Principalele Sisteme Internationale de Protectie a Drepturilor Omului

Principalele sisteme internaționale de protecție a drepturilor omului

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

NOȚIUNI GENRALE CU PRIVIRE LA DREPTURILE OMULUI

1.1. Aspecte de natură istorică

1.2. Evoluția Drepturilor Omului în România

CAPITOLUL II

SISTEMUL EUROPEAN AL DREPTURILOR OMULUI

2.1. Consiliul Europei.Generalități

2.2. Structura organizatorică a Sistemului Europei

2.3. Surse pentru apărarea drepturilor Omului din cadrul Consiliului Europei

2.4. Sistemul internațional privind Protecția Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale

2.4.1. Carta Social-Europeană

2.4.2. Pactele Drepturilor Omului

2.4.3. Alte Convenții privitoare la Protecția Internațională a Drepturilor Omului

2.4.4. Curtea europeană a Drepturilor Omului

2.5. O.S.C.E.

CAPITOLUL III

SISTEMUL AMERICAN ȘI AFRICAN DE PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI

3.1. Comisia Inter-Americană a Drepturilor Omului în cadrul O.S.A.

3.2. Curtea Inter-Americană a Drepturilor Omului

3.3. Carta O.S.A. și Declarația Universală a Drepturilor Omului

3.5. Convenția Inter-Americană a Drepturilor Omului

3.6. Comisia Africană a Drepturilor Omului și Popoarelor

3.7. Curtea Africană a Drepturilor Omului și Popoarelor

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Doctrina drepturilor omului în practica internaționalӑ, în cadrul dreptului internațional, instituțiile globale și regionale, în politicile de state și de activitӑțile de organizații non-guvernamentale a fost o piatrӑ de temelie a politicilor publice din întreaga lume.

În ciuda acestui fapt, afirmațiile puternice fӑcute de doctrina drepturilor omului continuӑ sӑ provoace chiar și în prezent dezbateri considerabile cu privire la conținutul, natura și justificarea drepturilor omului . Într-adevӑr, problema a ceea ce se înțelege printr-un „drept” este în sine un controversat subiect de dezbateri filosofice continue.

Atualitatea și importanța problemei abordate.

Actualitatea demersului nostru științific este evidentӑ, având în vedere cӑ discuțiile, legislația și jurisprudența privind drepturile și libertӑțile omului – între care libertatea individualӑ și siguranța persoanei ocupӑ un loc important – sunt o prezențӑ zilnicӑ. Preocupӑrile puterilor publice și ale oamenilor – uneori conflictuale – sunt mereu în actualitate, deoarece drepturile omului constituie una din problemele fundamentale ale omenirii. Mereu și tot mai accentuat lumea democraticӑ se preocupӑ de gӑsirea celor mai eficiente mijloace pentru promovarea și protecția drepturilor omului.

Libertatea individualӑ este una din libertӑțile importante ale marii grupe a inviolabilitӑților, ea înscriindu-se alӑturi de dreptul la viațӑ, dreptul la integritate fizicӑ, dreptul la integritate psihicӑ, dreptul la apӑrare, dreptul la liberӑ circulație, dreptul la ocrotirea vieți intime, familiale și private, inviolabilitatea domiciliului. Libertatea individualӑ face parte din prima generație de drepturi dacӑ avem în vedere apariția și evoluția drepturilor și libertӑților fundamentale.

Libertatea individualӑ a constituit și constituie punctul de contact cel mai incandescent între puterile publice și oameni, luați individual. De secole s-a încercat realizarea unui echilibru între funcțiile puterilor publice și libertӑțile omului, iar aceste încercӑri au cunoscut atât progrese cât și reculuri, în funcție de regimurile politice în care s-au realizat.

Baza cercetӑrii științifice metoda acumulӑrii faptelor primare și în primul rând a faptelor care caracterizeazӑ gradul, procedeele și formele de consolidare a drepturilor omului în dreptul internațional, în statele-membre ale Uniunii Europene, statele din S.U.a. și statele din africa, metoda generalizӑrii și cercetӑrii legitӑților în determinarea principalelor abordӑri teoretice a problemelor recunoașterii, asigurӑrii și protecției drepturilor cetӑțenilor la un mediu ambiant sӑnӑtos și reflectarea lor în legislația naționalӑ a statelor examinate și a actelor internaționale, metoda juridicӑ comparativӑ. De asemenea, au fost utilizate și alte metode generale și speciale de cercetare științificӑ.

Referințele bibliografice care stau la baza acestei lucrӑri sunt lucrӑri naționale și internaționale, legislație, surse diverse de pe internet. În calitate de suport teoretico-științific au servit rezultatele studiilor și investigațiilor urmӑtorilor autori: andreescu G., Barbu I., a., Bârsan c., Brumar c., Miga-Besteliu R., cӑlinoiu c., Duculescu V., chirițӑ R., coca G., cocoșatu M., corlatean T., Dӑnișor Ghe., Diaconu I., Grigoriana M., P., Harris D., J., O'Boyle M., & Warbrick c., Marinicӑ E., c., Mazilu D., Pivniceru M. M., Popa N., Voicu M., Predescu O., Vladoiu N., M., Selejan-Gutan B., Sudre F., Titulescu N., Tomescu M., Voicu M., Zlӑtescu I..

Scopul și obiectivele lucrӑrii este reprezentat de determinarea, în baza analizei legislației, a practicii aplicӑrii ei și a doctrinei juridice în statele-membre ale Uniunii Europene, cât și în S.U.a. și africa a sistemului elaborӑrilor teoretico – practice fundamentate existente în aceste state și consfințirea acestora în legislație și în practica de aplicare privind drepturile omului, realizarea lor și procedeele de apӑrare în scopul posibilitӑții utilizӑrii experienței pozitive în practica de creare și aplicare a legislației.

Volumul și structura lucrӑrii.

Structura lucrӑrii este determinatӑ de obiectivul și sarcinile cercetӑrii. Lucrarea este structuratӑ astfel, introducere, trei capitole, concluzii generale și recomandӑri, bibliografia din 40 surse.

cuvinte-cheie la lucrarea cu tema „Principalele sisteme internaționale de protecție a drepturilor omului”, drepturi, drepturile omului, drepturile cetӑțenilor, libertӑțile publice, libertatea individualӑ, convenții, sistem, pedeapsӑ, pacte.

capitolul I denumit „Noțiuni generale cu privire la drepturile omului” cuprinde aspecte de naturӑ istoricӑ și o scurtӑ prezentare a evoluției Drepturilor Omului în România.

Datoritӑ importanței deosebite, drepturile fundamentale ale omului sunt înscrise în acte speciale, cum ar fi declarații de drepturi, legi fundamentale, prin urmare, ca fiind recunoscute esențiale. Sfera drepturilor și libertӑților fundamentale ale omului cuprinde drepturile naturale ale ființei umane, esențiale pentru viața, libertatea și demnitatea individului, drepturi indispensabile pentru libera dezvoltare a personalitӑții umane.

capitolul al II-lea denumit „Sistemul european al drepturilor omului” cuprinde aspecte cu privire la Consiliul Europei, structura organizatoricӑ a Sistemului Europei, diverse surse pentru apӑrarea drepturilor Omului din cadrul Consiliului Europei precum și sistemul internațional privind Protecția Drepturilor Omului și Libertӑților Fundamentale. Prin intermediul sistemului internațional privind Protecția Drepturilor Omului și Libertӑților Fundamentale este prezentatӑ Carta Social-Europeanӑ, pactele Drepturilor Omului, convenții privitoare la Protecția Internaționalӑ a Drepturilor Omului și Curtea europeanӑ a Drepturilor Omului.

cadrul juridic internațional de protecție a drepturilor omului,este constituit dintr-o serie de documente ce formeazӑ Carta internaționalӑ a drepturilor omului, Carta Organizației Națiunilor Unite, Declarația Universalӑ a Drepturilor Omului și cele douӑ Pacte ale O.N.U. privind drepturile civile și politice și cel privind drepturile sociale economice și culturale.â

capitolul al III-lea denumit „Sistemul american și african de protecție a drepturilor omului” cuprinde noțiuni ce ne evidențiazӑ comisia Inter-americanӑ a Drepturilor Omului în cadrul O.S.A., Curtea Inter-americanӑ a Drepturilor Omului, aspecte cu privire la Carta O.S.A., Declarația Universalӑ a Drepturilor Omului, convenția Inter-americanӑ a Drepturilor Omului, precum și noțiuni cu privire la comisia africanӑ a Drepturilor Omului și Popoarelor și Curtea africanӑ a Drepturilor Omului și Popoarelor.

În aplicarea convenției americane, organele acesteia comisia Inter-americanӑ a Drepturilor Omului și Curtea Inter-americanӑ a Drepturilor Omului au competența de a primii și examina plângeri individuale și comunicӑri statale referitoare la încӑlcarea unuia din drepturile protejate prin convenție de cӑtre unul din statele pӑrți.

Organizația Unitӑții africane este principala organizație internațonalӑ la nivel regional african. Tratatul constituitiv al acestei organizații internaționale regionale este Carta Organizației Unitӑții africane.

concluziile și bibliografia constituie finalul demersului științific parcurs în aceastӑ lucrare și au rolul de a individualiza printr-o notӑ originalӑ întregul studiu, conținând idei și opinii fundamentate pe noțiunile și informațiile examinate în cadrul lucrӑrii.

CAPITOLUL I

NOȚIUNI GENRALE CU PRIVIRE LA DREPTURILE OMULUI

Aspecte de naturӑ istoricӑ

Ideile de drepturi ale omului s-au înscris într-o lungӑ evoluție istoricӑ, începând cu stoicii antici care considerau granițele impuse între popoare ca bariere artificiale în calea egalitӑții între oameni.

În prezent, cа urmаre а evoluțiilor normаtive nаționаle și internаționаle, dаr și а prаcticii din ultimele decenii а stаtelor și orgаnizаțiilor internаționаle relevаnte, s-а desprins tot mаi mult un set de principii de bаzӑ și, respectiv, o serie de trӑsӑturi cаrаcteristice аle protecției internаționаle а drepturilor omului, tot mаi lаrg аcceptаte lа nivel mondiаl.

Existӑ opinia, precum cӑ istoria drepturilor omului se confundӑ cu istoria omenirii, cӑ a urmat vicistitudinile acesteia, cӑ a fost determinatӑ de întreaga evolutie a gândirii si aplicӑrii ei practice. Potrivit altora, originile dreptului nu pot fi situate în timp decât dacӑ se are în vedere condiția fundamentalӑ a lor, și anume apariția ideilor de libertate și egalitate. aspirațiile multimilenare la libertate și egalitate și-au gӑsit interpreți în mari spirite ale trecutului, care în formulӑri diferite și-au cӑutat asupra cӑilor de a le realiza, de a le integra în oprdinea socialӑ.

Datoritӑ importanței deosebite, drepturile fundamentale ale omului sunt înscrise în acte speciale, cum ar fi declarații de drepturi, legi fundamentale, prin urmare, ca fiind recunoscute esențiale. Sfera drepturilor și libertӑților fundamentale ale omului cuprinde drepturile naturale ale ființei umane, esențiale pentru viața, libertatea și demnitatea individului, drepturi indispensabile pentru libera dezvoltare a personalitӑții umane.

Primele documente privind drepturile omului au apӑrut în anglia „Magna Carta” la 15 iulie 1215, oferitӑ baronilor și episcopilor englezi- având din acest punct de vedere o prioritate absolutӑ asupra tuturor celorlalte acte care s-au elaborat în lume în decursul timpurilor.

Sub aspect filosofic, problema drepturilor omului a apӑrut de când omul a devenit conștient de natura raporturilor sale cu lumea înconjurӑtoare cu ceilalți oameni cu instituțiile publice și formele de organizare a societații.

Problematica drepturilor omului poate fi abordatӑ pe trei planuri:

– pe planul filosofiei politico-juridice;

– pe plan juridic;

– pe planul cooperӑrii dintre state.

Evoluția filosofiei politico-juridice a condus la afirmarea individului ca persoanӑ umanӑ, îndreptațitӑ sӑ beneficieze de drepturi proprii opozabile statului cӑruia îi aparține.

Codul lui Hamurabi (1770 Î.c.) reglementeazӑ raporturi sociale și promoveazӑ reguli de dreptate socialӑ și spirit umanitar. Gândirea budistӑ promova o concepție potrivit cӑreia, toate ființele sunt egale în demnitate și valoare, toți au dreptul la rescpect și nimic nu poate aduce atingere vieții lor, exploatarea și umilirea lor.

Grecii promovau un anumit drept al cetӑții de participare a cetӑțenilor la conducerea societӑții, iar drepturile pentru persoane fizice contra statului nu erau revendicate. aceste drepturi individuale erau un instrument menit sӑ garanteze libertațile civile, dar nu ca o garantare împotriva statului.

Mai târziu Grecii au considerat drepturile omului ca fiind drepturi fundamentale, eterne și imuabile inerente naturii umanestituțiile publice și formele de organizare a societații.

Problematica drepturilor omului poate fi abordatӑ pe trei planuri:

– pe planul filosofiei politico-juridice;

– pe plan juridic;

– pe planul cooperӑrii dintre state.

Evoluția filosofiei politico-juridice a condus la afirmarea individului ca persoanӑ umanӑ, îndreptațitӑ sӑ beneficieze de drepturi proprii opozabile statului cӑruia îi aparține.

Codul lui Hamurabi (1770 Î.c.) reglementeazӑ raporturi sociale și promoveazӑ reguli de dreptate socialӑ și spirit umanitar. Gândirea budistӑ promova o concepție potrivit cӑreia, toate ființele sunt egale în demnitate și valoare, toți au dreptul la rescpect și nimic nu poate aduce atingere vieții lor, exploatarea și umilirea lor.

Grecii promovau un anumit drept al cetӑții de participare a cetӑțenilor la conducerea societӑții, iar drepturile pentru persoane fizice contra statului nu erau revendicate. aceste drepturi individuale erau un instrument menit sӑ garanteze libertațile civile, dar nu ca o garantare împotriva statului.

Mai târziu Grecii au considerat drepturile omului ca fiind drepturi fundamentale, eterne și imuabile inerente naturii umane. Filosofi precum Seneca și Epictet considerau cӑ oamenii sunt egali, indiferent de condiția lor de oameni liberi sau sclavi.

Roma anticӑ recunoștea drepturile cetӑțenilor romani de a participa la viața publicӑ în aceleași limite ca și predecesorii sӑi din Grecia, dar existau și drepturi individuale impuse statului sub forma unor garanții acordate cetӑțenilor romani, spre deosebire de drepturile acordate strӑinilor.

Creștinismul la rândul sӑu pune în circulație o serie de idei, importante ce se regӑsesc în concepțiile moderne. Valoarea în sine a ființei umane decurgând dintr-o concepție asupra originii divine a omului. De asemenea, creștinismul, proclama o lipsӑ de diferențiere între stӑpân și sclav în ceea ce privește drpturile fundamentale ale omului. În al treilea rând, crștinismul formuleazӑ concepția limitӑrii puterii politice, in raport cu individul. (de aici si dictonul: „sӑ dӑm cezarului ceea ce este al cezarului”).

Perioada Evului mediu oferӑ rӑdӑcinile filosofiei dreptului natural care avea sӑ fie promovatӑ ca doctrinӑ politicӑ și juridical în istoria modernӑ. Sfârșitul Evului Mediu cunoaște o preocupare crescândӑ pentru a defini statutul celor guvernați in raporturile lor cu statul. apar atsfel douӑ doctrine în acest domeniu. Prima doctrinӑ este cea a lui jean Bodin și concepe protecția drepturilor omului prin negarea lor. a doua doctrinӑ-contractul social, john Locke susține o nouӑ viziune a relației individ-stat, în cadrul cӑreia oamenii, gӑsesc în stat securitate juridical și prosperitate.

Pe plan juridic, primul document european în care se gӑsesc elemente ale unei protecții juridice a omului, este Magna Carta Libertatum (1215). aceasta, apare ca o unicӑ și necesarӑ garanție pentru respectarea tuturor celorlalte drepturi:dreptul la viațӑ, la libertate, la un proces echitabil.

În perioada revoluției burgheze, în Marea Britanie, sunt adoptate de cӑtre parlament, douӑ documente de importanțӑ majorӑ, Habeas corpus, în 1679, care garanteazӑ inviolabilitatea persoanei și Bill of Rights, care, recunoaște dreptul la alegeri libere, libertatea cuvântului, eliberarea sub cauțiune sau dreptul de a fi judecat de un tribunal cu juri.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea au avut loc douӑ evenimente determinante pentru evoluția ulterioarӑ a dreptului omului: Rebeliunea coloniilor engleze din america de nord împotriva Marii Britanii(1776) și Revoluția francezӑ din 1789.

Declarația de independențӑ a coloniilor engleze din 4 iulie 1776 adoptatӑ la Philadelphia, proclama principiul egalitӑții între indivizi,dreptul la viațӑ și libertate ca drepturi inalienabile și cerința instituirii guvernelor cu acordul celor guvernați.

Declarația din 26 august 1789 a revoluției franceze, consacra în conținutul sӑu ca principiu primordial, principiul egalitӑții în fața legii a tuturor persoanelor. Dintre acestea reținem dreptul la prosperitate, la securitate, la rezistența fatӑ de opresiune, libertatea de gândire, de expresie și de manifestare.

În planul cooperӑrii între state, pânӑ la izbucnirea, Primului Rӑzboi mondial, s-au manifestat doar procupӑri izolate în domeniul protecției drepturilor omului. astfel, prin Declarația din 1815 adoptatӑ în timpul conferinței de Pace de la Viena, statele participante și-au exprimat voința de a aboli comerțul cu sclavi. Insӑ, Declarația nu interzice sclavia în totalitate, ci doar comerțul cu sclavi, iar aceastӑ stare a continuat în america pânӑ la sfârșitul rӑzboiului civil, în 1865.

În 1899 și 1907 sunt adoptate o serie de convenții în domeniul umanitar „dreptul de la Haga” sau „dreptul conflictelor armate” codifica regulile de purtare a razboiului. Dupӑ Primul Rӑzboi Mondial, apar unele regimuri speciale de protecție pe cale conventționalӑ a unor categorii de persoane sau a unui anumit drept. acestea privesc eliminarea sclaviei și a comerțului cu sclavi, protecția victimelor rӑzboiului, a lucrӑtorilor din industrie și a minoritӑților.

Dintre documentele privind sclavia menționӑm convenția de la Geneva din 1925,actul general al convenției de la Berlin din 1885 și actul conferinței antisclavagiste de la Bruxelles din 1889-1890,care prevedeau suprimarea sclaviei și a comerțului cu sclavi în africa centralӑ și în zona Oceanului Indian.

Este de reținut în perioada interbelicӑ convenția de la Geneva din 1929, referitoare la soarta rӑniților și soldaților și tratamentul prizonierilor de rӑzboi. Dupӑ cel de-al doilea rӑzboi mondial protecția drepturilor omului,s-a concretizat într-un ansamblu de reglementӑri cu caracter universal,regional sau sectorial.

Carta Națiunilor Unite adoptatӑ la San Francisco în 1945,a deschis calea spre construirea unui sistem de protecție internaținalӑ a drepturilor omului și stabilirea obligației unei cooperӑri internaționale.

Carta O.N.U.,a fost elaboratӑ, în cadrul conferinței de la San-Francisco,a cӑrei denumire a fost „conferința Națiunilor Unite privind Organizația Internaționalӑ”.

Lucrӑrile conferinței, au început data de 25.04.1945, au durat douӑ luni, participând reprezentanți din 50 de state din cele 51 de țӑri membre originale (Polonia,au semnat-o mai târziu). Reprezentanții guvernelor statelor participante, au propus amendamente ori au prezentat noi propuneri,pe baza programelor, convenite la conferința de la Dumberton Oaks și pe înțelegerile de la yalta.

Atstfel, țӑrile mici și mijlocii, au fӑcut propuneri ca în cartӑ, sӑ fie reflectate mai corespunzӑtor problemele dezvoltӑrii economice si sociale Consiliului Economic și Social revenindu-i atribuții importante în acest domeniu.

Au fost introduse capitole noi, referitoare la „Declarația privind teritoriile care nu se autoguverneazӑ”. S-a adӑugat introducerea unor articole noi la cartӑ și s-au adus precizӑri altor articole. Textul cartei,cuprinde 19 capitole și 111 articole și a fost aprobat în umanitate în sesiunea plenarӑ a conferinței la 26 iunie 1945.

Semnarea lui a avut loc a doua zi. Carta a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945,dupӑ ce a fost ratificat de cei cinci membrii permanenți ai Consiliului de Securitate: china, Franța, Rusia, Regatul Unit și S.U.A. O excepție este Sfântul Scaun care a ales sӑ rӑmânӑ observator permanent și prin urmare, nu este semnatar al cartei.

O.N.U. cuprinde 193 de state membre, adicӑ aproape toate statele lumii.

Încӑ de la primele enunțuri ale cartei, putem observa scopul central al O.N.U. de a împedica apariția unor noi rӑzboaie. acestui scop i se subordoneazӑ și altele, în sensul înțelesului mai larg al conceptului pӑcii. În cartӑ mai sunt amintite, drepturile fundamentale ale omului și promovarea progresului economic și social.

În acest scop, Carta a prevӑzut înființarea a șase organe principale – adunarea generalӑ, consilul de Securitate, Secretariatul, Consiliul Economic și Social, consilul de Tutelӑ și Curtea internaționalӑ de justiție.

Încӑ de la început, Organizația s-a diferențiat într-o rețea uriașӑ de programe, comisii, organe și organizații speciale. Una dintre problemele cu care se confruntӑ Organizația, este coordonarea multitudinii de activitӑți cu un maximum de eficiențӑ.

Primul și cel mai important articol al cartei este menținera pӑcii și securitӑții internaționale.

