Principalele Parazitoze Intalnite la Salmonide

Introducere

În general, prin parazitoze la pești se înțelege o mare diversitate de stări morbide, determinate de numeroși și variați agenți biotici vegetali sau animali (paraziți). Bolile parazitare, prin faptul că indiferent de sistemul de creștere (extensiv, semi-intensiv, intensiv sau superintensiv) sunt foarte răspândite și declanșează frecvent mortalități masive (fie la icrele fecundate, fie la peștii de toate vârstele) constituie o serioasă problemă în acvacultură. Pagubele cele mai ridicate provocate de parzitoze se întâlnesc în crescătoriile sistematice sau semisistematice, unde se practică creșterea peștilor la densități mari, iar speciile crescute (salmonide, siluride, acipenseride și ciprinide) au valoare economică ridicată.

Parazitozele pestilor prezintă peste 60% din întreaga patologie piscicolă. Dintre bolile parazitare ale pestilor protozoozele au o importanță mare întrucât unele au o evoluție gravă si o difuzibilitate crescută, printre acestea numărându-se si ihtioftirioza (Cojocaru și colab., 2002).

Mișcarea peștilor, circulația apei în bazinele piscicole care aparțin aceleași rețele hidrografice și conservarea paraziților în gazde intermediare (care se pot deplasa și astfel sunt greu de distrus) conduce în mare măsură la întreținerea parazitozelor în unitățile piscicole și reduce posibilitatea de prevenire a acestora.

Condițiile climatice, geografice și de amenajare a terenului contribuie la o repartizare a paraziților, dar această repartizare este determinată și de posibilitatea de viețuire și de reproducere a acestora. În vederea prevenirii și combaterii parazitozelor la pești, o primă cerință este cunoașterea situației îmbolnăvirii acestora, de la nivelul de unitate piscicolă, până la planul zonal și chiar național.

După informațiile existente, până la sfârșitul secolului XIX lipsesc datele concludente asupra îmbolnăvirii peștilor provocate de paraziți, deși nu este exclus ca mortalitatea la pești să se fi produs deseori. În special peștii mureau în bălți și iazuri datorită îndeletnicirii oamenilor.

Acest fapt impunea câteodată ca, conducerea unor state să ordone unele măsuri. Asftel, în anul 1677 domnitorul Gheorhe Duca dă poruncă oamenilor din Cojești să înceteze să topească cânepa în iazul lui Pană, fiindcă îi omoară peștii (Giurescu, 1964).

După anul 1898 au început să apară, însă cu totul sporadic, semnalarea unor stări de boală la pești. Majoritatea autorilor nefiind însă ihtiopatologi și deci neinteresându-i boala în sine și evoluția ei, ca apoi cunoscându-i și cauza să poată formula și remediile respective, se limitau să semnaleze numai cazul în sine sau să citeze ori să descrie sumar agentul patogen.

Odată cu modernizarea sistemelor de creștere la noi în țară devin necesare și cercetarile asupra stărilor de boală la pești. În anii 1942-1944 în cadrul Institutului de Cercetări Piscicole, sub îndrumarea lui I. Radulescu se pun bazele unei scoli de ihtiopatologie și încep cercetări sistematice, atât în apele interioare, cât și-n apele teritoriale din Marea Neagră sau Delta Dunării.

Se dă importanță, în special, efectului morfo-fiziologic al peștilor bolnavi, se identifică agenții patogeni, se studiază procesul patologic al stărilor de boală și în urma experimentelor se stabilesc metodele de combatere și mai ales de prevenire a îmbolnăvirilor. Astfel principalii factori limitativi în creșterea peștelui sunt reprezentați de o serie de boli și paraziți, care pe lângă unele greșeli tehnologice, determină înregistrarea unor rezultate slabe pentru acvacultură.

Depistarea la timp a factorilor limitativi în creșterea peștilor este foarte importantă, deoarece se soldează cu economii insemnate, după cum și nedepistarea acestora poate duce la pierderi cuprinse între 75-95 % din populația piscicolă a unei ferme sau exploatații piscicole. Aceast lucru este cu atât mai important cu cât indivizii bolnavi nu se pot izola, iar apa este un mediu prielnic de circulație și de infestare cu agenți patogeni.

În condițiile de intensivizare a producției piscicole, apariția parazitozelor, dar și a bolilor în general, este aproape inevitabilă, mai ales dacă vigilenta lucrătorilor și a specialiștilor din acest domeniu lasă de dorit.

Raspândiți în toate apele piscicole, parziții în funcție de condițiile fizico-chimice ale apelor respective, precum și de specia și chiar vârsta peștilor, sunt extrem de numeroși și de variați, și pot parazita toate stadiile evolutive ale peștilor începând cu icrele și terminând cu peștii adulți.

În unitațile piscicole intensive, prognosticul îmbolnăvirilor populațiilor piscicole se poate realiza efectuând periodic și în special în timpul repopulărilor de toamnă sau de primăvară, controale pentru a identifica eventualii paraziți și metodele de combatere a acestora.

Infestările cu paraziți se realizează prin peștii contaminați, prin cadavrele lor sau prin exemplarele ce au facut boala, însă deveniți purtători de germeni patogeni. Peștii deci constituie principalul vector a infectării bazinelor piscicole, atunci când pătrund în el fie singuri pe firul apelor de alimentare, fie prin repopulări făcute de către om.

De asemenea, infestarea mediului este posibilă și prin intermediul păsărilor ihtiofage, dar și prin intermediul uneltelor de pescuit, atunci când acestea înca ude, se trec imediat dintr-un bazin infectat în altul neinfectat. O posibilitate de infestare poate fi și în cazul când apa de alimentare a unei exploatații piscicole provine dintr-o sursă contaminată.

De regulă, infestarea cu paraziți a unui bazin piscicol are loc mai repede în bazinele cu o populație densă sau cu suprafata redusă, cum este cazul exploatațiilor salmonicole intensive de la noi din țară.

Infestarea peștilor cu paraziți se face de cele mai multe ori pe cale digestivă, atunci când germenul patogen este ingerat odată cu hrana sau pe cale cutanată și branhii, în cazul în care epiderma este lezionată dintr-o cauză mecanică. Integritatea pielii, a epiteliului branhial și a mucoaselor acoperite cu stratul protector de mucus secretat poate constitui o barieră în calea atacului parazitar.

Pătrunși în organismul peștelui atacat, agenții patogeni (paraziții) provoacă îmbolnavirea acestuia. În general puterea patogenă a agenților patogeni nu este dată doar de numărul lor, ci și de substanțele toxice pe care le produc.

De obicei, peștii existenți în aria de raspândire a unei boli parazitare sunt cu mult mai rezistenți decât cei din unitățile indemne. Rezistența acestora se poate transmite ereditar, iar rasele selecționate sau peștii din crescătoriile sistematice care sunt furajați și crescuți în densitați mari sunt mai receptivi față de bolile parazitare, decât peștii sălbatici din apele naturale.

PARTEA I STUDIU BIBLIOGRAFIC

CAPITOLUL I. Principalele parazitoze întâlnite la salmonide

Agenții patogeni care provoacă îmbolnăviri la pești pot fi, pe de-o parte, agenți animați sau specifici (virusuri, bacterii, ciuperci, alge și paraziți animali), iar pe de alta parte, agenții patogeni neanimați sau nespecifici, respectiv factorii mecanici (traumatismele), factorii fizici (termici, lumina, presiunea hidrostatică), factorii chimici (pH-ul, gazele solvite în apă, substanțele toxice și carențele alimentare) (Munteanu, Gabriela și Bogatu, 2008).

După natura agenților patogeni la salmonide, distingem urmatoarele tipuri de boli:

boli specifice, provocate de agenții patogeni animați, care pot fi:

boli infecțioase, provocate de virusuri (viroze) sau de bacterii (bacterioze);

boli parazitare, provocate de diferite categorii de paraziți vegetali sau animali.

boli nespecifice, provocate de agenți fizico-chimici, nutriționali și constituționali.

Principalele măsuri pentru evitarea mortalităților provocate de paraziți se referă la prevenirea infestațiilor, întrucât o boală (parazitoză), odată contractată, combaterea ei este deosebit de dificilă, uneori chiar imposibilă.

Sunt considerați paraziți ai peștilor, vietățile care invadează peștii, localizându-se pe sau în anumite organe sau țesuturi, acolo unde specia respectivă de parazit găsește condițiile fizico-chimice favorabile dezvoltării și supraviețuirii lor. Specia de pește și implicit organele și țesuturile lui constituie deci pentru paraziți, atât biotopul, cât și locul de hrănire. În cazul când sunt atacate organele vitale și la invazii puternice, paraziții, în funcție de specia respectivă pot cauza mortalități de proporții mai mult sau mai puțin însemnate.

După puterea de răspândire, bolile parazitare pot avea unul din urmatoarele caractere:

– sporadic în cazul când apar la exemplare izolate și nu au tendința de răspândire mai mare;

– enzootic, când boala cuprinde un mare număr de exemplare însa ramâne cantonata într-o unitate piscicolă;

– epizootic, când se îmbolnăvesc un număr mare de pești grupați în unități piscicole răspândite pe bazine mari hidrografice;

– panzootic, când boala are o răspândire extraordinară, cuprinzând mai multe țari sau chiar un continent întreg, în acest caz primează receptivitatea peștilor și contagiozitatea agenților patogeni.

După natura paraziților, bolile parazitare întâlnite la salmonide pot fi clasificate în parazitoze vegetale și parzitoze animale:

1.1. Parazitoze vegetale

Paraziții vegetali sunt acei paraziți care fac parte din regnul vegetal (ciuperci inferioare), denumirea generică „vegetali” este improprie și este utilizată doar pentru diferențierea acestora.

Ciupercile sau fungii sunt plante inferioare aparținând filumului Mycophyta. Ele sunt lipsite de clorofilă, fapt ce le obligă la o nutriție heterotrofă saprofită sau parazită (Munteanu, Gabriela și Bogatu, 2003).

Ciupercile care parazitează peștii sunt puține la număr și dificil de clasificat. Poziția sistematică a celor mai comune ciuperci parazite la pești este prezentată în tabelul 1.1.

Tabelul 1.1

Principalele ciuperci parazite la pești

(după Kinkelin și colab., 1985)

Cele mai multe fac parte din clasa Phycomycetes, a căror miceliu este format din hife tubulare, ramificate, neseptate, care conțin în interior o masă citoplasmatică continuă, polinucleată și care prezintă o înmulțire asexuată prin intermediul sporilor, dar și una sexuată prin oogamie.

Dintre acestea Oomycetes este cel mai important grup de ciuperci parazite la pești, sunt foarte răspândite în mediul acvatic. Ele se înmulțesc asexuat prin zoospori biflagelați, care sunt produși îi zoosporangi și sexuat prin oogamie.

Cele mai multe specii de ciuperci parazite la pești aparțin familiei Saprolegniaceae, ordinul Saprolegniales, a căror miceliu, bogat ramificat, are aspect de vată sau perie fină.

Deuteromycetes sunt reprezentați de fungi imperfecți la care nu se cunoaște forma sexuată de înmulțire, dar sunt doar câteva specii care parazitează la pești.

După locul de fixare micozele peștilor pot fi:

– superficiale, atunci când ciuperca se fixează pe suprafața tegumentului, pe înotătoare, în cavitate bucală, în cavitatea branhială sau pe suprafața ochilor (saprolegnioza);

– vasculare branhiale, când ciuperca pătrunde în vasele branhiale (branchiomicoza);

– profunde, când ciuperca pătrunde în organele interne (ihtiofonoza).

Răspândirea paraziților vegetali se efectuează prin spori (zoospori) care ajung în apă, unde înoată și se fixează pe peștii pe care-i întâlnesc.

1.1.1. Saprolegnioza

Saprolegnioza este o parazitoză micotică comună tuturor bazinelor piscicole cu apă dulce și a tuturor speciilor de pești (salmonide, ciprinide), de toate vârstele, inclusiv icrelor.

Boala se manifestă frecvent în apele prost intreținute, bogate în substanțe organice în descompunere, ape cu un pH scăzut și cu temperaturi mai ridicate.

Etiologie

Agenții etiologici ai saprolegniozei sunt reprezentați de specii de ciuperci aparținând genurilor Saprolegnia și Achlya.

Speciile de Saprolegnia au miceliul format din două tipuri de hife: unele subțiri, de aproximativ 20 µm în diametru, puternic ramificate, care se dezvoltă în grosimea țesuturilor gazdei, și altele, ceva mai groase și mai puțin ramificate, care se dezvoltă la suprafața corpului gazdei.

Epizootologie

Sursele de îmbolnăvire sunt reprezentate de către sporii ciupercilor care se găsesc în bazinele salmonicole bogate în substanțe organice în descompunere .

Atât timp cât icrele puse la incubat sau peștii din bazin sunt perfect sănătoși, ciupercile din această categorie nu sunt capabile de atac, acestea atacă doar în momentul în care se produc debilitări ale organismului sau este lezat epiteliul de acoperire al pielii, branhiilor și cavității bucale.

Transmiterea se poate face orizontal, prin apă, contact direct și prin echipamente, atunci când condițiile sanitare sunt necorespunzătoare. Temperatura apei are un rol important în invaziile cu Saprolegnia sp., boala evoluând la salmonide atunci când temperatura este mai scazută decât cea optimă speciei (Munteanu, Gabriela și Bogatu, 2003).

Manifestări clinice

Saprolegnia se localizează la nivelul tegumentului, înotătoarelor sau branhiilor, unde sporii ciupercii generează la început hife de culoare albă, foarte fine, care ulterior cresc și se ramifică, formând pe suprafața corpului salmonidelor un miceliu cu aspect de vată (fig. 1.1).

Peștii afectați de saprolegnioză înoată apatici la suprafața apei și prezintă la nivelul tegumentului suprafețe întinse eritematoase pe care hifele fie nu se văd cu ochiul liber, fiind în formare, fie sunt acoperite de micelii bine evidențiate.

Saprolegnioza afectează frecvent icrele salmonidelor din stațiile de reproducere artificială. Sunt atacate prima dată icrele nefecundate, icrele fecundate lezate prin acțiunea diferiților agenți patogeni și icrele care conțin o rezervă slabă de vitelus. Cu timpul ciupercile trec și la icrele sănătoase, pe care le omoară.

a b

Fig. 1.1. Saprolegnia parasitica la salmonide

a. la nivel tegumentar, b. icre infestate

Diagnostic

Pentru diagnostic este suficientă examinarea clinică, putându-se observa cu ochiul liber miceliul extern, iar în caz de suspiciuni, se poate recurge la examenul microscopic al zonelor infestate.

Profilaxie și tratament

Pentru prevenirea manifestării saprolegniozei în bazinele salmonicole, se recomandă unele măsuri care vizează optimizarea condițiilor de viață, respectiv: îmbunătățirea calității apei, reducerea densității de populare, hrănirea corectă, controlul altor boli ce pot predispune peștele la infestarea fungală. Cea mai importantă masură profilactică rămâne manipularea cu grijă a peștilor.

