptul că marele cărturar și bărbat de stat venise să-l asculte „îndemnat negreșit nu de simpatie personală, ci ca observator, ca om ce se interesează de tot ce se petrece în societatea română”. Asemenea contacte dintre cei doi protagoniști aveau menirea de a contribui la netezirea deosebirilor dintre ei, de a accelera procesul integrării politice în sânul curentului liberal. Deja, la începutul lui septembrie 1874, opinia publică consta că în jurul lui I.C.Brătianu și C.A. Rosetti gravitau personalități marcante ca Mihail Kogălniceanu, dar și Ion Ghica.
Dar ceea ce a contribuit la strângerea rândurilor liberale, a fost conjunctura politică internă generată de pregătirea pntru alegerile parlamentare din aprilie 1875; semnele unei hotărâri în direcția unei acțiuni comune apar în rândul liberalilor încă de la începutul anului menționat. La 4 ianuarie s-a constituit un comitet central electoral, care își propunea coordonarea activității politice la scara întregii României, în vederea câștigării unei preponderențe în corpurile legiuitoare. În manifestul electoral lansat se întâlneau semnăturile unor fruntași liberali de diferite nuanțe. Tot aceiași fruntași politici, în dorința comună de a forma un scut contra ingerințelor electorale ale administrației, înființau – cum scria „Românul” la 25 ianuarie 1875 – o ligă, cu concursul unui mare număr de locuitori ai Bucureștilor. Liga și-a ales un comitet însărcinat cu pregătirea opiniei publice pentru participarea la alegeri.
Alegerile au fost precedate de o animată campanie condusă de ziarele „Românul”, organul lui C.A. Rosetti și al partidului roșu, cât și de „Alegătorul liber”, apărut la 23 ianuarie 1875, ce ieșea de două ori pe săptămână. Acesta era de formă organul întregii opoziții sau a coaliției de la Mazar-Pașa, dar în realitate tot elementul roșu predomina.
Comitetul acestui ziar era compus din Alex. Lupașcu, Dumitru Brătianu, Dimitrie Sturdza, Dimitrie Giani, Eugeniu Predescu, Eugeniu Stătescu, Emanoil Protopopescu-Pake, Grigore Lahovari, George Danielopolu, Ion Ghica, Ion Boambă, Ion Brătianu, Ion Câmpineanu, Nicolae Pâcleanu, Nicolae Fleva, Nicolae Calenderolu, Remus N.Opreanu, Sava Vasiliu, Vasile Constantin.
În focul luptei electorale, spre a combate guvernul conservator, liberalii coalizați tipăreau manifeste și broșuri, difuzau programe de acțiune și profesiuni de credință, organizau reuniuni politice în Capitală, în diverse alte orașe și chiar la sate, adresându-se direct maselor populare. Această activitate propangadistică crease o stare de spirit de exaltare împotriva „tiraniei boierilor”, reuniunile ținute în săli, în grădini publice și chiar pe străzi răsunând de nemulțumiri exprimate la adresa guvernului conservator, care devenea cu atât mai criticabil cu cât recurgea la forță spre a asigura liniștea publică.
Fruntașii fracțiunilor liberale înteleg că bătălia nu poate fi câștigată decât dacă se realiza o deplină integrare într-un mare partid liberal. De aceea, spre a putea realiza închegarea organizatorică devenită atât de imperioasă, liberalii acționează în mai multe direcții. Continuă propaganda împotriva partidului conservator, denunțându-i ilegalitățile electorale, și încearcă totodată eroziunea unei administrații ce se dovedise prea zeloasă față de guvernul Lascăr Catargiu. Fruntașii liberali reușesc astfel ca prin demisia răsunătoare a unor magistrați să dovedească încălcarea regimului constituțional și să contribuie la fortificarea poziției liberale.
Intrați în corpul legislativ, la 24 mai 1875, fruntași ai diferitelor acțiuni liberale, printre care I.C.Brătianu, Mihail Kogălniceanu, G.Vernescu, A.G.Golescu – revenit și el în sânul curentului liberal – precum și conservatorul disident M.C.Epureanu, făceau legământ să acționeze laolaltă pentru triumful principiilor liberale. Ei fac și pasul decisiv, pecetluind alianța parlamentară printr-o reuniune care punea bazele partidului național liberal. Întruniți într-o „casă boierească” din strada Enei, proprietatea maiorului englez Lakeman, stabilit definitiv în România și cunoscut sub numele de Mazar-Pașa, fruntașii fracțiunilor liberale leagă înființarea partidului lor de numele acestui străin. Reprezentați ai formațiunii C.A. Rosetti și I.C. Brătianu, ai grupurilor Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, A.G. Golescu, G. Vernescu și ai fracțiunii libere și independente, cărora li se adăugau și disidentul conservator M.C. Epureanu, hotărau constituirea Partidului național liberal.
La 4 iunie 1875, ziarul fostei coaliții „Alegătorul liber” publica programul partidului, care cuprindea o serie de principii social-economice și politice, subliniindu-se sfârșitul erei dezbinărilor și disputelor mărunte din tabăra liberală. O zi mai târziu, la 5 iunie 1875, „Românul” publica o lungă listă cuprinzând numele diferiților fruntași liberali care au subscris „programa” Partidului național liberal. Același periodic anunța că după strângerea a numeroase adeziuni, s-a convocat „o întrunire de mai mulți cetățeni din partita național liberală, care alese un comitet pentru a susține și-a realisa programa”. Acesta era organul conducător al partidului, care număra douăzeci și cinci de membri, printre care se număra și Mihail Kogălniceanu, alături de frații Brătianu, I.Câmpineanu, Ion Ghica, A.G.Golescu, etc.
Deja constituit din nuanțe, călăuzite până în momentul integrării de numeroase personalități, Partidul național liberal se baza, în fapt, pe un puternic nucleu radical, pe organizațiile și structurile formate anterior de Mihail Kogălniceanu, C.A.Rosetti și I.C. Brătianu. Faptul acesta n-a trecut neobservat de contemporani. Tinzând să semene neîncrederi între fracțiunile integrate, V.Boerescu demonstrează că, întrucât radicalii erau aceia care constituiau o adevărată forță politică, ceilalți reprezentanți, foști conducători de minuscule grupuri, nu făcuseră decât să se lase dizolvați în „partidul roșu”. Realizarea unității între fracțiunile liberale era însă un proces firesc. Kogălniceanu sublinia că fuziunea nu trebuie interpretată ca ceva straniu, cum încercau conservatorii, spre a menține dezbinarea, deoarece nu era vorba de o alianță conjuncturală, ci de integrarea unor fracțiuni animate de aceleași idealuri. Indiferent de nuanță, liberalii erau „fii ai aceleiași epoce”, cu același trecut, dar mai ales cu „aceleași idei”.
Constituirea structurilor organizatorice locale ale Partidului național liberal a început în luna iunie, desfășurându-se în tot timpul verii anului 1875. Se pare că în casă Mazar – Pașa, locul numeroaselor întruniri publice organizate de fruntașii liberali, era instalat sediul noului partid. Din acest punct era declanșată acțiunea de formare de organizații locale. În acest scop, au loc numeroase reuniuni politice în cele mai multe localități urbane și rurale, în care era citit, comentat și sancționat programul noului partid.
Programul Partidului național liberal, publicat la 4 iunie, consta dintr-o platformă critică îndreptată împotriva guvernului Lascăr Catargiu. Se aprecia că scopul oricărui guvern trebuia să fie preocuparea de a dezvolta „buna stare a cleselor muncitoare”, de a le ocroti „bunul trai” și a răspândi în mijlocul lor „instrucțiunea”. Programul Partidului național liberal exprima fragilitatea fuziunii liberale, faptul că el vădea în acest moment unitatea unor forțe oarecum divergente pentru înlăturarea guvernării conservatoare, și în mai mică măsură dovedea convengență în creația politică. Se promitea să se acționeze pentru răspândirea învățământului public, asigurându-i obligativitatea și gratuitatea în întrega țară. Pentru cine știa să citească printre rânduri era limpede că liberalii erau coalizați doar pentru a răsturna guvernul. Numele lui Mihail Kogălniceanu, I.C.Brătianu, M.C.Epureanu, apărute pe un document comun, îi dădeau o mare valoare în opinia publică stârnind simpatie în rândul acesteia.
În timp ce Camera conservatoare se angajase în adoptarea unei întregi legislații privind concesiunea Crawley pentru calea ferată Ploiești-Predeal și Adjud-Târgu Ocna, dar mai ales Convenția de comerț și de navigație cu Austro-Ungaria, Mihail Kogălniceanu, alături de I.C. Brătianu, M.C.Epureanu, Al.Candiano-Popescu, și alții, demisiona răsunător din funcția de deputat, la 30 iunie 1875, protestând împotriva unui șir de măsuri economice și financiare considerate potrivnice intereselor țării, în contradicție fragrantă cu tendințele de sprijinire a forțelor naționale afirmate de fruntașii liberali încă de la începutul regimului politic constituțional.
Pe fondul unei accentuate convergențe liberale survenea o criză în sânul majorității conservatoare însoțită de dizolvarea Senatului și programarea de alegeri în martie 1876, în condițiile ascuțirii frământărilor și dezbinărilor dintre miniștri, provocate de dificultăți economico-financiare. Încă de la 14 ianuarie, Comitetul Partidului național liberal lansa un manifest prin care-și dezvăluia hotărârea de a acționa solitar pentru succesul electoral.
La 30 martie, după demisia guvernului Lascăr Catargiu, părea că se netezise calea alcătuirii unui guvern liberal, în zilele următoare domnitorul începând consultările cu reprezentanții opoziției. La 2 aprilie, coaliția prezenta o listă cu miniștri, unde Mihail Kogălniceanu deținea portofoliu Ministerului de Externe, dar Carol I nu-l dorea pe I.C. Brătianu la Război, așa că negocierile eșuaseră. Carol I dădu puterea la 4 aprilie unei formațiuni ministeriale conservatoare sub președinția generalului I.Em. Florescu.
După mai multe amenințări și sfidări din partea opoziției liberale, la 27 aprilie 1876, Carol I decide formarea guvernului M.C.Epureanu, cu Mihail Kogălniceanu la Externe, alături cu Brătianu la Finanțe. Se deschidea astfel calea unei îndelungate și rodnice administrații încăpută treptat sub conducerea celor două personalități liberale.
CAPITOLUL III
DOMNITORUL CAROL SI MIHAIL KOGĂLNICEANU ÎN LUPTA PENTRU INDEPENDENȚA ROMÂNIEI
1876-1881
În anul 1866, victoria de la Sadova prefigura apariția în forță a unuia din cei mai puternici actori internaționali pe scena politică europeană, și anume Germania. Victoria zdrobitoare a armatelor prusace a avut semnificații extrem de importante pentru redesenarea dinamicii internaționale a Marilor Puteri. Austria, zdrobită total, a încheiat un an mai târziu o alianță necesară cu Ungaria, iar noul Imperiu Austro-Ungar s-a orientat definitiv spre o politică balcanică. Germania avea să continue politica de forță prin războiul franco-prusac din anii 1870-1871 transformat într-un rapid dezastru militar pentru Napoleon al III-lea, care a fost nevoit să abdice. Franța relua formula republicană, pierdea Alsacia și Lorena și intra într-un prelungit con de umbră în planul relațiilor internaționale. Înfrângerea Franței și unificarea Germaniei, care a urmat imediat după evenimentele similare din Italia au dus la crearea unui nou echilibru diplomatic pe continent. La începutul deceniului al optulea, Rusia, Germania și Imperiul Austro-Ungar s-au unit oficial în așa-numita Alianță a Celor Trei Împărați, o combinație ce urma să domine diplomația europeană în anii următori. În mod evident, nici una dintre aceste puteri nu dorea izbucnirea unei noi crize orientale.
Reorientarea austro-ungară înspre o direcție de acțiune balcanică s-a produs într-un moment complicat pentru Peninsula Balcanică, marcat de refluxul accentuat al Imperiului Otoman, sprijinit însă de Anglia și Franța, creșterea expansionismului rusesc sub pretextul apărării ortodoxiei ca și de intensificarea luptei naționale și politice a popoarelor balcanice a cărei borne semnificative sunt reprezentate de revoluția sârbă (1804), mișcarea lui Tudor Vladimirescu (1821), revoluția greacă sau valul de ridicări revoluționare din anul 1848. Înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii (1853-1856) va tempera pentru o perioadă de două decenii entuziasmul revoluționar, dar pregătirile pentru acțiune continuă inclusiv în această perioadă. Până în deceniul aș șaptelea, în pofida faptului că singurul stat pe deplin independent din zona balcanică era Grecia, au fost instituite guverne naționale în patru zone. Serbia și România se aflau încă sub suzeranitate otomană, cu toate că acest statut implica puțin mai mult decât plata unui tribut și alte obligații minore legate de afacerile lor interne. Chiar dacă, în genereal, erau considerate parte integrantă din Imperiul Otoman, Poarta avea dificultăți considerabile în exercitarea controlului, așa cum și l-ar fi dorit. În plus, pe plan extern, guvernele din Balcani acționau de o manieră independentă, având contacte frecvente între ele, deși, teoretic, Ministerul de Externe otoman se ocupa de relațiile externe ale întregului imperiu.
După ce secole de-a rândul a costituit o primejdie pentru o mare parte dintre statele Europei, Imperiul Otoman ajunsese să se teamă pentru propria existență. Situat în prim-planul atenției europene încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, el a rezistat cu greu evenimentelor primei jumătăți a veacului al XIX-lea: conflicte cu rivalii, războaie de independență ale unor supuși, expediții de pedepsire, intervenții diplomatice, economice și chiar militare din partea marilor puteri. Redeschiderea „chestiunii orientale”, în 1853, a amplificat și a grăbit declinul Imperiului Otoman, iar acutizarea ei în anii '70 avea să îi diminueze o dată în plus posesiunile europene și să atragă atenția asupra unei alte probleme, cea națională. Devenită, cu timpul, de interes european, rezolvarea „chestiunii orientale”, depindea, în viziunea Marii Britanii, Germaniei și Franței, de păstrarea integrității Imperiului Otoman. De altfel, încă din 1841, prin Convenția de la Londra, existența acestuia a fost pusă sub garanția marilor puteri, reînnoită în aprilie 1856, când Marea Britanie, Franța și Austria considerau cassus belli orice atentat la statu-quo.
