Principalele Modificari In Domeniul Urbanistic
PRINCIPALELE MODIFICĂRI ÎN DOMENIUL
URBANISTIC ALE JUDEȚULUI TELEORMAN
CUVÂNT ÎNAINTE
O lucrare despre județul Teleorman este în primul rând o oglindă a salturilor cantitative și mai ales calitative, a noului chip pe care l-au dobândit aceste meleaguri românești.
Tabloul devenirii Teleormanului reflectă procesul cunoscut de evoluția în ansamblu a societății românești. Cu argumentele documentelor și ale datelor statistice, am evidențiat specificul dezvoltării Teleormanului, evoluția sa de la un ținut în care predomina agricultura, la un județ cu o pondere însemnată, sub toate aspectele, în întreaga zonă de sud a țării.
Frumoasele plaiuri ale Teleormanului, imortalizate în operele unor mari creatori de literatură – [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] -, scriitori ce aparțin acestor locuri, își găsesc multe din trăsăturile lor emblematice și în împlinirile spirituale ale localităților sale. Trup din trupul țării, Teleormanul a dat științei și culturii românești o seamă de figuri proeminente în domeniul fizicii, medicinei, științelor pedagogice și agricole, literaturii și artei, aducându-și astfel contribuția la îmbogățirea patrimoniului spiritual național.
CUPRINS
INTRODUCERE
Denumirea județului [NUME_REDACTAT] documentară a județului [NUME_REDACTAT] limitelor și împărțirii administrative a județului [NUME_REDACTAT] județului [NUME_REDACTAT] județului Teleorman
CADRUL NATURAL AL JUDEȚULUI TELEORMAN
Poziția geografică
Aspecte geologice
Aspecte ale reliefului
Resursele subsolului
Aspecte ale climei
Aspecte hidrografice
Potențialul bio-pedogeografic
Mediul natural și ocrotirea lui
ETAPELE DEZVOLTĂRII URBANISTICE DIN JUDEȚUL TELEORMAN
PRINCIPALELE MODIFICĂRI URBANE ÎN ORAȘELE JUDEȚULUI TELEORMAN
STRATEGIILE DEZVOLTĂRII DURABILE ÎN CADRUL URBANIZĂRII DIN JUDEȚUL TELEORMAN
METODODELE ACTIVITATII INSTRUCTIV –EDUCATIVE
IN GEOGRAFIE
-Taxonomia metodelor de instruire si autoinstruire ce se pot utiliza in predarea-invatarea geografiei
PROCEDEE SI INSTRUMENTE DE LUCRU UTILIZATE IN
PREDAREA SI INVATAREA GEOGRAFIEI
METODICA DESFASURARII LECTIILOR DE GEOGRAFIE
IN CLASA a IV-a
IX. PREGATIREA INVATATORULUI PENTRU LECTIE
CAPITOLUL 1
INTRODUCERE
DENUMIREA JUDEȚULUI TELEORMAN
Așa cum au dovedit mai întâi [NUME_REDACTAT] Hașdeu, Grigore G. Tocilescu și Alexandru D. Xenopol, apoi [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], P.P. Panaitescu și Constantin C. Giurescu, denumirea de „Teleorman” derivă din cumanul „Deli-Orman” – „pădure deasă”, „pădure nebună”, „pădure întinsă”. Denumirea de „Teleorman” a rămas, de la pecenegi și cumani, atât râului care străbătea din vechime aceste locuri, cât și pădurii care se întindea în vremurile turanice în acest ținut, transmițându-se apoi unității administrative care s-a constituit aici. O denumire identică „Deliorman”, cu aceeași origine și același sens cu aceea de „Deli-Orman”, se întânlește și în Dobrogea. O altă numire aproape identică se întânlește și în Bucovina – „Denuorman”, a cărei origine cumanică nu poate fi pusă la îndoială, căci este cunoscut faptul că, mult timp, cumanii au ocupat ținuturile Moldovei.
Că numele de „Teleorman” vine din străvechime nu mai încape îndoială. Cronicarul bizantin [NUME_REDACTAT], de pildă, relatează că în anul 1148 împăratul Manuel I Comnenul, urmărindu-i pe cumanii care prădaseră nordul [NUME_REDACTAT], trece Dunărea pe la Demnetzicos (Zimnicea) și îi ajunge din urmă în „[NUME_REDACTAT]-Orman” (terasa Teleorman), unde îi zdrobește și îi împrăștie. [NUME_REDACTAT] a arătat însă că hidronimicul „Teleorman” este posibil să fie de origine getică „DAR I OLYMYR”, primenit în „DEL E ORUMEN”, care înseamnă „apă neagră”. La fel și hidronimicul „Vedea” ar putea fi derivat din traco-phrygianul Vedu – apă.
Cert este faptul că, această regiune ocupată în prezent de județul Teleorman a păstrat, mai bine și mai mult ca oricare altă parte de țară, păduri încă masive și întinse până în secolul al XVIII-lea, dar și tradiția încă vie. Apoi, este indubitabilă și existența unei populații localnice, cu o permanentă continuitate și care, generație de generație, a știut că această pădure se numea: Deliorman, devenită în graiul romănesc Teleorman, așa cum o primiseră străbunii lor de la pecenegi și cumani, încă din secolul al X-lea. Că această populație era cea străromână o dovedește și faptul că slavii și alte popoare ce au trecut vremelnic prin aceste locuri au numit acest codru: [NUME_REDACTAT], Vlăsia sau Vlașca, adică pădurea și ținuturile românilor.
Existența și permanenta locuire a strămoșilor noștri alături de pecenegi și cumani, în secolele X-XII, o dovedește și faptul că s-a păstrat până în zilele noastre un număr mare de toponime lăsate de aceste popoare, și care se referă la denumiri de sate, cursuri de ape ori nume de familie, precum: Tirișneag, balaci, Tecuci, Burdea, Bozac, Vedea etc.
1.2. ATESTAREA DOCUMENTARĂ A JUDEȚULUI TELEORMAN
Ca unitate administrativ-teritorială, județul Teleorman datează din vremea lui Mircea cel Bătrân, alături de alte județe ale [NUME_REDACTAT], precum Vlașca și Romanați.
Prima mențiune, în documentele interne, a județului Teleorman este din 14 mai 1441, întrr-un act dat de domnitorul [NUME_REDACTAT], în care acesta întărește mănăstirii Glavacioc „satele anume: la Neajlov, ocina lui Berilă și în Butești, ocina lui Micul al lui Baico și [NUME_REDACTAT], Mircești, care a dat-o Radul banul”. Într-un document străin, numele județului Teleorman îl întâlnim pentru prima dată în scrisoareea italianului [NUME_REDACTAT], expediată către nunțiul Visconti la 22 noiembrie 1595, din Brașov, în care pomenește de „țara Deliormanului”.
1.3.EVOLUȚIA LIMITELOR ȘI ÎMPĂRȚIRII ADMINISTRATIVE A JUDEȚULUI TELEORMAN
După descălecarea lui [NUME_REDACTAT] și constituirea primei forme statale a [NUME_REDACTAT], nu găsim mențiuni despre județul Teleorman. Acesta ar fi avut margini de la 1336, dar ca unitate administrativă începe să fie cunoscut în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, când se face și întâia organizare mai serioasă a țării, iar Rușii de Vede devine reședința acestui județ. Nu putem face vreo precizare asupra hotarelor județului Teleorman, așa cum erau ele stabilite în secolele XIV-XVI, din lipsă de documente.
În secolul al XVII-lea, județul Teleorman începe să fie cunoscut și de către străini, datorită deselor călătorii ale misionarilor catolici veniți în [NUME_REDACTAT] spre a face probabil prozeliți. Printre cei mai de seamă călători care au trecut prin aceste locuri se numără Paul din Alep, Macarie al Antiohiei, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], în ale căror însemnări de călătorie întânlim mențiuni despre județul Teleorman.
Începând cu secolul al XVIII-lea, județul Teleorman, ca și întreaga [NUME_REDACTAT], cunoaște o mai bună organizare sub raport administrativ, financiar și militar, fapt relevat de documente și scrieri.
Prima ilustrare grafică a județului Teleorman este cea de pe harta stolnicului [NUME_REDACTAT], tipărită la Padova, în anul 1700, și publicată de Anton-Maria del [NUME_REDACTAT] la Veneția în 1718. Pe harta respectivă, județul Teleorman avea forma unui triunghi cu baza pe Dunăre, cuprinzând numai bazinul Vedei și Teleormanului. El se întindea în nord până aproape de Pitești, la vest numai până la cumpăna dintre afluenții de pe stânga Oltului și cei de pe dreapta Călmățuiului (limita fiind satul Căcănău – azi Vânători, localitățile Măgurele, Ciuperceni, Băneasa, Salcia și Putineiu aparțineau județului Olt), iar la est până la cumpăna dintre afluenții Teleormanului și Argeșului (limita fiind satul Pietroșani, dincolo de care se situa județul Vlașca). [NUME_REDACTAT] del [NUME_REDACTAT] precizează că, Valahia era împărțită județe (judecătorii sau vicariate ori prefecturi), între care și județul Teleorman.
În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în urma reorganizări administrative a [NUME_REDACTAT], înfăptuită de [NUME_REDACTAT] prin „așezământul” din 1740, județul Teleorman avea 10 plăși (Vezii, Cotmeana, Teleormanul de Sus, Teleormanul de Mijloc, Teleormanul de Jos, Mijlocul de Sus, Mijlocul de Jos, Marginea de Jos și Marginea de Sus), în cuprinsul cărora se situau 137 sate.
Aceiași configurație o găsim și în cartografia administrativă a [NUME_REDACTAT] realizată de generalul [NUME_REDACTAT] Bauer, la 1772, dar și într-o lucrare a lui [NUME_REDACTAT], din 1776, și într-o lucrare a lui [NUME_REDACTAT] Sulzer, din 1781, ea putând fi dedusă astfel și din cartografia [NUME_REDACTAT]-Vlahiei, din 1810, din cartografia administrativă a [NUME_REDACTAT] realizată de [NUME_REDACTAT], la 1815, precum și din monografia sanitară a Munteniei întocmită de dr. [NUME_REDACTAT], la 1837.
În toată această perioadă, județul Teleorman era delimitat la sud de Dunăre, la est de județul Vlașca (dincolo de apa Teleormanului), la nord și nord-vest de județul Argeș, iar la vest de județele Olt și Romanați. Forma județului Teleorman, însecolul al XVIII-lea și în prima jumătate a secolului al XIX-lea, era asemănătoare unui dreptunghi neregulat cu înclinația de la nord spre sud-est, având înălțimea mai mare decât lățimea. El se întindea mult spre nord, dar și spre sud-vest, ocupând o mare suprafață din ariile actuale ale județelor Argeș și Olt.
Hotarele județului Teleorman vor cunoaște unele modificări, ca expresie a prefacerilor politico-sociale pe care le vor cunoaște țările române după revoluția din 1821 și mai ales după războiul ruso-turc din 1828-1829. Astfel, în urma păcii de la Adrianopole, din 1829, raiaua Turnu este retrocedată [NUME_REDACTAT], fiind inclusă în județul Olt, împreună cu satele: Flămânda, Odăile, Ciuperceni, Caraula și Gârla, după cum rezultă și din harta statului major rus, din 1835. Potrivit acestei hărți, Teleormanul avea 230 așezări, față de 196 câte sunt menționate de statistica din 1831.
Ulterior, limitele administrative ale județului Teleorman cunosc unele modificări, dintre care cea mai importantă este aceea din anul 1839, când se și stabilește reședința sa la [NUME_REDACTAT].
Prin reforma administrativă din 1845 se va face o nouă modificare a hotarelor județului Teleorman, care va ceda județului Argeș aproximativ 40 de sate, în compensație primind de la județul Vlașca satele: Vitănești, Măgura, Lăceanca, Bran și [NUME_REDACTAT].
Până la finele secolului al XIX-lea vor mai fi modificări de hotare, mai ales la est, unde sate precum Pietroșani, Bujoru, Purani, Beiu, Găvănești, Vitănești, Grosu, Schitu-Poienari, Măgura, Bran etc. constituiau obiect al deselor mutări, când la Teleorman, când la Vlașca. În anul 1865, județul Teleorman era împărțit în 4 plăși (Călmățuiul, Marginea, Târgului și Teleomanului), iar la 1882 în 3 plăși (Călmățuiu-Marginea, Târgului și Teleormanului).
La sfârșitul secolului al XIX-lea, județul Teleorman avea suprafața de 4760 kmp și cuprindea 323 așezări, adică 129 comune, dintre care 4 erau urbane: Turnu-Măgurele, Roșiorii de Vede, Alexandria și Zimnicea. În 1896, județul Teleorman era împărțit în 8 plăși: Burdea, Marginea, Teleorman, Mijlocul, Târgului, Călmățui, Oltul și Dunărea.
În anul 1904, din punct de vedere administrativ, județul Teleorman avea 14 plăși: Oltul, Traian, Dunărea, Marginea, Brânceni, Buzescu, Călmățui, Carol-Vodă, Roșiori, Târgului, Beuca, Gârdești, Tecuci-Kalinderu și Teleorman, iar în anul 1908avea 8 plăși: Călmățui, Ciolănești, Roșiori, Slăvești, Tecuci-Kalinderu, Turnu-Măgurele și Zimnicea.
În anul 1913, județul era îmărțit din punct de vedere administrativ în 6 plăși, care cuprindeau 122 comune rurale, cu 199 sate și 3 cătune, și 4 comune urbane. În anul 1926, județul Teleorman era împărțit în 7 plăși, care cuprindeau 4 comune urbane și 142 comune rurale, iar în anul 1929 cuprindea o comună urbană reședință de județ, Turnu-Măgurele, 3 comune urbane (Roșiorii de Vede, Alexandria, Zimnicea), 4 comune suburbane și 129 comune rurale, cu 178 sate.
De la 1 ianuarie 1930, județul Teleorman a fost împărțit din punct de vedere administrativ în 5 plăși (Balaci, Roșiorii de Vede, Alexandria, Zimnicea și [NUME_REDACTAT]), de la 1 martie 1934 în 7 plăși (Alexandria, Balaci, Călmățuiu, Roșiorii de Vede, Slăvești, [NUME_REDACTAT] și Zimnicea), în anul 1935 având, de pildă, 173 comune rurale, 4 comune urbane și 4 comune suburbane, deci 177 unități administrative.
[NUME_REDACTAT] și-a păstrat cam aceleași hotare și cam aceiași suprafață (osculând între 4760 kmp, cât avea la sfârșitul secolului trecut și 4577 kmp, cât avea în 1938) până în anul 1950. Vor mai fi schimbări administrative, care priveau mai ales numărul plășilor, al comunelor și satelor, unele chiar fanteziste. Reforma administrativă din 1938 va trece județul Teleorman, fără a-l desființa, la ținutul Bucegi, care mai cuprindea județele: Argeș, Dâmbovița, Mureș, Ilfov, [NUME_REDACTAT], Brașov, Vlașca și Prahova.
În anul 1938, județul Teleorman cuprindea 4 orașe ([NUME_REDACTAT] – reședința județului, Alexandria, Roșiorii de Vede, Zimnicea) și 255 de sate, împărțite în 8 plase (Alexandria – 27 sate, Balaci – 35 sate, Călmățuiu – 37 sate, Roșiorii de Vede – 35 sate, Slăvești – 34 sate, [NUME_REDACTAT] – 19 sate, Vârtoapele de Sus – 20 sate, Zimnicea – 18 sate).
[NUME_REDACTAT] nr. 5 din 1950 sunt desfințate județele, în locul lor fiind înființate regiuni și raioane. Locul județului Teleorman va fi luat de regiunea 26 Teleorman, cu reședința la Roșiori de Vede, care ocupa aproximativ 70 % din suprafața fostului județ Teleorman, restul localităților provenind de la fostele județe Olt, Romanați și Vlașca. Foarte curând, numărul regiunilor se reduce, astfel că regiunea 26 Teleorman devine regiunea 14 Teleorman, având 7 raioane: Alexandria, Drăgănești-Olt, Roșiorii de Vede, [NUME_REDACTAT], Vârtoapele, Videle și Zimnicea. [NUME_REDACTAT] nr. 33/1952, regiunea Teleorman se desființează, fiin înglobată în regiunea București, cu excepția raionului Drăgănești-Olt, trecut în regiunea Argeș. Prin noile modificări, pe teritoriul fostului județ Teleorman apar raioanele: Alexandria, Roșiorii de Vede, [NUME_REDACTAT] și Zimnicea.
Prin reforma administrativă înfăptuită prin Legea nr. 2/1968, se reînființează județele, dar mult modificate față de cele din perioada interbelică. În acest context renaște și județul Teleorman, însă mult mărit, prin includerea unor localități care în trecut aparținuseră județului Vlașca, astfel că județul Teleorman, cu o suprafață de 5.872 kmp, cuprindea la reînființare: un municipiu ([NUME_REDACTAT]), 4 orașe (Alexandria, Roșiorii de Vede, Zimnicea și Videle) și 84 comune, cu 233 sate. Totodată, prin HCM nr. 1153/1968 au fost comasate numeroase localități, astfel că din nomenclatorul localităților din județul Teleorman au dispărut numele a 40 de sate. În 1981, la reorganizarea județului Giurgiu, comuna Toporu, împreună cu satul Tomulești, a fost trecută la județul vecin.
În prezent, județul Teleorman are o suprafață de 5.760 kmp și cuprinde 3 municipii – Alexandria (declarat în 1979, din 1968 fiind reședința județului), [NUME_REDACTAT] (declarat în 1968) și Roșiorii de Vede (declarat în 1995), 2 orașe – Zimnicea și Videle, și 83 comune cu 231 sate.