Pentru prevenirea infestării icrelor în incubatoare se recomandă 2 îmbăieri cu formalină sau cu verde malachit (5 mg/l), prima la 24 de ore de la introducerea icrelor, a doua după 24 de ore de la prima îmbăiere și îndepărtarea permanentă a icrelor moarte.

1.1.2. Ihtiofonoza

Ihtiofonoza a fost observată pentru prima data de către Hofer în anul 1893 la salmonide, și este o micoză care afectează mai multe specii de pești dulcicoli și marini, aparținând familiilor salmonide, gadide, clupeide și ciprinide.

Etiologie

Agentul care provoacă ihtiofonoza este fungul Ichthyophonus hoferi, încadrat în clasa Phycomycetes. ordinul Entomophthorales. Există însa și autori care-l consideră protist, din grupa Microsporidia și îl denumesc Ichthyosporidium hoferi (Schäperclaus, 1979).

Micoza se dezvoltă foarte bine la o temperatură de 10º C, membrana plasmodiului înmugurit plesnește și din acesta se dezvoltă un mănunchi de hife care, după cca. 7-10 zile formează un miceliu caracteristic cu aspect de colonie rotundă, de 5-15 mm în diametru. După un anumit timp, protoplasma fiecărei hife se strânge și, iar la extremitatea acesteia, se formează un nou chist.

Epizootologie

Sursele de îmbolnăvire sunt peștii bolnavi, cadavrele acestora în descompunere, unele nevertebrate infectate cu Ichthyophonus hoferi (copepode) și posibile alte organisme (batracienii) sau materiale din apa, care constituie vectori ai micozei.

Infecția naturală se realizează digestiv, prin ingerarea copepodelor purtătoare de ciuperci, sau na hranei infestate.

Ciuperca poate invada inima, ficatul, rinichii, splina, intestinul, musculatura și chiar creierul salmonidelor. Cel mai frecvent atacate sunt organele puternic vascularizate, fapt datorat răspândirii ciupercii pe cale sanguină. Boala debutează în principal iarna și primăvara.

Manifestări clinice

La populațiile de pești infestate, micoza se evidențiază prin efectul de „hârtie nisipoasă” ce apare în principal în zona laterală a corpului peștelui și care constă în modificarea aspectului tegumentului, acesta devenind rugos.

La unele specii de pești, sunt mai afectate organele interne și o astfel de infecție internă, evidențiată prin formarea unor noduli albi, similari granuloamelor de tuberculoză, care se găsesc în toate organele (fig. 1.2.) .

În locurile de fixare ciuperca provoacă distrugeri de țesuturi, procese inflamatorii, necroze și alte leziuni, care aduc după ele, insuficiența și chiar suprimarea funcțională a organelor. Iar în musculatura laterală se pot observa abcese de culoare galben-roșcat care proeminează la suprafața corpului.

Fig. 1.2. Noduli albi în rinichi la un salmonid afectat de ihtiofonoză

În afara leziunilor vizibile, în ihtiofonoză apar și unele leziuni la nivelul organelor interne invadate de ciupercă. Astfel, la disecția peștilor bolnavi, organele invadate au o colorație închisă, pe suprafața lor observându-se prin contrast, nodulii alb-cenușii, ce închid plasmodiile de Ichthyophonus hoferi.

Diagnostic

Diagnosticul ihtiofonozei se stabilește în urma examenului clinic care evidențiază simptoamele majore și mirosul caracteristic (de acru).

Examenul microscopic al frotiurilor proaspete, ca și al secțiunilor histologice realizate prin organele infectate, evidențiază chiștii cu plasmodii dovedindu-se astfel diagnosticul.

Profilaxie și tratament

Măsurile profilactice sunt esențiale în lupta contra ihtiofonozei, dintre acestea mai importante fiind:

– evitarea importului de ciupercă parazită, care poate fi introdusă în fermă, odată cu materialul de populare sau cu hrana);

– controlul materialului piscicol pentru populare și ținerea acestuia timp de minim 30 zile, în carantină;

– în exploatațiile salmonicole intensive, daca se utilizează ca hrană pești marini sau dulcicoli, aceștia trebuiesc în prealabil sterilizați.

În cazul în care boala s-a declanșat, se recomandă introducerea antibioticelor în hrana peștelui, în stadiile incipiente ale micozei, izolarea si dezinfecția bazinelor infectate.

De asemenea, pescuitul peștilor bolnavi și arderea sau îngroparea cadavrelor limitează răspândirea micozei.

1.2. Parazitoze animale

Bolile parazitare provocate de animale sunt destul de frecvente în unitățile salmonicole intensive și în unele cazuri acestea pot provoca pierderi apreciabile, atât în apele dulci cât și salmastre sau marine, indiferent de mărimea suprafeței sau adâncimea apei.

După încadrarea sistematică, parazitozele animale sunt grupate în: protozooze, monogenoidaze, trematodaze, cestoidaze, nematodaze, acantocefalaze, etc.

După locul în care parazitează, paraziții animali ai peștilor se împart în două mari grupe:

Ectoparaziți, sunt parziți care se fisează pe piele, înotătoare, ochi, cavitatea bucală sau pe lamelele branhiale. Aceștia pot fi paraziți temporari, atunci când infesteză din când în când peștii, cum sunt crustaceii sau hirudineele sau pot paraziți permanenți, în cazul când sunt legați definitiv de peștele gazdă, cum sunt de exemplu, monogenele Dactylogyrus sau Gyrodactylus;

Endoparaziți, sunt paraziți care se localizează în tubul digestiv, organele interne, cavitatea generală sau sânge.

Indiferent însă dacă sunt ectoparaziți sau endoparaziți, localizarea se face într-o anumită zonă, care câteodată este strict limitat. Astfel, unele monogene se fisează la mijlocul lamelelor branhiale, pe când altele se fixează la vârful lamelelor branhiale sau la baza lamelelor branhiale.

În legătură directă cu răspândirea paraziților există o mare varietate în dezvoltarea lor. Astfel, de exemplu, la ectoparaziți, în general, dezvoltarea se face direct de la ou până la adult. Ectoparaziții temporari în faza de organisme libere își depun ouăle pe pietre sau plante, iar larvele eclozate înoată cautând să invadeze peștii întâlniți. Ectoparaziții permanenți își depun ouăle direct pe organul parazitat, din care apoi ies larvele care măresc gradul de infestare a peștelui. La Gyrodactylus, parazit pe pielea și branhiile peștilor, puterea de invazie este extrem de mare, deoarece acesta este vivipar. Și deși în uter are numai un singur embrion, acesta la rândul lui are un alt embrion, care și el conține un nou embrion. În felul acesta, s-a calculat, că în 30 de zile, un singur Gyrodactylus poate produce 2453 de indivizi.

La unii endoparaziți, cum sunt de exemplu, protozoarele-sporozoare sau unii nematozi, răspândirea are loc direct. Peștele elimină în mediul exterior (apă), fie oochiștii (sporozoarele), fie ouăle (nematozii), care sunt ingerate de alți pești. În tubul digestiv al peștelui gazdă, larvele care eclozează străbat apoi peretele intestinal și pe căile sanguine sunt repartizate în țesuturile de predilecție, unde se închistează și continuă evoluția. O parte din nematozi, cum sunt de exemplu speciile genului Capillaria rămân în lumenul intestinal și se transformă în adulți.

La trematode, cestode și acanthocephali fazele de dezvoltare și răspândire sunt mult mai complicate. În dezvoltarea lor, aceștia trec prin una sau două gazde (nevertebrate și pești) intermediare. În acest mod peștii pot găzdui, fie formele mature sexual (multe specii de trematode, cestode și acanthocephali), fie o formele larvare de gradul II sau III ale unor paraziți, care în interiorul peștilor se găsesc în majoritatea cazurilor închistați (trematode, cestode, nematode și acanthocephali).

La unele specii, ca de exemplu, la Anisakide, Triaenophorus, Bucephalus, Pomphorhynchus peștii pașnici servesc ca gazde intermediare în lanțul evolutiv al acestor paraziți sau ai altora cu același ciclu de viață, care își au forma de adult, în peștii răpitori, păsări sau mamifere ihtiofage sau chiar în om (Diphilobothrium latum) care constituie gazdele definitive pentru parazitul respectiv. În acest caz, răspândirea paraziților este făcută de către gazdele definitive, care le elimină ouăle în apă.

De foarte multe ori gazdele intermediare ale paraziților peștilor constituie hrana speciilor de pești din bazinele respective, astfel că infestarea se realizează rapid.

În general, peștii sunt parazitați de către endoparaziți, în perioada de hrănire abundentă. În timpul sezonului nefavorabil, peștii care hibernează își reduc din parazitofauna căpătată în sezonul activ, o parte fiind eliminată, iar o altă parte (cestodele), deși rămân în tubul digestiv al peștilor gazdă sunt oprite în dezvoltare, aceasta reluându-se în sezonul cald, când peștii încep să se hrănească.

O mare parte dintre ectoparaziți în anotimpul rece invadează în mare număr peștii gazdă de care rămân fixați. Salmonidele care, cu mici excepții, se hrănesc pe tot parcursul anului, nu-și reduc paraziții.

Unii paraziți ai sângelui, cum sunt de exemplu, Trypanosomele, Cryptobia sau Haemosporidiile, pătrund în peștele gazdă cu ajutorul unor ectoparaziți hematofagi. Aceștia infestându-se după ce s-au hrănit cu sângele unui pește infestat.

Desigur, este binecunoscut faptul că peștii prin îngurgitare se infesteaza numai cu speciile de endoparaziți care sunt capabile să reziste enzimelor din tubul digestiv și la viteza tranzitului prin tubul digestiv sau care pot să străbată peretele intestinului.

1.2.1. Parazitoze provocate de protozoare

Protozoarele sunt organisme animale unicelulare sau plurinucleate, care se înmulțesc în general pe cale asexuată, prin diviziune binară sau multiplă.

Bolile provocate de protozoarele parazite se numesc protozooze, și au ca agenți etiologici specii de flagelate, sarcodine, sporozoare și ciliofore.

1.2.1.1. Oodinioza

Oodinioza sau „boala de catifea” este o protozooză care afectează peștii din bazinele naturale, dulcicole sau marine, sau din culturile intensive.

În culturile intensive, din apele dulci, parazitoza este cunoscută sub denumirea de „piscinoodinioză” și se manifestă frecvent la puietul de păstrăv (0-6 luni).

Etiologie

Boala este provocată de specii unel de dinoflagelate aparținând genurilor Oodinium, Amyloodinium și Oodinoides care, parazitează pe tegument, înotătoare și branhiile peștilor.

În apele dulci parazitează cel mai de specia Oodinium limneticum, care în ciclul de dezvoltare, trece prin două stadii: unul liber în apă și altul de parazit (trofont) când se fixează pe tegumentul și branhiile peștilor.

Stadiul de parazit (trofont) este piriform, având peste 150 µm în diametru, are culoarea maroniu gălbui, este îngustat la extremitatea bazală cu ajutorul căreia se fixează și la nivelul căreia emite pseudopode ramificate cu aspect rizoidal.

După o perioadă de creștere, la unele specii, trofontul dezvoltat părăsește gazda, cade pe substratul bazinului, se învelește într-o membrană celulară, capătă o formă sferică și se divide repetat, generând un mare număr de gimnospori ce se transformă apoi în dinospori, capabili de a invada noi gazde.

Epizootologie

Sursele de boală sunt peștii parazitați și apa în care se găsesc dinosporii. Transmiterea parazitului se face prin contact direct, de la un pește la altul precum și prin dinosporii din apă. Oodinioza se declanșează la temperaturi ale apei situate la peste 20° C și în condiții de lumină intensă.

Când întâlnește gazda, dinosporul aderă cu flagelii la suprafața acesteia și apoi se fixează prin ramificațiile pseudopodiale pe care le emite. Localizați în tegument sau branhii (fig. 1.3), paraziții își secretă o membrană protectoare chitinoasă și pe măsură ce se dezvoltă, capătă aspect de mici noduli (dinochiști), de formă piriformă sau rotundă, al căror diametru depășește 150 um.

Manifestări clinice

Peștele afectat de boală înoată aproape de suprafața apei, dă semne de hipoxie, pierdere a coordonării mișcărilor, are ritmul respirator accelerat, manifestă inapetență. este agitat. Pe tegument, înotătoare, opercule și branhii apar pete măslinii, galben-maronii sau cenușiu-murdar. întreaga suprafață a corpului peștelui căpătând un aspect tulbure, pudrat, asemenea catifelei. Branhiile peștelui par stropite cu griș, parazitul fiind localizat între lamele branhiale și în epiteliul branhial.

Fig. 1.3. Amyloodinium sp. fixat de branhii

La puietul de păstrăv crescut viviere flotabile s-a observat, ca prim semn îmbolnăvire, apariția unor puncte negre în regiunea dorsală, în spatele înotătoarei dorsale cu 1 cm, indicând prezența paraziților. Petele ce coincid fazei de necroză superficială, care se produce sub forma unor leziuni circumscrise, ovale.

Prognosticul este foarte grav pentru populațiile salmonicole din culturile intensiv puternic infestate, unde mortalitățile pot ajunge la 90 % din efectiv.

Diagnostic

Diagnosticul se stabilește prin efectuarea examenului microscopic al raclatelor de pe tegument și branhii care evidențiază trofonții piriformi sau ovalari. De asemenea, testul ELISA poate fi folosit pentru diagnoză.

Profilaxie și tratament

Principalele măsuri profilactice recomandate sunt: controlul materialului de populare și menținerea acestuia în carantină; controlul săptămânal al populației salmonicole pentru depistarea timpurie a dinochiștilor; în cazul apariției dinochiștilor în populație, se aplică tratamentul profilactic cu băi de sulfat de cupru, în doză de 250 mg/l, timp de 1 minut sau formalină – 160 ml/m3 apă timp de 15 minute.

În culturile intensive de păstrăv, o măsură profdactică foarte eficientă este acoperirea bazinelor de puiet, cu umbrare ce vor împiedica pătrunderea razelor solare și, astfel, evoluția parazitului.

1.2.1.2. Ihtiobodoza

Ihtiobodoza este cunoscută și sub denumirea de ,,costioză” fiind o boală parazitară gravă.

Boala afectează numeroase specii de pești dulcicole, atât din bazinele naturale, cât și din crescătorii sau acvarii, dar se poate întâlni și la unele specii marine.

Dintre speciile dulcicole, deosebit de sensibile sunt păstrăvul indigen și păstravul curcubeu, dar și unele ciprinide (Munteanu, Gabriela și Bogatu, 2008).

Boala se manifestă la peștii de toate vârstele, intensitatea maximă înregistrându-se la puietul de până la 3 luni, din crescătoriile intensive.