Perioada cuprinsă între 1866 și 1876 se distinge, în ceea ce privește politica externă a României, prin numeroase și stăruitoare demersuri diplomatice ce vizau lărgirea autonomiei și, apoi, dobândirea independenței.
Încă de la început, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen se va prevala de numele și prestigiul Casei sale, dar în egală măsură și de relațiile de rudenie cu monarhii europeni;stabilind coordonatele politicii externe românești, Domnitorul își va asuma în realitate, conducerea acestui domeniu, colaborând îndeaproape cu oamenii politici care au îndeplinit funcția de ministru al Afacerilor Străine. Pe de altă parte, semnificativ este faptul că agenții diplomatici români acreditați în capitalele europene purtau o corespondență specială separată, cu Principele Carol I. Nu întâmplător, Titu Maiorescu îl socotea pe Suveran „omul cel mai informat din Europa”.
În domeniul politicii externe, atât guvernele liberale cât și cele conservatoare au urmărit, între 1866 și 1875, aceleași țeluri de perspectivă, securitatea și independența, dar mijloacele pe care le-au ales au reflectat puternicele deosebiri ideologice care le separau. Cu toate acestea, poziția geografică a țării, la punctul de interferență a intereselor vitale a celor trei imperii, a impus o politică prudentă și echilibrată atât conservatorilor cât și, în cele din urmă, chiar liberalilor radicali.
De altfel, liberalii radicali n-au fost la început deloc prudenți în afacerile externe. În scurtul lor mandat din 1867-1868 au hotărât să realizeze independența, dând sprijin mișcărilor de eliberare națională ale popoarelor de la sud de Dunăre. Cea mai viguroasă manifestare a acestei politici fusese ajutorul dat revoluționarilor bulgarilor înarmați, care foloseau teritoriul României drept zonă de concentrare pentru raidurile lor împotriva pozițiilor otomane de peste fluviu. Obiectivul lor era grăbirea dezmembrării Imperiului Otoman, ceea ce le-ar fi oferit ocazia să declare independența României. S-ar putea ca politica lor să fi fost de asemenea ultima manifestare importantă a spiritului revoluționar de la 1848, a sentimentului de solidaritate a popoarelor oprimate. Dar rezultatele au fost cu totul diferite de cele așteptate de către radicali. În locul abolirii suzeranității otomane, ei au reușit doar să stârnească indignarea Marilor Puteri, care, pe rând, au exercitat presiuni asupra Domnitorului Carol pentru a-i înlătura pe radicali de la putere.
O reorientare majoră a politicii externe românești a avut loc după ce radicalii au părăsit puterea în 1868. Guvernele moderate și conservatoare ce au urmat au cultivat relații bune cu Marile Puteri, considerate cel mai sigur mijloc de înfăptuire a țelurilor lor. Drept rezultat, relațiile cu statele balcanice au trecut în plan secundar. Schimbarea de direcție a devenit evidentă în scurt timp după instalarea la 28 noiembrie 1868 a guvernului de coaliție a conservatorilor și liberalilor moderați, în frunte cu Dimitrie Ghica. Acesta a renunțat imediat să mai acorde sprijin mișcărilor de eliberare de la sud de Dunăre și a proclamat intenția sa de a onora toate tratatele care aveau contingență cu statul internațional al țării. Conservatorii au adoptat o poziție similară când au venit la putere în 1871. Înfrângerea Franței, de către Prusia, în 1870-1871, care a diminuat rolul internațional al tradiționalului protector al României,a părut să confirme justețea politicii de moderație și cumpătare. Până și liberalii radicali au înțeles nevoia de a evita acțiuni precipitate, întrucât puterea economică și politică a monarhiilor conservatoare, Austro-Ungaria, Germania și Rusia, crescuse în Europa de Sud-Est.
Oricare ar fi fost părerile conservatorilor și ale liberalilor cu privire la cea mai eficientă strategie pentru dobândirea independenței, ambele partide realizau că România, singură, nu avea spațiu de manevră. Au recunoscut cu neplăcere predominarea Austro-Ungariei și Germaniei, care, unite, în „Alianța celor Trei Împărați”, nu se arătaseră deloc înclinate să permită popoarelor din regiune să își dobândească singure independența. În această situație, principele Carol și conservatorii vedeau foarte puține posibilități de a ațâța o putere împotriva alteia. În schimb, ei au venit cu o strategie mai subtilă pentru a câștiga sprijin internațional în favoarea independenței lărgind relațiile diplomatice și încheind tratate comerciale cu un număr cât se poate de mare de state fără a încerca să primească acordul prealabil al guvernului otoman.
La 22 iunie 1875 România a semnat un tratat comercial cu Austro-Ungaria, care urma să rămână în vigoare timp de zece ani după ratificarea sa formală. El prevedea dezvoltarea comerțului între cele două țări în conformitate cu principiului liberului schimb, dar avantajele economice reveneau clar Austro-Ungariei, dat fiind că acesteia i se acordaseră cele mai scăzute tarife posibile la aproape toate mărfurile, în special cele manufacturate. Ca document politic, tratatul a contribuit la apropierea generală între România și Austro-Ungaria, culminând cu aderarea României la alianța germano-austro-ungară din 1883.
România a urmărit și stabilirea unor relații oficiale mai strânse cu Rusia. În 1874, ea a stabilit o agenție diplomatică la Sankt-Petersburg, iar în 1875 au început negocierile pentru un tratat comercial. Dat fiind faptul că schimburile comerciale dintre cele două țări erau modeste, obiectivul principal al celor două țări a fost cel politic. Românii căutau un sprijin în plus pentru obținerea independenței, în timp ce rușii doreau să contrabalanseze prezența crescândă a Austrei în România. Tratatul a fost semnat la 27 martie 1876 și ratificat în octombrie 1876. Evident, Imperiul Otoman protesta vehement în fața acestor veritabile mostre de suveranitate românească.
Deși ținuturile balcanice continuau să constituie un centru al preocupărilor Marilor Puteri, nici un conflict major nu s-a ivit în cei 20 de ani de după 1856. Unirea Principatelor, urmată de urcarea pe tron a lui Carol I și revoltele din Creta au fost rezolvate prin mijloace diplomatice. A apărut o altă modificare importantă a echilibrului de forțe din regiune. În timpul războiului franco-prusac, Rusia a adoptat o politică de neutralitate binevoitoare față de Prusia. Atunci când a devenit clar că cea din urmă va obține câștiguri enorme, s-a pus problema compensațiilor Rusiei. Obiectivul era evident. Încă de la semnarea umilitorului Tratat de la Paris din 1856, primul țel al politicii externe rusești fusese evitarea respectării termenilor acestei păci, în special a clauzelor care prevedeau neutralitatea Mării Negre și cedarea sudului Basarabiei.
În 1875 însă, Imperiul Otoman avea să fie zguduit de o nouă criză internă, care va ridica problema generală a echilibrului de forțe european. În acest an a izbucnit o răscoală în Bosnia și Herțegovina, pe care Turcia nu a reușit să o înăbușe, iar în aprilie 1876 a fost declanșată răscoala bulgarilor, care a pus la grea încercare neutralitatea României. Ulterior, Serbia și Muntenegru au declarat război Imperiului Otoman, extinzând astfel ostilitățile peste granițele celor două provincii turcești și mărea posibilitatea implicării Marilor Puteri. În aceste condiții sub presiunea crescândă a opiniei publice și a armatei de a porni la acțiune împotriva Turciei, Mihail Kogălniceanu a dat instrucțiuni agenților săi diplomatici să informeze puterile străine că guvernul român ar putea fi nevoit să abandoneze neutralitatea și să caute o „soluție grabnică” a problemelor ridicate în contextul respectiv. Capriciile politicii interne vor pune capăt într-un mod brusc campaniei lui Kogălniceanu. Carol aprecia, de altfel, că noul cabinet, constituit în aprilie 1876, cu Kogălniceanu la externe „răspunde întocmai situației prezente și va putea a se menține câtva timp, în cazul când chestiunile externe ar lua un caracter acut. Dar, dacă, în contra oricărei așteptări, ar succede să aplaneze complicațiile în Orient, ar rezulta pentru politica interioară a României, o accentuare mai pronunțată a combinației Kogălniceanu-Brătianu”.
La 26 iunie/8 iulie 1876 a avut loc întrevederea de la Reichstadt (în Boemia) între țarul Alexandru al II-lea și împăratul Franz Joseph, în cursul căreia cei „doi mari” și-au dat mână pe o platformă antiotomană; cu acest prilej și-au împărțit sferele de dominație: Rusia urma să ia cele trei județe din sudul Basarabiei, „pierdute” în 1856 și portul Batumi din Armenia, iar Austro-Ungaria să anexeze Bosnia și Herțegovina. Înțelegerile erau verbale și secrete, dar pentru guvernanții de la București era limpede că problema României a fost obiectul unor discuții care nu puteau aduce nimic bun. La 3/15 ianuarie 1877 s-a încheiat la Budapesta un tratat între Rusia și Austro-Ungaria, care avea la bază cele convenite la Reichstadt. La rândul său, Germania și-a declarat sprijinul pentru înțelegerea realizată între cele două Imperii. După câteva decenii, Nicolae Titulescu avea să aprecieze că problema celor trei județe din sudul Basarabiei a apărut, „datorită unei idei machiavelice a lui Bismarck. El a vrut ca între Rusia și noi să existe o problemă teritorială, în așa fel ca România să facă întotdeauna parte din frontul german împotriva Rusiei”. Marile Puteri își elaborau strategia pe termen lung, astfel ca obiectivele lor să fie atinse la momentul potrivit.
După înțelegerea de la Reichstadt un război între Rusia și Turcia se contura cu tot mai multă claritate. Liderii politici români s-au dovedit a fi deosebit de activi. Ei au dorit să afle de la cei doi împărați care urma să fie situația României. În august 1876, Ion C. Brătianu și Eugen Stănescu s-au deplasat la Sibiu, unde s-au întâlnit cu Franz Joseph aflat într-o scurtă vizită în Transilvania. Împăratul a confirmat că a adoptat o poziție comună cu țarul față de conflictul din Balcani, dar nu a dezvăluit conținutul acordului. Carol I a considerat necesară o înțelegere cu Rusia în perspectiva obținerii independenței de stat a României. Acordul nu era ușor de realizat, având în vedere statutul internațional diferit al celor două țări și tendințele expansioniste ale Rusiei. La 29 septembrie/11 octombrie 1876 reprezentanții guvernului român (Ion C. Brătianu – președintele Consiliului de Miniștri, și col. Gh. Slăniceanu – ministru de război) au avut loc la Livadia, în Crimeea, o discuție cu țarul Alexandru al II-lea, cancelarul Al. M. Gorceakov și cu Miliutin, ministru de război, privind o eventuală trecere a trupelor ruse prin România în cazul unui război ruso-turc. I.C. Brătianu a ținut să precizeze că, dată fiind noua situație internațională a României, garantată de cele șapte puteri europene, armatele ruse nu puteau trece peste teritoriul ei fără o convenție politică și militară semnată de cele două părți. Țarul și Gorceakov au invocat faptul că România nu era un stat independent și ca atare ea trebuia să lase liberă trecerea trupelor rusești, fără nici un fel de condiții; în caz contrar Rusia va invoca tratatele internaționale potrivit cărora Moldova și Muntenia făceau parte din Imperiul Otoman și „va ocupa aceste țări fără nici o formalitate”. Primul ministru român a replicat că fără un tratat prealabil nici o armată străină nu va putea intra în țară ca prietenă, iar trupele române se vor opune pătrunderii unei forțe inamice. La amenințările lui Gorceakov că va strivi trupele române care se vor opune, Brătianu a replicat:„Nu mă îndoiesc că ne veți zdrobi, dar totuși ne vom opune și vom vedea dacă va conveni Rusiei, care merge să elibereze creștinătatea din Orient, să zdrobească pe primii creștini pe care-i întâlnește în calea sa!”. Până la urmă s-a convenit că înțelegerea era necesară. După încheierea discuțiilor, Ignatiev, ministrul rus la Constantinopol, a venit la președintele Consiliului de Miniștri român, spunându-i să nu ia „în tragic” cuvintele cancelarului Gorceakov, deoarece acesta „a îmbătrânit și se enervează ușor”, dar să fie sigur că „totul se va aranja”. Așadar, delegații români au urmărit ca Rusia să recunoască independența de stat a României înainte chiar de declanșarea războiului, iar trecerea armatelor țariste pe teritoriul acesteia să fie reglementată printr-o convenție bilaterală. Deși discuțiile au fost tensionate, în esență, guvernul de la București și-a atins obiectivele. Au urmat negocierile secrete, care s-au desfășurat la reședința consulului Rusiei la București, ajungându-se, în ziua de 23 noiembrie, la convenirea textului de bază. Carol I era ținut la curent asupra discuțiilor între I.C.Brătianu și Alexandru Nedilov, după cum rezultă din memoriile sale: „Principele a cerut ca Rusia să se oblige a garanta integritatea actuală a României, făcând astfel să dispară temerea apropiată, că Rusia va ridica eventual pretenții pentru retrocedarea unei părți din Basarabia”. Guvernul român a tergiversat semnarea convenției, sperând că România își va putea dobândi independența pe cale diplomatică. Aceste speranțe s-au dovedit a fi iluzorii, deoarece, la 11/23 decembrie 1876, Poarta a adoptat o nouă Constituție, prin care România era considerată „provincie privilegiată a Imperiului Otoman”. Guvernul român a declarat ca „nule și neavenite dispozițiunile Constituției otomane” și a protestat energic contre „violării drepturilor noastre, garantate prin tratate”.
