Primele Doua Sinoade Ecumenice Si Importanta Simbolului Niceo Constantinopolitan

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………1-7

CAPITOLUL I

NECESITATEA CONVOCĂRII

SINOADELOR ECUMENICE…………………………………………………….8-15

CAPITOLUL II

SINODUL I ECUMENIC………………………………….15-35

CAPITOLUL III

SINODUL II ECUMENIC………………………………..36-51

CAPITOLUL IV

IMPORTANȚA SIMBOLULUI NICEO-CONSTANTINOPOLITAN………………………52-56

CONCLUZII…………………………………………………….57-60

BIBLIOGRAFIE………………………………….61-65

CUPRINS……………………………………………………..

=== PRIMELE DOUÃ SINOADE ECUMENICE ===

Pentru împlinirea misiunii lor apostolice, Sfinții Apostoli au fost încredințați de Mântuitorul Iisus Hristos asupra prezenței Lui reale în mijlocul lor, prin lucrarea Sfântului Duh, dacă vor menține unitatea și colaborarea între ei. De aceea Sfinții Apostoli, confruntându-se cu unele disensiuni care puneau în pericol unitatea Bisericii, s-au adunat la Ierusalim în jurul anului 50 și au luat hotărâri de comun acord, având convingerea că au lucrat sub asistența Duhului Sfânt. „Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă”, a devenit formula tradiționala cu care începea, de obicei, textele deciziilor dogmatice ale sinoadelor ecumenice și locale.

Sistemul sinodal a devenit astfel nu numai forma ideală de conducere a Bisericii, ci și forumul suprem de judecată și decizie în problemele doctrinare, administrative și de disciplină bisericească. Chiar dacă perioada persecuțiilor(64-313) nu a permis dezvoltarea firească a sistemului sinodal, Biserica n-a renunțat la acesta, astfel încât ori de câte ori a fost necesară convocarea sinoadelor, ea s-a făcut.

Sinod, cuvânt format prin combinarea celor doi termeni, συν- împreună, același și οδος- drum, înseamnă a merge împreună pe același drum, a urma aceeași cale. Referitor la Biserică, termenul însemna a hotărî împreună asupra adevărurilor de credință, care constituie calea spre mântuire, scopul final al lucrării Bisericii în lume. Prin urmare, dacă se constata că învățătura de credință revelată de Mântuitorul Iisus Hristos și propovăduită de Sfinții Apostoli și urmașii lor, era interpretată eronat, dezvoltând concepții diferite, care duceau la scindarea unității Bisericii, erau convocați episcopii uneia sau mai multor provincii în sinod. La sinod puteau participa și preoții și diaconii și chiar și laicii. Deși nu aveau drept de vot, preoții și diaconii puteau participa la discuții, expunându-și punctul lor de vedere. După analizarea și discutarea problemelor controversate, se luau decizii cu acordul majorității. Ele erau consemnate în procesele verbale și întărite prin semnăturile celor prezenți cu drept de vot. Astfel deciziile sinoadelor, comunicate tuturor comunităților provinciei sau provinciilor respective, deveneau obligatorii pentru toți creștinii.

Sinoadele erau prin urmare mijloace de afirmare a unității bisericești, de apărare a credinței și de impunere a disciplinelor bisericești.

O condiție absolut necesară pentru declararea unui sinod, ca ecumenic, era convocarea tuturor episcopilor de pe întreg cuprinsul Imperiului, din ordinul împăratului, pentru a analiza o învătătură de credință greșită, pentru a formula și aproba o definiție dogmatică, valabilă pentru întreaga Biserică. Receptarea hotărârilor dogmatice și canonice de Biserică, Cea Una, garanta ecumenicitatea unui sinod. De aceea, fiecare sinod ecumenic, înainte de a defini un adevăr de credință controversat, mărturisea adeziunea la învățăturile de credință, fixate de sinoadele ecumenice anterioare și dovedea prin aceasta unitatea de credință a Bisericii și universalitatea dogmelor.

Pentru ca un sinod să poată fi declarat ecumenic trebuiau îndeplinite următoarele condiții: să fie convocat de împărat și să întrunească episcopii din întreg Imperiu Roman, care participau personal sau prin reprezentanți, să examineze învățătura de credință a Bisericii pe baza Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții și să o expună într-o definiție scurtă și precisă.

