Primul Istrati Publicistul Socialist

Primul Istrati: publicistul socialist

„…sunt nu socialist, ci un revoltat care ar trimite la scos cărbuni atât pe burghezi, cât și pe «socialiștii» lor de carnaval” (Panait Istrati, Cum am debutat eu, 1925).

1. „Debuturile” unui revoltat

În 1925, aflat în plină afirmare în Franța, dar nemulțumit de a nu fi recunoscut, ca „scriitor român”, tocmai acasă – unde va reveni în septembrie, pentru câteva săptămâni, după nouă ani de peregrinări (orientale și occidentale deopotrivă) –, Panait Istrati trimite, de la Nisa, ca răspuns la o anchetă a ziarului Rampa, textul Cum am debutat eu, reluat, în același an, în volumul Trecut și viitor, prima carte istratiană scrisă direct în limba română. E confesiunea unui incomod, polemică pe alocuri, a unui autor care nu pare să-și facă, atunci când scrie, nici un fel de calcule de oportunitate, cu riscul de a-și contraria potențialii cititori. De la bun început, ține să noteze, cu orgoliul – oarecum ostentativ – al cuiva care se așază în rând cu acei „eroi ai umilinței și-ai decepției înfruntate”: „Am debutat de la un capăt la celălalt al vieții mele de până acum. N-am făcut decât să debutez…/ Eu aparțin acelei familii de comedianți provinciali eroi, care «debutează în fiecare seară…»”. O întreagă strategie a smereniei orgolioase poate fi urmărită în textele confesive ale lui Istrati; el, scriitorul primit cu atâta interes de Parisul anilor ’20 și deja în curs de a fi tradus (cu Chira Chiralina), la Atena, Florența și Moscova, se declară, provocator, un „comediant provincial” – tocmai pentru a lăsa să se înțeleagă, din cele scrise în continuare, contrariul. Pentru că, doar câteva fraze mai încolo, el atacă frontal și interpelează, aducând în discuție lucruri la care prea puțin belicoasa anchetă a lui D. Nanu, de la Rampa, nici nu făcuse referire. Înainte de a face mărturisiri despre debutul său literar – sau, în fine, despre lungul său șir de debuturi ca autor –, Istrati simte nevoia să aducă aminte că el nu este numai scriitor, ci și „muncitorul revoltat și resemnat al timpurilor noastre, sătul de viață după prima săptămână de «debut» într-o ocnă capitalistă”. Unde vrea să ajungă, în fond, prin atari considerații deloc „umile”? Vrea să stabilească un paralelism între condiția „muncitorului revoltat și resemnat”, insultat de „patronul (…) obraznic”, și „artistul” („iertați-mi cuvântul supărător!”, adaugă ironic Istrati) ultragiat de autoritățile lumii spiritului, „netrebnici monopolizatori ai vieții”, mecanismele marginalizării și ale excluziunii funcționând și în lumea literară (în câmpul literar, am zice azi), ca în tot ceea ce ține de existența socială: „Când debutam ca «hamal de la Brăila», mi-era indiferent dacă patronul se purta obraznic cu marfa brațelor mele (…). Dar când «hamalul» se metamorfoza în artist (…), atunci omul ridica prețul mărfii sale și striga: «Jos labele! Îngăduită fie-vă murdăria cocinii noastre sufletești, o stăpâni, atât cât am nevoie să vă cer hrană pentru stomac! Restul, tot restul simțirilor mele, scapă puterilor voastre, nu vă privește! (…)»”. Aluzia la N. Iorga, cu care Istrati se găsea de mult în conflict de idei, este transparentă: vorbindu-i, în 1924, lui Ioan Massof, într-un interviu apărut în Rampa (aceeași publicație care găzduiește, iată, și ancheta la care răspunde acum autorul Chirei Chiralina), despre proza lui Istrati, N. Iorga afirmase în deriziune că aceasta este opera unui „hamal din portul Brăilei”. Ce-i drept, „hamalul” cu pricina îi dedicase, cu ani în urmă, o serie de pamflete în România muncitoare.