La începutul anului 1877 un nou război între Rusia și Imperiul Otoman era iminent. Încercarea Conferinței de la Londra de a evita conflictul prin încheierea protocolului din 19/ 31 martie 1877 a eșuat, întrucât Poarta a respins propunerile ce i s-au făcut.
La sugestia lui I.C.Brătianu, domnitorul Carol I a convocat un Consiliu de Coroană. Un asemenea organism nu era prevăzut în Constituție, dar faptul că domnul se afla deasupra partidelor politice și avea rolul de factor moderator în disputele politice, între putere și opoziție, permitea și chiar făcea necesară convocarea Consiliului de Coroană, pentru luarea unei hotărâri care să corespundă intereselor generale ale statului român. Consiliul s-a desfășurat în ziua de 2/14 aprilie, la Palatul din București. Au participat membrii guvernului, precum și foștii președinți ai Consiliului de Miniștri: Constantin Bosianu, Manolache Costache Epureanu, Dimitrie Ghica, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Alexandru G. Golescu. Nu au fost invitați Lascăr Catargiu și Ioan Emanoil Florescu întrucât Camera votase punerea lor sub acuzare pentru „crime și delicte”, iar Nicolae Golescu nu a putut participa fiind bolnav; a mai participat C.A. Rosetti – președintele Adunării Deputaților. S-au discutat două probleme: 1)„Care ar fi poziția dv. dacă ar intra rușii în țară? 2) Care ar fi poziția dv. dacă turcii ar intra în țară la puțin timp după intrarea rușilor?” Discuțiile au fost contradictorii, majoritatea participanților pronunțându-se pentru neutralitate. Cu toate acestea, nici Carol I, nici Ion C.Brătianu nu au renunțat la decizia lor.
Diplomația românească a acționat pentru încheierea unui acord cu Rusia, care să faciliteze obținerea independenței de stat a României. La 3/15 aprilie 1877, Mihail Kogălniceanu a fost numit ministru al Afacerilor Străine, iar a doua zi, 4/16 aprilie 1877, el a semnat în București Convenția dintre România și Rusia în baza căreia:„1) Guvernul Alteței Sale domnitorul Carol I asigură armatei ruse, care va fi chemată a merge în Turcia, libera trecere prin teritoriul României și tractarea rezervată armatelor amice. Toate cheltuielile care ar putea fi ocazionate de trebuințele armatei ruse, de transportul său precum și pentru satisfacerea tuturor trebuințelor sale, cad bineînțeles în sarcina guvernului imperial. 2) Pentru ca nici un inconvenient sau pericol să nu rezulte pentru România din faptul trecerii trupelor ruse pe teritoriul său, guvernul Majestății Sale imperatorul tuturor Rusiilor se obligă a menține și a face a se respecta drepturile politice ale statului român, astfel cum rezultă din legile interioare și tratatele existente, precum și a apăra integritatea actuală a României”.
Șapte zile mai târziu, la 11/23 aprilie 1877, primele trupe rusești au trecut Prutul, la 12/24 aprilie începând războiul ruso-turc. Aflat în drum spre zona de operații, țarul Alexandru al II-lea a semnat la Chișnău o Proclamație către români în care susținea că armata rusă se afla în trecere prin România spre sudul Dunării, unde va lupta împotriva Imperiului Otoman. Dincolo de conținutul ei, Proclamația vădea mentalitatea imperială a Rusiei, demonstrată adesea față de români. Această declarație semăna leit cu multe altele, date în situații asemănătoare, când trupele rusești intrau pe teritoriul Principatelor Române, considerate provincii ale sultanului. Cu alte cuvinte, în aprilie 1877, țarul nu-l considera pe Carol I domnitorul unui stat asupra căruia își executa autoritatea. De altfel, i s-a și transmis că principele putea veni să-l salute pe țar, eventual la Chișnău.
Ca urmare a intrării trupelor rusești pe teritoriul României, artileria turcă a bombardat locuințele românești de la Dunăre (Calafat, Giurgiu, Islaz, Bechet, Corabia), la care românii au ripostat în ziua de 26 aprilie/8 mai, bombardând Vidinul și Turtucaia. Astfel, între România și Imperiul Otoman s-a ajuns, în fapt, la o stare de război. Opinia publică și presa cereau guvernului să proclame de urgență independența de stat a țării. Adresându-se la 14/26 aprilie Corpurilor Legiuitoare, convocate în sesiune extraordinară, Carol I aprecia:„Războiul a izbucnit. Stăruințele noastre pe lângă Înalta Poartă și Puterile Garante, ca neutralitatea noastră, pentru a cărei menținere, în decurs de un an, am făcut atâtea sacrificii […] au rămas fără succes”. În aceste condiții, România „nu mai are să conteze decât pe sine” și la nevoie va trebui să recurgă „la brațul” fiilor săi. El cerea parlamentarilor să analizeze această situație și să stabilească „linia de urmare” a guvernului „pentru a face față greutăților războiului, pentru a apăra drepturile și interesele României”. Ca domnitor, „în capul junei și bravei noastre armate, voi ști a plăti cu persoana mea”. La 25 aprilie/7 mai, Carol I constata că raporturile cu Turcia s-au degradat, teritoriul României a fost încălcat, astfel că „vom fi siliți a respinge forța cu forță”. În ziua de 29 aprilie/11 mai, Adunarea Deputaților a dezbătut, în ședință publică, situația creată, adoptând următoarea moțiune:„Adunarea, pe deplin satisfăcută de explicările d-lui ministru de externe, considerând că Turcia prin declarațiunile și actele de agresiune în contra României a rupt singură vechile legături ce ne uneau cu dânsa și s-a pus în stare de răsbel față cu statul român; luând act de delcarațiunea guvernului că tunul românesc a răspuns deja la declararea de răsbel făcută de Turcia, Adunarea Națională recunoaște starea de răsbel ce este creată României prin însuși guvernul otoman; aprobă atitudinea guvernului față de agresiunea străină; se reazimă pe sentimentul de dreptate al marilor Puteri Garante, care de la Tratatul de la Paris au luat sub scutul lor dezvoltarea individualității politice a României; având plină încredere în energia și patriotismul guvernului, îi dă autorizarea ca, cu toate greutățile, să puie toată stăruința și să ia toate măsurile spre a apăra și a asigura existența statului român, astfel ca la viitoarea pace România să iasă cu o pozițiune politică bine definită și națiunea de sine stătătoare să poată împlini misiunea sa istorică”. La 30 aprilie/12 mai Senatul a votat o moțiune similară. Prin acestea se deschidea calea proclamării independenței de stat a României. Luând cuvântul în Senat la 7/19 mai 1877, domnitorul Carol I constata că românii au fost provocați și atacați pe teritoriul propriu de turci, exprimându-și convingerea că armata română va ști să dea replica necesară. În aceeași zi, 7/19 mai, Consiliul de Miniștri, întrunit sub conducerea domnitorului, a analizat oportunitatea proclamării independenței, stabilind ca acest act să se realizeze într-o ședință publică a Parlamentului.
În aceste condiții, la 9/21 mai 1877, Parlamentul s-a întrunit în ședință extraordinară. Potrivit relatărilor vremii, „un public imens și nerăbdător” venise cu mult timp înainte de începerea ședinței, umplând până la refuz toate tribunele. Cei care nu au mai găsit loc în sală au rămas în curte și pe dealul Mitropoliei, doritori să afle, cu o clipă mai devreme, vestea cea mare, de atâta timp așteptată. Din însărcinarea grupării liberal-radicale, și cu asentimentul miniștrilor, deputatul Nicolae Fleva a adresat o interpelare, solicitând guvernului să răspundă dacă a adus la cunoștința Puterilor Garante ruperea relațiilor de dependență față de Poartă și, prin urmare, „independența absolută a României”. Răspunzând, ministrul Afacerilor Străine, Mihail Kogălniceanu, a declarat:„În starea de răsbel, cu legăturile rupte ce suntem? Suntem independenți; suntem o națiune de sine sătătoare […] Așadar, domnilor deputați, nu am cea mai mică îndoială și frică de a declara în fața Reprezentanței Naționale că noi suntem o națiune liberă și independentă”. După dezbateri, Adunarea Deputaților a votat următoarea moțiune:„Camera, mulțumită de explicările guvernului asupra urmărilor ce a dat votul ei din 29 aprilie curent, ia act că răsbelul între România și Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta și independența absolută a României au primit consacrarea lor oficială”. Moțiunea a fost adoptată cu 79 voturi pentru și două abțineri (N.Ionescu și N.B.Locusteanu). O moțiune cu un conținut identic a fost adoptată, în aceeași zi și de Senat, în unanimitate, ca urmare a interpelării lui Al.Orăscu și a răspunsului ministrului Afacerilor Străine, Mihail Kogălniceanu. Astfel, 9 mai a devenit ziua Independenței de stat a României. Moțiunile adoptate nu aveau caracterul unor legi, care pentru a intra în vigoare trebuiau semnate și deci promulgate de domnitor. Ele exprimau voința Reprezentanței Naționale, adică a poporului român.
Proclamarea independenței a fost primită cu entuziasm de populație, care-și exprima hotărârea de a consfinți pe câmpul de luptă acest act cu adevărat istoric. În după amiaza zilei de 9 mai a avut loc în București o manifestație spontană la care au participat și „vreo mie de studenți”, cu drapele și forțe, cântând „Deșteaptă-te române”. În seara aceleiași zile s-au desfășurat manifestații la Iași, Craiova, Buzău și în alte orașe. A doua zi, 10 mai, se împlineau 11 ani de la urcarea lui Carol I pe tron și conform obiceiului, oficialitățile s-au prezentat la Palat pentru a-l felicita. De această dată evenimentul s-a desfășurat sub impresia momentului consumat cu o zi înainte. Domnitorul a fost felicitat de delegația Adunării Deputaților în frunte cu C.A.Rosetti și de cea a Senatului condusă de Dimitrie Brătianu; Carol I a mai fost felicitat de Al.Crețulescu, președintele Înaltei Curți de Casație, Emil Gârlișteanu, președintele Înaltei Curți de Conturi, de mitropolitul Moldovei, de studenții bucureșteni etc. În cuvântul său, C.A.Rosetti a spus:„Adunarea Deputaților este fericită de-a saluta această mare zi și de-a aclama în Măria Ta pe suveranul neatârnat al românilor”. La rândul său, Carol I și-a exprimat satisfacția pentru „unanimitatea cu care Senatul și Camera au proclamat ruperea unor legături care de mult își făcuseră timpul”, astfel că „România a reintrat în vechea sa independență, ca națiune liberă, ca stat de sine stătător”. Festivitățile din ziua de 10 mai au căpătat astfel un conținut mai profund, de bucurie și de adeziune la actul proclamării Independenței; pe adresa Guvernului, Domnitorului și Parlamentului au fost trimise sute de scrisori și telegrame din partea autorităților și a cetățenilor. Ziarul „Telegraful” scria:„Ieri s-a petrecut în Capitala țării românești un fapt dorit de secole și care va fi înscris cu litere de aur în analele române. Ideea pentru care au luptat atâția domni patrioți și atâtea generații s-au îndeplinit”.
Chiar în ziua de 9 mai 1877, ca o expresie a suveranității absolute a statului român, Parlamentul a votat înființarea ordinului Steaua României cu care urmau a fi decorați militarii și civilii ce se distingeau în serviciul adus țării. De asemenea, printr-un proiect de lege, adoptat la 11/23 mai, tributul către Poartă a fost anulat, iar suma respectivă (914000 lei) era destinată pentru întreținerea armatei. În Mesajul de încheiere a sesiunii Senatului, citit la 15/27 iunie, Carol I afirma:„Constatând imperioasa necesitate de a asigura viitorul, de a feri țara noastră de solidaritatea faptelor și greșelilor străine, de a fi și noi un stat de sine stătător și răspunzător numai de actele noastre, și contând numai pe sentimentele de dreptate, pe binevoitorul sprijin al Puterilor Garante, d-voastră, în ziua de 9 mai, ați proclamat independența completă a României […] Vă exprim în numele țării recunoștința mea”.
Actul unilateral al liderilor politici români – domnitor, guvern, parlament – nu a avut ecoul internațional așteptat. Nici un stat nu s-a arătat dispus să recunoască independența României. Rusia însăși considera că această chestiune va forma obiectul conferinței de pace care urma să se organizeze după încheierea războiului cu Turcia. De aceea, participarea la război era pentru oficialitățile române nu doar un act de demnitate, ci și o necesitate practică, pentru a putea participa la conferința păcii. Este motivul pentru care Carol nota că „Kogălniceanu însărcinează prin o notă circulară pe agenții diplomatici ai României de a informa guvernele pe lângă care sunt acreditați despre irezistibilitatea mișcării naționale care a condus la proclamarea independenței române și de a accentua că România nu așteaptă de la Puteri o imediată recunoaștere a acestei independențe, ci că deocamdată așteaptă numai continuarea tradiționalelor relații binevoitoare, până la rezolvarea definitivă a chestiunii”.
În acel context istoric domnitorul Carol I era, nu numai teoretic, dar și practic, persoana cea mai abilitată să conducă armata română. Potrivit Constituției, el era „capul puterii armate”; prin pregătirea sa militară, Carol I se putea angaja personal în actul de comandă. În Ordinul de zi către armată, semnat de domnitorul Carol la 10/22 mai, se arăta:„În momentele grave prin care trece țara noastră, România întreagă are ochii ațintiți asupra voastră, ea pune în voi toate speranțele sale. În ora luptei aveți înaintea voastră faptele bătrânilor oșteni români; aduceți-vă aminte că sunteți urmașii eroilor de la Racova și de la Călugăreni. Drapelul sub care luptați este în mijlocul vostru însăși imaginea Patriei. Urmați-l dar vitejește, și când odată laurii păcii vor reînverzii pe munții și câmpiile României, patria cu recunoștință va scrie numele bravilor ei apărători pe frontispiciul independenței române”.
