Prin opoziție cu cunoașterea vulgară, teoria reprezintă ceea ce este obiectul unei concepții metodice , organizată în mod sistematic și depinzând ca… [608744]

Licență

Prin opoziție cu cunoașterea vulgară, teoria reprezintă ceea ce este obiectul unei concepții metodice , organizată în mod sistematic și depinzând ca… [608744]

Byadmin ianuarie 1, 2024

1 Paradigme ale sociologiei
Note de curs
Conf. univ. dr. Rarița MIHAIL

Introducere

Prin opoziție cu cunoașterea vulgară, teoria reprezintă ceea ce este obiectul unei concepții
metodice , organizată în mod sistematic și depinzând ca urmare, în formă, de anu mite decizii
sau convenții științifice care nu aparțin simțului comun.

Mai general, prin teorie se înțelege o construcție intelectuală prin care un anumit număr de
legi sunt alăturate unui principiu din care pot fi deduse în mod riguros. Pentru L. De Brog lie
(Sur les sentiers de la science , Paris, A. Michel 1960, p. 191), teoria are ca misiune de „a face
o clasificare și o sinteză a rezultatelor obținute, de a prezenta un tablou rațional care să permită
nu numai interpretarea a ceea ce este cunoscut, ci și, în măsura posibilului, prevederea a ceea
ce este încă necunoscut” .

Reținând considerațiile de mai sus, Dicționarul de sociologie – 1998 ne atrage atenția asupra
faptului că în sociologie noțiunea de teorie are numeroase accepții, cum ar fi: idei directo are,
codificare, paradigmă. După Dicționarul de sociologie publicat în editura franceză și tradus
în limba română în 1996, Dicționar de sociologie – 1996, noțiunea de paradigmă se referă la
convingerile cel mai adesea implicite pe baza cărora cercetătorii își elaborează ipotezele,
teoriile și, în general, își definesc obiectivele și metodele. Astfel, Descartes credea că orice
proces fizic poate fi analizat ca un sistem de acțiuni și reacții mecanice, ca în cazul cea surilor
sau al vârtejurilor. În domeniul științelor sociale, M. Weber credea că explicarea unui proces
colectiv implică punerea în evidență a acțiunilor, credințelor și atitudinilor individuale a căror
rezultantă este. Influențat de pozitivismul lui A. Comte, É. Durkheim credea că aceste date
subiective sunt incompatibile cu noțiunea de știință. La Weber și Durkheim sociologia se
sprijină deci pe „ paradigme ” diferite.

În Dicționarul de sociologie din 1998, coordonat de C. Zamfir și Lazăr Vlăsceanu, paradigma

2 este definită, într -o primă accepție, ca un set de concepte, propoziții, metode de investigație,
cu un pronunțat caracter normativ, dezvoltat pentru a ghida cercetarea într -un anumit domeniu
specificat. În acest sens, s-a consacrat celebra paradigmă a analizei funcționale propusă de
R. K. Merton (Social Theory and Social Structure , 1957). Un al doilea înțeles vizează
totalitatea realizărilor dintr -un domeniu disciplinar, larg acceptate de comunitatea științifică
respectivă, care oferă modelul problemelor de cercetare și a soluțiilor explorate. Acest sens
lansat de Thoman Kuhn (The Structure of Scientific Revolutions , 1962) a devenit de atunci
foarte influent, el descriind structurile fundamentale ale practicii de la un moment dat din
științele mature (aflate în faza paradigmatică), în contrast c u științele aflate încă în curs de
maturizare (în faza preparadigmatică).
Ce este o paradigmă?
Conceptul de paradigmă fost făcut celebru prin lucrarea deja clasică a lui Thomas
Kuhn Structura revoluțiilor științifice . Accepțiunea cu care autorul utilizează conceptul în
cauză cel mai frecvent este de „realizări științifice universal recunoscute care, pentru un timp,
furnizează problemele și soluțiile model pentru o comunitate de practicieni .
Cazurile cele mai evidente de lucrări cu valoare clasicizată în sociologie sunt
Sinuciderea lui Emile Durkheim sau Etica protestantă și spiritul capitalismului de Max Weber.
Ambele au valoare de model pentru demersuri sociologice care se pot defini ca aparținând
unor paradigme opuse: lucrarea sociologului francez este o mostră cu o importanță greu de
egalat pentru sociologia pozitivistă, holistă , în timp ce opera de sociologie a lui Max Weber
conține matricea individualismului metodologic .
Specialiștii au conceptualizat principalele trei semnificații ale concept ului de
paradigmă al lui Kuhn, așa cum se aplică el în științele sociale.
1. În sensul cel mai larg, o paradigmă poate fi înțeleasă ca un set de presupoziții
nechestionabile care stau la baza oricărei activități științifice. Acestea cuprind bazele
metafizice și filosofice pe care se bazează știința. Astfel, în științele sociale avem
presupoziții despre natura reală a comportamentului uman – de exemplu dacă viața în
societate este reductibilă sau nu la procese esențialemente psihologice,

3 individuale; sau dac ă ființele umane trebuie să fie presupuse ca fiind raționale sau
iraționale în interacțiunile sociale.
2. A doua cale de înțelegere a paradigmei este aceea de matrice disciplinară – corpul de
asumpții, teorii, idei, modele, cazuri test și valori împărtășite de o comunitate specifică
de oameni de știință care muncesc într -un domeniu particular. În această accepțiune
mai sociologică, o paradigmă include toate obișnuințele de gândire și practică pe care
oamenii de știință dintr -un anumit domeniu le consideră de la sine înțelese, manierele
tradiționale în care oamenii de știință interacționează între ei ca membri ai unei
comunități disciplinare unice, lucrurile pe care orice novice va trebui să le învețe
pentru a deveni practician al acelei discipline particulare.
Există mai multe forme de înțelesuri împărtășite în cadrul matricei disciplinare. În
primul rând avem asumpțiile teoretice, pe care Kuhn le denumește generalizări
simbolice împărtășite . Aceasta trimite la faptul că limbajul, termenii, simbolurile
matematice pe care un om de știință le utilizează sunt deja în mare parte stabilite în
cadrul unei discipline. În al doilea rând, munca științifică într -un domeniu specific are
de obicei un caracter acceptat care orientează planificarea și executarea oricăr ui proiect
științific nou. În al treilea rând, oamenii de știință trebuie să împărtășească anumite
valori referitoare la ceea ce constituie o cercetare „bună”, precum acuratețe,
consistență, generalitate, simplitate, utilitate.
3. Al treilea și cel mai concre t sens al paradigmei este cel de exemplar . Exemplare sunt
„realizările concrete ale comunității științifice”. Sunt exemplare studiile și
experimentele cla sice pe care tinerii cercetători sunt așteptați să le admire și să le
urmeze, la fel ca și modurile d e gândire care le sunt asociate.

Subiectiv
– depinde de individ (dar reprezentările personale,
motivațiile, atitudinile sunt dependente de factori
exteriori) Obiectiv
– constrângere exterioară (datele
structurale, obiective sunt cel mai adesea
constru ite de subiectivități)

4 Micro
 Are de obicei ca referent individul –adresând
problema intereselor, reprezentărilor, deciziilor
și comportamentelor individuale Macro
 statistic,
– agregă datele referitoare la unitățile
„micro ”
– caută identificarea datelo r de ordin
structural, a relațiilor de cauzalitate;
tinde să fie „relațional”
Ideografic/ contextualist
 procesele sociale concrete sunt contextuale/ nu
pot fi subordonate unor legi universale
 urmărește să descrie fenomenele
(instoriografia de pildă) Nomotetic/ universalist
 caută „ legi de acoperire ” –
explicația trebuie să fie cauzală
 caută să explice procesele
Emic – interior Etic – exterior
Calitativ
 înțelegerea subiectivității actorilor sociali Cantitativ
-explicație bazată pe metode statistic e

Tipuri de abordări în sociologie

Termenul de „paradigmă" acoperă multiple accepții (G. Ferreol, Vocabulaire de la
sociologie, PUF, 1995, p.88). El a fost folosit mai întâi în sensul specialiștilor din gramatică.
Termenul dezvoltat de Ferdinand de Saussure în lucrarea Cours de linguistique generale
(1916), evocă un „ model de declinare sau de conjugare". Pornind de la acesta pot fi ilustrate
o serie de fenomene. Formulările cele mai cunoscute privind paradigmele sociologiei provin
din clasificarea pe ca re au făcut -o H. Mendras și M. Forse în lucrarea Le Changement social
(Paris, A. Colin, 1983, p.264 și următoarele), și c are tratatează, de exemplu:
• Faptul social – Émile Durkheim;
• Democrația – Alexis de Tocqueville;
• Lupta de clasă – Karl Marx;
• Elitel e – Vilfredo Pareto;
• Nașterea capitalismului – Max Weber; și mai recent, j:

5 • „Nuclearizarea" instituției familiale – Talcott Parsons;
• socializarea anticipată – Robert Merton.

Printre alte semnificații demne de reținut, pot fi menționate: „ matrice
disciplinară", „ pol cognitiv", „mit fondator" sau mai prozaic "școală (sau curent) de
gândire". Un efort de clasificare este aici necesar având în vedere necesitatea de a examina
cu atenție principalele dezbateri relative la integrare și conf lict, la nominalism și holism,
într-adevăr, studiul fenomenelor sociale ridică numeroase interogații. Putem să transpunem, în
acest domeniu, metode care și-au dovedit valabilitatea în alte domenii ale cunoașterii? Însăși
ideea unei cunoașteri științifice este aplica bilă atunci când se confruntă cu o realitate în care
omul intervine în mod esențial în calitate de agent? Din momentul în care intenționalitatea
joacă un rol, intervine necesitatea raportării la strategii și motivații (P. Berger și T. Luckmann,
1986). Or, putem să tratăm aceste comportamente în maniera proprietăților unui obiect
fizic, cu alte cuvinte putem să le „obiectivăm"? Nu ne găsim oare, dimpotrivă, în prezența
unui nivel al realității care scapă radical oricărei tentative de obiectivare?
Plecând de la acesta premisă, două abordări ne pot oferi un răspu ns: una
împrumutată de la calea indicată de cunoașterea analitică (raționamentul ipotetico -deductiv),
cealaltă gravitează în jurul unui pol mai specific dialectic (recursul la interpretare). Fiecar e
din aceste căi are în același timp propriile sale dific ultăți. Astfel, dacă ne limităm la ceea ce
ne pot aduce analogiile formale între sistemele materiale și realitățile sociale, riscăm să
respingem în neștiință tot ceea ce aparține sferei finalităților și valorilor. Pe de altă parte,
decriptarea și actualizarea sensului rămân fixate d e o perspectivă singulară care, prin apelul
la subiectivitatea fiecărui participant, provoacă i nevitabil reproșul recurgerii la psihologism.
In aceste condiții, cum se poat e înlesni posibilitatea unui acord care, nefiind într-un mod
simplist o fericită coincidență, să fie cu adevărat întemeiat pe împărtășirea efectivă a anumitor
principii?
Două remarci merită, la acest nivel, să fie formulate:
a) dacă acțiunea umană și cauz alitatea fizică sunt prea împletite pentru ca să
putem face abstracție de primul termen și să -l absolutizăm pe a l doilea, regulile care
guvernează utilizarea diferitelor tipuri de limbaje nu sunt niciodată c omplet univoce sau
convenționale, ci reinventate fără încetare în funcție de context sau de problematici.

6 b)în această optică, explicarea și comprehensiunea (înțelegerea) nu constituie
polii unui raport de excludere, ci mai degrabă momentele relative ale unuia și aceluiași proces
complex: interpretarea ( Auslegung în limbajul lui Wilhelm Dilthey). În numeroase scrieri,
Paul Ricoeur va arăta că miza unei asemenea dezbateri depășește cu mult cadrul
epistemologic, aș a cum fusese menționat, pentru a se deschide o dimensiune exclusiv
ontologică susceptibi lă să ne inform eze despre legăturile de schimb dintre structură și
eveniment. Această conversie neîntreruptă de la „regulă" la „invenție" dă nașter e jocului
trimiterii de la apartenență la distanțare și invers, ceea ce permite, între alte a plicații, una
dintre cele mai bune stăpâniri a fenomenelor de polisemie (multiplicitate de sensuri).
Raymond Aron, în lucrarea Introducere în filosofia istoriei publicată în 1938, propune să
se distingă între trei feluri de probleme:
– o problemă de fapt, mai întâi: „Cum se completează și se combină
comprehensiunea (înțelegerea) și cauzalitatea?";
– o problemă logică, apoi: „O relație comprehensivă are nevoie, pentru a
dobândi demnitate științifică, de o verificare cauzală?";
– o problemă filosofică, în final: viitorul omenirii poate fi oare legat de o
„evoluție biologică" sau de un „determinism fizic"? Orice sch imbare trebuie percepută ca
„produsul unei necesități funcționale"?
Răspunsurile aduse variază în funcție de tradițiile sociologice. Astfel că maxima
durkeimiană : „Socialul se explică prin social" pune înainte de toate cercetarea legilor sau
invariatelor (homogamie, reproducerea elitelor, pond erea habitus- ului, importanța curentului
suicidogen). O altă abordare, „raportul cu valorile" – ridicată în slăvi prin școala weberiană
– se interesează în primul rând de„viața semnificațiilor": a ctorul se află în interacțiune cu altul,
joacă o pluralitate de roluri și girează în fiecare zi incertitudini, conflicte sau aspirații. Pe de o
parte, se constată elaborarea unei teor ii a „câmpurilor" și aprofundarea logică a
convertibilității capitalurilor, pe de altă parte, adoptarea principiului individualismului
instituțional și recursul la conceptul de raționali tate limitată.
Noi dispunem în acest caz de două versiuni diferite ce corespund tradițiilor naționale
xextrem de tipice, în același timp ar fi zadarnic să se operez e fără precauție, oricare ar fi
domeniul luat în considerare, o ierarhie tranșa ntă între aceste abordări. In materie de
inteligibilitate, alegerea în favoarea une ia sau alteia din aceste opțiuni nu este deci niciodată