Atribuțiile sinoadelor ecumenice erau următoarele:

definirea și confirmarea dogmelor creștine pe baza Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții

expunerea lor pe scurt în formă de simboluri de credință

cercetarea fiecărei învățături ce s-ar ivi în vreo biserică

examinarea și întărirea Tradiției bisericești

delimitarea Tradiției adevărate de cea falsă

revizuirea canoanelor sinoadelor anterioare

luarea de decizii referitoare la organizarea și administrarea Bisericii întregi

stabilirea gradelor și drepturilor ierarhiei bisericești

exercitarea puterii judecătorești în instanța supremă.

Votul deliberativ era exprimat de toți episcopii participanți. Preoții și diaconii prezenți, puteau să-și exprime un vot consultativ, însă dacă ei participau ca delegați ai unor episcopi, atunci aveau drept de vot deliberativ.

Deciziile sinoadelor ecumenice, care erau foruri supreme ale puterii spirituale în întreaga Biserică, erau obligatorii pentru toți membrii Bisericii, dacă erau publicate în mod formal și solemn. Împărații romani și apoi bizantini, recunoscând puterea deliberativă a sinoadelor ecumenice, întăreau cu putere delege aceste decizii, adăugându-le legislației statului și supraveghind respectarea lor.

Trebuie spus, legat de universalitatea unor învățături de credință, mesajul transmis de acestea la întreaga Biserică.

Astfel, Părinții Apostolici, folosind chiar stilul de scrieri epistolare, transmit învățături de credință primite direct de la Sfinții Apostoli sau urmașii direcți ai acestora. Apologeții creștini condamnă ororile păgânismului și rigiditatea iudaismului, arătând adevărata credință și trăire în Hristos.

Martirii creștini, în mare parte clerici, prin declarațiile lor, mărturiseau pe Iisus Hristos, Cel Înviat din morți. Nu o făceau numai pentru ei, ci în numele tuturor care au crezut în El.

Prin faptul că erau martirizați în cetăți importante ale Imperiului sau chiar în Roma, sfinții încredințau comunităților creștine, prin mărturisirea lor, învățături de credință păstrate cu mare fidelitate și respectate ca atare de creștini. Prin urmare, ele aveau un caracter universal.

Sinoadele au urmărit și unitatea disciplinei bisericești și creștine în general. Canoanele elaborate de sinoadele ecumenice au reglementat o serie de situații: viața oamenilor Bisericii, raporturile între clerici, între clerici și diferitele categorii de credincioși, între variatele unități constituite ale Bisericii, între creștinii înșiși, între Biserică și stat, între particulari și stat, organizarea și funcționarea tribunalelor bisericești, atitudinea față de eretici, față de schismatici și față de anumite obiceiuri păgâne rămase încă în uz, monahismul, administrarea Sfintelor Taine, calendarul bisericesc, raporturile între marile biserici ale timpului, cu deosebire între Roma și Constantinopol.

Operele Sfinților Părinți și ale scriitorilor bisericești, care cuprind un bogat tezaur de învățături de credință, norme de conduită morală, reguli tipiconale, au fost scrise în primele opt secole creștine, perioada patristică, când nu se vorbea despre o creștinătate împărțită confesional.

Fără îndoială, că au existat deja din secolul al-V-lea unele comunități sau reprezentanți ai unor Biserici, care , nerecunoscând Hotărârile sinoadelor III și IV ecumenice, s-au dezlipit de la sânul Bisericii ecumenice.

Hotărârile sinoadelor ecumenice au urmărit, fără excepție, apărarea credinței sub unul sau mai multe raporturi și elaborarea unei doctrine, care să consolideze unitatea de credință continuu, în mai multe sau în toate regiunile Bisericii, unde se simțea nevoie.

Unitatea credinței și a doctrinei este subliniată și de metoda sinoadelor ecumenice, ca fiecare dintre ele să întărească hotărârile celor anterioare, fie prin reproducerea de părți esențiale din definiții, fie prin formule rezumative, indicându-se cel mai adesea și locul unde s-a ținut sinodul sau sinoadele respective, precum și numărul sinodalilor, totul încheindu-se prin anatemizarea celor ce nu vor primi învățătura proclamată oficial.