Etiologie

Agentul etiologic al ihtiobodozei este flagelatul Ichthyobodo necator, care este piriform și are 8-13 mm în dimensiune. Acest parazit se prinde pe gazdă prin intermediul unei plăci de fixare și a citostomului, observându-se niște proeminențe pe corpul gazdei (Lom și Dykova, 1992; Ogawa, 2004).

Deși mai multe parazitoze întâlnite atât în ape dulci cât și marine au fost descrise ca fiind produse de Ichthyobodo necator, s-a demonstrat ulterior, prin experimente și analize genetice, că au fost produse de diferite specii de protozoare flagelate (Urawa și colab., 1998; Todal și colab., 2004; Isaksen și colab., 2007).

Ichthyobodo necator trăiește la temperaturi cuprinse între 2-25º si un pH acid, în condiții nefavorabile de mediu formează chiști de rezistentă, sferoidali care rămân pe gazdă sau cad în apă.

Forma vegetativă este desprinsă de pe gazdă, deplasându-se în apă cu ajutorul flagelilor, iar dacă întâlnește o nouă gazdă se fixează de celulele epiteliale ale tegumentului sau branhiilor acestei, iar dacă nu întâlnește protozorul moare.

Epizootologie

Sursele de paraziți sunt reprezentate de peștii bolnavi, de apa de alimentare în care se găsesc chiștii, de materialul de populare, dar și de echipamentele și uneltele de lucru folosite în bazinele în care s-a semnalat boala.

În bazinele în care s-a mai manifestat boala poate reapare datorită chiștilor aflați pe epiteliul peștilor sau a celor căzuți în apă, care la apariția condițiilor prielnice, se pot transforma în forme vegetative, capabile să determine iar manifestarea bolii.

Transmiterea parazitului la peștii sănatoși se face direct, prin contractul cu peștiiinfestați, iar invazia este cu atât mai mare cu cât densitatea de populare este ridicată.

Apariția bolii este favorizată de densitatea mare de populare, de starea de subnutriție a peștelui, de excesul de substanță organică în descompunere și de vegetația acvatică, dar și de neaplicarea tratamentelor cu clorură de var și var nestins.

Manifestări clinice

În invaziile masive produse la puietul de pește, ihtiobodoza poate provoacă tulburări grave, cum ar fi: inapetență și slăbire; pe suprafața tegumentului, în locurile de aglomerare a paraziților, apar unele zone mate, acoperite cu un mucus abundent, cu aspectul unor pete gri-albastrui, care treptat își măresc suprafață, confluează și acoperă în întregime corpul peștelui (fig. 1.4).

(400 X) a b

Fig. 1.4. Ichtyobodo necator fixat pe tegumentul păstrăvului curcubeu

a. microscopic, b. macroscopic

La nivel branhial, se observă procese inflamatorii și congestive, și poat apărea unele puncte hemoragice și distrugeri de epiteliu ce pot fi invadate de ciuperci ce complică leziunile inițiale.

De asemenea, la peștii infestați se observă tulburari în locomoție, aceștia având „înot fulger” sau apatic, la suprafață sau în zona malurilor;

În cazul unei infestări masive peștii slăbesc și se freacă de fundul bazinelor și de corpurile tari, semn evident de iritare, iar mai apoi mor (Munteanu, Gabriela și Bogatu, 2003).

Boala evoluează aproximativ 7 zile, prognosticul este foarte grav pentru puietul de păstrăv în vârstă de până la 3 luni la care, mortalitațile pot atinge 100 % din populația afectată. Prognosticul se menține grav până la vârsta de 1 an, rezervat între 1-2 ani și ușor după 2 ani.

Diagnostic

Pentru stabilirea corectă a diagnosticului se realizează atât examenul clinic, cât și cel de laborator. Examenul clinic nu este suficient deoarece, simptomatologia acestei parazitoze este asemănatoare cu aceea observată în chilodoneloză, trichodinioză, girodactiloză. De aceea, se impune examenul microscopic al raclatelor proaspete de pe tegument sau branhii; pe aceste preparate, exemplarele vii de Ichthyobodo necator se recunosc ușor, după mișcarea caracteristică de pendulare pe care o efectuează.

Profilaxie și tratament

Pentru a putea preveni apariția acestei boli în fermele salmonicole, în special în bazinele cu puiet, se recomandă următoarele măsuri: igienizarea bazinelor de creștere; controlul materialului salmonicol destinat popularilor; menținerea materialului de populare în carantină și îmbăierea acestuia în soluții antiparazitare (sol. NaCl 5%, 5 minute/lot) cu repetare la 5-8 zile, pentru a distruge eventualii chiști; la temperaturi ale apei situate peste 15° C, se impune controlul preventiv al materialului piscicol, iar dacă peștii prezintă paraziți, întreaga populație se va îmbăia în soluții antiparazitare; evitarea suprapopulărilor; vidarea și dezinfecția periodică a bazinelor cu clorură de var sau var nestins, în doza de 400-500 kg/ha.

În fermele salmonicole, boala poate fi tratată prin aplicarea îmbăierilor periodice la alevini, după resorbția sacului vitelin, săptămânal, cu verde de malachit, 1g/200 l apă, 15 minute.

De asemenea sunt recomandate băile cu formaldehidă (37-40 %), în doză de 1: 4000 sau 1: 6000 (respectiv 1 ml formalina la 4 sau 6 l apă), timp de o oră (Schlotfeldt și colab., 1995).

1.2.1.3. Hexamitoza

Hexamitoza sau octomitoza este o protozooză specifică salmonidelor. Boala afectează toate grupele de vârstă, fiind mai frecvent întâlnită la puietul de păstrăv curcubeu.

Etiologie

Hexamitoza este provocată de flagelatul Hexamita salmonis, cunoscut în Europa sub denumirea de Hexamita truttae sau Octomitus truttae.

Parazitul are formă ovalară, cu extremitatea anterioară lațită, iar cea posterioară îngustată, măsoară între 5-15 µm lungime și 2-7 µm lățime și prezintă patru perechi de flageli, trei perechi dispuse anterior și una posterior.

Epizootologie

Sursele de paraziți sunt reprezentate de peștii infestați, apa, solul și echipamentele din ferme. Transmiterea se face pe cale digestivă, prin ingerarea chiștilor din apă sau o dată cu hrana. În tubul digestiv al gazdei, din chiști iau naștere formele vegetative, care se localizează în porțiunea anterioară a intestinului sau în vezica biliară, unde se hrănesc activ și se înmulțesc prin diviziune longitudinală (Munteanu, Gabriela și Bogatu, 2003).

Manifestări clinice

La început peștii au un comportament nervos, se mișcă dezordonat, înoată în cerc și își pierd echilibrul. Treptat, peștii slăbesc, devin molatici, înoată la suprafața apei, se adună la gurile de alimentare, refuză hrana și apoi mor prin epuizare.

Diagnostic

La peștii infestați diagnosticul este pus pe baza examenului coprologic, care evidențiază chiștii flagelatului. În cazul peștilor morți se examinează la microscop preparatele proaspăt efectuate din conținutul intestinal sau din bilă, unde se observă paraziții în mișcare (fig. 1.5 a).

La disecție intestinul este congestionat, conține puține resturi alimentare iar în partea anterioară este plin cu un lichid vâscos de culoare gălbui (fig. 1.5 b).

Profilaxie și tratament

Pentru prevenirea declanșării hexamitozei, se recomandă: asigurarea condițiilor igienice în bazine, dezinfecția periodică a bazinelor, instalațiilor și echipamentelor cu clorura de var, 300-500 kg/ha, hrănirea corespunzătoare și introducerea obligatoriu în rețetele de furajare a drojdiei de bere în proporție de 5-8 %.

(300 X) a b

Fig. 1.5. Păstrăv curcubeu afectat de hexamitoză

a. microscopic, b. macroscopic

În cazul diagnosticării bolii, aceasta se va trata pe cale medicamentoasă prin administrarea în hrană a unor medicamente, cum ar fi: dimetridazolul sau furazolidonul.

1.2.1.4. Mixobolioza salmonidelor

Mixobolioza salmonidelor sau ,,căpiala salmonidelor” este o boală parazitară foarte periculoasă, care afectează toate speciile de salmonide din crescătorii, în special tineretul salmonid, și poate provoca mortalități ce ajung la 70 % din efectiv.

Etiologie

Agentul etiologic al bolii este mixosporidul Myxobolus cerebralis. Stadiile vegetative ale parazitului se prezintă sub formă de plasmodii amoeboide, care pot avea până la 50 de nuclei.

Sporii de Myxobolus cerebralis au formă discoidală (fig. 52 a), cu dimensiuni cuprinse între 6-10 µm și sunt foarte rezistenți la factorii de mediu, astfel încât pot rămâne în apă pâna la 12 ore fără a-și pierde puterea invazivă (Munteanu, Gabriela și Bogatu, 2008).

Epizootologie

Sursele de spori sunt reprezentate de apă, substratul bazinelor, peștii infestați, păsările și mamiferele ihtiofage.

Infestarea peștilor se face pe cale digestivă, prin ingerarea, o dată cu hrana, a sporilor ajunși în apă sau a viermilor Tubifex care sunt purtători de spori. După ce sporii ajung în tubul digestiv al gazdelor, eliberează germenele amoeboide, care pe cale sangvină ajung în țesutul carilaginos otic al craniului, coloanei vertebrale și înotătoarelor.

Manifestări clinice

Datorită prezenței parazitului în schelet peștele se dezvoltă anormal, fiind afectată dezvoltarea urechii interne și a orgaelor de echilibru, fapt ce duce la pierderea echilibrului peștelui.

Peștii bolnavi prezintă două simptome specifice, funcție de locul unde parazitul se fixează și anume: pierderea echilibrului și înotul în spirală în cazul localizării la nivelul cartilajului otic și înegrirea părții posterioare a corpului în cazul localizării în cartilajul coloanei vertebrale.

După 3-4 luni de la infestare pot apărea deformări scheletice cum ar fi: deformarea coloanei vertebrale (fig. 1.6), scurtarea operculelor și scurtarea maxilarului sau a mandibulei.

Diagnostic

Pentru diagnosticarea corectă a acestei boli trebuie realizată atât examinarea clinică, cât și examinarea secțiunilor histologice realizate prin scheletul cartilaginos al peștilor bolnavi.

(400 X ) a b

Fig. 1.6. Păstrăv infestat cu Myxobolus cerebralis

a. spori, b. deformarea coloanei vertebrale

Profilaxie și tratament

Mixobolioza este o boală care nu se poate trata, de aceea se recomandă aplicarea unor măsuri profilactice pentru a limita îmbolnăvirile și anume: creșterea pe vârste a salmonidelor, alimentarea cu apă din surse sigure a bazinelor, materialul salmonicol trebuie să fie achiziționat din unități idemne de boală și supus carantinei, dezinfecția periodică a bazinelor și echipamentelor (Munteanu, Gabriela și Bogatu, 2003).

1.2.1.5. Ihtioftirioza

Ihtioftirioza numită și boala „petelor de griș” este una dintre cele mai grave parazitoze, ea afectează peștii dulcicoli de toate vârstele, foarte sensibil fiind păstrăvul de cultură.

Etiologie

Agentul provocator al acestei boli este ciliatul Ichthyophthirius multifiliis, care este un protozor de mai mari dimensiuni, acoperit cu cili scurți dispuși uniform în șiruri ca niște meridiane. Acesta are un ciclu biologic carcaterizat prin parcurgerea mai multor stadii de dezvoltare: unele pe corpul gazdei altele în apă, durata fiind influențată de temperatura apei (scade cu creșterea temperaturii). Infestarea peștilor se face cu tomite (stadiul de teront), stadiu rezultat în urma diviziunii parazitului închistat pe diferite substraturi. Tomitele, mici ciliate piriforme, înoată activ în apă, în căutarea gazdei, supraviețuind în afara acesteia maxim 3 zile. Acestea se prind de tegument, înotătoare, ochi, cavitatea bucală și branhii, loc unde se transformă în phoront, după care la un moment dat formează noduli albi cu aspect de boabe de griș, în care se găsesc 1-3 paraziți.

După cca. 15 zile ating dimensiuni de 1 mm, devin maturi se desprind de pe corpul gazdei, cad în apă și se închistează pe diferite substraturi (stadiul de tomont). În interiorul chistului în urma unor diviziuni repetate se formează 250 – 2000 tomite care rup membrana chistului și ies în apă, infestând noi gazde (Munteanu, Gabriela și Bogatu, 2003).

Epizootologie

Sursele de paraziți sunt reprezentate de peștii infestați, apa, plantele, melcii, peștii sălbatici. Se manifestă în toate anotimpurile cu intensitate maximă vara la peste 20ºC. În păstrăvării se manifestă spre sfârșitul verii, afectând mai ales puietul. Boala se manifestă 7-8 zile după care încetează, iar peștele care a trecut prin boală capătă rezistență la reinfestare.

Manifestări clinice

Peștii infestați sunt ușor recunoscuți datorită aspectului de „stropiți cu griș” dat de nodulii parazitari, alburii, punctiformi de pe tegument, înotătoare, branhii, ochi, cavitate bucală (fig. 1.7). Ciliatul generează un efect puternic spoliator, toxic în stadiul de phoronți. În invazii masive la tineret tulburările sunt evidente și grave.

Fig. 1.7. Păstrăv curcubeu infestat cu Ichthyophthirius multifiliis

După pătrunderea teronților în țesut, apar primele focare necrotice, aceștia se hrănec cu celule distruse, formează mici cavități, stratul epitelial subțiindu-se. Acțiunea mecanică a trofontului duce la distrugeri de țesut, remarcându-se la hiperplazie epitelială la nivelul branhiilor și erodarea și exfolierea tegumentului cu proliferarea celulelor mucoase.

Prognosticul este foarte grav în cazul invaziilor masive, la puietul de salmonide din bazinele suprapopulate cu curent slab poate provoca mortalități de până la 90 %.

Diagnosticul

Acesta se stabilește prin examenul macroscopic al peștilor, în urma căruia se observă nodulii parazitari cu aspect de boabe de griș. Întrucât nodulii se pot confunda cu chiștii mixosporidiilor se impune și efectuarea examenului microscopic (Munteanu, Gabriela și Bogatu, 2008).

Profilaxie și tratament

Ihtioftirioza este o parazitoză care se combate foarte greu, de aceea măsurile terapeutice și profilactice trebuie să vizeze atât peștele, cât și mediul de viața al acestuia.

În scopul prevenirii acestei boli se recomandă măsurile generale de profilaxie cum sunt: carantina materialului de populare; asigurarea unor densități optime și a curentului de apă; asigurarea unei stări bune de întreținere; examinarea parazitologică de rutină.

În cazul în care are loc declanșarea bolii se recomandă următoarele măsuri: reducerea densității de popular; creșterea curentului de apă; aplicarea unor băi de lungă durată cu soluție de verde de malachit 2-3 g/10 m3 apă cu repetare de 3 ori pentru distrugerea tomitelor din apă.