7 definitivă, ceea ce conduce la valorizarea unei sociologii desch isă la îndoieli, la neprevăzut, la
capacitățile creatoare ale oamenilor, „ aceste animale nesăbuite iubind în mod pasional să se cert e
în privința nesăbuinței lor" (A. de Tocqu eville – Vechiul regim și revoluția ). Este important să
recunoaștem în această privință că, din momentul în care suntem capabili să înlesnim un spațiu
de mediere între diverse orientări, dispunem de aceeași posibilitate a „jocurilor de limbaj"
mult mai performante, prin intermediul cărora opozi țiile și afinitățile, tensiunile și
complementaritățile fac să progreseze reflecția.
Exemple de paradigme sociologice:
 paradigma faptului social (Durkheim): este considerat fapt social „orice mod de a
acționa, fixat sau nu, susceptibil de a exercita asupra ind ividului o constrângere
exterioară". Iată o ilustrare a acestui concept pe care o regăsim în lucrarea „Regulile
metodei sociologice"; „Când mă achit de sarcina mea de frate, de soț sau de cetățean,
când execut angajamentele pe care mi le-am asumat, eu îndeplinesc îndatoririle care
sunt definite, în afara mea și a actelor mele, în drept și în obiceiuri. Chiar dacă ele
sunt în acord cu sentimentele mele proprii și cu modul interior de a privi realitatea,
acest lucru nu le face să fie obiective; ele se obiectivează datorită faptului că le
recunosc prin educație".
 paradigma nașterii capitalismului (Weber): burghezul se transformă în întreprinzător
atunci când vede în bogăție un capital, o investiție product ivă și nu o ocazie de
speculă sau de viață îmbelșugată. Teologia morală a calviniștilor este congruentă cu
această ideologie. Marx i-a dat conotații negative, capitalismul fiind sinonim cu
exploatarea, inegalitatea sau alienarea. Alți autori insistă, dimpotrivă, asupra
rezultatelor obținute: acces la societatea de consum, liberalizarea produselor,
creșterea nivelului de trai;
 paradigma democrației (Tocqueville): egalitarismul este resortul societăților
democratice și, pe măsură ce egalitatea progresează, inegalitățile devin tot mai șocante
și alimentează exigența de egalitate. Sociologii au fost interesați mai ales d e
condițiile sociale de realizare a idealului democratic (= suveranitatea aparține tuturor
cetățenilor);
 paradigma conflictelor de clasă (Marx): clasele sociale sunt într- o permanentă luptă.
Țăranii și clasele de mijloc vor trebui să se împartă între bur ghezie și proletariat, iar

8 proletariatul va înlocui burghezia în postura de clasă dominantă, în perspectiva unei
societăți fără clase. Marx și Engels nu au inventat nici conceptul de clasă socială, nici
pe cel de luptă de clasă. Conceptul de clasă socială intră în uzul curent la sfârșitul
secolului al XVIIl- lea și începutul secolului al XlX- lea , atât la Smith, cât și la Comte,
Tocqueville și Marx. Marchează trecerea de la o societate bazată pe distincția ereditară a
ordinelor la una fundamentată pe egalitatea cetățen ilor. Deși n -au inventat acești termeni,
Marx și Engels le -au dat o dezvoltare foarte sistematică și au fundamentat pe ele o
interpretare de ansamblu a dinamicii societății, în dimensiunile ei economice, politice și
ideologice. Tot ei au văzut în clasa muncitoare actorul chemat să reunească marea
majoritate a celorlalte clase împotriva capitalismu lui și să deschidă calea unei societăți fără
clase.
 Paradigma elitelor (Pareto): elita este o categorie socială care, în cadrul unei colectivități
date, se distinge prin status, bogăție sau notorietate. Pareto critică teoria marxistă a
dominării: puterea, departe de a depinde exclusiv de raporturile de forțe stabilite la
nivelul economic, constituie o sferă autonomă, cu fațete multiple. Indiferent cum s -a
obținut puterea ea este trecută în sarcina unei „ elite guvernante".
 Paradigma familiei nucleare (Parsons): dezvolt area societății industriale impune
mobilitatea populației (urbanizarea) și deci independența copiilor, ceea ce antrenea ză
„nuclearizarea" familiei. Potrivit paradigmei funcționaliste, evoluția economică și
constrângerile mobilității segmentează legăturile de rudenie, reducând dimensiunile
grupului domestic.Acesta slăbește până la a nu a mai fi decât o unitate de consum și loc
de găzduire. Familia pierde controlul asupra actului productiv, întrucât accentul se
pune pe salarizare și pe producție. Pe de altă parte, prerogativele în materie de îngrijire
sau de educație nu mai sunt doar în sarcina sa.
 Paradigma socializării anticipate (Merton): indivizii tind mai degrabă să imite
valorile și comportamentele grupurilor cărora doresc să li se a lăture, decât pe cele ale
grupurilor cărora le aparțin.

9

Termeni cheie

Finalitate = orice lucru există pentru un scop; finalitate internă sau externă, iman entă
sau transcendentă, intențională sau formală, naturală s au materială;

Valori = orientează și legitimează regulile sociale. Origi nea, locul și transformările lor au
suscitat numeroase discuții – Marx, Durkheim, Weber;

Homogamie = alegerea soțului nu se face la întâmplare, ci depinde de determinanții sociali.
Locurile de întâlnire (baluri, restauran te, asociații) sunt specifice pentru fiecare mediu.
Proximitate de ordin cultural, etnic, geografic…

Nominalism = teorie a cunoașterii conform căreia categoriile utilizate nu sunt reproduceri ale
realului, ci creații contingente ale observatorului.

Holism = se opune individualismului metodologic, întâietatea întregului asupra părților.
Interpretare de natură globalizantă. Importanța „ efectului de sistem „ sau a „determinărilor
structurale".

1 1. PARADIGMA FAPTULUI SOCIAL (I)

Principiile fundamentale pe care se bazează cercetătorul în demersul său științific fac parte
din paradigma acestuia. O paradigmă este de fapt ansamblul regulilor de bază care îl ghidează pe
cercetător în activitatea lui. Pe de altă parte, o paradigmă apare foarte rar din senin. Î n general, ea nu
este nici produsul unei intuiții , nici al unei viziuni de geniu. Cel mai adesea ea apare într-un climat
intelectual. Fără să -și de-a seama, Durkheim își însușește unele din ideile lu i Auguste Comte. Astfel,
preia de la acesta concepția holistă (totalistă) asupra socialului, viziunea sa evoluționistă a supra
istoriei, clasificarea pe care o face științelor. C oncepția pe care o are Durkheim despre sociologie î și
are rădăcinile în clasificarea științelor dată de C omte. Prin urmare, sociologia științifică va trebui să
expulzeze orice urmă de psihologie, dar se va putea inspira din fizică pentru a pune în evidență legil e
sociale care guvernează relațiile dintre faptele so ciale.

„Sociologia, pentru a fi știință de sine stătătoare, nu e obliga toriu să se angajeze în marile dezbateri de ide i
care polarizează metafizica. Singura condiție pe ca re o solicită este ca principiul de cauzalitate să se aplic e
la fenomenele sociale. Chiar ș i acest principiu este cerut de ea nu ca o necesitate rațională, ci doar ca un
postulat empiric, produs al unei inducții legitime. Pentru că legea de cauzalitate a fost verificată î n
celelalte regnuri ale naturii, pentru că, treptat, ea și -a extins puterea explicativă d in lumea fizico-
chimică la lumea biologică și de aici la cea psihologică, suntem îndreptățiți că este la fel de adevărată
și pentru lumea socială". (Émile Durkheim, Regulile metodei sociologice , p. 184).

1.1. Emile Durkheim, Regulile metodei sociologice (1895)
Prin lucrarea Regulile metodei sociologice, Durkheim realizează o muncă de întemeiere
epistemologică a sociologiei, ce constă din extinde rea în domeniul fenomenelor sociale a legii
cauzalității prezentă în alte domenii ale realului. Această extensie este legitimă? Fenomenele sociale
pot fi subordonate acestei legi ? După ce principii ? Răspunzând acestor diverse întrebări, Durkheim
pune în practică ceea ce epistemologia contemporană va numi „ program de cercetare", altfel spus un
ansamblu coerent și deschis de postulate și de proc eduri (J. -M. Berthelot, La construction de la
sociologie, p. 38).
În Regulile metodei sociologice Durkheim își propune să lămurească două probleme
esențiale. Ce anume face din sociologie o știință p ozitivă? Care sunt metodele care trebuie să fie
atribuite acestei discipline pentru ca ea să fie ap reciată ca științifică?

1.1.1. Obiectul sociologiei: analiza faptelor socia le
Pentru a putea fi recunoscută ca știință, asemeni științelor naturii, sociologia trebuie să

2 aibă un obiect de studiu care să se impună în mod obiectiv cercetării științifice prin intermediul
unei metode specifice de investigare a realității sociale. Sociologia trebuie să definească obiectul
său specific dacă vrea să se separe de filosofie și de alte științe sociale, așa cum au făcut -o
economia sau psihologia. Pentru Durkheim, sociologia se definește și se distinge prin dorința de a
studia faptele sociale . Prin urmare, unitatea elementară de analiză a sociologiei este faptul social.
Dar ce este un fapt social ? Durkhe im propune un principiu de disociere între fapte sociale și
fapte individuale. Faptele sociale sunt comportamente (moduri de a face, de a gândi, de a simți)
comune majorității membrilor unei colectivități și la care aceștia ajung independent de voința lor ,
datorită unui sistem de presiuni la care sunt supuși prin însăși apartenența la comunitate. În raport
cu faptul individual, faptul social poate fi reperat prin două caracteristici distinctive .
În primul rând, trebuie observat din exterior . Un fapt social nu „vorbește” sociologului, ci
este un obiect transformat , opac, aflat la distanță și a cărui semnificație nu este evidentă. Nu se
poate avea încredere în ceea ce spun oamenii despre situația lor. Sociologul trebuie să observe în
mod obiectiv, din exterior , fără să se intereseze de subiectivitatea actorilor, de ceea ce cred
indivizii. Nu se pot cunoaște faptele sociale din interior: „ ele [faptele sociale] constau în maniere
de a acționa, de a gândi și de a simți exterioare individului și înzestrate cu o putere de
constrângere în virtutea căreia i se impun ” (Durkheim, [1895] 2002, 37).
A doua caracteristică distinctivă: un fapt social se reperează prin acțiunea coercitivă pe
care este susceptibil să o exercite asupra conștiințelor individuale. Faptul soc ial se impune
indivizilor. De exemplu, într- o mulțime, se spune că râsul se transmite ușor. În acest caz, nu este
vorba de un fenomen de imitație psihologică. Faptul social se impune fără excepție indivizilor
care râd. Există situații sociale în care trebuie să se râdă. Acestea fac parte din cultura noastră, din
atitudinile noastre interiorizate. Ceea ce înseamnă că suntem pre -programați să râdem în anumite
situații. Chiar și moda este un fenomen social. Oamenii se îmbracă urmându -i canoanele. Ea se
impune indivizilor. De asemenea, curentele de opinie, conștiința colectivă se impun indivizilor.
Sau instituțiile precum dreptul, educația, credințele. Acestea sunt în egală măsură fapte sociale
care se impun indivizilor. Finalmente, „este fapt social orice fel de a face, fixat sau nu,
susceptibil să exercite asupra individului o constrângere exterioară; sau mai mult, care este
general pentru o întreagă societate dată, având în același timp o existență proprie, independentă
de manifestările sale individuale ” (Durkheim, [1895] 2002, 47-48).
Sociologia constă deci în a repera tot ceea ce înseamnă acțiunea societății, influența

3 societății asupra indivizilor. Nu este însă suficient să fie definit obiectul de studiu al sociologiei,
trebuie de asemenea precizate marile sale reguli.