REȘEDINȚA JUDEȚULUI TELEORMAN
[NUME_REDACTAT] n-a avut dintotdeauna reședința la Alexandria, așa cum este astăzi. Reședința sa a fost mai întâi la Rușii de Vede (1386 – 1837), apoi la Zimnicea (1837 – 1839) și la [NUME_REDACTAT] (1839 – 1950), la Alexandria fiind stabilită după reînființarea județelor (1968). Între 1950 – 1952, cât a existat regiunea Teleorman, reședința a fost la Roșiorii de Vede.
STEMA JUDEȚULUI TELEORMAN
Simbolul specific județului Teleorman este cunoscut încă din anul 1715, întrucât a fost reprodus în unul din medalioanele ce ornează frontispiciul unui act emis de [NUME_REDACTAT], și era reprezentat de o oaie, ulterior fiind reprezentat de trei sau patru oi. La 1897, în stema județului figura un grup de trei oi, deși ar fi fost mai drept, după cum susțineau contemporanii, să se dea ca marcă a județului un turn, întrucât orașul [NUME_REDACTAT], ridicat în preajma unei vechi cetăți, era reședința județului.
Stema județului Teleorman, din perioada interbelică era reprezentată printr-un scut având fond de azur, încărcat cu trei oi de argint, redate în profil spre dreapta, dispuse 2:1. Stema făcea aluzie la bogăția ținutului în turme de oi și la comerțul cu lână.
Stema județului Teleorman, așa cum a fost ea adoptată în anul 1995, este reprezentată de un scut despicat dotat cu șef; în partea din dreapta, pe câmp de azur, trei oi de argint; în partea din stânga, pe câmp de aur, un copac verde dezrădăcinat; la baza scutului – valuri ondulate; în șef, pe roșu, patru spice de grâu, din aur, interpuse fiecare de câte un cerc format din bezanți de argint. Figurile însumate amintesc vechile steme ale județului Teleorman și Vlașca, faptul că teritoriul este scăldat de Dunăre, spicul evocând cultura cerealelor, iar cercurile activitatea industrială.
CAPITOLUL II.
CADRUL NATURAL AL JUDEȚULUI TELEORMAN
2.1. POZIȚIA GEOGRAFICĂ
Situat la intersecția paralelei 44°N cu meridianul de 25°E, teritoriul județului Teleorman se desfășoară pe 0°53`24” latitudine (între punctele extreme: nordic, comuna Sârbeni, 44°30`31”; sudic, orașul Zimnicea, 43°37`07”) și 1°9` longitudine (între punctele extreme: estic, comuna Bujoreni, 25°48`; vestic, comuna [NUME_REDACTAT], 24°39`). Aproximativ în partea centrală a județului, în zona comunei Troianul, se intersectează paralela de 44°, cu meridianul de 25°. [NUME_REDACTAT] reprezintă punctul cel mai sudic al țării noastre, respectiv al județului Teleorman.
În cadrul țării, Teleormanul este așezat în partea sudică, în zona centrală a [NUME_REDACTAT], fiind încadrat de județele Argeș și Dâmbovița la nord, Giurgiu la est și Olt la vest, iar la sud de fluviul Dunărea, care constituie granița țării noastre cu Bulgaria pe cca. 90 km.
Între aceste limite care datează din anul 1968, județul Teleorman are o suprafață de 5872 km2, încadrându-se din acest punct de vedere între județele mijlocii (locul 19) și ocupând locul al patrulea între județele de câmpie, care au latura sudică pe fluviul Dunărea.
Din punc de vedere hipsometric este situat între izohipsele de 20-30 m, în [NUME_REDACTAT] și cele de 135-175 m, în nordul județului, cea mai mare parte a suprafeței menținându-se în limitele altitudinii de 90-91 m.
Pe teritoriul său, încă din cele mai vechi timpuri, s-au încrucișat drumuri de o foarte mare importanță, cum au fost: „[NUME_REDACTAT]”, „[NUME_REDACTAT]”, „[NUME_REDACTAT]”. În partea vestică a județului, urmărind îndeaproape cursul Oltului, trecea „Drumul lui Traian”. Astăzi, aici se întretaie drumurile ce leagă localitățile dunărene de regiunea subcarpatică și muntoasă, cu cele ce leagă capitala țării – București – de Oltenia și Banat.
Avantajele acestei așezări și ale unor asemenea caracteristici geografice sunt evidente, prin practicarea agriculturii din vremuri imemorabile, prin posibilitățile de transport oferite de Dunăre (porturile [NUME_REDACTAT] și Zimnicea) și prin apropierea orașelor București (88 km), Craiova (138 km) și Pitești (120 km).
[NUME_REDACTAT] Măgurele: harta – sus, ansamblu – jos.
2.2. ASPECTE GEOLOGICE
Teritoriul județului Teleorman trebuie abordat în strânsă legătură cu geologia [NUME_REDACTAT] din care face parte. Ea se întinde în nord până la faliile pericarpatice, în sud până la Dunăre, în este până la falia Dunării, care o separă de unitățile dobrogene, iar în nord-est până la prelungirea liniei tectonice Pecineaga-Comena. Astfel delimitată, [NUME_REDACTAT] reprezintă jumătate nordică a ariei consolidate dintre Carpați și Balcani, cunoscută sub numele de [NUME_REDACTAT]. Morfologic, ea corespunde în cea mai mare parte [NUME_REDACTAT].
[NUME_REDACTAT] și-a încheiat evoluția ca arie de sedimentare în cuaternar, când a fost colmatată. În structura ei geologică se disting ușor două etaje structurale, soclul format în principal din șisturi cristaline și cuvertura alcătuită din depozite sedimentare. Are un aranjament tectonic predominant ruptural. Un sistem de falii orientat est-vest și altul cu direcția aproximativă nord-sud, compartimentează [NUME_REDACTAT] în blocuri care, în diferite epoci, s-au mișcat diferențiat pe verticală, dând structuri de tip horst și de tip groben. Faliile sunt de vârste diferite: unele datează din timpul consolidării soclului, iar altele s-au format ulterior. Jocul pe verticală al blocurilor dintre falii, în decursul istoriei geologice, a determinat o evoluție ca platformă instabilă, deci diferențieri în procesul sedimentării și în grosimea, prezența sau absența unor sedimente.
Prin investigațiile geofizice sau pe cale deductivă, prin analogii cu unitățile învecinate, se poate afirma că [NUME_REDACTAT] are un soclu heterogen, atât în ceea ce privește alcătuirea litologică, cât și vârsta consolidării. Până acum, se știe că în alcătuirea soclului intră șisturi cristaline mezometamorfice străbătute de corpuri intrusive de granițe, granodiorite și diorite cuartifere.
În partea sudică a județului, [NUME_REDACTAT] înclină lent de la sud la nord, iar în partea nordică, fundamentul se complică prin interferența lui cu ariile labile carpatice. Depozitele sedimentare, care alcătuiesc cuvertura geologică de deasupra soclului moesic, evidențiază patru cicluri de sedimentare determinate de transgresiunile și regresiunile marine: cambrian – westfalian, permian – triasic, drugger – cretacic, badenian – pleistocen. Fazele de exondare care separă aceste cicluri de sedimentare majoră par să fie ecoul paroxismelor tectogenetice din regiunile învecinate, corespunzător ultimelor faze ale orogenei hercinice, fazei paleokimerice și faze laramice. În fazele de submersiune, pe soclul moezic s-au acumulat depozite sedimentare de mai multe mii de metri. Grosimea acestora este diferită de la un sector la altul, datorită faptului că nu s-acomportat ca un bloc rigid, ci afuncționat ca un suport compartimentat prin falii profunde care în anumite perioade s-au mișcat diferențiat pe verticală. În felul acesta s-au creat zone depresionare mai active (zona Alexandria – Roșiori) și zone mai ridicate, unde sedimentarea a fost mult mai înceată (ridicarea Balș – Optași). Între aceste cicluri de sedimentare apar discordanțe unghiulare, ca urmare a momentelor de transgresiune marină sau lacune stratigrafice datorită exondărilor și modelării subcariene.
Dintre depozitele sedimentate pe teritoriul județului Teleorman, care atrag atenția în mod deosebit, sunt cele cantonate în depresiunea Alexandria – Roșiori, cu grosimeaa de 2500 m, depuse în permian – triasic, cele mai groase din [NUME_REDACTAT], peste care urmează depozitele jurasice, cretacice, miopliogene, alcătuite din gresii, marne, marne – nisipoase, argile cu intercalații calcaroase, nisipuri. În forajele din luncile Dunării și Călmățuiului (Suhaia-Viișoara) s-a întânlit un orizont de lignit gros de 1-1,7 m.
2.3. ASPECTE ALE RELIEFULUI
[NUME_REDACTAT] de Vest, numită și [NUME_REDACTAT] sau a Teleormanului, este o subunitate a [NUME_REDACTAT], cuprinsă între Olt și Argeș. Relieful acestei câmpii arată diferențieri apreciabile în evoluția morfologiei, corespunzător unor deformări în fundament față de compartimentele de la veste de Olt și de la est de Argeș, cu aspect mai tabular. Ea poate fi considerată, prin urmare, o regiune geografică bine individualizată, care începe în nord la peste 300 m altitudine, scăzând sub 100 m în aproprierea depresiunii Câlniștei, de unde urcă din nou către sud. Înfățișarea ei diferită, colinară în nord și tabulară în sud, la determinat pe G. Vâlsan să numească sectorul nordic – [NUME_REDACTAT]-Burdea, iar pe cel sudic – [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] Teleormănene care ocupă cea mai mare parte din [NUME_REDACTAT] constă în aspectul său de câmp înalt, suspendat deasupra văii Oltului în vest, a Dunării în sud și pierdut spre este în culoarul Argeș-Sabar.
[NUME_REDACTAT] se desfășoară între Dunăre la sud, Câlniștea la Nord, Teleorman și Vedea la vest și Argeș la est. În cadrul județului Teleorman se găsește o mică porțiune din câmpie, și anume extremitatea sa vestică. Altitudinea câmpiei este cuprinsă între 38-43 m la nivelul terasei a treia a Dunării și 90-95 m la nivelul câmpiei propriu-zise. Spre vest se desfășoară terasele Vedei și Teleormanului.
[NUME_REDACTAT]-Burdea cuprinde întreaga regiune între Vedea la vest, Argeș la est, [NUME_REDACTAT] Pitești la nord și [NUME_REDACTAT] la sud, de care o desparte [NUME_REDACTAT]-[NUME_REDACTAT].
[NUME_REDACTAT] este treapta cea mai joasă din relieful județului și prezintă particularități foarte diferite de restul teritoriului. Altitudinea ei în profil longitudinal este de 24 m la [NUME_REDACTAT] și 20 m la confluența cu Vedea. Lățimea ei variază între 1 km în dreptul orașului Zimnicea și 6 km în dreptul localității Vânători și a [NUME_REDACTAT].
Prin procesul de revărsare peste maluri, în timpul apelor mari de primăvară, Dunărea a creat în imediata apropiere a malului său o succesiune de grinduri fluviatile, ce formează partea cea mai ridicată din luncă.
[NUME_REDACTAT] se desfășoară pe partea stângă a Oltului, execptând zona de confluență cu Dunărea. [NUME_REDACTAT] este mai mare în zona Smârdioasa – Bujoru, atingând la Bragadiru o lățime de până la 2 km și o altitudine de 18-20 m, mai mică decât cea a grindurilor fluviale ale Dunării.
2.4. RESURSELE SUBSOLULUI
Resursele subsolului sunt puține, din care unele descoperite recent sunt strâns legate de structura geologică și de relief. Cele mai importante sun zăcămintele de petrol și gaze naturale, puse în evidență și exploatate în partea nord-estică a județului, între Videle și Olteni. Ele sunt cantonate în formațiuni mezozoice, aparținând [NUME_REDACTAT], și în depozitele mio-pliocene ale [NUME_REDACTAT].
O altă bogăție cu o largă răspândire o reprezintă materialele de construcții, nisipurile și pietrișurile din stratele de Frățești, nisipurile și pietrișurile din albiile minore ale râurilor. Argila reprezintă, de asemenea, o importantă materie primă pentru fabricarea cărămizilor.
Întrucât, în perimetrul Suhaia-Viișoara, forajele executate au pus în evidență un orizont de lignit gros de 1-1,7 m, sugerăm ideea întreprinderii unor studii calitative, cantitative și de eficiență, care să dea sau nu girul exploatării lor.
2.5. ASPECTE ALE CLIMEI
Clima este temperat-continentală, specifică etajului climatic moderat de câmpie sudică și se caracterizează printr-un potențial caloric ridicat, amplitudini mari ale temperaturii aerului, cantități reduse de precipitații și adeseori în regim torențial vara, precum și frecvente perioade de secetă.
O trăsătură a climei județului Teleorman, ca de altfel a tuturor zonelor de câmpie este uniformitatea acesteia, determinată de configurația reliefului.
Radiația solară globală, sursă energetică principală a teritoriului, este în medie de 125 kcal/cm2, iar în partea sudică, pe terasele Dunării suma globală ajunge la 127,5 kcal/cm2, cea mai mare valoare din țară. Durata de strălucire a soarelui este între 2200-2300 ore pe an. Temperatura medie anuală la Alexandria este de 10, 7°C. Temperaturile maxime și minime absolute au fost înregistrate: la Alexandria 42,9°C (5 iunie 1916), iar mai recent 41,2°C (25 iulie 1987) și –34,8°C (24-25 ianuarie 1942); la Roșiorii de Vede 41,7°C (20 august 1945) și respectiv –34,8°C (25 ianuarie 1942); la Videle 41,0°C (1952) și –29°C (1954); la [NUME_REDACTAT] 41,4°C (1952) și –32,3°C (1893).
În cadrul județului, prima zi de îngheț apare la sfârșitul lui octombrie și începutul lui noiembrie, iar ultima zi de îngheț la sfârșitul lui martie și începutul lui aprilie.
Precipitațiile căzute în Teleorman sunt diferite: în timp ce în sectorul de baltă, [NUME_REDACTAT] – Suhaia, media precipitațiilor anuale este sub valoarea de 500 mm, în partea nordică se apropie de 600 mm. [NUME_REDACTAT], media lor multianuală este de 539 mm. Ele sunt neuniforme în timp și spațiu, atât ca durată și intensitate, cât mai ales cantitativ. Precipitațiile abundente se semnalează la sfârșitul primăverii și începutul verii, coincizând cu nevoile de apă ale plantelor, iar mai reduse spre sfârșitul iernii și începutul primăverii, având o scădere mai mare la mijlocul toamnei. Precipitațiile anuale cele mai scăzute au fost de 146 mm la Suhaia (1934), iar cele mai ridicate de peste 1000 mm la Dorobanți.
Stratul de zăpadă este discontinuu, în unii ani lipsind aproape total. Grosimea cea mai mare se atinge în luna ianuarie 45 cm, iar cea mai mică în noiembrie 11,5 cm.
Poziția teritoriului județului față de principalele mase de aer și prezența văii largi a Dunării, explică și caracterul vânturilor sub multiplele lor aspecte. Valorile medii ale vitezei vânturilor sunt între 3,5-4 m/s pentru cele din vest și între 3,5-5,3 m/s pentru cele din est și nord-est. „Crivățul” bate din est și nord-est în perioada rece a anului, îndeosebi în zona estică a județului și își pierde din intensitate și frecvență spre vest. Vântul dinspre sud-est, cunoscut sub numele „Austrul” și căruia localnicii îi spun „Traista goală”, are o frecvență și o intensitate mult mai reduse decât „Crivățul”.
În concluzie, trăsăturile climatice ale județului Teleorman prezintă ușoare diferențieri, atât între partea estică și vestică, cât și între partea nordică și sudică. Lunca și terasa Dunării se diferențiază mult de teritoriul de la nord, caracterizându-se printr-o accentuare a deficitului de umiditate, găsindu-se sub influența topoclimnatică a Dunării. Deficitul de aer este compensat însă de prezența apelor freatice la mică adâncime. Iernile sunt friguroase și adesea cu ceață, verile sunt călduroase și în general secetoase.
2.6. ASPECTE HIDROGRAFICE
Hidrografia județului Teleorman prezintă anumite particularități specifice zonei în care este așezat. Aflându-se într-o zonă deficitară în ceea ce privește uniditatea, precipitațiile medii multianuale cu valori în jur de 530 mm și evapotranspirația potențială în jur de 717 mm, scot în evidență un deficit de apă de circa 187 mm.
Apele freatice sunt cantonate mai ales în stratele de Frățești, în depozitele de terasă și în aluviunile de pe văile principalelor râuri. Râurile care drenează teritoriul județului se grupează în alohtone (Dunărea, Olt, Vedea, Teleorman, [NUME_REDACTAT]) și autohtone (Câlniștea, Clănița, Tinoasa, Tecuci, Zâmbreasca, Teleormănel, Cotmeana). Vedea și Călmățuiul sunt principalele râuri care, împreună cu afluenții lor, drenează peste 80 % din suprafață.
Una din trăsăturile principale ale râurilor din județ (exceptând Dunărea și Oltul) este regimul de scurgere. Prin faptul că bazinele hidrografice se înscriu în zona piemontană și de câmpie (Vedea) sau numai de câmpie (Călmățuiul), regimul de scurgere în timpul anului este destul de instabil. Considerat ca tip carpatic sudic, acesta se caracterizează prin ape mari de primăvară și viituri de vară, uneori chiar toamna, printr-o alimentație pluvială, la unele chiar subterană.
Principalul râu al județului Teleorman este Vedea, care străbate teritoriul acestuia în diagonală, cu do direcție nord-vest – nord-est, pe o distanță de 120 km, de la Socetu la confluența cu Dunărea. Vedea își are izvoarele în [NUME_REDACTAT], având un debit mediu la intrarea în județ de 5, 61 m3/s și de 13,8 m3/s la confluența cu Dunărea.
[NUME_REDACTAT] întră în județ pe la vest de localitatea Tătărăștii de Sus, unde are un debit mediu de 1,55 m3/s iar în apropierea cu Vedea (Beiu), debitul mediu este de 3,66 m3/s.