Ajungând, în fine, la tema propriu-zisă a anchetei, Istrati enumeră o serie întreagă de debuturi repetate – tot atâtea momente în care existența sa de autor cunoaște o schimbare de zodie: 1908, anul publicării, în România muncitoare, a unui pamflet la adresa omului politic Nicolae Iorga; 1919, anul celui de-al doilea debut, cu un articol – în limba franceză, de astă dată –, Tolstoïsme ou Bolchévisme, apărut în ziarul genevez La Feuille; 1921 – anul publicării nuvelei Nicolai Tziganou, în L’Humanité; în fine, 1923, anul „«marelui» debut”, în revista Europe, cu Kyra Kyralina, „dumnezeiește prefațat de Rolland, pe două pagini din fruntea revistei”. Din această înșiruire de „debuturi”, lipsește însă tocmai debutul absolut, o falsă memorie îndemnându-l pe Istrati să noteze că primul său text ar data din 1908. Ei bine, momentul debutului publicistic al autorului este 19 noiembrie 1906, când, sub semnătura P. Istrate, apare în România muncitoare, publicație social-democrată, organ central al sindicatelor, un text intitulat Regina Hotel, relatarea unui abuz comis de patronul unui hotel din Constanța asupra unui chelner oarecare, înșelat, concediat și, în cele din urmă, bătut cu bestialistate, sub privirile neputincioase ale celorlalți angajați. Textul, redactat într-un stil nervos, cu o precizie a detaliilor ce configurează o situație și o atmosferă, este scris din perspectiva unui martor (autorul însuși, la vremea respectivă angajat al hotelului cu pricina) care, convins că „ceea ce s-a petrecut în acel local în ziua de 15/28 crt. (…) a trecut peste putința unei răbdări omenești”, se hotărăște să aducă la cunoștința publică acest caz. Nu pentru că ar fi un caz excepțional, ci, dimpotrivă, tocmai pentru că – tranșează încă din prima frază situația publicistul debutant – „bătaia și darea afară din serviciu, fără plată, au devenit niște lucruri atât de banale pentru lumea muncitoare, încât trecem de multe ori cu vederea ca peste un fapt normal”. Cazul nu e prezentat ca un fapt divers, căci nu particularul îl interesează aici pe autorul articolului-mărturie, ci valoarea ilustrativă a incidentului. Victima este obscurul Apostolescu Vasile, iar opresorul, un oarecare M. Schwartz, „canalia-patron”; litigiul: reținerea fără motiv a sumei de 23 de lei, dintr-un total de 60, după două luni de muncă încununate cu o concediere intempestivă. Punctul culminant: brutalizarea nevinovatului, pe care patronul „îl scăldă într-o adevărată baie de palme, limpezindu-l apoi în pumni” (plastică imagine, dinamizată prin apelul la imagini ale fluidității – „baie”, „limpezire” – dispuse în crescendo). Scena, puternic vizuală, e dramatizată printr-un scurt dialog și agrementată cu concluziile sceptice ale martorului revoltat. Cel dintâi text istratian nu e nici, propriu-zis, articol de ziar, nici proză de ficțiune; și, nefiind câtuși de puțin gratuit (incidentul înfățișat aici e, în fond, un pretext pentru exprimarea unei revolte multă vreme îndiguite – revolta unui om și a categoriei sociale din care provine), ajunge totuși să pară, prin efect de perspectivă, o expresie a scrisului perceput în toată gratuitatea sa – mai ales azi, când conceptul de literatură și/sau acela de proză s-a lărgit într-atât, încât aduce laolaltă și ficțiunea, și nonficțiunea, și pagina de proză scurtă, și pe aceea de jurnal etc. Publicistul debutant nu scrie, poate, cu gândul de a face literatură; cu toate acestea, literatura se instalează firesc în textul său. E un text despre cei umiliți și defavorizați scris chiar de cineva ieșit din rândul acestora, nu de un autor care, beneficiind de un trai relativ sigur, își îngăduie – precum un Brătescu-Voinești, de pildă – luxul unei proze a compasiunii și umanitarismului. Regina Hotel e, în creația autorului, o piesă semnificativă din cel puțin trei perspective: îl anunță nu doar pe publicistul, ci și pe prozatorul Panait Istrati; conține, in nuce, sugestiile poeticii autenticiste de la care se va revendica autorul; și, nu în cele din urmă, reprezintă debutul primului nostru autentic și valoros scriitor cu o agendă „de stânga” (îi va urma, în perioada interbelică, un Bogza).