1.1.2. Regulile de analiză și explicare sociologică (regulile de explicare a faptelor
sociale)
Pentru a- și construi paradigma, Durkheim stabilește în primul rând specificitatea și
autonomia socialului ca domeniu de cunoaștere: fenomenele sociale nu se red uc la idei, reprezentări,
sentimente. Ele sunt exterioare indivizilor și se i mpun acestora, deși ele par să fie în egală măsură
intime acestora, precum sentimentul de respect sau de pietate. Asemenea fenomene, departe de a
putea fi cunos cute de noi imediat, sunt în realitate opace. Famil iaritatea cu care ele se prezintă ochilor
noștri este sursa prenoțiunilor , a ideilor false .
Astfel, prima regulă – cea mai fundamentală – rezultă din ideea că un fapt social se
observă din exterior. După Durkheim, „faptele sociale trebuie tratate ca lucruri ” (Durkheim,
[1895] 2002, 49). „Lucruri" semnifică aici „fapte fizice". Însă nu trebuie să interpretăm fraza în
sensul asimilării faptelor sociale celor fizice. Durkhe im vrea să arate că metoda din socio logie
trebuie să fie analogă metodei din fizică. Or, ce face fizicia nul? Este tentat să explice faptele. A le
explica, nu a le înțelege. A explica înseamnă a analiza, a căuta cauzele, iar a înțelege înseamnă a
sintetiza, a rezuma la unitate. Să luăm căsăto ria ca exemplu de fapt social . O abordare
comprehensivă ar consta în a ne întreba care sunt scopurile pe care le urmăresc oamenii căsătorindu –
se, să ne întrebăm de ce se căsătoresc. Care să fie motivațiile lor? Din dragoste, din interes? Un
asemenea studiu permite înțelegerea acestui fapt social, căsătoria? Durkheim răspunde negativ. În
aceeași manieră în care fizicianul nu mai caută scopul fe nomenelor , ci cauza lor (asta de când fizica a
devenit o știință), la fel sociologul va cerceta cauzele faptelor sociale. Adesea prost înțeleasă, această
regulă, considerată drept actul de naștere al obiec tivismului în sociologie, nu postulează nicidecum
natura particulară a faptelor sociale. Ea se mulțumește s ă definească o abordare, un mod de cercetare.
Sociologul tre buie să facă față fenomenelor sociale așa cum face față fizicianul celor din natură:
„Trebuie deci să considerăm fenomenele sociale în el e însele, detașate de subiecții conștienți
care și le reprezintă; trebuie să le studiem dinafară, ca lucruri exterioare ” (Durkheim, [1895]
2002, 63).
A considera faptele sociale ca lucruri înseamnă că trebuie tratate ca obiecte ce nu pot fi
sesizate și înțelese din interior. De aceea, trebuie respinse introspecția și analizele subiective. De

4 exemplu, esențialul într -o reli gie îl reprezintă lucrurile religioase, obiectele de cult sau numărul
de practicanți; esențialul înseamnă tot ceea ce este observabil și numărabil. Dimpotrivă, ceea ce
spun credincioșii despre motivațiile lor religioase este de interes scăzut.
A spune că trebuie să considerăm faptele sociale ca lucruri, înseamnă și a spune că
fenomenele nu sunt imediat transparente (clare) pen tru inteligență (nu mai mult decât faptele fizice)
și că trebuie deci să se recurgă la un demers induc tiv utilizând observația și exp erimentul.
Dar care sunt aceste aceste fapte sociale care trebuie să fie considerate lucruri ?
Durkheim recunoaște faptul social prin aceea că exercită o constrângere asupra individului. Într- un
mod mai tranșant, poate fi spus și astfel: omul nu acționează liber , ci comportamentul său depinde de
un context social care îl determină să acționeze. Durkhei m afirmă că explicația unui fapt social
trebuie întotdeauna căutată într -un alt fapt social. De exemplu, în Sinuciderea , Durkheim exclude
explicațiile de ordin natural. Dacă cineva se sinucide mai mult vara decât iarna, nu se datorează
căldurii (aceasta fiind o explicație naturală) , ci pentru că intensitatea vieții sociale variază în funcție
de anotimpuri. Societatea antrenează coerciții, constrângeri mai mult sau mai puțin explicite.
Primordial nu este individul, ci societatea sau, pentru a o spune altfel, societa tea nu se explică ca o
sumă a indivizilor , ci înseamnă mai curând că explicarea co mportamentului individual se face prin
intermediul societății. O societate nu este o simpl ă sumă a indivizilor care o compun , ci ea include, în
plus, relațiile complexe care se instaurează între acești indivizi.
A considera faptele sociale ca lucruri înse amnă, de asemenea, a respinge toate
prenoțiunile, toate ideile vagi și preconcepute care s -au încetățenit în opinia muritorilor de rând
despre ființele umane. Aceste idei obișnuite ne împiedică să analizăm în mod obiectiv realitățile
sociale. Știința trebuie deci să îndepărteze, încă de la început, toate prenoțiunile pentru a preciza
doar ipotezele sale.
Odată îndepărtate prenoțiunile, trebuie constituit obiectul de cercetare și, în acest scop,
definit faptul social de studiat. Încă de la început, se va defini obiectul de studiu prin trăsăturile
exterioare observabile. Această definiție prealabilă permite să se studieze împreună toate fapt ele
definite prin caracteristicile exterioare comune și care aparțin deci aceluiași ordin de fenomene.
Această definiție operatorie permite clasarea faptelor în categorii, așa cum specialistul în științe
naturale clasează speciile vegetale sau animale în familii după criterii exterioare.

A doua regulă a metodei : dacă sociologia vrea să -și aducă contribuția la reforme le

5 sociale, ea trebuie să poată distinge într-o societate ceea ce este normal de ceea ce este patologic .
Or, sociologia fiind o știință, nu poate defini a priori ceea ce este normal și ceea ce nu este. De
aceea, trebuie să găsească o caracteristică obiectivă, exterioară, de definire a cee a ce este normal
într-o societate. Pentru Durkheim, ceea ce este normal înseamnă de fapt ceea ce este general într –
o societate. Ceea ce este normal înseamnă ceea ce este în medie : „Un fapt social este normal
pentru un tip social determinat, considerat într- o fază determinată a dezvoltării sale, atunci când
se produce în media societăților din această specie, comparate în faza corespunzătoare a
evoluției lor ” (Durkheim, [1895] 2002, 101) . În virtutea unei asemenea definiții, oricât de șocant
ar părea, crima este un fapt social normal. Nu există societate din care să lipsească crima. Și
sinuciderea este un fenomen normal, având în vedere că apare în toate societățile. Numai că
procentul de sinucideri este foarte diferit de la o societate la alta. Un procent normal este un
procentul mediu de apariție. Tot ceea ce se îndepărtează de medie este patologic, vorbind din
punct de vedere social . O altă definiție arată că s unt anormale , sau „patologice ”, fenomenele
sociale excepționale care nu se întâlnesc decât la cei mai puțini membri ai societății și care nu
durează toată viața individului, ceea ce înseamnă că ele sunt „excepții”, atât în timp, cât și în
spațiu.

A treia regulă pe care trebuie s- o reținem: sociologia trebuie să înce rce descoperirea
cauzelor unui fenomen. Durkheim distinge cauzele eficiente și cauzele finale. Cauzele eficiente :
Ce anume produce un asemenea fenomen ? De ce un asemenea fenomen este consecința altuia ?
Cauze finale : La ce servește un fenomen, care este utilitatea sa, funcți a sa în societate ? Pentru
Durkheim, sociologia trebuie să cerceteze mai ales cauzele eficiente. El refuză să acorde
importanță dovezilor aduse faptelor pentru utilitatea lor, pentru funcția lor, pentru nevoi. Prin
urmare, sociologia t rebuie să explice cum anume un fenomen s -a născut și să nu se mulțumească
să spună, așa cum o fac funcționaliștii, care este utilitatea sa.
Mai mult, sociologul trebuie să cerceteze cauzele sociale : „Trebuie să explice socialul
prin social ”. Trebuie să re fuze explicarea prin cauze non-sociale, mai ales prin cauzele
psihologiei individuale; în acest caz, ar ieși din demersul sociologic. Trebuie să explice
fenomenele sociale prin intermediul mediului social, prin acțiunea constrângerilor sociale:
„Cauza dete rminantă a unui fapt social trebuie căutată printre faptele sociale anterioare, nu
printre stările conștiinței individuale ” (Durkheim, [1895] 2002, 150). Individualitatea nu poate să

6 genereze societatea din moment ce societatea primează în raport cu indiv izii.

În sfârșit, ultima regulă : pentru a găsi cauzele sociale eficiente ale unui fenomen, trebuie să
comparăm ceea ce se petrece între mai multe societăți: compararea procentelor de sinucideri în
mai multe tipuri de societăți, sau compararea formelor fam iliei, sau a tipurilor de crime. A
compara înseamnă mai precis a aplica metoda „variațiilor concomitente” . Această metodă este
cea mai importantă, întrucât ea vizează relațiile, cauzele din interiorul lor, fiind în măsură să
demonstreze că două fapte sociale fac parte unul din altul, în mod continuu (cel puțin cantitativ);
concomitența fiind, prin ea însăși, o lege. De exemplu, se urmărește evidențierea modului cum
evoluează procentul de sinucideri în funcție de procentajul catolicilor din mai multe societăți. În
acest scop, se pun în relație mai multe variabile din mai multe societăți. Se încearcă să se vadă
dacă ele co -variază în aceeași manieră printr -o analiză comparativă. Pentru a dovedi existența
unei cauze sociale, trebuie deci o amplă muncă de analiză comparativă, urmărind dezvolta rea și
formele unui fenomen prin intermediul diferitelor categorii de societate. Deși „ metoda
comparativă este singura care se potrivește sociologiei ” (Durkheim, [1895] 2002, 167),
Durkheim face dovada spiritului său științific recunoscând calitatea unei experiențe, mai
importantă, după părerea sa, decât o acumulare de constatări secundare. Atunci când cineva a
dovedit, precizează Durkheim, că într -un număr de cazuri două fenomene variază la fel poate fi
sigur că se găsește în prezența unei legi.

Émile Durkheim este primul creator de sistem sociol ogic în care spiritul teoretic se îmbină într-
un mod benefic cu metodologia studierii concrete a realității sociale (Buzărnescu, 1995, 41).
Durkheim afirma în prefața celei de -a doua ediții a Regulilor : „principiul nostru fundamental:
realitatea obiectivă a faptelor sociale ” (Durkheim, [1895] 2002, 31). I s- a reproșat adesea, de
mulți dintre exegeții săi, că opune această realitate obiectivă realității subiective individuale și
afirmă primatul societății asupra indivizilor. Deși aceste opinii sunt parțial corecte, în realitate
„nu este vorba de un primat ontologic , ci numai unul epistemologic și mai ales metodologic
(Stănciulescu, 1996, 17). Pentru Durkheim, sociologia poate fi considerată științifică numai dacă
abordează ca obiect de studiu realitatea obiectivă, în sensul de realitate dată, observabilă și
existentă independent de orice voință individuală.
Regulile metodei sociologice rămâne, chiar și astăzi, o carte manifest , o lucrare care pune

7 bazele demersului sociologic și care reprezintă un ghid pentru sociologii care vor să explice
propriile lor principii de studiu. Bourdieu, de exemplu, împrumută multe din concepțiile lui
Durkheim pentru a defini un demers sociologic adecvat în lucrarea sa, Meseria de sociolog .
Raymond Aron (1967) remarcă expunerea în trei timpi a metodei durkheimiene: a) prezentarea
problemei tratate și definirea subiectului; b) refuzul ideilor și teoriilor anterioare asupra
chestiunii; c) explicația sociologică a fenomenului studiat. Această formă de expunere poate fi
ușor depistată în Sinuciderea , lucrare în care demonstrează prin analiză statistică și virtuozitate
metodologică faptul că sinuciderea, act în aparență strict individual, poate fi explicat pr in cauzele
sociale susceptibile să -l provoace.

Abordarea faptelor sociale presupune o distincție între aspectele complementare ale
explicației sociologice. Acestea sunt explicația cauzală și analiza funcțională. Dintre acestea,
explicația cauzală este ce a fundamentală. Î ntr-o explicație cauzală originile unui fapt social sunt
considerate în relație cu alte fapte sociale care î i dau naștere. De exemplu, pedeapsa prevăzută pentr u
crimă poate exprima un intens sentiment colectiv de dezaprobare. Astfel, senti mentul colectiv este
deci cauza pedepsei. Dacă sentimentul nu există, pe deapsa nu survine.
Analiza funcțională este interesată de efectele unui fapt social și nu de cauzele sale.
Aceasta implică o privire asupra modului în care un fapt social intră în relație cu nevoile unei
societăți sau grup social. Termenul „nevoie" se referă pur și s implu la acele lucruri care trebuie
realizate pentru ca o societate să supraviețuiască. Mai general, anumite funcții intră în relații pent ru
ca societatea să se adapteze la circumstanțele schi mbătoare.

1 1. PARADIGMA FAPTULUI SOCIAL (II)
1.2. Studii durkheimiene
Sinuciderea (1897)

Înaintea lui Durkheim exista o vastă tradiție de studii asupra sinuciderii. Autoritățile
religioase, responsabilii politici și reformatorii sociali erau de acord în privința condamnării
acestui flagel, dar explicațiile asupra fenomenului nu erau niciodată sociologice. Durkheim va
încerca să demonstreze specificitatea și superioritatea punctului de vedere sociologic în
privința acestei teme clasice a reflecției sociale. Exista deci, pentru Durkheim, o provocare ce
trebuia dovedită: faptul că sinuciderea este un fenomen social și nu un fenomen legat de climat
sau de psihologia individuală. Deși problema sinuciderii fusese abordată înaintea lui
Durkheim de statisticienii „morali ”, Gue rry și Morselli (Boudon, Bourricaud, 1990, 587),
sociologul francez consacră caracterul social al fenomenului în această lucrare publicată la
sfârșitul secolului al XIX -lea și care este considerată drept opera fondatoare a sociologiei
empirice . În plus, ca rtea constituie prima utilizare extrem de scrupuloasă a regulilor metodei
sociologice .

Sinuciderea apare în mod spontan ca un act personal, act care implică cel mai mult
individul, decizia fiind pentru el cea mai apăsătoare prin consecințele sale. În legătură cu acest
act, perceput ca personal prin excelență, Durkheim va încerca să demonstreze impactul
determinantelor sociale asupra comportamentelor individuale. El își va dezvolta teoria în patru
timpi, după un plan extrem de metodic: definirea fenomenul ui studiat, respingerea teoriilor
anterioare, punerea în evidență a diferitelor tipuri de sinucidere, teoria generală a fenomenului.