Călmățuiul este al doilea râu ca importanță a județului, izvorăște din [NUME_REDACTAT], are o lungime de 118 km, o suprafață de 1374 km2 și se varsă în lacul Suhaia, situat la contactul cu [NUME_REDACTAT]. Are ca principal afluent Urluiul.
Glavaciocul drenează o mică suprafață din nord-estul județului, fiind singurul râu important din Teleorman care face parte din bazinul Argeșului, având o lungime de 88 km, o suprafață a bazinului hidrografic de 668 km2, un debit mediu de 1,38 m3/s.
Oltul drenează teritoriul județului pe o lungime de 20 km în partea de sud-vest înainte de confluența cu Dunărea.
Dunărea, fluviu de interes european, mărginește județul pe p lungime de 90 km în partea sudică, prezentând o deosebită importanță pentru un teritoriu unde apa este deficitară. Regimul hidric al Dunării se caracterizează prin importante variații de nivel și debit în cursul anului și în decursul timpului. Potențialul hidroenergetic linear este de 7000kw/km.
Lacurile naturale, legate de prezența depozitelor loessoide, de climă și de rețeaua hidrografică mai ocupă astăzi o suprafață restrânsă.
Lacurile artificiale se caracterizează prin câteva date de referință: numărul lor este de cca. 170, au suprafață de aproximativ 20 km2 și un volum de apă de 37 milioane m3.
Din prezentarea succintă a resurselor de apă rezultă că, din acest punct de vedere, județul Teleorman este deficitar chiar la nivelul cerințelor actuale, fără să le luăm în calcul pe cele necesare în viitor.
2.7. POTENȚIALUL BIO – PEDOGEOGRAFIC
Potențialul bio-pedogeografic al județului Teleorman a evoluat în strânsă legătură cu condițiile de relief, rocă, climă și hidrografic, elementele lui fiind independente. Faptul că județul se suprapune în întregime regiunii de câmpie, cu o desfășurare spațială de la sud la nord, sens în care apar ușoare modificări ale condițiilor fizico-geografice, determină și caracterul zonal al acstui potențial.
Partea nordică a județului se încadrează în zona pădurilor de stejari, reprezentată prin cer (Quercus cerris) și gârniță (Q. fainetto), la care se adaugă și alte foioase ca teiul, frasinul, ulmul, carpenul, jugstarul, părul și mărul pădureț.
Stratul de arbuști este bine dezvoltat, fiind reprezentat prin gherghinar, lemn câinesc, măceș, porumbar, sânger, corn, soc etc., iar cel ierbos prin laptele cucului, păștița, mierea ursului, umbra iepurelui. În poieni s-au format specii xerofile cu păiușuri, cimbru, firuță de fâneață, sadinu, mărgelușa, specii de drob.
Pădurea s-a dezvoltat pe agrosilvuri, cu tipurile de sol brun-roșcat și sol brun-roșcat luvic, care s-au format în condițiile unui relief ușor înclinat. Sunt mai sărace în humus și elemente nutritive, slab și grosier structurate, cu tendință de compactizare în perioadele de uscăciune și cu exces de umiditate în cele ploioase.
Tot în partea nordică a județului apar cu totul insular unele prelungiri tentaculare ale solurilor brune din [NUME_REDACTAT]. De asemenea, se semnalează prezența vertisolurilor, soluri intrazonale limitrofe, negre, argiloase, slab humifere, nestructurate și compacte, cu drenaj intern imperfect, cunoscute sub numele de smolnițe. Ele crapă puternic în perioadele secetoase și necesită lucrări de fertilizare.
Argilosolurile sunt soluri de culoare deschisă, cu profil net diferențiat, cu acumulare de humus brut, nesaturat, cu însușiri fizice, fizico-chimice, chimice și biochimice mediocre și cu potențial de fertilizare moderat. Sunt folosite atât în agricultură, ca teren arabil, îndeosebi pentru culturi de cereale și plante tehnice sau furaje, cât și în silvicultură, pomicultură și viticultură.
Mamiferele care trăiesc în aceste păduri nu sunt tipice acestei regiuni, ci pot fi întâlnite atât în pădurile de deal (lupul, vulpea, pisica sălbatică, mistrețul), cât și în stepă (iepurele). Păsările, în schimb, sunt mai caracteristice: mierla, pupăza, ciocănitoarea, pițigoiul, botgros, turturica, privighetoarea, cinteza, graurul, dumbrăveanca. De remarcat este densitatea mare a fazanilor, specie originară din Caucaz și colonizată la noi.
Dintre reptile întânlim, ca de altfel pe întreg teritoriul județului, diferite șopârle (șopârla de pământ) și șerpi (șarpele de pădure), iar dintre batracieni, broasca râioasă, broasca roșie de pădure, gușterul.
Dintre nevertebrate, care sunt foarte numeroase ca specii și ca exemplare, menționăm unele lepidoptere (omida), coleoptere (cariul de scoarță) și oroptere.
Partea centrală și sudică a județului se include în zona de silvostepă sudică, cu păduri de stejar brumăriu, stejar pufos și stejar tătărăsc, puternic degradate. În pădurile de silvostepă mai intră teiul argintiu specific Burnazului, mojdreanul, cărpinița, jugrastrul, părul pădureț, stejarul pedunculat. Pădurile de stejar pufos se localizează pe versanții însoriți din sudul [NUME_REDACTAT]-Burdea.
Stratul de arbuști este mozaicat, fiind reprezentat prin porumbar, păducel, salba moale, cornul, socul negru, scumpia, migdalul pitic. La umbra arborilor crește o vegetație ierboasă cu specii tipice de pădure, în amestec cu specii caracteristice pajiștilor de stepă.
Silvostepa se suprapune aproximativ peste arealul molisolurilor, cu cernoziomuri levigate, care-și păstrează în bună parte gradul de fertilizare și proprietățile structurale cernoziomurilor. Sunt soluri de culoare închisă, cu profil clar diferențiat, cu acumulare de humus saturat cu calciu, cu însușiri fizice, fizico-chimice, chimice și biochimice favorabile, cu potențial de fertilizare ridicat, folosit pe scară largă în agricultură, în special pentru cultura cerealelor și plantelor tehnice. În general, cernoziomurile levigate prezintă un regim hidric mai favorabil, cele mai bine saturate cu apă fiind cernoziomurile puternic levigate. Deși perioada de vară este marcată printr-un deficit de apă, rezervele de apă din aceste soluri asigură în mare măsură menținerea unei vegetații de silvostepă.
Partea sudică a județului, care ocupă o fâșie îngustă de-a lungul Dunării, corespunzător terasei inferioare a fluviului, se încadrează în zona stepei, ale cărei pajiști sub forma lor primară, aproape că nu se mai găsesc, fiind puternic degradate.
Sub influența pășunatului, pajiștile cu predominare a păiușului stepic au fost transformate în pajiști de pir gros și fâneață cu bulbi, la care se adaugă numeroase buruieni. Pe lângă păiuș, colilie, negară, diferite specii de pir, bărboasă, apar, ca specifice condițiilor de stepă și unele specii de liliacee, compozite și leguminoase.
Zona stepei se suprapune cernoziomurilor ciocolatii și carbonatice, cu grad mare de fertilitate, exprimat printr-un conținut mare de humus, azot, fosfor și alte elemente nutritive. Condițiile bune de textură, structură și porozitate fac ca aceste soluri să fie folosite la cultura cerealelor și a plantelor tehnice. Terenurile în pantă, cu expunere sudică, sunt propice plantațiilor de vii pomi fructiferi.
Pentru silvostepă și stepă, dintre mamifere sunt caracteristice rozătoarele, animale dăunătoare agriculturii: ierurele, popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă. În afară de păsările care-și au adăpostul prin pâlcurile de păduri și care pătrund aici, păsările caracteristice acestor câmpuri sunt: dropia, prepelița sau pitpalacul, cârsteiul de câmp, ciocârlia, fâsa de câmp, spurcaciul. Reptilele sunt reprezentate prin șerpi, șopârle, vipera de stepă, iar batracienii, prin broasca râioasă verde, broaștele săpătoare. O lume interesantă și bogată o alcătuiesc nevertebratele, cu numeroși reprezentanți din miriapode, aranee, ortoptere, ledioptere și altele. Dintre elementele faunistice sudice semnalăm prezența scorpionului și a scolopendrei sau cârcâiacului.
Vegetația luncilor este alcătuită din păduri și pajiști. Pădurile de luncă, numite și zăvoaie, sunt formate din arbori cu lemn moale și apar discontinuu în luncile Dunării și Oltului. Zăvoailel evoluate din [NUME_REDACTAT] sunt formate din plopi, din sălcii sau amestec de plopi și salcii, la care se adugă unele foioase. Zăvoaiele de sălcii sunt instalate în locurile mai joase, iar cele de plopi, pe grindurile mai înalte, dar inundabile. Subarboretul acestor păduri este alcătuit din sânger, călin, lemn câinesc, crușin, soc negru, măceș, salbe, cătine. Frecvent apar plante agățătoare.
Condițiile ecologice speciale din lunci, inundațiile periodice, umiditatea ridicată sau excesivă în anumite perioade ale anului, aluviunile cu textură variată, în general bogate în substanțe nutritive, determină formarea unor pajiști de luncă a căror compoziție și producție se deosebesc mult de cele ale pajiștilor zonale.
În luncile râurilor și pe malul lacurilor, pe lângă mamiferele mari de pădure (lupi, mistreți, viezuri, vulpi), trăiesc și unele adaptate la condițiile de umezeală: vidra și nurca. Suprafețele de apă sunt populate temporar cu păsări de baltă: diferite specii de rațe și gâște sălbatice, nagâțul, fluierarii, lopătarul, stârcul cenușiu, găinușa de baltă, cristelul de baltă. Mai întânlim șarpele de apă, broaștele de lac, buhaiul de baltă, tritonii.
Dintre speciile de pești care populează apele județului amintim: crapul, caracuda, carasul, linul, știuca, somnul, roșioara, obletele, babușca, bibanul, șalăul. Sectoarele superioare și mijlocii ale râurilor se încadrează în zona cleanului, iar cele inferioare în zona bibanului. În timpul prohibiției pătrund pe Dunăre și pești din familia sturionilor, pești migratori, ca nisetrul, păstruga, morunul. Tot în Dunăre, care se încadrează în zona crapului, întânlim și alți pești migratori, ca scrumbia de Dunăre, șalăul.
Vegetația acvatică este alcătuită din plante cu adaptări speciale, care plutesc la suprafața apei, cum sunt speciile de lintiță, pestișoara, plante cu frunze și flori plutitoare, ca nufărul alb, nufărul galben, diferite specii de Potamogeton.
Vegetația palustră se dezvoltă pe terenuri acoperite de un strat de apă puțin adânc sau cu apă freatică la mică adâncime, pe mâluri organo-minerale sau pe roluri gleice. Ea apare în lungul râurilor sau în zona marginală a lacurilor și bălților. Caracteristice sunt stuful, papura, diferite specii de rogoz.
2.8. MEDIUL NATURAL ȘI OCROTIREA LUI
Mediul geografic actual al județului Teleorman, ca de altfel mediul geografic al întregii țării, este rezultatul acțiunii dinamice dintre componentele fizico-geografice, în strânsă interdependență cu factorul antropic, care pe acest teritoriu de străveche locuire, și-a pus profund amprenta asupra peisajului.
Modificări ale mediului natural au început încă din comuna primitivă, prin defrișarea unor suprafețe pentru obținerea de terenuri de cultură și pășunat. Ele au fost foarte mici în neolitic și au crescut în epocile istorice următoare, respectiv a bronzului și a fierului, când are loc și creșterea numărului de locuitori ai așezărilor. Ca rezultat al acestor activități din domeniul agrar, prin înlocuirea vegetației naturale cu cea cultivată, s-au produs local dereglări ale echilibrului dintre componentele naturale ale mediului, care au dus la accelerarea proceselor de modelare a reliefului.
Cercetările paleoclimatice și paleobotanice, corelate cu cele paleopedologice și arheologice, scot în evidență că aceste modificări nu se datorează numai factorului antropic, ci și unor oscilații climatice care au avut loc în holocen. După rezulatatul acestor cercetări, se poate afirma că au existat două faze de extindere a pădurilor, una în paleolitic și alta în epoca fierului, între acestea se intercalează faza cu climă mai aridă din neolitic, care a determinat extinderea stepei în dauna pădurii. Către sfârșitul epocii fierului, arealul pădurilor atinsese faza maximă, corespunzător cu actuala zonă a solurilor de pădure.
În perioada feudală acțiunea de modificare a învelișului vegetal natural s-a intensificat mai cu seamă prin defrișarea unor întionse terenuri forestiere. Tăierea pădurilor nu s-a efectuat numai pentru obținerea terenurilor agricole. Lemnul acestora a fost utilizat drept combustibil, precum și pentru construcții de tot felul și pentru confecționarea obiectelor de uz casnic, ceea ce înseamnă că, pe măsura creșterii numerice a populației, exploatarea pădurilor a fost din ce în ce mai intensă.
Comparând diferite documente cartografice, apărute după nul 1800, se poate observa înaintarea treptată a terenurilor cultivate în dauna pădurilor și pajiștilor de stepă, în așa fel încât în primele decenii ale secolului nostru suprafețele ocupatele de aceste formațiuni naturale au devenit adevărate rarități. Astăzi, pădurea din județul Teleorman mai acoperă circa 61. 000 de ha, ceea ce reprezintă 5,2% din suprafață, unul dintre cele mai slab împădurite județe ale țării.
Apariția și dezvoltarea întreprinderilor industriale cu procese tehnologice variate și complexe, în care se folosesc și se sintetizează cele mai diverse substanțe chimice, intensificarea transporturilor, ca și utilizarea în agricultură a numeroase substanțe necesare fertilizării solurilor, combaterii dăunătorilor, tratării produselor agricole, creșterea animalelor în complexe agroindustriale, au condus la poluarea mediului înconjurător, respectiv a aerului, apei, solului și, în consecință, a produselor alimentare. Asemenea întreprinderi, cu impact reprezentativ de poluare la nivelul principalilor factori de mediu sunt: industria extractivă a petrolului din nord-estul județului, combinatul chimic de la [NUME_REDACTAT], întreprinderile industriei prelucrătoare de la Roșiorii de Vede și Alexandria, complexele zootehnice. Ele au devenit surse de poluare ale mediului și, într-o măsură mai mare sau mai mică, în anumite perioade de timp, au determinat ploi acide ([NUME_REDACTAT], 1989 – 1991), au efectuat chimismul și mineralizarea apelor freatice și a râurilor pe diferite sectoare, au dus la degradarea unor suprafețe de soluri prin reziduri petroliere, sărăturare, acidifiere sau prin dejecții de la complexele zootehnice. În privința aerului, unde în anumite perioade se constată depășiri ale concentrației maxime admise la NH3, NO2 și SO2, precum și la pulberi sedimentale (cu 4 g/cm2 pe lună).
În concluzie, se poate spune că, ultimei perioade îi corespund cele mai spectaculoase modificări antropice ale mediului natural, care adăugate la cele din perioadele anterioare, au creat în județul Teleorman peisaje cu totul deosebite de cele naturale. Din acest punct de vedere, județul Teleorman poate fi încadrat în „peisajele puternic antropizate” ale țării.
Starea de echilibru a mediului este foarte bună, cu excepția unor tendințe de sărăturare sau de apariție a excesului de umiditate, pe mici porțiuni, datorită irigațiilor și o scădere a conținutului de humus, ca urmare a extragerii de substanță din circuitul biologic prin recoltarea plantelor de cultură.
Un alt factor de limitare a culturilor agricole îl constituie deficitul de umiditate din sol, în timpul perioadei vegetative a plantelor, care trebuie compensat prin utiulizarea pe scară largă a irigațiilor, și ele cu urmări secundare nefavorabile.
Periodic se produc și diverse alte fenomene meteorologice cu efecte negative, ca brume, grindină, vânturi puternice. Acestea au însă, de obicei, efecte locale, care se redresează ușor în timp.
Regimul scurgerii este favorabil, cu excepția unor perioade scurte, îndeosebi la începutul primăverii, când pe unele terenuri slab drenate apare exces de umiditate în sol și deci sunt necesare măsuri agroameliorative. Un factor critic pentru terenurile din lungul râurilor îl constituie inundațiile, care pot avea caracter catastrofal. Pentru combaterea acestora s-au efectuat și sunt în curs de efectuare ample acțiuni ameliorative.
Conservarea și ocrotirea unor specii rare de plante și animale, ca și a unor elemente interesante de peisaj sau formațiuni geologice, în baza legilor pentru ocrotirea naturii, s-a făcut prin declararea unora ca monumente ale naturii și rezervații naturale. Există în județ 22 de monumente ale naturii, din care marea lor majoritate sunt diferite specii de salcâmi, plopi, nuci, platani, magnolii, iar dintre păsări, dropia. Sunt și cinci rezervații paleontologice, o rezervația de bujori, și cinci rezervații peisagistice în cele cinci orașe ale județului, care se suprapun parcurilor de agrement.
CAPITOLUL III.
ETAPELE DEZVOLTĂRII URBANISTICE DIN JUDEȚUL TELEORMAN
Străvechi pământ cu nume de foșnet de pădure și susur de iyvor, arie de statornicie a poporului român, acest colț de țară și-a durat vatra multimilenară într-o strânsă unitate economică, socială, politică și culturală cu toate celelalte meleaguri românești. Locuitorii săi, asemenea tuturor românilor din spațiul carpato-danubiano-pontic, și-au făurit istoria prin fapte de vitejie și fierbinte patriotism, prin eforturi și lupte stăruitoare pentru libertate și progres social, pentru independență și deplină unitate națională.