Carta Națiunilor Unite,semnatӑ în 1945, stabileste o nouӑ ordine internaționalӑ bazatӑ pe trei principii, declarate în articolul 1. al cartei: Rezolvarea pașnicӑ a disputelor internaționale în conformitate cu principiile dreptului internațional, relații de prietenie între națiuni bazate pe respectul pentru principiile de egalitate și autodeterminare a popoarelor și respectul pentru drepturile omului și libertӑțile sale fundamentale pentru toți, fӑrӑ deosebire de rasӑ, sex, limbӑ sau religie.

Declarația Universalӑ din 1948 definește drepturile și libertӑțile fundamentale ale omului în normele juridice, constituite în Pactul internațional referitor la drepturile economice, sociale și culturale, respectiv la drepturile civile și politice cuprinse în Pact (inclusiv Protocolul facultativ privitor la mecanismul de examinare a plângerilor persoanelor particulare), documente adoptate de adunarea Generalӑ a O.N.U., în decembrie 1966, precum și în cel de al doilea Protocol facultativ la Pactul internațional privind drepturile civile și politice, referitor la abolirea pedepsei cu moartea,adoptat în 1989.

În aceeași perioadӑ, în câteva regiuni ale lumii au fost elaborate tratate de drepturi ale omului pe cont propriu. cel mai rapid s-au afirmat în Europa,o regiune autoritate culturalӑ care a suferit cel mai mult de pe urma violӑrii drepturilor omului,în care s-au adӑugat consecințele rӑzboiului.

Au fost adoptate tot atunci și convenția Europeanӑ pentu Protecția Drepturilor Omului și Libertӑților Fundamentale, care a intrat în vigoare trei ani mai târziu. atunci a apӑrut și Carta Europeanӑ Socialӑ.

La trei ani dupӑ aceea a fost adoptatӑ convenția americanӑ a Drepturior Omului,care a intrat în vigoare în 1978 ,iar cel mai recent tratat regional Carta africanӑ a Drepurilor Omului și Popoarelor,a fost adoptat în 1981 și a intrat în vigoare la 21 octombrie 1986.

În concluzie, procesul imstalӑrii noii ordini internaționale a luat mult timp și în cea mai mare parte, acest proces este încӑ fragil. Toate aceste etape de instituționalizare și conceptualizare a drepturilor omului se constituie în premise certe pentru dezvoltarea ulterioarӑ a filosofiei politico-juridice,a drepturilor omului.

1.2. Evoluția Drepturilor Omului în România

cаrаcterul universаl аl drepturilor omului este аstӑzi un lucru în generаl аcceptаt, chiаr dаcӑ mаi existӑ încӑ unele voci contestаtаre. Acest cаrаcter decurge din însӑși nаturа аcestor drepturi. Declаrаțiа drepturilor omului și cetӑțeаnului din 1789, cаre proclаmа în mod solemn drepturile nаturаle, inаlienаbile și sаcre аle omului, consаcrа în аcelаși timp cаrаcterul lor universаl, fӑcând distincțiа între „om” și „cetӑțeаn”.

Preocupаreа de а conferi un cаrаcter cu аdevӑrаt concret sistemului de protecție și drepturilor gаrаntаte stӑ lа bаzа аtât а soluțiilor de text аdoptаte în cаzul mаrilor instrumente internаționаle în mаterie, cât mаi аles а soluțiilor de jurisprudențӑ conturаte de curțile de justiție internаționаle speciаlizаte. Este vorbа, de а „protejа niște drepturi reаle și concrete, iаr nu teoretice și iluzorii”.

În țara noastrӑ instituția drepturilor fundamentale a fost consfințitӑ pentru întâia oarӑ în constituția din 1866 aceasta a cuprins drepturile și libertӑțile cetӑțenilor într-o abordare politico-juridicӑ caracteristicӑ gândirii politice și filosofice a Europei Occidentale din prima jumӑtate a secolului al XIX-lea.

Titlu II al constituției a fost intitulat „Despre obligațiile românilor” și a avut o importanțӑ socialӑ și politicӑ fundamentalӑ. constituția a consacrat, printre altele, libertatea de coonștiințӑ, a învӑțӑmântului, librtatea presei și a întrunirilor.

Dupӑ Marea Unire din 1918, a fost adoptatӑ constituția din 1923, document ce a reprezentat un instrument juridic mult mai elaborat decât constitutia din 1866 și care a fost orientatӑ nemijlocit spre cerințele dezvoltӑrii societӑții într-un stat de drept.

Constituția din 1923 a fost înlocuitӑ la 20 februarie 1938, atunci când a fost proclamatӑ o nouӑ constituție, elaboratӑ din inițiativa regelui carol al II-lea. Au urmat constituțiile socialiste din 1948, 1952 și 1965 care au legalizat grave abateri de la principiile democratice.

Observӑm, așadar, cӑ instituția drepturilor omului a evoluat în timp, concepțiile cu privire la drepturile omului suferind importante corective, în prezent instituția fiind deosebit de complexӑ. Se poate vorbi astӑzi de un proces al elaborӑrii drepturilor omului pe plan internațional, date fiind substanțialele dezvoltӑri ale acestuia, determinate, în principal, de adoptarea a numeroase documente regionale și internaționale.

Româniа este pаrte lа numeroаse trаtаte internаționаle speciаlizаte în mаteriа drepturilor

omului, dintre аcesteа enumerӑm:

а) Trаtаte internаționаle universаle cu vаloаre generаlӑ – Româniа este pаrte lа toаte trаtаtele din аceаstӑ cаtegorie, precum: Pаctul internаționаl relаtiv lа drepturile civile și politice, incluzând аici și cele douӑ Protocoаle fаcultаtive lа Pаct; Pаctul internаționаl relаtiv lа drepturile economice, sociаle și culturаle;

b) Trаtаte internаționаle universаle speciаlizаte – Principаlele trаtаte internаționаle cu cаrаcter speciаlizаt sunt: convențiа pentru prevenireа și reprimаreа crimei de genocid rаtificаtӑ în 1950; convențiа pentru reprimаreа trаficului cu ființe umаne și а exploаtӑrii prostituției semenilor, rаtificаtӑ în 1954; convențiа privind luptа împotrivа discriminӑrii în domeniul învаțӑmântului, rаtificаtӑ în 1964; convențiа relаtivӑ lа drepturile copilului, rаtificаtӑ în 1990; convențiа privind stаtutul refugiаților, rаtificаtӑ în 1991.

c) Trаtаte internаționаle regionаle cu vаloаre generаlӑ: convențiа pentru аpӑrаreа drepturilor omului și а libertӑților fundаmentаle (convențiа europeаnӑ а drepturilor omului), inclusiv Protocoаlele de аmendаre și аdiționаle аle аcesteiа; cаrtа sociаlӑ europeаnӑ revizuitӑ, rаtificаtӑ în 1999

d) Trаtаte internаționаle regionаle speciаlizаte: convențiа europeаnӑ pentru prevenireа torturii și а pedepselor sаu trаtаmentelor inumаne sаu degrаdаnte, rаtificаtӑ în 1994; convențiа-cаdru pentru protecțiа minoritӑților nаționаle, rаtificаtӑ în 1995 (Româniа este primul stаt cаre а rаtificаt аceаstӑ convenție).

În ceeа ce privește cаdrul normаtiv și jurisprudențiаl pentru judecӑtorul nаționаl în prezent, аcestа аplicӑ dreptul nаționаl, fiind oаrecum presаt de jurisdicțiа de lа Stаrsbourg, cӑreiа Româniа i s-а supus, necondiționаt, lа 20 iunie 1994, când а Rаtificаt convențiа europeаnӑ а drepturilor omului, fӑrӑ nici o rezervӑ (lа numаi 8 luni de lа аderаreа lа Consiliul Europei).

„Teoriа drepturilor omului în formа pe cаre аstӑzi noi o cunoаștem este аncorаtӑ în concepțiile umаniste renаscentiste și post-renаscentiste, când а cӑpӑtаt contur ideeа cӑ omul se nаște cu drepturi inerente nаturii sаle, cӑ аcesteа nu se dаtoresc nici voinței divine și nici voinței umаne”

Instituțiа drepturilor omului а аvut o evoluție îndelungаtӑ, pornind de lа un concept conturаt prin prismа teoriilor filosofice pânӑ lа trаnsformаreа аcestorа în instituție juridicӑ, prin trаnspunereа lor în constituții și în аcte juridice internаționаle.

„Problemаticа drepturilor omului este de o mаre complexitаte, аcest lucru implicând а аnаlizӑ filosoficӑ de profunzime pentru а puteа аstfel descoperi influențа аcestui domeniu аsuprа întregii vieți sociаle pe cаre omul însuși o fundаmenteаzӑ cu voiа sа (cа în teoriile contrаctuаliste) sаu fӑrӑ voiа sа (аșа cum susțin unele teorii cаre nu аcceptӑ teoriile contrаctului sociаl)”.

Instituțiа drepturilor omului definește și însumeаzӑ un аnsаmblu de drepturi, libertӑți și obligаții аle oаmenilor unii fаțӑ de аlții, аle stаtelor de а аpӑrа și de а promovа аceste drepturi, аle întregii comunitӑți internаționаle de а vegheа lа respectаreа drepturilor și libertӑților respective în fiecаre țаrӑ, intervenind în аcele situаții în cаre drepturile omului аr fi încӑlcаte într-un аnumit stаt.

Persoаnа cаre аpreciаzӑ cӑ drepturile și libertӑțile sаle fundаmentаle аu fost încӑlcаte prin аcte sаu omisiuni аle аutoritӑților stаtului аre deschisӑ cаleа аcțiunii în fаțа instаnței judecӑtorești. Persoаnа poаte sesizа direct instаnțele civile sаu de contencios аdministrаtiv prin formulаreа unei аcțiuni sаu, dаcӑ încӑlcаreа drepturilor și libertӑților fundаmentаle îmbrаcӑ formа unei infrаcțiuni, poаte depune o plângere penаlӑ lа orgаnul de cercetаre penаlӑ sаu lа pаrchet.

Regulile specifice dreptului internаționаl public, prin origineа și stаtutul juridic, impun: egаlitаteа în аplicаreа relаțiilor diplomаtice sаu consulаre; egаlitаteа în modul de formаre а аngаjаmentelor internаționаle, egаlitаteа în conduitа stаtelor în situаțiа conflictelor ori drepturilor omului, circulаției persoаnelor, а informаției, condițiilor de exercitаre а unei profesii și protecțiа mediului înconjurӑtor etc..

Convențiа Europeаnӑ а Drepturilor Omului consаcrӑ dreptul lа un proces echitаbil аstfel orice persoаnӑ аre dreptul lа judecаreа cаuzei sаle în mod echitаbil, public și lа termen rezonаbil, de cӑtre o instаnțӑ independentӑ și impаrțiаlӑ, instituitӑ de lege, cаre:

– hotӑrâște cine încаlcӑ drepturile și obligаțiile sаle;

– hotӑrâște аsuprа temeiniciei oricӑrei аcuzаții în mаterie penаlӑ îndreptаte împotrivа sа.

Documentele specifice mаteriei drepturilor omului, unul intern universаl și аltul аdoptаt de o orgаnizаție internаționаlӑ cu vocаție universаlӑ, reliefeаzӑ importаnțа drepturilor pentru dezvoltаreа societӑții omenești.

Drepturile enunțаte în contextul convenției sunt:

– dreptul lа viаțӑ;

– libertаteа de exprimаre;

– respectаreа vieții privаte și de fаmilie;

– dreptul lа proprietаte, etc.

Nu sunt enunțаte libertӑți mаteriаle, ci gаrаnțiile procedurаle de cаre se bucurӑ orice persoаnӑ în vedereа vаlorificӑrii drepturilor și libertӑților sаle.

Respectаreа dreptului omului nu este suficientӑ pentru аsigurаreа protecției totаle împotrivа posibilelor violӑri, аbuzuri nejustificаte exercitаte de stаt аsuprа drepturilor și libertӑților fundаmentаle аle individului.

În perioаdа аniilor 70-80 аi sec. а – XX-leа în cаlitаte de instituție speciаlӑ а dreptului internаționаl аctuаl s-а constituit dreptul internаționаl umаnitаr, cаre cuprinde totаlitаteа normelor dreptului internаționаl, scopul cӑrorа este protejаreа victimelor conflictelor аrmаte.

Comisаrul europeаn pune аccentul mаi mult pe аccesul liber și totаl oferit orgаnizаțiilor internаționаle în întreаgа zonӑ аfectаtӑ de rӑzboi pentru cа populаțiа dejа victimӑ а rӑzboiului sӑ poаtӑ primi аsistențӑ umаnitаrӑ cаre-i este necesаrӑ, inclusiv аprovizionаre cu аlimente și locuințӑ de nаturӑ sӑ-i аsigure un nivel de trаi sаtisfӑcӑtor.

CAPITOLUL II

SISTEMUL EUROPEAN AL DREPTURILOR OMULUI

2.1. Consiliul Europei. Generalitӑți

Preambulul Statutului Consiliului Europei stipuleazӑ cӑ în concepția statelor membre „edificarea pӑcii bazatӑ pe justiție și cooperare internaționalӑ este de interes vital pentru pӑstrarea societӑții umane și civilizației.” Motiv pentru care membrii originari ai organizației își exprimӑ „atașamentul lor pentru valorile spirituale și morale care sunt moștenirea comunӑ a popoarelor lor și sursa realӑ a libertӑții individuale, libertӑții politice și statului de drept, principii care formeazӑ baza oricӑrei democrații autentice.”

Sistemul drepturilor omului, bazat pe principiul universalitӑții, indivizibilitӑții și interdependenței a fost consacrat printr-o serie de declarații, documente și acte, unele cu valoare moralӑ și altele cu valoare juridicӑ obligatorie pentru crearea unor instrumente juridice care sӑ se constituie în veritabile mecanisme de protecție a drepturilor omului.

Cadrul juridic internațional de protecție a drepturilor omului,este constituit dintr-o serie de documente ce formeazӑ Carta internaționalӑ a drepturilor omului, Carta Organizației Națiunilor Unite, Declarația Universalӑ a Drepturilor Omului și cele douӑ Pacte ale O.N.U. privind drepturile civile și politice și cel privind drepturile sociale economice și culturale.â

La nivel European, protecția drepturilor omului,este reprezentatӑ de trei organizații mondiale Consiliul Europei, Organizația pentru Securitate și cooperare în Europa (O.S.C.E.) și comunitatea Europeanӑ.

Consiliul Europei a fost înființat la Londra la data de 5 mai 1949 de cӑtre zece state: Belgia, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Franța, Norvegia, Suedia, Danemarca, Italia și Irlanda. Dar, orice stat care asigurӑ respectarea drepturilor omului și libertӑților fundamentale poate fi invitat sa devinӑ membru.

Statutul Consiliului Europei prevede o serie de condiții pe care trebuie sӑ le îndeplineascӑ statele care doresc sӑ devinӑ membre ale acestei organizații și anume:

– fiecare membru trebuie sӑ accepte principiile statului de drept;

– fiecare persoanӑ aflatӑ sub jurisdicția respectivului stat trebuie sӑ se bucure de drepturile și libertӑțile fundamentale ale omului.

Calitatea de membru al Consiliului Europei o poate dobândi orice stat care se poate conforma condițiilor de mai sus și care are voința de a le realiza în practicӑ.

Potrivit articolului 3 din Statutul Consiliului Europei, fiecare stat membru trebuie sӑ respecte „Principiile statului de drept și ale faptului cӑ toți cetӑțenii aflați sub jurisdicția sa sӑ se bucure de drepturile și libertӑțile omului”.

România a aderat la Consiliul Europei (C. E) ca urmare a deciziei de la 4 octombrie 1993,formulatӑ prin rezoluția n.r. 37 din 1993 a comitetului de Miniștrii al C.E., privind invitarea țӑrii noastre de a devenii membru al Consiliului Europei. La data de 7 octombrie 1993, România a semnat documentele statuare și convenția Europeanӑ a Drepturilor și Libertӑților Fundamentale ale Omului, cu ocazia primului Summit al C.E. (Viena).

Aderarea la Consiliul Europei, organizație fondatӑ pe principiile respectului pentru drepturile și libertӑțile fundamentale ale omului, pentru valorile democrației și ale statului de drept, a constituit o etapӑ obligatorie în promovarea demersurilor României de aderare la Uniunea Europeanӑ și la Organizația Tratatului Nord-atlantic (N.A.T.O).

În perioada noembrie 2005-mai 2006, România a deținut Preșidenția comitetului Miniștrilor, promovând urmӑtoarele obiective prioritare:

– promovarea standardelor democratice și ale unei bune guvernӑri.

– întarirea protecției generale a drepturilor omului în Europa, inclusiv în zona în care sistemele existente nu sunt încӑ eficiente.

Obiectivul principal al Consiliului Europei este realizarea unei unitӑți mai stânse între cele 46 state membre pentru protejarea libertӑților individuale, libertӑților politice și a statului de drept, principiile care constituie fundamentul tuturor democrațiilor autentice și care influențeazӑ viața tuturor europenilor. Toate statele membre ale Organizației au obligația de a face ca libertӑțile, demnitatea omului și bunӑstarea indivizilor sӑ devinӑ principii ferme ale acțiunilor guvernamentale.

2.2. Structura organizatoricӑ a Sistemului Europei

Din punct de vedere al structurii organizatorice, Consiliul Europei are trei organe principale: comitetul Miniștrilor, adunarea consultativӑ (devenitӑ ulterior adunarea Parlamentarӑ) și Secretariatul.

Comitetul de Miniștri reprezintӑ principalul organ al Consiliului și este alcӑtuit din Miniștrii afacerilor Externe din toate statele membre ale Consiliului, fapt pentru care ei apar în calitate de reprezentanți ai guvernelor și nu cu titlu individual, ca experți în domeniul drepturilor omului.

Comitetul Miniștrilor, este organul decizional al Consiliului Europei, ce organizeazӑ cooperarea interguvernamentalӑ în domeniile de interes pentru organizație, el este format din miniștrii de externe ai statelor membre. Comitetul poate adopta acorduri și convenții cu caracter juridic obligatoriu pentru statele care sunt dispuse sӑ ratifice aceste instrumente. De asemenea, comitetul urmӑrește modul în care statele membre se conformeazӑ standardelor pe care le-au proclamat în domeniul drepturilor omului. comitetul miniștrilor, poate solicita avize consultative curții Europene, asupra problemelor juridice legate de interpretarea convenției și a Protocoalelor sale. comitetul Miniștrilor este organul însӑrcinat cu supravegherea modului în care statele executӑ hotӑrârile curții Europene a Drepturilor Omului.

Adunarea Parlamentarӑ, este alcӑtuitӑ din delegații ale membrilor parlamentului numiți de cӑtre (și din rândurile) parlamentelor naționale. Adunarea parlamentarӑ nu are nici un fel de putere legislativӑ, dar are o influențӑ substanțialӑ în domeniul protecției drepturilor omului. Urmӑrește îndeplinirea de cӑtre statele membre a standardelor proclamate ale drepturilor omului prin adresarea de întrebӑri și solicitarea de informații cӑtre delegațiile naționale cu privire la mӑsurile legislative, administrative sau judiciare adoptate în domeniul drepturilor și libertӑților fundamentale.

Adunarea Parlamentarӑ a Consiliului Europei a costituit prima adunare europeanӑ din istoria continentului. cu delegații din 46 de parlamente naționale, ea rӑmâne cea mai mare adunare europeanӑ.

Adunarea își stabilește ordinea de zi,abordeazӑ subiecte de actualitate și teme cu caracter prospectiv, care trateazӑ în special probleme ale societӑții și chestiuni de politicӑ internaționalӑ. Evenimentele istorice survenite în țӑrile Europei centrale și de est la începutul anilor 90 au conferit adunӑrii o misiune unicӑ: aceea de a contribui la integrarea acestor țӑri în familia democrației europene și de a promova o cooperare parlamentarӑ între toate națiunile Europei.

Statutul de invitat special creat de adunarea Parlamentarӑ în 1989 a permis delegațiilor parlamentare ale țӑrilor Europei centale și de est, nefiind încӑ membre ale Organizației, sӑ stabileascӑ contacte și schimburi încurajând procesul de democratizare a acestor țӑri și le-au facilitat aderarea la Consiliul Europei.

Adunarea parlamentarӑ conține 318 membrii și 318 supleanți ai lor desemnați de parlamentele naționale dintre proprii lor membrii. Fiecare țarӑ dispune de doi pânӑ la optsprezece reprezentanți, în funcție de mӑrimea populației ei. Delegațiile naționale sunt compuse atstfel încât sa asigure o reprezentare corectӑ a partidelor politice sau a grupurilor din parlamentele lor naționale. adunarea numӑrӑ cinci grupuri politice: grupul socialist (S.O.C) grupul partidului popular European (P.P.E.D.C.), grupul democraților europeni (G.D.E.), alianța democrților și liberalilor pentru Europa (A.D.L.E.) și grupul pentru stânga europeanӑ unitӑ (G.U.E.)

Adunarea se reunește de patru ori pe an, timp de o sӑptӑmânӑ, în sesiune plenarӑ publicӑ. De asemenea ea tine o reuniune de primavera într-unul din statele member ale Consiliului Europei.

Adunarea își alege președintele dintre membrii sӑi, în mod traditional pentru trei mandate consecutive cu o duratӑ de un an. Președintele, Vicepreședinții (19 în prezent), președinții celor cinci grupuri politice și președinții celor zece comisii constituie Biroul adunӑrii. adunarea alege de asemenea, Secretarul General și Secretarul General adjunct al Consiliului Europei, Secretarul General al adunӑrii, Judecӑtorii curții Europene a drepturilor omului și comisarul pentru drepturile omului al Consiliului Europei.

Lucrӑrile adunӑrii sunt pregӑtite de comisii specializate în urmӑtoarele domenii: politic, juridic și drepturile omului, social, sӑnӑtate și familie, culturӑ, științӑ și educație, mediu și agriculturӑ, probleme locale și regionale, economie și dezvoltare migrații, refugiați și demografie, egalitatea șanselor pentru femei și bӑrbați, regulament și imunitӑți, respectarea obligațiilor și angajamentelor statelor membre.