1)Definirea sinuciderii
Durkheim observă că însăși noțiunea de sinucidere este dificil de definit pentru că ea
acoperă un fenomen ale cărui cauze pot fi foarte diferite. Sinuciderea este în mod obișnuit
interpretată ca un act relevant doar de psihologia individuală. Ceea ce își propune Durkheim
este de a arăta că în realitate acest act are cauze sociale întrucât este impus din afara
individului de către societate.
Definirea prealabilă a sinuciderii trebuie să permită distingerea a ceea ce este

2 sinucidere de ceea ce nu este; este nevoie de un criteriu atât simplu cât și posibil de definire.
Durkheim adoptă următoarea definiție: „Numim sinucidere orice caz de moarte care rezultă
direct sau indirect dintr- un caz pozitiv sau negativ, înfăptuit chiar de victimă, aceasta știind că
va produce acel rezultat ” (Durkheim, [1897] 2005, 5). După această definiție, sinuciderea
poate fi d irectă sau indirectă, act pozitiv sau negativ. Dacă cineva se spânzură este un act de
sinucidere direct și pozitiv; dimpotrivă, dacă cineva face greva foamei până la moartea sa este,
după această definiție, un act de sinucidere indirect și negativ.
Durkhe im încearcă să formuleze o definiție după un criteriu obiectiv , fără a lua în
calcul motivațiile actorilor; morțile voluntare din eroism sunt, pentru Durkheim, sinuciderile
din același motiv ca și morțile voluntare din dezgust pentru viață sau refuzul vieț ii sociale.
Samuraiul care își face hara -kiri după o înfrângere militară, căpitanul care se scufundă cu
corabia sa reprezintă situații ce corespund sinuciderilor, de vreme ce este vorba de
comportamente despre care individul știa că aveau să antreneze moartea sa. Trebuie totuși
menționat că Durkheim nu ajunge să elimine orice element subiectiv din definiția sa. Pentru a
vorbi de sinucidere, trebuie ca individul să aibă conștiința că actul său va antrena moartea sa.
Trebuie să aibă dorința de a muri. Acest element de conștiință permite în principiu să se
distingă între sinucidere și accidentul mortal involuntar. Acest criteriu nu este de fapt simplu
de definit, căci există tentative de sinucidere care sunt mai mult apeluri la ajutor decât acte
prin care cinev a dorește să se dăruiască morții.
Acestea fiind spuse, Durkheim nu se interesează de cazurile individuale de sinucidere.
Obiectul său este mai curând procentul de sinucideri dintr -o societate dată. De aceea, se
interesează de statisticile înregistrate în mai multe țări și descoperă regularitatea
fenomenului. Deși fiecare sinucidere se situează într -o conjunctură particulară, când se
totalizează numărul de sinucideri anuale în țară sau regiune se constată numere foarte regulate.
Zonele de forță și de slăbiciune ale fenomenului sunt mereu aceleași, întrucât există țări mult
mai suicidogene decât altele. În plus, se observă o progresie a fenomenului de la un an la
altul. Durkehim vrea să explice ce anume face ca procentul de sinucideri să se miște în timp ,
să explice de asemenea de ce anumite țări sau grupuri sociale sunt mult mai suicidogene decât
altele. Durkhe im va încerca să precizeze legăturile ce există între procentul de sinucideri și
tipurile de societăți sau de grup social.
Scopul Sinuciderii nu este de a releva toate cauzele posibile ale sinuciderilor

3 individuale, ci de a explica rațiunile care fac ca fiecare societate, oricare ar fie ea, să furnizeze
în fiecare an un anumit număr de sinucideri. Durkheim încearcă să demonstreze acest lucru
respingând într- o primă etapă factorii extra -sociali, insuficienți pentru a explica proporția de
sinucideri. Opinia comună , ca și demonstrațiile științifice sau pseudo -științifice, de multe ori
admise, cu privire la cauzele sinuciderii, Durkheim le consideră a priori inacceptabile.

2) Respingerea teoriilor anterioare
Durkheim respinge în mod succesiv patru tipuri de teorii, care explicau in corpore
sinuciderea prin cauze non sociale.
 Sinuciderea nu este explicabilă prin cauze psihologice
Anumite maladii mentale pot predispune spre sinucidere. Dar trecerea la actul în sine rezultă
dintr- un fenomen social. În unele țări există multe maladii mentale, dar puține sinucideri. Prin
urmare, psihopatia nu constituie decât o predispoziție suicidară. Determinarea sinucide rilor
este socială. Forța care determină pe cineva să se sinucidă nu este de natură psihologică, ci
socială.
 Sinuciderea nu este explicabilă prin ereditatea familială sau rasială
Deși s -au putut repera câteva familii în care existau multe sinucideri, nicio statistică generală
nu a confirmat teza eredității familiale a sinuciderilor. Nici ereditatea rasială nu este cauza
sinuciderii. În interiorul aceluiași popor, în funcție de regiuni, se găsesc procente de sinucideri
foarte diferite.
 Sinuciderea nu este l egată de cauze climatice
Deși procentul de sinucideri crește vara în multe țări, explicația n -are nimic de-a face cu
creșterea temperaturii, așa cum credeau unii. Vara corespunde perioadei în care zilele sunt cele
mai lungi și în care viața socială este cea mai intensă. Nu există niciun efect direct al
temperaturii asupra procentului de sinucideri. Procentul de sinucideri este mai semnificativ
doar atunci când viața socială este mai dezvoltată , astfel spus vara. Această explicație este
confirmată prin observarea diferențelor sezoniere în mediul urban și în mediul rural.
Diferențele sezoniere a procentelor de sinucideri sunt mai considerabile în mediul rural, în
care intensitatea vieții sociale variază mai mult în funcție de anotimpuri decât la oraș.
 Sinuci derea nu este un fenomen de imitație
Sociologul francez, contemporan lui Durkheim, Gabriel Tarde, explica toate comportamentele

4 umane printr- o tendință generală spre imitație. Sinuciderea, ca toate fenomenele umane, ar fi
un comportament de imitație, un fenomen de contagiune sau de epidemie. Dacă această teorie
ar fi adevărată, ar trebui să putem observa difuzarea fenomenului plecând de la un centru
foarte puternic al procentului de sinucideri. De-a lungul anilor, în cercuri concentrice, s-ar
vedea difuzare a plăgii sinuciderii, așa cum se poate vedea difuzarea unei epidemii de gripă sau
de holeră pe o hartă. Or, statistica infirmă complet această teorie. Există numeroase cazuri de
regiuni vecine care au, de-a lungul unei perioade, procente de sinucideri extrem de diferite.
Distribuția neuniformă a numărului sinuciderilor este o dovadă incontestabilă a falsității
ipotezei lui Tarde. În definitiv, adevăratele cauze ale sinuciderii sunt sociale, așa cum
Durkheim o va demonstra analizând diferitele tipuri de sinucideri.

3) Tipologia sinuciderilor
Punctul de vedere al lui Durkheim poate fi lesne înțeles dacă luăm în calcul teoria
acestuia despre socializare , cu alte cuvinte concepția sa asupra procesului prin care un individ
devine o ființă socială, altfel spus membru al societății. Procesul de socializare comportă,
după Durkheim, două dimensiuni esențiale: integrarea și reglarea . Integrarea este procesul
prin care individul devine membru al unui grup, prin care el achiziționează manierele de a
acționa proprii ac estui grup. Reglarea este procesul prin care societatea pune frână dorințelor
și poftelor infinite ale indivizilor. Aceste două procese asigură echilibrul grupurilor sociale
făcând din indivizi ființe socializate, altfel spus capabile să trăiască în aceste grupuri și să -și
satisfacă propriile pasiuni în interiorul cadrelor instituite social. Cele două dimensiuni pot să ia
fiecare două forme patologice: excesul și deficitul. Rezultă de aici, în mod logic, patru forme
de sinucidere, care pot fi prezentate în tabelul următor [Steiner, 1994, 50]:

Formele procesului de
socializare Deficiențele procesului de socializare
A. Exces B. Deficit
1. Reglarea socială Fatalism Anomie
2. Integrarea socială Altruism Egoism

 Sinuciderea egoistă , provocată de o integrare prea slabă, ar putea fi numită, în termeni
mai moderni, sinucidere individualistă. Acest tip de sinucidere este pus în evidență mai ales

5 plecând de la relațiile dintre procentul de sinucideri și situațiile familiale pe de o parte,
procentul de sinucideri și tipul de religie practicată pe de altă parte. Durkheim descoperă că
celibatarii se sinucid mai mult decât oamenii căsătoriți fără copii, și că aceștia din urmă se
sinucid ei înșiși mai mult decât persoanele căsătorite care au copii. Celibatul sau văduv ia
acționează ca factori de agravare a riscului suicidogen, astfel încât faptul de a crește copii
acționează ca un coeficient de apărare. Sinuciderea este deci ridicată mai ales la persoanele
izolate, care nu sunt unite prin legături familiale, care nu sun t inserate în cadre sociale
integratoare. Femeile, fiind mai inserate în familie și având o viață socială mai puțin intensă
decât bărbații, se sinucid mai puțin decât bărbații1. Se observă și că sinuciderea creș te odată
cu vârsta, bătrânețea fiind perioada pierderii legăturilor sociale integratoare.
Sinuciderea poate fi reperată , de asemenea, prin corelațiile dintre procentul de
sinucideri și apartenența religioasă . Procentul de sinucideri este ridicat în țările cu majoritate
protestantă, scăzut în țările catolice, scăzut și printre evrei. Nu înseamnă că religia explică
aceste corelații în mod direct . De fapt, diversele religii nu integrează la fel societatea. Un
protestant își reglează acțiunea în primul rând în funcție de conștiința sa, în vreme ce un
catolic se raportează mai întâi la principiile, normele morale publicate. Prin urmare,
catolicismul integrează mai mult indivizii în societate decât protestantismul care insistă pe
autonomia conștiinței individuale. Or, conștiințele individuale nereglate su nt mereu
nesatisfăcute de soarta lor. Fără reglarea dorințelor, există întotdeauna riscul frustrării care
poate conduce la sinucidere. Din aceste observații, Durkheim desprinde o idee generală:
sinuciderea variază invers proporțional cu gradul de integrare al societății religioase,
domestice și politice (Durkheim [1897] 2005, 123) .
Sinuciderea altruistă . În opoziție cu primul tip, este vorba în acest caz de forme de
sinucidere prin exces de integrare socială. Individul își sacrifică viața pentru o cauză pe care el
o consideră superioară lui însuși. Devotamentul este trăsătura definitorie a acestor indivizi
prea integrați în grupurile sociale, și ca urmare, pierd din vedere propria individualitate,
devenind astfel dispuși să -și sacrifice interesele în favoarea intereselor grupului, chiar dacă
acest sacrificiu însemna în ultimă instanță viața proprie. Esența unei asemenea sinucideri,
remarcă Durkheim, nu este sustragerea, ci auto -pedepsirea. Deși acest tip de sinucidere avea
mai multe șanse să se producă în societățile primitive în care consensul tribal poate fi foarte

1 Se poate aprecia că femeile, mai puțin în regiunile catolice, se sinucid de asemenea mai puțin decât bărbații
întrucâ t ele sunt mai religioase: ele urmează mai mult cadrele integratoare ale sistemelor religioase.

6 puternic, chiar dacă este rar, el se produce câteodată și în sectoarele societății moderne în care
tradiția domină pe deplin. Exemplele la care apelează Durkheim pentru a -și susține teza nu
lipsesc. La eschimoși, bătrânul devenit o povară acceptă să moară de frig. În India, la moarte a
soțului sau a stăpânului, soția și servitorii își dau foc în ziua funeraliilor. Militarii se sinucid
mai mult decât civilii ( 135), deși societățile moderne par să fie imunizate, grație unui surplus
de individualism, contra sinuciderii altruiste.
În legătură cu aceste prime două tipuri de sinucidere, se descoperă un mod de
raționament pentru care Durkheim are o înclinație deosebită: divulgarea excesel or opuse.
Punând în evidență existența unei sinucideri egoiste caracteristică societăților moderne cu o
puternică individualizare, el trebuia să arate un exces invers în societățile arhaice. Prin această
abordare minuțioasă, se poate ghici care este filoso fia socială a lui Durkheim: excesul de
individualizare este la fel de nefast pentru o societate ca și lipsa sa. Societățile bune sunt cele
în care se stabilește un echilibru între individualizare și control social. Aceste societăți trebuie
să aibă procentele de sinucideri cele mai scăzute.
 Sinuciderea anomică este provocată de o reglare socială prea slabă. Durkehim observă
că în societățile noastre, sinuciderea crește la fel de intens atât în momentele de recesiuni
economice brutale cât și în perioadele de expansiune economică rapidă. Orice schimbare
brutală a echilibre lor economice pune în pericol reglarea societăților. În societățile stabile ,
normele sociale funcționează. Fiecare se mulțumea în mare măsură cu situația sa .
Dimpotrivă, perioadele de schimbare fac ca normele sociale să devină perimate. Nu mai există
puncte de reper în legătură cu ceea ce este legitim de revendicat ; prosperitatea economică
atinsă face să crească frustrarea indivizilor. Căci toată lumea așteaptă mai multe satisfacții.
Nimeni nu se mai resemnează. Dezvoltarea economică brutală creează deci anomie socială,
generatoare de sinucidere. Se vede, de aici înainte, că pentru Durkheim, o societate bună
trebuie să fie stabilă din punct economic, fără o evoluție prea brutală. Doar progres ul lent
permite menținerea reglării sociale a dorințelor individuale.
Spre deosebire de crizele economice, unele tipuri de evenimente sociale precum
războaiele sau revoluțiile politice pot determina scăderea procentului de sinucideri. Căci
indivizii găsesc în acele momente rațiuni sociale și colective de a trăi. Societatea își re face
unitatea contra unui dușman comun, fie un dușman străin, fie un dușman politic. Dintr -o dată,
anomia socială regresează; indivizii regăsesc sensul investiției colective.

7  Sinuciderea fatalistă este provocată de o reglare socială prea puternică. În acest caz,
un exces al controlului grupului asupra vieții individului îl determină pe acesta să -și pună
capăt zilelor. Lipsit de o autonomie suficientă și privat de orice perspectivă de viitor,
sinuciderea pare o eliberare. Sinuciderea este fatalistă atunci când individul are sentimentul că
nu-și poate modifica destinul, când nu mai are speranță. El se găsește mai ales în regimurile
despotice cu reguli intransigente, total inflexibile , și la care individul nu aderă.