1.2.1.6. Trichodinioza

Trichodinioza este una dintre cele mai răspândite parazitoze, fiind prezentă în toate categoriile de ape, atât la speciile de pești dulcicoli, cât și la cei marini și de acvariu, de toate vârstele.

Cele mai receptive la îmbolnăvire sunt speciile de pești de cultură, în principal salmonidele, siluridele și ciprinidele.

Etiologie

Agenții care provoacă această parazitoză sunt reprezentați de un grup de ciliate peritriche aparținând familiei Urceolariidae, mai comune fiind speciile genurilor Trichodina, Tripartiella, și Trichodinella. Ciliate ce au aspect de clopot mult turtit, sau pălărie, de dimensiuni variabile, pe marginea clopotului gasindu-se o coroană de cili cu ajutorul careia parazitul se deplasează ușor pe corpul gazdei sau de la un pește la altul (fig. 1.8) (Munteanu, Gabriela și Bogatu, 2003).

Fig. 1.8. Trichodina sp. evidențiată în material raclat de pe tegument

Diferitele genuri și specii ale acestor paraziți se deosebesc între ele prin dimensiunile celulei, ale inelului de fixare, prin aspectul denticulelor, dar și prin poziția micronucleului față de macronucleu.

Paraziții din aceste genuri se fixează atât pe tegument, cât și branhiile peștilor și se hrănesc cu mucus, bacterii conținute de acesta, celule moarte. Desprinși de pe gazdă, ei rezistă în apă doar 24-36 ore, după care mor. Reproducerea acestor ciliate are loc frecvent pe cale asexuată, prin diviziune binară transversală și uneori sexuat prin conjugare.

Fiecare specie este influențată mult de temperatura apei, existând astfel specii care parazitează și se reproduc în sezonul rece, altele în sezonul cald.

Epizootologie

Sursele de paraziți sunt reprezentate de peștii purtatori, apa în care agenții provocatori pot înota liber pentru un timp, echipamentele de lucru infestate și plantele, parazitarea realizându-se prin contact direct.

Practic, nu există pește pe care să nu se întâlnească parazitul, în toate sezoanele anului. Infestațiile masive, cu manifestări clinice grave, se întâlnesc în special la puietul de talie mică și la cel întreținut în condiții nefavorabile. Parazitarea peștilor este favorizată de încărcarea apei în substanță organică, densitatea mare de populare, starea de subnutriție a peștilor.

Manifestări clinice

De obicei nu există o simptomatologie specifică trichodiniozei, semnele clinice fiind asemănatoare mai multor parazitoze. În invaziile masive, în zonele de fixare și aglomerare (cap și tegument) apare o hipersecreție de mucus care, în amestec cu paraziții și celulele moarte, generează pete alburii, ce pot acoperi, în parazitări intense, tot corpul peștelui.

Puietul de păstrăv puternic parazitat devine agitat, se îndreaptă în masă spre gurile de alimentare, treptat acesta devine epuizat, corpul lor se acoperă cu un strat gros de mucus, numarul exemplarelor care se îmbolnăvesc crește zilnic, în populația piscicolă se înregistrează mortalități ce cresc numeric concomitent cu evoluția parazitozei.

În cazul localizării paraziților pe branhii se produc afecțiuni mai grave decât în cazurile de fixare pe tegument, deoarece are loc iritarea terminațiilor nervoase ale lamelelor branhiale, paraziții determinând o creștere a cantității de mucus care, inundând cutele respiratorii, deranjează procesul respirator, peștii murind prin asfixie.

Diagnostic

Pentru diagnostic, se impune examenul microscopic al raclatelor proaspete sau colorate, efectuate de pe branhii și tegument, care permite evidențierea ciliatelor parazite și confirmarea parazitozei (Munteanu, Gabriela și Bogatu, 2003).

Profilaxie și tratament

Tricodinioza este o parazitoză greu de eradicat, astfel doar măsurile de tratare a peștelui infestat nu sunt suficiente în combaterea bolii. De aceea, se impun măsuri profilactice riguroase, care vizează atât materialul piscicol, cât și condițiile de viață din bazine.

În cazul declanșării trichodiniozei în invazie masivă la puietul de păstrăv, se impun următoarele tratamente antiparazitare: băi de lungă durată în soluție de verde malachit – 2-3 g/l0 m3 apă; băi de scurtă durată în soluție de formalină – 1 ml formalină/4-6 l apă, timp de 1-2 h; băi de scurtă durată în soluție combinată de verde malachit și formalină – 4g verde malachit/1l formalină proaspătă, soluție din care se iau 25 ml/m3 apă baie; timpul de îmbăiere este de 1 oră; băi de lungă durată în soluție de clorură de sodiu – 0,2-0,3%, timp de 10-12 h; dezinfecția bazinelor de creștere cu clorură de var 1 ml/l.

1.2.2. Parazitoze provocate de de viermi

Viermii reprezintă un grup de metazoare inferioare, caracterizate printr-un corp alungit, turtit dorso-ventral, cilindric sau inelat, lipsit de apendici articulați, cu simetrie bilaterală.

Deși diferiți din punct de vedere al organizării și al modului de viață, aspectul viermiform și unele trăsături comune, i-au reunit în grupa Vermes, cu peste 30000 specii, în majoritate parazite, dintre care peste 5000 parazitând la pești.

Viermii paraziți provoacă gazdelor lor boli denumite helmintoze.

Viermii care paraitează la pești aparțin phylumurilor Plathelminthes, Nemathelninthes, Acanthocephala și Annelida (Schmidt și Roberts, 1977; Kinkelin și colab., 1985).

1.2.2.1. Girodactiloza

Girodactiloza este o parazitoză a tegumentului, branhiilor și înotătoarelor ce este întâlnită atât la păstrăvul curcubeu, cât și la cel indigen crescut în sistem intensiv și superintensiv.

Etiologie

Această parazitoză este provocată de mai multe specii de viermi monogeni aprținând genului Gyrodactylus, viermi care au corpul alungit, lung de 0,3-1 mm, prevăzut la extremitatea anterioară cu 2 papile contractile fără pete pigmentare, iar la partea posterioară cu un disc de fixare.

Larvele acestui parazit pot rămâne pe corpul peștelui sau pot înota liber timp de 5-7 zile, după care dacă nu întâlnesc o nouă gazdă mor.

Epizootologie

Sursele de paraziți sunt peștii infestați și cei purtători, apa din bazine, echipamentele, lucrătorii din ferme care manipulează peștii, care pot transmite paraziți de la exemplarele infestate la cele neinfestate. Paraziții ajunși pe corpul păstrăvilor se fixează pe branhii și pe suprafața corpului (fig. 1.9), în special la baza înotătoarelor, generând un efect iritativ și toxic.

Girodactiloza este favorizată de temperaturile crescătoare de la începutul primăverii și de densitățile mari de populare din bazinele salmonicole.

a b

Fig. 1.9. Gyrodactylus derjavini parazitând la păstrăv

a. pe tegument , b. pe înotătoare

Manifestări clinice

Speciile de Gyrodactylus parazitează peștii de toate vârstele, însă tulburări grave produc doar la puietul de păstrăv în primul an de viață, adulții de cele mai multe ori nu prezintă semne de boală.

Peștii infestați nu prezintă semne caracteristice, doar în cazul unor infestări masive cu paraziți peștii au tendință de frecare, înotul dezordonat, se aglomerează la gurile de alimentare, refuză să consume hrană și slăbesc (Munteanu, Gabriela și Bogatu, D., 2003).

Diagnostic

Girodactiloza se poate confunda ușor din punct de vedere clinic cu alte parazitoze, de aceea pentru un diagnostic corect este necesar examenul microscopic al raclatelor proaspete de pe tegument, înotătoare și branhii pentru identificarea paraziților.

Profilaxie și tratament

Măsurile profilactice recomandate sunt: menținerea unei igene corespunzătoare în bazinele de creștere, alimentarea cu apă din surse sigure, creșterea salmonidelor pe vârste și ținerea în carantină a materialului de populat adus din alte unități.

Ca măsuri de tratament în girodactiloză se recomandă băile antiparazitare, de scurtă durată în soluție de amoniac 30%, în doză de 1 ml/l apă, timp de 30 secunde sau de lungă durată în soluție de trichlorfon timp de 15-20 minute, doză de 0,5 mg/l.

CAPITOLUL II. FACTORII CARE INFLUENȚEAZĂ EVOLUȚIA PARAZITOZELOR LA SALMONIDE

Salmonidele pot fi afectate de un număr mare de boli, provocate de diverși agenți patogeni. Unii agenți patogeni provoacă salmonidelor îmbolnăviri prin acțiunea lor directă, fiind agenți determinanți ai stărilor de boală, în timp ce alții, slăbind rezistența organismului favorizează acțiunea patogenă a cauzelor determinante, comportându-se ca agenți predispozanți. Așa de exemplu, în timp ce oscilațiile bruște de temperatură, constituie agenți determinanți ai stării patologice cunoscută sub denumirea de soc termic, condițiile nefavorabile de hrănire și, în general, condițiile nefavorabile de viață, predispun organismul salmonidelor la acțiunea diferiților agenți patogeni cu acțiune directă, virusuri, bacterii și paraziți.

Agenții patogeni care provoacă parazitozelele la pești, deși sunt numeroși și foarte variați, sunt în general bine caracterizați, însă la numeroase specii rămân încă puțin cunoscute ciclul vital și modalitatea de invazie a organismului gazdă, precum și condițiile de mediu nefavorabile dezvoltarii. Toți acești factori sunt importanți în acțiunea de prevenire și combatere. În general, combaterea și prevenirea paraziților se poate realiza cu eficiență, numai în crescătoriile sistematice și în acvarii.

De cele mai multe ori mortalitățile înregistrate în exploatațiile salmonicole se datorează fie unor condiții de mediu sau de nutriție nefavorabile sau necorespunzătoare, fie unor agenți patogeni de cele mai multe ori specifici păstrăvului.

În infestarea cu paraziți a păstrăvului de cultură intervin un număr mare de factori de care trebuie să se țină seama, deoarece aceștia influențează direct sau indirect starea fiziologică a peștilor. De aceea, cunoașterea lor este o condiție absolut necesară pentru menținerea sănătății peștilor crescuți în sistem intensiv.

Sistemul de creștere

Pierderile datorate bolilor parazitare sunt mai accentuate și mai des întâlnite în crescătoriile sistematice sau semisistematice, unde densitatea peștilor este mare, iar spațiul de viețuire este restrâns. Din acest punct de vedere, cele mai amenințate sunt în general exploatațiile salmonicole intensive, deoarece aici se pot dezvolta numeroși și variați paraziți, care în anumite condiții (densități mari, slăbirea imunității peștilor) se pot înmulți.

Calitatea apei piscicole

Patologia populațiilor de salmonide din amenajările sistematice este condiționată, în mare măsură, de calitatea apei piscicole, concluzie confirmată de predominanța în unitățile salmonicole a invaziilor parazitare externe (Lazăr, 2009).

Evoluția bolilor parazitare la salmonidele crescute în sistem intensiv este influențată, în primul rând, de calitatea apei, ca mediu de viață al păstrăvilor, în acest sens, un rol însemnat îl joacă proprietățile fizico-chimice ale apei, cum sunt: temperatura, transparența, pH, oxigenul dizolvat în apă, ca și caracteristicile dinamice ale apei (debitul).

Temperatura apei joacă un rol foarte important în evoluția parazitozelor la salmonide, deoarece ea influențează direct dezvoltarea paraziților, fiind cunoscut faptul că parziții peștilor au un regim optim de temperatură în care se dezvoltă. Apele în care trăiesc salmonidele sunt în general mai reci vara și mai calde iarna, în comparație cu apele de șes.

De asemenea, de temperatura apei depinde și cantitatea de oxigen dizolvat în apă, acesta fiind foarte important pentru viața salmonidelor, cunoscându-se faptul că peștii anemici și slăbiți sunt cei mai adesea infestați cu paraziți.

Reacția chimică a apei (sau pH-ul) constituie un factor important în dezvoltarea parzitozelor la salmonide, deoarece există unele specii de paraziți care preferă un pH acid, iar altele provoacă o infestare masivă la un pH bazic.

Debitul apei este de asemenea un factor important care influențează gradul de infestare cu paraziți a unităților salmonicole intensive, cu cât acesta este mai ridicat cu atât gradul de infestare scade, deoarece odată cu primenirea apei din bazine sunt antrenați și o parte din parziții din apă.

Pe lângă factorii ce țin de calitatea apei tehnologice un rol deosebit de important în răspândirea bolilor parazitare îl au cantitatea și calitatea hranei, densitatea de populare, precum și specia, vârsta și starea fiziologică a peștilor.

Densitatea de populare

Densitatea de populare are un rol foarte important în toate unitățile salmonicole și trebuie stabilită îmbinând armonios indicatorii de producție și economici cu cei sanitar-veterinari.

Pe măsura creșterii producției salmonicole, dar mai ales a densității de populare, crește și riscul apariției bolilor parazitare la păstrăvii adulți și îndeosebi la puiet.

Păstrăvii se infestează cu paraziți în locurile lor de aglomerare, fie pentru hrană și reproducere, fie pentru iernare. Parazitarea peștilor se poate face, cu paraziți adulți sau formele lor larvare, care în timpul deplasărilor infestează direct peștii din jur.

La păstrăvul de consum, populările supradensitare presupun și administrarea unor cantități mai mari de furaje și, în consecință, creșterea suspensiilor și a cantității de amoniac din apă, contribuind la apariția unor agenți patogeni.

Orice populare supradensitară nu se poate face fară creșterea debitului și menținerea constantă a conținutului apei în oxigen și dioxid de carbon.

Tipul bazinelor de creștere

În malurile și substratul bazinelor din pământ, se pot dezvolta sau înmulți unii paraziți, care pot provoacă pierderi considerabile atât în rândul stadiilor tinere de păstrăv, cât și a adulților.

Hrana salmonidelor

Trebuie reținut faptul că atât o subnutriție a păstrăvului, o hrănire în salturi cu cantități mari de hrană și în mese reduse ca număr, cât și o supraalimentare a lui debilitează organismul și îl pot expune unor boli parazitare sau de altă natură. De asemenea, pătrunderea paraziților în organism se poate face atunci când peștii se hrănesc și îngurgitează ouă, oochiști sau gazdele intermediare infestate, cum de exemplu se întâmplă în cazul sporozoarelor, nematozilor, cestodelor, a unor trematode și acanthocephali, etc.

Specia

În funcție de specie, paraziții au capacitatea de parazitare mai mult sau mai puțin restrânsă. Astfel, de exemplu ciliatul Ichthyophthyrius multifilis poate infesta mai multe specii de pești dulcicoli, pe când speciile genului Dactylogyrus sau Sanguinicola au o parazitare limitată, parazitând o singură specie de pești.