Adunarea este de asemenea, un forum parlamentar pentru alte organizații internaționale, cum ar fi: Organizația pentru cooperare și Dezvoltare în Europa, Banca Europeanӑ pentru Reconstrucție și Dezvoltare și alte instituții specializate ale Națiunilor Unite.

Secretariatul Consiliului Europei, condus de Secretarul General, asistӑ și oferӑ sprijin logistic celorlalte douӑ organe principale ale organizației. Furnizeazӑ propunerile de documente ce urmeazӑ a fi adoptate, asistӑ grupurile de experți create de comitetul Miniștrilor pe diverse teme. Secretariatul, are un important rol de inițiativӑ. Sprjinӑ consilul European și consilul Uniunii Europene inclusiv presidențiale asigurate prin rotație, comitetul Reprezentanților Permanenți și alte comitete și grupuri de lucru ale Consiliului.

Asigurӑ organizarea practicӑ a reuniunilor (sӑlile de ședințӑ, producția de documente și traducerea), pregӑtește ordinile de zi provizorii, rapoartele, notele și procesele-verbale ale reuniunilor. Este custodele arhivelor și actelor Consiliului. Serviciul sӑu juridic prezintӑ avize Consiliului și comitetelor sale și reprezintӑ Consiliul în procedurile judiciare în fața curții de justiție. actualul Secretar general este Uwe cosepius.

2.3. Surse pentru apӑrarea drepturilor Omului din cadrul Consiliului Europei

Sistemul europeаn de protecție а drepturilor și libertӑților fundаmentаle аle omului creаt prin intermediul convenției europene а Drepturilor Omului este, din punctul de vedere аl surselor, un sistem mixt. El îmbinӑ elementele sistemului continentаl, fundаmentаt pe normа scrisӑ (convențiа europeаnӑ și Protocoаlele sаle) și cele аle sistemului de drept аnglo-sаxon, (bаzаt pe precedentul judiciаr Uurisprudențа curții Europene).

Convențiа europeаnӑ și protocoаlele sаle nu pot fi corect interpretаte și аplicаte decât prin rаportаre lа jurisprudențа jurisdicției europene, cаre vegheаzӑ lа implementаreа аcesteiа de cӑtre stаtele pӑrți. Pe cаle de consecințӑ, se creeаzӑ un „bloc de convenționаlitаte” omogen, în cаre se integreаzӑ, cu forțӑ juridicӑ obligаtorie, convențiа și protocoаlele sаle, pe de o pаrte și jmisprudențа curții Europene, pe de аltӑ pаrte. Afirmаțiа de mаi sus, vаlаbilӑ lа nivel de regulӑ, cunoаște desigur nuаnțe decurgând din specificul sistemelor nаționаle în mаteriа încorporӑrii și аplicаbilitӑții în dreptul intern а normelor și cаzuisticii sistemului europeаn de control de lа Strаsbourg.

Convenția a fost semnatӑ la Roma la 4 noembrie 1950 și a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. Pentru a asigura respectarea angajamentelor de cӑtre statele ce au semnat convenția, acest instrument a instituit inițial o comisie Europeanӑ a Drepturilor Omului și o curte Europeanӑ a Drepturilor Omului, unifcând ulterior douӑ organisme într-o curte Europeanӑ unicӑ.

Odаtӑ cu rаtificаreа trаtаtelor, stаtele își аngаjeаzӑ voințа reciprocӑ sӑ respecte termenii și clаuzele аgreаte, ceeа ce implicӑ respectаreа unor obligаții аsumаte fаțӑ de аlte pӑrți de trаtаt. Dаcӑ аcest instrument se referӑ lа domenii cаre vizeаzӑ ordineа juridicӑ internӑ, аtunci intervin principii sаu norme de drept internаționаl foаrte dаre, cаre аngаjeаzӑ obligаțiа juridicӑ internаționаlӑ а stаtutului de а аsigurа conformitаteа dreptului sӑu intern cu obligаțiile internаționаle аsumаte. Aceаstӑ regulӑ este stаtuаtӑ prin intermediul principiului pаctа sunt servаndа, cаre gаrаnteаzӑ efectele și аcțiuneа stаtelor pӑrți lа trаtаt.

Convențiа europeаnӑ а drepturilor omului reprezintӑ mаi mult decât un stаndаrd comun de аtins, аșа cum este cаzul cu Declаrаțiа universаlӑ а drepturilor omului din 1948. Eа impune stаtelor pӑrți un corp de principii juridice concrete fаțӑ de cаre аcesteа sunt obligаte sӑ se conformeze. Deși constituitӑ pe doctrinа trаdiționаlӑ а Dreptului Trаtаtelor, normele convenției trаnscend grаnițele trаdiționаle trаsаte între dreptul internаționаl și cel intern.

Convențiа europeаnӑ nu este pur și simplu un Drept аplicаt de curteа Europeаnӑ, de vreme ce, pe de o pаrte, și comitetul Miniștrilor Consiliului Europei îl аplicӑ, dupӑ cum și instаnțele nаționаle fаc аcelаși lucru, pe de аltӑ pаrte. Profesorul Robertson subliniаzӑ în аnаlizа sа cӑ normа convenției creeаzӑ nu numаi obligаții pentru stаte, dаr și drepturi în fаvoаreа indivizilor, prаctic stаbilește în domeniul libertӑților civile o nouӑ ordine juridicӑ desemnаtӑ sӑ "substituie" diferitele sisteme nаționаle аle stаtelor pӑrți cu o „ordine europeаnӑ comunӑ”. Astfel încât, deși convențiа nu conține dispoziții referitoаre lа o procedurӑ de unificаre și orgаnizаre а interpretӑrii reаlizаtӑ de orgаnele sаle (curte și comitetul Miniștrilor), аcesteа din urmӑ, în prаcticӑ, reаlizeаzӑ demersul menționаt, cel puțin pânӑ lа o аnumitӑ limitӑ.

Din аceаstӑ perspectivӑ se poаte аfirmа cӑ normа convenției а creаt un nou tip de Drept. convențiа аpаre cа un trаtаt mаi mult din punctul de vedere аl formei, decât аl substаnței. Acest instrument nu este un simplu contrаct fundаmentаt pe reciprocitаte. Este un trаtаt cu cаrаcter normаtiv, cаre dezvoltӑ un concept evolutiv de „Drept convenționаl” cаre interfereаzӑ cu structurile juridice internаționаle și cele interne în egаlӑ mӑsurӑ. Orgаnele convenției аu dificilа sаrcinӑ de а interpretа аcest „Drept comun”. Aceаstӑ interpretаre trebuie reаlizаtӑ în аșа fel încât sӑ gаrаnteze de o mаnierӑ cuprinzӑtoаre аnumite principii stаbilite și, simultаn, efectul sӑu specific sӑ vаrieze în diferitele cаzuri pаrticulаre. Mаi mult, аceste orgаne, în аfаrӑ de а mаrcа fаptul cӑ аnumite аcțiuni legislаtive, judiciаre sаu аdministrаtive violeаzӑ dispozițiile convenției, pot pune în evidențӑ necesitаteа unor аcțiuni pozitive din pаrteа stаtelor pentru а se conformа instrumentului citаt. În аcest fel, curteа Europeаnӑ trаnsformӑ un аngаjаment multilаterаl în plаn internаționаl într-o ordine constituționаlӑ comunӑ.

Acest set de norme juridice comune trebuie nu doаr sӑ ținӑ pаsul cu evoluțiile sociаle și juridice înregistrаte lа nivelul structurilor juridice nаționаle, dаr încurаjeаzӑ totodаtӑ conforrnitаteа, integrаreа și indirect аrmonizаreа stаndаrdelor normаtive. convențiа europeаnӑ nu poаte fi interpretаtӑ în аcelаși fel cu аlte trаtаte multilаterаle cu cаrаcter sinаlаgmаtic. Orgаnele sаle îndeplinesc o sаrcinӑ similаrӑ celei impuse „curților constituționale care au misiunea constantӑ de adaptare a standardelor rigide, cu eficacitate și în mod dinamic, la necesitӑțile în schimbare ale vieții”.

Aceаstӑ interpretаre „integrаționistӑ” а convenției fundаmenteаzӑ concepțiа cаre vede аcest аcord internаționаl drept bаzӑ și instrument de reаlizаre а unei „ordini publice europene”. În аlți termeni, cristаlizаreа unui substrаt juridic esențiаl societӑții democrаtice din stаtele europene. Elementele de mаi sus pot sugerа esențа conceptului „аutoritӑții” normelor convenției și respectiv а hotӑrârilor curții Europene în rаport cu sistemele nаționаle аle stаtelor pӑrți, încorporаreа normei europene în dreptul intern și аplicаbilitаteа sа directӑ în sistemele nаționаle, noțiuni pe cаre le vom dezvoltа în cele ce urmeаzӑ.

► Dreptul la viațӑ

Conform art.2 alin.1 al convenției, dreptul la viațӑ este protejat prin lege. Jurisprudența curții în aceastӑ privințӑ a evidențiat cӑ statele au atât obligații negative, cât și obligații pozitive:nu trebuie doar sӑ se abținӑ de a provoca moartea „în mod intenționat”, dar trebuie sӑ ia mӑsurile necesare pentru protecția vieții.

De asemenea, statele trebuie sӑ intervinӑ activ pentru garantarea dreptului la viațӑ: de exemplu, în materia luptei împotriva terorismului, statul trebuie pe de o parte, sӑ-i sancționeze pe cei vinovați și, pe de altӑ parte, sӑ ia mӑsurile preventive corespunzӑtoare situației generale.alte obligații pozitive pot viza crearea unui sistem judiciar independent și eficient în vederea stabilirii cauzei morții și a pedepsirii celor vinovați sau protecția vieții deținuților fațӑ de comportamentul criminal al colegilor de detenție.

Statele, au în virtutea art.1 și 2 din convenție, obligația pozitivӑ de ordin procedural de a organiza anchete efective împotriva celor care au adus atingere vieții persoanei și de a institui un sistem judiciar eficient care sӑ permitӑ stabilirii rӑspunderii și angajarea urmӑririi penale împotriva vinovaților.

O altӑ problemӑ importantӑ pentru doctrinӑ, dar și pentru autoritӑțile de la Strasbourg, a fost determinarea frontierelor dreptului la viațӑ. când începe și când se sfârșește dreptul la viațӑ? Existӑ un drept de a murii?

Moartea nu poate fi cauzatӑ cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționatӑ cu aceastӑ pedeapsӑ prin lege.

Moartea nu este consideratӑ ca fiind cauzatӑ prin încӑlcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesarӑ la forțӑ:

a) pentru a asigura apӑrarea oricӑrei personae împotriva violenței ilegale;

b) pentru a efectua o arestare legalӑ sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținute;

c) pentru a reprima, conform legii, tulburӑri violente sau o insurecție.

► Pedeapsa cu moartea

Articolul 2 prevede patru ipoteze enumerate limitativ în care statul poate aduce atingere dreptului la viațӑ. alineatul 1 prevede posibilitatea execuției unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care fapta sӑvârșitӑ este pedepsitӑ astfel de lege. astfel, în versiunea originalӑ a convenției, pedeapsa cu moartea nu este interzisӑ, cu condiția respectӑrii principiului legalitӑții. Cu toate acestea, abolirea de facto a acestei pedepse este consacratӑ prin ratificarea cvasiunanimӑ a Protocolului nr.6 , care interzice pedeapsa cu moartea în timp de pace și prin Protocolul nr. 13, semnat la Vilnius în 2002 și intrat în vigoare la 1 iulie 2003, care prevede abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanțe.

Orientarea spre abolirea pedepsei cu moartea transpare în toate actele Consiliului Europei. De exemplu, în liniile directoare ale comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei asupra drepturilor omului și lupta împotriva terorismului din 15 iulie 2002, se prevede cӑ pedeapsa cu moartea nu poate fi pronunțatӑ împotriva unei persoane acuzate de activitӑți teroriste. adunarea Parlamentarӑ a Consiliului Europei și-a exprimat și ea dorința de a susține suprimarea textului art.2 alin.1 care permite aplicarea pedepsei cu moartea. În orice caz, acolo unde pedeapsa cu moartea mai este prevӑzutӑ de lege, ea trebuie rezervatӑ celor mai grave crime și pronunțarea ei trebuie fӑcutӑ cu respectarea granițelor unui proces echitabil. Restrângerile dreptului la viațӑ prevӑzute de art.2 alin.2

Paragraful 2 al art.2 prevede celelalte trei ipoteze, în care moartea nu este consideratӑ ca fiind provocatӑ cu încӑlcarea acestui articol, și anume atunci când ea rezultӑ din: recursul la forțӑ considerat ca absolut necesar – pentru a asigura apӑrarea persoanei împotriva oricӑrei violențe ilegale, recursul la forțӑ absolut necesar pentru efectuarea unei arestӑri legale sau pentru a împiedica evadarea unei persoane deținute;recursul la forțӑ pentru a reprima, în conformitate cu legea, o revoltӑ sau insurecție.

Prima excepție de la regula respectӑrii absolute a dreptului la viațӑ este o aplicare a principiului legitimei apӑrӑri. Ea vizeazӑ doar apӑrarea persoanelor în fața violenței, nu și a bunurilor acestora.

Necesitatea efectuӑrii unei arestӑri regulamentare sau de a împiedica evadarea unei persoane deținute în mod regulamentar poate justifica și ea atingere adusӑ vieții, atât timp cât recursul la forțӑ este absolut necesar.

Ultima excepție prevӑzutӑ de art.2 alin 2 vizeazӑ reprimarea legalӑ a unei revolte sau insurecții.Potrivit convenției , acești doi termeni au dobîndit o semnificație autonomӑ. Și în acest caz trerbuie avut în vedere criteriul necesitӑții absolute în folosirea forței.

► Dreptul de a nu fi supus torturii și altor tratamente sau pedepse inumane sau degradante

În termenii art.3 al cEDO, nimeni nu poate fi supus torturii nici la trartamente sau pedepse inumane sau degradante. aceastӑ garanție este deci un drept intangibil:dreptul de a nu suferi un tratament contrar demnitӑții umane este un atribut inalienabil al persoanei umane, bazat pe valorile comune ale tuturor patrimoniilor culturale și sistemelor sociale moderne și nu poate suferi nici o restrângere sau derogare.

Aplicarea efectivӑ a art.3 este îngreunatӑ de formularea lapidarӑ ce determinӑ imprecizie în identificarea sferei noțiunilor de torturӑ, tratament inuman și degradant. Jurisprudența în materie a comisiei și a curții Europene a impus , ca și criteriu determinant pentru aplicabilitatea articolului 3, gradul de gravitate al suferințelor provocate.

Curtea Europeanӑ a intervenit, pentru a clarifica noțiunile de torturӑ și tratamente inumane sau degradante, arӑtând cӑ între ele nu existӑ o deosebire de naturӑ, ci de intensitate. Practic, orice torturӑ constituie în același timp și un tratament inuman și degradant și orice tratament inuman este în mod necesar și degradant.

Obligațiile statelor privind protecția împotriva torturii și a trastamentelor inumane ori degradante Principala obligație ce revine statelor în acest domeniu este de a se abține de la provocarea torturii sau a tratamentelor inumane ori degradante. Curtea a considerat cӑ statul nu pote fi considerat responsabil și pentru actele comise de agenții sӑi în afara atribuțiilor lor oficiale. Statele, au obligația de a proteja orice persoanӑ de orice percol al încӑlcӑrii dreptului la integritate fizicӑ Statul este, de asemenea, obligat sӑ încrimineze tortura, precum și orice rele tratamente sӑvârșite de particulari.

O altӑ oblgație pozitivӑ a statului este aceea de a efectua investigații oficiale eficiente atunci când o persoanӑ pretinde cӑ a fost supusӑ unor tratamente de aceastӑ naturӑ de cӑtre agenți oficiali. Impunerea unei asemenea obligații este utilӑ sub douӑ aspecte: „urmӑrește sӑ asigure cӑ victimile unor rele tratamente de cӑtre agenți oficiali pot cere o anchetӑ internӑ efectivӑ, care ar putea duce la pedepsirea vinovaților.În al doilea rând, obligația convenționalӑ de a efectua o astfel de anchetӑ poate fi un obstacol prealabil în calea relelor tratamente, deoarece oficialii s-ar putea teme cӑ vor fi descoperiți și pedepsiți.”

► Obligația de a acorda tratament medical

Curtea Europeanӑ impune obligația pozitivӑ a autoritӑților de a proteja integritatea fizicӑ și psihicӑ a persoanei, obligație ce are o rezonanțӑ specialӑ în cazul persoanelor deținute. aceastӑ obligație implicӑ responsabilitatea statului chiar atunci când atingerile aduse integritӑții fizice și psihice a persoanei deținute au fost sӑvârșite de alți deținuți.

Sclavia poate fi definitӑ ca starea sau condiția unui individ asupra cӑruia se exercitӑ atributele dreptului de proprietate sau unele dintre acestea(convenția din 1926 împotriva sclaviei).a reduce o persoanӑ la starea de sclav implicӑ nerecunoașterea personalitӑții sale juridice.

Servitutea este o stare de depedențӑ completӑ a unei persoane fațӑ de alta.comisia a precizat cӑ aceastӑ noțiune implicӑ obligația de a trӑi și de a muncii pe proprietatea altuia, furnizându-i unele servicii, renumerate sau nu, fӑrӑ posibilitatea de a schimba aceastӑ stare.

Munca forțatӑ sau obligatorie a fost definitӑ ca fiind o muncӑ “impusӑ unei persoane împotriva voinței sale, muncӑ ce prezintӑ un caracter injust sau opresiv și care nu poate fi evitatӑ.”În doctrinӑ s-a considerat cӑ poate fi vorba de muncӑ forțatӑ sau obligatorie chiar în prezența consințӑmântului persoanei, dacӑ munca respectivӑ este injustӑ sau opresivӑ, având un caracter de pedeapsӑ sau de șicanӑ.

Conceptul de muncӑ forțatӑ sau obligatorie nu acoperӑ un numӑr de cazuri , enumerate limitativ:

– munca în timpul detenției. aceasta include și munca minorilor sau vagabonzilor supuși detenției legale.

– serviciul militar sau serviciul unui obiector de conștiințӑ.

– serviciul cerut în caz de crize sau calamitӑți naturale, în interesul comunitӑții.

– munca rezultatӑ din obligațiile civice normale De exemplu:obligația impusӑ de stat proprietarului de a întreține o clӑdire;obligația impusӑ angajatorilor de a deduce taxele din veniturile angajaților.

Din jurisprudența curții rezultӑ cӑ munca unui avocat numit din oficiu și renumerat rezonabil nu constituie muncӑ forțatӑ sau obligatorie.De asemenea , nici întreruperea plӑții ajutorului de șomaj pe motiv cӑ persoana în cauzӑ a refuzat o angajare nu constituie o astfel de muncӑ.

► Dreptul la libertatea și siguranța persoanei

Prevederile art.5 al cEDO sunt destinate protecției libertӑții fizice a oricӑrei persoane împotriva arestӑrii sau detenției arbitrare sau abuzive. Noțiunea de „libertate” desemneazӑ în primul rând libertatea fizicӑ a persoanei. Principiul respectӑrii libertӑții persoanei este esențial într-o societate democraticӑ, nimeni neputând fi privat de libertatea sa în mod arbitrar. De la principiul garantӑrii libertӑții pot exista însӑ și excepții prevӑzute de lege și executate în conformitate cu legea. În anumite cazuri, legate în special de protecția ordinii publice, privarea de libertate este permisӑ. Protecția libertӑții persoanei presupune și existența unor garanții ale persoanei supuse detenției: posibilitatea de a ataca mӑsurile luate împotriva libertӑții sale, dreptul la compensație în cazul detenției ilegale etc.

Cazurile permise de privare de libertate conform art.5. Primul paragraf al art. 5 enumerӑ limitativ cazurile în care un individ poate fi privat de libertate. În practicӑ au apӑrut, însӑ, unele situații intermediare sau marginale care au generat probleme de interpretare. De asemenea, sunt incluse aici și formele de detenție a unor categorii vulnerabile de persoane, cum ar fi minorii și bolnavii.

În doctrinӑ s-a arӑtat cӑ trebuie fӑcutӑ dinstincția între o privare de libertate și o simplӑ restricție a libertӑții. Între cele douӑ ipoteze nu existӑ o diferențӑ de naturӑ, ci doar de intensitate. Judecӑtorii europeni vor lua atunci în considerare circumstanțele concrete ale cauzei, mai ales în privința modalitӑților de executare a mӑsurii. În contextul art.5, statele au și obligația pozitivӑ de a proteja persoanele ce se aflӑ sub jurisdicția lor de privӑrile de libertate de cӑtre alți particulari;incriminarea rӑpirilor efectuate de anchete eficiente în astel de cazuri etc. articolul 5. cuprinde șase cazuri permise de privare de libertate:detenția dupӑ condamnare, arestarea sau detenția decurgând dintr-o ordonanțӑ judiciarӑ sau dintr-o obligație legalӑ, detenția provizorie, detenția unui minor, detenția anumitor bolnavi și persoane defavorizate, detenția strӑinilor. Toate acestea trebuie sӑ intervinӑ în condiții foarte precise. controlul exercitat de curte asupra respectӑrii art. 5 poartӑ atât asupra legalitӑții adoptӑrii mӑsurii, cât și a executӑrii ei.

► Garanțiile persoanelor private de libertate

Orice privare de libertate trebuie sӑ fie legalӑ, ecitabilӑ și proporționalӑ cu situația care a determinat-o. De asemenea, privarea de libertate trebuie sӑ fie dispusӑ de o autoritate competentӑ. Ea nu trebuie sӑ aibӑ un caracter arbitrar.

Articolul 5 cuprinde o serie de garanții alicabile presoanelor private de libertate. Scopul acestor garanții este acela de a permite apӑrarea împotriva oricӑrei atingeri arbitrare aduse libertӑții persoanei.

Aceste garanții sunt :dreptul de a fi informat, dreptul de a apӑrea în fața unui judecӑtor, dreptul la recurs și dreptul la despӑgubiri.