4) Teoria sinuciderii
Analizele precedente permit să se degajeze ceea ce Durkheim numește „ elementul
social al sinuciderii ”. Sinuciderea este un act individual, dar cauzele sale sunt în întregime de
ordin social. Bineînțeles, există indivizi care își pun capăt zilelor. Dar aceștia sunt determinați
de forțele sociale. Există indivizi predispuși din punct de vedere psihologic la sinucidere. Dar
ei trec la actul propriu- zis doar în funcție de existența curentelor suicidogene, mai mult sau
mai puțin puternice în societate. Fenomenul este totuși caracteristic societăților moderne , în
care existența socială nu mai este reglată de cutume, în care există o concurență permanentă,
iar satisfacțiile sunt greu de obținut. Durkheim a est imat că prin studiul său empiric asupra
sinuciderii a descoperit forțele structurale care cauzează anomia și egoismul, și aceste forțe
sunt rezultatele normale ale declinului solidarității mecanice și creșterii lente a solidarității
organice datorate diviz iunii muncii și industrialismului.
Dintr- un punct de vedere filosofic, Durkheim estimează că sinuciderea este imorală ;
ea este un prejudiciu adus corpului social, o pierdere de substanță pentru societate. Deși
imorală, sinuciderea nu este în mod obligatoriu anormală de vreme ce o întâlnim în toate
societățile. De altfel, dezvoltarea individualismului și a progresului economic sunt pozitive.
Ele nu pot să se dezvolte fără să antreneze o anumită sporire a curentelor suicidogene. Dar
creșterea observată a sinuciderii depășește cu mult, după Durkheim, ceea ce ar putea fi
considerată o creștere normală. Acest lucru s -ar datora dezordinilor din societățile noastre.
Individualizarea și progresul nu se realizează în cele mai bune condiții. A avut loc o
zdruncinare a instituțiilor trecutului după un secol și nimic n -a fost reconstruit în loc. Prin
urmare, trebuie să se reflecteze asupra consolidării legăturilor sociale și a conștiinței colective
pentru a evita o dezvoltare a sinuciderilor egoiste și anomice. Religiile tradiționale, în criză,
vor avea din ce în ce mai puțin o acțiune de apărare împotriva sinuciderii. De asemenea,

8 familia este din ce în ce mai instabilă. Ea nu mai constituie celula socială puternică pe care o
reprezenta în mediile rurale. Legăturile familiale sunt mai puțin intense decât înainte și nu pot
să aibă decât o acțiune limitată de apărare. În final, Durkheim ajunge la aceeași concluzie ca și
în Diviziunea muncii sociale . Doar consolidând grupurile profesionale și legăturile sociale din
jurul ac tivității profesionale s -ar putea recrea urzeala socială și asfel ar fi posibilă descreșterea
curentelor suicidogene patologice.

Este imposibil să fie evocate aici numeroasele dezbateri pe care lucrarea lui Durkheim
le-a suscitat până în zilele noastre, dezbateri asupra cauzelor sinuciderii – psihologice sau
sociologice – , asupra interpretării corelațiilor dintre apartenența religioasă și procentul
sinuciderilor, asupra fiabilității statisticilor înregistrate despre sinucideri2. Oricare ar fi natura
dezba terilor asupra acestei cărți, ea rămâne o carte de referință, un fel de model de sociologie
cantitativă, un model de demers statistic și empiric rațional.

Gândirea lui Durkheim a cunoscut unele evoluții în cursul vieții sale3. Determinismul
său este mai puțin absolut și mecanicist începând cu sfârșitul secolului. Sursa cauzalității
sociale nu mai este doar substratul demografic. Durkheim descoperă astfel, către sfârșitul
secolului, importanța reprezentărilor colective și a fenomenelor religioase în expli carea
evoluțiilor societăților.

1.2.2. Discuții posterioare asupra sinuciderii
Sinuciderea continuă să suscite numeroase comentarii și dezbate ri în rândul
sociologilor. Unul dintre cele mai aprinse puncte dezbătut e se referă la validitatea
statisticilo r privind sinuciderea. Deși sociologii au polemizat î ndelung asupra valorii
statisticilor privind sinuciderea, un lucra este cert: ele ne pot oferi o idee valabilă a supra
variațiilor reale ale acestei probleme sociale.
Din punct de vedere teoretic, au fost remarcate dificultățile privind diferențierea dintre
sinuciderea egoistă și sinuciderea anomică. Unii sociologi au rezerve în legătură cu
distincția dintre sinuciderea egoistă, ce ar fi legată de un deficit de integrare soc ială, și
sinuciderea anomică, ce ar decurge dintr- o lipsă de reglare. Durkheim însuși recunoștea că

2 Despre posteritatea acestei lucrări, vezi C. Baudelot și R. Establet, Durkheim et le suicide , PUF, 1984
3 B. Lacroix (1981) insistă mult asupra acestor evoluții și propune interpr etări de tip biografic și psihanalitic.

9 acestea sunt „două aspecte ale acelei ași stări sociale". Este greu de delimitat un indicator al
deficitului de integrare care să nu fie în același timp un instrument de măs ură a anomiei.
Divorțul , de exemplu, are repercusiuni atât asupra integrării, cât și asupra reglării.
Nici măcar Durkheim nu era prea convins de această separare între egoism și anomie
din moment ce considera constrângerea ca fiind situată în centrul fenomenului social. A trăi în
societate și a fi supus puterii sale imperative sunt două experiențe nedisociabile. Mai mult
decât atât, dacă raporturile sociale sunt supuse normelor , integrarea și reglarea nu pot varia
independent una de cealaltă.
Un alt concept care a stârnit numeroase controverse este cel al anomiei . Ph. Besnard
susține că anomia comportă atâta ambiguitate, încât Robert Merton a putut să o încorporeze
într-o teorie care nu are practic nici o legătură cu teoria lui Durkheim.
În schimb, teoria sa privind integrar ea socială a fost confirmată de statisticile de
astăzi care arată că în țările cu tradiție protestantă ratele de sinucidere sunt mult mai ridicate
decât în țările catolice. Î n perioade de război, frecvența sinuciderilor scade, atât în secolul X X,
cât și în secolul al XlX-lea. Căsătoria continuă să confere soților o adevărată imunitate
împotriva sinuciderii. Teoria integrării permite astfel prezicerea că orice evenim ent care îi
rupe pe indivizi de grupul lor va fi urmat de o creștere a morților voluntare.
Maurice Halbwacks, examinând teoria lui Durkheim după o perioadă de
aproape 30 de ani în lucrarea Cauzele sinuciderii , confirmă o parte din concluziile sale. În
primul rând, el arată dificultățile de interpretare a statisticilor sinuciderii, dificult ăți ce d ecurg
din varietatea modului lor de relevare în timp și spațiu. În al doilea rând, el subliniază pe
bună dreptate importanța cu care trebuie luate în considerare nu numai sinuciderile „reușite",
ci și tentativele de sinucidere . Și unele și altele apar ca diferit distribuite, ambele fiind legate
de variabile precum vârsta sau sexul, numai că într- o manieră adesea contrastantă. Astfel,
sinuciderile „reușite" sunt mai numeroase la bărbați, iar tentativele de sinucidere sunt mai
numeroase la femei. În al treilea rând, studiind cu mai mult de un sfert de secol după Durkheim,
Halbwacks a putut să arate că procentele de sinucideri, care se dezvoltaseră în a doua jumătate a
secolului al XlX- lea, aveau tendința de a se stabiliza, chiar tendin ța de a descrește în anumite țări la
începutul secolului al XX-lea, epoca în care el sc rie.

10 1.2.3. Un alt fapt social: consumul (Maurice Halbwacks)
Maurice Halbwacks (1877-1945), deși este profesor de filosofie, manifestă un anumit
interes și pentru politică. Halbwacks s -a rem arcat printre cercetătorii ce au colaborat cu revista
Année sociologique , condusă de Durkheim, care își propunea să recenzeze literatura sociologică
internațională.
Sprijinindu- se mai ales pe statistici, cercetările lui Maurice Halbwacks se eliberează
progresiv de autoritatea intelectuală a lui Durkheim. L ucrările sale se orientează în esență către
sociologia necesităților, către psihologia și morfo logia socială. Una din tezele sale se referă la
clasa muncitoare și la nivelurile de viață și este prezentă în lucrarea Evoluția nevoilor în
clasa muncitoare (1933).
Premisa de la care pleacă este că există o legătură în tre mentalitatea, necesitățile,
compartimentele sociale și raporturile de producție. El demonstrează existența acestei legături
plecând de la clas ele sociale, care nu există decât în societățile ier arhizate, iar această ierarhie
este produsul unei reprezentări colective a societății și a grupurilor sociale. Diferențele de clasă
se formează în raportul dintre grupurile sociale și va lori, pe de o parte, și idealul comun al
societății, pe de altă parte. Halbwacks numește un astfel de ideal „nucleul în care se concentrează
toate elementele vieții sociale". Clasa muncitoare este cea mai îndepărtată de acest nucleu căci
se compune din indivizi care trebuie să iasă din societate pentru a -și pentru desfășura activitatea.
Dar pe măsură ce ierarhia socială este escaladată, grupurile sociale formează o rețea mai densă de
sociabilitate.
Pentru Halbwacks, această ierarhie socială poate fi înțeleasă prin studierea nivelurilor de
viață și a obiceiurilor de consum . Devine astfel evident că studiul științific trebuie concentrat pe
consum și nu pe producție, așa cum credeau marxiștii. Ha lbwacks este convins că necesitățile unui
individ sunt determinate de clasa sa de ap artenență. El oferă exemplul muncitorilor care
cheltuiesc mai puțin pe locuințe decât alte clase cu venit ega l (funcționarii, mai ales).

1 II. PARADIGMA ACȚIUNII SOCIALE
Științele sociale au si ele paradigmele lor, asemen i altor științe. Una dintre ele este
sociologia acțiunii sociale . Dar mai există și altele care și -au dovedit valabililitatea î n timp,
precum sociologia durkheimian ă, sociologia structural- functionalistă sau sociologia
marxist ă. Prin urmare, sociologia acțiunii reprezintă una din tradi țiile sociologice importante.
Orice paradigma se bazează pe anumite principii fundamentale care îi dovedesc
valabilitatea și persistența î n timp. Aceste principii fundamentale pot fi considera te ca un
ansamblu de reguli după care se ghidează un cercetător î n activitatea sa.
In ceea ce privește sociologia acțiunii, primul principiu fundamental poate fi enunțat
astfel: orice fenomen social, indiferent de natura lui, este întotdeauna rezultatul uno r acțiuni,
atitudini, credințe și, î n general, al unor comportamente individuale. Al doilea principiu vine
în completarea primului: sociologul care vrea s ă expl ice un fenomen social trebuie să
regăsească sensul comportamentelor individuale aflate la originea lui.
Aceste principii pot fi explicate printr-un exemplu preluat de la Simmel: să presupunem
că vrem sa explicăm existenț a unui tunel. El este rezultatul unui ansamblu de acțiuni, adică a
unor decizii politi ce, științifice, arhitecturale și de execuție. Explic area existenț ei unui tunel
înseamnă reconstituirea acelei rețele de acțiuni ș i justificarea motivelor care stau la baza lor.
Un alt exemplu elementar din economie poate demonstra principiile enunț ate. S ă
presupunem c ă vrem sa explic ăm scăderea prețului unui produs de pe piață . Acesta este rezultatul
unor decizii luate de producătorii, distribuitorii si consumatorii produsului respectiv. Pentru a
explica scăderea respectivă trebuie identificați acto rii sociali interesați (grupurile de actori
sociali interesați) si precizarea sensului comportamentului lor. Concluzia ar fi că un produs de
calitate mai bună a cucerit consumatorii, iar comercianții au fost nevoiți să soldeze marf a
învechită .
Un exemplu c lasic din sociologia acțiunii , care pune în practică aceste principii,
este oferit de Max Weber. Î n articolul să u despre sectele protestante din SUA (scris la
întoarcerea dintr- o călătorie în această țară la începutul secolului), Weber îș i pune
următoarea întrebare: de ce î n majoritatea societăților occidentale, industrializarea și
modernizarea par să fie î nsoțite de un regres a l religiilor tradiționale, iar î n SUA lucrurile nu
stau la fel? În această societate, cea mai modernă dintre toate, religiozitatea r ămâne foarte
vie. Răspunsul său evidențiază concepția pe care o a re despre funcțiile sociologiei : de a

2 face inteligibile fenomene care, la prima vedere, nu sunt deloc așa. Weber concluzionează:
 SUA se deosebesc de vechile națiuni europene, Franț a si Germa nia. Stratificarea
social ă este mai puțin evidentă în această țară decât în societățile europene menționate. De
asemenea, mobilitatea social ă este mai ușor de realizat în SUA decât în ță rile europene. Cu
alte cuvinte, mitul egalității șanselor este puternic în societatea americană, în timp ce în
Franța și în Germania este răspândită ideea că există o ordine soc ială naturală ș i de aceea
fiecare trebuie s ă stea la locul să u;
 Din punct de vedere religios, Franța si Germania se caracterizează prin existenț a
unei Biserici dominante, iar SUA pri n proliferarea sectelor. Această diferență se explică prin
motive istorice;
 În ciuda forței mitului egalitar î n SUA, aceasta societate este, evident stratificat ă.
Elitele tind sa fie protestante, ceea ce se explică prin faptul ca cei mai vechi emigranți erau
protestanți ;
 Schimburile sociale impersonale sau f oarte frecvente: de dimineața până seara,
persoane care nu se cunosc – bancherii si clienții lor, perceptorii si contribuabilii, etc. –
intră în interacțiune, contractează angajamente reciproce sau intră în raporturi de negociere,
de forță sau de putere;
 În Franța ș i Germania interacțiunile au caracter personal , ceea ce înseamnă că actorii
sociali trebuie să se cunoască reciproc atunci când î ncheie angajamente sau intră în relație.
De a ceea, interacțiunile aveau loc î n mod direct pe baza unor simboluri ale stratificării
sociale: simboluri vestimentare, lingvistice, diplome, stiluri de viață, î nsemne de
proprietate. In SUA, caracterul impersonal al schimburilor îi determi nă pe actorii
sociali să recurgă la mijloace indirecte. Din motive istorice, caracterul „protestant" joacă
același rol ca ș i simbolurile de stratificare europene.
 Caracterul „sectar" al protestantismulu i american generează o puternică
concurență î ntre sec te. Ele au șansa de a investi oamenii cu onorabilitate sau importanță
socială, de aceea suprasolicită unele î n raport cu altele. Din acest motiv , ele joacă un rol
crucial în viața cotidiană . Tocqueville insist ase și el cu jumătate de secol î n urma asupra
faptu lui că organizarea „sectară " a religiei dominante americane a ferit-o de conflictul cu
statul. În schimb, acest conflict este caracteristic istoriei religioase franceze sau germane din
secolul al XIX-lea.