Situat la frontierele de sud ale țării, la răscrucea unor vechi drumuri comerciale, udat de apele Dunării, Oltului, Vedei, Teleormanului și Călmățuiului, acest teritoriu, prin câmpiile și colinele împădurite, țărmurile lacurile, terasele și văile râurilor, bune pentru pescuit, vânat și cules, a oferit condiții optime de locuire încă din îndepărtata preistorie. Despre străvechile așeyări umane ne vorbesc astăzi, în limbajul lor, uneltele oamenilor primitivi, pietrele și alte urme ale vieții materiale, păstrate în adânc de mantia ocrotitoare a pământului și pe care săpăturile arheologice efectuate de-a lungul anilor le-au scos din nou la lumina zilei.
Săpăturile efectuate în anul 1977 la Ciuperceni, comună suburbană a municipiului [NUME_REDACTAT], coboară începuturile istoriei pe aceste locuri cu peste un milion de ani în urmă.
Tot aici, la Ciuperceni, s-a identificat și o așezare din paleoliticul superior cu bogate depozite de silex cretacic.
Mezoliticului, epoca de trecere de la paleolitic la neolitic, îi aparțin uneltele de silex, îndeosebi microlite, descoperite pe valea râului Veedea, la nord și sud de orașul Alexandria.
Așezările omenești sporesc ca număr în epoca neolitică, cele mai răspândite culturi fiind culturile târzii Boian și Gulmelnița, identificate până în prezent în circa 50 de localități.
Începuturile epocii bronzului pe teritoriul județului sunt ilustrate de aspectul cultural Dobrotești, cunoscut prin descoperirile din localitatea cu același nume.
Bronzului timpuriu îi aparțin și așezările cu resturi de ceramică și uneltele de silex, caracteristice culturii Glina, de la Alexandria, Orbeasca de Sus, Socetul, Albești.
Prima epocă a fierului, denumită convențional de specialiști și Hallstatt, este reprezentată de mai multe așezări, morminte și obiecte descoperite în peste 15 localități din județ. Creatorii acestei culturi de început a fierului sunt traco-geți, care folosesc unelte și arme de fier și se ocupă cu agricultura. păstoritul, meșteșugurile.
Elocventă în ceea ce privește nivelul de civilizație atins de populație de aici este și ceramica protodacică apărută în așezările autohtone de la Alexandria și Zimnicea, aparținând secolelor VI-V î.e.n., care aruncă o lumină clară asupra genezei culturii geto-dacice în câmpia munteană.
Începând cu secolul al V-lea î.e.n., viața triburilor din spațiul carpato-danubiano este dominată de importante schimbări ce caracterizează trecerea la a doua vârstă a fieului, numită de specialiști și LATENE (450/300 î.e.n. – 106 e.n.). Creatorii și purtătorii civilizație Latene sunt geto-dacii, despre care istoricul grec Herodot ne spune că sunt „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”, „părintele istoriei” cunoscându-i, astfel, ca pe o ramură distinctă a marelui neam tracic, întrucât și numele lor genetic e diferit și obiceiurile se deosebesc în multe privințe.
În județul Teleorman au fost descoperite peste 30 de așezări rurale și patru cetăți geto-dacice (Zimnicea, Alexandria, Orbeasca de Sus și Trivale-Moșteni), fortificate cu valuri de pământ și șanțuri, care erau nu numai puncte strategice, militare, reședința vreunui șef de trib, ci și centre economice, politice și culturale.
Inventarul arheologic bogat al așezărilor și unele știri scrise zugrăvesc acum, în cea de-a doua vârstă a fierului, un tablou de vizibilă înflorire economică, de creștere a producției agricole, de specializare a meșteșugurilor și de sporire a produselor lor.
Un considerabil avânt cunosc și meșeteșugurile legate de necesitățile zilnice ale populației: metalurgia fierului, prelucrarea metalelor, baterea monedelor, meșteșugul construcțiilor, prelucrarea lemnului, olăritul, torsul, țesutul.
După moartea „celui dintâi și cel mai mare dintre regii Traciei” – cum îl elogiază pe Burebista inscripția onorifică a lui Acornion din Dionysopolis – se accentuează tot mai mult hărțuielile daco-romane de la Dunăre, inițiate fie de o parte, fie de cealaltă.
La începutul celui de-al doilea secol al erei noastre, zăngănitul sinistru al armelor și norii negri ai războiului se fac tot mai simțiți la granița Daciei. În urma războaielor din anii 101-102 și 105-106 e.n., o parte din teritoriul statului dac al lui Decebal este cucerit de legiunile romane și transformat în provincie imperială.
În timpul stăpânirii romane, dar și înainte și după aceasta, civilizația autohtonă geto-dacică din zona Teleormanului de azi, ca dealtfel din întreg spațiul carpato-danubiano-pontic, s-a împletit cu civilizația romană. Cele două popoare se află acum față în față, adesea se înfruntă, încheie tratate de alianță și întăresc schimburile de produse. Denarul roman se răspândește în cantități mari pe întreg cuprinsul Daciei.
După retragerea aureliană, românii din [NUME_REDACTAT], de pe văile Călmățuiului, Vedei, Teleormanului și Glavaciocului au fost martorii trecerii și statornicirii vremelnice a unor valuri succesive de populații migratoare: vizigoți, huni, slavi, pecenegi, cumani, tătari. Permanența populației autohtone pe aceste meleaguri este dovedită în mod concludent atât de izvoarele scrise, cât mai ales de rezultatele cercetărilor arheologice. Chiar dacă uneori, în fața invaziilor distrugătoare ale populațiilor migratoare se retrage temporar spre zonele împădurite, colinare sau montane, ea rămâne aici o prezență de necontestat în toată perioada prefeudală.
Începând cu secolul al XIV-lea, când voievodul Basarab unifică teritoriile dintre Carpați și Dunăre, întemeind [NUME_REDACTAT], evoluția istorică a meleagurilor teleormănene se găsește în strânsă legătură cu dezvoltarea statului feudal muntean. Prima mențiune documentară a județului o constituie actul din 14 mai 1441 prin care [NUME_REDACTAT] „întărește mânăstirii Glavacioc o ocină pe Neajlov și alte ocine în Teleorman”. Începând cu secolul al XVI-lea, județul este des amintit în documente, pentru ca apoi să fie menționat pe harta [NUME_REDACTAT] Cantacuzino, apărută la Padova în 1700, cu prilejul reformei lui [NUME_REDACTAT], precum și pe harta austriacă din 1790.
O continuă înflorire cunoaște comerțul, paralel cu văile apelor, drumuri, numite de localnici Troianul, ale Oii, Țintei, Sării, Untului, Cerii sau Olacului, umblate pe jos sau călare, străbăteau teritoriul județului, legându-l cu alte ținuturi românești, cu alte țări. Încă din 1503, registrele orașului Brașov consemnau prezența unor negustori din Rușii de Vede.
Deși în decursul timpurilor meleagurile românești au cunoscut nenumărate cotropiri și războaie pustiitoare, au îndurat jugul asupritor al marilor imperii ale vremii, care-și disputau dominația asupra vetrei noastre strămoșești, poporul român, având în frunte vajnici conducători, nu a putut fi împiedicat să dea împlinire idealurilor sale de libertate, progres social și o viață mai bună.
Situat la Dunăre, la granița cu [NUME_REDACTAT], acest colț de țară a fost martorul multor lupte pe care domnitorii munteni, poporul român le-au purtat cu armatele cotropitoare ale turcilor otomani, locuitorii săi alăturându-se de fiecare dată oștilor muntene pentru a-și apăra pământul străbun.
Și în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, locuitorii acestor meleaguri vor participa la evenimentele vremii, ducând mai departe tradiția luptei pentru libertate națională și socială. În anul 1655, călărașii, meșteșugarii, păturile sărace și țăranii dependenți din Rușii de Vede se alătură răscoalei antifeudale și antiotomane a semenilor, una dintre cele mai puternice mișcări sociale din frământata istorie medievală a [NUME_REDACTAT].
La hotarele secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, societatea românească începe să-și caute încet, dar sigur, noi forme de existență, să înfrângă barierele strâmte ale economiei feudale și să dea frâu liber dezvoltării unor noi relații de producție. În prima jumătate a secolului trecut, documentele vremii semnalează apariția rezervei feudale pe moșiile Lița, Segarcea, Uda, Izlaz, Moldoveni și mai ales Zimnicea.
Paralel cu pătrunderea treptată a elementelor de producție capitalistă în industrie și creșterea influenței [NUME_REDACTAT]-Democrat al Muncitorilor din România, muncitorimea locală se afirmă tot mai mult pe arena luptelor sociale, începe să se organizeze în cluburi și sindicate profesionale. În această atmosferă de pătrundere a ideilor socialismului științific în rândul maselor populare de la orașe, la [NUME_REDACTAT] și Alexandria, în 1896 și respectiv 1898 se întemeiază cluburi muncitorești care înscriu în programele lor revendicări cu caracter general democratic.
Condițiile specifice în care s-a dezvoltat capitalismul, ca urmare a împletirii relațiilor de producție burgheze cu puternice rămășițe de tip feudal, au făcut ca în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul celui următor să ia o amploare tot mai mare și lupta maselor populare de la sate împotriva exploatării, pentru dreptate socială.
Nesfârșitul șir de frământări, agitații și revolte care au bântuit lumea satelor în ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea și începutul celui următor a culminat cu marea răscoală țărănească din primăvara anului 1907, ale cărei cauze izvorăsc din înseși contradicțiile sistemului agrar al vremii.
[NUME_REDACTAT] a produs o deosebită bucurie în rândul teleormănenilor, evenimentul fiind sărbătorit cu tot entuziasmul.
Acestui colț de țară, străveche vatră de civilizație românească, martor și participant la nenumărate evenimente din trecutul nostru milenar, istoria i-a oferit încă o filă memorabilă prin participarea cu întregul său potențial economic și uman la războiul din 1877-1878 pentru cucerirea independenței de stat a României.
Lupta pentru desăvârșirea unității noastre de stat a antrenat forțe puternice, ca pretutindeni în țară, și aici, meseriașii, țăranii și intelectualii fiind alături de frații lor din Transilvania care intensificaseră, la sfârșitul secolului trecut, lupta împotriva politicii de asuprire națională.
După intrarea României în primul război mondial, înțelegând justețea cauzei, populația acestor meleaguri și-a adus o contribuție valoroasă la sprijinirea acțiunilor ce trebuiau să ducă la unirea tuturor românilor într-un singur stat.
Perioada marelui avânt revoluționar, care a cuprins România în anii de după primul război mondial, găsește muncitorimea teleormăneană prezentă cu întregul ei potențial în confruntarea cu regimul burghezo-moșieresc.
Succesele obținute în făurirea bazei tehnico-materiale a socialismului în țara noastră, în primii 15 ani de după Eliberare, au făcut posibilă deschiderea unei noi etape în dezvoltarea socialistă a României, a cărei caracteristică principală a constituit-o consolidarea economiei naționale, cimentarea și mai puternică a orânduirii noastre.
Într-un timp relativ scurt, îndeosebi în deceniul 1968-1978, Teleormanul s-a transformat dintr-un județ agrar-industrial într-un județ industrial-agrar, cu o inndustrie înfloritoare și o agricultură în plină dezvoltare și modernizare.
CAPITOLUL IV.
PRINCIPALELE MODIFICĂRI URBANE ÎN ORAȘELE JUDEȚULUI TELEORMAN
Procesul de sistematizare, realizat la scară națională, are în vedere organizarea științifică, în mod rațional și armonios, a cadrului în care trăiesc și muncesc cetățenii patriei noastre.
Problemele sistematizării, ale organizării rețelei de localități au constituit preocupări mult mai vechi. Ele n-au fost însă cuprinse într-un sistem unitar, n-au fost susținute consecvent material, nu s-au bazat pe o dezvoltare economică corespunzătoare. Într-o zonă lipsită de industrie, elementele moderne au pătruns mai greu, localitățile rămânând într-un stadiu pronunțat de înapoiere, lipsite de echipări edilitar-gospodărești, a căror apariție este situată doar în ultimele două decenii, inclusiv la orașe. Încă din epoca modernă, așezările urbane teleormănene prezentau aspectul unor târguri, fără zone industriale, cu un fond locativ slab.
Mutațiile sunt evidente și motivate prin schimbările survenite în structura economiei. Dacă în intervalul 1930-1956 creșterea numărului de locuitori ai orașelor are cabază numai sporul natural al populației, în etapa următoare se adaugă și alți factori. Dublarea populației urbane este susținută de dezvoltarea industrială, mai întâi în Roșiori de Vede și [NUME_REDACTAT] și apoi în Alexandria și mai puțin Zimnicea. La jumătatea anului 1968, Videle devine oraș, având 9711 locuitori.
Rețeaua de localități, după organizarea teritorial-administrativă din 1968, cuprindea un municiupiu ([NUME_REDACTAT]) 4 orașe (Alexandria, Roșiori de Vede, Zimnicea, Videle), 84 comune din care 6 suburbane (Nanov, poroschia, Ciuperceni, Islaz, Lița și Crevenicu) și 233 de sate.
Așezările urbane existente sunt distribuite relativ uniform în teritoriul județului: două (Roșiori de Vede și Videle) în partea de nord, Zimnicea și [NUME_REDACTAT] în sud (porturi la Dunăre), Alexandria, în partea centrală. În timp, evoluția localităților [NUME_REDACTAT] și Zimnicea a fost determinată de rolul pe care l-au jucat în traficul de mărfuri și de poziția lor centrală în acest sector al văii Dunării. Către cele două orașe-porturi se orientează importante artere de circulație care coincid, în linii mari, cu traseele vechilor drumuri comerciale și de poștă, ce descindeau din zonele de deal și munte.
Orașele teleormănene se înscriu în procesul unor profunde transformări, în adevăratul sens al cuvântului, abia în „deceniul de aur” 1968-1978, când județul se reconstituie într-o unitate administrativă puternică și când începe intens industrializarea socialistă prin ramuri purtătoare de progres în cel mai înalt grad.
În anul 1916 se construiesc primele poduri din beton armat și metal, la [NUME_REDACTAT] și la Alexandria.
La nivelul anului 1996, rețeaua rutieră a județului Teleorman se prezintă astfel: lungimea totală a drumurilor publice este de 1431,491 km. Starea acestor drumuri este încă necorespunzătoare, doar o treime din ele având o stare mai bună, restul de două treimi având o stare mediocră și rea.
Prima linie ferată construită în județul Teleorman, pe baza Legii din 15 mai 1882, a fost linia secundară Costești – Roșiori – [NUME_REDACTAT], lungă de 111,7 km, dată în exploatare pe etape în două secțiuni: la 1 ianuarie 1887 a intrat în funcțiune tronsonul Costești – Roșiori, iar la 12 septembrie 1887 tronsonul Roșiori – [NUME_REDACTAT], care în anul 1892 s-a prelungit până în port.
Întemeierea orașului Turnu la gurile de vărsare ale Oltului, pe teritoriul fostei kazale turcești, s-a făcut, conform [NUME_REDACTAT], pentru înlesnirea comerțului pe Dunăre, căci relațiile cu piața externă cereau imperios înființarea de noi schele, în care corăbiile turcești, franceze, italiene sau grecești să se apovizioneze cu cereale produse în [NUME_REDACTAT] în cantități tot mai mari. Această necesitate era simțită și de cultivatorii și negustorii de grâne din regiune, portul Turnu devenind încă din primii ani ai fondării un important debușeu de cereale.
[NUME_REDACTAT] era al patrulea port romănesc ca importanță. Prima organizare a acestuia s-a făcut conform Legii din 1863, care dădea orașele de Dunăre dreptul de a încasa o taxă de cheiaj, utilizată numai pentru lucrări de întreținere și dezvlotare a porturilor. La capătul șoselei de 4 km, ce lega portul de oraș, s-a construit în anul 1885 primul chei de lemn, înlocuit cu unul de piatră în anul 1900, s-au edificat construcțiile adiacente și s-a prelungit linia ferată din oraș până în port, pe o distanță de 6 km. [NUME_REDACTAT] era un punct vamal important, cu sediul în oraș și o sucursală în port.
În anul 1890 au intrat în portul [NUME_REDACTAT] 826 de bastimente de râu, cu capacitate de 84609 t. Din acestea, 31 au fost românești și 795 sub pavilion străin. Au fost transportați 4178 călători și au trecut 10719 marinari. În același an, au intrat și 1647 bastimente de mare, din care 72 românești și 1545 sub pavilion austro-ungar, grecesc, bugăresc, rusesc, turcesc, englez și italian, având capacitatea de 82175 t, cu 8624 călători și 21550 marinari.
După 20 de ani, în anul 1909, traficul din portul [NUME_REDACTAT] se prezintă tot mai activ. Au intrat în port 1543 de vase sub pavilion român și străin și au ieșit 1524 de vase, cu 6442 de pasageri și 17234 marinari. În același an, au ieșit din port 180029 t de mărfuri, din care 175000 t de cereale, și au intrat 26407 t de mărfuri.
În anul 1932, s-au exportat prin portul [NUME_REDACTAT] 40321 t de porumb, 9109 t de grâu, 1094 t de turte oleaginoase, 14 t semințe de in și 242 t semințe de floarea soarelui, cu destinația Austria, Cehoslovacia, Belgia, Anglia, Iugoslavia, Grecia, Ungaria, Danemarca, Olanda și Germania.
Activitatea portuară la [NUME_REDACTAT] a cunoscut mai târziu fluctuații legate în primul rând de activitatea Combinatului de [NUME_REDACTAT], construit în anul 1962, pe care l–a servit atât la intrarea materiei prime provenite din import cât, și la trimiterea produselor finite la export. Astfel încât, perioadele de activitate economică febrilă a Combinatului îi corespund perioade de vârf în activitatea portuară.