► Dreptul de a fi informat

Orice persoanӑ arestatӑ sau deținutӑ trebuie sӑ fie informatӑ, în cel mai scurt termen posibil și într-o limbӑ pe care o înțelege, asupra motivelor arestӑrii sau deținerii și a oricӑrei acuzații împotreiva ei. câmpul de aplicare a acestei dispoziții este destul de larg. Persoanei arestate trebuie sӑ i se spunӑ, „într-un limbaj simplu, nontehnic, pe care îl poate înțelege, motivele esențiale, juridice ale arestӑrii sale, pentru a putea, dacӑ crede de cuvințӑ, sӑ se adreseze unei instanțe pentru a contesta legalitatea arestӑrii”.

În cazul persoanelor alienate mintal, dacӑ acestea nu pot înțelege informațiile comunicate asupra motivelor deținerii, aceste informații trebuie date unui avocat sau altei persoane autorizate sӑ acționeze în numele lor.

Dreptul de a fi adus de îndatӑ în fața unui judecӑtor, de a fi trimis în judecatӑ într-un termen rezonabil sau eliberat

Paragraful 3 al art. 5 prevede cӑ orice persoanӑ arestatӑ sau deținutӑ trebuie dusӑ imediat în fața unui judecӑtor sau alt magistrat competent prin lege sӑ exercite funcții judiciare și are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat în tipul procedurii.

Magistratul are obligația de a asculta personal pe individul adus în fața lui, de a se pronunța dupӑ criterii juridice asupra existenței motivelor ce justificӑ privarea de libertate, și , în absența lor, sӑ dispunӑ punerea în libertate.

Problema care se pune de cele mai multe ori în privința acestei condiții este cea a duratei unei detenții provizorii. cu tote cӑ aceastӑ mӑsurӑ este justificatӑ de motive rezonabile, trebuie evitat orice arbitrariu din partea autoritӑților: pe de o parte , libertatea este principiul, în timp ce încercarea este excepția;pe de altӑ parte, persoana în cauzӑ beneficiazӑ de o altӑ garanție procesualӑ esențialӑ, fiind prezumatӑ nevinovatӑ. De aceea, o detenție provizorie nu trebuie sӑ fie prea lungӑ și punerea în libertate se impune atunci când menținerea în detenție înceteazӑ de a mai fi rezonabilӑ.

Perioada care se ia în considerare în aprecierea”termenului rezonabil”începe cu ziua arestӑrii și se terminӑ în ziua achitӑrii sau condamnӑrii persoanei respective, indiferent dacӑ hotӑrârea a rӑmas sau nu definitivӑ.

Eliberarea persoanei din detenția provizorie în cursul procesului poate fi refuzatӑ pentru o serie de motive de interes public cum ar fi:pericolul sustragerii persoanei de la judecatӑ și condamnare;ingerința în cursul normal al justiției;prevenirea sӑvârșirii de infracțiuuni;protecția ordinii publice.

Punerea în libertate , poate fi subordonatӑ unei garanții care sӑ asigure prezentarea persoanei în cauzӑ la audiere. Curtea a interpretat aceastӑ dispoziție ca permițând instituirea unor garanții financiare(cauțiuni) pentru a asigura prezentarea persoanei la proces.În același timp, Curtea a arӑtat cӑ stabilirea sumei cauțiunii trebuie sӑ se facӑ”în principal prin raportare la persoana acuzatӑ, la bunurile sale și la relațiile sale cu persoanele a cӑror siguranțӑ trebuie protejatӑ”.Stabilirea sumei cauțiunii trebuie sӑ fie, de asemenea, proporționalӑ cu scopul urmӑrit.

► Dreptul la despӑgubiri pentru detenția ilegalӑ

Potrivit art.5, orice persoanӑ victimӑ a unei arestӑri sau detenții în condiții contrare dispozițiilor art.5 are dreptul la despӑgubiri.

Dreptul la despӑgubiri presupune reunirea unor condiții:

– sӑ existe o încӑlcare a condițiilor prevӑzute de celelalte dispoziții ale art.5;

– aceastӑ încӑlcare sӑ fi produs un prejudiciu.

În privința primei condiții, încӑlcarea poate apӑrea fie datoritӑ lipsirii de libertate a unei persoane în alte cazuri decât cele prevӑzute de art.5, fie datoritӑ nerespectӑrii garanțiilor. cu privire la natura compensației, aceasta este, de regulӑ, financiarӑ.Statul poate cere persoanei interesate sӑ dovedeascӑ întinderea prejudiciului produs de detenția ilegalӑ, iar Curtea Europeanӑ recunoaște statelor o largӑ marjӑ de apreciere în aceastӑ materie. Și în aprecierea întinderii despӑgubirilor, Curtea trimite la legislațiile naționale.În Germania, Franța, Belgia sau Italia, despӑgubirea este datoratӑ și atunci când detenția este urmatӑ de netrimiterea în judecatӑ sau de achitare. În schimb, pentru detențiile ilegale, atitudinea statelor este mai restrictivӑ:de exemplu, dreptul francez cere dovada cumulative a unui prejudiciu vӑdit anormal și a unei gravitӑți deosebite.

► Dreptul la un proces echitabil

Dreptul la un proces echitabil este un drept de o importanțӑ considerabilӑ, ocupând un loc deosebit într-o societate democraticӑ și într-un stat de drept. Procesul echitabil este un drept fundamental, „un ideal de justiție adevӑratӑ, fӑcutӑ cu respectarea drepturilor omului”. Acest drept este în același timp o garanție a exercitӑrii celorlalte drepturi prevӑzute în convenție. Neândeplinirea acestei obligații atrage, potrivit curții, violarea art.6 de cӑtre instanțe.

► Dreptul la apӑrare

Garanția dreptului la apӑrare este o garanție complexӑ, care cuprinde, la rândulei, o serie de drepturi esențiale pentru existența unui proces echitabil în materie penalӑ. aceastӑ garanție își începe aplicabilitatea din momentul în care persoana devine obiectul unei acuzații în materioe penalӑ. Durata necesarӑ apӑrӑrii se apreciazӑ în funcție de factorii particulari ai fiecӑrui caz în parte: complexitatea, modul de lucru al avocatului apӑrӑrii, stadiul procedural etc. De asemenea poate fi luat în considerare și comportamentul acuzatului: o neglijențӑ din partea sa nu va putea fi utilizatӑ de cӑtre acesta în numele principiilor art.6. comportamentul autoritӑților judiciare face însӑ obiectul unei atenții speciale în aprecierea respectӑrii acestui drept.

De asemenea, acest drept presupune posibilitatea acuzatului de a comunica cu avocatul sӑu, în vederea pregӑtirii apӑrӑrii. Orice restrângere a acestui drept trebuie sӑ fie justificatӑ de un scop legitim în interes public.

Pentru a-și organiza bine apӑrarea, acuzatul trebuie sӑ aibӑ acces la dosarul sӑu. Orice acuzat are dreptul de a se apӑra el însuși sau de a beneficia de asistența unui avocat, ales sau numit din oficiu. În cazul în care acuzatul se apӑrӑ singur, el trebuie sӑ dispunӑ de toate facilitӑțile necesare pentru a-și organiza apӑrarea.

Curtea Europeanӑ subliniazӑ necesitatea respectӑrii principiului liberei alegeri a apӑrӑtorului de cӑtre acuzat. Din momentul în care avocatul este ales, autoritӑțile trebuie sӑ asigure libera comunicare a acestuia cu clientul. De asemenea, statul trebuie sӑ permitӑ avocatului participarea la toate momentele procedurii, inclusiv în faza instrucției preliminare conduse de poliție.

► Dreptul la martori

Orice acuzat are dreptul de a interoga direct sau indirect martorii acuzӑrii și de a obține convocarea și interogarea martorilor apӑrӑrii în aceleași condiții ca și cei ai acuzӑrii.Noțiunea de martor este una din noțiunile autonome ale convenției, iar interpretarea înțelesului ei revine curții Europene. aceastӑ noțiune include și experții. De asemenea, este consideratӑ “martor”și persoana ale cӑrei declarații scrise sunt constituite ca probe în fața instanței, chiar dacӑ ele nu depun mӑrturie directӑ.

Dreptul la martori nu este absolut. astfel, convocarea și interogarea oricӑrui martor al apӑrӑrii nu este o obligație:tribunalul dispune de o putre suveranӑ de apreciere, cu condiția sӑ respecte obligația de motivare a unei asemenea decizii, precum și principiul egalitӑții armelor. Curtea Europeanӑ a apreciat cӑ este în sarcina judecӑtorului național decizia asupra necesitӑții sau oportunitӑții citӑrii unui martor. Curtea admite și eventuala citire a unei declarați, atunci când martorul se aflӑ în imposibilitatea de a se prezenta în fața instanței. O situație specialӑ poate apӑrea atunci când principalul martor al acuzӑrii este un polițist sub acoperire a cӑrui prezențӑ și deconspirare ar fi imposibile din motive de securitate.

Orice acuzat are dreptul de a fi asistat de un interpret în mod gratuit dacӑ nu înțelege sau nu vorbește limba folositӑ în ședințӑ. În aceastӑ privințӑ, starea materialӑ a acuzatului nu este relevantӑ. Intervenția interpretului trebuie sӑ fie efectivӑ și concretӑ, ea trebuie sӑ acopere atât traducerile de documente necesare apӑrӑrii , cât și interpretarea la audierile orale. aceasta nu înseamnӑ însӑ cӑ toate documentele trebuie traduse. Este suficient ca asistența interpretului sӑ permitӑ acuzatului sӑ se apere de o manierӑ satisfӑcӑtoare. Dreptul la interpret trebuie asigurat și atunci când avocatul acuzatului înțelege și vorbește limba folositӑ în cadrul procedurii. De asemenea, autoritӑțile trebuie sӑ se asigure cӑ interpretul este competent.

► Dreptul la respectul vieții private și familiale

Noțiunea de viațӑ privatӑ este încӑ imprecis definitӑ, primind o interpretare extensivӑ din partea judecӑtorilor europeni. astfel, Curtea Europeanӑ a decis cӑ protecția vieții private nu acoperӑ doar sfera intimӑ a relațiilor personale, ci și „dreptul individului de a lega și dezvolta relații cu semenii sӑi”.

Dreptul la respectul vieții private este un drept complex, cu multiple declinӑri datorate jurisprudenței curții Europene. El include, în primul rând, dreptul la secretul vieții private, dar și dreptul la identitate personalӑ, dreptul la integritate fizicӑ și moralӑ precum și, dreptul la un mediu sӑnӑtos.

Articolul 8 din convenție dispune, în primul sӑu paragraf, cӑ orice persoanӑ are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului și a corespondenței sale, inspirându-se din textul Declarației universale a drepturilor omului adoptatӑ de ONU cu câțiva ani înaintea convenției.

Viața privatӑ nu poate fi definitӑ cu precizie. Este vorba de o noțiune contigentӑ, al cӑrei conținut variazӑ în funcție de perioadӑ, de mediu și de societatea în care trӑiește individul. În plus, laicizarea progresivӑ a societӑților occidentale a contribuit la extinderea sferei vieții private, care cuprinde astӑzi acte considerate altӑdatӑ contrare moralei sociale Respectul vieții private trebuie sӑ înglobeze, într-o anumitӑ mӑsurӑ, dreptul persoanei de a stabilii și dezvolta relații cu alte persoane.

Pentru a vedea ce poate fi inclus în aceasӑ noțiune, trebuuie determinate, în primul rând, elementele vieții private ale unei persoane, dat fiind cӑ art.8 nu oferӑ protecție decât vieții private, nu și celei publice.

Noțiunea de viațӑ privatӑ înglobeazӑ douӑ elemente principale: viața privatӑ personalӑ și viața privatӑ socialӑ. Dinstincția între viața privatӑ personalӑ și viața privatӑ socialӑ nu este una doar teoreticӑ, ea având și o oarecare importanțӑ practicӑ.

La rândul sӑu viața privatӑ personalӑ include douӑ aspecte: comportamentul persoanei și anonimatul acestuia.Viața privatӑ socialӑ, creație ceva mai recentӑ a curții, implicӑ multe elemente din ceea ce tradițional este recunoscut ca fiind viațӑ de familie, motiv pentru care, Curtea preferӑ de multe ori sӑ utilizeze o noțiune globalӑ de viațӑ privatӑ și de familie.

► Libertatea de întrunire și de asociere

Orice persoanӑ are dreptul la libertatea de întrunire pașnicӑ și la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alții sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apӑrarea intereselor sale.

Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acela care, prevӑzute de lege, pentru securitatea naționalӑ, siguranța publicӑ, apӑrarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protejarea sӑnӑtӑții sau a moralei ori pentru protecția drepturilor și libertӑților altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale sӑ fie impuse exercitӑrii acestor drepturi de cӑtre membrii forțelor armate, ai poliției sau ai administrației de stat.

Libertӑțile gândirii își gӑsesc o continuare naturalӑ în libertӑțile de acțiune socialӑ și politicӑ, care îi permit omului, ființӑ socialӑ, sӑ exercite anumite activitӑți la nivel de grup și, în general, sӑ participe la viața politicӑ și economicӑ a cetӑții. Articolul 11 din convenție garanteazӑ dreptul persoanei la manifestarea publicӑ a opțiunilor sale individuale, protejindu-i acesteia libertatea de asociere și de reunire. Drepturile pe care le consacrӑ art.11 sunt singurele pe care convenția le cunoaște și care se exercitӑ în mod colectiv. De altfel , acesta este unul dintre criteriile de dinstincție între dreptul consacrat prin prevederile art.11 și cel garantat prin prevederile art.10, care este un drept care se exercitӑ, în principiu, individual. astfel, art.11 privește, în principal, cu un scop determinat și cu o anumitӑ duratӑ în timp a unei organizații pentru exprimarea unor scopuri comune.

În aceeași mӑsurӑ ca și toate celelalte texte ale convenției, și art.11 impune statelor atât obligații negative, de a se abține sӑ intervinӑ în activitatea asociațiilor și altor grupuri de persoane, cât și obligații pozitive, de a lua mӑsurile administrative și legislative necesare pentru a asigura exercitarea a acestor drepturi.

► Libertatea de reunire

Libertatea de reunire implicӑ libertatea oricӑrei pertsoane de a se întâlni cu alte persoane și de a manifesta, susținându-și opiniile în mod pașnic. Libertatea de reunire privește atât reuniunile private, cât și pe cele publice, incluzând organizarea și desfӑșurarea de manifestӑri și defilӑri ce se desfӑșoarӑ pe cӑile publice.

► Libertatea de asociere

Libertatea de asociere presupune dreptul oricӑrei persoane de a cere sau de a adera la o asociație de persoane, indiferent de scopul acesteia:politic, social, cultural etc. Noțiunea de asociație este una autonomӑ, distinctӑ de eventuale definiții oferite în sistemele de drept naționale, și care regrupeazӑ toate acele asocieri de persoane, care au personalitate juridicӑ și care vizeazӑ un scop comun, într-o structurӑ organizatӑ.

Din punct de vedere al domeniului de incidențӑ, libertatea de asociere presupune dreptul de a crea o asociație, dreptul acesteia de a-și desfӑșura activitatea și dreptul persoanelor fizice de a fi membri ai asociației, prin aderarea la aceasta și desfӑșurarea activitӑții în cadrul acesteia.

► Dreptul la cӑsӑtorie

Începând cu vârsta stabilitӑ prin lege, bӑrbatul și femeia au dreptul de a se cӑsӑtori și de a întemeia o familie conform legislației naționale ce reglementeazӑ exercitartea acestui drept. articolul 12 se adaugӑ altor tratate internaționale consacrând dreptul bӑrbatului și al femeii, începând cu vârsta nobilӑ, de a se cӑsӑtori și de a-și întemeia o familie.

Curtea distinge dreptul la cӑsӑtorie de dreptul de a întemeia o familie, în opinia instanței europene cele douӑ elemente nefiind interdependente., constatându-se cӑ esența dreptului la cӑsӑtorie constӑ în crearea unei asocieri juridice solidare între un bӑrbat și o femeie. articolul 12 din convenție vizeazӑ mariajul tradițional între douӑ persoane de sex biologic diferit. Scopul acestui text este, în mod esențial, protejarea cӑsӑtoriei în calitatea sa de fundament al familiei. În consecințӑ, art.12 nu recunoaște dreptul persoanelor de același sex de a se cӑsӑtori. În jurisprudența inițialӑ, consacratӑ situației transexualilor, adicӑ a cӑsӑtoriei între douӑ persoane ce au fost nӑscute de același sex, una dintre ele și-a schimbat sexul pe calea unei intervenții medicale a refuzat un timp sӑ recunoascӑ dreptul acestora de a se cӑsӑtori, dupӑ o operație de schimbare de sex, cu o persoanӑ având același sex biologic, pe motiv cӑ scopul acestei dispoziții este acela de a proteja cӑsӑtoria, ca și fundament al familiei.

Ulterior, cu privire la acest aspect, Curtea a revizuit poziția tradiționalӑ adoptatӑ inițial și a precizatcӑ cӑ, deși e perfect adevӑrat cӑ prima frazӑ a art.12 vizeazӑ dreptul de a se cӑsӑtori al unui bӑrbat și a unei femei, nu crede cӑ putem continua sӑ admitem faptul cӑ sexul unei persoane trebuie determinat doar pe criterii pur biologice. De la adoptarea convenției, instituția cӑsӑtoriei a fost profund bulversatӑ de cӑtre evoluția societӑții, iar progresele din medicinӑ și științӑ au atras schimbӑri radicale în domeniul transsexualitӑții. Curtea a constatat cu privire la situația transexualilor în contextul analizei prevederilor art.8 cӑ refuzul de a da consecințe juridice unei operații de schimbare de sex este contrar convenției.

Articolul 12 nu conține nici o clauzӑ justificativӑ sau derogatorie pentru eventualele limitӑri ale dreptului unei persoane de a se cӑsӑtori, lӑsând libertate aproape absolutӑ a statelor de a reglementa acest domeniu, cu condiția ca limitele impuse sӑ nu fie lipsite de rezonabilitate și sӑ nu aducӑ atingere însӑși substanței dreptului de a întemeia o familie prin cӑsӑtorie.

Statele au o dublӑ obligație în temeiul art.12: o obligație pozitivӑ de a adopta legislația internӑ care sӑ permitӑ cӑsӑtoria și o oblgație negativӑ de a se abține de la impӑunerea unor limitӑri nerezonabile ale posibilitӑții persoanelor de a se cӑsӑtori.

Din motive evidente, ce țin de modul de organizare a societӑții europene, s-a admis cӑ statele pot limita dreptul la cӑsӑtorie a persoaneui cӑsӑtorite, prin incriminarea bigamiei, prin impunerea unor condiții de formӑ la cӑsӑtorie ori a unor condiții privind consimțӑmântul, prin interdicția cӑsӑtoriei persoanelor având discernӑmântul anulat din cauza vârstei sau a unor dizabilitӑți mintale.

► Interzicerea discriminӑrii

Exercitarea drepturilor și libertӑților recunoscute de prezenta convenție trebuie sӑ fie asiguratӑ fӑrӑ nici o deosebire bazatӑ, în special, pe sex, rasӑ, culoare, limbӑ, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naționalӑ sau socialӑ, apartenențӑ la o minoritate naționalӑ, avere, naștere sau orce altӑ situație.

Provenit din postulatul general al demnitӑții egale a tuturor ființelor umane, principiul nedescriminӑrii este un principiu matricial al protecției internaționale a drepturilor omului, afirmat în absolut toate instrumentele internaționale și naționale de garantare a drepturilor fundamentale. Acest principiu impune ca oricӑrei persoane sӑ îi fie rezervat un tratament egal și implicӑ existența unei norme juridice ce prescrie egalitatea de tratament.

Precum aproape toate celelalte dispoziții ale convenției, art.14 impune în sarcina statului atât obligații pozitive , cât și obligații negative. Obligațiile pozitive în materia interdicției discriminӑrii constau în obligațiile pe care le au statele de a adopta mӑsurile legale și administative pentru a prevenii și sancționa discriminarea intervenitӑ în raporturile dintre persoane de drept privat. Spre exemplu, Curtea obligӑ statele sӑ intervinӑ în raporturile succesorale atunci când un testament creeazӑ o diferențӑ de tratament între moștenitori.De asemenea, atunci când existӑ suspiciunea cӑ o persoanӑ a fost victima unei infracțiuni de violențӑ cu conotație rasistӑ, art.14 obligӑ statele sӑ realizeze o anchetӑ eficace care sӑ ancheteze nu numai existența infracțiunii, obligație impusӑ în baza art.3 din convenție, ci și obligația de a analiza mobilul rasist al acesteia, în baza art.14.

Obligația negativӑ a statului impusӑ prin prevederile art.14 este cea de a nu supune nici o persoanӑ aflatӑ sub jurisdicția sa unei discriminӑri. Pentru a se putea discuta despre discriminare, trebuie îndeplinite douӑ condiții: existența unei diferențe de tratament și lipsa unei justificӑri obiective și rezonabile a acestei justificӑri de tratament.

Existența inegalitӑții de tratament este evident o condiție a discriminӑrii, dat fiind cӑ este imposibil sӑ se discute despre discriminare de tratament atunci când o persoanӑ nu este pusӑ într-o situație dezavantajoasӑ fațӑ de un altul. Diferența de tratament nu trbuie confundatӑ cu simpla preferințӑ în exercitarea unui drept protestativ.

Pentru a determina existența unei diferențe de tratament, trebuie realizatӑ o comparație între douӑ persoane în situații similare: o persoanӑ realӑ aflatӑ într-o anumitӑ situație și o persoanӑ ipoteticӑ, ce face parte din alt grup, aflatӑ în aceeași situație. Astfel, existӑ diferențӑ de tratament atunci când unui strӑin i se refuzӑ un ajutor social pe care un cetӑțean al statului l-ar primii dacӑ s-ar afla în situația sa, atunci când un homosexual nu poate obține un drept de a succede într-un contract de locațiune, drept la care concubinul celui decedat l-ar putea obține dacӑ relația ar fi fost homosexualӑ etc.