Acest exemplu ilustrează extrem de sugestiv pr ocedurile si principiile sociologiei
acțiunii. Actorii sociali aflați in interacțiune se găsesc î ntr-un context diferit pe cele două
continente. Ceea ce vrea să demonstreze Weber este c ă diferenț ele existente antrenează

3 comportamente diferite: schimburile dintre actori s e bazează fie pe simboluri religioase,
fie pe simboluri de stratificare. Weber explic ă sensul comportamentelor prin aceea că
partenerii vor s ă-și evalueze reciproc credibilitatea ș i importanț a. Responsabilii sectelor
profită de poziția lor d e distribuitori de certificate de onorabilitate sau respectabilitate
socială pentru a -și ajuta credincioșii sa urce pe scara prestigiului social . În felul acesta,
demersul tipic al sociologiei acționiste este pus în evidență .
Fenomenul social ce urmează a fi explicat – influ ența și vitalitatea protestantismului
în SUA la începutul secolului XX – este analizat ca ef ect al unui număr de comportamente
individuale. Da r actorii sociali sunt grupați î n mari categorii (responsabilii unor secte, indivizii ce
intră într- o relație de schimb). Sensul comportamentului lor e ste descris prin raportare la
motivele pe care le au actorii sociali de a interpreta ca se mne de respectabilitate fie apartenența
religioas ă, fie simbolurile de stratificare.
Metodologia propusă de Weber nu implică o viziune atomistă asupra societăților. Ea nu
interzice, ba chiar cere, ca indivizii sa fie considerați ca inserați într -un context social . Această
metodologie reprezintă o invitație de a -i trata c a identici pe indivizii aflați în aceeași situație,
ceea ce permite analizarea fenomenelor col ective. Dar se străduiește, totodată, să pună în
evidență motivele individuale ale acestor fenomene colective. Weber definește î n mod clar
noțiunea de sens a l unei acțiuni sau al unui comportament . A regăs i sensul
comportamentului actorilor , a înț elege acest comportament înseamnă, în viziunea lui
Weber, să găsești motivele pentru care actorul face ceea ce face.
Principiile acțiunii sociale au părut multora banale, iar validitatea lor a fost adesea
contestat ă. Deși aceste princ ipii pot fi enunțate cu ușurință, punerea lor î n practic ă este foarte
dificilă datorită faptului că fenomenele sociale au adesea nenumărate cauze indiv iduale. De
asemenea, este la fel de dificilă descoperirea motivelor care 1 -au condus pe un actor la un anumit
act. De aceea, plecând de la premi sa că sociologia acțiunii este preocupată de fenomene ce
sunt rezultatul a n umeroase cauze individuale, dacă nu vrem sa ajungem la un impas, se impun e
regruparea actorilor sociali în grupuri abstracte, reun irea lor in tipuri, sau așa cum spune Weber,
în tipuri ideale .
Abordarea paradigmei acțiunii sociale presupune atât expunerea postulatelor pe care
le susține, cât ș i a teoriilor clasice și contemporane care au dezvoltat-o. Majoritatea operelor
sociologice clasice ("Vechiul regim și revoluția" Tocqueville; "Diviziunea muncii" Durkhei m;
"Etica protestantă " Weber) au un caracter macrosociologic. Cu alte cuvinte, ale analizează
fenom ene macroscopice situate pe o scară mai largă decât aceea a grupurilor direct
observabile. La modul general, sociologia este interesat ă nu numai de situațiile de interacțiune

4 directă , caracterizate prin punerea față în față a actorilor sociali, ci ș i de situațiile de
interdependență, în care actorii acționează unii asupra altora, fără să se cunoască și fără să se
vadă. Dacă sociologia lui Weber este interesat ă de fenomene sociale aflate pe o scar ă mult mai
largă, interactionismul simbolic este î n esență microsociologic. El desemnează o paradigmă
sau, mai degrabă, un stil de cercetare sociologic ă ce se caracterizează prin accentul pus pe
aspectele simbolice ale relațiilor de interacțiune socială . Acest stil de cercetare este limitat la
analiza unor grupuri concrete de persoane aflate î n interacțiune directă .
II.1. Proiectul unei sociologii comprehensive – Max Weber

Clasic al tradiției sociologice, Max Weber a dezvoltat un sistem sociologic in
contradicție cu determinismul școlilor durkheimiană și marxistă. El a fost multa vreme
ignorat de sociolo gii francezi, însuși Durkheim îl considera un economist ș i nu un sociolog .
Weber este contemporanul unei lumi în care se impu ne capitalismul, în care se manifestă o
identitate cetățenească și democratică . De asemenea, Weber n-are încredere î n noțiunea de
progres. El crede că acesta are evoluții paradoxale. De aceea, procesul de rațional izare a
activităților are ca scop dezvră jirea lumii . Pentru a descifra lumea social ă, cercetătorul trebuie sa
inteleaga oamenii din punct de vedere al subiectivității lo r, al valorilor lor si nu numai pornind de
la cauz e si constrângeri exterioare, așa cum propunea pozitivismul.
Astfel, Weber intelege prin " sociologie " știința care isi propune sa inteleaga, prin
interpretare, activitatea sociala si sa explice cauzal desfășurarea si efectele acesteia. Obse rvam
ca ceea ce contează pentru Weber nu este atât faptul social durkheimian, cat mai ales actiunea ,
activitatea sociala . Aceste termen desemnează "activitatea care, in funcție de sensul urmărit de
agent sau agenți, se refera la comportamentul celuilalt, in raport cu care se orientează desfășurarea
ei".
In calitate de știința a activităților sociale , sociologia este o știința comprehensiva si
explicativă. Ea intelege si explica produsul acțiun ii oamenilor, precum si valorile pe care le-au
căpătat. Sociolog ia comprehensiva se opune total pozitivismului. Weber precizează ca sociologia
nu exista pentru a diagnostica problemele societăți lor. Ea servește mai ales pentru a intelege.
Pentru Weber, sociologia se preocupa de:
 înțelegerea activităților sociale;
 interpretarea activiăților sociale .
In opinia lui Weber, când sociologul aplica metoda comprehensiva nu mai considera
fenomenele sociale ca o expresie a cauzelor exterioar e, a influentelor ce acționează asupra
oamenilor. Weber se deosebește de Durkheim prin fap tul ca nu ridica societatea la rang de

5 realitate superioara. Acțiunea sociala este produsul deciziilor luate de indivizi care dau ei insisi
sens acțiunii lor. Constatăm astfel ca noțiunea d e înțelegere se aplica exclusiv actorului
individual: ea ne arata c a un moment esențial al oricărei analize sociologice c onsta in regăsirea
sensului comportamentului sau. Astfel, comprehensiunea nu este decât un moment al
explicației. In felul acesta, paradigma sociologiei actioniste ajunge la o probleama dificila: ce
inseamna sa intelegi comportamentul, acțiunea, credințele unui actor social? Cum poți evita
arbitrariul si subiectivismul, pentru a fi sigur ca intelegi cauza unui anume com portament?
Cum poți fi sigur ca o propoziție ce se refera la s ensul unei acțiuni are validitate obiectiva?

1 II. PARADIGMA ACȚIUNII SOCIALE

II.2. Etica protestantă și spiritul capitalismului (1905)
Pe lângă studiile sale asupra istoriei religiilor, organizării economice sau formelor puterii,
Max Weber a fost preocupat de geneza capitalismului modern . Având în ve dere că Germania
cunoaște la începutul secolului XX o dezvoltare rapidă a economiei capitaliste, Weber încearcă
să interpreteze o nouă ordine socială, opusă societăților tradiționale. Proiectul weberian se
dovedește cu atât mai original cu cât, în perioada în care scrie Weber, controversele germane
referitoare la evoluția societală vizează o alternativă: capitalis m sau socialism? Weber
consideră că această opoziție nu este pertinentă. Din cercetările sale comparative asup ra
formelor de organizare socială specifice fiecărei civilizații, el desprinde ca trăsătură caracteristică
a lumii moderne, raționalitatea .
În Etica protestantă și spiritul capitalismului, Max Weber arată că principiul raționalității
controlează în zilele noastre sferele de activitate socială în opoziție cu principiile care
guvernează societățile tradiționale. Criteriile raționalizării sunt specializarea funcțiilor și
autonomizarea, universalizarea și formalizarea activităților sociale.
Economia modernă este considerată drept rațională în măsura în care se conduce după
gestiune și o organizare cât mai productivă. În schimb, modul de producție al societăților agrare
este coordonat prin metode tradiționale. Orașul occidental are un mod de funcționare propr iu. El
se rupe de provincie și are o autonomie militară, independență juridică și în gestionarea
patrimoniului său. În calitate de unitate administrativă de bază, comunitatea urbană apare ca
fenomen de masă doar în Occident.
În secolul al XlX- lea domină ideea că rațiunea guvernează societățile m oderne.
Principiul general este că totalitatea activităților sociale s e desprind de autoritatea tradiției sau
a sacrului pentru a se defini în funcție de eficacitate și calcul. Dar în loc să ajungem cu
concluziile direct la rațiune, Weber propune analizarea noțiunilor de raționalitate și raționalizare.

Economia și religia sunt temele care 1 -au preocupat cel mai mult pe Max Weber. Acest
dublu interes s-a concretizat în lucrarea Etica protestantă și spiritul capitalismului (1905). Acest
studiu face parte din tr-un proiect mai amplu ce avea ca scop final înțelege rea unicității
Occidentului creștin. De aceea, Weber studiază mai multe religii ale lumii: confucianismul,
hinduismul, budismul, creștinismul, iudaismul și islamismul.

2 Ceea ce îl interesează pe Weber în studiile sale nu este cunoașterea religiilor în sine, cât
mai ales raportul lor cu restul lumii și influența acestora asupra practicilor ec onomice. De
exemplu, confucianismul își îndrumă discipolii să respecte lumea pământeană așa cum este .
Din acest motiv, confucianismul devine o piedică pentru capitalism, susține Weber.
La începutul secolului XX, în Statele Unite, societate multi- etnică, Weber constată că
apartenența la sectele protestante puritane facilit ează schimburile și reușita economică. Acest lucr u
este posibil întrucât adeziunea la această religie conferă un certificat de calificare etică și este o
dovadă a moralității în afaceri. Astfel, W eber prezintă și explică rolul hotărâtor al eticii
protestante în formarea capitalismului modern. Însă Weber încearcă să explice nu numai legătura
dintre etica puritană și spiritul capitalismului, ci s ă prezinte și procesul de raționalizare care modifică
în Occident domenii diverse, precum arta, politica, știința sau dreptul .

Weber are ca punct de plecare în red actarea studiului o constatare ce părea banală la a cea
vreme: capitalismul modern a luat naștere în secolu l XVI în țările occidentale și mai ales în țările ( și
mediile) de confesiune protestantă. În regiunile germane în care coe xistă catolici și protestanț i,
aceștia din urmă dețin toate pârghiile puterii indu striale și comerciale.
Capitalismul modern n- a apărut mai devreme din cauza catolicismului, care a împiedicat o
asemenea cale de evoluție. Potrivit acestei religii , mântuirea depinde numai de fidelitatea față de
biserică și nu de o a activitate intensă pe pământ. În schimb, există o strânsă legătură între
protestantism (în care se includ calvinismul, pietismul , metodismul) și progresul capitalismului.
Astfel în secolul XVIII, cei mai dinamici întreprin zători și bancheri din Europa sunt calviniști.
Cum se explica această situație?
Weber o explică prin intermediul protestantism ui ascetic și puritan promovat de Calvin,
urmașul lui Luther, ce încurajează un comportament economic deosebit. Profesiunea devine o
datorie, o vocație, o mărturie a credinței. Noile comportamente au la bază un ansamblu de v alori
precum înclinația spre economisire, abstinența, refuzul luxului, di sciplina muncii și conștiința
profesională. Acest mod de a trăi și de a gândi care îi impune credinciosului să ducă o viață ca de
călugăr, se va răspândi în Europa și în Statele Unite , dar ia o amploare considerabilă după două, trei
generații.
Noul ethos – ca sumă de valori, reguli și comportamente – implică elita protestantă în muncă
și industrie. Potrivit eticii sociale capitaliste, îndatoririle se îndeplinesc prin exercitarea unei m eserii
a unei profesii.
De ce era puritanul econom?