Vârsta peștilor

Chiar dacă nu totdeauna o invazie de paraziți se sfârșește cu moartea peștilor, parazitarea poate determina pagube economice și prin faptul că provoacă întârzieri în creștere, anemii puternice sau sterilitatea reproducătorilor.

Puietul salmonidelor este mai sensibil la infestarea cu paraziți animali, de aceea trebuie avut în vedere grăbirea dezvoltarea puilor de pești, printr-o alimentație corespunzătoare atât cantitativ cât și calitativ. Pe lângă aceste măsuri se recomandă sortarea materialului piscicol din bazinele de creștere, pentru a se exclude exemplarele cu întârzieri în dezvoltare.

Respectarea măsurilor sanitar-veterinare

În toate categoriile de bazine, cu precădere cele de reproducere, creștere vara I și de iernat, se vor vida periodic, se vor dezinfecta cu var și se vor expune uscăciunii, înghețului, pentru a distruge eventualii agenți patogeni sau formele de rezistență ale acestora.

Efectuarea îmbăierilor materialului piscicol în soluții de deparazitare toamna, înainte de a fi trecut la iernat și primăvara, când se introduce în bazinele de creștere;

Materialul piscicol va fi periodic controlat parazitologic și se vor lua măsuri imediate la apariția parazitozelor (creșterea curentului de apă, optimizarea condițiilor de viață, reducerea densității de populare). Și nu în ultimul rând, respectare măsurilor de carantină, atât la mutarea peștilor dintr-un bazin în altul, dar mai ales la populări cu păstrăvi aduși din alte unități.

CAPITOLUL III. CARACTERIZAREA SISTEMULUI INTENSIV DE CREȘTERE LA SALMONIDE

Creșterea salmonidelor a apărut în România încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, ca o necesitate. Primele „amenajări salmonicole” s-au format prin bararea cursurilor unor ape și prin săparea unor bazine de dimensiuni mici în albiile majore ale unor râuri și pârâuri de munte, unde locuitorii zonelor montane introduceau păstrăvii capturați din mediul natural, pentru perioade mai lungi de timp. Chiar și astăzi, în unele zonele montane izolate mai există astfel de practici.

Adevăratele amenajări salmonicole au apărut pe teritoriul României la sfârșitul secolului XIX, revoluția industrială făcând posibilă comunicarea, transportul, obținerea informațiilor cu privire la creșterea păstrăvilor care făcuse deja primii pași în America de Nord și Europa Occidentală (Cocan, 2008).

Un rol foarte important în dezvoltarea salmoniculturii în România l-a avut aclimatizarea păstrăvului curcubeu și a păstrăvului fântânel, specii ameliorate, foarte bine adaptate la creșterea în captivitate și la furajarea artificială și care prezintă un ritm de creștere și o rezistență la boli net superioare comparativ cu păstrăvul indigen.

În ultima perioadă sistemele de creștere a salmonidelor s-au modernizat în permanență în România. S-a început cu bazinele de pământ, s-a continuat cu bazinele zidite din piatră și s-a ajuns la clasicele bazine din beton armat de diferite forme și mărimi, precum și la sistemele de creștere în viviere flotabile, iar recent s-a început dezvoltarea sistemelor de creștere superintensive.

3.1. Sistemele intensive calsice de creștere a salmonidelor

Sistemele intensive clasice de creștere a salmonidelor sunt cele mai întâlnite în prezent la noi în țară. În cadrul acestor sisteme, bazinele de creștere variază foarte mult ca formă și mărime, în funcție de specie, de categoria de vârstă crescută și de natura terenului.

Aceste bazine sunt dimensionate după cerințele biologice ale fiecărei vârste în parte: desitate de creștere, nivelul oxigenului dizolvat, dimensiunea exemplarelor, gradul de furajare, mărimea debitului sursei de apă și pot fi:

bazine pentru creșterea puietului;

bazine pentru creșterea tineretului;

bazine pentru creșterea păstrăvului de consum;

bazine pentru remonți;

bazine pentru reproducători;

bazine de carantină;

Bazinele pentru creșterea salmonidelor pot avea forma dreptunghiulară, circulară sau ovală, cele dreptunghiulare sunt cel mai des întâlnite în majoritatea păstrăvăriilor, fiind ușor de exploatat și întreținut. Rezultate foarte bune s-au obținut însă și în bazinele circulare și ovale, cu alimentare perimetrală și evacuare centrală. Aceste bazine prezintă avantajul formării unui curent circular pe toată suprafața lor, ce facilitează mult întreținerea și dezinfecția (Boaru, Anca, 2010).

Bazinele din unitățile salmonicole clasice din țara noastră pot fi confecționate din pămînt, din beton armat sau din zidărie. Unii specialiști recomandă bazinele din pământ, argumentând că aceste bazine au următoarele avantaje:

în aceste bazine se dezvoltă foarte bine zooplanctonul, acest lucru duce la scădere consumului de de furaje granulate și influențează pozitiv caracteristicile organoleptice ale păstrăvului de consum;

costurile de amenajare a acestor bazine sunt mai reduse decât a celor din beton și zidărie;

surplusul de hrană care nu este consumat de pești este descompus de bacteriile din sol;

Bazinele din pământ prezintă și unele dezavantaje și anume:

– în aceste bazine nu se recomandă creșterea puietului și a tineretului de păstrăv, deoarece apa acestor bazine conține o cantitate crescută de suspensii fine, care colmatează branhiile peștilor, ducând la afecțiuni respiratorii grave;

– în malurile și substratul bazinelor din pământ, se pot dezvolta unii paraziți sau pot săpa galerii unii prădători acvatici, care provoacă pierderi considerabile în rândul stadiilor tinere de păstrăv.

Furajarea salmonidelor în amenajările clasice, se face de obicei manual, dar treptat tehnologia modernă își face simțită prezența și în acest domeniu, astăzi existând sisteme de furajare automatizate complet.

Cu toate că, sistemele clasice intensive de creștere a salmonidelor sunt cele mai întâlnite în prezent la noi în țară, ele prezintă și o serie de dezavantaje, cum ar fi:

un consum relativ mare de apă;

dependența strictă de factorii climatici;

manifestarea frecventă a unor boli;

un personal numeros care deservește desfășurarea proceselor tehnologice.

Chiar dacă prezintă o serie de dezavantaje, cum sunt cele menționate mai sus, aceste unități salmonicole, produc peste 90% din păstrăvul destinat consumului din România, iar până la dezvoltarea altor sisteme de creștere, sistemele clasice intensive rămân baza salmoniculturii de la noi din țară. În această categorie se regăsesc păstrăvăriile: Valea Putnei (fig. 3.1), Valea Brodinei (Suceava), Gilău (Cluj), Ceahlău (Neamț) și Baia de Aramă (Mehedinți).

Fig. 3.1. Păstrăvăria Valea Putnei

3.2. Vivierele flotante

Sistemele intensive clasice de creștere a salmonidelor necesită investiții inițiale mari, de aceea ca o metodă alternativă s-a trecut la creșterea păstrăvului în viviere flotante, care este o metodă de creștere mai puțin costisitoare.

Metoda constă în creșterea peștilor în viviere ce plutesc la suprafața apei datorită unor flotoare sau pot fi fixate de substratul bazinului acvatic (Vodă, Boaru, Anca, 2004).

Se pare că această metodă de creștere își are originea în antichitate, de la pescarii care păstrau peștele capturat pe o perioadă mai lungă de timp, pentru a strânge o cantitate suficientă comercializării. Această metodă a fost reluată la sfârșitul secolului al XIX-lea în S-E Asiei, când peștii erau crescuți în viviere din lemn sau bambus.

Ulterior după apariția și diversificarea materialelor sintetice, care au înlocuit lemnul și bambusul, s-au creat numeroase forme de viviere, foarte durabile și ușor de întreținut.

Creșterea păstrăvului în viviere flotante prezintă o serie de avantaje și anume:

se poate practica în lacurile de baraj sau cele naturale cu adâncimi mari;

costurile de construcție sunt considerabil mai mici, decât în cazul amenajărilor clasice;

starea de sănătate și ritmul de creștere a păstrăvilor sunt ușor de monitorizat;

pescuitul se face relativ ușor.

Deși pare o metodă relativ simplă de creștere, există unele aspecte care trebuie bine cunoscute și anume:

datorită densității mari din viviere se pot răspândi foarte repede unele boli;

furajele administrate trebuie să fie de cea mai bună calitate, asigurând în întregime necesarul de proteine, lipide, vitamine și minerale;

este necesară supravegherea permanentă a vivierelor;

la densități mari este obligatoriu realizată unei aerări suplimentare;

Pentru ca păstrăvul să poată fi crescut în condiții optime, în viviere flotabile, acestea trebuie să fie amplasate în ape bine oxigenate, cu peste 6 mg O2/l, cele mai indicate fiind în acest sens lacurile montane de acumulare.

La noi în țară, astfel de exploatații salmonicole întâlnim în județul Neamț, păstrăvăria Potoci pe Lacul Bicaz-Izvorul Muntelui (fig. 3.2) și în județul Prahova, pe lacul de acumulare Brădișor.

Fig. 3.2. Viviere flotante pe lacul Izvorul Muntelui-Bicaz

PARTEA a II-a CERCETĂRI PROPRII

CAPITOLUL IV. OBIECTIVELE ȘI ORGANIZAREA CERCETĂRILOR

4.1. Scopul cercetărilor

În natură există numeroase animale care parzitează alte animale, caracterizând așa numitul fenomen de parazitism. Spre deosebire de prădători, care folosesc victimele numai ca sursă de hrană, paraziții folosesc gazdele și ca mediu de viață.

Parazitismul este foarte răspândit în natură, fiind întâlnit în lumea animală aproape în toate încrengăturile, unde îmbracă forme foarte variate. Cauza principală a dezvoltării acestor forme este dată de faptul că organismele parazite derivă din organismele libere care, găsindu-se într-un număr mare și având un contact strâns cu viitoarele gazde s-au adaptat la viața parazită.

Salmonidele, deși crescute și întreținute într-un mediu relativ controlat, din punctul de vedere al stării igienico-sanitare, sunt uneori afectate de acțiunea unor paraziți vegetali sau animali. Prin îmbolnăvirile pe care le produc, acești parziți determină, printre altele, modificări ale aspectului fizic și de comportament, fapt nedorit într-o exploatație salmonicolă sistematică, precum și mortalitatea indivizilor afectați sau chiar a întregii populații, în special la stadiile tinere.

Scopul acestei lucrări îl reprezintă prezentarea sintetică a parazitozelor, provocate de către agenți patogeni parazitari vegetali sau animali, semnalate în păstrăvăria Gudea din comuna Stânceni, județul Mureș, cu precizarea a surselor de infestare, a căilor de transmitere și extensiune a acestor boli parazitare, precum și a măsurilor de profilaxie și combatere a lor.

4.2. Cadrul organizatoric în care s-au realizat cercetările

Pentru realizarea acestui proiect, cercetările sau desfășurat în cadrul exploatații salmonicole Gudea, situată pe raza județului Mureș, exploatație ce aparține Ocolului Silvic Lunca Bradului și care are ca obiect de activitate creșterea și comercializarea păstrăvului de consum, cât și repopularea apelor naturale, speciile de păstrăv crescute fiind reprezentate de păstrăvul curcubeu și păstrăvul fântânel.

Păstrăvăria Gudea este a doua ca mărime din județul Mureș după păstrăvăria Câmpul Cetății, fiind situată în extremitatea nord-estică a acestui județ.

La proiectarea păstrăvăriei s-a ținut cont de caracteristicile fizico-chimice ale apei din sursa de alimentare și de temperatura specifică zonei de munte în care este amplasată exploatația.

Fig. 4.1. Bazin de creștere a păstrăvului de consum Păstrăvăria Gudea

Debitul necesar pentru alimentarea bazinelor și a consumurilor specifice fiecărui stadiu de dezvoltare, s-a stabilit în funcție de cerințele păstrăvilor față de condițiile de creștere la m2 luciu de apă și de specificul zonei în care se află amplasată exploatația.

În păstrăvăria Gudea se aplică un sistem intensiv de creștere a salmonidelor, acest sistem fiind cel mai întâlnit în prezent la noi în țară. În cadrul acestui sistem, bazinele de creștere variază foarte mult ca formă și mărime, în funcție de specie, de categoria de vârstă crescută și de natura terenului.

Exploatația a fost înființată în anul 1928 și are în alcătuire 18 bazine de beton, din care 6 bazine pentru creșterea păstrăvului de consum, 12 bazine pentru creșterea puietului și tineretului.

Această păstrăvărie este alimentată cu flux de apa continuu prin cadere liberă, priza de captare fiind situata la circa 400 de metri în amonte pe pârâul Gudea.

Dimensionarea bazinelor este realizată după cerințele biologice ale fiecărei vârste în parte, desitatea de populare, nivelul oxigenului dizolvat, dimensiunea exemplarelor, gradul de furajare, mărimea debitului sursei de apă, în următoarele categorii:

– 9 bazine pentru creșterea puietului cu dimensiuni de 15/1,2 m, și o adâncime de 0,6 m la alimentare și 1,8 m la evacuare (fig. 4.2.).

– 3 bazine pentru creșterea tineretului cu dimensiuni de 25/14m, și o adâncime de 1,2 m la alimentare și 2,7 m la evacuare.

– 6 bazine pentru creșterea păstrăvului de consum cu dimensiunea de 35/16 m, și o adâncime cuprinsă între 1,3 m la alimentare și 3,2 m la evacuare.

Bazinele sunt construite din beton armat, cu vatra din beton și o adâncime cuprinsă între 0,6 la admisie și 3,2 m la evacuare.

Fig. 4.2. Puiet de păstrăv

Densitatea la populare variază în funcție de vârstă și de temperatura apei, fiind cuprinsă între 20 exemplare/m2 pe timp de vară și peste 100 exemplare/m2 pe timp de iarnă. Pierderile înregistrate în această unitate se încadrează în limite normale, nedepășind 3 % din efectiv.

Productia anuala de păstrăv este de aproximativ 30 tone păstrăv de consum/an.

Păstrăvăria dispune de o hală de incubație, care momentan este în reconstrucție, puietul fiind adus de la pastravaria Lapușna, din valea Gurghiului.

Puietul de păstrăv este hrănit cu făinuri și brizuri fine bogate în proteină, iar adulții cu furaje granulate extrudate cu nivel proteic ridicat.

4.3. Materialul și metodele de cercetare utilizate

Deoarece de cele mai multe ori parazitozele au o evoluție internă, semnele exterioare apărând în ultimul stadiu, salmonidele din păstrăvăria în care s-au desfășurat cercetările au fost ținute zilnic sub observație, înregistrându-se toate modificările sau anomaliile apărute în comportamentul acestora.