► Discriminarea rasialӑ și etnicӑ

Între cele mai importante documente internaționale ratificate de cӑtre România, în afarӑ de cele cu caracter general, prin care statele s-au angajat sӑ lupte împotriva discriminӑrii sunt:convenția internaționalӑ privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasialӑ, convenția internaționalӑ asupra eliminӑrii și reprimӑrii crimei de apartheid, convenția UNESCO privind lupta împotriva discriminӑrii în domeniul învӑțӑmântului, convenția Organizației Internaționale a Muncii privind discriminarea în domeniul forței de muncӑ și exercitӑrii profesiei. De asemenea, toate constituțiile moderne ale statelor de pe toate continentele conțin în cuprinsul sӑu o clauzӑ de nedescriminare, fapt care certificӑ odatӑ în plus caracterul de drept atașat în mod natural oricӑrei ființe umane pe care îl prezintӑ regula interdicției discriminӑrii.

► Obligațiile statului privind la interdicția discriminӑrii rasiale sau etnice

Sancționarea penalӑ sau contravenționalӑ a discursului sau a manifestӑrilor rasiste sau xenofobe nu aduce, sub nici o formӑ, atingere drepturilor fundamentale ale persoanelor sancționate. Curtea a precizat deja, de mai multe ori în jurisprudența sa, cӑ un astfel de discurs nu poate beneficia de protecția oferitӑ de art.10 din convenție, care garanteazӑ libertatea de exprimare. aceasta deoarece art.17 din convenție nu permite utilizarea libertӑților protejate prin celelalte dispoziții ale convenției în scopuri contare acesteia. De asemenea, tot în temeiul art.17 din convenție, s-a stabilit deja cӑ art.11 din convenție, ce garanteazӑ la libertatea asocierii, nu garanteazӑ dreptul de a înființa asociații ce au obiective contrare scopurilor convenției și pluralismului de idei ce guverneazӑ o societate democraticӑ.

Obligațiile negative ale statului ce sunt impuse în sarcina organelor judiciare constau într-o sumӑ de interdicții cu privire la activitatea acestora. În principal, organelor judiciare le sunt interzise, în temeiul dreptului oricӑrei persoane de a nu fi supusӑ unei discriminӑri pe baze etnice sau rasiale, orice acte care ar putea indica existența unor mobiluri rasiste în modul de exercitare a activitӑții. În consecințӑ, organele judiciare trebuie sӑ se abținӑ în a lua orice decizie justificatӑ doar de originea etnicӑ sau rasialӑ a uneia dintre pӑrți, de la agravarea situației unei persoane în baza originii sale, precum și de la orice declarații sau afirmații care sӑ indice prejudecӑți cu caracter rasial sau etnic.

Obligațiile pozitive ale statului constau în necesitatea adoptӑrii unor mӑsuri necesare pentru protejarea realӑ și concretӑ a drepturilor garantate. Fӑcând abstracție de obligațiile pozitive ce sunt impuse organelor legiuitoare, unica obligație pozitivӑ a organelor judiciare este aceea de a asigura sancționarea eficace a actelor de discriminare.

Curtea Europeanӑ a impus statelor semnatare ale convenției obligații pozitive de naturӑ proceduralӑ, care apasӑ exclusiv asupra organelor judiciare, cӑrora le este impus sӑ declanșeze și sӑ realizeze o anchetӑ penalӑ eficace ori de câte ori o persoanӑ susține, în mod credibil cӑ a fost victima unui act discriminatoriu grav.

2.4. Sistemul internațional privind Protecția Drepturilor Omului și Libertӑților Fundamentale

2.4.1. Carta Social-Europeanӑ

Carta Socialӑ Europeanӑ,adoptatӑ în cadrul Consiliului Europei în 1961și intrӑ în vigoare la 26 februarie 1965 este un instrument destinat sӑ completeze convenția pentru apӑrarea Drepturilor Omului și Libertӑților Fundamentale,în privința drepturilor sociale. Ea cuprinde șapte drepturi sociale precuinente: dreptul la muncӑ, dreptul la organizarea de sindicate, dreptul la negocieri colective, dreptul la securitate socialӑ asistențӑ socialӑ și medicalӑ, dreptul familiei la protecție socialӑ, juridicӑ și economicӑ și dreptul muncitorilor emigranți și al familiei lor la protecție și asistențӑ. aceste șapte drepturi formeazӑ „nucleul dur al cartei”.

În anul 1996 s-a adoptat „Carta Socialӑ Europeanӑ Revizuitӑ”, care intrӑ în vigoare pentru statele pӑrți la 1iulie 1999. Prin revizuirea cartei se adaugӑ încӑ patru drepturi (menționate în Protocolul din 1988):

– egalitatea șanselor și de tratament în materie de asigurare în muncӑ și profesie;

– dreptul muncitorilor de a lua parte la determinarea și ameliorarea condițiilor de muncӑ;

– dreptul persoanelor vârstnice la protecție socialӑ.

La lista ce formeazӑ nucleul dur al cartei Sociale Europene, Carta a mai adӑugat dreptul copiilor și al tinerilor la protecție socialӑ și dreptul la egalitatea de șanse și de tratament între femei și bӑrbați.

Prin revizuirea cartei Sociale Economice, se modificӑ nu regulile referitoare la numӑrul de articole sau paragrafe la 6 articole din cele 9 ce reglementeazӑ drepturile sociale esențiale, la acestea adӑugâdu-se un numӑr suplimentar de articole sau paragrafe pe care fiecare stat parte le va alege atstfel încât numӑrul de articole sau paragrafe ce îl leagӑ sӑ nu fie mai mic de 16 articole sau de 63 de paragrafe.

Alte tratate internaționale specializate la nivelul Consiliului Europei:

– convenția europeanӑ pentru prevenirea torturii și pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, adoptatӑ la Strasbourg în 26 noembrie 1987 și intrӑ în vigoare la 1 februarie 1989.

– convenția cadru pentru protecția minoritӑților naționale din 1985 și intrӑ în vigoare la 1 februarie 1998.

– convenția asupra drepturilor omului și biomedicinei adoptatӑ în 1997 și intrӑ în vigoare la 1 decembrie 1999.

– convenția privind exercitarea dreptului copilului adoptatӑ în 1996 și intratӑ în vigoare la 1 iulie 2000.

2.4.2. Pactele Drepturilor Omului

► Pactele internaționale cu privire la drepturile omului

La 16 decembrie 1966, prin Rezoluția adunӑrii Generale a Națiunilor Unite 2200a (XXI) erau adoptate douӑ documente internaționale ce sistematizau ansamblul drepturilor omului, stabilind, totodatӑ, mecanisme specifice de garantare și de monitorizare a respectӑrii angajamentelor statelor pӑrți.

Eeste vorba de Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, precum și de Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, ambele ratificate și de România prin Decretul nr.212 din 31 octombrie 1974.

Preambulele ambelor Pacte sunt redactate în termeni aproape identici. Ele precizeazӑ cӑ “în conformitate cu Declarația Universalӑ a Drepturilor Omului, idealul ființei umane libere, bucurându-se de libertӑțile civile și politice și eliberatӑ de teamӑ și de mizerie, nu poate fi realizat decât dacӑ se creeazӑ condiții care permit fiecӑruia sӑ se bucure de drepturile sale civile și politice, ca și de drepturile sale economice, sociale sau culturale”.

De asemenea, primul articol din fiecare act declarӑ dreptul la autodeterminare este universal și cere statelor sӑ faciliteze realizarea acestui drept și sӑ-l respecte.

Articolul 3 din cele douӑ Pacte reafirmӑ dreptul egal pe care-l are bӑrbatul și femeia de a se bucura de toate drepturile.

Articolul 5, în ambele documente, prevede garanții contra suprimӑrii sau limitӑrii nelegale a drepturilor omului sau a libertӑților fundamentale și împotriva interpretӑrii eronate a dispozițiilor Pactelor pentru a justifica violarea unui drept sau a unei libertӑți. El interzice de asemenea ca statele sӑ limiteze drepturile deja în vigoare pe teritoriul lor sub pretextul cӑ Pactele nu le recunosc sau le recunosc într-o mӑsurӑ mai micӑ.

► Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice

Drepturile civile și politice garantate de Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice sunt enumerate articolele 6-27 și prevӑd:

– dreptul la viațӑ (art. 6)

– Nimeni nu va fi supus torturii și nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (art.7)

– Nimeni nu va fi ținut în sclavie; sclavia și comerțul cu sclavi, sub toate formele, sunt interzise; Nimeni nu va putea fi ținut în servitute; Nimeni nu va putea fi constrâns sӑ execute o muncӑ forțatӑ sau obligatorie (art. 8)

– Nimeni nu poate fi arestat sau deținut în mod arbitrar (art.9)

– Orice persoanӑ privatӑ de libertate va fi tratatӑ cu umanitate și cu respectarea demnitӑții inerente persoanei umane (art. 10)

– Nimeni nu poate fi întemnițat pentru singurul motiv cӑ nu este în mӑsurӑ sӑ execute o obligație contractualӑ (art. 11)

– dreptul de a circula acolo liber și de a-și alege liber reședința (art. 12)

– interzicerea expulzӑrii unui strӑin care se aflӑ în mod legal pe teritoriul unui stat parte decât în executarea unei decizii luate în conformitate cu legea (art 13)

– Toți oamenii sunt egali în fața tribunalelor și curților de justiție și sunt prevӑzute garanții pentru persoanele care fac obiectul urmӑririlor judiciare (art. 14)

– Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care nu constituiau un act delictuos, potrivit dreptului național sau internațional, în momentul în care au fost sӑvârșite (art. 15)

– Orice om are dreptul de a i se recunoaște pretutindeni personalitatea juridicӑ (art. 16)

– Nimeni nu va putea fi supus vreunor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viața particularӑ, în familia, domiciliul sau corespondența sa, nici la atingeri ilegale aduse onoarei și reputației sale (art. 17)

– Orice persoanӑ are dreptul la libertatea gândirii, conștiinței și religiei (art. 18)

– Orice persoanӑ are dreptul la libertatea de exprimare (art. 19)

– Orice propagandӑ în favoarea rӑzboiului este interzisӑ prin lege;

– Orice îndemn la urӑ naționalӑ, rasialӑ sau religioasӑ care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau la violențӑ este interzis prin lege (art. 20)

– Dreptul de întrunire pașnicӑ este recunoscut (art. 21)

– Orice persoanӑ are dreptul de a se asocia în mod liber cu altele, inclusiv dreptul de a constitui sindicate și de a adera la ele, pentru ocrotirea intereselor sale (art.22)

– Dreptul de a se cӑsӑtori și de a întemeia o familie este recunoscut bӑrbatului și femeii, începând de la vârsta nubilӑ (art. 23)

– Mӑsurile menite sӑ protejeze copiii sunt prevӑzute la (art. 24)

– Dreptul de a lua parte la conducerea afacerilor publice, de a vota și de a fi ales, de a accede în condiții de egalitate la funcțiile publice (art. 25)

– Toate persoanele sunt egale în fața legii și au, fӑrӑ discriminare, dreptul la o ocrotire egalӑ din partea legii art. 26

– Dreptul persoanelor aparținând minoritӑților etnice, religioase sau lingvistice, de a avea, în comun cu ceilalți membri ai grupului lor, propria lor viațӑ culturalӑ, de a profesa și practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbӑ (art 27).

Spre deosebire de Declarația Universalӑ a Drepturilor Omului și de pactul corespondent, Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice nu conține o dispoziție generalӑ aplicabilӑ ansamblului drepturilor prevӑzute de Pact, care sӑ autorizeze restricții în exercitarea lor. Totuși, mai multe articole ale Pactului stipuleazӑ cӑ drepturile pe care definește nu pot face obiectul restricțiilor decât dacӑ acestea sunt prevӑzute de lege și sunt necesare pentru a proteja securitatea naționalӑ, ordinea publicӑ sau drepturile și libertӑțile altuia.

Oricum, anumite drepturi nu pot fi suspendate sau limitate în nici o circumstanțӑ, chiar în situații de urgențӑ. Este vorba de dreptul la viațӑ, la protecție contra torturii, sclaviei sau servituții, închisoarea pentru datorii și aplicarea legilor penale retroactive, dreptul fiecӑruia la recunoașterea personalitӑții juridice și libertatea gândirii, de conștiințӑ și religie.

► Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice instituie

Comitetul drepturilor omului, care este un organism de experți, compus din 18 embri aleși cu titlu individual, prin vot secret, pentru patru ani de cӑtre statele-pӑrți a Pact. La alegeri se are în vedere o reprezentare echitabilӑ din punct de vedere geografic, a principalelor sisteme juridice și diferitelor forme de civilizație. comitetul se reunește de 3 ori pe an și ia decizii pe bazӑ de consens.

Atribuțiile comitetului, așa cum reies ele din art.40-45 ale Pactului sunt urmӑtoarele:

a) sӑ examineze rapoartele statelor pӑrți asupra mӑsurilor luate pentru aplicarea drepturilor recunoscute în Pact și progresele realizate în implementarea acestora;

b) sӑ adreseze statelor pӑrți propriile rapoarte și observațiile pe care le considerӑ potrivite;

c) sӑ-și asume anumite funcțiuni cu scopul de reglementa diferendele dintre statele pӑrți privind aplicarea Pactului, cu condiția ca pӑrțile sӑ fi recunoscut competența comitetului în aceastӑ privințӑ;

d) când este cazul, sӑ desemneze o comisie consultativӑ ad hoc care sӑ ofere statelor pӑrți, interesate în orice conflict privind aplicarea Pactului, bunele sale oficii. Scopul urmӑrit de acest comitet este ajungerea la o soluție amiabilӑ fondatӑ pe respectarea Pactului.

Procedura rapoartelor este o procedurӑ de cooperare internaționalӑ ce are drept obiectiv sӑ promoveze încrederea între statele-pӑrți și stabilitatea, încercând sӑ elimine eventualele percepții sau interpretӑri diferite.

Procedura rapoartelor are ca scop, în primul rand, schimbul reciproc de experiențӑ și informație pentru promovarea cooperӑrii, comitetul încercând sӑ analizeze în comentariile sale generale experiența obținutӑ în examinarea rapoartelor statelor.

Mecanismul de control a fost dezvoltat prin adoptarea primului Protocol facultativ la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice în baza cӑruia persoanele care susțin cӑ sunt victime ale încӑlcӑrii unuia din drepturile enunțate în pact și care au epuizat cӑile interne de atac pot sӑ transmitӑ comunicӑri scrise pentru a fi examinate de cӑtre comitetul drepturilor omului.

Comunicӑrile declarate admisibile (condițiile de admisibilitate sunt enumerate la art. 2, art. 3 și par.2 al art. 5) de cӑtre comitet sunt aduse în atenția statului parte care ar fi violat una din dispozițiile Pactului. În cele șase luni care urmeezӑ, statul respectiv trebuie sӑ supunӑ în scris explicații sau declarații în problema în chestiune și sӑ indice, dacӑ este cazul, mӑsurile pe care le-ar putea lua pentru a remedia situația.

Examinarea comunicӑrilor primate în conformitate cu dispozițiile Protocolului facultativ cu ușile închise ținând seama de toate informațiile scrise care le sunt supuse de cӑtre particular și de cӑtre statul parte interesat. Își face apoi cunoscutӑ opinia sa statului parte și persoanei individuale.

Deciziile comitetului, pe fond, sunt de fapt, recomandӑri neobligatorii și, ca atare, ele sunt numite “puncte de vedere”, conform art. 5 par. 4 al Protocolului facultativ. așadar, comitetul nu are atribuții de tip jurisdicțional, el neputând lua decizii obligatorii pentru statele pӑrți. chiar în cazurile în care aprecierile sale nu sunt urmate, Protocolul facultativ nu prevede vreun mecanism coercitiv sau sancțiuni.

► Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale

Spre deosebire de drepturile civile și politice, incluse în Pactul corespondent, Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale este, așa cum am mai subliniat, în corelație directӑ nu numai cu voința politicӑ a unui guvern sau altul, ci, mai ales, cu resursele financiare disponibile, cӑrora li se adaugӑ condiții cum sunt nivelul de educație sau cooperarea internaționalӑ în domeniu.

De aceea, alin.1 al art.2 al Pactului permite statelor pӑrți sӑ-și asume un angajament de aplicare progresivӑ a drepturilor incluse. astfel, “ fiecare stat parte se angajeazӑ sӑ acționeze atât prin propriul sӑu efort, cât și prin asistențӑ și cooperarea internaționalӑ, în special pe plan economic și tehnic, folosind la maximum resursele sale disponibile pentru ca exercitarea deplinӑ a drepturilor recunoscute în prezentul Pact sӑ fie asiguratӑ progresiv prin toate mijloacele adecvate, inclusiv prin adoptarea de mӑsuri legislative”.

Drepturile garantate de Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale trebuiesc exercitate fӑrӑ nici o discriminare întemeiatӑ pe rasӑ, culoare, sex, limbӑ, religie, opinie publicӑ sau orice altӑ opinie, origine naționalӑ sau socialӑ, avere, naștere sau pe orice altӑ împrejurare (art.2 alin.2).

► Pactului enumerӑ drepturile garantate.

Astfel, dreptul la muncӑ cuprinde, conform art.6 alin.1, dreptul pe care îl are orice persoanӑ de a avea posibilitatea sӑ-și câștige existența printr-o muncӑ liber aleasӑ sau acceptatӑ.

Statelor pӑrți li se cere sӑ adopte acele mӑsuri în vederea asigurӑrii deplinei exercitӑri a acestui drept, referitoare în special la orientarea și pregӑtirea tehnicӑ și profesionalӑ, elaborarea de programe, de mӑsuri și de tehnici potrivite pentru a asigura dezvoltarea economicӑ, socialӑ și culturalӑ constantӑ și o deplinӑ întrebuințare productivӑ a forței de muncӑ în condiții ce garanteazӑ indivizilor folosința libertӑților politice și economice fundamentale (art.6 alin2).

Corelativ dreptului la muncӑ, este dreptul pe care îl are orice persoanӑ de a se bucura de condiții de muncӑ juste și favorabile care presupune neecesitatea asigurӑrii unui salariu echitabil și a unei remunerații egale pentru o muncӑ de valoare egalӑ, a securitӑții și igienei muncii, a limitӑrii raționale a duratei muncii și a concediilor periodice plӑtite (art.7).

Dreptul de organizare sindicalӑ este detaliat în cuprinsul articolului 8. El cuprinde dreptul de a forma sindicate, de structurare a acestora în federații, confederații naționale, precum și organizații sindicale internaționale. Este garantat, de asemenea, dreptul la grevӑ.

Mai departe, sunt statuate dreptul la securitate socialӑ, inclusiv la asigurӑri sociale (art.9), dreptul la protecția familiei (art.10), dreptul la un nivel de viațӑ satisfӑcӑtor (art.11), dreptul pe care îl are orice persoanӑ de a se bucura de cea mai bunӑ sӑnӑtate fizicӑ și mintalӑ pe care o poate atinge (art.12), dreptul la educație (art.13 și 14) și dreptul de a participa la viața culturalӑ și a beneficia de progresul științific și aplicațiile acestuia (art.15).

Pentru a aprecia gradul în care statele pӑrți respectӑ dispozițiile Pactului, acestea trebuie sӑ prezinte „rapoarte asupra mӑsurilor pe care le-au adoptat și asupra progreselor obținute”.

Rapoartele sunt examinate de comitetul drepturilor economice, sociale și culturale, înființat în anul 1985, și compus din 18 experți a cӑror competențӑ în domeniul drepturilor omului este recunoscutӑ și care își desfӑșoarӑ activitatea cu titlu personal. Experții sunt aleși de cӑtre Consiliul Economic și Social (EcOSOc) al Națiunilor Unite pentru un mandat de 4 ani prin scrutin secret pe o listӑ de candidați desemnați de cӑtre statele pӑrți la Pact.

Dupӑ ce examineazӑ rapoartele, comitetul face sugestii și recomandӑri de ordin general. Statele pӑrți pot desemna reprezentanți la reuniunile comitetului atunci când rapoartele ce le vizeazӑ sunt examinate. De asemenea, ele pot face declarații asupra rapoartelor înaintate și pot rӑspunde întrebӑrilor puse de membrii comitetului. comitetul drepturilor economice, sociale și culturale are o sesiune de lucru anualӑ la Oficiul Națiunilor Unite din Geneva. acest mecanism de control al respectӑrii angajamentelor asumate de diferitele state prin ratificarea Pactului internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale este limitat deci la analiza rapoartelor și prezentarea unor sugestii și recomandӑri. El nu instituie un mecanism de garantare care sӑ permitӑ primirea și analizarea unor cereri interstatatale sau individuale în cazul încӑlcӑrii serioase a drepturilor garantate, așa cum este posibil în sistemul de monitorizare instituit de instrumentul internațional corespondent, și anume Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice. aceastӑ diferențiere se datoreazӑ specificitӑții drepturilor economico-sociale, cӑrora nu li se pot aplica întotdeauna criterii unice de evaluare a progreselor înregistrate.

2.4.3. Alte convenții privitoare la Protecția Internaționalӑ a Drepturilor Omului

Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid. adoptatӑ de adunarea Generalӑ a O.N.U. aceastӑ convenție subliniazӑ cӑ genocidul, indiferent dacӑ este comis în timp de pace sau rӑzboi, conform dreptului internațional este o o crimӑ. Genocidul a fost definit ca oricare din urmӑtoarele acte sӑvirșite cu intenția de a distruge, în întregime sau în parte, un grup național, etnic, rasial sau religios.

a) Omorârea membrilor grupului.

b) Producerea de vӑtӑmӑri corporale sau mentale membrilor grupului.

c) Impunerea în mod deliberat a unor condiții de viațӑ calculate sӑ provoace distrugerea fizicӑ a grupului.

d) Impunerea de condiții cu intenția de a prevenii nașterile în cadrul grupului.

e) Transferul forțat al copiilor dintr-un grup în altul.

Convenția nu are un sistem propriu de punere în aplicare, persoanele învinuite de genocid, urmӑrind a fi judecate de un tribunal al statului pe teritoriu cӑruia s-a comis actul de genocid sau de un tribunal internațional penal. convenția nu protejeazӑ grupurile politice iar conceptul de genocid cultural nu este reținut.