În anul 1995, când Combinatul chimic a cunoscut un drastic declin economic, iar transportul rutier își dispută întâietatea în transportul de mărfuri, mișcarea portuară la [NUME_REDACTAT] resimte aceste influențe, scăzând și ea. În acest an au intrat în port 536 de nave cu o capacitate de 444535 t care au transportat 332469 t de marfă și au ieșit din port 536 de nave cu o capacitate de 451790 t, purtând 112041 t de marfă. Tipurile de mărfuri operate prin port la această dată sunt: cereale, balast, îngrășăminte chimice, pirită, fosforită. La export au fost trimise 11038 t de marfă, țările de destinație fiind Bulgaria și Ucraina. Micul trafic de călători a fost reprezentat de 829 călători intrați în port și 991 călători ieșiți din port pe ruta Nicopole.
[NUME_REDACTAT] s-a înființat, în locul vechii schele, în anul 1880. Datorită condițiilor portuare mai puțin favorabile, la început el era împărțit în două puncte: Chichinețul și Zătoaica.
Ca și la [NUME_REDACTAT], în portul Zimnicea activează prin reprezentanțele lor [NUME_REDACTAT] de Navigație, Societatea rusească „Gagarin”și , evident, Societatea de [NUME_REDACTAT].
Activitatea portului Zimnicea a fost restrânsă, datorită faptului că în lipsa amenajărilor portuare și nivelul fluctuant al apelor Dunării nu permiteau intrarea în port a vaselor de mare tonaj.
În anul 1930, au ieșt din portul Zimnicea: 49 de vase cu un tonaj de 23482 t.
[NUME_REDACTAT] Măgurele, clădirea haltei aeroportului s-a recepționat la 28 mai 1938, ea fiind construită de antrepenorul [NUME_REDACTAT], după un deviz în valoare de 52000 lei.
În porturile [NUME_REDACTAT] și Zimnicea avea linii telegrafice, legate direct de oficiile din oraș, [NUME_REDACTAT] de Navigație.
Ateneele populare sunt primele instituții cu caracter obștesc care își desfășoară activitatea în domeniul culturii. În județul Teleorman, o importantă și benefică activitate circumscrisă ateneelor populare s-a desfășurat la Alexandria, dar și la Roșiorii de Vede și [NUME_REDACTAT].
[NUME_REDACTAT], activitățile de ateneu popular apar încă din anul 1866, când este înființată aici o filială a [NUME_REDACTAT], care a avut o activitate constantă în primii ani. O publicație din 28 decembrie 1868, a președintelui [NUME_REDACTAT] din Alexandria, face cunoscut că [NUME_REDACTAT] va ține un curs.
În decursul timpului, activitatea ateneului alexăndrean s-a destrămat, acesta fiind reînfințat abia în anul 1900, de profesorul Dem R. Mihăiescu și de preotul [NUME_REDACTAT], de data aceasta având sediul la Gimnaziul „[NUME_REDACTAT]”.
La 1 ianuarie 1933 este reînființat [NUME_REDACTAT] din Alexandria, din inițiativa preofesorilor [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT].
[NUME_REDACTAT] de Vede, în primii ani ai secolului nostru se înființează și activează [NUME_REDACTAT]. Prin conferințe, cercuri culturale, spectacole de teatru și muzică, acesta a urmărit propagarea în rândul populației a dragostei și interesului pentru valorile culturale naționale.
La 17 octombrie 1926, la [NUME_REDACTAT] a fost inaugurat [NUME_REDACTAT] al județului Teleorman, din inițiativa profesorului [NUME_REDACTAT], directorul Liceului de băieți „Sf. Haralambie”, Ateneul turnean, care l-a avut ca prim conferențiar pe istoricul și profesorul [NUME_REDACTAT], a fost activ timp de 3 ani, prin numeroase conferințe și serbări culturale.
[NUME_REDACTAT] Culturale pentru Unitatea tuturor Românilor au început să fie înființate, întocmai ca și în celelalte județe, încă din anul 1891, astfel că, în județul Teleorman erau active, în 1894, 5 secțiuni. [NUME_REDACTAT] avea secții la Alexandria, Roșiorii de Vede, [NUME_REDACTAT] și Zimnicea, iar în 1938 era activă în 4 localități din județul Teleorman, respectiv la: [NUME_REDACTAT], Băsești, Ciolăneștii din Deal și Miroși.
Secția din Alexandria a [NUME_REDACTAT] a fost înființată în anul 1891, avându-l ca președinte pe [NUME_REDACTAT] Roșiori, fost primar al orașului și prefect al județului, iar ca secretar pe [NUME_REDACTAT], profesor de gimnaziu și vașnic luptător pentru unitatea națională.
Secția din [NUME_REDACTAT] a [NUME_REDACTAT] a fost înființată la 26 august 1891, din inițiativa unui birou provizoriu.
[NUME_REDACTAT] de Vede, secția [NUME_REDACTAT] a fost înființată în anul 1891, președinte fiind ales M.C. Mănciulescu, primarul orașului.
[NUME_REDACTAT], secția locală a [NUME_REDACTAT] ia ființă la 12 iulie 1892, sub președinția farmacistului [NUME_REDACTAT].
Bibliotecile publice, de la nivelul județului, municipiilor, orașelor și comunelor din Teleorman, așa cum funcționează ele în prezent, s-au constituit în perioada 1953-1968, o anume dezvoltare înregistrând în anii 1968-1989, dar și în anii 1990-1997.
În 1965, pe teritoriul județului Teleorman funcționau 85 biblioteci publice. Li se adăugau 186 biblioteci școlae, 87 biblioteci documentare și 98 biblioteci sindicale, în total funcționând 540 biblioteci (cu 1308700 volume și 184000 cititori).
În 1970, în județul Teleorman funcționau 89 biblioteci publice, 201 biblioteci școlare, 67 biblioteci documentare și 95 biblioteci sindicale, în total funcționând 457 biblioteci.
La sfârșitul anului 1996, în județul Teleorman funcționau 88 biblioteci publice.
În prezent, în județul Teleorman funcționează: [NUME_REDACTAT] „[NUME_REDACTAT]” Teleorman (Alexandria), [NUME_REDACTAT] „[NUME_REDACTAT]” (Roșiorii de Vede), [NUME_REDACTAT] „[NUME_REDACTAT]” ([NUME_REDACTAT]), [NUME_REDACTAT] „[NUME_REDACTAT]” (Videle), precum și 83 biblioteci comunale, dintre care 21 sunt încadrate cu bibliotecari cu normă întreagă. La acestea trebuie adăugate [NUME_REDACTAT] „[NUME_REDACTAT]” din Alexandria, precum și bibliotecile caselor de cultură ale sindicatelor din Alexandria, [NUME_REDACTAT] și Zimnicea.
Prima tipografie din județul Teleorman a fost înființată în toamna anului 1872, de [NUME_REDACTAT], fiul pictorului [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] aduce la [NUME_REDACTAT] o tipografie care funcționase la Ploiești. Începând cu anul 1875, în județul Teleorman vor fi înființate și alte tipografii, respectiv la [NUME_REDACTAT], Alexandria și Roșiorii de Vede.
În 1968, prin reforma administrativă, s-a reînființat județul Teleorman, cu reședința la Alexandria. Fiecare județ ava organul său de presă, dar tipărirea ziarului „Teleormanul” se făcea la început la Bucerești, la [NUME_REDACTAT] „Informația”. În prezent, în județul Teleorman funcționează mai multe tipografii.
Numeroase bunuri culturale, respectiv piese arheologice și numismatice, piese cu valoare istorică și memorială, piese etnografice, cărți vechi și lucrări de artă, piese filatelice, au fost adunate prin ani de pasionați colecționari, dar mai ales în cadrul colțurilor muzeale din școli și licee, cu precădere în muzeele și expozițiile muzeale din județ, constituindu-se astfel un bogat patrimoniu cultural al Teleormanului, zestre care, alături de monumentele istorice, pecetluiește emblematic acest colț de țară.
În 1996, în muzeele și colecțiile muzeale din județ se aflau în total 73129 piese de muzeu, din care 60694 din patrimoniul cultural național.
Activitatea muzeelor și colecțiilor muzeale din județul Teleorman poate fi prezentată sintetic astfel:
În anii 1922-1925 s-a desfîșurat în județul Teleorman o intensă acțiune de organizare a căminelor culturale, de sub patronajul [NUME_REDACTAT] „[NUME_REDACTAT]”, în acești ani Teleormanul fiind ales ca județ de experiență. Centrul organizatoric era la Roșiorii de Vede, unde funcționa Casa de [NUME_REDACTAT], la [NUME_REDACTAT].
La 1 ianuarie 1937, în Teleorman funcționau 43 cămine culturale patronate de [NUME_REDACTAT] Regală „[NUME_REDACTAT]”.
[NUME_REDACTAT], în toamna anului 1924 a luat ființă căminul cultural al [NUME_REDACTAT] „[NUME_REDACTAT]”. La 31 ianuarie 1939 a fost reînființat [NUME_REDACTAT] „[NUME_REDACTAT]” din Alexandria, sub patronajul [NUME_REDACTAT] Regale „[NUME_REDACTAT]”, cu sediul în Palatul cultural „[NUME_REDACTAT]”.
[NUME_REDACTAT] de Vede, la 1 martie 1923 a fost înființat [NUME_REDACTAT] „[NUME_REDACTAT]” al [NUME_REDACTAT] „[NUME_REDACTAT]”, prin al cărui statut se propunea înființarea unei biblioteci publice pentru adulți și a uneia pentru școlari, organizarea de șezători culturale pentru orășeni, permanentizarea unor vizite medicale periodice și organizarea unor tabere de odihnă pentru copii. Ulterior, căminul cultural și-a încetat activitatea, rămânând activă doar biblioteca. La 26 noiembrie 1933 este reînființat [NUME_REDACTAT] „[NUME_REDACTAT]”, a cărui activitate se va desfășura pe cinci secțiuni.
După 1948, căminele culturale orășenești își schimbă în primul rând denumirea, dar și conținutul activității, acasta fiind orientată spre a răspunde cerințelor impuse de noul regim. În 1953, în locul căminelor culturale orășenești sunt organizate case raionale de cultură, care vor desfășura însă aceleași activități în orașul în care își aveau sediul, dar îndrumau și activitatea căminelor culturale de pe raza raionului respectiv. În perioada 1953-1968, în județul Teleorman au funcționat case raionale de cultură la Alexandria, Roșiorii de Vede, [NUME_REDACTAT] și Zimnicea.
După reorganizarea administrativ-teritorială din 1968, casele raionale de cultură rămân case orășenești de cultură, lor alăturându-li-se și cea de la Videle, oraș nou înființat. Astfel că, în județ aveau să funcționeze 5 case orășenești de cultură în sistemul de stat, până în momentul când au fost construite și date în folosință casele de cultură ale sindicatelor din Alexandria (1973), [NUME_REDACTAT] (1971), Zimnicea (1981), în sistemul de stat rămânând numai casele de cultură de Roșiorii de Vede și Videle, la toate acestea alăturânu-se și casele de cultură ale tineretului de la Roșiorii de Vede (1986) și Zimnicea (1981).
Din 1990, căminele culturale din județul Teleorman trec printr-o criză de identitate și de funcționalitate.
În anul 1934, administrația ecleziastică a județului Teleorman se făcea prin 3 protopopiate, și anume:
-Protopopiatul I [NUME_REDACTAT], ce cuprindea 56 biserici, în care slujeau 53 preoți și 104 cântăreți;
-Protopopiatul II Roșiorii de Vede, care cuprindea 68 biserici, în care slujeau 61 preoți și 120 cântăreți;
-Protopopiatul III Alexandria, care cuprindea 59 biserici, în care slujeau 57 preoți și 105 cântăreți.
După anul 1948, din punctul de vedere al administrației ecleziastice, județul Teleorman a aparținut în continuare de [NUME_REDACTAT], ca și în perioada interbelică, până în anul1988, iar în perioada 1988-1996 de [NUME_REDACTAT] și Teleormanului.
La 1 septembrie 1996 a fost înființată [NUME_REDACTAT] și Teleormanului și a fost intronizat P.S. [NUME_REDACTAT], drept întâiul episcop al acestui ținut, care fusese ales la 4 iulie 1996.
[NUME_REDACTAT] și Teleormanului, cu 239 parohii și 242 biserici, în care slujesc 270 preoți, era formată la înființare din protopopiatele: Alexandria, Roșiorii de Vede, [NUME_REDACTAT], Videle. De asemenea, în cuprinsul episcopiei era o singură mănăstire – Adămești.
În prezent, [NUME_REDACTAT] și Teleormanului are 253 parohii și 251 biserici, în care slujesc 297 preoți.
În prezent, în Alexandria există 6 biserici, și anume: „Sf. [NUME_REDACTAT] și Pavel” (1842-1845), „Sf. Nicolae” (1846-1848), „Sf. [NUME_REDACTAT] și Elena” (1852-1854), „Sf. Vineri și [NUME_REDACTAT]” (1858-1861), „Sf. Adormire” (1859-1860), „Sf. Alexandru” (1864-1898, care este și catedrală domnească și episcopală).
În prezent, în Roșiorii de Vede sunt 8 biserici, și anume: „Sf. [NUME_REDACTAT]” (1818, este și catedrală), „Sf. Apostoli și Sf. Împărați” (1830), „Sf. Ilie” (1832), „[NUME_REDACTAT] și Sf. Vineri” (1836), „Sf. Adormire” (1836), „Sf. Apostoli și Sf. Spiridon” (1841), „Sf. [NUME_REDACTAT]” (1842), „Sf. Cruce” (1849). De asemenea, în oraș a mai existat și biserica „Sf. Nicolae” (1780-1987).
În prezent, în [NUME_REDACTAT] există două biserici, și anume: „[NUME_REDACTAT]” (1861-1864), „Sf. Haralambie” (1901-1905, este și catadrală), la care se adaugă bisericile de cartier, respectiv „Sf. Gheorghe” în Măgurele (1864-1866) și „Sf. Apostoli” în Odaia (1869-1872), precum și Biserica „Sf. [NUME_REDACTAT] și Gavril” (1884, este capelă de cimitir).
În prezent, în orașul Videle, alături de câteva biserici de lemn, există și trei biserici de zid, și anume: „Sf. Nicolae și Sf. Gheorghe” (1860), „Sf. [NUME_REDACTAT]” (1878-1881), „Sf. Voievozi” (1894-1897).
În prezent, în orașul Zimnicea există trei biserici, și anume: „Sf. [NUME_REDACTAT] și Elena” (1802-1803), „Sf. [NUME_REDACTAT] și Pavel” (1846) și „Sf. [NUME_REDACTAT] și Gavril” (1880).
Sub influența acestor factori, sistematizarea internă a așezărilor urbane capătă noi trăsături. Are loc o creștere explozivă a zonelor industriale, așezate, de regulă, pe vechile nuclee, de-a lungul apelor, la Zimnicea și [NUME_REDACTAT], și în apropierea căilor ferate, la Alexandria, Roșiori de Vede și Videle.
Alexandria, odată cu împărțirea administrativ-teritorială din 1968, devine reședința județului și principalul centru politico-administrativ, industrial, social, cultural și de învățământ al Teleormanului.
Imagini din Alexandria
A fost întemeiat în anul 1834 și prin evoluția sa ulterioară s-a impus repede ca unul din punctele însemnate comercial-agrare ale zonei. Populația inițială au constituit-o locuitorii veniți din Zimnicea și Mavrodin.
Dacă, în trecut, unitățile cu profil industrial se bazau mai ales pe prelucrarea materiilor prime agricole, fiind reprezentate prin două mori sistematice, trei mori țărănești, o fabrică de gheață și două de tâmplărie, acum Alexandria continuă ascensiunea spre marea industrie.
Cu o suprafață de 6687 hectare, Alexandria are o contribuție însemnată și în producția agricolă a județului.
Dezvoltarea economică și social culturală determină , concomitent, și extinderea rețelelor de locuințe, comerciale, sanitare, învățământ, cultură, prestări servicii. În perioada 1965-1978 s-au construit 5700 apartamente.
[NUME_REDACTAT]
Școala „[NUME_REDACTAT]”
Biserică și monument
Activitatea comericală se desfășoară în spații însumând peste 14200 mp, amenajate la parterul blocurilor, în supermagazine, complexe dispuse, îndeosebi, în vechiul vad. Asistența sanitară este asigurată printr-un spital județean. [NUME_REDACTAT] constituie principalul
Centrul comercial
Casa de cultură
centru de învățământ al județului. Viața culturală satisface din ce în ce mai mult cerințele spirituale ale oamenilor, în rețeaua de profil există și o casă de cultură, dată în folosință în 1973, având o sală de spectacole și spații pentru cercuri de specialitate, expoziții și activități sportive.
[NUME_REDACTAT] Măgurele este așezat în partea sudică a județului, în apropierea confluenței Oltului cu Dunărea. El a fost întemeiat în anul 1836 în vecinătatea cetății romane Turris. Cu excepția unor scurte intervale de timp, în vremea lui [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], cetatea feudală Turnu, în perioada 1417-1829, a fost ocupată de armatele otomane și transformată în raia. Din 1839 devine reședința județului Teleorman, în fosta lui configurație, constituind unul din însemnatele puncte vamale și centre de comerț ale [NUME_REDACTAT]. El a jucat un rol important și în viața social-politică a țării, fiind unul din puternicele centre revoluționare de la 1848.
La sfârșitul secolului trecut, [NUME_REDACTAT] nu se deosebea cu mult de celelalte târguri din câmpie. Așezat însă la Dunăre și fiind reședință de județ avea, totuși, o situație aparte. Calea ferată, de abia atunci în construcție, nu ridicase încă magaziile din Roșiori și pe grânarii lor deasupra celor din Turnu. Aici, în capitala județului de atunci, erau contoarele agențiilor străine, vadul afacerilor socotite în lire sterline, iar jos, la schelă, popasul vapoarelor.
Vedere din [NUME_REDACTAT].
Imagine din [NUME_REDACTAT].
Populația orașului a urmat o curbă ascendentă, dar n-a înscris salturi spectaculoase până în anii socialismului, întrucât nici industria nu depășea nivelul economiei meșteșugărești, aceasta fiind reprezentată, în 1939, de o moară sistematică, o fabrică de lumânări și plute de candelă, una de cherestea și una de tâmplărie.