S-a înrădăcinat adânc în mintea celor care îl citesc, de câteva generații bune, pe Istrati, frecventându-l ca pe un autor-mit, imaginea „vagabondului” șarmant, a omului și a scriitorului gata oricând să se sustragă unei realități prea banale, înțelegând libertatea sub specia evadării și a „aventurii” cvasiexotice. Imagine falsă. Idealizantă la început; ulterior devenită clișeu. De fapt, Istrati caută cu o ciudată obstinație banalul, faptul marginal al existenței cotidiene, detaliul aparent nesemnificativ, anodinul și le cultivă atât în propria-i viață, cât și în literatură. Fuga sa permanentă e o fugă înspre, nu dinspre concret și imediat. Așa stând lucrurile, „aventura” sa publicistică se integrează perfect proiectului existențial și scriptural istratian. Asumarea celor mai modeste ocupații care îi asigură subzistența – băiat de prăvălie, hamal, portar, chelner, zugrav etc. etc. – și, concomitent, asumarea scripturală a unor subiecte ce țin de sfera marginalității duc în aceeași direcție: aceea a unui statornic interes pentru imediatul vieții, dar un imediat trăit, printr-o asceză sui generis, în orizontul unor idei generoase despre om, umanitate, valori spirituale. „Reporterul” Istrati consemnează deseori fapte despre care s-ar putea spune: „Sigur, nimic senzațional!” și pe care ziarele – presa „independentă” atât de ironizată în articolele istratiene (ghilimele îi aparțin autorului) – nu s-ar grăbi să le înregistreze; și asta pentru că, se teme publicistul, nimic din ceea ce i se întâmplă, de pildă, unui lucrător mărunt nu constituie, nu poate constitui cu adevărat o știre. Morală pe care o regăsim în subtextul mai tuturor articolelor istratiene.

Alegând să scrie despre câte un „caz din sute altele”, „pentru a da o probă de lăcomie și moralitate burgheză”, descriind condiția servitorilor, a hamalilor din portul Brăila ori a lucrătorilor din variate tagme, publicistul vede lucrurile din postura unui moralist când indignat, când sarcastic. În orice caz, el însuși implicat – nu doar ca martor, ci și ca actor – în cele descrise. De aceea, susceptibil, poate, de partizanat și de reacții idiosincratice. Contraargument pe care, intuindu-l probabil, îl preîntâmpină, în numeroase dintre reportajele sale sau dintre articolele în care analizează la rece o situație (o grevă, un congres, o dezbatere parlamentară ș.a.), printr-o documentare cât se poate de acribioasă. În 1908, într-un articol din România muncitoare, prezintă cu lux de detalii, sistematic și sintetic, într-un stil de o perfectă tranzitivitate (cu multe cifre, cu date precise), fără „scăpările de condei” ce personalizează alte (destule) intervenții publicistice ale sale, desfășurarea celui de-al X-lea Congres al Partidului Socialist Italian. De unde își va fi cules informațiile?! E de presupus că din presa românească și străină pe care Istrati o citește în mod obișnuit – că e vorba de presa liberală, de aceea conservatoare sau de cea socialistă –, ca un om pentru care legătura cu realitatea palpabilă e o preocupare de fiecare clipă. Dezaprobând, în cazul adversarilor și al tovarășilor de idei deopotrivă, retorica fără acoperire ideatică și fără consecințe practice, Istrati își impune, s-ar zice, ca publicist, un fel de cult al cifrelor, al informațiilor certe – constrângător pentru scriitorul din el, pe care, adesea, îl exilează din discurs, de dragul „cauzei”. E o cale ascetică și totodată strategică de autodisciplinare a pasionalului, a exaltatului, a revoltatului.