Încercările guvernului român de a obține cooperarea militară cu armata rusă au fost respinse de guvernul țarist, care aprecia că Imperiul Otoman putea fi lesne învins. Clasa politică românească și în primul rând Carol I dorea ca Independența proclamată să fie consfințită pe câmpul de luptă.
La 26 mai/7 iunie, domnitorul Carol a avut la Ploiești o întrevedere cu țarul Alexandru al II-lea, căruia i-a oferit colaborarea militară a României. Țarul s-a purtat foarte politicos, la plecare conducându-l la gară, deși era ploaie, dar aceste gesturi se adresau unui principe german și nu domnitorului României independente. La propunerea de colaborare militară făcută de domnitor, țarul nu a dat nici un răspuns, ceea ce semnifica, în fond, un refuz. La 2/14 iunie, Gorceakov a comunicat, în termeni fără echivoc, că participarea militară a României la război nu era necesară. Nicolae Iorga comenta:„Rușii nu prețuiau prea mult o armată de abia 50000 de oameni, cu 35000 puști noi, care li se oferea cu condiția de a i se da arme, pontoane și un milion pentru cheltuieli”.
Evoluția evenimentelor militare din sudul Dunării avea să schimbe atitudinea Rusiei. Aici, trupele otomane au organizat o dârză rezistență, astfel că după eșecul armatelor rusești de a cuceri Plevna, cel mai important punct strategic din zona Balcanilor, marele duce Nicolae (comandantul suprem al forțelor ruse din Balcani) a adresat la 19/31 iulie 1877 domnitorului român următoarea telegramă:„Turcii, îngrămădind cele mai mari mase la Plevna, ne nimicesc. Rog faceți fuziune, demostrație și dacă-i posibil trecerea Dunării, ceea ce dorești să faci. Între Jiu și Corabia această demonstrație este indispensabilă pentru a ușura mișcările noastre”. La 30 iulie/11 august și la 6/8 august 1877 marele duce Nicolae trimitea domnitorului român telegrame cu conținut similar. Participarea armatei române, refuzată, mai mult sau mai puțin deschis de țar, devenise indispensabilă pentru trupele rusești. Românii nu s-au grăbit să satisfacă aceste cereri, ci au urmărit să stabilească bazele colaborării militare, mai exact relațiile de comandament.
În negocierile cu reprezentanții Rusiei, guvernul român, apreciind că participarea României la război era un act necesar, a ținut să afirme că armata sa trebuia să-și păstreze individualitatea și unitatea de comandament, iar cooperarea cu armata rusă să fie stabilită în mod concret, propunând o discuție în acest scop. La 16/28 august a avut loc în cartierul imperial de la Gorni-Studen întâlnirea lui Carol I cu țarul Alexandru al II-lea și cu marele duce Nicolae. La întrebarea marelui duce Nicolae dacă domnitorul avea intenția de a comanda personal armata română, Carol a răspuns că aceasta „se înțelege de la sine”. Marele duce a opinat că acest fapt ar produce multe greutăți, deoarece domnitorul român nu ar putea fi pus sub ordinele unui general rus. „Firește că nu”, a răspuns domnitorul, „însă zece generali ruși ar putea fi puși sub ordinele mele”. După această discuție, țarul l-a condus pe Carol în cortul ce-i era pregătit, unde, peste câteva minute, marele duce Nicolae i-a oferit, în numele lui Alexandru al II-lea, comanda supremă asupra tuturor trupelor rusești din fața Plevnei. „Mare onoare, și mare răspundere” notează Titu Maiorescu.
Desigur, din punctul de vedere al onoarei decizia țarului merita cele mai elogioase aprecieri. Dar, așa cum observa Nicolae Iorga, în mod firesc trebuiau cerute anumite angajamente formale, înscrise pe hârtie, care să poată fi mai târziu evocate și invocate ca bază juridică în relațiile dintre cele două state. Însă aceste angajamente nu au fost cerute:„Deci, din punct de vedere al onoarei, al mândriei, toată satisfacția; din punct de vedere al bazei atitudinii noastre de până atunci, această bază era părăsită; din punctul de vedere al compensației, al răsplății firești, nimic”. Nici Carol, nici Brătianu, nici Kogălniceanu nu au considerat, în acel context, că ar fi necesare negocieri aprofundate, astfel că România a intrat în război „fără asigurări, fără angajamente, fără perspective”. Faptul că s-a încredințat domnitorul român comanda trupelor de la Plevna era considerat un mare succes, cu consecințe benefice asupra relațiilor ulterioare între Rusia și România.
În ziua de 19/31 august a avut loc la Corabia un consiliu de război, la care au luat parte I.C.Brătianu, generalul Alexandru Cernat, coloneii Eraclie Arion, Christodulo Mihail Cerchez, Constantin Barozzi, Nicolae Dabija, Gheorghe Slăniceanu și maiorul Iacob Lahovari, Consiliul hotărând ca armata română să treacă Dunărea pentru a participa efectiv la luptele de pe teritoriul Bulgariei. Ordinul de zi semnat de Carol I la Corabia în ziua de 20 august/1 septembrie 1877 glăsuia:„Ostași români! Voi știți cât de mult a suferit patria noastră, în timp de peste 200 de ani, în care vi se răpiseră mijloacele de a mai apăra bărbătește, pe câmpurile de bătaie, drepturile ei. Astăzi aveți ocaziunea de a arăta din nou vitejia voastră, și Europa întreagă stă cu ochii țintiți spre voi (…) Faceți dar să fâlfâie din nou cu glorie drapelul românesc pe câmpul de bătaie, unde strămoșii noștri au fost secoli întregi apărătorii legii și ai libertății”. Carol I a trecut Dunărea în aceeași zi pentru a conduce efectiv trupele româno-ruse.
Generalul Alexandru Cernat a fost numit comandantul armatei române de operații sub ordinele directe ale domnitorului. Generalul rus P.D.Zotov a devenit șeful statului major al armatelor ruso-române aflate sub comanda lui Carol I. În această calitate, domnitorul român a semnat la cartierul general din Poradim, în ziua de 24 august/5 septembrie, un ordin de zi în care arăta:„Majestatea Sa, împăratul, a binevoit să-mi încredințeze comanda corpurilor 4 și 9 ale armatei imperiale. Armata mea română, din care o divizie se găsește deja pe câmpul de luptă, a trecut Dunărea pentru a se uni cu voi și a lupta alături de voi. Am deplină încredere că fiecare își va face datoria”.
Prezența celor 38000 de ostați români pe frontul de la Plevna a schimbat raportul de forțe în defavoarea turcilor. La 30 august a început cel de-al treilea atac asupra Plevnei, în cursul căruia românii au reușit, cu grele sacrificii, să cucerească reduta Grivița I. Comandamentul român nu a cunoscut exact sistemul de apărare a Plevnei, bazat pe mai multe rânduri de redute, astfel încât, după cucerirea primei redute, armata a nimerit într-o adevărată prăpastie, devenită pentru români „valea plângerii” sau „valea sângelui”, unde foarte mulți și-au găsit sfârșitul. Încercările de a cuceri ce de-a doua redută a eșuat. Și așa muriseră 10000 de români, între care maiorul Gheorghe Șonțu și căpitanul Nicolae Valter Mărăcineanu. Nu a fost, zice Iorga, o biruință, ci un succes militar (așa cum avea să se menționeze și în textul german al memoriilor lui Carol I):„Intenționat s-a exaagerat însă acest succes. Din punct de vedere moral, el rămâne întreg și astăzi; era cea dintâi dovadă a unei armate despre valoarea căreia cei mai mulți se îndoiau; ostași care nu luptaseră niciodată, generali care nu făcuseră niciodată încercarea pe teren a științei lor, care nu erau deprinși să se înțeleagă între dânșii, luptaseră alături și împlântaseră steagul țării pe locul supremei jertfe”. În Înaltul Ordin de zi semnat la Poradim, la 5/17 septembrie, Carol I aprecia:„În bătălia de la 30 august, ca și în luptele care au precedat și au urmat această memorabilă zi, voi ați dovedit că virtuțile străbune n-au pierit în rândul ostașilor români. Sub focul cel mai viu al inamicului ați înfruntat moartea cu bărbăție, ați luat o redută, un drapel și trei tunuri. Țara vă va fi recunoscătoare de devotamentul, abnegația voastră, iar eu, ca domn și comandantul vostru, sunt mândru de voi și vă mulțumesc”. De asemenea, el ordonă ca trofeele să fie trimise la București, tunurile să fie așezate „la ambele părți ale statuii lui Mihai Viteazul. Umbra măreață a gloriosului domn va vedea astfel că oștenii români au rămas până astăzi fii ai eroilor de la Călugăreni”, iar cel de-al treilea tun înaintea mare-lui corp de gardă de la Palatul domnesc.
Carol I s-a pronunțat de la început pentru evitarea atacurilor frontale, ușor de respins de apărătorii otomani, aflați la adăpostul unor puternice centuri de forturi, legate între ele prin tranșee. Confruntările îndrăznețe, dar neizbutite, din lunile august-septembrie 1877 au dovedit justețea acestei concepții. Singura soluție pentru înfrângerea inamicului era încercuirea și trecerea la războiul de poziție – asedierea sistematică. Din ordinul țarului a venit de la Sankt Petersburg, bătrânul general Todtleben, celebrul apărător al Sevastopolului în 1854; el a organizat încercuirea completă a cetății Plevna, tăind orice posibilitate de intrare a proviziilor sau ajutoarelor. După o rezistență de o lună și jumătate, comandantul cetății, Osman-pașa, a încercat să iasă din încercuire, dar nu a reușit. Fiind rănit, a poruncit să se ridice steagul alb și a trimis un sol la cel mai apropiat comandant al trupelor inamice. Aceasta era colonelul român Cerchez, care a venit imediat. Osman-pașa i-a comunicat că se predă, oferindu-i sabia. Dar Cerchez nu a primit-o, afirmând că trebuie să-l încunoștiințeze pe principele Carol. A sosit însă generalul rus Ganețki, care i-a cerut lui Osman-pașa sabia, pe care comandantul turc i-a predat-o. Prețiosul trofeu a ajuns în mâinile împăratului Alexandru al II-lea, care a doua zi a intrat victorios, alături de domnitorul român Carol I, în Plevna. Osman-pașa a fost adus în fața învingătorilor, iar țarul i-a înapoiat sabia. După căderea Plevnei, ostașii români au cucerit localitățile Rahova, Smârdan și Vidin, aflate pe malul drept al Dunării. În Ordinul de zi către armată, semnat de Carol I la Plevna în ziua de 2/14 decembrie 1877, se arăta:„Povestea faptelor mărețe ale trecutului, voi ați îmbogățit-o cu povestea faptelor nu mai puțin mari ce ați săvârșit, și cartea veacurilor va păstra, pe neștersele ei foi, numele acestor fapte alături de numele vostru”.
Izbânzile militare din sudul Dunării au avut rezultate politice modeste pentru români. Ion C.Brătianu l-a vizitat pe Alexandru al II-lea, în speranța unor promisiuni ferme, dar țarul s-a mărginit să-i elogieze pe militari. Apreciind vitejia și eroismul ostașilor români, țarul Rusiei l-a decorat, la 3/15 septembrie 1877, pe Carol I cu ordinul „Sfântul Gheorghe”, iar la 29 noiembrie/11 decembrie cu ordinul Sfântul Andrei cu spade. La rândul său, Carol I a înmânat țarului Alexandru al II-lea medalia Virtutea militară (la 15/27 noiembrie 1877). Domnitorul a fost primit în țară ca un adevărat erou. Delegații Adunării Deputaților și ai Senatului l-au întâmpinat la Pitești cu urări de bun venit și aprecieri pentru succesul obținut pe câmpul de luptă. Cu acest prilej, Carol a elogiat armata română, care „a deschis o eră nouă de energie și mărire națională”. În aceeași zi, 15/27 decembrie, domnitorul s-a prezentat în fața parlamentarilor, care l-au ovaționat îndelung. Mulțumind, acesta a amintit că în momentul în care a pus piciorul pe pământ românesc a promis să împartă cu românii „soarta cea mai bună ca și cea mai rea”, că este mulțumit de faptul că s-a aflat în fruntea armatei române „care și-a vărsat sângele pentru independența patriei”.
Încă din luna noiembrie 1877, în cursul unei întrevederi cu țarul, premierul Ion C. Brătianu exprimase dorința României, dincolo de recunoașterea independenței, de a menține ocupate câteva puncte strategice la Dunăre și de a participa la tratativele de pace. Cerințele emisarului român aveau să fie primite cu rezervă de către Alexandru al II-lea, care preciza că România nu va regreta niciodată intrarea în război. Asigurări de aceeași natură au fost exprimate direct și domnitorului, în timpul convorbirilor desfășurate în tabăra de la Poradim (2 decembrie 1877). Țarul făgăduind luarea în considerație a poziției României ca stat neatârnat. Totuși, Carol I manifesta temerea intimă că o astfel de atitudine „nu e o promisiune hotărâtă, ci o înconjurare a răspunsului, făcută într-un chip amabil”.
Îngrijorarea suveranului avea să fie confirmată de evoluția ulterioară a evenimentelor. Deși intervenise personal pe lângă marele duce Nicolae, domnitorul era profund dezamăgit de neadmiterea colonelului Eraclie Arion la negocierile de armistițiu cu turcii (28 decembrie 1877), desfășurate la Kazanlâc.
Sesizând intenția Rusiei de a încheia pace separată cu Imperiul Otoman, ceea ce era în mod evident în defavoarea României, domnitorul va încerca să apeleze la suportul cabinetelor europene, în speranța salvării sudului Basarabiei. Pe această linie se înscrie misiunea lui Ion Câmpineanu la Berlin, ce va înmâna personal Krönprințului Germaniei o scrisoare din partea lui Carol I.