În anul 1868 se înființează la [NUME_REDACTAT], reședința județului Teleorman, [NUME_REDACTAT] Județean, pentru drumuri și poduri, prin grija prestațiilor bănești sau în natură ale locuitorilor, s-a ajuns ca în anul 1910, lungimea căilor de comunicație din județ să fie de 1124 km, din care 55 km de șosele naționale, 219 km de șosele județene, 578 km de drumuri vicinale și 327 km drumuri comunale.
În anul 1900 avea 8600 locuitori, în anul 1912 peste 15600, în 1930 ajunge la 17351, ca în 1948 să scadă la 11493.
Odată cu începerea construcțiilor pentru combinatul de îngrășăminte chimice, în 1962, orașul se dezvoltă vertiginos, iar în 1968 devine municipiu, subordonându-i-se comunele Izlaz, Lița și Ciuperceni, dată când populația orașului număra 28251 locuitori. Aici s-a așezat, deci, primul mare obiectiv industrial al Teleormanului, luând naștere una din marile cetăți ale chimiei românești.
Platformei chimice de la [NUME_REDACTAT] i s-au adăugat, cu fiecare cincinal, noi capacități, astfel încât aceasta realiza la nivelul anului 1978 circa 21 % din întreaga producție de îngrășăminte chimice a țării.
Municipiul deține o suprafață de 11138 hectare, în mare parte cuprinsă în sistemul de irigații Olt-Călmățui.
Dezvoltarea industriei a determinat, într-un timp relativ scurt, creșterea gradului de urbanizare, de echipare tehnică și edilitar-gospodărească, extinderea rețelei de dotări social-culturale. Așezămintele culturale sunt situate în majoritate în centrul orașului. Dezvoltarea industriei, ca ramură conducătoare, a făcut ca [NUME_REDACTAT] să evolueze ca un oraș municipiu cu multiple funcționalități, detașându-se industriile chimică, energetică și activitatea portuară.
Vedere din port.
[NUME_REDACTAT] de Vede, cu o suprafață de 4265 hectare, este așezat în partea nord-vestică a județului, pe malul drept al râului Vedea, pe principalul traseu de cale ferată București – Timișoara și DN 6 București – Alexandria – Craiova (parte din drumul european E60 București – Timișoara). Prima atestare documentară a târgului Rușii de Vede o avem din anul 1385. De-a lungul secolelor s-a impus ca un însemnat centru comercial pentru desfacerea produselor agricole și meșteșugărești, negustorii săi având puternice legături cu Brașovul și ale căror nume le găsim consemnate în documentele orașului transilvănean încă de la începutul secolului al XVI-lea. Până în 1837, orașul a fost reședința județului Teleorman, fiind implicat în toate marile evenimente istorice, aducându-și contribuția materială și umană la păstrarea independenței și libertății naționale. În 1835 avea 3300 locuitori, iar la finele secolului al XIX-lea 8500. În secolul al XX-lea, în prima jumătate, rămâne în categoria orașelor mici, neindustrializate, cu 11443 locuitori în 1930 și 14900 în 1948. În acest interval se plasează și începuturile industriei: o țesătorie, o fabrică de ulei industrial și una de lichior, un furnal, două mori sistematice și câteva fabrici de brânzeturi.
După actul naționalizării, se industrializează lent, prin extinderea treptată a țesătoriei, înființarea unui atelier mecanic, devenit ulterior întreprindere mecanică pentru agricultură și industrie alimentară. Saltul real spre marea industrie începe și aici toto în anul 1968, prin modernizarea țesătoriei, căreia i se adaugă o filatură, prin construirea și darea în funcțiune a întreprinderii mecanice de material rulant.
La 4 martie 1977 orașul primea o mare lovitură. [NUME_REDACTAT], cutremurul a produs aici mari pagube materiale, afectând îndeosebi spațiul locativ, imobilele destinate învățământului, culturii și ocrotirii sănătății.
Vedere din Roșiori de Vede.
Centrul orașului este conceput ca o zonă comercială foarte dezvoltată, concentrată în complexe, magazine, la parterul blocurilor, în zonele de agrment.
[NUME_REDACTAT] – punctul cel mai sudic al României, port la Dunăre din vremuri îndepărtate, este așezat la circa 500 metri est de fosta cetate geto-dacică, considerată ca cea mai veche din Muntenia.
Vedere din portul Zimnicea
.
[NUME_REDACTAT] a avut, în timp, un rol important în viața politică și administrativă a județului. În anii 1837-1839 îndeplinește funcția de reședință a județului, ca apoi să fie angrenat în toate marile evenimente care au dus la cucerirea libertății naționale și sociale a poporului român.
Zimnicea deține o suprafață de 7437 hectare. [NUME_REDACTAT] nu s-a remarcat printr-o activitate industrială deosebită. Până la naționalizare, au ființat aici mici ateliere de cojocărie, cizmărie, lemnărie și fierărie. Începuturile industriei le constituie secțiile cooperației meșteșugărești (cahle pentru sobe de teracotă, croitorie, cizmărie), ale economiei locale (covoare pentru export, mobilă, confecții metalice, fabrică de pâine) și întreprinderea de panglici.
În cincinalul 1976-1980 se alocă orașului importante investiții pentru platforma industrială, cuprinzând: o întreprindere de țevi sudate, o fabrică de zahăr, dezvoltarea portului. Anul 1979 înscrie ca premieră deja producția de țevi sudate.
Vedere din Zimnicea.
La 4 martie 1977 orașul Zimnicea a fost greu afectat de cutremurul care a avut loc. În câteva secunde, 80 la sută din case s-au prăbușit sau au devenit nelocuibile, au fost scoase din funcțiune instituțiile culturale din jurul parcului, spitalul și policlinica, aproape în totalitate spațiile comerciale. La numai două zile de la seism, conducerea superioară de partid și stat, în frunte cu președintele [NUME_REDACTAT], s-a aflat la fața locului. Așa a început una din cele mai impresionate pagini din epopeea Zimnicei. Peste 2000 de constructori din zece județe au început o muncă titanică. Schița orașului a fost realizată într-o concepție modernă.
[NUME_REDACTAT] din Zimnicea.
[NUME_REDACTAT], cu o suprafață de 7666 hectare, este așezat pe râul Glavacioc, în zona de nord a județului, pe linia ferată București – Roșiori – Craiova – Timișoara. În anul 1968, fosta localitate rurală Videle a fost declarată oraș, având în vedere însemnătatea industrială a zonei în care este situată.
Dotările edilitar-gospodărești se extind odată cu trecerea lui în categoria orașelor. Creșteri însemnate au loc după 1960 când se trece la exploatarea țițeiului din împrejurimi.
CAPITOLUL V.
STRATEGIILE DEZVOLTĂRII DURABILE ÎN CADRL URBANIZĂRII DIN JUDEȚUL TELEORMAN
Existența unei întreprinderi este marcată de mai multe stadii. Orice întreprindere, la începutul existenței sale, acordă atenție unei singure afaceri, activități, pe care o susține la nivel local sau regional. Strategia unei astfel de întreprinderi urmărește obținerea unui profit cât mai mare, o creștere cât mai rapidă a volumului vânzăriloe și consolidarea poziției pe piață.
Cel de-al doilea stadiu al evoluției întreprinderii corespunde perioadei în care potențialul său de dezvoltare a atins dimensiuni apreciabile și îi permite abordarea unei strategii de extindere geografică a pieței sale la o scară națională sau internațională.
O strategie atractivă specifică celui de-al treilea stadiu al evoluției întreprinderii este cea de integrare verticală, de penetrare în cadrul filierei, aceasta reprezentând ansamblul proceselor de producție care conduc de la materiile prime ale produsului finit, respectiv ansamblul operațiunilor economice care se traduc prin repartizarea profiturilor pe diferite stadii astfel încât în ansamblul de organizare să fie întreținute relații evolutive de putere. În acest sens, o importanță strategică o are cunoașterea locului întreprinderii în cadrul filierei sale precum și structura filierelor paralele care dispută aceleași piețe și aceiași utilizatori.
Evoluția unei întreprinderi poate înregistra un al patrulea stadiu specific în care aceasta și-a epuizat posibilitățile de expansiune geografică și de integrare verticală în cadrul filierei.
Strategiile de creștere specifice întreprinderilor care au potențial managerial, uman și financiar deosebit se evidențiază prin următoarele caracteristici:
a) definirea unor obiective care să le depășească pe cele realizate anterior;
b) orientarea deciziilor strategice spre sporirea semnificativă a performanțelor funcționale ale managementului de vârf;
c) satisfacerea cerințelor pieței cel puțin cu aceeași ofertă sau adăugarea altor servicii sau produse;
d) tendința de a crea cerere pentru produsele sale;
e) evitarea sau eliminarea pericolului unui război al prețurilor în industria în care evoluează.
Strategiilor de creștere le este specific comportamentul activ, ofensiv, în sensul că întreprinderile care îl adoptă anticipează oportunitățile sau amenințările mediului de afaceri și acționează înainte de a fi nevoite să riposteze la situații deja create. Strategiile de creștere pot fi divizate în două categorii în funcție de intensitatea ritmului cu care sunt susținute strategii de creștere stabilă, strategii de creștere accelerată.
Creșterea stabilă presupune păstrarea acelorași obiective sau a unor obiective similare celor vizate anterior. Această strategie frecvent aplicată de firme concentrează resursele pentru dobândirea avantajelor competitive pe segmentul de piață ce convine cel mai mult.
În funcție de indicatorii cărora le acordă prioritate, creșterea stabilă poate avea mai multe variante:
creșterea incrementală;
creșterea axată pe realizarea profitului (strategia de recoltare);
creșterea stabilă ca strategie „de pauză”;
creșterea sustenibilă.
Strategia de creștere incrementală presupune adoptarea unui ritm lent al schimbărilor. Obiectivele propuse se stabilesc la nivelul celor anterioare sau sub nivelul acestora, situându-se la nivelul ramurii din care face parte întreprinderea. Această variantă strategică este specifică firmelor care se declară mulțumite de realizările lor. Aceste firme nu riscă schimbări majore. Odată adoptate, strategiile incrementale permit realizarea de acumulări calitative benefice.
Obiectivul principal al creșterii axate pe realizarea profitului îl reprezintă repartizarea masei profitului care poate avea loc fie prin reducerea costurilor, fie prin creșterea prețurilor, dar nu neapărat prin creșterea dimensiunilor segmentului de piață sau prin abordarea unor noi segmente de consumatori.
Creșterea stabilă ca strategie „de pauză” este specifică firmelor care au urmat o strategie de creștere accelerată dar care au constatat diverse disfuncționalități interne sau au sesizat restricți ale mediului care le afectează. Trecând la o creștere stabilă, mai puțin susținută, întreprinderea are răgazul să-și regleze mecanismele în vederea creșterii accelerate.
În ceea ce ărivește creșterea sustenibilă, o astfel de strategie apare în situații de criză atunci când disponibilitatea resurselor exterioare scade în perspectivă, sau atunci când alte modificări ale mediului de afaceri afectează șansele unei alternative de creștere stabilă. O astfel de alegere va permite întreprinderii să-și propună pbiective care se situează deasupra mediei ramurii din care face parte întreprinderea.
Strategia de stabilitate (neutrală) cunoscută și sub numele de „creștere stabilă”, alternativă specifică firmelor mari care operează într-un mediu stabil este specifică întreprinderilor care nu mai doresc să riște în afaceri. Perioada prielnică de adoptare a acestei strategii este cea care corespunde fazelor de maturitate a produselor întreprinderii.
Strategiile de creștere accelerată sun specifice întreprunderilor cu un puternic potențial managerial, întreprinderi care își propun obiective superioare celor realizate anterior. Activitatea acestora se concentrează în domeniile de produse sau servicii în care experiența acumulată este destul de mare sau se poate extinde și la domenii înrudite. Funcție de modalitățile de susținere sunt cunoscute două variante ale strategiei de creștere accelerată și anume: creșterea internă și creșterea externă.
Din punct de vedere al modului de realizare, creșterea accelerată poate fi obținută prin concentrare, prin integrare verticală sau prin diversificare.
Strategia de concentrare, urmărește creșterea întreprinderii prin restrângerea sferei de cuprindere a activității sale și focalizarea acesteia pe un produs, un serviciu sau o piață. Potențialul productiv, uman și managerial este concentrat pe un domeniu restrâns, care va fi explorat la maximum.
În funcție de obiectivele alese pentru creștere, strategia de concentrare poate recurge la una din cele trei variante:
dezvoltarea pieței, respectiv creșterea în dimensiuni a segmentului de piață pe care se desfășoară întreprinderea;
dezvoltarea produsului, astfel încât întreprinderea să dețină un avantaj concurențial deosebit, greu de contracarat;
integrarea orizontală care mărește volumul afacerilor proprii prin adăugarea altor afaceri de același tip sau profil.
Strategia de integrare verticală reprezintă calea prin care întreprinderea își extinde sfera de cuprindere a activităților sale, în cadrul filierei din care face parte. Principalele avantaje ale integrării pot fi următoarele:
adăugarea unor noi activități în întreprindere;
elimină riscul dependenței față de furnizori sau față de clienți;
reduce vulnerabilitatea întreprinderii față de clienți și furnizori;
integrarea în amonte, în zona materiei prime, permite desfășurarea unei activități optime în zona de diferențiere a produselor;
integrarea în aval, în zona produsului finit, permite o bună diferențiere a produselor proprii față de cele ale concurenței.
În ceea ce privește strategia de diversificare a întreprinderii, aceasta evidențiează extinderea sferei de cuprindere a activității sale, în arii diferite de cele ale afacerilor curente. Funcție de gradul de înrudire dintre domeniile existente de activitate și noile domenii atrase, diversificarea poate fi de tip concentric și conglomerat. Primul tip presupune pătrunderea în domenii de activitate diferite, dar apropiate de cele vechi, cel de al doilea presupunând abordarea unor sectoare complet diferite de cele inițiale.
În ideea abordării strategiilor de intrare în noi domenii de afaceri există următoarele variante:
achiziționarea unei întreprinderi în domeniul de afaceri vizat;
creearea unei unități de afaceri profitabilă;
constituirea de societăți mixte.
Strategiile defensive, denumite și strategii de restrângere sunt asociate unui eșec și reprezintă categoria cea mai nepopulată din ansamblul acestora. Din această categorie cele mai cunoscute sunt cele de inversare, de renunțare, de lichidare și de întreprindere captivă.
Obiectivul strategiei de inversare este acela de a transforma o tendință negativă într-una pozitivă, cu reinstalarea activității la nivelul de profitabilitate, prin reducerea costurilor și a dimensiunilor operațiilor.
Strategia de renunțare (lichidare parțială) se recomandă atunci când performanțele unui produs, unei divizii sau unități de afaceri sunt slabe și duc la regresul activității întreprinderii.
Strategia de lichidare, asemănătoare celei de renunțare, se caracterizează prin faptul că întreprinderea este vândută sau dizlovată, decizia în acest sens fiind luată deliberat sau fiind impusă. Abordarea acestei strategii presupune că celelalte încercări strategice au eșuat, iar continuării unei activități în pierdere îi este preferat falimentul.
Strategia de „firmă captivă” presupune un portofoliu redus de activități, situație în care clientul mic pică în capcana clientului mare, iar ieșirea din această situație apare atunci când managementul unei alte firme decide referitor la afacerile sale. Varianta „firmă captivă” se practică și atunci când managementul nu este performant și se are în vedere întărirea financiară a întreprinderii accentuând dependența firmei mici de firma captatoare.
În ceea ce privește strategiile întrprinderilor mici și mijlocii, în prima parte a tranziției la economia de piață, în România, pot fi evidențiate strategiile păguboase pentru economie care au compromis ideea de dezvoltare a IMM-urilor.
strategia „căpușă”, denumire dată de mass-media românească și semnifică o întreprindere parazită a cărei activitate depinde de existența unei mari întreprinderi publice;
strategia „păsării” sau a „cucului” constă în creearea unei întreprinderi concurente al cărui director este membru în conducerea unei mari întreprinderi de stat, sau chiar directorul acesteia din urmă;
strategia firmei fantome, cu referire la faptul că întreprinderea fantomă este una care nu desfășoară nici o activitate și care oferă proprietarului șansa de a întreprinde o afacere în viitor și de a obține un câștig; întreprinderile fantomă sunt asociate marilor operațiuni de comercializare a produselor de export.
CAPITOLUL VI.
METODELE ACTIVITATII INSTRUCTIV-EDUCATIVE IN GEOGRAFIE
6.1.TAXONOMIA METODELOR DE INSTRUIRE SI AUTOINSTRUIRE CE SE POT UTILIZA IN PREDAREA-INVATAREA GEOGRAFIEI
Criteriile de clasificare a metodelor sunt foarte diferite.Astfel,in functie de izvorul principal al cunoasterii sau invatarii scolare , care vizeaza experinta-social-istorica (mostenirea culturala) , experienta individuala , experienta dobandita prin actiunea de interventie activa (practica) , metodele de instruire si autoinstruire pot fi ordonate in :
a)metode de transmitere si insusire a cunostintelor:
-metode de comunicare orala : expozitive (povestirea , descrierea , expunerea sistematica); conversative (conversatia , conversatia euristica , discutia colectiva , problematizarea);
-metode de comunicare scrisa (de munca cu manualul):lectura explicativa , lectura independenta etc.;
b) metode de explorare si descoperire (de invatare prin descoperire dirijata sau nedirijata)
-metode de explorare directa a obiectelor si fenomenelor geografice:observarea sistematica si independenta , efectuarea de experimente, examinarea unor probe sau documente/date statistice, studiul de caz;
-metode de explorare prin intermediul substitutelor realitatii:demonstratii cu ajutorul imaginilor, graficelor, proiectiilor fixe si dinamice, metodelor, machetelor (mijloace obiectuale si mijloace figurale);
-instruirea programata;
c) metode bazate pe actiune:
-metode de invatare prin actiune reala:exercitii, lucrari practice;
-metode de invatare prin actiune fictiva (simulata):jocuri didactice.