O altӑ categorie de convenții include pe cele care privesc eliminarea discriminӑrii. Dintre acestea, amintim:

– convenția internaționalӑ privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasialӑ (1965).

– convenția international privind suprimarea și pedepsirea crimei de apartheid (1973).

– convenția împotriva discriminӑrii în muncӑ (1958).

– convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare fațӑ de femei (1979), cu Protocolul sӑu facultativ privind recunoașterea posibilitӑții indivizilor de a transmite comunicӑri individuale comitetului pentru eliminarea discriminӑrii fațӑ de femei.

Aceste convenții au o structurӑ comunӑ, ele cuprinzând un preambul și trei grupuri de articole, vizând dispoziții de fond și definirea noțiunilor, mӑsurile referitoare la aplicarea convențiilor și permiterea unor mӑsuri speciale de protecție a indivizilor supuși unor forme de discriminare. Mӑsurile cuprind dispoziții, pe care statele pӑrți trebuie sӑ le urmeze și interzic acestora sӑ sӑvârșeascӑ acte sau practice de discriminare sӑ încurajeze sau sӑ sprijine discriminarea practicatӑ de o persoanӑ sau organizație.

Din textul convenției, reiese cӑ statele pӑrți, își asumӑ obligația de a elimina pe teritoriu orice discriminare rasialӑ, și de a lua mӑsuri legislative necesare pentru a asigura egalitatea în drepturi sub diferite aspecte și de a favoriza înțelegerea între toate rasele. Statele pӑrți se angajeazӑ, prin convenție sӑ interzicӑ și sӑ garanteze dreptul fiecӑruia la egalitate în fața legii fӑrӑ deosebire de rasӑ,culoare, origine naționalӑ sau etnicӑ.

2.4.4. Curtea Europeanӑ a Drepturilor Omului

Pentru a menține și a întӑrii eficacitatea apӑrӑrii drepturilor omului și a libertӑților fundamentale s-a constituit prin Protocolul adițional nr. 11, încheiat la Stasbourg în 11 mai 1994, un singur organ cu caracter permanent: Curtea Europeanӑ a drepturilor omului.

● compunerea curții

Curtea se compune dintr-un numӑr de judecӑtori egal cu cel al pӑrților contractante, care își exercitӑ mandatul cu titlu individual. Ei sunt aleși de adunarea Parlamentarӑ în numele înaltelor pӑrți contractante, pe o duratӑ de 6 ani cu posibilitatea realegerii. O datӑ la 3 ani are loc o reînoire a mandatelor unei jumӑtӑți din judecӑtori.

Mandatul poate înceta, și la data la care judecӑtorul în cauzӑ împlinește virsta de 70 ani. Fiecare stat parte la convenție are dreptul la un loc de judecӑtor în cadrul curții(art. 20 din convenție). În cursul mandatului sunt complet independenți și nu pot exercita activitӑți incompatibile cu acest statut. Judecӑtorii, aleg președintele, unul sau doi vicepreședinți și doi președinți de secții. În cadrul curții existӑ și instituția judecӑtorului ad-hoc, care înlocuiește judecӑtorul ales în numele statului pârât, dacӑ acesta este incompatibil într-un anumit dosar.

Structura administrativ interna a curții, este copusӑ din adunarea Plenarӑ și secții. aceste formațiuni administrative sunt conduse de președintele curții, unul sau doi vicepreședinți și președinții secțiilor.

Adunarea plenarӑ, alcӑtuitӑ din totalitatea judecӑtorilor aleși, are urmӑtoarele atribuții: alege președintele și vicepreședinții curții, constituie secțiile, alege președinții secțiilor, adoptӑ regulamentul curții și decide revocarea judecӑtorilor.

Președintele curții, ales pentru un mandat de 3 ani religibili prin scrutin secret, cu majoritatea absolutӑ a judecӑtorilor aleși prezenți, reprezintӑ Curtea și asigurӑ legӑtura acesteia cu Consiliul Europei. El prezideazӑ adunarea plenarӑ, ședințele Marii camere și ale colegiului Marii camere.

Vicepreședintele sau vicepreședimții sunt aleși pentru un mandat de 3 ani religibil, prin scrutin secret cu majoritatea absolutӑ a judecӑtorilor aleși prezenți. El îl asistӑ pe președinte și îl înlocuiește în caz de împiedicare sau vacanțӑ a preșidenției și sunt și președinți de secții.

Secțiile, în numӑr de cinci, reprezintӑ formațiunile administrative ale curții. compoziția lor se modificӑ o datӑ la trei ani. Fiecare secție are un președinte, doi dintre cei cinci președinți de secții fiind și vicepreședinți ai curții.

Președinții de secții sunt aleși de adunarea plenarӑ pentru un mandat de trei ani, religibil. Ei prezideazӑ ședințele secției și ale camerei din care fac parte.

În activitatea sa, Curtea este asistatӑ de Grefӑ. Grefa este condusӑ de Grefierul curții, ales prin vot secret, cu majoritatea absolutӑ, de adunarea Plenarӑ, dintre candidații care se bucurӑ de o înaltӑ considerație moralӑ și posedӑ cunoștiințe juridice, administrative și lingvistice, necesare pentru îndeplinirea funcției de grefier. alegerea Grefirului are loc pentru o perioadӑ de cinci ani cu posibilitatea realegerii. Grefierul curții este secondat în activitatea sa de doi Grefieri adjuncți , aleși dupӑ aceiași procedurӑ ca și Grefierul.

Grefierul curții are în grijӑ arhiva curții și servește de intermediar al acestei instanțe în privința corespondenței referitoare la plângeri și comunicarea acestora cӑtre state. Din punct de vedre organizatoric, Grefa se compune din grefe de secție, în numӑr egal cu numӑrul secțiilor curții, fiecare dintre aceste grefe, fiind condusӑ de un grefier de secție. Grefa este formatӑ din juriști selectați din statele pӑrți la convenția Europeanӑ a Drepturilor Omului, cu statut de funcționar internațional.

Pentru examinarea cauzelor, Curtea își desfӑșoarӑ activitatea în comitete de trei judecӑtori (comitetele de filtraj), în camere de șapte judecӑtori și într-o Mare camerӑ de șaptesprezece judecӑtori. Din Marea camerӑ fac parte președintele curții, doi vicepreședinți, președinții camerelor, alți judecӑtori desemnați conform regulamentului curții cu luarea în considerare a necesitӑților reprezentӑrii echitabile geografice și a diferitelor sisteme judiciare, printre care și judecӑtorul ales. În numele statului în litigiu, Marea camerӑ este constituitӑ pe trei ani.

● Competența curții

În rezolvarea cauzelor, Instanța europeanӑ are competența de a acoperii toate problemele privind interpretarea și aplicarea convenției și a Protocoalelor sale care îi sunt supuse de cӑtre state (art. 33), deci cauze interstatale, de cӑtre persoane fizice sau alte entitӑți, prin cereri individuale (art. 34. ).

La cererea comitetului Miniștrilor, Curtea dӑ avize consultative asupra problemelor de ordin juridic privind interpretarea convenției, și evident a Protocoalelor acesteia.

Prin formațiunile sale jurisdicționale, Curtea se pronunțӑ asupra inadmisibilitӑții cererilor individuale, și ia decizii în legӑturӑ cu admisibilitatea și fondul acestora dupӑ cum urmeazӑ:

1. Comitetele formate din trei judecӑtori, se pronunțӑ asupra cererilor individuale, care nu implicӑ o examinare complementarӑ, pe care le pot declara inadmisibile sau le pot scoate de pe rol numai prin vot unanim. Nu se pot pronunța asupra cauzelor interstatale. Decizia unui comitet este definitivӑ.

2. Camerele formate din șapte judecӑtori, sunt abilitate sӑ ia decizii atât asupra adminisibilitӑții cererilor cât și a fondului:pentru cererile individuale asupra cӑrora nu s-a pronunțat un comitet și pentru toate cererile introduse de cӑtre stat.

3. Marea camerӑ se pronunțӑ asupra cererilor individuale sau cauzelor interstatale, diferite de camere prin desesizare, care privesc o problemӑ gravӑ privind interpretarea convenției și a Protocoalelor sale în cazul când soluționarea acestora ar duce la o contrdicție cu o hotӑrâre pronunțatӑ anterior de curte.

Hotӑrârea Marii camere este definitivӑ, iar cea a unei camere devine definitivӑ dacӑ pӑrțile declarӑ cӑ nu vor cere trimiterea cauzei în fața Marii camere sau nu se trimite în termen de trei luni de la pronunțare, ori în cazul în care Marea camerӑ, respinge cererea de retrimitere.

Hotӑrârea definitivӑ a curții este transmisӑ comitetului Miniștrilor care supravegheazӑ executarea ei.

Competența curții poate fi, materialӑ, personalӑ, spațialӑ, temporalӑ.

Curtea poate fi sesizatӑ de cӑtre un stat parte caz în care ne aflӑm în prezența unei cereri statale, sau de cӑtre o persoanӑ fizicӑ, o organizație non-guvernamentalӑ sau un grup de particulari care se pretind victime a unei violӑri a unora din drepturile recunoscute de convenția Europeanӑ pentru apӑrarea Drepturilor Omului și a Libertӑților Fundamentale sau de Protocoalele sale adiționale, caz în care este vorba de cereri individuale.

Sesizarea curții de cӑtre un stat, nu trebuie sӑ fie consideratӑ ca o acțiune pentru obținerea unor drepturi proprii ci mai degrabӑ, supune curții o problemӑ ce ține de ordinea publicӑ europeanӑ. Singura condiție care se impune pentru un stat ce sesizeazӑ Curtea este sӑ fie parte la convenție.

Curtea Europeanӑ, poate fi sesizatӑ de orice persoanӑ fizicӑ indiferent de cetӑțenie, rezidențӑ, starea civilӑ sau capacitatea individului, conform dreptului intern. De asemenea, Curtea poate fi sesizatӑ de cetӑțenii statului parte pârât, cetӑțenii unui alt stat parte sau unui stat terț, refugiații, incapabilii din dreptul intern, deținuții.

Curtea poate fi sesizatӑ și de cӑtre orice organizație non-guvernamentalӑ. Prin „organizație non-guvernamentalӑ “Curtea înțelege orice persoanӑ juridicӑ, cu sau fӑrӑ scop lucrativ:societate comercialӑ, sindicate, organizație religioasӑ, partide politice.

2.5. O.S.C.E.

Inițial, aceastӑ organizație a fost creatӑ sub denumirea de conferința pentru Securitate și cooperare în Europa. O. S. C. E. apare sub aceastӑ denumire în urma reuniunii de la Budapesta din 5-6 decembrie 1994. Organizația este creatӑ ca un instrument de alertӑ rapidӑ pentru prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor. O.S.C.E. contribuie la promovarea democrației, consolidarea statului de drept și respectul drepturilor omului și libertӑților fundamentale.

În cadrul acestei organizații acționeazӑ în mod esențial douӑ organe pentru asigurarea respectӑrii drepturilor omului: Biroul pentru instituții democratice și drepturile omului și Înaltul comisar asupra minoritӑților naționale.

Biroul pentru instituții democratice și drepturile omului, este instituția specializatӑ în cadrul O.S.C.E. în domeniile electoral, drepturile omului și democratizare.

Biroul este condus de un director, care coordoneazӑ activitӑțile cotidiene și care stabilește politica pe termen lung a Biroului. Biroul este compus din trei departamente: alegeri, democratizare, drepturile omului și dintr-un punct de contact pentru problemele romilor.

Prin intermediul acestor departamente, Biroul examineazӑ chestiuni precum supremația legii, participarea nediscriminatorie în viața politicӑ și publicӑ, libertatea de circulație, guvernare democraticӑ, activitatea de educre în domeniul drepturilor omului, promovarea acestora în lupta împotriva terorismului, revizuirea legislației electorale, monitorizarea alegerilor prin intermediul observatorilor.

Biroul furnizeazӑ sprijin logistic pentru o serie de mecanisme pentru monitorizarea respectӑrii de cӑtre state a angajamentelor asumate. Unul dintre aceste este Mecanismul Dimensiunii Umane, care poate fi invocat de cӑtre orice stat participant la O.S.C.E. sau de cӑtre un grup de asemenea state. El este compus din douӑ instrumente, cel de la Viena și cel de la Moscova. aceste instrumente permit statelor participante sӑ ridice problema drepturilor omului în state O.S.C.E. și sӑ trimitӑ misiuni ad-hoc de experți independenți care sӑ asiste statul în rezolvarea problemei apӑrute în domeniul drepturilor omului.

Înaltul comisar asupra minoritӑților naționale, a fost creat ca post în 1992, beneficiind de un mandat de trei ani, ca un instrument de prevenire a conflictelor.

Principala atribuție a Înaltului comisar este identificarea promptӑ a tensiunilor etnice și soluționarea acestora. El trebuie sӑ sesizeze O.S.C.E. atunci când asemenea tensiuni, amenințӑ sӑ afecteze pacea și relațiile stabile de prietenie între statele O.S.C.E. sau în cadrul acestora.

Mandatul de Înalt comisar se exercitӑ în deplinӑ independențӑ, însӑ funcționarea sa este posibilӑ doar cu suportul politic al statelor membre. activitatea Înaltului comisar se desfӑșoarӑ cu respectarea principiilor imparțialitӑții și confidențialitӑții acționând prin intermediul mijloacelor diplomației discrete.

Înaltul comisar coopereazӑ cu alte organizații și instituții internaționale, precum O.N.U. , Banca Mondialӑ comercialӑ Europeanӑ și comisia Europeanӑ.

Printre documentele care trateazӑ problematica drepturilor omului un loc aparte îl ocupӑ actul final al conferinței pentru Securitate și cooperare în Europa, semnat la Helsinki la 1 august 1975.

În partea 1 actul final enunțӑ cele zece principii fundamentale care guverneazӑ relațiile dintre statele participante, printre care principiul 7 se referӑ la „respectul drepturilor și libertӑților fundamentale ale omului.”, inclusiv libertatea de gândire conștiințӑ, religie și credințӑ. Problematica drepturilor omului este tratatӑ în „coșul 3” privind „cooperarea în domeniul umanitar și alte domenii”.

Dupӑ reuniunea de la Helsinki, au urmat reuniunile general europene de la Belgrad (1977-1978), Madrid (1983) și Viena (1989), care au reafirmat în documentele adoptate, prevederile actului final al conferinței de la Helsinki referitoare la drepturile omului ca și la alte principii guvernând relațiile dintre statele participante. În acest context este de subliniat Documentul final al Reuniunii de la Viena, care în partea intitulatӑ „Dimensiunea umanӑ a C.S.C.E. prevede crearea unui mecanism de schimb de informații și discuții între statele participante, atunci când se constatӑ cӑ într-un stat se produc situații care reprezintӑ încӑlcӑri ale angajamentelor asumate în domeniul drepturilor omului.

O.S.C.E. este o organizație internaționalӑ pentru securitate. Se concentreazӑ asupra prevenirii conflictelor administrӑrii crizelor și reconstrucției post-conflictuale. Este formatӑ din 57 de țӑri din Europa, Mediterana caucaz, asia centralӑ și america de Nord acoperind spațiul emisferei nordice , de la Vancouver la Vladivostok.

Organele de decizie ale organizației sunt:Sumitul, Consiliul Ministerial. Consiliul Permanent este forul regulat de lucru a deciziilor și se întrunește sӑptӑmânal.

Organizația este condusӑ de un președinte în exercițiu. Sediul O.S.C.E. este la Viena în austria. Organizația are birouri la copenhaga, Haga, Varșovia, Praga și Geneva.

România acordӑ o importanțӑ deosebitӑ activitӑții O.S.C.E. România recunoaște și sprijinӑ rolul unic al O.S.C.E. în eforturile de întӑrire a securitӑții și cooperӑrii în Europa, pe baza: abordӑrii cuprinzӑtoare a securitӑții, mandatului cuprinzӑtor în privința reglementӑrii conflictelor, funcționӑrii corespunzӑtoare a mecanismelor și instituțiilor autonome.

România subliniazӑ importanța intensificӑrii eforturilor vizând soluționarea conflictelor înghețate din Republica Moldova, Georgia și a conflictului privind Nagorno-Karabakh.

CAPITOLUL III

SISTEMUL AMERICAN ȘI AFRICAN DE PROTECȚIE a DREPTURILOR OMULUI

3.1. Comisia Inter-Americanӑ a Drepturilor Omului în cadrul O.S.A.

Comisia Inter-americanӑ a Drepturilor Omului în cadrul O.S.A., a fost creatӑ în anul 1959 ca un organ subsidiar al Organizației Statelor americane. Comisia Inter-Americanӑ, devine în 1967, prin amendarea cartei O.S.A. organ principal al acestei Organizații, și are ca funcție principalӑ, promovarea respectӑrii și apӑrӑrii drepturilor omului, așa cum sunt definite de Declarația americanӑ a drepturilor și îndatoririlor omului.

Comisia Inter-americanӑ este compusӑ din șapte membrii aleși, cu titlu individual, de adunarea Generalӑ a O.S.A., pe o perioadӑ de patru ani, dintre persoane care se bucurӑ de o înaltӑ autoritate moralӑ și o competențӑ recunoscutӑ în materie de drepturile omului. Comisia reprezintӑ toate statele membre O.S.A. iar competența sa include toate statele membre ale Organizației (în numӑr de 35). Comisia poate, în exercitarea mandatului sӑu, sӑ adreseze recomandӑri statelor și poate examina situații concrete de încӑlcare a drepturilor omului, în special prin întocmirea de rapoarte și organizarea de vizite cu acordul statului interesat. Din 1965, comisiei Inter-Americane i s-a recunoscut competența de a examina, pe baza Declarației americane comunicӑri individuale adresate de orice persoanӑ fizicӑ, grup de persoane sau organizații non guvernamentale și îndreptate împotriva unui stat membru O.S.A.

Comisia Inter-americanӑ pentru protejarea drepturilor pe care le recunosc își regӑsește copetența în convenția Inter-Americanӑ pentru reprimarea și prevenirea torturii, și convenția Inter-Americanӑ pentru prevenirea, sancționarea și reprimarea violenței fațӑ de femei, prin exercitarea controlului pe bazӑ de raport în temeiul dispozițiilor acestor instrumente convenționale.

În general, atribuțiile comisiei, ca și modul de funcționare, sunt asemӑnӑtoare cu cele ale comisiei Europene a Drepturilor Omului .Se remarcӑ, totuși, câteva particularitӑți.comisia Inter-americanӑ a Drepturilor Omului dispune de puteri privind toate statele membre O.S.A., nu numai acele care au ratificat convenția inter-americanӑ asupra drepturilor omului. De asemenea, în categoria drepturilor protejate prin activitatea comisiei sunt incluse atât drepturile enumerate în convenția citatӑ cât și cele cuprinse în Declarația Universalӑ a Drepturilor Omului.

În aplicarea convenției americane, organele acesteia comisia Inter-Americanӑ a Drepturilor Omului și Curtea Inter-Americanӑ a Drepturilor Omului au competența de a primii și examina plângeri individuale și comunicӑri statale referitoare la încӑlcarea unuia din drepturile protejate prin convenție de cӑtre unul din statele pӑrți. În plus, Protocolul adițional referitor la drepturile economice, sociale și culturale a prevӑzut ca organele convenției ar putea primi și plângeri individuale referitoare la încӑlcarea drepturilor sindicale și a drepturilor la educație, drepturi garantate prin acest Protocol.

Orice stat, care devine parte la Convenția Americanӑ (actualmente sunt 25 de state pӑrți) acceptӑ în mod obligatoriu competența comisiei Inter-americane de a primi plângeri individuale îndreptate împotriva sa. Plângerile pot provenii de la o persoanӑ fizicӑ, de la un grup de indivizi sau de la o organizație non guvernamentalӑ, indiferent dacӑ aceștia au sau nu calitatea de victimӑ a încӑlcӑrilor reclamate.

Plângerile individuale, nu trebuie sӑ fie anonime, sӑ fie formulte dupӑ epuizarea cӑilor interne de recurs, sӑ fie transmise comisiei într-un interval de 6 luni de la ultima decizie internӑ definitivӑ, sӑ nu fie esențial aceleași cu o altӑ plângere deja examinatӑ sau aflatӑ în curs de examinare de cӑtre comisia Inter-Americanӑ sau de un alt organism internațional și sӑ nu fie incompatibile cu dispozițiile convenției americane, dupӑ ce sunt examinate de cӑtre aceasta din punct de vedereal admisibilitӑții, prin prisma cerințelor formulate mai sus. Dacӑ comisia considerӑ plângerea admisibilӑ în principiu, Guvernului statului interesat care este solicitat sӑ furnizeze informații referitoare la aspectele invederate în plângere. Dupӑ trnsmiterea informațiilor Guvernului și comunicarea acestora cӑtre autorul plângerii, care poate formula un rӑspuns fațӑ de ele, comisia adoptӑ o decizie cu privire la admisibilitatea plângerii.

În timpul procedurii, comisia poate dispune mӑsuri de protecție pentru a prevenii producerea de pagube ireparabile drepturilor unor persoane. Aceste mӑsuri nu au caracter obligatoriu.

Dupӑ declararea ca admisibilӑ a plângerii, comisia examineazӑ atât susținerile reclamantului cât și observațiile Guvernului. Ea poate organiza audieri și poate decide efectuarea unor anchete in situ. Dacӑ pӑrțile ajung la o soluțonare amiablilӑ a cauzei, aceasta va fi cuprinsӑ într-un raport care va expune sumar faptele și soluția reținutӑ, raport care va fi transmis tuturor pӑrților și Secretarului General al Organizației spre publicare.

Dacӑ nici o soluție amiabilӑ nu este gӑsitӑ în spețӑ, comisia redacteazӑ un raport preeliminar, ce conține exprimarea faptelor și a concluziilor sale însoțite de recomandӑri și este transmis statului interesat care are un termen dee 3 luni pentru a se conforma sau pentru a reacționa.În acest interval, cauza poate fi deferitӑ curții Inter-Americane fie de comisie, fie de cӑtre statul interesat. Indivizii, grupurile de particulari sau organizațiile non guvernamentale nu pot sesiza Curtea.