Definițiile sinoadelor ecumenice au o valoare dogmatică deosebită pentru credința și viața Bisericii. Ele sunt un stimulent serios pentru eforturile ecumeniste actuale, cărora le oferă sugestii și substanță de valoare.

CAPITOLUL I

NECESITATEA CONVOCĂRII SINOADELOR ECUMENICE

Pentru a arăta exact motivul pentru care au fost convocate sinoadele ecumenice, e necesar să vorbim în expunerea noastră despre situația în care se afla imperiul roman la finele lui și începutul imperiului bizantin(325-787).

La scurt timp după răspândirea creștinismului în arealul lumii romane și în bazinul geografic mediteranean, creștinismul a intrat în contact nu numai cu religia tradițională a fiecărui popor, ci și cu moștenirea culturală, artistică și literară a națiunilor. După convertirea la creștinism a primilor aristocrați romani, au devenit creștini oameni cu o vastă cultură greco-romană, cititori ai clasicilor vechi și romani și buni cunoscători ai artelor.

Din punct de vedere cultural, creștinii convertiți dintre păgâni s-au confruntat cu două situații: să încreștineze cultura greco-romană sau să o respingă în totalitate. De aceea au existat creștini, care necunoscând bine filosofia și cultura clasică, au încercat să se folosească de cultura greco-romană, fără să-și dea seama de anumite capcane, aceștia fiind cei superficiali .

În secolul I , Biserica a avut parte de cea mai liniștită perioadă a existenței sale, din primele trei secole. Spre deosebire de persecuțiile din secolele II și III, liniștea relativă din primii 100 de ani a contribuit la răspândirea creștinismului în aproape întreg Imperiul roman. Discontinuitatea persecuțiilor împotriva creștinismului, în cursul veacului al-II-lea, a permis Bisericii să se dezvolte, astfel încât, în timpul celor mai aspre persecuții din secolul al-III-lea, să reziste și să se maturizeze.

În cursul secolului al-II-lea, creștinismul s-a răspândit în întreg bazinul mediteranean și chiar în țări precum Persia, Etiopia, Armenia. Nu exista clasă socială din care să nu facă parte creștinii. Statul roman, prin instrumentele sale politice, juridice și administrative, vedea în creștinism un potențial pericol și o amenințare pentru stabilitatea Imperiului. Cu timpul, creștinii au devenit conștienți de forța pe care o dețineau în imperiu, lucru reliefat și prin vocea apologeților, care au scris acele apologii de apărare a creștinilor, unele dintre ele fiind adresate chiar împăraților romani.

În opinia autorilor creștini din secolele II-III, legea lui Hristos putea coexista, în anumite condiții, cu legile romane, atunci când dreptul roman nu încălca legea morală creștină și nu vătăma conștiința creștinilor. Legea lui Hristos aducea cu sine o nouă dimensiune juridică, aceea a respectului față de om, a iubirii față de aproapele. Legea lui Hristos abroga legile idolatre și injuste față de oameni, caz în care legile păgâne nu mai erau legi drepte, așadar ele erau privite de creștini ca fiind injuste.

Creștinismul a adus cu sine o nouă concepție despre stat, a limitat puterea politică, s-a condus după legi proprii care sunt legile lui Dumnezeu. Legea lui Hristos a fost călăuza creștinilor, fiind așezată deasupra tuturor celorlalte legi. Mentalitatea lumii antice era diferită de cea a creștinilor. Cetățeanul Romei vechi trăia pentru sine, pentru plăcerile vieții, dorea să devină „prieten al Cezarului”. Cetățeanul nou, al legii creștine, dorea ca legile statului roman să nu intre în contradicție cu conștiința sa, fiindcă acest lucru era cel mai important. Creștinii analizau legile romane prin prisma moralei creștine și a preceptelor evanghelice, de aceea o lege care încălca conștiința unui creștin, prin respectarea ei, nu mai era socotită dreaptă. Creștinismul nu putea face concesii legislației păgâne sub nici un aspect. Creștinii nu puteau sacrifica nimic din legea morală și din dogme, în schimbul reconcilierii cu statul roman.