Bizundu-se pe relațiile de amiciție existente în timpul campaniei, Carol I spera să influențeze pe țarul Alexandru al II-lea în favoarea admiterii delegatului român la negocierile de armistițiu, cerință îndreptățită de statutul de co-beligerant. În consecință, el a expediat la 6 ianuarie 1878, prin intermediul lui Iancu Ghica, care fusese atașat la Marele Cartier Imperial în timpul campaniei, o scrisoare țarului, amintind de asigurările de bunăvoință primite din partea acestuia.
Privită din unghiul de vedere a diplomației țariste, participarea reprezentantului român la tratativele de pace nu era de dorit din pricina „problemei basarabene”. De aceea, Nelidov recomanda guvernului de la București să se adreseze direct cercurilor politice de la St. Petersburg. Un asemenea mod de a privi lucrurile l-a determinat pe Carol I să sondeze din nou disponibilitatea cabinetelor europene față de recunoașterea imediată a independenței și neutralității României. Domnitorul apelează în acest sens la serviciile lui Ion Ghica, ce se va deplasa la Londra cu scopul de a câștiga simpatia și un eventual sprijin diplomatic din partea cabinetului de la St. James, el însuși direct interesat în împiedicarea oricărei tentative din partea rușilor de a ocupa Constantinopolul și Strâmtorile.
Pe de altă parte, ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, solicita agentului român de la Paris, Callimachi-Catargiu, să contacteze ambasadorul otoman pentru a tatona terenul în vederea recunoașterii independenței de către Poartă. O asemenea inițiativă, dacă era încununată de succes, ar înlătura, în opinia ministrului român de externe, pretenția Rusiei de a încorpora sudul Basarabiei ca „teritoriu turcesc”.
Demersurile în favoarea recunoașterii independenței înaintea încheierii tratatului de pace nu au dus la rezultatul scontat, iar în privința sorții sudului Basarabiei, Puterile europene declarau că au de reglementat „chestiuni mult mai importante”. Speranțele domnitorului în dobândirea unui suport diplomatic al patriei de origine au fost practic spulberate de afirmația categorică a lui Bismarck, potrivit căreia:„Imperiul german nu va sacrifica amiciția sa cu Rusia”.
Ca urmare a înfrângerii militare suferite, Imperiul Otoman a cerut armistițiu. La 10/22 ianuarie 1878, domnitorul Carol I a adresat marelui duce Nicolae o scrisoare prin care cerea ca România, care contribuise la obținerea victorie, să participe la tratativele de pace. Dar guvernul rus n-a acceptat această cerere, apreciind că România nu era un stat independent. Mai mult decât atât, la 17/29 ianuarie, țarul și cancelarul rus și-au exprimat în mod oficial intenția de a ocupa sudul Basarabiei, oferind în schimb României Delta Dunării și Dobrogea.
Tratatul de pace de la San Stefano între Imperiul Otoman și Rusia țaristă avea să fie semnat la 19 februarie 1878, fără participarea delegatului român. Mai mult decât atât, guvernul de la București a luat cunoștință de conținutul respectivului document abia la 9 martie, prin intermediul „Jurnalului de St. Petersburg” trimis de generalul Iancu Ghica. Acest act, „de uimitoare nerecunoștință a Rusiei față de aliata sa”, consacra, printre altele, independența României (art.5), însă cu dureroase sacrificii. Astfel, articolul 19 preconiza că sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării și Insula Șerpilor către Rusia, care, la rândul său, își rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei. Totodată, spre disperarea justificată a cercurilor conducătoare de la București, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de 2 ani, a trupelor rusești ce staționau în Bulgaria (art.8).
Prevederile Tratatului de la San Stefano aveau să provoace reacția imediată a cabinetelor de la Londra și Viena, tendința de constituire a Bulgariei mari, de la Dunăre până la Marea Egee, reprezentând o veritabilă „piatră de încercare” a raporturilor între Marile Puteri. Cercurile politice britanice nu puteau admite accesul Imperiului rus, prin exercitarea unui control asupra Bulgariei, la Strâmtori și Marea Mediterană, după cum nu era de dorit nici întărirea poziției acestuia prin noile anexiuni din Asia. Din aceste motive, Anglia adoptase o atitudine belicoasă, o parte a flotei sale ocupând Strâmtorile.
Pe de altă parte, Austro-Ungaria era nemulțumită, la rândul său, și de încălcarea angajamentelor asumate anterior de Rusia în privința provinciilor Bosnia și Herțegovina.
Confruntat cu eventualitatea constituirii unei coaliții europene ostilă Rusiei, cabinetul de la Petersburg era forțat să-și anunțe, în luna martie 1878, disponibilitatea față de convocarea unui Congres, care să rediscute condițiile păcii de la San Stefano.
În timp ce domnitorul îl trimite pe Ion C.Brătianu în misiune diplomatică la Viena și Berlin, relațiile română-ruse devin din ce în ce mai încordate. Vădit nemulțumit de atitudinea protestară a guvernului de la București și de încercarea acestuia de a câștiga simpatia cabinetelor europene în favoarea cauzei românești, Gorceakov ținea să precizeze generalului Iancu Ghica atitudinea intrasigentă a cercurilor politice de la Petersburg în privința dreptului de trecere a trupelor rusești. Mai mult decât atât, cancelarul sublinia că, în eventualitatea în care autoritățile de la București se opun unei asemenea acțiuni, țarul „va ordona ocuparea României și dezarmarea armatei române”. Deloc intimidat de avertisment, Carol I avea să replice cu demnitate:„O armată care a luptat la Plevna în fața Împăratului Alexandru al II-lea, poate să se bată până va fi nimicită, dar nu se va lăsa să fie dezarmată”.
Situația tensionată atinge apogeul în momentul în care se constată mișcări ale trupelor rusești în jurul capitalei. Astfel de manevre nu rămân fără un răspuns pe măsură din partea autorităților române. Consiliul de miniștri, convocat de urgență, avea să decidă ca armata să ia „pozițiunea de apărare”, domnitorul însuși efectuând inspecții militare în Oltenia. În același timp, erau respinse propunerile cancelarului Gorceakov referitoare la încheierea unei noi convenții pentru reglementarea trecerii trupelor rusești din Bulgaria pe teritoriul României. O asemenea stare de spirit era evocată și de reprezentantul britanic la București, colonelul Mansfield, care concluziona că „sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns … la apogeu”.
Rezultatul misiunii lui I.C.Brătianu în străinătate nu a fost pe măsura așteptărilor. În timp ce la Viena contele Andrássy îndemna la împotrivire, pentru a crea dificultăți Rusiei, cabinetul de la Berlin se arătase „extraordinar de rezervat”. Bismarck nu numai că sugera încetarea oricărei rezistențe în ceea ce privește sudul Basarabiei, dar solicita chiar răscumpărarea căilor ferate de către statul român. În egală măsură, prințul Carol Anton îi recomanda fiului său să nu-și pună mari speranțe în adoptarea unei conduite comune a Puterilor europene împotriva Rusiei. La rândul său, agentul diplomatic la României la Viena îl informa pe Kogălniceanu de misiunea lui Ignatiev, Rusia țaristă dorind „să reglementeze chestiunea orientală, prin angajamente particulare cu Germania și Austria”.
Congresul de pace de la Berlin avea să fie prefațat de încheierea unor acorduri bilaterale secrete între Puterile europene direct interesate. La 30 mai 1878 s-a semnat între Anglia și Rusia țaristă un protocol, prin care se diviza Bulgaria în două provincii și erau limitate anexiunile rusești în Asia. Referitor la sudul Basarabiei, cabinetul londonez își dădea acordul său tacit. A urmat o înțelegere anglo-austro-ungară (6 iunie) cu privire la restrângerea teritorială a Bulgariei, reducerea duratei de ocupație rusă la 6 luni și ocuparea Bosniei și Herțegovinei. De asemenea, prin tratatul cu Imperiul Otoman (4 iunie), diplomația britanică dobândise insula Cipru. Toate acestea demostrau încă o dată în plus, că Puterile europene își urmăreau propriile interese în dauna statelor mici. Acum, Bismarck putea să-și asume rolul de „samsar cinstit” la masa verde a tratativelor.
În preajma întrunirii Congresului, Puterile Garante refuză a lua în considerație admiterea delegațiilor români, sub pretextul că independența României nu obținuse sancțiunea lor. Un alt argument invocat de diplomații europeni fusese acela că la respectivul for erau invitate doar Puterile semnatare ale Tratatului de la Paris din 1856.
În pofida opoziției cabinetelor europene, domnitorul decide să-i trimită la Berlin pe Mihail Kogălniceanu și Ion C.Brătianu, deși își exprima convingerea că nici una dintre Marile Puteri nu va susține România; cu alte cuvinte, sudul Basarabiei era pierdut. De aceea, suveranul recomanda o înțelegere directă cu Rusia pentru a obține o însemnată compensație teritorială dincolo de Dunăre. Opinia era împărtășită de Kogălniceanu, nu însă și de primul-ministru. Acesta din urmă susținea continuarea bătăliei diplomatice pentru păstrarea districtelor basarabene. Cei doi emisari români nu au fost admiși la Congresul de pace decât pentru a-și expune punctul de vedere. Mihail Kogălniceanu va expune succint plenipotențiarilor Puterilor europene, în ședința din 19 iunie/1 iulie 1878, cerințele îndreptățite ale României: menținerea integrității teritoriale; respingerea dreptului de trecere a trupelor rusești din Bulgaria pe teritoriul românesc; posesiunea deplină asupra insulelor și gurilor Dunării, inclusiv Insula Șerpilor; despăgubire de război din partea Porții; recunoașterea independenței de stat și garantarea neutralității sale. I.C. Brătianu avea să adauge la cele spuse de colegul său că deposedarea României de o parte a teritoriului ce-i aparținea ar zdruncina „orice încredere în tăria tratatelor și în sfânta pază, atât a principiilor de dreptate absolută, cât și a drepturilor scrise”.
Fără a lua măcar în considerație cerințele României, Tratatul de pace de la Berlin, semnat la 1/13 iulie 1878, preconiza, printre altele, recunoașterea condiționată a independenței. Statul român era silit să cedeze sudul Basarabiei și să acorde drepturi civile și politice evreilor din țară. Drept compensație pentru pierderea districtelor basarabene, prin tratat se prevedea că Dobrogea, străvechi teritoriu românesc, împreună cu Delta Dunării și Insula Șerpilor aveau să intre în componența României. Profund nemulțumit de rezultatele Congresului, Carol I îi scria tatălui său:„E trist când Europa silește pe un stat tânăr, dornic de înaintare, care și-a dovedit tăria și puterea într-un războiu sângeros, să cedeze o provincie”.
Pentru România, câștigarea independenței a avut o influență decisivă asupra evoluției sale pe calea modernizării. Ea putea să își traseze singură linia externă atât din punct de vedere diplomatic și politic, cât și economic. În atenția forțelor democratice și progresiste a stat consolidarea statului printr-o activitate susținută, politică și diplomatică, destinată să facă față presiunilor statelor europene și îndreptată în direcția recunoașterii independenței de stat și stabilirii de relații cu toate țările Europei, conform noului său statut. Pe plan intern, problemele de ordin economic căpătau consistență și importanță, impunându-se o serie de reforme menite a moderniza societatea.
În perioada următoare, eforturile diplomației românești aveau să se concentreze în direcția îndeplinirii clauzelor Tratatului de la Berlin și a recunoașterii independenței de către Puterile eurpene.
Pentru a evidenția poziția câștigată de România pe plan internațional și, totodată, pentru a ridica prestigiul dinastiei instaurate în 1866, Consiliul de miniștri decide, la 9/21 septembrie 1878, ca domnitorul Carol I să poarte titlul de Alteță Regală. Încă din luna decembrie 1877, Ion Bălăceanu, agentul diplomatic român de la Viena, tatonase terenul în privința poziției Austro-Ungariei față de acordarea titlului de Rege lui Carol I. În noua conjunctură creată de Congresul de la Berlin, atât Austro-Ungaria cât și celelalte puteri europene nu mai vedeau nici un impediment în recunoașterea titlului de Alteță Regală.
La scurtă vreme după soluționarea problemei căilor ferate, Germania, Franța și Marea Britanie au decis să trimită guvernului de la București o notă identică, la 8 februarie 1880. Prin respectiva notă era recunoscută independența României, deși cabinetele de la Berlin, Paris și Londra „n-ar putea să considere întru totul corespunzătoare vederilor de care s-au călăuzit Puterile semnatare ale Tratatului de la Berlin, noile dispozițiuni constituționale…”. Cu această ocazie, ministrul Afacerilor Străine, V. Boerescu, avea să declare în Adunarea Deputaților că „cea din urmă piatră a edificiului nostru politic s-a pus”, recunoașterea independenței fiind un pas important pe calea consolidării poziției României pe plan internațional.
Deși își cucerise independența pe câmpul de luptă, cu enorme sacrificii materiale și umane, Puterile europene nu se grăbeau să trateze România ca un partener egal în complexul relațiilor internaționale. Izolarea țării la Congresul de la Berlin, condițiile dureroase impuse de Puterile europene pentru recunoașterea independenței au dovedit, încă o dată, necesitatea consolidării poziției statului român.
Eventualitatea proclamării Regatului era vehiculată atât în presa din țară, cât și de cea din străinătate imediat după consacrarea independenței. Anumite obiecții aveau să fie formulate de cabinetul de la Viena, care își exprima temerea că Serbia și Bulgaria ar putea urma exemplu României. Austro-Ungaria dorea să obțină, încă de la începutul anului 1880, instituirea unei Comisii europene mixte, cu drept de control asupra navigației pe Dunăre de la Porțile de Fier la Galați. Deși nu era riveran în această zonă, statul austro-ungar căpătase președinția Comisiei și votul preponderent în ianuarie 1881. O asemenea măsură limita însă dreptul României de a supraveghea executarea regulamentelor de navigație pe porțiunea menționată, ceea ce însemna și o încălcare a suveranității țării. Prin urmare, oficialitățile de la București refuză a lua în considerație decizia Puterilor europene, atitudine curajoasă ce va determina o răcire a relațiilor româno-austro-ungare.