Panait Istrati nu e doar un visător sau, mai bine zis, nu e un visător neracordat la realitate. Preocuparea pentru social și pentru istorie îi vertebrează scrisul chiar de la început. Iar publicistica sa nu este o simplă, naivă expresie a pasionalității unui idealist, ci se încăpățânează să facă apel la exactitatea faptelor și la raționalitate. „Nu uitați să înlocuiți pulberea umedă a vorbelor goale cu dinamita trăsnitoare a cifrelor care nu îngăduie replica”, le recomandă undeva Istrati tovarășilor de idei. Și mai departe, ca o concluzie venită în urma unei întâlniri social-democrate de la Galați, unde oratorii îl intrigaseră prin platitudine: „E vorba de cuvântările presărate cu cifre convingătoare. Asta e o virtute pe care eu o admir mereu, dar pe care nu pot să mi-o apropii, cu toată bunăvoința ce o am. Lucrul acesta însă nu mă împiedică să recomand vorbitorilor noștri prețioasa calitate de a înlocui cuvintele goale cu cifre convingătoare./ Aș îndrăzni să le mai recomand și… talentul de a ști cum să îmbrace cifrele ca să nu fie plictisitori, dar mi-e teamă de Farfuridi”.

Printre datele precise, de un realism nud și crud, subiectivitatea se strecoară, totuși, în chip firesc, netezind asperitățile unui reportaj ce ar fi riscat, altfel, să devină prea sec. În asemenea momente, gazetarul se amestecă printre oamenii despre care scrie, intră în propria-i narațiune gazetărească, urmărind să întărească printr-o mărturie subiectivă autenticitatea faptelor prezentate. Un text precum Din lumea servitorilor începe cu o tușă balzaciană: „Există în societatea noastră o nenorocită clasă de oameni, o breaslă, mai bine zis, de care nimeni nu se interesează și care zace în amorțire departe de poteca ce duce pe calea emancipării: breasla servitorilor”; pentru a face loc, două paragrafe mai jos, unei paranteze confesive: „Fiindcă am trăit o parte din viață în mijlocul lor și am îmbrățișat aproape ramurile meseriei de servitor, sunt sigur că nimeni nu mă va contrazice, acestea fiind văzute și suferite, iar nu informații culese de ici, de colo”. Credința în superioritatea faptelor „văzute și suferite”, trăite direct, în raport cu acelea reconstituite pe cale mediată, livrescă va fi reafirmată constant în textele autorului, indiferent de genul acestora. Istrati nu vrea să facă, în articolele sale, literatură, el vrea să dea o imagine a ceea ce i se pare a fi viața „adevărată”, nefalsificată nici de discursul politicienilor, nici de condeiul scriitorilor, dar literatura irumpe, împotriva voinței autorului, parcă, la finalul câte unei fraze sau în miezul câte unui paragraf sec.

Inegale ca scriitură – destule, fără valoare literară –, articolele istratiene interesează, totuși, nu numai pe latura lor de document, ci și prin faptul că, puse laolaltă, în toată eterogenitatea lor, spun multe despre omul și despre scriitorul Istrati, pentru acesta din urmă publicistica fiind – mai ales într-o primă etapă (1906-1916), aceea de dinainte de plecarea în Elveția și, deci, de dinainte de afirmarea lui ca autor de ficțiune – un laborator în care se decantează obsesii creatoare, se limpezesc idei, intuiții, se aproximează viitoare formule. Textele de ziar ale lui Istrati își conțin, încă de la început, propria poetică, iar aceasta este, în mare, nu întâmplător, și poetica textelor literare ale autorului. O poetică a autenticității ce vizează, ca pe un ideal uman și scriptural totodată, suprapunerea faptului trăit și a celui consemnat pe hârtie, aliindu-se, în același timp, numai aparent paradoxal, cu o la fel de imperativă aspirație spre clasicitate. Pentru Istrati, trăirea autentică și gândul just nu-și pot afla cursul în albia unor fraze alambicate, diluat-repetitive, pletorice și, prin chiar întortocherea lor ori prin excesul de „podoabe”, „mincinoase”, ci se exprimă simplu, clar, direct, fără „lux de vorbe meșteșugite”. Pentru că „ce e fals, tot fals rămâne; adevărului nu-i trebuie îmbrăcăminte pompoasă”. Fraza publicistului Istrati îmbracă uneori, după cum se vede, turnura maximei; reflecția morală se comprimă în enunțuri pe cât de precise, pe atât de casante.