Deși creștinii erau persecutați, încă de pe vremea împăratului Nero, împărații romani nu au promulgat o lege specială împotriva creștinilor, aceștia fiind judecați doar pe baza unor prescripte și conform dreptului comun roman.

Apologeții creștini i-au încurajat pe martiri, dar au luptat împotriva nedreptăților la care erau supuși creștinii, aducând trei mari argumente în favoarea lor:

inconsistența acuzelor păgânilor

raționalitatea și frumusețea doctrinei și moralei creștine

libertatea voinței și conștiinței umane

Cererea creștinilor de a fi lăsați să practice în libertate religia era firească, dar ea nu a avut câștig de cauză, decât la începutul secolului al –IV-lea. Obținerea libertății pentru creștinism nu a însemnat o încetare a misiunii creștine. Creștinismul nu putea rămâne indiferent față de păgânism și față de riturile păgâne, pentru că avea conștiința că era adevărata religie. Violența manifestată de persecutorii păgâni era în contrast cu religiozitatea pe care ei credeau că o apără. Martiriul creștinilor din primele secole a întărit Biserica, pregătind-o pentru încercările din secolele IV-V, când se va cristaliza doctrina creștină.

Apariția pe scena politică a lui Constantin cel Mare va schimba aproape total, soarta „noii religii a iubirii”. Flavius Valerius Constantinus, născut în jurul anului 272, s-a născut într-o familie păgână și a crescut ca un păgân.

Dacă mama sa Elena, mai târziu, s-a dovedit o adevărată creștină, tatăl său, Constanțiu Chlor, a manifestat o admirabilă toleranță față de imitatorii lui Hristos, nu le-a închis niciodată bisericile ți nici nu i-a persecutat. Iată cum este caracterizat Constanțiu de către Eusebiu : “În anii celor patru împărați, care-și împărțiseră cârma domniei, Constanțiu a fost singurul care a avut o înțelegere a lucrurilor cu totul străină celorlalți, punând pentru sine temei de dragoste din partea lui Dumnezeu, Cel mai presus de toate. Încât, în timp ce aceia sugrumau și sfâșiau Bisericile lui Dumnezeu, acesta ți-a păzit mâinile curate de pângărirea cu astfel de nelegiuire, nevrând să li se asemene în nici un fel și în nici un chip” .

Trecerea la creștinism pare să fi avut loc în anul 312, cu prilejul luptei de la podul Milvius. Totuși, Eusebiu nu leagă în totalitate prima lui întâlnire cu creștinismul de această întâmplare, pentru că în capitolele precedente, împăratul este văzut ca un om plin de frământări, speranțe și incertitudini, cu privire la adevărată credință și Dumnezeului, Căruia trebuie să i se supună.

Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că, soldații invocau în toate luptele lor ajutorul unei divinități, care să-i protejeze, iar Constantin, bun observator al stărilor de spirit în care se aflau soldații înaintea unei bătălii, a examinat mai multe religii și pe zeii lor, iar la final a ajuns la concluzia că numai una dintre religii oferă protecție, și aceasta este religia creștină. Datorită faptului că Constantin a câștigat bătălia de la podul Milvius, sub semnul crucii Domnului, a fost convins că adevărata religie este cea creștină. Eusebiu arată clar că Constantin a ales creștinismul, lucru confirmat prin propria sa mărturie.

Atitudinea împăratului Constantin cel Mare față de creștini a fost întotdeauna îngăduitoare. După convertirea sa la creștinism , le-a făcut multe concesii creștinilor, cea mai mare fiind edictul de la Mediolan, din anul 313.

Desigur, că nimeni nu se așteaptă ca el să fi fost un creștin perfect, în sensul de a fi respectat imediat toate prescripțiile noii religii, pentru că nu trebuie să uităm că, conducea un imperiu eminamente păgân, iar adoptarea întru totul a religiei creștine, cu tot ceea ce impunea ea , ar fi putut duce la o adevărat război civil. Semnul miraculos al crucii, apărut în înaltul cerului, împreună cu cuvintele de îmbărbătare, vor fi reprezentat momentul său de maximă revelație a propriei apartenențe la Dumnezeu și la sistemul doctrinar creștin.