De asemenea, s-au înregistrat în registrul unității toate intrările de material biologic (icre embrionate, larve, alevini, puiet, reproducători) în unitate, precum și sursele de achiziționare ale acestuia, în vederea depistării potențialelor surse de infestare.

4.3.1. Material biologic

Materialul biologic asupra căruia s-au efectuat cercetările de față a fost reprezentat de efectivul de păstrăv din păstrăvăria Gudea, mai exact de 2 specii de salmonide, și anume păstrăvul curcubeu (Oncorhynchus mykiss) și păstrăvul fântânel (Salvelinus fontinalis) de vârste diferite, crescute în sistem intensiv în acestă exploatație salmonicolă situată în județul Mureș.

Păstrăvul curcubeu (fig. 4.3) și păstrăvul fântânel (fig. 4.4.), taxonomic fac parte din familia Salmonidae (Bud și colab., 2010; Werner și colab., 2008; Păsărin și colab., 2006), fiind cele mai răspândite specii din această familie în țara noastră.

Fig. 4.3. Păstrăvul curcubeu (Oncorhynchus mykiss)

Fig. 4.4. Păstrăvul fântânel (Salvelinus fontinalis)

Aceste două specii de păstrăv sunt originare din cursurile montane ale apelor ce străbat coastele atlantice ale Americii de Nord, și au fost introduse la noi în țară datorită ritmului de creștere mult mai bun, comparativ cu cel al păstrăvului indigen, dar și a rezistenței mai mari la îmbolnăviri.

4.3.2. Metode de lucru

Pentru diagnosticarea corectă a parazitozelor întâlnite s-au efectuat examene clinice, iar în situația în care acestea nu au fost edificatoare s-au efectuat și examene parazitologice complete, conform metodelor indicate în literatura de specialitate (Soric, Ramona, Elena, 2012; Lazăr, 2009; Vulpe, 2005, Oțel și colab., 1989; Bogatu,1987; Rădulescu și colab., 1976).

Recoltările s-au efectuat săptămânal, sau ori de câte ori a fost nevoie, cu scopul obținerii materialului ihtilogic necesar studiilor parazitologice ulterioare.

Referindu-ne strict la examenul parazitologic, putem concluziona că el s-a efectuat pentru identificarea paraziților după metodele obișnuite folosite în ihtiopatologie.

Materialul salmonicol a fost recoltat în timpul pescuitului de producție sau de control, atât din bazinele cu păstrăv de consum, cât și din bazinele de creștere a puietului din incinta exploatației salmonicole. După recoltarea materialului piscicol, acesta a fost supus unei examinări ihtiopatologice complexe, respectiv, examen epizootologic, examen clinic, examen morfopatologic și examen parazitologic.

Examenul epizootologic cuprinde: aprecierea surselor de paraziți, infestația, căile de pătrundere în organism și receptivitatea.

Sursele de paraziți

Peștii sunt sursele primare de paraziți, în special peștii bolnavi și cei purtători, care elimină din organism, în mediul acvatic diferite stadii de dezvoltare ale paraziților.

În categoria purtătorilor intră și peștii sălbatici ce au pătruns accidental în unitațile salmonicole și nu manifestă semne de boală, dar care elimină paraziți. Tot în această categorie se încadrează și peștii vârstnici, care se găsesc în bazinele de creștere alături de peștii tineri.

Alte surse de paraziți sunt reprezentate de organisme cum sunt: păsările ihtiofage, amfibienii și nevertebratele, ce se comportă ca gazde intermediare sau definitive, fie ca vectori de transmitere a diverșilor paraziți sau chiar omul, care poate răspândi paraziții de la un bazin la altul.

Mediul acvatic poate genera și întreține o faună parazitară, în special în cazul în care, el este încărcat cu diverse materii ce favorizează dezvoltarea paraziților.

Infestarea se poate realiza direct sau indirect, în cazul contaminării directe peștii purtători elimină paraziții în mediul extern, fără a necesita o gazdă intermediară. Condiția este existența unui contact fizic strâns, astfel încât parazitul să treacă de la un mediu la altul, această trecere este posibilă în cazul creșterii intensive a peștilor, dar și în timpul transportului.

Contaminarea indirectă folosește apa și ustensilele folosite la pescuit ca vectori neanimați. Vectorii animați sunt reprezentați de păsările ihtiofage, mamifere și unele nevertebrate.

Căile de infestare cu paraziți sunt reprezentate de: calea respiratorie, cutanată și calea orală.

Paraziții pot fi ingerați odată cu hrana, sau pot pătrunde în organism pe cale branhială, sanguină sau tegumentară, în aceste condiții un rol important îl are imunitatea peștelui și leziunile existente, ce constitue porți de intrare pentru unii paraziți.

Receptivitatea este condiționată de factorii intrinseci și extrinseci, cei intrinseci sunt reprezentați de specie, vârstă și stare fiziologică.

Specia condiționează prin specificitatea de gazda, cei mai mulți dintre paraziți au afinitate pentru anumite specii.

Vârsta de asemenea constituie un factor important, se cunoaște faptul că unii paraziți parazitează doar puietul de pește, pe când alții parazitează doar la adulți. Tot în categoria factorilor intrinseci intră și talia, greutatea, dimensiunea deschiderii gurii și nivelul la care se mențin peștii, cunoscându-se faptul că, puietul de talie mică înoată la suprafața apei, și sunt parazitați în special de protozoare, după 2-3 luni sunt parazitați de trematodele monogene, iar mai târziu când încep să consume copepode sunt parazitați de cestode.

Factorii extrinseci sunt reprezentați de factorii stresanți în care intră: variațiile patologice, variațiile de temperatură, nivelul oxigenului și alți factori de natură chimică. În categoria factorilor extrinseci se încadrează și furajarea deficitară și stresul tehnologic.

Examenul clinic s-a făcut atât în timpul pescuitului de control, cât și a celui de recoltă, și acesta a cuprins, atât metode generale de examinare a peștilor, cât și metode speciale.

Inspecția este metoda cea mai simplă de examinare a peștilor și cuprinde, observarea mișcării peștilor în momentul pescuirii și în masa apei, mai exact dacă peștele este vioi sau apatic.

Inspecția externă a urmărit urmatoarele aspecte:

– conformația și eventuale malformații;

– aspectul tegumentului și al înotătoarelor;

– prezența plăgilor, leziunilor, secrețiilor și a paraziților macroscopici ce se observă cu ochiul liber;

– se inspectează branhiile prin deschiderea operculului;

– se apreciază culoarea branhiilor și prezența de mucus în exces, integritatea branhiilor și prezența necrozelor;

– prezența paraziților macroscopici, uneori chiști și noduli de mici dimensiuni;

– inspecția cavității bucale și a globilor oculari.

Examenul clinic a fost făcut cu ochiul liber, în cazul paraziților macroscopici, și a fost completată cu colectarea de probe, ce au fost examinate la nivel de laborator, pentru efectuarea examenului morfopatologic și a celui parazitologic.

Peștii parazitați în cele mai multe cazuri înotau la suprafața apei, fiind apatici și de cele mai multe ori refuzând hrana.

Examenul morfopatologic

Acest examen s-a efectuat atât macroscopic cât și microscopic.

Aparatura și materialul utilizat în cadrul acestui examen sunt uramătoarele:

Microscop cu rezoluția de minim 30 de ori, lupa oculară cu rezoluția de 5-10 ori, instrumentar (bisturiu, foarfece mare și unul mic, pensă anatomică, lupă de mână, ace spatulare, lame și lamele), reactivi (alcool sanitar, acid acetic glacial, formaldehidă și reactiv Giensa).

Identificarea paraziților de la nivelul tegumentului, branhiilor, înotatoarelor și a globilor oculari s-a realizat direct, cât și prin fixare-colorare și examinarea microscopică a preparatelor.

În acest mod s-au realizat raclate de pe suprafața pielii, înotătoarelor și branhiilor, care au fost trimise la un laborator de specialitate.

Nodulii și chiștii de la nivelul tegumentului, branhiilor și globilor oculari, s-au recoltat, s-au pregătit preparate de tip squash, prin strivire între lamă și lamelă.

S-au prelevat probe de mucus de pe suprafața tegumentului, branhiilor și din cavitatea abdominală și bucală, în vederea analizei microscopice, pentru a putea fi determinate diferitele genuri de protozoare.

Examenul macroscopic

Acest examen include depistarea paraziților prin utilizarea stereomicroscopului sau a lupei.

Se consideră ca fiind formațiuni parazitare ale peștilor, organismele care invadează peștii, localizându-se pe suprafața corpului acestora sau în anumite organe sau țesuturi, acolo unde specia de parazit găsește condiții favorabile pentru dezvoltare.

Peștii, implicit organele și țesuturile acestuia constituie atât biotopul cât și locul de hrănire al paraziților. Cu toate că nu întotdeauna o infestație parazitară se sfârșește cu moartea peștilor, parazitismul poate determina pagube economice foarte mari atât prin încetinirea ritmului de creștere cât mai ales prin importanța sa ca problemă de sănătate publică asociată cu pagubele care sunt determinate de măsurile de eliminare din consum a peștilor infestați cu paraziți sau a parților parazitate.

În trecut calitatea produselor provenite din acvacultură implica, în principal, probleme de alterare și contaminare bacteriană, bolile parazitare fiind mai puțin cuantificate, însă astăzi acestea au devenit o problemă de sănătate publică intens mediatizată.

Examenul macroscopic este relevant în situațiile în care paraziții sunt observați cu ochiul liber, în locurile de selecție sau atunci când țesutul muscular este suficient de transparent pentru ca aceste formațiuni să fie vizibile prin transparență într-un câmp de lumină indusă tranversal. Până la 95% dintre nematode pot fi detectate prin examenul macroscopic.

Examenul parazitologic

Stabilirea faunei parazitare s-a realizat prin practicarea de examene parazitologice de rutina. Aceste examene au fost efectuate în timpul campaniilor de pescuit de producție și de control.

Pentru identificarea paraziților de pe suprafața tegumentului, înotătoarelor, branhiilor și cavității bucale, examenul parazitologic s-a realizat fie direct, ca preparat nativ lamă-lamelă, fie prin fixarea, colorarea și examinarea microscopică a preparatelor. Astfel, s-au examinat raclate de la suprafața pielii, a înotătoarelor și branhiilor sau preparate tip squash, realizate prin strivire între lamă și lamelă, din branhii sau din formațiuni patologice. La puietul de păstrăv s-a apelat și la examenul microscopic direct asupra secrețiilor din cavitatea nazală.

În cadrul examenului parazitologic s-au examinat preparatele pregătite în teren și apoi s-au realizat noi preparate, din probele de pește sau de țesut colectate anterior.

Tehnic, examenul parazitologic a urmat etapele de recoltare a paraziților, realizarea preparatelor native sau conservate prin fixare și colorare.

Diagnosticul afecțiunilor parazitare la peștii din unitatea luată în studiu, s-a realizat pe baza unui protocol de lucru, care a inclus etape bine definite, atât în teren cât și în laborator. O prima etapă a constituit-o stabilirea diagnosticului clinic în teren. Diagnosticul clinic al acestor afecțiuni a fost stabilit prin anchetă clinică și prin examenul fizic al peștilor bolnavi.

Examenul parazitologic intern se efectuează, de regulă, într-o cameră separată, iluminată adecvat și dotată cu masă de examinare iluminata transversal. Suprafața de lucru având dimensiuni de 30/60 cm și este constituita dintr-un material acrilic, alb, gros de 5-6 mm, cu o transluminiscenta de 45-60%. Sursa de lumină a mesei de examinare poate fi constituită din minim 2 tuburi fluorescente, de 20 W, amplasate sub suprafața de examinare din material plastic, astfel încât să se evite supraîncălzirea.

Masa de examinare este indispensabilă pentru examenul vizual, prin transparența fielurilor de pește, fără piele; de regulă, fileurile nu se secționează înainte de examinare, ci numai dacă se suspectează prezența unor formațiuni parazitare, observate în profunzimea fibrei musculare, vizibile prin transparență, cu ajutorul luminii induse transversal.

Intensitatea luminii existente deasupra suprafeței de lucru trebuie să fie în jur de 1500-1800 lucși, măsurarea acesteia făcându-se la 30 cm deasupra centrului suprafeței iluminate.

Cercetările au fost concentrate asupra diagnosticării acțiunilor unor paraziți. Pentru aceasta, s-au aplicat examene morfopatologice, macroscopice și histopatologice detaliate.

Examinarea necropsică și consemnarea unor leziuni macroscopice au fost efectuate aproape exclusiv pe teren, pe când examenele histopatologice au fost executate în laborator, prin tehnici de lucru folosite în protocolul de diagnostic histopatologic uzual.

Fixarea și examinarea paraziților

Identificarea paraziților găsiți poate fi rareori făcută imediat. Pentru acuratețea examenului parazitologic este necesară păstrarea imaginilor de ansamblu a piesei (probei) în care s-au identificat paraziți sau formațiuni ale acestora. Dacă este necesară o examinare ulterioară a paraziților aceștia trebuie să fie păstrați în stare conservată astfel încât să poată fi menținute toate caracterele morfologice inițiale.

Pentru conservarea acestora se pot folosi amestecuri chimice diverse. Pentru formațiunile chistice ale unor protozoare se poate prepara un amestec din 10 parți formaldehidă (37-40%) și 90 parți tampon fosfat 0,1M. În cazul larvelor trematodelor (metacercari) și a unor cestode se folosește un amestec de 10 parți formaldehidă (37-40%), 70 parți alcool etilic (95%), 15 parți apă și 5 parți acid acetic. Nematodele au de regulă o formă răsucită spiralată și trebuie fixate în acid acetic glacial pentru cel puțin 1 oră după care sunt transferate într-un amestec de alcool etilic (70%) cu 10 % glycerol.

Prepararea și examinarea probelor

În cazul peștilor suspecți de parazitoze se face examinarea externă (tegument, branhii, înotătoare). Prima dată se examinează tegumentul și respectiv mucusul de pe suprafața acestuia și mai apoi se realizează examenul branhiilor și a cavității bucale.

Examinarea masei musculare se face după efectuarea unor secțiuni longitudinale paralele cu coloana vertebrală în regiunea dorsală și caudală. Este foarte important ca secțiunile să fie făcute astfel încât să se evite deschiderea cavității abdominale.

La peștele întreg, după examinarea musculaturii se deschide cavitatea abdominală pentru verificarea prezenței sau absenței formațiunilor parazitare existente pe viscere sau pe seroasa abdominală. Fileurile de pește se etalează pe masa de examinare iluminată, pentru vizualizarea directa a eventualelor formațiuni pararazitare existente pe suprafețele de secționare sau în profunzime.

La nivelul maselor musculare examinarea trebuie făcută cu maximă atenție întrucât se pot evidenția forme larvare sau zone de necroză însoțite de dilacerarea fibrei musculare.