O clasificare a metodelor de instruire si autoinstruire care are in vedere si rolul elevului in activitatea sunt:
-metodele cu rol pasiv: povestirea , descrierea, explicatia, prelegerea, invatarea prin film si prin inregistrari audio-video, lectureara, instructajul;
-metodele cu rol semiactiv: conversatia catehetica, observarea, conversatia euristica, dezbaterea, prelegerea-dezbaterea, problematizarea, discutia dirijata;
-metodele cu rol activ: asaltul de idei, proiectarea, studiul de caz, lucrarile cartografice, lucrarile pe terenul geografic si in natura, exercitiul, jocul didactic, modelarea, experimentarea, lucrul cu manualul si cartea, algoritmizarea, instruirea asistata pe calculator, modelarea logico-matematica, analiza structurala, dezbaterea, studierea comparativa, documentarea, investigarea, ancheta, monografierea, rezumarea, informarea, referatul, comunicarea stiintifica, descoperirea, proiectarea, invadarea pe simulatoare.
In esenta, metodele de baza, active si programate sunt fie centrate pe actiunea invatatorului, fie pe activitatea elevilor, fie pe continut si interactiuni.
Metodele de instruire si autoinstruire in activitatea de predare-invatare a geografieisunt grafate pe comunicare, care este prioritara in activitatea de vorbire, motiv pentru care invatatorul trebuie sa cunoasca si sa respecte cerintele comunicarii:
*stabilirea distantei optime ce asigura vizualizarea sa si a tuturor elevilor, a materialelor prezentate, perceptia sunetelor;
*controlul privind gestica, vocea, viteza vorbirii si stilul de exprimare.
CAPITOLUL VII.
PROCEDEE SI INSTRUMENTE DE LUCRU, UTILIZATE IN PREDAREA SI INVATAREA GEOGRAFIEI
Cunostintele de geografie din programa scolara sunt redate in manual intr-o forma detaliata, in conformitate cu particularitatile de varsta ale elevilor.
a) Manualul scolar de geografie este un izvor de cunostinte pentru elev si invatator.Pentru elevi, manualul de geografie asigura insusirea constienta a cunostintelor, previne confuzia unor notiuni sau termeni desprinsi defectuos de lectie, il scuteste sa ia notite cuvant cu cuvant, contribuie la dezvoltarea vocabularului si a exprimarii din punct de vedere gramatical, le dezvolta gandirea si imaginatia. Pentru invatator, manualul indica volumul de cunostinte pentru fiecare lectie, iar intrebarile si temele pentru munca independenta. Este un indrumator metodic pentru ordinea predarii cunostintelor. Manualul trebuie folosit creator, iar cunostintele completate si actualizate. Invatatorul trebuie, de asemenea, sa cunoasca foarte bine manualul, sa-i verifice continutul stiintific si metodic, sa-l confrunte cu programa scolara, sa-i identifice omisiunile, autenticitatea stiintifica a continuturilor, comunicand elevilor toate lipsurile sau nepotrivirile, actualizand desenele, analizand intrebarile si aplicatiile. Cunostintele geografice cuprinse in manual vor fi completate cu cele extrase din materialul bibliofrafic de specialitate si combinate la clasa cu un bogat material intuitiv.
De asemenea, pentru formarea priceperilor si deprinderilor de a invata dupa manual, invatatorul organizeaza munca cu manualul in clasa si creeaza, prin exercitii si indrumari corecte, folosirea manualului in munca independenta de acasa.
Manualul contribuie la dezvoltarea vocabularului si exprimarii elevilor pri limbajul cursiv si literar. De asemenea, dezvolta gandirea si imaginatia elevilor in procesul de invatare, prin legarea textului de harta, de schite si ilustratii. Manualul se foloseste pentru munca independenta din clasa, pentru citirea si interpretare desenelor, reprezentarea ideilor prin desen explicativ.
Invatatorul trebuie sa cunoasca bine manualul. La inceputul anului scolar invatatorul va studia manualul, urmand ca in amanunt sa-l studieze lectie de lectie. Referitor la analiza manualului din punct de vedere al invatatorului exista mai multe obiective:
-invatatorul verifica continutul stiintific si matodic al manualului. Dupa confruntarea cu programa scolara se stabilesc omisiunile sau notitele in plus ale manualului, autentificarea stiintifica a cunostintelor, felul cum sunt ele ordonate si expuse, precum si conditiile grafice, estetice si igienice pe care le indelpineste manualul. La finalul lectiei, acolo unde este cazul, invatatorul va face cunoscute elavilor omisiunile sau eventualele greseli ramase in manual, asigurand insusirea corecta stiintifica a materiei evitandu-se indoielile ce se nasc in mintea elevilor atunci cand exista nepotriviri in ceea ce scrie in manual si ceea ce spune invatatorul;
-uneori invatatorul mai analizeaza intrebarile si aplicatiile de la finele fiecarei lectii din manual din punct de vedere al corectitudinii, al succesiunii logice, al aspectului lor esential si, daca este nevoie, formuleaza si ale intrebari.
Din punct de vedere al elevului, invatatorul analizeaza manualul daca este posibil si atragator. De regula, cerceteaza partile mai grele ale manualului sau termenii geografici ca un continut mai abstract, penru ca sa dea indicatii cat mai exacte elevilor cum sa invete dupa manual.
Este necesar sa se studieze din manual hartile si ilustratiile din manual pentru a stabili in ce masura pot fi folosite de elevi in studiul individual.
Manualul serveste pentru munca independenta din clasa sub forma de raspuns la intrebari, reprezentarea ideilor prin desen explicativ, compunere dupa harta sau diagramele si ilustratiile din manual.
De foarte multe ori, in clasa putem da elevilor sa citeasca in gind lectia, s-o imparta pe fagmente, sa confrunte cunostintele cu ilustratiile si harta din manual, sa scoata ideile principale sau sa itocmeasca planul lectiei. Acest procedeu metodic activeaza participarea constienta si activa a elevilor prin marirea gradului de individualizare a procesului de invatamant. La clasele simultane acest procedeu capata multa eficienta.
Un alt aspect al muncii cu manualul este munca independenta a elevului acasa. Pentru aceasta, invatatorul organizeaza cu elevii exercitii de invatare dupa manual si se are in vedere urmatoarele:
-cum sa imparta textul lectiei din manual pe fragmente logic inchegate si cum sa scoata ideile principale;
-cum sa foloseasca si sa interpreteze ilustratiile, schitele si harta in pregatirea lectiei;
-cum trebuiesc colorate notitele de la curs cu continutul lectiei din manual, cu observatiile de pe teren, cu textul, hartile si cu ilustratiile din carte si se va indica si ordinea in care vor fi folosite aceste mijloace;
-cand si cum sa raspunda la intrebarile din manual;
-cum sa povesteasca lectia dupa ideile principale sau intrebarile din manual si cum sa foloseasca cuvintele si expresiile din manual
Inca din clasa a IV-a, trebuie formate la elevi priceperi si deprinderi de a lucra si cu alte carti. Prin lectura, in afara clasai, invatatorul il va obisnui cum sa citeasca o carte, retinand din ea titlul cartii, autorul si ideile principale.
Asadar, munca de a lucra independent cu manualul si alte carti trebuie impletita cu munca de formare a obiceiurilor la elevi de a-si forma o biblioteca personala, folosind-o in pregatirea pentru lectie.
b)Cartea cu lecturi geografice are rolul de a fixa afirmatiile invatatorului, de a dezvolta interesul pentru lectie, de a explica unele fenomene sau notiuni, de a evidentia unele insusiri ale obiectelor si fenomenelor geografice. Lectura geografica completeaza si argumenteaza adevarul stiintific, fiind combinata cu ilustratii, harti grafice, video filme avand un continut real; ea nu trebuie sa depaseasca 4-5 minute.Este activa acea lectura care reuseste dinaizeze gandirea si imaginatia elevilor, sa incite la asociatii si idei, la analize profunde si idei si la anticipatii.
Lectura geografica folosita in cadrul orelor de geografie are rolul de a fixa cele spuse de invatator, de a trezi interesul pentru lectie, de a atrage atentia asupra caracteristicilor esentiale ale obiectului sau fenomenului desrpe care se vorbeste, de a explica anumite fenomene sau sensul unor notiuni. Obiectivele principale pe care le indeplineste lectura geografica sunt:
-ele exprima realitatea geografica in imagini vii, prin continutul artistic si prin forma accesibila varstei elevilor, creeaza stari emotionale la elevi, dezvolta sentimentul de admiratie pentru frumusetile tarii noastre;
-lectura are realitatea de a descrie realitatea geografica in mod expresiv, sugestiv, ceea ce de multe ori, cele mai alese cuvinte ale invatatorului nu o pot face;
-lectura dezvolta elevilor curiozitatea de cunoastere, de a intreprinde aplicatii stiintifice in natura si dorinta de a participa la excursii. Concomitent, prin limbajul si expresiile sale literar, lectura dezvolta vorbirea si gestul estetic al elevilorp;
-lectura geografica nu suplineste insa explicatiile invatatorului, ci completeaza si intareste adevarul stiintific.
Pentru a-si atinge scopul, lectura geografica trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
-trebuie sa fie accesibila varstei elevilor carora se adreseaza;
-de cele mai multe ori trebuie sa fie combinata cu ilustratii, video filme, diafilme, harti, diagrame etc.;
-lectura trebuie sa aiba un continut veridic care sa se raporteze la regiuni precise, sa nu trateze „la general” despre fenomene;
-lectura, prin stilul sau colorat, viu si atractiv, sa dezvolte imaginatia astfel, incat sa-i transpuna pe elevi in tinuturile indepartete despre care s-a citit;
-lectura poate face obiectul unei lectii speciale care poate fi utilizata in oricare din treptele fiecarui tipde lectie. De foarte multe ori, lectura poate fi folosita cu succes in momentul pregatirii pentru trecerea la lectia noua;
-cel mai eficient este ca lectura sa fie folosita in timpul predarii lectiei pentru a argumenta cele spuse de invatator. Integrata in lectie, lectura, in general, dureaza intre 2-4 minute. Trebuie avut in vedere ca in cursul unei lectii sa nu se foloseasca mai mult de 2-3 fragmente. Daca se folosesc trei fragmente, acestea trebuie de circa un minut, un minut si jumatate. Astfel nu mai este timp suficient pentru predarea sau recapitularea volumului de cunostinte pe care ni l-am propus sa-l realizam.
-cu mult succes se foloseste lectura in fixarea lectiei sau la lectiile de recapitulare
-lectia de lectura incepe cu o scurta conversatie despre cunostintele pe care dorim sa le evidentiem prin fragmentul pe care-l citim;
La finalul lectiei, elevii povestesc cele ce au retinut cu indicatia sa foloseasca expresiile artistice ale autorului.
O eficienta instructiv -educativa o are lectura fragmentelor comparative, care evidentiaza transformarile ce au loc in peisajul tarii noastre. Invatatorul poate sa-si planifice lectii speciale de lectura si au o structura speciala. Ele prezinta un anumit scop, ca printr-un limbaj artistic trebuie sa fixam sau sa profundam unele cunostinte pe care le-am predat anterior.
Multe lecturi pot fi imbinate cu proiectii, concomitent cu citirea textului sau dupa citirea textului. Pentru aceasta, elevii povestesc dupa imagini, folosind expresiile emotionale din lectura fragmentului. De cele mai multe ori, in incheierea lectiei de lectura, invatatorul recapituleaza cunostintele din lectura, pe baza de conversatii cu ajutorul unor imagini din filme, fotografii, ilustratii, albume, fie din cartea citita, fie din colectiile sau albumele personale sau dischetele si CD-urile elevilor.
c)Hartile ilustrate maresc eficienta lectiei, ele formeaza la elevi imagini vii ale tinuturilor prezentate in predare. La elevii din clasa a IV-a, calatoriile imaginare pe hartile ilustrate satisfac anumite caracteristici ale varstei : imaginatia bogata, dorinta de a face calatorii imaginare, satisfacerea curiozitatii, etc. Pentru ca harta ilustrata sa indeplineasca cerintele unui material didactic autentic, este necesar sa indeplineasca anumite conditii :
-harta sa fie executata la scara mare;
-ilustratiile sa fie caracteristice;
-dimensiunea ilustratiilor sa permita vederea lor din banci, iar marimea lor sa fie raportata la marimea scarii;
-numarul ilustratiilor sa fie bine dozat, sa fie reprezentative si sa nu supra incarce harta;
-sa prezinte o anumita tematica specifica.
d)Studiul individual, indiferent cat stie elevul de la alte discipline cum se invata, cum trebuie studieze singur, la geografie trebuie indrumat inca de la inceputul clasei a IV-a. Acest lucru trebuie facut de catre invatator personal cu elevii chiar din semestrul I, pe fondul unei lectii predate anterior sau al unei lectii noi, cu conditia sa se precizeze ca asa trebuie sa invete pentru fiecare lectie.
Studiul individual se desfasoara la masa de lucru, linistit in camera aerisita, pregatit cu toate cele necesare. Indicatiile invatatorului pot fi notate de elevi pe caietul de notite si cuprind urmatoarele :
-materialul necesar : atlasul sau harta, caietul de notite, creionul pentru desen, pixul sau stiloul pentru notite;
-titlul lectiei din manual este scris pe caietul de notite pe pagina din dreapta iar pe pagina din stinga se deseneaza schitele aferente temei studiate;
-se efectueaza citirea pe fragmente a lectiei din manual;
-se noteaza pe scurt tot ce este esential din ce s-a citit. Definitiile se noteaza complet cu culoare distincta si se citesc de 2-3 ori inainte de a fi notate.
-se identifica pe harti si atlase elementele si fenomenele geografice de baza;
-se citesc intrebarile din manual si se raspunde oral sau in scris.Se citesc problemele suplimentare, curiozitatile si noutatile si lectura geografica recomandata de invatator;
-se citesc notitele si se reda cu cuvinte proprii tot ce s-a inteles.
CAPITOLUL VIII
METODICA DESFASURARII LECTIILOR DE GEOGRAFIE IN CLASA A IV-A
In clasa aIV-a continutul lectiilor de geografie ii formeaza cunostintele despre geografia Romaniei.
Punctul de plecare, in invatarea geografiei Romaniei, in clasa a IV-a il constituie recapitularea cu privire la geografia judetului si semnele conventionale.
Specificul predarii geografiei fizice. Problemele pe care le ridica predarea geografiei fizice a Romaniei se refera la :
-citirea si interpretarea hartii fizico- geografice a tarii noastre;
-dezvoltarea notiunilor de geografie fizica si formarea de cunostinte noi;
-interdependenta dintre elementele fizico-geografice;
-intelegerea particularitatilor si caracteristicilor generale ale cadrului natural al Romaniei;
-formarea dragostei fata de minunata natura a Romaniei. La inceputul anului scolar, in clasa a IV – a, pri lectiile de recapitulare, reactualizam cunostintele elevilor din anii anteriori, incat pe baza lor sa se poata asimila cunostintele despre geografia Romaniei . Pentru aceasta se vor face excursii si aplicatii practice. Li se prezinta apoin elevilor harta fizica a patriei si se identifica formele de relief ( dupa culoare ) si apele care le strabat.
Inainte de a intra in continutul geografiei fizice a Romaniei se studiaza pozitia geografica, hotarele si vecinii tarii noastre. La aceasta tema se tine seama de urmatoarele :
-asezarea tarii noastre fata de tarile vecine, fata de Dunare si de [NUME_REDACTAT];
-denumirea tarilor vecine si traseul hotarelor.
La tema ”[NUME_REDACTAT]”, folosind metoda lucrului cu harta, se scot in evidenta ideile:
-in tara noastra sunt toate formele de relief;
-suprafata ocupata de fiecare forma de relief este proportionala.
-se subliniaza forma concentrica a reliefului. Fiecare nuanta a unei culori subliniaza altitudinea mai mare sau mai mica a locului;
-elevii observa ca la mijloc este un podis inconjurat de o regiune muntoasa, apoi inaltimile descresc in jur ca niste trepte, catre marginea tarii;
-prin calatorii imaginare de la nord la sud, si de la est la vest, elevii observa ca trebuie sa strabata toate formele de relief.
La tema „Carpatii si [NUME_REDACTAT]” , explicand geneza lor, le vom face cu aparatul special de demonstratii, referitoare la formarea muntilor de incretire. Se subliniaza elementele componente ale muntilor prin desen schematic sau modelari si se identifica varfurile dupa colorit. Se prezinta colectii de roci si minerale pentru a arata componenta petrografica a muntilor nostri.
Ca regula generala explicam si demonstram elevilor ceea ce este necesar cu ajutorul hartii si numai dupa aceea folosim descrieri referitoare la aspectul muntilor.
Vorbind despre un lant muntos, ei vor trebui sa descrie infatisarea muntilor in functie de altitudine, masivitate, compozitie petrografica, clima, apele care-i strabat, vegetatie si animale.
Deosebit de instructive sunt povestile si legendele ca de exemplu, acele legate de Varful cu Dor, Retezat, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] etc., care contribuie la o mai buna intelegere a cunostintelor.
Compararea muntilor este un procedeu bun pentru lectiile de recapitulare. Comparam grupele de munti in ceea ce priveste inaltimea, asezarea, masivitatea etc.
La temele „Podisurile si dealurile” sau „Campiile”, pe baza cunoasterilor notiunilor generale de campie, deal, podis si a notiunilor legate de geografia judetului, vom stabili continutul notiunilor raportate la harta patriei.
Elevii trebuie sa-si insuseasca denumirile reliefului, caracterele lor generale si individuale, importanta lor pentru economia tarii.