3 Care este motivația profundă care l -a determinat să se transforme în capitalist?
Înainte de a răspunde la această întrebare, Weber face preciz area că nu doar occidentul
modern a cunoscut capitalismul. Și alte civilizații avea u atracție pentru câștig, înclinație pentru
comerț, cunoșteau formele de acumulare. Specificita tea capitalismului modern nu constă numai în
goana după profit, ci mai ales în modalitatea de a -1 obține pașnic și rațional.
Prin acest răspuns Weber se referă de fapt la funda mentele religioase ale practicii ascetice a
protestanților. Contrar doctrinei catolice și în spiritul Reformei, individul nu mai este obligat să
răspundă de faptele sale în fața unei autorități pă mântești. Acum se află singur în fața lui
Dumnezeu. În plus, Reforma (care moștenește în această privință dogma augustiniană a
predestinării) susține că existența omului este prestabilită, iar el nu -i poate schimba traiectoria
indiferent de ceea ce ar realiza în viața pământească. Astfel, numai Dumnezeu poate hotărî
asupra acestei traiectorii și a existenței sale post mortem.
Ce este de făcut în aceste condiții?
Trebuie să îndurăm în mod fatalist o istorie deja scrisă sau să profităm din plin de lume a
pământească?
Calvin credea c ă viața unui creștin trebuie să tindă s pre implicarea sa în lume. În virtutea
acestei doctrine, reușita într -o activitate profesională este înainte de toate un mijloc de a -1
preamări pe D umnezeu. Dar cum Dumnezeu se arată numai prin cei pe care i -a ales, î nseamnă că
reușita este un semn al acestei alegeri. De asemenea, munca, motivația economisirii sunt
supralicitate de protestanți nu pentru ei înșiși ci ca mijloc de a confirma prin reușita lor pe
pământ o mântuire mult dorită.
Declarându-se împotriva inter pretărilor marxiste, Weber vrea să demonstreze că ideile pot
juca un rol motrice în istorie și pot deveni forțe sociale eficiente. Dar în realitate , atitudinea sa
este mai nuanțată. Intenția lui nu este de a nega forța elementelor materiale, e conomice,
tehnice… care au contribuit la expansiunea capitalismului. Weber izolează un factor cultura l și-i
arată eficacitatea. Așadar, din punctul său de vedere, ascetismul a fost doar una din cauzele care
au făcut posibilă dezvoltarea capitalismului. După ce a fost pus la punct, acest sistem a
progresat independent de etica puritană, mai mult, a de venit o constrângere care guvernează și
orientează în mare parte practicile noastre cotidiene. Î n Etica… Weber rezumă într -o formulă
această intuiție: „ Puritanul voia să fie nevoiaș iar noi suntem obligați să fim".

1 II. Paradigma acțiunii sociale

II. 2. Interacționismul simbolic

II.2.1. Cronologia curentului interacționist
Fenomenele sociale pot fi studiate de sociologi din două perspective, dacă ne referim la
gradul lor de generalitate: la nivel macrosociologic , așa cum a studiat de pildă Weber
interdependenta dintre actorii care acționează unii asupra altora fără să se cunoască, și la nivel
microsociologic , în care actorii sociali se află în interacțiune directă (față-în-față). Acesta este
punctul de vedere al interacționismului simbolic, curent sociologic care este interesat mai ales
de aspectele simbolice ale relațiilor de interacțiune socială.
Investigarea interacționist -simbolică a realității sociale admite trei premise:
• Oamenii se raportează la lumea socială pe baza semn ificațiilor pe care aceasta le are
pentru ei;
• Semnificațiile se constituie și se dezvoltă în proc esul interacțiunii sociale;
• Interpretările date semnificațiilor variază în func ție de situațiile concrete, în care oamenii
sunt implicați.

Persp ectiva interacționistă se dezvoltă timid la începutul secolului XX în Statele Unite
având deci ca obiectiv de cercetare relațiile micro sociale. Astfel, Charles H. Cooley (1864-1929,
Human nature and social order – 1902 și Social organization – 1909) are o contribuție majoră ce
constă mai ales în distincția dintre grupurile primare și grupurile secundare. Grupurile
primare reunesc indivizi apropiați, legați trainic între ei prin valori comune și printr -o diviziune
foarte netă a rolurilor. Grupurile secundare se întemeiază pe relații mai formale și mai
îndepărtate, așa cum se întâmplă de exemplu într -o întreprindere sau în orice altă organizație
(partid, organizație sindicală…) .
În interiorul grupurilor primare se leagă cele mai strânse relații între individ și societate.
„Ele sunt primare în mai multe sensuri, dar în primul rând prin acee a că ele sunt fundamentale în
formarea naturii sociale și a ideilor indivizilor” . Prin urmare, s ociologul american a creat această
noțiune atât pentru a explica „natura uman ă" cât și „organizarea socială" .
Ca urmare a interacțiunilor față în față (numite și relații primare) se dezvoltă un
sentiment prin care individul se identifică emoțional cu o u nitate mai largă, adică cu toți cei care
au sentimentul de „noi" (noi românii, noi americanii).

2 Familia, grupul de joacă al copiilor, vecinătatea, comuni tatea vârstnicilor sunt grupuri
primare universale" căci „aparțin tuturor timpurilor și tuturor stadiilor de dezvoltare".
Asocierea copiilor într-un grup de joacă, de exemplu, este un fenomen universal și nu este o
trăsătură doar a copiilor englezi sau americani. De asemenea, vecinătatea a jucat un rol foarte
important în viața intimă, primară a oamenilor încă din perioada când și -au construit primele
așezări și până la apariția orașelor industriale mo derne. Din păcate, principalul proces al vieții
moderne este dezagregarea „intimității grupului de vecinătate" provocată de lărgirea sferei
contactelor.
Cooley ne previne că nu toate grupurile primare sunt tipuri universale, „în societatea
noastră … oamenii formează ușor cluburi, societăți fraterne, și altele de acest tip, bazate pe
relații congruente, asociații care pot însă da naștere unei intimități reale ". Astfel de relații se pot
forma la școală, între persoane cu aceleași ocupații. Dintre toate acestea, însă, cele mai influente
tipuri de grupuri primare rămân familia și vecinăta tea.
Georges H. Mead (1863- 1932) a influențat în mod decisiv tradiția sociolog iei
interacționiste americane urmărind construirea și d ezvoltarea sinelui individual în societate. În
lucrarea Spiritul, s inele și societatea (1934), G. H. Mead și -a concentrat interesul asupra
socializării individului prin interacțiunea cu celălalt. Având ca scop for marea s inelui prin
schimbul cu comunitatea, aceasta din urmă se materi alizează sub forma claselor sociale de
apartenență . Ele pot fi atât sub-grupuri concrete – partide, corporații, cât și sub-grupuri
abstracte – debitori.
Instituțiile sociale sunt posibile „numai în măsura în care fiecare individ integrat î n ele
…poa te prelua atitudinile generale ale tuturor celorlal ți indivizi…și își poate direcționa în mod
corespunzător propriul comportament". Unitatea sinelui individual este conferită de comunitate sau
de grupul social, care îi apar sub formă de „celălalt general izat" . În cadrul interacțiunii, schimbul
se efectuează cu „celălalt -generalizat", schimb realizat prin intermediul limbajului, gesturilor și
simbolurilor. Conceptul de „celălalt -generalizat" reprezintă, pentru Mead, figura ideală care
reunește ansamblul valorilor și normelor de comportare înglobate în comunitate și care vor servi
drept ghid acțiunii eului. În felul acesta, experien ța de grup este interiorizată, iar individul socializat.
Dezvoltarea copilului urmează această schemă. El dobândește progresiv c apacitatea de
juca rolul celuilalt și de a -și analiza comportarea din acest punct de vedere. C opilul poate astfel
deprinde folosirea rațională și completă a comunică rii cu celălalt. Altfel spus, s chimbul este în
același timp un proces de interiorizare a normelor și un mod de auto -ordonare a comunicării.

3 Expresia „interacțiune simbolică" i se datorează sociologului american, H. Blumer (1937),
care nu numai că va fi influențat de G.H. Mead, dar îi va urma și la catedra Universității din
Chicago. Opunându-se lui Durkheim, Blumer recunoaște doar realitatea individuală ca nivel social
în care poate fi exprimat un sens. Astfel, indivizii nu sunt pacienții faptelo r sociale ci dimpotrivă, le
produc fără încetare. Actorii interpretează situații le cu care se întâlnesc și în felul acesta își
construiesc acțiunea. Confruntându- se apoi cu o situație similară, ei o înțeleg în virtutea
interacțiunii prealabile. Doar în acest mod viața de grup și acțiunea cole ctivă pot avea sens.
Din punct de vedere metodologic, Blumer refu ză valoarea anchetelor prin chestionar sau
statisticile întrucât îndepărtează cercetătorul de lumea pe care vrea să o st udieze, în schimb, prin
observație participativă pot fi redate experiența imediată a actorilor ca și punctul lor de vedere,
care prin in teracțiune atribuie sens obiectelor, situațiilor și simbolurilor.
Inspirându- se din demersul antropologic bazat pe studiile în comunitate (ca și Blumer), H.
Becker a studiat din perspectivă interacționistă interpreț ii de jazz (el însuși era un interpret de jazz)
în lucrarea Outsiders – 1963. El a observat că reprezentanții acestei profe sii au o cultură diferită de
cea a majorității. Astfel, în cariera de muzician apare un conflict între două obiective: a face
„muzică comercială" pentru a avea succes sau a cânta du pă canoanele și normele profesiei cu riscul
de a fi marginalizat de marele public. Concluzia sa este că în acest tip de cultură se ascunde un
exemplu tipic de probleme întâmpinate de devianți. Ei intră în contact cu persoane din afară care au
un pun ct diferit despre activitățile lor, care îi vor tra ta ca având un comportament deviant.

1
III. Paradigma elitelor

Toate concepțiile asupra societății în care elita este desemnată ca pivot al întregii teorii pot
fi numite sociologii ale elitei. Acest concept poate avea totuși sensuri diferite:
a) pe de o parte, elita ca minoritate conducătoare responsabilă este făuritoarea istoriei, iar
masa ca majoritate iresponsabilă este guvernată și manipulată psihosocial, sau forțată prin
violență fizică să contribuie inconștient la „ derularea" unei anumite istorii;
b) pe de altă parte, elita este o minoritate care a uzurpat puterea politică pentru a o folosi în
mod iresponsabil pentru satisfacerea intereselor de grup. Ma joritatea își caută forțele
politice pentru a se constitui ca forță social -politică capabilă să revendice real, și nu alienat,
sensul istoriei.

În conformitate cu primul sens se poate vorbi de grupul concepțiilor elitiste ale lui V. Pareto,
G. Mosca și R. Michels, iar în a doua categorie este inclus grupul concepțiilor sociologice
„elitare" (de fapt antielitiste) ale radicalismului sociologic.
Teoriile sociologiei elitiste pot fi incluse într- o tipologie în funcție de etapele dezvoltării
lor. Argumentele la care apelează sunt în strânsă legătură cu problemele epocii în care au apărut.
Astfel, într- o primă etapă se înscriu teoriile sociologice de la începuturile dezvoltării burgheziei,
perioadă în care interesele sale de clasă se pliau pe cele generale ale societății și în care burghezia
apărea în fața istoriei ca o clasă revoluționară. Conștie ntă de forța social -politică revoluționară a
maselor populare, burghezia luptă pentru îndepărtarea obstacolelor care mențin nedezlănțuită
această forță. Ea cere egalitate, libertate, iar democrația este re dusă la sufragiul universal, în
același timp, burghezia vede poporul numai ca instrume nt al transformărilo r istorice, care trebuie
manipulat de o „forță inteligentă" numită „corpul magistraților" ( în calitate de corp intermediar).
A doua etapă a dezvoltării ideologiei elitelor este elitismul tehnico-scientist sau sociologic.
În perioada sa de maturizare, și mai ales la începuturile societății post -industriale, burghezia
încearcă să mențină teritoriul cucerit în perioada anterioară. În acest scop, ea mută terenul luptei de
clasă în domeniul „abilităților de conducere" sau al capacităților fu ncționale de conducere politică.
Prin sociologia lui Mosca, Pareto, Michels, burghezia argumentează că m odul de organizare elitist
este cerut de parametrii tehnici de funcționare ai oricărei conduceri politice (care necesită o
organizare politică perfectă și o acțiune rapidă). În final, orice clasă politică care cucerește putere a
politică o cedează în ultimă instanță unei „elite g uvernante", singura în stare în acel moment să -și

2 asume global responsabilități politice ale conducer ii societății.
Elitismul sociologic a fost acuzat că amenință două valori fundamentale ale luptei bur gheziei
împotriva feudalității: democrația și egalitatea. De aceea teoriile sociologice de astăzi sunt
preocupate în mod special de problemele democrației și egalității. Ele s unt reprezentate de concepția
„democrației reprezentative" a lui K. Mann heim, ca și de concepțiile moderne asupra egalități i,
„oportunitățile educaționale” , pe care s-au construit cele mai actuale teorii so ciologice cu
semnificație elitistă.
Sociologia elitistă s -a dezvoltat în jurul problemei claselor sociale, însă nu acceptă
concepția marxistă în această privință. Ulterior, elitismu l sociologic și -a schimbat această atitudine,
considerând că cercetarea dinamicii structurii claselor este pr oblema fundamentală a oricărei
sociologii științifice.
În esență, elitismul a înlocuit clasa socială cu el ita. Acest curent, fie admite existența
claselor sociale doar ca grupuri statistice nerelevante po litic (se vorbește în acest caz de pluralismul
democratic și pluralismul elitelor), fie recunoaș te clasele sociale doar ca funcții ale întregului
social (influența asupra comportamentului celuilalt).