Pentru a determina natura parazitară zonelor de necroză, din modificările suspecte observate se fac preparate native lamă/lamelă care se examinează la microscop cu obiectiv de 20/40 pentru a putea vizualiza și identifica formațiunile chistice.

De asemenea, probele de icre se verifică macroscopic pentru a se putea observa eventualele formațiuni pararazitare existente. Toate observațiile macroscopice trebuie efectuate cu ajutorul lupei sau a stereomicroscopului.

CAPITOLUL V. REZULTATELE OBȚINUTE ȘI INTREPRETAREA LOR

Ca urmare a monitorizării păstrăvăriei Gudea pe perioada 2009-2012, materialul salmonicol din această exploatație a fost supus unor examinări ihtiopatologice complete, respectiv examen clinic, examen necropsic, examen parazitologic și examen histopatologic, în urma cărora au fost depistate urmatoarele boli parazitare.

Tabelul 5.1

Parazitoze diagnosticate în păstrăvăria Gudea

S-au identificat un numar de 4 parazitoze din care:

– 2 provocate de protozoare

– 1 provocată de viermi platelminți

– 1 provocată de ciuperci

5.1. Mixobolioza salmonidelor

Mixobolioza sau ,,căpiala salmonidelor” este o parazitoză foarte periculoasă, care afectează toate speciile de salmonide din crescătorii, în special tineretul salmonid, unde poate provoca mortalități ce ajung la 70 % din efectiv.

Agentul etiologic al bolii este mixosporidul Myxobolus cerebralis. Stadiile vegetative ale parazitului se prezintă sub formă de plasmodii amoeboide, care pot avea până la 50 de nuclei.

Sporii de Myxobolus cerebralis au formă ovală, frecvent asimetrici cu dimensiuni cuprinse între 7,5–10 μm și sunt foarte rezistenți la factorii de mediu, astfel încât pot rămâne în apă pâna la 12 ore fără a-și pierde puterea invazivă (fig. 5.1).

Fig. 5.1. Spori de Myxobolus cerebralis

La salmonidele afectate, parazitoza cauzată de Myxobolus cerebralis poate duce la pierderea echilibrului, scurtarea pedunculului caudal, afectarea sistemului nervos central și a organelor de echilibru, leziuni la nivelul craniului, branhiilor și a vertebrelor și uneori poate duce până la moartea peștilor.

Infestarea salmonidelor cu acest parazit s-a făcut pe cale digestivă, prin ingerarea sporilor acestuia, odată cu hrana administrată. După ce sporii ajung în tubul digestiv al gazdelor, aceștia migrează pe cale sangvină spre țesutul cartilaginos otic al craniului, al coloanei vertebrale sau al înotătoarelor.

Parazitoza a fost diagnosticată la un număr de 94 exemplare de păstrăv curcubeu din păstrăvăria Gudea, în special la exemplarele de vara a II-a.

Datorită prezenței parazitului în schelet, exemplarele de păstrăv care au fost parazitate s-au dezvoltat anormal, fiind afectată dezvoltarea urechii interne și a orgaelor de echilibru, fapt ce a dus la pierderea echilibrului peștilor.

La exemplarele infestate cu acest parazit s-au întâlnit două simptome specifice, în funcție de locul de fixare al parazitul, și anume: pierderea echilibrului și înotul în spirală în cazul localizării la nivelul cartilajului otic, și înnegrirea părții posterioare a corpului în cazul localizării în cartilajul coloanei vertebrale.

La exemplarele care au supraviețuit infestării au apărut o serie de deformări scheletice, cum ar fi: deformarea coloanei vertebrale (fig. 5.2 a) și scurtarea maxilarului (fig. 5.2 b).

Diagnosticarea acestei parazitoze s-a făcut atât prin examinare clinică, cât și prin examinarea secțiunilor histologice realizate la scheletul cartilaginos al peștilor bolnavi.

a b

Fig. 5.2. Păstrăv curcubeu parazitat de Myxobolus cerebralis

a.localizat în cartilajul coloanei vertebrale b. localizat la nivelul cartilajului otic

Mixobolioza este o boală parazitară foarte gravă, netratabilă, de aceea pentru combaterea acesteia în unitate s-au aplicat o serie de măsuri profilactice pentru a limita îmbolnăvirile, și anume: creșterea separată pe vârste a salmonidelor, alimentarea cu apă din surse sigure a bazinelor, achiziționarea materialului salmonicol din unități idemne de boală și supus carantinei, dezinfecția periodică a bazinelor și echipamentelor utilizate în unitate.

Frecvența manifestarii bolilor la păstrăvul crescut în amenajările sistematice este condiționată de calitatea apei piscicole, de aplicarea strictă a măsurilor generale de profilaxie, de aplicarea unor tehnologii optime de creștere, de densitatea de populare și de respectarea condițiilor igenico-sanitare care se impun într-o unitate salmonicolă.

5.2. Ihtioftirioza

Ihtioftirioza sau ,,boala petelor de griș” este o parazitoză foarte gravă, răspândită la un număr foarte mare de pești.

Agentul provocator al acestei parazitoze grave este reprezentat de ciliatul Ichthyophthirius multifiliis, care este un ptotozor de dimensiuni mari cu forma de potcoavă (fig. 5.3).

Fig. 5.3. Ichthyophthirius multifiliis

În perioada de monitorizare aceasta parazitoză s-a manifestat atât la păstrăvul curcubeu, cât și la păstrăvul fântânel de vârste diferite.

Această parazitoză s-a manifestat cel mai grav la puietul salmonidelor în principal vara (lunile iulie, august) când temperatura apei a ajuns la 18-20ºC. După aproximativ 7 zile boala a încetat, iar puietul de păstrăv care a supraviețuit a rămas imun la acest parazit.

Mortalitățile provocate la puietul de păstrav curcubeu în anul 2011 s-au situat la 40% din efectivul infestat.

Infestarea salmonidelor s-a făcut cu tomite, care sunt rezultate în urma diviziunii parazitului închistat pe diferite substraturi. Stadiu în care ciliatul înoată activ în apă în căutarea unei gazde, fixându-se de tegumentul puietului de păstrăv.

Acestea tomite se fixează pe suprafața tegumentului, înotătoareelor și uneori la nivelul cavității bucale și pe branhii, și unde mai apoi se transformă în phoront care se găsesc grupați la nivelul unor noduli albi cu aspect de boabe de griș. La aproximativ 2 săptămâni aceștia devin maturi și se desprind de gazde, înotând liberi în apă, după care se închistează, iar în interiorul chistului în urma unor diviziuni repetate se formează până la 2000 tomite care rup membrana chistului și ies în apă, infestând noi gazde.

Principalele surse de paraziți din păstrăvărie sunt reprezentate de păstrăvii infestați, apa tehnologică și uneltele de pescuit.

Diagnosticul acestei parazitoze s-a stabilit în urma examenului macroscopic al păstrăvilor din bazinele de creștere, în urma căruia s-au putut observa nodulii parazitari cu aspect de boabe de griș de pe suprafața corpului. Iar pentru confirmarea diagnosticului s-a efectuat și exemenul microscopic, deoarece nodulii produși de această parazitoză pot fi ușor confundați cu simptomele altor boli (fig. 5.4.).

Fig. 5.4. Puiet de păstrăv infestat cu Ichthyophthirius multifiliis

Având în vedere că această parazitoză se combate foarte greu, în ferma salmonicolă se aplică măsuri profilactice care vizeză atât peștele, cât și apa tehnologică.

Pentru prevenirea acestei boli în păstrăvăria Gudea se aplică o serie de măsuri profilactice cum sunt: creșterea păstrăvilor la densități optime; efectuarea de examene parazitologice periodic; trecerea în carantină a materialului de populare ce provine din alte unități salmonicole; evitarea achiziționării de material salmonicol de la unitățile în care s-a semnalat boala.

În momentul declanșarea bolii în unitate s-a crescut curentului de apă; aplicarea unor băi de lungă durată cu soluție de verde de malachit 2-3 g/10 m3 apă cu repetare pentru distrugerea parazitului din apă sau cu clorura de sodiu 30 g\l.

5.3. Girodactiloza

Girodactiloza este o parazitoză care afectează tegumentul, înotătoarele (fig. 5.5) și branhiile salmonidelor, dar și a multora altor specii.

La salmonide această parazitoză este provocată de 3 specii de viermi monogeni ai genului Gyrodactylus, și anume: Gyrodactylus elegans și Gyrodactylus derjavini și Gyrodactylus salaris.

Fig. 5.5. Gyrodactylus sp. parazitând pe înotătoarea caudală la puietul de păstrăv

Sursele de paraziți au fost reprezentate de peștii infestați ce au ajuns în unitate în anul 2012 în vederea repopulării.

Această parazitoză a fost diagnosticată în păstrăvăria Gudea, la puietul de păstrăv, pentru prima data în anul 2012, având o evoluție foarte gravă și provocând mortalități ce au depășit 80 % din efectivul de puiet de păstrăv din unitate.

Clinic s-a observat înotul dezordonat al puietului de păstrăv, aglomerarea acestora la gurile de alimentare și la suprafața apei și apariția unei permanente tendințe de frecare. Puietul infestat a slăbit și nu au mai răspuns la stimuli, devenind molatic.

La debutul bolii pe suprafața corpului puietului de păstrăv s-a observat apariția unei cantități mari de mucus, a unor puncte mici hemoragice, care mai apoi au dus la apariția unor ulcerații și distrugeri de țesut, taoate acestea datorită acțiunii mecanice, pe care o execută paraziții asupra organismului.

La majoritatea exemplarelor s-a semnalat prezența parazitului atât la nivelul branhiilor, tegumentului, cât și a înotatoarelor, unde au fost înregistrate numeroase necroze ale țesutului și flamelelor branhile, respectiv distrugerea membranei interradiale.

Diagnosticul acestei parazitoze s-a stabilit pe baza examenului microscopic al raclatelor de pe tegument, înotatoare și branhii.

Măsurile profilactice și terapeutice care se vor aplica sunt aceleași ca și în cazul dactilogirozei. Nu se va folosi însă Triclorfon sau produși asemănători atunci când apa din sistemul de creștere a peștilor servește populațiilor umane sau la adăparea animalelor.

Pentru prevenirea acestei parazitoze se aplică măsurile profilactice generale, cum sunt: creșterea puietului de păstrăv la densități optime; efectuarea de examene parazitologice periodic în special la puietul de păstrăv; controlul parazitologic și trecerea în carantină a materialului de populare ce provine din alte unități salmonicole;

Pentru prevenirea acestei parazitoze în unitate se aplică băi de lungă durată (15-20 minute) cu soluție de cu clorura de sodiu1-5g\m3 și cu Trichlorfon 1 g/4m3.

5.4. Saprolegnioza

Această parazitoză micotică este comună tuturor unităților piscicole cu apă dulce și a tuturor speciilor de pești indiferent de vârstă, inclusiv icrelor.

Parazitoza se manifestă cu precădere în apele bogate în substanță organică în descompunere și cu un pH scăzut în principal vara când temperaturile sunt ridicate.

Agenul etiologic ai acestei boli este reprezentat de ciupercile inferioare aparținând genului Saprolegnia.

Ciupercile din acest gen au miceliul format din unele subțiri, de aproximativ 20 µm în diametru, puternic ramificate, care se dezvoltă în grosimea țesuturilor gazdei, și altele, ceva mai groase și mai puțin ramificate, care se dezvoltă la suprafața corpului gazdei, dând aspect de vată.

În păstrăvăria Gudea această parazitoză sa manifestat de mai multe ori în perioada 2009-2012, în special la exemplarele de păstrăv care au prezentat răni datorate unor infecții bacteriene sau de natură mecanică produse în momentul populărilor sau repopulărilor, pagubele produse de acestă boală fiind reduse.

Sursele de îmbolnăvire în unitate au fost reprezentate de către sporii ciupercilor care se găsesc în aproape toate bazinele piscicole.

Dacă păstrăvii din bazin sunt perfect sănătoși, această micoză nu se manifestă, ea atacă doar în momentul în care se produc debilitări ale organismului sau tegumentul, branhiile și cavității bucale prezintă răni.

Transmiterea bolii se realizează prin intermediul apei, prin contact direct și prin echipamente, atunci când condițiile sanitare din unitățile salmonicole sunt necorespunzătoare.

Saprolegnia s-a localizat la nivelul tegumentului și a branhiilor, unde la debutul bolii s-au putut observa hife de culoare albă, foarte fine, care ulterior s-au dezvoltat și s-au ramificat, formând pe suprafața tegumentuli și a branhiilor salmonidelor un miceliu cu aspect de vată (fig. 5.6).

Peștii afectați de această boală s-au putut observa înoatând la suprafața apei și având corpul parțial acoperit de micelii bine evidențiate.

Fig. 5.6. Alevin de păstrăv infestat cu Saprolegnia parasitica

Pentru stabilirae diagnosticului a fost suficientă examinarea clinică, putându-se observa cu ochiul liber miceliul extern foarte bine dezvoltat, de asemenea în unele cazuri s-a impus examinarea microscopică a zonelor infestate.

Pentru a preveni dezvoltarea saprolegniozei în bazinele salmonicole din păstrăvăria Gudea, personalul acestei unități asigură primenirea apei din bazine, asigurarea unor densității optime de populare, hrănirea corectă a păstrăvilor, controlul altor boli ce pot influența infestarea fungală, evită rănirea sau lezarea peștilor în timpul pescuitului și populărilor. Cea mai importantă masură profilactică rămâne manipularea cu grijă a peștilor.

Tratarea acestei boli în unitate se face prin aplicarea unor băi de lungă durată cu soluție de verde de malachit 2-3 g/10 m3 apă, cu clorura de sodiu 30 g\l sau sulfat de cupru 0,5-1,5 mg/l

CONCLUZII GENERALE

Sunt considerați paraziți ai peștilor, vietățile care invadează peștii, localizându-se pe sau în anumite organe sau țesuturi, acolo unde specia respectivă de parazit găsește condițiile fizico-chimice favorabile dezvoltării și supraviețuirii lor.

Infestarea peștilor cu paraziți se poate face pe cale digestivă, atunci când germenul patogen este ingerat odată cu hrana sau pe cale cutanată și branhii, în cazul în care epiderma este lezionată dintr-o cauză mecanică. Integritatea pielii, a epiteliului branhial și a mucoaselor acoperite cu stratul protector de mucus secretat poate constitui o barieră în calea atacului parazitar.

După natura paraziților, bolile parazitare întâlnite la salmonide sunt clasificate în parazitoze vegetale și parzitoze animale.

Paraziții vegetali sunt acei paraziți care fac parte din regnul vegetal (ciuperci inferioare), denumirea generică „vegetali” este improprie și este utilizată doar pentru diferențierea acestora.

Bolile parazitare provocate de animale sunt destul de frecvente în unitățile salmonicole intensive și în unele cazuri acestea pot provoca pierderi apreciabile, indiferent de mărimea suprafeței sau adâncimea apei.