Constantin cel Mare reprezintă una din enigmele istoriei creștine a primelor veacuri și va rămâne așa, probabil, pentru totdeauna. Părerile cu privire la Constantin sunt împărțite. Unii spun că a fost creștin în adevăratul sens al cuvîntului, alții că ar fi îmbrățișat creștinismul din motive politice. Există însă și o altă opinie potrivit căraia, el n-ar fi fost convins de adevărul și puterea Dumnezeului creștinilor de la început, dar a avut o înclinație spre cunoașterea Lui, care ulterior a fost conjugată cu o serie de avantaje temporale.

Trebuie spus însă, că nici una din scrierile lui Eusebiu n-a trezit atâtea critici și controverse ca „Viața lui Constantin cel Mare”, deoarece el vedea în acesta cel dintâi care deținea puterea romană și cel care a vrut să fie prietenul lui Dumnezeu. Bineînțeles că noi trebuie să vedem în această scriere numai o prezentare omagială, a ceea ce acest împărat creștin a făcut pentru Biserică și pentru creștinism.

Eusebiu a fost aspru criticat, ca fiind un scriitor de curte, lingușitor, neobiectiv, iar „Viața lui Constantin cel Mare” a fost socotită neautentică ori falsificată.

Interesant e, că aceeași politică de preaslăvire a lui Constantin cel Mare duce și urmașul lui Eusebiu, Teodoret de Cyr.

Eusebiu il prezintă pe Constantin , la sfârșitul luptei cu Licinius „ strălucind de virtuți pe care i le-a dăruit credința în Dumnezeu”. Odată cu victoria lui Constantin, orice frică a dispărut din sufletul oamenilor, toate suferințele au fost uitate, iar în dansuri și în cântece, prin sate și prin orașe, oamenii cinsteau mai întâi pe Dumnezeu, Împăratul împăraților, iar în al doilea rând pe evlaviosul împărat atât de iubit de Dumnezeu.

Constantin a fost un creștin convins, sincer și devotat, deși nu întotdeauna și consecvent, fiind obligat, să se comporte uneori contradictoriu. Să nu uităm că la inițiativa lui s-a convocat primul sinod ecumenic de la Niceea din anul 325, pentru a pune capăt divergențelor existente în sânul Bisericii.

Convocarea sinodului de la Niceea, din anul 325, reprezintă, fără îndoială, cel mai important moment al întregii istorii a creștinismului, deoarece aici nu numai că s-a pus capăt unei crize care tindea să cuprindă întreg imperiul roman, ci și pentru că se stabilea o regulă generală pentru rezolvarea problemelor majore din Biserică. Practic, tot ceea ce se va întâmpla de acum încolo în lumea creștină se va raporta la Niceea.

CAPITOLUL II

SINODUL I ECUMENIC

Sinodul I ecumenic de la Niceea din anul 325, a fost convocat datorită puternicii erezii a arianismului, care a zguduit lumea creștină în primele secole de existență. Promotorul acestei erezii a fost preotul Arie din Alexandria.

Arie reprezintă pentru Biserică un nou început. Odată cu el lumea creștină a devenit alta, iar modul de abordare al problemelor teologice a căpătat o nouă formă, sinodală.

Înalt, grav, cu o privire austeră, preotul bisericii Baucalis din Alexandria va începe o mișcare dizidentă, care va chinui Biserica vreme de mai bine de 50 de ani și care a avut susținători de toate vârstele și din toate clasele sociale. El pare să fi fost „creația” mișcărilor intelectuale de la sfârșitul secolului al-III-lea și începutul celui de-al IV-lea și să fi pus în mișcare mai degrabă credințele și supozițiile mai multor teologi anteriori lui sau contemporani, decât pe ale sale proprii, deși această problemă nu este reglementată întru totul.

Arie s-a născut în Libia în jurul anului 256, fiind discipolul indirect al episcopului Antiohiei, Pavel de Samosata. A fost un om răzvratit și îmfumurat, un temperament plin de vanitate și mândrie, un bărbat zgomotos, turbulent și ambițios, stiind să-și camufleze bine aceste defecte sub aparența unei mari pietăți și evlavii. Sfântul Epifaniu de Salamina îl descria astfel : „un om în vârstă, de statură înaltă, cu fața tristă, având o înfățișare care-l făcea capabil să înșele, asemenea unui șarpe viclean, inimile naive, prin aerul său de sfințenie aparentă” . manierele sale erau blânde, atrăgătoare, insinuante și lingușitoare.