III.l. Vilfredo Pareto și teoria elitelor

Vilfredo Pareto este considerat marele clasic al te oriilor despre elite. Toți autorii ce
abordează o asemene a tematică se raportează la opera sa, și orice carte de specialitate ce abordează
termenul face referire obligatoriu la teoria sa.
Vilfredo Pareto a arătat că o clasă politică sau o elită guvernantă își exercită totdeauna
numai indirect dominația asupra majorității dezorga nizate sau a masei. De fapt, elita guvernantă
domină elita guvernată, iar luptele și conflictele sociale și politice nu se desfășoară între elite și
mase, ci numai între elite. Din acest punct de vedere, Pareto consideră că istori a poate fi explicată
prin schimbarea a două feluri de elite, denumite de el metaforic elite „lei" și elite „ vulpi".
Primele sunt formate din indivizi care se impun prin autoritatea morală rezultată din înclinația lo r
spre folosirea mijloacelor radicale (în primul rând ale forței). Scopul principal este instaurarea
ordinii în societate și eliminarea corupției, anarh iei, speculei, fraudei, „combinațiilor" în general,
prin care ajung de obicei la putere elitele „vulpi". Deoarece mijloacele specifice folosite pent ru
dobândirea autorității erodează elita care a cucerit pu terea, ea este înlocuită cu o altă elită, care
manifestă înclinații contrare. Acest proces este denumit de Pareto circulația elitelor (teoria
menționată apare în lucrarea „Tratat de sociologie generală" – 1917) și definește modul în care ,

3 într-o societate, indivizii circulă de la un grup la al tul. În această deplasare, indivizii poartă cu ei
anumite tendințe latente, anumite caracteristici, atitud ini, sentimente, calități s au defecte numite
„reziduuri".
Legea cea mai generală care guvernează această circ ulație socială este aceea care
favorizează gruparea în societate a celor superiori în elită și a celor inferiori în masă. Ori de câte ori
în „masa" celor de jos se ivesc indi vizi cu indici superiori, ei vor fi absorbiți de elită. Această
trecere a indivizilor superior înzestrați din „masă" în „elită" este denumită de către Pareto
circulația elitelor (când această circulație este blocată se produc revol uțiile).
Elitele cuprind anumite agregate numite aristocrații. Deși acestea sunt considerate polul
moral al societăților, nu se mențin și de aceea decad la un moment dat. Decadența
aristocrațiilor este consecința scăderii energiei lor ș i a modificării proporțiilor reziduurilor (tendințe
latente, de natură afectivă) care le -au ajutat să dobândească putere. Baza de recrutare a clasei
guvernante nu este deci alcătuită de indivizi, ci d e familiile distribuite în toate clasele inclusiv î n
cele inferioare care furnizează energia de care o elită are nevoie pentru a -și menține puterea. Dacă
aceste mișcări de circulație a indivizilor și cu ei o dată a reziduurilor încetează, „pătura guve rnantă
merge spre ruină și aceasta antrenează adesea cu ea și pe a ceea a națiunii întregi. Acumularea de
elemente superioare în clasele inferioare și, invers , de elemente inferioare în clasele superioare, est e
o cauză puternică de perturbare a echilibrului".
Există deci forme evoluționare și revoluționare de schimbare . „Revoluțiile se produc pentru
că elemente de calitate inferioară se acumulează în straturile superioare, fie din cauza unei încetini ri
a circulației elitelor, fie dintr -o altă pricină. Aceste elemente nu mai posedă reziduurile capabile să
le mențină la putere, și ele evită să facă uz de forță" (Traité de sociologie generale, 1933, p.
1305). „Pentru a împiedica violența ori pentru a -i rezista", clasa guvernantă poate folosi și ea
violența, ori dimpotrivă, „recurge la șiretenie, la frau dă și la corupție sau, într -un cuvânt,
guvernanții din lei se transformă în vulpi… ”
Pe termen lung un atare mod de a acționa produce un efect puternic asupra selecției clasei
guvernante din care doar vulpile sunt chemate să facă parte, în vreme ce leii sunt respinși. Cel ce
cunoaște cel mai bine arta de a -și slăbi adversarul prin corupție, de a recupera pr in fraudă și
înșelăciune, acela este cel mai eficient dintre guvernanți… În acest fel, r eziduurile instinctului
combinărilor (I clasă) se întăresc în clasa guvernantă, în timp ce reziduurile persisten ței
agregatelor (clasa a II- a) slăbesc. Aceste situații predispun clasa guverna ntă să se preocupe mai mult
de prezent și să-i pese mai puțin de viitor. Individul prevalează asupra famil iei, cetățeanul asupra
colectivității și asupra națiunii. Interesele preze nte sau din viitorul imediat, ca și interesele mate riale

4 prevalează asupra intereselor viitorului îndepărtat. O parte a fenome nelor se observă și în
relațiile internaționale. Războaiele devin esențialmente ec onomice. Sunt evitate cele contra celor
puternici; nu se a tacă decât slabii. Aceste războaie sunt socotite în ainte de orice un prilej de
speculație".
La rândul lor, cei care fac parte din stratul guvernaților (masa ) cuprind un număr de indivizi
dispuși să folosească forța și dacă își vor găsi liderii capabili să -i conducă vor izbuti să
deposedeze clasa guvernantă de putere. Iată de ce o „aristocra ție umanitară și închisă sau puțin
deschisă realizează maximum de instabilitate". În sc himb, e mult mai greu să deposedezi de putere o
clasă care se slujește, pentru a gu verna, de șiretenie, de fraudă, corupție. Aceasta îi va asimila pe
cei ce au aceleași caracteristici din clasa guvernată. În consecință, slăbește instinctul
combinărilor în clasa guvernată.
Deși aceasta pierde anumiți membrii acest lucru nu o afectează num eric, în schimb e
important pentru elită, care câștigă sub aspectul compoziției. Deci numărul membrilor este o
chestiune crucială pentru elită, nu și pentru masă. În plus, în clasa guvernată rămân destui indivizi
care posedă instinctul combinărilor și nu sunt folosiț i în politică. Aceasta conferă o stabilitate
societăților. Se observă o regularitate: în clasa guver nată tind să predomine instinctele persistenței
agregatelor, în cea guvernantă tind să predomine ins tinctele combinărilor. Când diferența devine
foarte mare se produc revoluțiile. Acestea dau putere unei noi clase care va provoca o întărire a
instinctelor de persistență a agregatelor și această clasă adaugă proie ctelor pe termen scurt, pe cele
pe termen lung, propun scopuri îndepărtate.

1 III. Paradigma elitelor (II)
III.2. Masă și elite

Sociologia elitei se întemeiază pe teza că elita este făuritoare a istoriei, iar masa suportă
actul guvernării, manipularea și violența elitei. Ideea ce derivă de aici, și care este unanim
împărtășită de adepții clasici ai acestei poziții – Pareto, Mosca, Michels – este că indiferent de
modul în care s- a obținut puterea, ea este trecută în sarcina unei „elite guvernante". Din această
perspectivă, masa este definită ca ceea ce este opu s elitei, ca parte pasivă, manipulată dar și ca
bază de recrutare a elitei. În toate teoriile elitiste s- a utilizat distincția dintre o minoritate
organizată și raționalizatoare și o majoritate dezo rganizată din care se compune masa. Prin
urmare, elita are un rol pozitiv în isto rie și salvator pentru mase.
III.2.1. Elite, mase, clase (A. Etzioni, Ortega y Gasset, K. Marx)
Problematica raportului dintre elite și mase este analiz ată mai ales în cadrul teoriei
macrosociologice a „societății active" de către sociologul american A. E tzioni. Elita este
purtătoarea „conțiinței active" a societății în raport cu „ publicurile" (masa). Masa (publicurile)
devine „activă" dacă elita îi oferă „contexte" pentru interpr etarea și folosirea informației
societale.
În teoria sa despre revolta maselor, Ortega y Gasset dă o definiție culturologică elitei ,
considerând că este opusă „meritocrației masei”, și o definiție sociologică masei , ca fiind acea
parte mediocră revoltată. În viziunea acestuia, mod urile de gândire (contextele) indică tipul
elitelor. Astfel, contextul instrumental este asoci at elitelor tehnice, cel normativ este specific
elitelor intelectuale, iar cel coercitiv este atribuit e litelor politice. În schimb, masa are îndrăzneala
de a afirma drepturile mediocrității și de a încerca să le impună pretutindeni. Pentru Ortega y
Gasset, este posibilă o înălțare morală a elitei, f ără înălțarea morală a masei. Elementele care se
desprind din „plasma socială”, deși doresc să coincidă cu toți c eilalți, dobândesc totuși șansa
înălțării în măsura în care se rup de ei, adică se ridică deasupra masei. În viziunea lui Gasset,
omul de elită respectă imperativele socio-culturale, ceea ce îi dă energia necesară propriei
înălțări, dar care îl rupe în același timp de restu l masei. Prin urmare, progresul omene sc este

2 rezultatul exclusiv al acestor „minorități de elită” (creatoare). Istoria este, de aceea, un proces de
îndepărtare progresivă a minorităților creatoare de masele care au o singură libertate:
expansiunea dorințelor vitale.
Pentru marxiști, masele se organizează progresiv pe măsură ce trec de la o clasă difuză la
o clasă structurată, conștientă d e sine și organizată (partide, organizații, instituți i). Agentul
esențial este, deci, clasa socială, care urmează un proces natural de trecere de la o stare difuză la
una înalt structurată din momentul în care, din rân durile ei, vor ieși personalitățile și instituțiile de
clasă, aflate în slujba intereselor clasei. La Marx, clasele au rolul hotărâtor în istorie, și n u elitele.
Istoria omenirii este o istori e de clasă, în care rolul de bază revine maselor, n u elitelor. Iar
personalităților le revine un rol în măsura în care se situează pe poziția maselor. Conceptul de
masă în marxism este unul adecvat epocii industrial ismului clasic, perioadă în care se căuta u
soluții la problema conflictelor specifice revoluție i sociale (socializarea mijloacelor de
producție). Întrucât istoria omenirii va evolua sp re concentrarea puterii și a proprietății (a
mijloacelor de producție, în primul rând), rezultă că masele depose date vor avea rolul decisiv în
rezolvarea acestei contradicții, prin revoluție pro letară. Prin a ceastă viziune utopică, Marx
promovează ideea că masa proletară este eliberatoa rea întregii omeniri.

III.2. 2. Elite și clase politice – Gaetano Mosca

Gaetano Mosca (1858-1941) a marcat în mod decisiv studiul sociologic al elite lor. Multă
vreme profesor la Universitatea din Roma, G. Mosca a dominat peisajul cercetării fenomenelor
politice în primii douăzeci de ani ai secolului XX. Unul din primele sale studii consacrate, în
mod explicit, „claselor politice" a fost publicat în 1884. De-abia în 1923 apare lucrarea sa
fundamentală, „Elemente de știință politică", în care Mosca prez intă ceea ce el numește noua
metodă a studiilor de științe politice legată de fo rmarea și organizarea clasei conducătoare
politice. Se poate spune astfel că studiile lui Mosca așează în centrul atenției clasa politică, pe
care o abordează din perspectiva sociologiei elitel or guvernante. În viziunea acestuia, elita
guvernantă este denumită clasă politică conducătoar e.
Ipoteza fundamentală a lui Mosca este că, în fiecar e epocă, au existat în același timp o
clasă conducătoare politică și un sistem de idei (idealul social) pe care se sprijină instituțiile

3 politice în vigoare. Este ceea ce e l a denumit sistem sau formulă politică. Aceste do uă
componente sunt supuse schimbărilor, dar aceste schimb ări nu se derulează la voia întâmplării, ci
se transmit de la una la cealaltă. Astfel, schimbăr ile pe care le suferă clasele politice se transmit
asupra formulei politice și invers. Aceasta este lege a lui Gaetano Mosca.
El va sublinia caracterul organizat al elitelor din cadrul tuturor societăților care au atins
un anumit stadiu de dezvoltare. Elita formează un grup minoritar care deține puterea în so cietate.
Pentru a justifica inegalitatea politică, ele știu să-i înșele pe cei dominați. Structura de rezistență a
rețelei elitelor este constituită din legături de r udenie, din valori și interese comune.
Ca și Weber, G. Mosca încearcă să explice că între elită și mase raporturile nu sunt de
luptă, ci de supunere și dominație. El numea „formula polit ică" situația în care elitele erau
acceptate de către mase, deci aveau legitimitate. În felul acesta, Mosca promovează ideea unei
clase politice deschise (a ci rculației celor merituoși), denumită elită virtuoas ă. Calitatea ei constă
în disponibilitatea de a- i accepta în rândurile sale pe cei ridicați din cla sele non -politice. În
viziunea lui Gaetano Mosca, elita cuprinde indivizi i ale căror calități (psihice, in dividuale, de
voință) sunt cele cerute de „formula politică” de organizare, compatibilă cu concepția împărtășită
de acel popor asupra lumii. Superioritatea acestui sistem de formare a elitelor derivă din
superioritatea concepției pe care o împărtășesc pop oarele eleno- italice, concepție care sintetizează
cele două căi de constituire a elitelor: aristocrat ică și democratică. În viziunea lui Mosca, puterile
care propulsează indivizii, îi selectează și îi org anizează sub forma elitei politice sunt sintetizate î n
„formula politică” a unui popor, adică în organizarea lui politică. Mon opolizarea puterii și
autorității a fost explicată ca o consecință a calitățil or sau însușirilor intrinsece ale membrilor
elitei, a poziției sociale moștenite, a conjuncturilor fa vorabile, a acțiunii sau presiunii unor factori
externi.
Pe de altă parte, Gaetano Mosca atrage atenția că i storia este ca o sită care cerne
sistemele de recrutare a elitelor, încât soarta pop oarelor atârnă de tipul sistemului de recrutare a
elitei care predom ină în tr-o epocă, în raport cu „formula politică” a unui popor.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Prin opoziție cu cunoașterea vulgară, teoria reprezintă ceea ce este obiectul unei concepții metodice , organizată în mod sistematic și depinzând ca… [608744] (ID: 608744)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Prin opoziție cu cunoașterea vulgară, teoria reprezintă ceea ce este obiectul unei concepții metodice , organizată în mod sistematic și depinzând ca… [608744]

Copyright Notice

SISTEM DE MICROSERVICII EXPLOATATE ÎN DOCKER Coordonator științific Prof. Conf. Dr. Kevorchian Cristian Absolvent Pîrjoleanu -Grama And… [623973]

INTRODUC ЕRЕ ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 2 CАPITOLUL 1. BUG… [624797]

SPECIALIZAREA MANAGEMENTUL RESTAURĂRII ȘI VALORIFICĂRII PATRIMONIULUI CULTURAL [307790]

F 271.13Ed.3 Document de uz intern [603498]

Carol Davila,, București [311299]

Task 1 o prezentare introductiva despre mediul V -rep [627556]

Copyright Notice

Similar Posts