În infestarea cu paraziți a păstrăvului de cultură intervin un număr mare de factori de care trebuie să se țină seama, deoarece aceștia influențează direct sau indirect starea fiziologică a peștilor. De aceea, cunoașterea lor este o condiție absolut necesară pentru menținerea sănătății peștilor crescuți în sistem intensiv.

Salmonidele, deși crescute și întreținute într-un mediu relativ controlat, din punctul de vedere al stării igienico-sanitare, sunt uneori afectate de acțiunea unor paraziți vegetali sau animali. Prin îmbolnăvirile pe care le produc, acești parziți determină, printre altele, modificări ale aspectului fizic și de comportament, fapt nedorit într-o exploatație salmonicolă sistematică, precum și mortalitatea indivizilor afectați sau chiar a întregii populații, în special la stadiile tinere.

Ca urmare a monitorizării păstrăvăriei Gudea pe perioada 2009-2012, materialul salmonicol din această exploatație a fost supus unor examinări ihtiopatologice complete, respectiv examen clinic, examen necropsic, examen parazitologic și examen histopatologic, în urma cărora au fost depistate un număr de patru boli parazitare (2 protozooze, o helmintoză și o micoză).

Mixobolioza a fost diagnosticată la un număr de 94 exemplare de păstrăv curcubeu din păstrăvăria Gudea, în special la exemplarele de vara a II-a. La exemplarele infestate cu acest parazit s-au întâlnit două simptome specifice, în funcție de locul de fixare al parazitul, și anume: pierderea echilibrului și înotul în spirală în cazul localizării la nivelul cartilajului otic, și înnegrirea părții posterioare a corpului în cazul localizării în cartilajul coloanei vertebrale.

Ihtioftirioza s-a manifestat cel mai grav la puietul salmonidelor în principal în anotimpul cald, când temperatura apei a ajuns la 18-20ºC. După aproximativ 7 zile boala a încetat, iar puietul de păstrăv care a supraviețuit a rămas imun la acest parazit.

Infestarea salmonidelor s-a făcut cu tomite, care sunt rezultate în urma diviziunii parazitului închistat pe diferite substraturi. Stadiu în care ciliatul înoată activ în apă în căutarea unei gazde, fixându-se de tegumentul puietului de păstrăv.

Diagnosticul acestei parazitoze s-a stabilit în urma examenului macroscopic al păstrăvilor din bazinele de creștere, în urma căruia s-au putut observa nodulii parazitari cu aspect de boabe de griș de pe suprafața corpului.

Girodactiloza a fost diagnosticată în păstrăvăria Gudea, la puietul de păstrăv, pentru prima data în anul 2012, având o evoluție foarte gravă și provocând mortalități ce au depășit 80 % din efectivul de puiet de păstrăv din unitate.

La debutul bolii pe suprafața corpului puietului de păstrăv s-a observat apariția unei cantități mari de mucus, a unor puncte mici hemoragice, care mai apoi au dus la apariția unor ulcerații și distrugeri de țesut, taoate acestea datorită acțiunii mecanice, pe care o execută paraziții asupra organismului.

În păstrăvăria Gudea saprolegnioza sa manifestat de mai multe ori în perioada 2009-2012, în special la exemplarele de păstrăv care au prezentat răni datorate unor infecții bacteriene sau de natură mecanică produse în momentul populărilor sau repopulărilor, pagubele produse de acestă boală fiind reduse.

Peștii afectați de această boală s-au putut observa înoatând la suprafața apei și având corpul parțial acoperit de micelii bine evidențiate.

Pentru stabilirae diagnosticului a fost suficientă examinarea clinică, putându-se observa cu ochiul liber miceliul extern foarte bine dezvoltat, de asemenea în unele cazuri s-a impus examinarea microscopică a zonelor infestate.

BIBLIOGRAFIE

1. Boaru, Anca, 2010 – Cercetări comparative privind efectul unor tehnologii de hrănire diferențiată a reproducătorilor de păstrăv curcubeu și fântânel asupra indicilor de reproducție, de producție și economicitate. Teză de doctorat, USAMV Cluj-Napoca.

2. Bogatu, D., 1987 – Ihtiopatologie, curs litografiat și note de curs, Universitatea „Dunărea de Jos” Galați.

3. Bud, I., Vlădău V., Nădășan, M., 2010 – Tratat de creștere a peștilor. Editura Texte. Dej.

4. Cocan, D.I., 2008 – Creșterea păstrăvului curcubeu în sistem recirculant și condiții controlate de mediu. Editura Bioflux, Cluj-Napoca.

5. Cojocaru, C., Muntean, P., 2002 – Factorii care influențează receptivitatea și evoluția ihtioftiriozei la pești. Scientia Parasitologica, 1, 155-158.

6. Giurescu, C., 1964 – Istoria pescuitului și a pisciculturii în Romînia: din cele mai vechi timpuri pînă la instituirea legii pescuitului, 1896, Volumul 1. Editura Academiei Republicii Populare Române.

7. Isaksen, T.E., Karlsbakk, E and Nylund, A., 2007 – Ichthyobodo hippoglossi n. sp. (Kinetoplastea: Prokinetoplastida: Ichthyobodonidae fam. nov.), an ectoparasitic flagellate infecting farmed Atlantic halibut Hippoglossus hippoglossus. Dis. Aquat. Org., 73, 207-217.

8. Kinkelin, P., Michel, C., Ghittino, P., 1985 – Precis de pathologie des poissons. INRA, Paris.

9. Lazăr, M., 2009 – Bazele morfologice în maladiile peștilor dulcicoli din amenajările sistematice. Teză de doctorat. USAMV Iași.

10. Munteanu, Gabriela, Bogatu, D., 2003 – Tratat de ihtiopatologie. Editura Excelsior Art, Timișoara; ISBN: 973-592-085-9.

11. Munteanu, Gabriela, Bogatu, D., 2008 – Tratat de ihtiopatologie ediția a II-a. Editura Excelsior Art, Timișoara; ISBN: 978-973-592-207-8.

12. Lom, J. and Dykova, I., 1992 – Protozoan Parasites of Fishes, Developments in Aquaculture and Fisheries Science, 26, Elsevier, pp. 315.

13. Ogawa, K., 2004 – Protozoan diseases. Infectious and parasitic diseases of fish and shellfish. (ed. by Wakabayashi, H. and K. Muroga), Koseisha koseikaku, pp.285-338.

14. Oțel, V., Constantin, Gh., 1989 – Ghid ihtiopatologic pentru piscicultura din Delta Dunării, B.C.P., supl. II, București: 25 – 27.

15. Păsărin, B., Stan, Tr., Misăilă C., 2006 – Elemente de salmonicultură. Ed. Ion Ionescu de la Brad Iași.

16. Rădulescu, I., Lustun, L., Voican, V., 1976 – Bolile peștilor, Editura Ceres, București: 50-54.

17. Schäperclaus, W., 1979 – Fischkrankheiten – vol 1, 2, p. 1-510; 512-943 Akademic Verlag Berlin.

18. Schlotfeldt, H.J., Alderman, D.J., Baudin-Laurencin, F., Bernoth, E.H., Bruno, D.W., Daelman, W., Kleingeld, Lorenzen, E., and Thorud, K., 1995 – What Should I Do. A practical quide for the fresh water fish farmer – The European Association of Fish Pathologists p. 3-58.

19. Schmidt, G.D., Roberts, L.S., 1977 – Foundations of parasitology. St. Louis: CV Mosby Company. 604p

20. Soric (Ghiorghiasa), Ramona, Elena, 2012 – Cercetări asupra aspectelor morfoclinice, de diagnostic și tratament a parazitozelor și micozelor la păstrăvul crescut în lacul Bicaz. Teză de doctorat, Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară Ion Ionescu de la Brad Iași.

21. Todal, J. A., Karlsbakk, E., Isaksen, T.E., Plarre, H., Urawa, S., Mouton, A., Hoel, E., Koren, C.W.R., and Nylund, A., 2004 – Ichthyobodo necator (Kinetoplastida) – a complex of sibling species. Dis. Aquat. Org., 58, 9-16.

22. Urawa, S., Ueki, N. and Karlsbakk, E., 1998 – A review of Ichthyobodo infection in marine fishes. Fish Pathol., 33, 311-320.

23. Vodă, R.M., Boaru, Anca, 2004 – Contribution and new principles in salmonid breeding infloatable fish pounds. Lucrări științifice Zootehnie și Biotehnologii, vol.XXXVII. Timișoara. p. 334-338.

24. Vodă, R.M., Boaru, Anca, 2004 – Posibilități de îmbunătățire a sistemului constructiv de creștere a peștilor în viviere flotabile. Lucrări științifice Seria Zootehnie, vol.47. Ed. „Ion Ionescu de la Brad” Iași. p. 501-504.

25. Vulpe, V., 2005 – Optimizarea diagnosticului stărilor patologice la peștii de cultură și evaluarea impactului acestora asupra salubrității și valorii comerciale. Raport de Cercetare. Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară Ion Ionescu de la Brad Iași.

26. Werner, C., Poontawee, K., Mueller-Belecke, A., Hoerstgen-Schwark, Gabriele and Wicke, M.: 2008 – Flesh characteristics of pan-size triploid and diploid rainbow trout (Oncorhynchus mykiss) reared in a commercial fish farm. Arch. Tierz., Dummerstorf 51,1, 71-83.

BIBLIOGRAFIE

1. Boaru, Anca, 2010 – Cercetări comparative privind efectul unor tehnologii de hrănire diferențiată a reproducătorilor de păstrăv curcubeu și fântânel asupra indicilor de reproducție, de producție și economicitate. Teză de doctorat, USAMV Cluj-Napoca.

2. Bogatu, D., 1987 – Ihtiopatologie, curs litografiat și note de curs, Universitatea „Dunărea de Jos” Galați.

3. Bud, I., Vlădău V., Nădășan, M., 2010 – Tratat de creștere a peștilor. Editura Texte. Dej.

4. Cocan, D.I., 2008 – Creșterea păstrăvului curcubeu în sistem recirculant și condiții controlate de mediu. Editura Bioflux, Cluj-Napoca.

5. Cojocaru, C., Muntean, P., 2002 – Factorii care influențează receptivitatea și evoluția ihtioftiriozei la pești. Scientia Parasitologica, 1, 155-158.

6. Giurescu, C., 1964 – Istoria pescuitului și a pisciculturii în Romînia: din cele mai vechi timpuri pînă la instituirea legii pescuitului, 1896, Volumul 1. Editura Academiei Republicii Populare Române.

7. Isaksen, T.E., Karlsbakk, E and Nylund, A., 2007 – Ichthyobodo hippoglossi n. sp. (Kinetoplastea: Prokinetoplastida: Ichthyobodonidae fam. nov.), an ectoparasitic flagellate infecting farmed Atlantic halibut Hippoglossus hippoglossus. Dis. Aquat. Org., 73, 207-217.

8. Kinkelin, P., Michel, C., Ghittino, P., 1985 – Precis de pathologie des poissons. INRA, Paris.

9. Lazăr, M., 2009 – Bazele morfologice în maladiile peștilor dulcicoli din amenajările sistematice. Teză de doctorat. USAMV Iași.

10. Munteanu, Gabriela, Bogatu, D., 2003 – Tratat de ihtiopatologie. Editura Excelsior Art, Timișoara; ISBN: 973-592-085-9.

11. Munteanu, Gabriela, Bogatu, D., 2008 – Tratat de ihtiopatologie ediția a II-a. Editura Excelsior Art, Timișoara; ISBN: 978-973-592-207-8.

12. Lom, J. and Dykova, I., 1992 – Protozoan Parasites of Fishes, Developments in Aquaculture and Fisheries Science, 26, Elsevier, pp. 315.

13. Ogawa, K., 2004 – Protozoan diseases. Infectious and parasitic diseases of fish and shellfish. (ed. by Wakabayashi, H. and K. Muroga), Koseisha koseikaku, pp.285-338.

14. Oțel, V., Constantin, Gh., 1989 – Ghid ihtiopatologic pentru piscicultura din Delta Dunării, B.C.P., supl. II, București: 25 – 27.

15. Păsărin, B., Stan, Tr., Misăilă C., 2006 – Elemente de salmonicultură. Ed. Ion Ionescu de la Brad Iași.

16. Rădulescu, I., Lustun, L., Voican, V., 1976 – Bolile peștilor, Editura Ceres, București: 50-54.

17. Schäperclaus, W., 1979 – Fischkrankheiten – vol 1, 2, p. 1-510; 512-943 Akademic Verlag Berlin.

18. Schlotfeldt, H.J., Alderman, D.J., Baudin-Laurencin, F., Bernoth, E.H., Bruno, D.W., Daelman, W., Kleingeld, Lorenzen, E., and Thorud, K., 1995 – What Should I Do. A practical quide for the fresh water fish farmer – The European Association of Fish Pathologists p. 3-58.

19. Schmidt, G.D., Roberts, L.S., 1977 – Foundations of parasitology. St. Louis: CV Mosby Company. 604p

20. Soric (Ghiorghiasa), Ramona, Elena, 2012 – Cercetări asupra aspectelor morfoclinice, de diagnostic și tratament a parazitozelor și micozelor la păstrăvul crescut în lacul Bicaz. Teză de doctorat, Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară Ion Ionescu de la Brad Iași.

21. Todal, J. A., Karlsbakk, E., Isaksen, T.E., Plarre, H., Urawa, S., Mouton, A., Hoel, E., Koren, C.W.R., and Nylund, A., 2004 – Ichthyobodo necator (Kinetoplastida) – a complex of sibling species. Dis. Aquat. Org., 58, 9-16.

22. Urawa, S., Ueki, N. and Karlsbakk, E., 1998 – A review of Ichthyobodo infection in marine fishes. Fish Pathol., 33, 311-320.

23. Vodă, R.M., Boaru, Anca, 2004 – Contribution and new principles in salmonid breeding infloatable fish pounds. Lucrări științifice Zootehnie și Biotehnologii, vol.XXXVII. Timișoara. p. 334-338.

24. Vodă, R.M., Boaru, Anca, 2004 – Posibilități de îmbunătățire a sistemului constructiv de creștere a peștilor în viviere flotabile. Lucrări științifice Seria Zootehnie, vol.47. Ed. „Ion Ionescu de la Brad” Iași. p. 501-504.

25. Vulpe, V., 2005 – Optimizarea diagnosticului stărilor patologice la peștii de cultură și evaluarea impactului acestora asupra salubrității și valorii comerciale. Raport de Cercetare. Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară Ion Ionescu de la Brad Iași.

26. Werner, C., Poontawee, K., Mueller-Belecke, A., Hoerstgen-Schwark, Gabriele and Wicke, M.: 2008 – Flesh characteristics of pan-size triploid and diploid rainbow trout (Oncorhynchus mykiss) reared in a commercial fish farm. Arch. Tierz., Dummerstorf 51,1, 71-83.