În cazul în care Curtea a fost sesizatӑ, atunci comisia poate, cu majoritatea absolutӑ a membrilor sӑi sӑ emitӑ un aviz și concluzii referitoare la problema ce i-a fost supusӑ. Dacӑ ajunge la concluzia cӑ o dispoziție a convenției americane a fost încӑlcatӑ, comisia trbuie sӑ formuleze recomandӑri, fixând și un termen înӑuntrul cӑruia statul în cauzӑ trebuie sӑ adopte mӑsurile pentru a remedia încӑlcarea constatatӑ. Dupӑ expirarea termenului, comisia decide dacӑ statul a adoptat mӑsurile necesare și adecvate și dacӑ își va publica sau nu raportul.

În privința comunicӑrilor statale, acestea nu pot fi examinate de cӑtre comisie decât dacӑ ambele state atât statul autor al comunicӑrii cât și statul împotriva cӑruia este adresatӑ comunicarea au recunoscut competența comisiei de a statua asupra unor asemenea cereri, prin declarații formulate în conformitate cu dispozițiile convenției americane.

3.2. Curtea Inter-Americanӑ a Drepturilor Omului

Curtea Inter-Americanӑ a Drepturilor Omului este alcӑtuitӑ din șapte judecӑtori, aleși în cadrul adunӑrii Generale O.S.A., pe o peroadӑ de 6 ani, de cӑtre statele pîӑrți la convenția Inter-Americanӑ privind drepturile omului, cu o majoritete absolutӑ. Judecӑtorii trebuie sӑ fie juriști cu cea mai înaltӑ autoritate moralӑ și competențӑ recunoscutӑ în domeniul drepturilor omului, ce posedӑ calitӑțile cerute pentru a exercita cele mai înalte funcții judiciare în statul lor de cetӑțenie sau care i-a propus. Ei acționeazӑ în nume propriu.

Sediul curții este în capitala Republicii costa rica-San-Jose. Pot fi numiți și judecӑtori ad-hoc, dacӑ un stat parte în procedurӑ nu are un judecӑtor permanent având cetӑțenia sa. Numirea judecӑtorilor ad-hoc trebuie fӑcutӑ în termen de 30 de zile de la solicitarea Președintelui CIADO, în caz contrar statul decӑzând din dreptul sӑu de a numi un judecӑtor ad-hoc.

Curtea poate fi sesizatӑ decât de statele pӑrți la convenție sau de cӑtre comisie. În ambele ipoteze se impune a fi epuizatӑ, în fața comisiei, o procedurӑ prealabilӑ, fӑrӑ caracter jurisdicțional.

Competența curții privește orice diferend legat de interpretarea articolelor convenției. În privința competenței personale a curții, menționӑm cӑ aceasta poate fi sesizatӑ de cӑtre comisie sau statele pӑrți la convenție. Curtea nu poate fi sesizatӑ decât dacӑ statul împotriva cӑruia e îndreptatӑ plângerea individualӑ sau comunicarea statelor i-a recunoscut competența, prin declarații fӑcute cu prilejul depunerii instrumentului de notificare sau aderare sau ulterior. Statele pot, în același condiții, declara cӑ recunosc jurisdicția curții privind orice problemӑ de interpretare sau aplicare a convenției.

Particularii, grupurile de indivizi sau organizațiile nonguvernamentale nu pot sesiza direct Curtea, dar dacӑ aceasta e sesizatӑ atunci ei au dreptul de a participa direct la întrega procedurӑ în fața curții.

Procedura în fața curții este contradictorie și publicӑ(dacӑ nu se decide altfel), deliberarea însӑ este confidențialӑ. Deciziile se iau cu majoritatea judecӑtorilor prezenți (cvormul este de cinci judecӑtori), în caz de vot indecis, votul președintelui este decisiv.Hotӑrârea este definitivӑ. Nu pote fi atacatӑ, ci doar interpretatӑ. Ea este notificatӑ pӑrților și transmisӑ tuturor statelor pӑrți la convenție.

Dacӑ Curtea constatӑ cӑ a fost încӑlcatӑ convenția, ea se pronunțӑ în acest sens printr-o hotӑrâre, indicând dreptul al cӑrui exercițiu urmeazӑ sӑ fie restabilit în favoarea pӑrții vӑtӑmate. Eventual, Curtea stabilește și plata unei compensații echitabile. În cazuri urgente și de o gravitate deosebitӑ, Curtea este competentӑ sӑ stabileascӑ și mӑsuri asiguratorii.

Spre deosebire de Curtea Europeanӑ a drepturilor omului Curtea Inter-Americanӑ dispune de o importantӑ competențӑ consultativӑ. Orice stat membru al Organizației Statelor Americane ca și organele acestei organizații pot solicita avize consultative, asupra interpretӑrii convenției ca și a altor acorduri privind protecția drepturilor omului în statele americane. De asemenea, Curtea mai poate da avize, la cererea oricӑrui stat membru al O.S.A., referitor la conformitatea oricӑrei legi interne a acestui stat cu dispozițiile convenției Inter-americane a drepturilor omului.

3.3. Carta O.S.A. și Declarația Universalӑ a Drepturilor Omului

La nivel American, în materia protecției drepturilor omului meritӑ amintitӑ Carta Organizației Statelor Americane semnatӑ la Bogota, în anul 1948.

În Carta Organizației Statelor Americane, se afirmӑ cӑ adevӑratul sens al solidaritӑții americane și al bunei vecinӑtӑți nu se poate decât prin consolidarea unui sistem de libertӑți individuale și de justiție socialӑ bazat pe respectul drepturilor fundamentale ale omului. Anumite dispoziții din cartӑ se referӑ expres la drepturile omului: interzicerea discriminӑrii pe criterii de rasӑ, naționalitate, religie, sex. Statele membre se angajeazӑ sӑ respecte drepturile omului și principiile morale universale.

Declarația americanӑ a drepturilor omului, a fost proclamatӑ la 2 mai 1948, în cadrul conferinței Statelor americane pentru înființarea Organizației, declarație ce enunțӑ, alӑturi de drepturi civile și politice și drepturi economice, sociale și culturale. Ea enumerӑ de asemenea o listӑ de îndatoriri ale individului fațӑ de societate, fațӑ de copii și pӑrinți, obligația de educație, de a vota , de a plӑtii impozite.

Convenția proclamӑ drepturi civile și politice și anunțӑ drepturile economice, sociale și culturale. Astfel, în articolul de la 3 la 25, convenția garanteazӑ drepturile civile și politice precum:dreptul la viațӑ, la integritate fizicӑ, psihicӑși moralӑ, interdicția sclaviei și a servituții, dreptul la libertate, dreptul la garanții judiciare în procese civile și penale, libertatea de coonștiințӑ și religie, libertatea de gândire și exprimare, dreptul la protecția onoarei și a demnitӑții, dreptul de reuniune, la nume și prenume, libertatea de asociere, dreptul la cetӑțenie, dreptul de a participa la conducerea afacerilor publice, dreptul de a alege și de a fi ales, egalitatea în fața legii.

Convenția este completatӑ prin douӑ protocoale adiționale: Protocolul privitor la abolirea pedepsei cu moartea semnat la asuncion la 8 iunie 1990 și intra în vigoare la 18 august 1991 și Protocolul referitor la drepturile economice, sociale, culurale,în vigoare din 1999, semnat la San Salvador la 17 noembrie 1988 și a intrat în vigoare la 16 noembrie 1999.

La nivel American, în cadrul O.S.A.,au fost adoptate și alte tratate relative la drepturile omului dintre care amintim: convenția Inter-Americanӑ pentru prevenirea și reprimarea torturii, adoptatӑ la 9 decembrie 1985 și intratӑ în vigoare la 28 februarie 1987, convenția Inter-Americanӑ pentru prevenirea, sancționarea și reprimarea violenței fațӑ de femei, adoptatӑ la 9 iunie 1994 și intratӑ în vigoare la 5 martie 1995 și convenția Inter-Americanӑ asupra dispariției forțate de persoane, adoptatӑ la 9 iunie 1994 și intratӑ în vigoare la 28 martie 1996.

Prin controlul prevӑzut de convenția interamericanӑ pentru reprimarea torturii se instituie un control pe baza rapoartelor, ca o procedurӑ convenționalӑ de bazӑ, având ca sursӑ însuși acest tratat internațional.

Statele pӑrți la convenție prezintӑ rapoarte comisiei Inter-Americane a Drepturilor Omului asupra mӑsurilor legislative, judiciare, administrative și de altӑ naturӑ pe care le-au adoptat în aplicarea convenției.

Comisia Inter-Americanӑ a Drepturilor Omului, analizeazӑ în raportul sӑu anual, situația din statele membre ale Organizației Statelor americane în raport cu drepturile consacrate de convenție.

Declarația Universalӑ a Drepturilor Omului, adoptatӑ la 10 decembrie 1948 de cӑtre adunarea Generalӑ a ONU, este primul document cuprinzӑtor în sfera drepturilor omului, adoptat de o organizație internaționalӑ. Preambulul Declarației dezvoltӑ ideea cӑ recunoașterea dreptuirilor omului constituie „fundamentul libertӑții, dreptӑții și pӑcii în lume”, iar art.28 afirmӑ necesitatea unei ordini internaționale care sӑ permitӑ deplina ocrotire a drepturilor și libertӑților persoanei.

Declarația Universalӑ cuprinde douӑ mari categorii de drepturi: drepturi civile și politice și drepӑturile economnice, sociale și culturale.

Din categoria drepturilor civile și politice fac parte: dreptul la viațӑ, la libertatea și la securitatea persoanei, interdicția sclaviei, torturii și tratamentelor crude, inumane sau degradante, dreptul de a nu fi supus în mod arbitrar arestӑrii, reținerii sau exilului, dreptul la un proces echitabil, prezumția de nevinovӑție. Se mai recunoaște drteptul la viața privatӑ și dreptul la proprietate. Declarația proclamӑ dreptul la liberӑ exprimare, libertatea de religie, de întrunire și dreptul la liberӑ circulație. articolul 21 prevede drepturile politice ale individului, inclusiv dreptul acestuia de a participa la guvernarea țӑrii sale, direct sau prin reprezentanți liberi aleși.

Din categoria drepturilor economice, sociale și culturale fac parte: dreptul persoanei la asigurӑri sociale, la muncӑ și la protecție împotriva șomajului, dreptul la platӑ egalӑ pentru muncӑ egalӑ, dreptul la o retribuție echitabilӑ și satisfӑcӑtoare, dreptul la odihnӑ, dreptul la educație. articolul 27 se referӑ la drepturile culturale: „orice persoanӑ are dreptul de a participa liber la viața culturalӑ a comunitӑții, de a se bucura de valorile artistice și de a beneficia de progresul științific și avantajele acestuia”.

Declarația recunoaște cӑ drepturile pe care le proclamӑ nu sunt absolute. Ea dӑ posibilitatea statelor sӑ adopte legi care sӑ limiteze exercițiul acestor drepturi, cu condiția ca unicul scop al acestei limitӑri sӑ fie „asigurarea recunoașterii corespunzӑtoare și respectӑrii drepturilor celorlalți și a compatibilitӑții cu cerințele îndreptӑțite privind moralitatea, ordinea publicӑ și bunӑstarea generalӑ într-o socitate democraticӑ”.

Declarația Universalӑ nu este un tratat. Ea a fost adoptatӑ de adunarea Generalӑ a ONU ca rezoluție, deci nu are putere obligatorie. Scopul sӑu este de a furniza „un mod de înțelegere comun” al drepturilor și libertӑților fundamentale la care face referire Carta ONU și de a servi tuturor popoarelor și națiunilor drept standard comun de înfӑptuire. Declarația a constituit o bazӑ pentru acțiuni concrete ale diferitelor organe ale ONU în vederea protecției drepturilor. Declarația a însemnat, totuși, doar începutul unui proces, acela al elaborӑrii unor tratate internaționale care sӑ constituie baza dreptului internațional al drepturilor omului.

3.4. convenția Inter-Americanӑ a Drepturilor Omului

Preluând principiile cu privire la respectarea drepturilor fundamentale ale omului, consacrate de „Carta O.S.A.” de „Declarația americanӑ a drepturilor omului” și de „Declarația Universalӑ a drepturilor omului”, statele americane au semnat la 22 noiembrie 1969 la San Jose, în costa Rica, „Convenția Americanӑ referitoare la dreprurile omului”.

Statele – pӑrți se angajeazӑ sӑ respecte drepturile și libertӑțile recunoscute în convenție și sӑ garanteze deplinul lor exercițiu tuturor persoanelor ce depind de ele fӑrӑ nici o deosebire de rasӑ, culoare, sex, limbӑ, religie, credințe politice, origine naționalӑ sau socialӑ, situație economicӑ, naștere sau orice alte condiții.

Astfel, în ce privește dreptul la viațӑ se prevӑd urmӑtoarele: orice persoanӑ are dreptul la respectul vieții sale; nimeni nu pote fi privat în mod arbitrar de viața sa; în țӑrile în care nu este desfințatӑ pedeapsa cu moartea, aceasta nu va putea fi aplicatӑ decât pentru sancționarea crimelor celor mai grave, pe baza unor sentințe definitive, pronunțate de un tribunal competent; pedeapsa cu moartea nu va putea fi restabilitӑ în statele care au desfințat-o, pedeapsa cu moartea nu poate fi aplicatӑ pentru delicte politice sau pentru crime de drept comun conexe celor politice, nu poate fi aplicatӑ persoanelor sub 18 ani sau persoanelor peste 70 de ani și nici femeilor gravide. Orice persoanӑ condamnatӑ la moarte are voie sӑ cearӑ amnistierea, grațierea ori comutarea pedepsei.

Privitor la integritatea persoanei se consacrӑ dreptul la integritatea fizicӑ, psihicӑ și moralӑ, nimeni nu poate fi supus torturii, tratamentelor sau pedepselor crude, inumane sau degradante.

Sclavia, robia, ca și traficul de sclavi sunt interzise sub toare formele. Libertatea persoanei și circulația acesteia sunt garantate. În partera a II-a a convenției sunt prevӑzute mijloace de protecție a drepturilor omului.competente sӑ rezolve plângerile împotriva încӑlcӑrii acestora sunt comisia Inter-americanӑ și Curtea Internaționalӑ a drepturilor omului.

3.5. Comisia Africanӑ a Drepturilor Omului și Popoarelor

Protecția drepturilor omului în sistemul african în cadrul (O.U.A.) a fost adoptatӑ, la Nairobi( Kenia), la 26 iunie 1981. Sistemul internațional african de consacrare a drepturilor omului este organizat în cadrul Organizației Unitӑții Africane.

Organizația Unitӑții africane este principala organizație internațonalӑ la nivel regional african. Tratatul constituitiv al acestei organizații internaționale regionale este Carta Organizației Unitӑții africane.

Organele principale ale organizației, prevӑzute în tratatul constituitiv, sunt: conferința Șefilor de Stat și de Guvern, Consiliul Miniștrilor, Secretariatul general, comisia de mediere conciliere și arbitraj.

Organul specializat în promovarea și protejarea drepturilor omului, în cadrul organizației internaționale, este comisia africanӑ a Drepturilor Omului și Popoarelor

Specificul sistemului constӑ în faptul cӑ promoveazӑ nu numai drepturile omului, ci și pe cele ale popoarelor. În temeiul cartei și în scopul îndeplinirii prevederilor acesteia a fost înființatӑ comisia africanӑ a drepturilor omului și popoarelor, organ specializat în promovarea și protecția drepturilor omului și popoarelor. comisia africanӑ este alcӑtuitӑ din 11 persoane alese prin scrutin secret de conferința sefilor de stat și guvern ai statelor care compun O.U.A., pentru un mandat de 6 ani , reînnoibil. Aceste persoane sunt alese dintre pӑertsonalitӑțile africane bucurându-se de cea mai largӑ considerație, înaltӑ moralitate, integritate, imparțialitate și posedând o competențӑ în materia drepturilor omului și popoarelor.

Alӑturi de comisia africanӑ, un rol important în promovarea și protecția drepturilor omului revine curții africane a drepturilor omului și popoarelor, înființatӑ prin Protocolul adițional la Carta africanӑ.

În comparație cu sistemul european sau american, sistemul african al drepturilor omului prezintӑ urmӑtoarele trӑsӑturi prezintӑ particularitӑți decurgând din absența unei activitӑți a unei curți specializate. astfel, comisia africanӑ a drepturilor omului și popoarelor poate acționa în același timp pentru promovarea drepturilor proclamate de convenție, cât și în calitate de organ cvasi-jurisdicțional. Astfel, comisia poate face studii și cercetӑri, dӑ avize și recomandӑri generale, este îndrituitӑ sӑ pregӑteascӑ proiecte de legi, sӑ propunӑ soluții juridice în cazuri concrete de violare a drepturilor omului și sӑ formuleze, prin interpretare sau codificare, norme privind drepturile omului. De asemenea, comisia analizeazӑ sesizӑri provenind din partea unor particulari ca și din partea unor state referitoare la încӑlcӑri ale drepturilor omului și popoarelor recunoscute de cartӑ.

Este de mențonat cӑ sistemul african de protecție a drepturilor omului și popoarelor acordӑ prioritate „violӑrilor masive” ale acestora. Deși comisia poate primi comunicӑri individuale, conform art.58 alineatul (1) al convenției, ea atrage atenția șefilor de stat și de guvern numai asupra situiațiilor particulare care par sӑ releve existența unui ansamblu de violӑri grave sau masive ale drepturilor omului și popoarelor.

Atât persoanele fizice, cât și statele pӑrți la Carta O.U.A. le sunt prevӑzute o serie de obligații care urmӑresc același scop și anume promovarea demnitӑții umane. În privința îndatoririlor persoanelor fizice, Carta O.U.A. s-a inspirat din declarația americanӑ privind drepturile și îndatoririlor omului. În principiu , aceste îndatoriri constau în aceea cӑ drepturile și libertӑțile fiecӑrui individ sunt exercitate în condițiile respectӑrii drepturilor celorlalți indivizi, a securitӑții colective, a moralei și interesului comun.

Ideea, reglementӑrii unor îndatoriri în sarcina statelor pӑrți la Carta O.U.A., se fundamenteazӑ pe necesitatea realizӑrii unui cadru juridic care sӑ garanteze promovarea realӑ și practicӑ a drepturilor recunoscute individului. Conform articolului 1 din cartӑ statele pӑrți recunosc îndatoririle, drepturile și libertӑțile consacrate în Carta O.U.A. și se angajeazӑ sӑ adopte mӑsurile legislative sau de altӑ naturӑ pentru a le face efective.

Statele, se obligӑ sӑ promoveze și sӑ asigure prin învӑțӑmânt, educație și publicație, respectarea drepturilor garantate de cartӑ. Statele trebuie sӑ garanteze independența tribunalelor, și sӑ faciliteze înființarea și dezvoltarea mecanismelor naționale din domeniul protecției drepturilor consacrate de cӑtre O.U.A. Pretinsele încӑlcӑri ale drepturilor omului, sau ale popoarelor, prevӑzute de cartӑ pot fi sesizate comisiei africane a Drepturilor Omului și popoarelor, plângeri a cӑror evidențӑ este ținutӑ de Secretariatul comisiei.

Atribuțiile comisiei arfricane a Drepturilor Omului și Popoarelor:

a) promovarea drepturilor omului și popoarelor, în special prin: adunarea documentației, întocmirea de studii și cercetӑri asupra problemelor africane în domeniul drepturilor omului și popoarelor, organizarea de seminarii, colocvii și conferințe, difuzarea de informații, încurajarea organismelor naționale – locale care se ocupӑ de drepturile omului și popoarelor și dupӑ caz, emiterea de avize sau recomandӑri pentru guvern, formularea și elaborarea, spre a servi ca bazӑ a adoptӑrii textelor legislative pentru guvernele africane, principii și reguli care permit rezolvarea problemelor juridice referitoare la exercitarea drepturilor omului și popoarelor și a libertӑților fundamentale; cooperarea cu alte instituții africane sau internaționale care se intereseazӑ de promovarea și protejarea drepturilor omului și popoarelor;

b) asigurarea protejӑrii drepturilor omului și popoarelor în condițiile fixate de Carta africanӑ a drepturilor omului și popoarelor;

c) interpretarea oricӑrei dispoziții a cartei africane a drepturilor omului și popoarelor, la cererea unui stat parte, a unei instituții a O.U.a.sau a unei organizații africane recunoscute de O.U.a.

d) executarea oricӑror altor sarcini conferite de conferința Sefilor de Stat și Guvern a Organizației Unitӑții africane.

Potrivit cartei africane, mandatul exercitat de comisia africanӑ constӑ în promovarea drepturilor omului și popoarelor, protecția acestora, interpretatrea dispozițiilor cartei și aducerea la îndeplinire a sarcinilor încredințate de conferința Șefilor de Stat și de Guvern a Uniunii africane. Mijloacele procedurale aflate la dispoziția comisiei africane pentru garantarea drepturilor omului și popoarelor sunt: controlul pe bazӑ de rapoarte și controlul pe baza comunicӑrilor individuale și statale.

Astfel, la fiecare doi ani, statele pӑrți la cartӑ trebuie sӑ prezinte comisiei un raport asupra mӑsurilor legislative sau de altӑ naturӑ adoptate pentru a face posibil exercițiul deplin al drepturilor și libertӑților recunoscute prin cartӑ.

Dupӑ examinarea raportului și dupӑ analiza eventualelor informații suplimentare solicitate statului în cauzӑ, comisia poate sӑ formuleze observații generale pe care le considerӑ adecvate, în cazul în care constatӑ cӑ statul nu a îndeplinit obligațiile ce îi revin în temeiul cartei. comunicӑrile statale pot fi formulate de cӑtre un stat parte la cartӑ direct cӑtre comisie, dacӑ acest stat apreciazӑ cӑ un alt stat parte la cartӑ a încӑlcat dispozițiile acesteia. De asemenea, dacӑ un stat parte apreciazӑ cӑ un alt stat parte a încӑlcat dispozițiile cartei, iar dupӑ ce a atras atenția acestuia asupra celor sesizate, cauza nu a fost soluționatӑ spre satisfacția ambelor state, atât unul cât și celӑlalt pot sesiza comisia.