Oportunitatea proclămării Regatului avea să reprezinte subiectul unei ședințe a Consiliului de miniștri, în care toți cei prezenți se pronunțau pentru săvărșirea acestui act solemn la 8 aprilie 1881, ziua aniversară a lui Carol I. La sugestia suveranului, premierul I.C. Brătianu se declara de acord în privința unei remanieri a cabinetului său, prin includerea a trei conservatori, pentru a conferi proclamării Regatului solemnitatea cuvenită și pentru a exprima unitatea de vederi în această privință. Propunerea nefiind însă adresată întregului Partid Conservator (ce se constituise în 3 februarie 1880), nu a dus la un rezultat pozitiv.
Între timp pretențiile Austro-Ungariei privind navigația și controlul pe Dunăre și atacurile presei opoziționiste față de o ipotetică acceptare a acestor pretenții de către guvern l-au determinat pe I.C.Brătianu să accelereze demersurile pentru proclamarea Regatului.
La 14/26 martie 1881, în urma unei interpelări a lui Titu Maiorescu din ziua precedentă, și în care îi acuza pe liberali ca fiind antidinastici, corpurile legislative au votat în unanimitate proiectul de lege potrivit căruia România s-a transformat în Regat, iar Carol I a primit tiltul de Rege. „Coroana Regală pusă azi pe fruntea Măriei Sale Domnitorul României, sublinia P.P.Carp în discursul de la tribuna Camerei Deputaților, nu este numai o cestiune de amor propriu național, nu este numai o răsplată pentru meritele ce Domnul nostru și-a câștigat în curs de 15 ani, ci este cheia de boltă ce punem azi la clădirea edificiului nostru ca stat neatârnat”.
Puterile europene vor recunoaște necondiționat actul de la 14/26 martie, doar Rusia țaristă sugerând cabinetului de la București adoptarea unor măsuri de natură a împiedica activitatea socialiștilor ruși refugiați pe teritoriul României. În consecință, în aprilie 1881 cele două Camere legislative au votat proiectul de lege împotriva străinilor (sau de expulzare), fapt primit cu o deosebită satisfacție la Petersburg și chiar la Viena.
Proclamarea Regatului a fost pe larg comentată și în preasa europeană. Referindu-se la acest fericit eveniment, ziarul austriac „Deutsche Zeitung” aprecia că românii și-au reluat locul binemeritat în familia statelor europene, iar suveranul României este „după drept, cu totul egal Suveranilor celorlalte state din centrul Europei. Un alt cotidian, „Neus Freie Presse” din Viena reliefa importanța strategică a statului român, care constituia o barieră împotriva expansiunii rusești în Balcani. Coroana oferită Hohenzollern-ului de la București avea o deosebită semnificație politică, în sensul că România va merge „pe propria cale, își va căuta singură alianțele și va hotărî ea însăși politica”. Aceasta cu atât mai mult cu cât Regatul român „posedă mijloace de putere spre a fi un amic și un aliat prețios pentru orice state care va fi atins de cele ce se vor petrece în Orient”. Prin transformarea Principatelor în Regat, românii, aprecia cotidianul francez „La Republique francaise” și-au afirmat „intenția lor de a rezista la orice încercare de înfeudare”, la fel cum presa italiană evidenția „rolul civilizator al României în Orient”.
Într-adevăr, proclamarea Regatului a avut consecințe majore atât pe plan intern cât și pe plan extern. În primul rând, s-a consolidat poziția Monarhiei în România. Familia de Hohenzollern-Sigmaringen a aprobat ca moștenitor al Tronului României să fie Prințul Ferdinand, nepotul de frate al lui Carol I. În egală măsură, s-a asigurat stabilitatea internă necesară operei reformatoare. Regele va izbuti să rămână în continuare un element ponderator, un adevărat arbitru al vieții politice, prin practicarea mecansisnului alternării la putere, în condițiile confruntării celor două partide, liberal și conservator. Pe plan internațional, prestigiul Regatului României a fost unanim recunoscut, reprezentând un element de stabilitate în zona sud-estică europeană. Nu era ignorat nici potențialul militar, ce fusese probat pe câmpul de luptă și care putea constitui un factor important în eventualitatea unui conflict. Acest fapt este dovedit și de trimiterea unor reprezentanți diplomatici de prim rang la București, o veritabilă „trambulină pentru ambasadori”.
Momentul încoronării celor doi suverani români, la data de 10 mai 1881 a reprezentat punctul culminant al unei perioade de 15 ani în care statul român, sub conducerea Principelui Carol I,a parcurs drumul spinos de la Unire la Independență, de la rangul de Principat la cel de Regat.
Pe fundalul dificultăților recunoașterii independenței României, la 25 noiembrie 1878, Mihail Kogălniceanu a plecat din guvern, prin demisia cabinetului, dar a fost readus ca ministru de interne (11 iulie 1879) pentru „salvarea situației”. Numai astfel s-au putut constitui cele două treimi necesare la modificarea Constituției. Însă devenind incomod pentru politica lui I.C.Brătianu, a fost constrâns să demisioneze, la 17 aprilie 1880 și i s-a încredințat, exil auritsarcina de ministru plenipotențiar la Paris. La 16 iunie, Mihail Kogălniceanu pleca în străinătate, iar curând după aceea își prezenta scrisorile de acreditare pe lângă președintele celei de-a Treia Republici Franceze, Jules Grevy. Avea să rămână acolo timp de un an. De altfel, și în această misiune el a venit repede în conflict cu guvernul, întrucât acesta adoptase o atitudine concesivă față de Austro-Ungaria în problema Dunării. Diplomația habsburgică dorea ca în cadrul comisiei mixte să dețină președinția permanentă, cu vot preponderent, ceea ce antrena grave consecințe. Mihail Kogălniceanu s-a opus vehement. La 10 august 1880, el adresa ministrului de resort un memoriu, în care îl acuza de a fi sacrificat pretențiilor habsburgice interesele țării. Într-un alt memoriu, avertiza că „acvila imperială își înginge căngile pe marile debușeuri ale comerciului și ale puterii în Orient”. Atitudinea lui, a vechi militant, nu putea fi decât una: „Combătând din toată inima și din toate puterile ce mi-au rămas încă încercările guvernului austro-ungar de a ne domina economicește, de a intra în viața noastră politică, comercială, socială, de a se insinua în toți porii organismului nostru, cred că îmi fac datoria de bun român, cred că îmi împlinesc o datorie către acele generații energice și generoase care cu lungi trude și sacrificii au făcut România de astăzi”. Partida era însă momneta pierdută și plenipotențiarul de la Paris a hotărât să se întoarcă în țară. La 1 iulie 1881 i se comunica acceptul rechemării, iar, câteva zile după aceea, Mihail Kogălniceanu se îndrepta cu un popas curativ la Reichenhall, spre patrie. Nu mai era ministru și nu va mai accepta, în viitor, nici o combinație ministerială. Dezgustat de intrigile țesute de adversari, a aflat mulțumire doar în lupta pentru îmbunătățirea soartei țăranilor și pentru perfecționarea noilor instituții.
CONCLUZII
În condițiile noi ale epocii moderne, faptele de conștiință populară devin componentele unei ferme conștiințe politice. Întreaga ideologie este subordonată realizării programului național, în acord cu spiritul veacului, care era al naționalităților. Unitatea politică devine una din componentele fundamentale ale împlinirii istorice a poporului român. Îndelungata acumulare realizată în cursul unei evoluții milenare, în contextul afirmării ideilor iluministe a dus la afirmarea puternică a conștiinței naționale.
Întreaga ideologie reliefează, pe întreg teritoriul locuit de români ideile fundamentale de unitate, de constituire a unei Românii libere și independente, înzestrată cu instituții moderne, compatibile cu stadiul civilizației contemporane. Termenii de România și român devin de uzanță comună, în toate manifestările pe plan intern. De asemenea, unitatea teritoriului locuit de români era limpede receptată și de lumea politică sau de opinia timpului. În combinațiile politice ale Puterilor, acest teritoriu era apreciat în ansamblul său. Printre altele, proiectele de reconstituire a Daciei sunt probante în acest sens.
Istoria și studiul istoriei au oferit și temeiurile științifice ale dezideratelor naționale, generate de tot atâtea necesități obiective; totodată au format și spiritele, au educat și au călăuzit conștiințele. Generația anului 1848, elaborând programul de modificare a României moderne și pregătind revoluția ce urma să îngăduie realizarea acestuia, s-a sprijinit, puternic, pe precedentul creat de Mihai Viteazul la 1600.
Odată cu revoluția din 1821, mișcarea națională a intrat într-o nouă etapă. Așa, cum pe drept s-a apreciat, după acest important eveniment al istoriei noastre, politica națională „devine forma istorică ce domină o întreagă perioadă în dezvoltarea poporului român, perioada marilor lupte pentru formarea statului național. Această perioadă accelerează și desăvârsește procesul de formare a națiunii române.”(Damian Hurezeanu)
Întreaga mișcare politică ce a precedat anului 1848 este semnificativă. Expresii ale spiritului național, frământările epocii care a precedat revoluția au definit mai clar profilul națiunii, au fundamentat nevoile și năzuințele acestuia, au fixat programul prin care națiunea română urma să devină parte componentă a familiei europene. Revoluția de la 1848 a dat expresie programului național, a reliefat existența unei națiuni unitare, capacității acesteia de a-l realiza în practica politică. Transculturația, fenomen care indică mutarea succesivă a centrului de greutate a mișcării culturale și politice românești, din Principate în Transilvania în secolul al XVIII-lea și, apoi, din nou, în Principate, în urma deschiderii naționale determinate de revoluția din 1821 este, se poate aprecia, una din cele mai marcante dovezi ale unității românești, care a îngăduit unirea în „cugete și în simțiri”, întâi și, apoi, manifestarea formelor înalte de expresie ale spiritului național, care au făcut posibilă realizarea unității politice în contextul „secolului naționalităților”.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, cadența istorie devine mai accelerată, se conturează și se desăvârsește profilul națiunii române. Epoca preia și decantează toate valorile acumulate în cursul evoluției seculare a istoriei, le armonizează cu interesele vitale ale vremii, în conformitate cu spiritul veacului. Receptivi la influențele externe, pe care le adaptează, românii promovează specificul național, trăsătură distinctivă cu care națiunea se înscrie în universalitate. Efortul se desprinde limpede din formele de expresie ale mișcării ideologice. Contextul internațional produce, oarecum neașteptat, șansa ca nou-formata conștiință națională să se articuleze pe o construcție politică, statală care să corespundă acestor aspirații. În acord cu imperativele epocii, generația pașoptistă a oamenilor politici români va reuși să urmărească cu obstinație și cu o dorință fără precedent obiectivul național, după care, odată împlinit, dezvoltarea și consolidarea instituțională, cu alte cuvinte modernizarea deplină a României care să îi permită să își revendice o poziție de factor important de putere în această zonă complicată a Europei.
Cu atât mai mult cu cât generația respectivă trebuia să subordoneze totul interesului național, în condițiile în care totul era de construit, fapt ce vrea să denote că spațiul românesc era printre cele mai înapoiate ale continentului sub raport material, cultural sau tehnologic. Ori, dacă ar fi să realizăm un bilanț de jumătate de secol, între constituirea statului național românesc și intrarea în secolul al XX-lea, care va comporta cu totul alte valențe, acesta este unul extraordinar de prolific: într-un interval, așadar relativ scurt, românii realizaseră unirea formală și ireversibilă a celor două Principate, obținuseră independența în raport cu Imperiul Otoman, înzestraseră țara cu acte constituționale și legi moderne, dezvoltaseră calea ferată și industria sau au contribuit de o manieră excepțională la îmbogățirea patrimoniului cultural europen. Evident, toate acestea nu pot fi meritul uneu singurei personalități, ci a unei întregi generații de excepție, formată în Occidentul prosper și dezvoltat, perpetuu pol de ataracție, dintre care se desprind, totuși, personalități unie în exprimarea lor politică și culturală, precum Mihail Kogălniceanu, cărora li s-a alăturat un implant mai mult decât reușit, în persoana domnitorului din familia de Hohenzollern-Sigmaringen, Carol I.
Tocmai de aceea, dacă există, în adevăr, epoci privilegiate, în sensul că sunt purtătoare de largi semnificații istorice, se poate vorbi, desigur, cu egală îndreptățire, și de privilegiul unor protagoniști de a răsfrânge mai fidel acele semnificații. Personificate, semnificațiile devin astfel mai inteligibile, sporind șansa istoriografiei de a sesiza resorturile intime ale epocii, trama ei ideatică și emoțională, dincolo de care se profilează, anevoie de definit, concurența factorilor obiectivi. Epoca Unirii principatelor, ale căror obsesii se prelungesc, dincolo de cucerirea independenței, până la desăvârșirea unității de stat și chiar mai târziu, a avut mulți protagoniști de seamă, în fruntea cărora se recunoaște personalitatea lui Mihail Kogălniceanu, care întruchipează efortul constructiv al unei națiuni ce își căuta locul febril în concertul lumii.
Mihail Kogălniceanu rezumă cel mai bine epoca în ceea ce a avut ea mai nobil ca aspirație și mai indestructibil ca ideal. Evocându-l în 1935, Octavian Goga descifra în biografia militantului o lecție de pedagogie civică mereu nouă, mereu incitantă: „Privit în diversele ipostaze, de îndrumător cultural sau istoric, de om politic cumpănind trebile sau urmărind ițele echilibrului internațional, cu cât îl apropii mai mult, din orice parte, la orice punct al vieții sale, el câștigă în fața celui mai exigent analist. Pe seama unei judecăți normale, deprinsă să puie la cântar oameni, stări și lucruri, cu gândul de a desluși limpede liniile mari ale trecutului unui popor, Kogălniceanu apare cu o semnificație cu totul aparte (…) e cel dintâi creer românesc organizat în sens modern, care primește și elaborează problemele continentului din vremea lui, pentru a le pune de acord cu interesele naționale”. Entuziastă, caracterizarea scriitorului, el însuși angajat în sfera politicii, denotă o intuiție precisă. Fiul căminarului din vremea primei domnii pământene, ajuns repede unul din stâlpii administrației regulamentare, și-a legat în adevăr numele de cele mai de seamă evenimente ale epocii sale, de-a curmezișul căreia îl aflăm, lucid și ferm, de la opera de îndrumare a culturii, întreprinsă prin Dacia literară, și de la inițierea concomitentă a primei reviste de istorie, care e Arhiva românească, prin Revoluția de la 1848 și Unirea Principatelor, cu marile reforme din vremea domniei lui Cuza, până la dobândirea independenței de stat și eforturile de ameliorare instituțională din anii ce i-au premers moartea, survenită în 1891.