Între personajele a căror vacuitate, când nu și malignitate, o denunță moralistul Istrati, dezgustat de ceea ce i se pare a fi „teatru social”, cele mai des invocați sunt Politicianul (cu „plaga” pe care o perpetuează: politicianismul), Demagogul naționalist, Patronul veros, Preotul fără Dumnezeu, Judecătorul sau Procurorul vândut, Jurnalistul care „se prostituează”.

Portretul generic – „Politicianul, cu două fețe și egoist, doritor de ranguri și avere, meschin și ipocrit, oricât ar căuta de a părea natural, oricât s-ar strădui de a-și apropia niște însușiri care nu-i aparțin, îl demaști imediat: pe față îi stau scrise minciuna, șarlatania și interesul” – e îmbogățit, într-un articol sau altul, cu exemple concrete. Una dintre țintele preferate ale sarcasmului istratian este Nicolae Iorga, taxat ca reacționar, naționalist îngust, antisemit, demagog invocând stereotip interesele „neamului românesc”. În Parlament, discursurile sale iau forma unui „potop de fraze lungi și deșirate”, de „afirmări neadevărate și injurioase”. (Indiferent de specia în care se exersează – de la publicistică la eseu și de la narațiunea confesivă la ficțiune –, Istrati revine cu consecvență la ideea, direct ori metaforic exprimată, conform căreia între o frază inautentic formulată și neadevărul pe care aceasta ar vrea să-l disimuleze există, invariabil, un raport de intercondiționare.) Într-o notiță intitulată Scriitori… „cizmari”, ironia publicistului se învecinează periculos cu injuria, camuflată de o stilistică a pamfletului: „Scriitorii noștrri s-au constituit într-o societate. Cu această ocazie au trimis invitatie dlui Iorga, broscoiul antisemit, cerând să le «onoreze» societatea cu prezența d-sale ca membru. Știți ce a răspuns «marele patriot român». Că dânsul nu intră într-o societate de cizmari!/ Acum, nu știm cine are mai multă onoare: un profesor universitar, istoric etc., dar și bătăuș à la Delea Veche, sau un cizmar cinstit?”. Sau, într-un text despre „demagogii contemporani” și „reacționarismul ce ne înconjoară”: „Lăsându-i la o parte păcatele, nimeni nu poate tăgădui valoarea de învățat istoric a dlui Iorga (…)./ Dar răul e că dl Iorga crede cu tot dinadinsul că nemurirea nu i-o va aduce valoarea sa de istoric, ci valoarea sa de om păcătos, de demagog încăpățânat. (…)/ Demagogia sa stă acolo când, sub seriozitatea cuvântării, ascunde intențiile josnice, când caută să exploateze o ignoranță, când caută terenul, chiar și într-o conferință istorică dezinteresată, spre a face sofisticărie, a denatura adevărul și a-și servi interesele sale meschine în tendință de parvenire. Atunci îi vezi toată goliciunea lui urâcioasă, pe care nu știe măcar să și-o acopere”.