In general, la toate lectiile legate de tema „ Formele de relief ale patriei”, este bine sa explicam denumirile si originea lor, pentru ca eleviisa retina mai usor aceste denumiri de exemplu originea cuvintelor Portile de Fier, cazane Retezat etc. trebuie in acelasi timp sa continuam alcatuirea unui dictionar geografic, in care sa se noteze denumiri specifice geografiei, ca: depresiune, pestera, lava, chei, cascada, vulcan, hidrocentrala etc.
Pentru ca sa se fixeze mai bine in memoria elevilor, in dictionarul respectiv se pot lipi ilustratii sau fotografii care explica continutul acestor notiuni. La inceput, toate notiunile se noteaza in dictionar in clasa, sub indrumarea invatatorului, mai tarziu insa, elevii pot avea ca munca independenta, completarea dictionarului geografic.
La sfarsitul capitolului”Formele de relief ale tarii noastre” facem o lectie de recapitulare pe baza tabelului de mai jos:
Pe masura ce explicam formele de relief, vorbim elevilor si despre bogatiile acestor forme.
Tema „[NUME_REDACTAT]” se bazeaza pe observarea vremii si cunostintele elevilor legate de clima judetului.
In clasa a IV-a observarea elevilor este condusa spre a remarca dependenta vremii de directia si originea maselor de aer, ce strabat teritoriul tarii noastre. De aceea trebuie neaparat sa aratam care sunt legaturile dintre diferitele elemente ale climei si interdependenta dintre ele. De exemplu, masele de aer rece scad temperatura, masele de aer cald ridica temperatura.
Pentru a sublinia interdependenta dintre cele trei elemente ale climei, confectionam trei harti cu conturul Romaniei. La aceeasi scara cu ajutorul hasurilor si sagetilor reprezentam pe una temperatura, pe alta vanturile si pe alta precipitatiile.
Prin metoda compararii, elevii fac identificari si trag concluzii stiintifice legate de clima. Totodata putem prezenta si harta cu formele de relief, la aceeasi scara, spre a face legatura dintre formele de relief si tipurile climatice.
Caracterizarea anotimpurilor, se face tinand seama de urmatoarea ordine: temperatura, vanturi, precipitatii. Vom sublinia, de asemenea, importanta cunoasterii climei in practica vietii (in agriculura, in aviatie etc.)
Se arata aspectele neprielnice ale climei si lupta omului impotriva secetei. Vom introduce jurnalul meteorologic, pe baza observatiilor si datelor culese la statia meteorologica, in scolile unde exista asemenea posibilitati.
La tema „[NUME_REDACTAT]” problemele principale sunt:
-dezvoltarea notiunilor generale despre ape, insusite anterior, si aplicarea acestor notiuni la apele intregii noastre tari;
-tipurile de ape si particularitatile lor;
-interdependenta apelor de formele de relief si clima;
-clasificarea si gruparea apelor;
-denumirea apelor si localizarea lor pe harta;
-importanta economica;
-valorificarea lor de-a lungul anilor.
De la inceput, invatatorul stabileste pentru apele curgatoare urmatoarele cerinte: elevii sa le arate de izvor spre varsare, sa indice drumul raului, directiile, afluentii, locul de confluenta, locul de varsare si importanta economica. Continutul notiunii de ape curgatoare se imbogateste la clasa a IV-a privind introducerea termenilor noi: cursul superior, mijlociu, inferior, care se vor raporta la toate raurile.
Vorbind despre Dunare, putem folosi harta Europei, astfel incat elevii sa observe traseul si ca partea principala a cursului Dunarii trece prin tara noastra.
Ca material didactic putem folosi harta fizica si geografica, harta ilustrata, tablouri, diapozitive. O data cu explicatia facem si desenul schematic cu creta colorata pe harta de contur. La fiecare apa curgatoare se va urmari drumul de la izvor spre varsare. Localitatile prin care trec raurile pot fi marcate cu stegulete.
La teme „Lacurile”, elevii trebuie sa stabileasca forma si deosebirile lor fata de apele curgatoare. Caracteristicile lor ies bine in evidenta pe baza de comparatii intre balti, iazuri, lacuri, helestee, intre lacuri naturale si artificiale.
Clasificarea lacurilor se face la urma, dupa ce prin discutii elevii observa ca ele se diferit si se gasesc in locuri diferite.
La tema „Apele” se poate termina cu caracterizarea apelor din judetul respectiv daca nu cumva lectia a inceput tocmai cu aceasta caracterizare.
Schema pentru caracterizarea apelor la clasa a IV-a
La tema „[NUME_REDACTAT]” putem folosi harta Europei pentru ca elevii sa observe asezarea marii si tarile din jurul sau.
Intuirea hartii va servii ca baza de discutii cu privire la suprafata marii comparativ cu tara noastra, la configuratia tarmurilor, adancimea marii si referitor la litoralul romanesc al [NUME_REDACTAT].
In aceasta lectie se va contura notiunea de tarm si anume tarm inalt, tarm jos. Aceste notiuni le mai putem explica prin desen schematic, tablouri si ilustratii, cu ajutorul unui model confectionat di gips.
Se poate organiza o calatorie pe harta cu ilustratii, de la Braila la Mangalia sau invers, pentru a facilita intelegerea transportului maritim. Se va scoate in evidenta aspectul actual al [NUME_REDACTAT].
Ca tema, elevii vor introduce in dictionar cuvintele: briza, faleza, tarm, iar in album- vederi de pe malul marii.
La tema „Vegetatiile si animalele” se va tine seama de urmatoarele indicatii metodice:
-ca material didactic invatatorul va aduce in clasa harta fizica, pe care op va imbina, la alegere, cu alte materiale: ilustratii, colectii, tablouri, secvente de diafilm, harta de contur, harta ilustrata pentru a demonstra raspandirea vegetatiei si a animalelor si importanta economica.
Invatatorul se va folosi de harta fizica a tarii noastre, delimitand cu ajutorul elevilor, fiecare forma de relief unde va expune vegetatia si animalele specifice acestor forme. Flora si fauna zonei muntoase se va explica respectand zonalitatea verticala in functie de caracteristicile climatice. La harta, invatatorul fixeaza imaginile caracteristice sau simboluri si figurine, iar pe tabla noteaza schema lectiei.
Fie la predare, sau la fixare, invatatorul prezinta modele de plante caracteristice din colectii si secvente de diafilm sau film. Ideea repartizarii vegetatiei dupa forma de relief se poate reprezenta prin desenul schematic care se va efectua in stanga tablei.
Intreaga lectie trebuie sa scoata in evidenta interdependenta ce exista intre relief – clima – vegetatie – animale.
De asemenea, se va sublinia importanta legilor de ocrotire a plantelor si animalelor declarate monumente ale naturii.
CAPITOLUL IX
PREGATIREA INVATATORULUI PENTRU LECTIE
Lectia constituie forma de baza a organizarii procesului de invatamant. Ea este un proces complex, un act de creatie. Calitatea predarii depinde de pregatirea invatatorului atat din punct de vedere profesional si ideologic, cat si de pregatirea speciala pentru lectiile de geografie. Eficienta lectiei consta in modul cum a reusit sa-i realizeze sarcinile instructiv – educative.
-Pregatirea invatatorului pentru predarea geografiei consta in cunoasterea volumului de cunostinte, priceperi si deprinderi prevazut de programa, a manualului si a bibliografiei de specialitate.
-Permanent invatatorul isi completeaza cunostintele din carti, reviste, presa,vizite, excursii. Este bine ca materialul conspectat sa se faca pe fise sau caiete tematice. Acesta se completeaza treptat, cu observatiile din excursii sau cu autoobservatii asupra desfasurarii lectiilor de geografie.
-Pregatirea invatatorului incepe cu planificarea materiei. De la inceputul anului scolar invatatorul repartizeaza capitolele pe trei trimestre, in asa fel incat sa aiba ore de rezerva la la fiecare trimestru, cat si la finele anului scolar, pentru recapitulare si sistematizare.
Planificarea calendaristica se intocmeste pe fiecare trimestru, tinand seama ca in cadrul trimestrului si al fiecarui capitol sa se cuprinda lectii de activitati educative. Numarul de ore prevazut de programa pentru fiecare capitol se poate mari sau micsora, tinand de specificul conditiilor clasei, de greutatea insusirii capitolului, precum si de nivelul de pregatire al elevilor.
-Pentru predarea stiintifica si metodica a judetului se impune ca invatatorul sa cunoasca judetul si sa stranga material necesar pentru lectii. Astfel va studia harta judetului, va face excursii sau, daca acest lucru nu este posibil, se va informa de la cei ce cunosc bine judetul, isi va colectiona date, fotografii si ilustratii din ziare si reviste in legatura cu judetul respectiv.
-La lucrarile practice, fiecare elev isi va confectiona conturul hartii, pe care-l va folosi de cate ori este nevoie .
-Pentru temele „Satul nostru”, „Orasul nostru” se va avea in vedere localitatea in care se afla scoala, iar una dintre ele se va face sub forma de lectura sau vizita.
-Organizarea fiecarei lectie trebuie facuta avand in vedere sistemul de lectii al capitolului respectiv. Aceasta asigura o vedere de perspectiva asupra intregului capitol. De aceea este bine sa se stabileasca scopul capitolului, iar acest scop sa se realizeze treptat, cu fiecare lectie in raport cu specificul ei.
-Scopul lectiei este o sinteza ce orienteaza continutul si desfasurarea intregii lectii, constitue expresia unitatii laturilor:instructiva, educativa, practica. Esential este ca sa urmarim scopul in tot timpul lectiei.
-O alta treapta a pregatirii pentru lectie consta in precizarea volumului de cunostinte al lectiei si in documentarea stiintifico-metodica. Informarea stiintifico-metodica din manualul si din bibliografia de specialitate este o conditie principala a reusitei lectiei. Datorita cresterii in ritm sustinut a industriei, pe harta patriei noastre apar obiective industriale noi, care modifica geografia tarii. Pentru a fi aduse la cunostinta elevilor, invatatorul trebuie sa studieze documentele de stat si sa citeasca zilnic presa.
-Pregatindu-se pentru lectie, invatatorul sistematizeaza cunostintele intr-o ordine logica, accesibila elevilor din clasa la care preda. De exemplu, la clasa a treia, la lectia „Apele statatoare”, manualul porneste de la notiunea de balta. Daca in orizontul apropiat este o alta apa statatoare decat balta (de exemplu in Dobrogea, sunt lacuri, marea), atunci, in functie de conditiile locale, se poate porni de la notiunea de lac sau mare.
-Invatatorul tebuie sa stabileasca ideea de baza a lectiei, pe care va fixa intreg materialul faptic.
-In pregatirea pentru lectie invatatorul trebuie sa reflecteze asupra unor notiuni insusite anterior, care au legatura cu lectia noua. Lectia „Apele judetului” se insuseste constient daca revenim asupra notiunilor de „izvor”, „afluent”, „confluenta”, „varsare”.
-O alta latura a pregatirii lectiei este felul cum verifica temele pentru acasa, cum vom verifica tema scrisa, care va fi sistemul de intrebari, cum ne vom adresa clasei, pe care elevi ii vom verifica mai mult, cum se va organiza munca independenta din clasa sau ce tema vom da acasa elevilor – sunt probleme principale asupra carora este necesar sa se reflecteze.
-Pregatirea invatatorului care preda la clase simulate ridica probleme speciale. Inca de la intocmirea planificarii va trebui sa prevada, in raport cu posibilitatile pe care i le ofera obiectele, felul cum organizeaza munca independenta, cu ce obiect va preda simultan geografia.
Daca un invatator, de exemplu, preda simultan la clasele I si a III-a , este indicat ca lectiile de geografie sa se planifice cu lectiile de scriere si desen la clasa I. Acestea au un mai mare grad de munca independenta si permit sa se afecteze mai mult timp lectiilor de geografie.
Spre deosebire de lectia ce se preda la o singura clasa, lectia simultana se caracterizeaza mai ales prin felul cum se imbina munca independenta cu munca cu invatatorul, incat cunostintele din programa sa fie insusite in intregime in mod constient si temeinic.
In vederea pregatirii lectiei, invatatorul trebuie sa studieze ce anume metode va folosi. Alegerea metodelor si procedeelor depinde de continutul si scopul lectiei.
Stabilirea metodelor si procedeelor dpinde de continutul si scopul lectiei. Stabilirea unitatii dintre continut si metoda, dintre aspectul exterior si interior al lectiei este unul dintre parametrii principali ai acesteia. Fiecarei lectii ii corespund anumite metode.
Nu trebuie uitat insa ca metodele pot varia si in raport de particularitatile clasei sau de conditiile naturale din satul sau orasul natal. Invatatorul de la ses si deal va introduce notiunea de munte pe baza comparatiilor si a materialului ilustrativ, pe cand cel de la munte pe baza observatiilor directe.
Tinand seama de scop, de tipul de lectie, de continut si de metode, invatatorul stabileste materialul didactic.
In privinta materialului didactic invatatorul are grija sa-l repartizeze pe diferite etape ale lectiei, in raport cu continutul si scopul pentru care il foloseste, el trebuie sa se gandeasca dinainte la modul si momentul in care il va folosi.
Invatarorul incepator isi concretizeaza pregatirea lectiei in planul de lectie.
BIBLIOGRAFIE
VASILE CUCU – ORAȘELE ROMÂNIEI;
2. VASILE CUCU, MARIAN ȘTEFAN – GHID ATLAS AL MONUMENTELOR ISTORICE
3. STAN V. CRISTEA, ECATERINA ȚÂNȚĂREANU, ION MORARU, GHE. POPA, TITUS BARABAȘ, GHE. CRISTEA – MONOGRAFIA JUDEȚULUI TELEORMAN
4. MARIN LUOVEANU, GHE. FILIP, C-TIN SIMA, C-TIN DRAGNEA – GHID TURISTIC JUDEȚUL TELEORMAN
5. STAN V. CRISTEA, ECATERINA ȚÂNȚĂREANU, DUMITRU AVRAM, ION MORARU, GHE. POPA, IOAN SPIRU – ALEXANDRIA MONOGRAFIE
6. CORNELIU BEDA, GEORGETA BLĂNARU, GHEORGHE FILIP, ION HOGAȘ, MARIN LEOVEANU, ALEXANDRU NEDELCU, C-TIN SIMA
7. DULAMA E. –DIDACTICA GEOGRAFICA
8. FURTUNA C. , MANDRUT O. – GEOGRAFIA ROMANIEI
9. ILINCA N. – DIDACTICA GEOGRAFIEI
10. MANDRUT O. , UNGUREANU V. , MIERLA I. – MATODICA PREDARII GEOGRAFIEI
11. STOICA D. , BUSE L. – METODICA PREDARII GEOGRAFIEI
12. SCHOUMAKER B. MERENNE – DIDACTICA GEOGRAFIEI
CUPRINS
INTRODUCERE
Denumirea județului [NUME_REDACTAT] documentară a județului [NUME_REDACTAT] limitelor și împărțirii administrative a județului [NUME_REDACTAT] județului [NUME_REDACTAT] județului Teleorman
CADRUL NATURAL AL JUDEȚULUI TELEORMAN
Poziția geografică
Aspecte geologice
Aspecte ale reliefului
Resursele subsolului
Aspecte ale climei
Aspecte hidrografice
Potențialul bio-pedogeografic
Mediul natural și ocrotirea lui
ETAPELE DEZVOLTĂRII URBANISTICE DIN JUDEȚUL TELEORMAN
PRINCIPALELE MODIFICĂRI URBANE ÎN ORAȘELE JUDEȚULUI TELEORMAN
STRATEGIILE DEZVOLTĂRII DURABILE ÎN CADRUL URBANIZĂRII DIN JUDEȚUL TELEORMAN
METODODELE ACTIVITATII INSTRUCTIV –EDUCATIVE
IN GEOGRAFIE
-Taxonomia metodelor de instruire si autoinstruire ce se pot utiliza in predarea-invatarea geografiei
PROCEDEE SI INSTRUMENTE DE LUCRU UTILIZATE IN
PREDAREA SI INVATAREA GEOGRAFIEI
METODICA DESFASURARII LECTIILOR DE GEOGRAFIE
IN CLASA a IV-a
IX. PREGATIREA INVATATORULUI PENTRU LECTIE
BIBLIOGRAFIE
VASILE CUCU – ORAȘELE ROMÂNIEI;
2. VASILE CUCU, MARIAN ȘTEFAN – GHID ATLAS AL MONUMENTELOR ISTORICE
3. STAN V. CRISTEA, ECATERINA ȚÂNȚĂREANU, ION MORARU, GHE. POPA, TITUS BARABAȘ, GHE. CRISTEA – MONOGRAFIA JUDEȚULUI TELEORMAN
4. MARIN LUOVEANU, GHE. FILIP, C-TIN SIMA, C-TIN DRAGNEA – GHID TURISTIC JUDEȚUL TELEORMAN
5. STAN V. CRISTEA, ECATERINA ȚÂNȚĂREANU, DUMITRU AVRAM, ION MORARU, GHE. POPA, IOAN SPIRU – ALEXANDRIA MONOGRAFIE
6. CORNELIU BEDA, GEORGETA BLĂNARU, GHEORGHE FILIP, ION HOGAȘ, MARIN LEOVEANU, ALEXANDRU NEDELCU, C-TIN SIMA
7. DULAMA E. –DIDACTICA GEOGRAFICA
8. FURTUNA C. , MANDRUT O. – GEOGRAFIA ROMANIEI
9. ILINCA N. – DIDACTICA GEOGRAFIEI
10. MANDRUT O. , UNGUREANU V. , MIERLA I. – MATODICA PREDARII GEOGRAFIEI
11. STOICA D. , BUSE L. – METODICA PREDARII GEOGRAFIEI
12. SCHOUMAKER B. MERENNE – DIDACTICA GEOGRAFIEI
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Principalele Modificari In Domeniul Urbanistic (ID: 1891)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.