Mihail Kogălniceanu este unul din creatorii României moderne, poate cel mai important prin elevația, limpezimea și consecvența programului său. A-i schița efigia, într-un cadru atât de restrâns, nu e deloc ușor, dată fiind interferența continuuă, inextricabilă, a omului cu epoca sa, o epocă decisivă pentru destinele poporului român. Deconcertantă prin amploarea și diversitatea manifestărilor, biografia acestui militant, prezent în mai tot ce s-a întâmplat de seamă în spațiul carpato-dunărean de-a lungul secolului al XIX-lea, se confundă până la un punct cu însăși istoria acestui secol tumultos și dramatic, secol mișcat de două mari principii strâns legate între ele: național și social. Primul principiu a condus la formarea de noi state naționale, cu toate implicațiile aferente în ceea ce privește echilibrul de forțe. Celălalt a provocat noi structuri, nu mai puțin importante în perspectiva istoriei. sunt principiile profesate neabătut și de Mihail Kogălniceanu. Le recunoaștem în tot ce a scris și a făptuit acest spirit luminos și fecund care se revendicau, fără ostentație, de la „marele 1789”.
În schimb, regele Carol I al României, prin durata extraordinară a domniei sale, este, fără îndoială, figura centrală a istoriei moderne a României, în cadrul căreia s-a aflat întotdeauna în prim-plan. În ciuda dificultăților inerente generate de o societate aflată în tranziție, Carol a reușit să se impună ca un factor de stabilitate și ca o figură tutelară asupra României, la care a ținut enorm și a cărei consolidare s-a aflat în permanență în atenția sa. Rolul lui Carol I în obținerea independenței României, de pildă, pe care am încercat să îl schițăm, susține cu tărie această aserțiune. Stilul personalității sale, rigoarea tipic prusacă, prestigiul internațional de care era înconjurat, toate acestea și multe altele au contribuit decisiv la schimbarea statului internațional a României și la transformarea sa, lentă, dar consistentă, într-un factor de putere și stabilitate în sud-estul Europei. Poate nici o încheiere nu este mai potrivită decât cea cuprinsă în cuvintele lăsate posterității de însăși Carol I, în cadrul Testamentului alcătuit în 1889 și completat în anul 1911: „Alcătuind acest testament, mă gândesc înainte de toate la iubitul meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat și care a avut deplină încredere în mine. Viața mea era așa strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată țară, că doresc să îi las, și după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie și de viu interes, pe care le-am avut pentru dânsa. Zi și noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziție vrednică între Statele europene; m-am silit ca simțământul religios să fie ridicat și dezvoltat în toate straturile societății și ca fiecare să împlinească datoria sa, având ca țintă numai interesele Statului. Cu toate greutățile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul Domniei mele în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am pășit fărăr frică și fără șovăire, înainte pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu și în bunul simț al credinciosului meu popor. Înconjurat și sprijinit de fruntașii țării pentru care am avut totdeauna o adâncă recunoștiință și o vie afecțiune am reușit să ridic, la gurile Dunării și pe Marea Neagră, un Stat înzestrat cu o bună armată și cu toate mijloacele spre a putea menține frumoasa sa poziție și realiza odată înaltele sale aspirațiuni. Succesorul meu la Tron primește o moștenire de care el va fi mândru și pe care el o va cârmui, am toată speranța, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza Tot pentru Țară, Nimic pentru mine. Mulțumesc din suflet tuturor, care au lucrat cu mine și care m-au servit cu credință, iar acelora care au scris și au vorbit contra mea, căutând a mă calomnia sau a arunca îndoieli asupra bunelor mele intenții. Trimițând tuturor o ultimă salutare plină de dragoste, rog ca și generațile viitoare să își amintească, din când în când, de acela care s-a închinat cu tot sufletul iubitului său popor, în mijlocul căruia el s-a găsit așa de fericit. Pronia cerească a voit ca să sfârșesc bogata mea viață, am trăit și mor cu deviza mea care strălucește în armele României. Nihil sine Deo!”.
Regele Carol I al României a încetat din viață în ziua de 27 septembrie 1914 la venerabila vârstă de 75 de ani, după o domnie glorioasă de aproape jumătate de secol și își are locul de veci la mănăstirea voievodală de la Curtea de Argeș.
BIBLIOGRAFIE
Acte și documente din corespondența diplomatică a lui Mihail Kogălniceanu relative la resboiul independenței României, 1877-1878, publicate de V.M. Kogălniceanu, vol. I, fascicula I, București, 1893
Nicolae Adăniloaie – Independența României, Editura Academiei, București, 1986
C.C.Angelescu – Izvoarele Constituției române de la 1866, extras din Dreptul, nr.30 și 31, București, 1926
Anul 1848 în Principatele Române, tomul I, București, 1902
Anul 1848 în Principatele Române, IV, București, 1902
C.Argetoianu – Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol.II, Editura Humanitas, București, 1991
Constantin Bacalbașa – Bucureștii de altădată, vol.I (1871-1877), Editura Eminescu, București, 1987
Dan Berindei – Epoca Unirii, Editura Corint, București, 2000
Dan Berindei (coord.) – Istoria românilor, vol.VII, tom I, Constituirea României moderne (1821-1878), Editura Enciclopedică, București, 2003
Dan Berindei – Mihail Kogălniceanu (1817-1891) în Diplomați iluștri, vol.I, Editura Politică, București, 1969
Dan Berindei – Reforma agrară din 1864, Editura Academiei, București, 1967
Dan Berindei – Revoluția română din 1848-1849. Însemnătatea și programele ei, Editura Enciclopedică, București, 1998
Leonid Boicu – Diplomația europeană și triumful cauzei române (1856-1859), Editura Junimea, Iași, 1978
Gh. Brătianu – Bismarck și Ion C. Brătianu, extras din „Revista Istorică Română”, nr. V, București, 1936
Daniela Bușă – Modificări politico-teritoriale în sud-estul Europei între Congresul de la Berlin și primul război mondial (1878-1914), Editura Paideia, București, 2003
Gheorghe Nicolae Căzan, Șerban Rădulescu-Zoner – România și Tripla Alianță 1878-1914, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979
Paraschiva Câncea – Viața politică din România în primul deceniu al independenței de stat (1878-1888), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1974
Grigore Chiriță – România în 1866. coordonate ale politicii interne și internaționale, în Revista de Istorie, tom 31, nr.12, 1978
Grigore Chiriță – România și Conferința de la Paris, februarie-iunie 1866, în Revista de istorie, 38/10, 1985
N. Ciachir – Războiul pentru independența României în contextul european (1875-1878), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977
V. Cristian – România și Congresul de pace de la Berlin (1878), în Românii în istoria universală, tom. I, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași, 1986
Cuvântările regelui Carol I, vol. I. 1866-1886, ediție îngrijită de Constantin G. Giurescu, Editura pentru Literatură și Artă. Regele Carol al II-lea, București, 1939
Alexandru Ioan Cuza și Costache Negri – Corespondență, ediție Emil Boldan, București, 1980
Sorin Liviu Damian – Carol I al României, 1866-1881, Editura Paideia, București, 2000
Documente privind istoria României. Războiul pentru Independență, vol. II, Editura Academiei, București, 1954
Documente privind Unirea Principatelor, vol.III, Corespondența politică, ediția C.Bodea, București, 1963
Domnia regelui Carol I. Fapte-Cuvântări-Documente, adunate de D.A.Sturdza, București, 1906
Radu Dragnea – Mihail Kogălniceanu, București, 1921
I.C.Filitti – Un proiect de Constituție inedit al lui Cuza Vodă de la 1863, în AIIN, Cluj, 5, 1929
Eleodor Focșăneanu – Istoria constituțională a României (1859-1991), Editura Humanitas, București
Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley – Istoria continentului european. De la 1850 la sfârșitul secolului al XIX-lea, Editura „Cartier”, Chișinău, 2001
C.C.Giurescu – Suprafața moșiilor secularizate la 1863, în Studii, 12, 1959
Ion Ghica – Convorbiri economice, în Scrieri, I, ediția Petre V.Haneș, București, 1914
A.I.Gonța – Firmanul pentru convocarea divanurilor ad-hoc și problema unirii Principatelor Române, în Studii privind Unirea Principatelor, Editura Academiei R.P.R., București, 1960
Keith Hitchins – Românii 1774-1866, ediția a III-a, traducere de Geroge G.Potra și Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, București, 2013
Keith Hitchins – România 1866-1947, Editția a II-a, traducere de George G.Potra și Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, București
Dumitru Hâncu – Kogălniceanu, Editura Tineretului, București, 1960
Virgil Ionescu – Mihail Kogălniceanu. Contribuții la cunoașterea vieții, activității și conceptelor sale, Editura Științifică, București, 1963
V.I. Ionescu – Opera lui Mihail Kogălniceanu sub raportul faptei și gândirii social-economice, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1979
Anastase Iordache – Instituirea monarhiei constituționale și regimului parlamentar în România, 1866-1871, Editura Majadahonda, București, 1997
Nicolae Iorga – Doctrina naționalistă, în Doctrinele partidelor politice, Editura Cultura Națională, București, 1922
Nicolae Iorga – Mihail Kogălniceanu scriitorul, omul politic și românul, București
Nicolae Iorga – Politica externă a regelui Carol I, ediție Vicențiu și Marilena Rădulescu, Editura Glykon, București, 1991
Nicolae Iorga – Războiul pentru independența României. Acțiuni diplomatice și stări de spirit, București, 1929
Nicolae Iorga – Un cugetător politic moldovean de la jumătatea secolului al XIX-lea: Ștefan Scarlat Dăscălescu, București, 1932
Independența României. Documente, vol. I, Editura Academiei, București, 1977
Nicolae Isar – Istoria modernă a românilor 1774/1784 -1918, Editura Universitară, București, 2006
Nicolae Isar – Istoria modernă a românilor. Edificarea statului național (1848-1866), Fundația România de Mâine, București, 2001
Barbara Jelavich – Istoria Balcanilor. Secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, vol.I, traducere de Mihai-Eugen Avădănei, Institutul European, Iași, 2000
Frederick Kellogg – Drumul României spre independență, traducere de Laura Carmen Cutitaru, Institutul European, Iași, 2002
Mihail Kogălniceanu – Acte. Scrieri din tinerețe. Discursuri, București, 1908
Mihail Kogălniceanu – Proiect de constituțiunea Principatelor Unite Moldavia și Țara Românească, I, Iași, 1861
Mihail Kogălniceanu – Scrisori, ediție îngrijită de P.V.Haneș, București, 1913
Vasile Maciu – Organizarea mișcării pentru Unire în anii 1855-1857 în Moldova și Țara Românească în Studiii, nr.1, Editura Academiei, București, 1959
Titu Maiorescu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, ediție, postfață și indice de Stelian Neagoe, Editura Humanitas, București, 1994
Ion Mamina – Consilii de Coroană, Editura Enciclopedică, București, 1997
Memoriile regelui Carol I al României de un martor ocular, vol.I, ediția a II-a, Editura Machiavelli, București, 1995
Memoriile regelui Carol I al României de un martor ocular, vol.II, ediția a II-a, Editura Machiavelli, București, 1995
Memoriile regelui Carol I al României de un martor ocular, vol. III, Ediție Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, București, 1994
Memoriile regelui Carol I al României de un martor ocular, vol.IV, 1866-1869, ediția a II-a, Editura Machiavelli, București, 1995
Gelu Neamțu – Mihail Kogălniceanu și Transilvania în Momente zbuciumate din lupta românilor pentru realizarea Dacoromâniei, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2005
Pagini din lupta poporului român pentru independența națională. Documente și texte social-politice, Editura Politică, București, 1967
Vasile Petrișor și Vasile Nicolae – Românii în lupta pentru cucerirea independenței depline de stat, 1877-1878. Repere cronologice, Editura Politică, București, 1987
Gheorghe Platon și colab. – Cum s-a înfăptuit România modernă. O perspectivă asupra strategiei dezvoltării, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 1993
Gheorghe Platon, Moldova și începuturile revoluției de la 1848, Editura Universitas, Chișnău, 1993
Augustin Z.N.Pop – Pe urmele lui Mihail Kogălniceanu, Editura Sport-Turism, București, 1979
Andrei Rădulescu – Organizarea statului în timpul domniei lui Cuza-Vodă, Cartea Românească, București, 1932
Românii la 1859. Unirea Principatelor Române în conștiința europeană. Documente externe, vol.I, București, 1984
Radu Rosetti – Amintiri din copilărie, București, 1925
Vasile Russu, D. Vitcu – Date noi referitoare la activitatea politică a lui Mihail Kogălniceanu (1869), în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie A. D. Xenopol, Iași, tom.XVII, 1980
V.Russu, D.Vîtcu – Frământări politice interne în vremea guvernării D.Ghica-M.Kogălniceanu (1868-1870), în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie A.D.Xenopol, Iași, tom VII, 1970
V. Russu, M. Timofte – Împrejurările și semnificația instaurării guvernării conservatoare Lascăr Catargiu (martie 1871), în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie A. D. Xenopol, Iași, tom. XVI, 1979
Vasile Russu – Monstruoasa coaliție și detronarea lui Al.I.Cuza, în Cuza Vodă in memoriam, Editura Junimea, Iași, 1973