Nici liberalul Ionel Brătianu, „omul acesta negru”, cu „sporovăiala” sa de la întrunirile politice, nu e privit cu mai multă indulgență. Când acesta îi etichetează pe sindicaliști ca fiind ostili „ordinii sociale”, Istrati îl interpelează revoltat, fraza sa (amintind de oratoria antică) dobândește cadența bine-cunoscută a catilinarelor: „Dar bine, cinicule, ordine socială e aceea când eu plesnesc de foame și îngheț de frig cu ai mei, iar tu te răsfeți în saloane somptuoase, înconjurat de un lux nebun? Când rămășițele de la masa ta, pe care le zvârli la câini, prețuiesc atât cu cât eu aș putea trăi o lună? Când pe mine mă mănâncă boala, trăind într-un bordei mucegăit, iar tu ocupi palate unde pot trăi o sută? Când eu de-abia îmi târăsc zilele, alergând după o pâine, tu zvârli banii pe fereastră – sudoare stoarsă din spatele meu gârbovit? Când pe mine mă arde pârjolul cât e ziua de mare, făcându-ți ție aur pentru a mă schilodi când treci cu cucoana ta în automobil și pentru a turna plumbi pe care să mi-i trimiți în piept când îți cer un drept la viață – aceasta zici că e «ordine»?”. La rândul său, Dimitrie A. Sturdza „nu scapă niciodată ocazia de a se lăuda, neputând avea nici măcar sentimentul poetic al unei oi”.

Față de „morala imorală” a unor „ticăloși monahi ortodcși”, „stricăciuni nedemne de a purta numele de oameni” (lacomi, pederaști, „trântori”, „cuib de tâlhari”), indignarea pamfletarului nu mai cunoaște limită: la Athos, călugării au preschimbat „un rai dumnezeiesc (…) într-o băltoacă infecțioasă” – „o duhoare insuportabilă mi se părea că exală suprafața solului la ideea infamelor fapte ce se săvârșesc de locuitorii aceștia uniformi: bărboși, rotunzi și îmbrăcați în robe negre!/ Avizi și desfrânați criminali, monștri prin actele ce săvârșesc, încât mintea omenească nu poate percepe îndeajuns, în ipocrizia lor”.

Un reportaj bogzian avant la lettre, Din regiunea petrolului. Câmpina, ar merita să figureze în orice antologie românească a genului: „Vizitarăm câteva sonde care «lăcăreau», adică extrăgeau păcură din adâncimi. (…)/ Nici nu-i nevoie să-l vezi pe lucrător. Din moment ce întregul interior al sondei înoată în păcură amestecată cu pământ, lucrătorul nu poate fi decât un burete îmbibat cu țiței. (…) Trăind toată viața în păcură, mâncând și respirând înecați în păcură, nu e de mirare că oamenii aceștia, veniți de prin toate colțurile țării, sunt atât de abrutizați, încât și conștiința lor se întunecă cu timpul, luând culoarea negrei și împuțitei ocne în care sunt condamnați să trăiască./ (…) Am ieșit pe malul care domină întreaga vale a Prahovei dintre Câmpina și Poiană. (…) În fața noastră se profilau, pe toată întinderea văii, urâcioasele propilee moderne, groaznicele turle negre, care păreau că formează colonadele unui vestibul la intrarea în iad:/ «Lucrezi liniștit în sondă», spunea tov. Aricescu, «și deodată, pe nesimțite, auzi o detunătură care zguduie toată regiunea și preface în țăndări multe geamuri din oraș. Atunci știi de mai înainte că vreo sondă a luat foc – și când ieși afară, îi vezi unul câte unul cum aleargă în neștire cu flacăra de 2 m deasupra capului. Unul se aruncă în apă și mai arde și acolo câtva timp; altul își rupe hainele de pe el, cu carne cu tot. (…)/ Cei carbonizați complet nu mai au nici o formă și treci mai departe. Dar rămâi înlemnit când ridici vata în care e îngropat unul viu, deși e pe jumătate mort./ Vata albă, înfășurând trupul acela înnegrit, sângerând, curățat de tot ce-a fost păr pe obraz și pe cap, răsuflând încă, deși se văd oasele și carnea atârnă felii, e tot ce poate înnebuni un om. (…)»/ Și din grăzăviile astea, peste putință de ascultat, am mai avut puterea să rețin următorul amănunt: un lucrător din altă localitate, la o catastrofă întâmplată anul trecut, a încercat să ajute pe un coleg al său aproape carbonizat, dar în sforțarea făcută pentru a-l ridica, una din palmele muribundului i-a rămas în mâna jupuită de pe schelet, ca o mănușă. Mănușa aceasta de piele omenească, lucrătorul de mai sus a pus-o în spirt și o păstrează și astăzi”.