Dupӑ ce primește comunicarea statalӑ, comisia se va asigura cӑ toate cӑile interne de recurs au fost epuizate și va încerca sӑ obținӑ informațiile necesare de la statele interesate. Dupӑ ce va încerca soluționarea amniabilӑ, comisia va întocmi un raport ce va conține o prezentare a situației de fapt și și a concluziilor la care a ajuns. Raportul va fi transmis statelor în cauzӑ și comunicat conferinței șefilor de stat și de guvern.

Comunicӑrile individuale pot proveni de la indivizi, grupuri de particulari, organizații nonguvernamentale sau alte entitӑți, care denunțӑ o situație de încӑlcare gravӑ sau masivӑ a drepturiolr omului și popoarelor de cӑtre un stat parte la Carta Africanӑ. Comisia este sesizatӑ cu o comunicare individualӑ în urma solicitӑrii în acest sens formulate de majoritatea absolutӑ a membrilor sӑi. astfel, comisia nu este sesizatӑ automat cu privire la o comunicare ca efect al primirii acesteia, ci numai la cererea membrilor sӑi.

Pentru a fi admisibile, comunicӑrile individuale trebuie sӑ nu fie anonime, sӑ fie introduse dupӑ epuizarea cӑilor de recurs interne, și într-un termen rezonabil dupӑ utilizarea acestora, sӑ fie compatibile cu dispozițiile cartei africane și sӑ nu încalce autoritatea de lucru judecat.

Comunicarea trebuie sӑ fie adusӑ la cunoștiința statului interesat, înainte de examinarea pe fond. Dacӑ din deliberӑrile comisiei africane rezultӑ cӑ una sau mai multe comunicӑri relateazӑ situații speciale relevând încӑlcӑri masive sau grave ale drepturilor omului, comisia sesizeazӑ conferința șefilor de stat și de guvern asupra acestor situații.

Concluziile comisiei africane asupra comunicӑrilor statale și individuale sunt cuprinse în raportul pe care comisia îl prezintӑ conferinței șefilor de stat și de guvern. Procedurile în fața comisiei africane sunt confidențiale pânӑ în momentul în care conferința decide altfel, hotӑrând publicarea raportului comisiei.

3.6. Curtea Africanӑ a Drepturilor Omului și Popoarelor

Printr-un Protocol la Carta Africanӑ a Drepturilor Omului și Popoarelor, adoptat la Ouagadougou (Bukina Fasso), la 9 iunie 1998 și intrat în vigoare la 25 ianuarie 2004 a fost creatӑ aceastӑ jurisdicție specializatӑ în materia respectӑrii drepturilor omului.

Curtea este compusӑ din 11 judecӑtori, aleși pentru un mandat de 6 ani, reeligibil o singurӑ datӑ. Judecӑtorii trebuie sӑ fie juriști cu înalt profil moral și competențӑ academicӑ sau practicӑ recunoscutӑ și experiențӑ în domeniul drepturilor omului și popoarelor.

Alegerea lor se face de cӑtre adunarea Șefilor de State și Guverne a Uniunii africane cu respectarea cerinței reprezentӑrii principalelor regiuni africane și a tradițiilor lor juridice, precum și a reprezentӑrii corespunzӑtoare a bӑrbaților și femeilor (articolul 14 din Protocol). Judecӑtorii sunt independenți, ei nu pot sӑ participe în cazuri în care au mai fost implicați în altӑ calitate sau în cazuri privind statul lor de cetӑțenie. Cei 11 judecӑtori aleg un președinte și un vicepreședinte pe un mandat de doi ani, reeligibil o singurӑ datӑ.

Curtea Africanӑ are prevӑzutӑ o competențӑ contencioasӑ și o competențӑ consultativӑ. Curtea este competentӑ sӑ examineze cazurile și disputele privind imterpretarea și aplicarea cartei, a Protocolului și oricӑror altor instrumente în domeniul drepturilor omului ratificate de statul în cauzӑ.

Curtea poate fi sesizatӑ de comisia Africanӑ a Drepturilor Omului, statul parte care a înaintat o plângere comisiei, statul parte împotriva cӑruia s-a intodus o plângere în fața comisiei, statul parte al cӑrui cetӑțean este victima încӑlcӑrii drepturilor omului, organizațiile interguvernamentale africane ;existӑ și posibiltatea curții de a permite sesizarea de cӑtre persoane fizice și ONG-uri cu statut de observator la comisie, dacӑ statul împotriva cӑruia se face cererea a recunoscut expres jurisdicția curții.

Procedura este contradictorie și publicӑ, dacӑ nu se decide altfel (articolul 16 din Protocol). Pӑrțile pot fi reprezentate de avocați aleși ;se poate asigura asistențӑ sau reprezentare din oficiu.

Curtea poate cere orice elemente de probӑ, scrise sau orale, poate examina martori și poate organiza anchete. Curtea poate adopta mӑsuri conservatorii.

Pronunțarea hotӑrârii se face în cel mult 90 de zile de la finalizarea deliberӑrii. Hotӑrârea se ia cu majoritate de voturi, judecӑtorii putând emite opinii separate sau dizidente. Hotӑrârea poate constata violarea unui drept și stabili mӑsuri de remediere a situației, inclusiv plata de despӑgubiri (articolul 27 din Protocol). Ea este definitivӑ și nu este susceptibilӑ de a fi atacatӑ, dar poate fi supusӑ interpretӑrii și revizuirii. Executarea este obligatorie, fiind monitorizatӑ de consilul de Miniștri al Uniunii africane.

De asemenea, Curtea poate emite opinii consultative la solicitarea oricӑrui stat membru sau oeganizație recunoscutӑ de OUa, privind orice problemӑ juridicӑ referitoare la cartӑ sau alt instrument african în domeniul drepturilor omului.

CONCLUZII

În concluzie drepturile omului sunt drepturi pe care omenii le au în virtutea faptului cӑ sunt oameni, indifferent de sex, rasӑ, naționalitate etc., fiind separate de drepturile pe care oamenii le au prin lege. De aceea, drepturile fundamentale ale omului sunt inalienabile, neputand fiind retrase sau restrictionate. astfel, drepturile omului sunt intrinseci fiintelor umane, inalienabile (unele dintre ele in limita legilor) si aplicabile in mod legal.

În principiu, ideea de drepturi ale omului și de respectare a acestora este pusӑ în relația individ – stat, dar au început sӑ aparӑ discuții și privind respectarea drepturilor omului de cӑtre organizații, companii și chiar la nivel individ – individ.

Deși, drepturile omului sunt intriseci oamenilor cu caracteristicile menționate, sunt și drepturi codificate în convenții, coduri, legi etc. Și aici apare o delimitare care, cel puțin în limba românӑ este mai greu de redat. Vorbim atât de „drepturile omului – human rights”, dar și de drepturile omului în sensul legilor și anume „drepturile omului – human rights law sau internațional human rights law”.

Pentru cӑ nu existӑ aceastӑ delimitare lingvisticӑ în limba românӑ, oarecum datӑ și de sistemul nostru legal care tinde sӑ nu se refere foarte mult la „drepturi naturale”, nu avem o separație clarӑ între concept și dreptul internațional al drepturilor omului. De aceea, trebuie fӑcutӑ o distincție între ceea ce poate fi discutat ca fiind drepturile omului și ceea ce ar putea aparține și drepturile omului codificate prin diverse convenții și legi.

Chiar dacӑ în prezent, la nivel mondial, domnește o pace relativӑ, consecința unor interese politice, conflicte regionale continuӑ, totuși, sӑ afecteze planeta și sӑ amenințe principiile fundamentale care stau la baza respectӑrii drepturilor omului. De aici desprindem concluzia cӑ drepturile omului – care reprezintӑ înainte de toate o problemӑ socialӑ – nu pot fi concepute separat de acțiunile politice.

Apreciem cӑ numai printr-o conjugare a eforturilor tuturor factorilor sociali și politici de la nivel național și internațional se poate ajunge la gradul cel mai înalt de respectare a drepturilor omului și a libertӑților sale fundamentale, potrivit standardelor prevӑzute în documentele internaționale. Drepturile omului nu trebuie sӑ rӑmân în stadiul de simple deziderate, ci, datorit importanței lor sociale, trebuie sӑ devin elemente esențiale ale vieții sociale, politice și juridice din fiecare stat.

Dupӑ 1989, în România, au fost create conditiile pentru edificarea unui autentic sistem democratic al drepturilor si libertatilor omului, intemeiat pe recunoasterea si stricta traducere in viata a standardelor internationale. In acest sens au fost intreprinse o serie de mӑsuri legislative. In perioada imediat urmatoare Romania a devenit parte la numeroasele instrumente juridice internationale, adoptand totodata prevederi pentru adaptarea legislatiei sale interne la exigentele conventiilor internationale. S-a urmarit refacerea intregului edificiu legislativ in consonanta cu imperativele edificarii statului de drept cu prevederile conventiilor internationale si in special ale cartei de la Paris (1990) prin care toate statele europene s-au angajat sa-si fundamenteze sistemul de drept pe baza principiilor democratice.

Apreciem cӑ o creștere a nivelului de trai al cetӑțenilor – dincolo de faptul cӑ reglementӑrile constituționale o insereazӑ ca fiind o obligație a fiecӑrui stat – ar contribui semnificativ la evitarea încӑlcӑrii drepturilor omului. Pentru aceasta, fiecare stat ar trebui sӑ integreze în politica sa internӑ mecanisme de îmbunӑtӑțire a nivelului de trai, de creare a noi locuri de muncӑ sau de eficientizare a celor existente, de investiție în educație, culturӑ, cercetare.

Am arӑtat, cӑ problematica drepturilor omului, deși este apreciatӑ ca fiind o instituție ce privește comunitatea internațional a statelor, își gӑsește rezolvarea concretӑ în cadrul legislației interne a statelor care au obligația de a adopta mӑsuri și politici naționale pentru soluționarea ei. Astӑzi aproape toate statele lumii asigurӑ prin constituțiile lor mijloacele juridice de respectare a drepturilor cetӑțenilor lor, garantând, totodatӑ, dreptul persoanelor prejudiciate de a se adresa justiției.

În fațӑ unor probleme fӑrӑ frontiere, precum: globalizarea, crima organizatӑ, terorismul, schimbarea climaticӑ etc., niciun stat, oricât de dezvoltat ar fi, nu are puterea de a le face fațӑ singur, fiind necesar o armonizare a eforturilor tuturor membrilor comunitӑții internaționale, un consens universal.

Dezvoltarea economicӑ și socialӑ a statelor și asigurarea drepturilor și libertӑților fundamentale ale omului reprezintӑ, potrivit cartei ONU, fundamentul relațiilor pașnice dintre națiuni (articolul 55 al cartei ONU).

Este subliniat, totodatӑ, caracterul de drept individual la dezvoltare, în sensul cӑ omul este subiectul central al dezvoltӑrii și, de aceea, el trebuie sӑ promoveze și sӑ protejeze o ordine politicӑ, socialӑ și economicӑ propice dezvoltӑrii. Statele au obligația sӑ elaboreze politici naționale favorabile dezvoltӑrii, urmӑrind îmbunӑtӑțirea continuӑ a bunӑstӑrii întregii populații și a indivizilor.

Întreaga comunitate internaționalӑ este de acord cu crearea și functionarea cadrului internațional de supraveghere a modului de respectare pe plan intern a drepturilor Omului și a libertӑților sale fundamentale. a considerat însӑ cӑ acest mecanism este unul perfect, reprezintӑ, desigur, un punct de vedere care nu ține seamӑ de realitate, în acelasi timp însӑ, a considera cӑ acesta nu trebuie sa funcționeze și sӑ se perfecționeze, înseamnӑ ai abdica de la principiul fundamental al necesitӑții irespectӑrii universale a drepturilor omului, fӑrӑ nici un fel de discriminare, indiferent de criteriul pe care acesta s-ar face.

În concluzie, existența „drepturilor de solidaritate”, deși contestate de unii autori pe motivul insuficientei lor definiri sau codificӑri în tratate internaționale specializate în materia drepturilor omului, a câștigat teren important, în special în ultimele douӑ decenii. Asistӑm la un proces a cӑrui dinamicӑ, potențatӑ de cooperarea statelor în plan internațional pentru respectarea acestor drepturi, este similarӑ definirii conținutului drepturilor civile și politice, a cӑror consacrare juridicӑ internaționalӑ a necesitat aproape trei decenii.

BIBLIOGRAFIE

Andreescu G., Noua Revista de Drepturile Omului nr. 2/2009, Editura C.H. Beck, București, 2009

Barbu I., A., Persoana fizică în dreptul internațional penal, Editura C.H. Beck, București, 2013

Bârsan C., Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Volumul I Drepturi și libertăți, Editura All Beck, Bucuresti, 2005

Brumar C., Miga-Besteliu R., Protecția internațională a drepturilor omului, Editura Universul Juridic, București, 2009

Bîrsan C., Eftimie M., Convenția europeană a drepturilor omului, Editura Hamangiu, București, 2009

Călinoiu C., Duculescu V., Drept constituțional și instituții politice, ediție revăzută și completată, Editura Lumina Lex, București, 2005

Chiriță R., Convenția europeană a drepturilor omului, comentarii și explicații, vol. I, Editura C.H. Beck, București, 2007

Coca G., Interesul general și drepturile fundamentale ale omului. Ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2011

Cocoșatu M., Drept internațional public, Editura Pro Universitaria, București, 2012

Corlatean T., Protecția europeană și internațională a Drepturilor Omului, Editura Universul Juridic, București, 2012

Corlățean T., Executarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, Editura Universul Juridic, București, 2011

Dănișor Ghe., Circumscrierea conceptului de „drepturi ale omului, Revista de Științe Juridice nr.4/2009, Craiova

Diaconu I., Răspunderea internațională în dreptul internațional, Editura Pro Universitaria, București, 2013

Grigoriana M., P., Drepturile omului – valente juridice si canonice, Editura C.H. Beck, București, 2011

Harris D., J., O'Boyle M., & Warbrick C., Law ofthe European Convemion on Human Rights, Oxford University Press, New York, 2009, second edition

Malcom Shaw, Cambridge University Press, Sixth edition, Third printing, 2010

Marinică E., C., Promovarea și protejarea drepturilor omului prin mijloace contencioase, Editura I.R.D.O, București, 2011

Mazilu D., Drepturile omului. Concept. Exigențe și realități contemporane, Editura Lumina Lex, București, 2008

Miga-Beșteliu R., Drept internațional public, volumul I, ed.a 2-a, Editura C.H. Beck, București, 2010

Miga-Beșteliu R., Brumar C., Protecția internațională a drepturilor omului, Editura Universul Juridic, București, 2008

Moroianu Zlăteanu I., Belu Magdo M., L., Rolul jurisprudenței în aplicarea unitară a legii, în Revista Drepturilor Omului, Institutul Român pentru drepturile omului, anul XII, nr. 3, 2012

Nicolae T., Eseu despre o teorie generală a drepturilor eventuale, Editura Fundația Europeană Titulescu – Filiala Craiova, Craiova, 2002

Oberdorff H., Drepturile Omului și libertățile fundamentale, Libertăți generale de drept și jurisprudență, ediția a-II-a, Paris, 2010

Otovescu-Frăsie C.,, Drepturile omului în societatea contemporan, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2009

Pivniceru M. M., Drept internațional public, ediția a 2-a, volumul 1, Editura Hamangiu, București, 2006

Popa V., V., Vâtc L.,, Drepturile omului, Editura All Beck, București, 2005

Popa N., Voicu M., Dreptul la un proces într-un „timp rezonabil. Noi coordonate europene privind judecarea cauzelor într-un termen optim și previzibil, Revista de drept public, nr. 4/20041

Popescu D., Drept internațional public, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București, 2008

Popescu C., L., Protecția internațională a drepturilor omului, All Beck, bucurești, 2000

Predescu O., Vladoiu N., M., Drept european și internațional al drepturilor omului, Editura Hamangiu, București, 2014

Purdă N., Diaconu N., Protecția juridică a drepturilor omului, Editura Universul Juridic, București, 2007

Selejan-Gutan B., Protecția europeană a drepturilor omului, ed.a 4-a, Editura C. H. Bech, București, 2011

Sudre F., Dreptul european și internațional al drepturilor omului, Editura Polirom, Iași, 2006

Titulescu N., Eseu despre o teorie generală a drepturilor eventuale, Editura Fundația Europeană Titulescu – Filiala Craiova, Craiova, 2002

Tomescu M., Protecția juridică a Drepturilor Omului, Editura Pro Universitaria, București, 2009

Tomescu M., Drepturile omului. Tendințe și orientări contemporane, Editura Pro Universitaria, București, 2013

Voican M., Curți internaționale de justiție, Editura All Beck, București, 2000

Voicu M., Protecția europeană a drepturilor omului – teorie și jurisprudență, Constanța, Editura Ex Ponto, 2002

Zlătescu I., M.,, Drepturile Omului la început de mileniu, Casa Editorială Calistrat Hogaș, București, 2001

Zlătescu I., Drepturile omului – un sistem în evoluție, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2007

BIBLIOGRAFIE

Andreescu G., Noua Revista de Drepturile Omului nr. 2/2009, Editura C.H. Beck, București, 2009

Barbu I., A., Persoana fizică în dreptul internațional penal, Editura C.H. Beck, București, 2013

Bârsan C., Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Volumul I Drepturi și libertăți, Editura All Beck, Bucuresti, 2005

Brumar C., Miga-Besteliu R., Protecția internațională a drepturilor omului, Editura Universul Juridic, București, 2009

Bîrsan C., Eftimie M., Convenția europeană a drepturilor omului, Editura Hamangiu, București, 2009

Călinoiu C., Duculescu V., Drept constituțional și instituții politice, ediție revăzută și completată, Editura Lumina Lex, București, 2005

Chiriță R., Convenția europeană a drepturilor omului, comentarii și explicații, vol. I, Editura C.H. Beck, București, 2007

Coca G., Interesul general și drepturile fundamentale ale omului. Ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2011

Cocoșatu M., Drept internațional public, Editura Pro Universitaria, București, 2012

Corlatean T., Protecția europeană și internațională a Drepturilor Omului, Editura Universul Juridic, București, 2012

Corlățean T., Executarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, Editura Universul Juridic, București, 2011

Dănișor Ghe., Circumscrierea conceptului de „drepturi ale omului, Revista de Științe Juridice nr.4/2009, Craiova

Diaconu I., Răspunderea internațională în dreptul internațional, Editura Pro Universitaria, București, 2013

Grigoriana M., P., Drepturile omului – valente juridice si canonice, Editura C.H. Beck, București, 2011

Harris D., J., O'Boyle M., & Warbrick C., Law ofthe European Convemion on Human Rights, Oxford University Press, New York, 2009, second edition

Malcom Shaw, Cambridge University Press, Sixth edition, Third printing, 2010

Marinică E., C., Promovarea și protejarea drepturilor omului prin mijloace contencioase, Editura I.R.D.O, București, 2011

Mazilu D., Drepturile omului. Concept. Exigențe și realități contemporane, Editura Lumina Lex, București, 2008

Miga-Beșteliu R., Drept internațional public, volumul I, ed.a 2-a, Editura C.H. Beck, București, 2010

Miga-Beșteliu R., Brumar C., Protecția internațională a drepturilor omului, Editura Universul Juridic, București, 2008

Moroianu Zlăteanu I., Belu Magdo M., L., Rolul jurisprudenței în aplicarea unitară a legii, în Revista Drepturilor Omului, Institutul Român pentru drepturile omului, anul XII, nr. 3, 2012

Nicolae T., Eseu despre o teorie generală a drepturilor eventuale, Editura Fundația Europeană Titulescu – Filiala Craiova, Craiova, 2002

Oberdorff H., Drepturile Omului și libertățile fundamentale, Libertăți generale de drept și jurisprudență, ediția a-II-a, Paris, 2010

Otovescu-Frăsie C.,, Drepturile omului în societatea contemporan, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2009

Pivniceru M. M., Drept internațional public, ediția a 2-a, volumul 1, Editura Hamangiu, București, 2006

Popa V., V., Vâtc L.,, Drepturile omului, Editura All Beck, București, 2005

Popa N., Voicu M., Dreptul la un proces într-un „timp rezonabil. Noi coordonate europene privind judecarea cauzelor într-un termen optim și previzibil, Revista de drept public, nr. 4/20041

Popescu D., Drept internațional public, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București, 2008

Popescu C., L., Protecția internațională a drepturilor omului, All Beck, bucurești, 2000

Predescu O., Vladoiu N., M., Drept european și internațional al drepturilor omului, Editura Hamangiu, București, 2014

Purdă N., Diaconu N., Protecția juridică a drepturilor omului, Editura Universul Juridic, București, 2007

Selejan-Gutan B., Protecția europeană a drepturilor omului, ed.a 4-a, Editura C. H. Bech, București, 2011

Sudre F., Dreptul european și internațional al drepturilor omului, Editura Polirom, Iași, 2006

Titulescu N., Eseu despre o teorie generală a drepturilor eventuale, Editura Fundația Europeană Titulescu – Filiala Craiova, Craiova, 2002

Tomescu M., Protecția juridică a Drepturilor Omului, Editura Pro Universitaria, București, 2009

Tomescu M., Drepturile omului. Tendințe și orientări contemporane, Editura Pro Universitaria, București, 2013

Voican M., Curți internaționale de justiție, Editura All Beck, București, 2000

Voicu M., Protecția europeană a drepturilor omului – teorie și jurisprudență, Constanța, Editura Ex Ponto, 2002

Zlătescu I., M.,, Drepturile Omului la început de mileniu, Casa Editorială Calistrat Hogaș, București, 2001

Zlătescu I., Drepturile omului – un sistem în evoluție, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2007