Ioan Scurtu – Istoria românilor în timpul celor patru regi, vol.I, Carol I, Editura Enciclopedică, București, 2010
Apostol Stan – Grupări și curente politice în România între Unire și Independență (1859-1877), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979
Apostol Stan – Ion C. Brătianu și liberalismul român, Editura Globus, București, 1993
Apostol Stan, Mircea Iosa – Liberalismul politic în România, Editura Enciclopedică, București, 1996
Apostol Stan – Putere politică și democrație în România (1859-1918), Editura Albatros, București, 1995
Gheorghe D.Stoean, Ion Gh.Pană – Epopeea Independenței României, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977
D.A.Sturdza – Însemnătatea europeană a realizării definitive a dorințelor rostite de Divanurile ad-hoc în 7/19 și 9/21 Octomvrie 1857, partea I, în Analele Academiei Române, Memoriile Secțiunii Istorice, tom XXXIV, București, 1912
V. Șotropa, Proiectele de constituție, programele de reforme și petițiile pentru drepturi din Țările Române în secolul al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea, București, 1976
Valeriu Șotropa – Proiectul de constituție al lui Mihail Kogălniceanu din 1848, în contextul ideologiei revoluționarilor din țările române, în Anuarul Institutului de istorie și arheologie, X, 1973
Nicolae Titulescu – Basarabia, pământ românesc, Ediție Ion Grecescu, Editura Rum-Irina, București, 1992
A.D.Xenopol – Domnia lui Cuza Vodă, vol.I, Iași, 1903
Al.Zub – Din activitatea politică a lui Mihail Kogălniceanu la 1848 în Revista de istorie, tom 29, nr.7, Editura Academiei Române, 1976
Alexandru Zub – Mihail Kogălniceanu istoric, Editura Junimea, Iași, 1974
Alexandru Zub – Mihail Kogălniceanu: un arhitect al României moderne, Institutul European, Iași, 2005
Mihail Kogălniceanu ( sursa http://www.roportal.ro/articole/mihail-kogalniceanu-4644.htm)
Mihail Kogălniceanu în tinerețe
(sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Kogălniceanu)
Alegerea domnitorului Țării Românești, 24 ianuarie 1859
(sursa http://www.mixdecultura.ro/2013/01/alexandru-ioan-cuza/alexandru-ioan-cuza-2/)
Principatele Unite ale Valahiei și Moldovei
(sursa http://tustiai.ro/alexandru-ioan-cuza-si-unirea-de-la-24-ianuarie1859/)
(sursa http://www.docstoc.com/docs/124357699/Regele-Carol-I)
Carol I pe frontul balcanic (sursa http://patriaonline.ro/independenta-de-stat-a-romaniei-si-ziua-nationala/)
Aspecte din timpul bataliei de la Plevna ( sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Războiul_de_Independență_al_României)
Preluarea Dobrogei în 1878 (sursa http://zch.ro/137-de-ani-de-la-razboiul-de-independenta/)
BIBLIOGRAFIE
Acte și documente din corespondența diplomatică a lui Mihail Kogălniceanu relative la resboiul independenței României, 1877-1878, publicate de V.M. Kogălniceanu, vol. I, fascicula I, București, 1893
Nicolae Adăniloaie – Independența României, Editura Academiei, București, 1986
C.C.Angelescu – Izvoarele Constituției române de la 1866, extras din Dreptul, nr.30 și 31, București, 1926
Anul 1848 în Principatele Române, tomul I, București, 1902
Anul 1848 în Principatele Române, IV, București, 1902
C.Argetoianu – Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol.II, Editura Humanitas, București, 1991
Constantin Bacalbașa – Bucureștii de altădată, vol.I (1871-1877), Editura Eminescu, București, 1987
Dan Berindei – Epoca Unirii, Editura Corint, București, 2000
Dan Berindei (coord.) – Istoria românilor, vol.VII, tom I, Constituirea României moderne (1821-1878), Editura Enciclopedică, București, 2003
Dan Berindei – Mihail Kogălniceanu (1817-1891) în Diplomați iluștri, vol.I, Editura Politică, București, 1969
Dan Berindei – Reforma agrară din 1864, Editura Academiei, București, 1967
Dan Berindei – Revoluția română din 1848-1849. Însemnătatea și programele ei, Editura Enciclopedică, București, 1998
Leonid Boicu – Diplomația europeană și triumful cauzei române (1856-1859), Editura Junimea, Iași, 1978
Gh. Brătianu – Bismarck și Ion C. Brătianu, extras din „Revista Istorică Română”, nr. V, București, 1936
Daniela Bușă – Modificări politico-teritoriale în sud-estul Europei între Congresul de la Berlin și primul război mondial (1878-1914), Editura Paideia, București, 2003
Gheorghe Nicolae Căzan, Șerban Rădulescu-Zoner – România și Tripla Alianță 1878-1914, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979
Paraschiva Câncea – Viața politică din România în primul deceniu al independenței de stat (1878-1888), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1974
Grigore Chiriță – România în 1866. coordonate ale politicii interne și internaționale, în Revista de Istorie, tom 31, nr.12, 1978
Grigore Chiriță – România și Conferința de la Paris, februarie-iunie 1866, în Revista de istorie, 38/10, 1985
N. Ciachir – Războiul pentru independența României în contextul european (1875-1878), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977
V. Cristian – România și Congresul de pace de la Berlin (1878), în Românii în istoria universală, tom. I, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași, 1986
Cuvântările regelui Carol I, vol. I. 1866-1886, ediție îngrijită de Constantin G. Giurescu, Editura pentru Literatură și Artă. Regele Carol al II-lea, București, 1939
Alexandru Ioan Cuza și Costache Negri – Corespondență, ediție Emil Boldan, București, 1980
Sorin Liviu Damian – Carol I al României, 1866-1881, Editura Paideia, București, 2000
Documente privind istoria României. Războiul pentru Independență, vol. II, Editura Academiei, București, 1954
Documente privind Unirea Principatelor, vol.III, Corespondența politică, ediția C.Bodea, București, 1963
Domnia regelui Carol I. Fapte-Cuvântări-Documente, adunate de D.A.Sturdza, București, 1906
Radu Dragnea – Mihail Kogălniceanu, București, 1921
I.C.Filitti – Un proiect de Constituție inedit al lui Cuza Vodă de la 1863, în AIIN, Cluj, 5, 1929
Eleodor Focșăneanu – Istoria constituțională a României (1859-1991), Editura Humanitas, București
Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley – Istoria continentului european. De la 1850 la sfârșitul secolului al XIX-lea, Editura „Cartier”, Chișinău, 2001
C.C.Giurescu – Suprafața moșiilor secularizate la 1863, în Studii, 12, 1959
Ion Ghica – Convorbiri economice, în Scrieri, I, ediția Petre V.Haneș, București, 1914
A.I.Gonța – Firmanul pentru convocarea divanurilor ad-hoc și problema unirii Principatelor Române, în Studii privind Unirea Principatelor, Editura Academiei R.P.R., București, 1960
Keith Hitchins – Românii 1774-1866, ediția a III-a, traducere de Geroge G.Potra și Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, București, 2013
Keith Hitchins – România 1866-1947, Editția a II-a, traducere de George G.Potra și Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, București
Dumitru Hâncu – Kogălniceanu, Editura Tineretului, București, 1960
Virgil Ionescu – Mihail Kogălniceanu. Contribuții la cunoașterea vieții, activității și conceptelor sale, Editura Științifică, București, 1963
V.I. Ionescu – Opera lui Mihail Kogălniceanu sub raportul faptei și gândirii social-economice, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1979
Anastase Iordache – Instituirea monarhiei constituționale și regimului parlamentar în România, 1866-1871, Editura Majadahonda, București, 1997
Nicolae Iorga – Doctrina naționalistă, în Doctrinele partidelor politice, Editura Cultura Națională, București, 1922
Nicolae Iorga – Mihail Kogălniceanu scriitorul, omul politic și românul, București
Nicolae Iorga – Politica externă a regelui Carol I, ediție Vicențiu și Marilena Rădulescu, Editura Glykon, București, 1991
Nicolae Iorga – Războiul pentru independența României. Acțiuni diplomatice și stări de spirit, București, 1929
Nicolae Iorga – Un cugetător politic moldovean de la jumătatea secolului al XIX-lea: Ștefan Scarlat Dăscălescu, București, 1932
Independența României. Documente, vol. I, Editura Academiei, București, 1977
Nicolae Isar – Istoria modernă a românilor 1774/1784 -1918, Editura Universitară, București, 2006
Nicolae Isar – Istoria modernă a românilor. Edificarea statului național (1848-1866), Fundația România de Mâine, București, 2001
Barbara Jelavich – Istoria Balcanilor. Secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, vol.I, traducere de Mihai-Eugen Avădănei, Institutul European, Iași, 2000
Frederick Kellogg – Drumul României spre independență, traducere de Laura Carmen Cutitaru, Institutul European, Iași, 2002
Mihail Kogălniceanu – Acte. Scrieri din tinerețe. Discursuri, București, 1908
Mihail Kogălniceanu – Proiect de constituțiunea Principatelor Unite Moldavia și Țara Românească, I, Iași, 1861
Mihail Kogălniceanu – Scrisori, ediție îngrijită de P.V.Haneș, București, 1913
Vasile Maciu – Organizarea mișcării pentru Unire în anii 1855-1857 în Moldova și Țara Românească în Studiii, nr.1, Editura Academiei, București, 1959
Titu Maiorescu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, ediție, postfață și indice de Stelian Neagoe, Editura Humanitas, București, 1994
Ion Mamina – Consilii de Coroană, Editura Enciclopedică, București, 1997
Memoriile regelui Carol I al României de un martor ocular, vol.I, ediția a II-a, Editura Machiavelli, București, 1995
Memoriile regelui Carol I al României de un martor ocular, vol.II, ediția a II-a, Editura Machiavelli, București, 1995
Memoriile regelui Carol I al României de un martor ocular, vol. III, Ediție Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, București, 1994
Memoriile regelui Carol I al României de un martor ocular, vol.IV, 1866-1869, ediția a II-a, Editura Machiavelli, București, 1995
Gelu Neamțu – Mihail Kogălniceanu și Transilvania în Momente zbuciumate din lupta românilor pentru realizarea Dacoromâniei, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2005
Pagini din lupta poporului român pentru independența națională. Documente și texte social-politice, Editura Politică, București, 1967
Vasile Petrișor și Vasile Nicolae – Românii în lupta pentru cucerirea independenței depline de stat, 1877-1878. Repere cronologice, Editura Politică, București, 1987
Gheorghe Platon și colab. – Cum s-a înfăptuit România modernă. O perspectivă asupra strategiei dezvoltării, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 1993
Gheorghe Platon, Moldova și începuturile revoluției de la 1848, Editura Universitas, Chișnău, 1993
Augustin Z.N.Pop – Pe urmele lui Mihail Kogălniceanu, Editura Sport-Turism, București, 1979
Andrei Rădulescu – Organizarea statului în timpul domniei lui Cuza-Vodă, Cartea Românească, București, 1932
Românii la 1859. Unirea Principatelor Române în conștiința europeană. Documente externe, vol.I, București, 1984
Radu Rosetti – Amintiri din copilărie, București, 1925
Vasile Russu, D. Vitcu – Date noi referitoare la activitatea politică a lui Mihail Kogălniceanu (1869), în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie A. D. Xenopol, Iași, tom.XVII, 1980
V.Russu, D.Vîtcu – Frământări politice interne în vremea guvernării D.Ghica-M.Kogălniceanu (1868-1870), în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie A.D.Xenopol, Iași, tom VII, 1970
V. Russu, M. Timofte – Împrejurările și semnificația instaurării guvernării conservatoare Lascăr Catargiu (martie 1871), în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie A. D. Xenopol, Iași, tom. XVI, 1979
Vasile Russu – Monstruoasa coaliție și detronarea lui Al.I.Cuza, în Cuza Vodă in memoriam, Editura Junimea, Iași, 1973
Ioan Scurtu – Istoria românilor în timpul celor patru regi, vol.I, Carol I, Editura Enciclopedică, București, 2010
Apostol Stan – Grupări și curente politice în România între Unire și Independență (1859-1877), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979
Apostol Stan – Ion C. Brătianu și liberalismul român, Editura Globus, București, 1993
Apostol Stan, Mircea Iosa – Liberalismul politic în România, Editura Enciclopedică, București, 1996
Apostol Stan – Putere politică și democrație în România (1859-1918), Editura Albatros, București, 1995
Gheorghe D.Stoean, Ion Gh.Pană – Epopeea Independenței României, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977
D.A.Sturdza – Însemnătatea europeană a realizării definitive a dorințelor rostite de Divanurile ad-hoc în 7/19 și 9/21 Octomvrie 1857, partea I, în Analele Academiei Române, Memoriile Secțiunii Istorice, tom XXXIV, București, 1912
V. Șotropa, Proiectele de constituție, programele de reforme și petițiile pentru drepturi din Țările Române în secolul al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea, București, 1976
Valeriu Șotropa – Proiectul de constituție al lui Mihail Kogălniceanu din 1848, în contextul ideologiei revoluționarilor din țările române, în Anuarul Institutului de istorie și arheologie, X, 1973
Nicolae Titulescu – Basarabia, pământ românesc, Ediție Ion Grecescu, Editura Rum-Irina, București, 1992
A.D.Xenopol – Domnia lui Cuza Vodă, vol.I, Iași, 1903
Al.Zub – Din activitatea politică a lui Mihail Kogălniceanu la 1848 în Revista de istorie, tom 29, nr.7, Editura Academiei Române, 1976
Alexandru Zub – Mihail Kogălniceanu istoric, Editura Junimea, Iași, 1974
Alexandru Zub – Mihail Kogălniceanu: un arhitect al României moderne, Institutul European, Iași, 2005
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Principele Carol I și Mihail Kogălniceanu (ID: 151356)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.