Instruit în teologie de preotul Lucian din Antiohia, aderent al episcopului eretic Pavel de Samosata, Arie a avut colegi de studii după 280, pe episcopii Eusebiu de Nicomidia, Maris de Calcedon, Theognis de Niceea și Leonțiu de Antiohia, care vor juca un rol însemnat în răspândirea ereziei ariene. După terminarea studiilor la Antiohia, Arie a venit la Alexandria, unde, distingându-se prin cultura și înfățișarea sa, fiind totodată un bun cunoscător al Sfintei Scripturi și un predicator talentat, a fost hirotonit diacon de episcopul Petru I al Alexandriei(300-311), apoi preot de episcopul Achilas(312). Ca preot, i s-a încredințat postul de paroh la Biserica Baucalis din port, cea mai însemnată din cele nouă biserici ale Alexandriei. După ce Alexandru a ajuns episcop, Arie era considerat unul dintre cei mai mari oratori din cetate, un om stimat, cu o reputație extraordinară: „ În acest timp Arie, care făcea parte din tagma preoților și era însărcinat cu explicarea Sfintelor Scripturi, văzând pe Alexandru că deține demnitatea episcopală, nu și-a putut stăpâni ghimpele invidiei, ci, fiind împins de acesta, căuta mereu pricini de ceartă și discuții. Dar, văzând felul de viață, vrednic de laudă, al acestui bărbat, nu putea să urzească calomniile lui. Totuși, invidia nu l-a lăsat să stea liniștit. Dușmanul adevărului, descoperind pe Arie ca instrument al răutății sale, a produs prin el tulburări și a provocat furtună în Biserică, căci l-a convins să se împotrivească pe față învățăturii apostolice a lui Alexandru”.

Datorită acestor însușiri pe care le avea și datorită faptului că a văzut că șansa de a fi cel mai puternic cleric din Alexandria s-a risipit, începe să profeseze o învățătură opusă de cea a Bisericii. Și acest lucru, îl făcea nu numai într-un cerc restrâns de prieteni, ci în mod deschis în Biserică, de la amvon, și chiar în cadrul întâlnirilor oficiale.

Este știut faptul că Alexandru nu dorea să obțină votul majorității episcopilor, în diversele probleme cu care se confrunta Biserica prin forță, ci mai degrabă pe cale pașnică, prin discuții libere, fiecare având dreptul să-și expună punctul de vedere.

Eusebiu de Cezareea, citind Scrisoarea împăratului Constantin către Alexandru și Arie, arată că la o întâlnire a clerului, Alexandru le-a cerut să-și exprime opinia în legătură cu anumit pasaj scripturistic, o chestiune pe care împăratul o considera rodul unui spirit polemic, născut din folosirea greșită a timpului liber.

Arianismul este o concepție rațional-omenească, de înțelegere a creștinismului, o coborâre a lui de la înălțimea de religie revelată de Dumnezeu Tatăl, prin Însuși Fiul Său Iisus Hristos, la nivelul religiilor păgâne naturale. Erezia ariană a pus în circulație teoria unui monoteism raționalist, bine construit și susținut cu argumente sofisticate ispititoare, spre a seduce spiritele de elită ale

lumii greco-romane la concepția unui summus Deus.

Asupra lui Arie s-a exercitat influența școlii de Antiohia, care interpreta Sfânta Scriptură literal și istoric, în opoziție cu școala de Alexandria care o interpreta alegoric și spiritual. Se remarcă în gândirea lui Arie, principii gnostico- filosofice, care au circulat începând cu secolul al-II-lea d. Hr, și mai circulau încă și în timpul său.

Arie combătea egalitatea și consubstanțialitatea Fiului lui Dumnezeu cu Dumnezeu-Tatăl și prin aceasta nega dumnezeirea Fiului. El susținea cu tenacitate subordinațianismul, adică ideea eronată că Fiul lui Dumnezeu este mai mic decât Dumnezeu-Tatăl, devenind prin aceasta întemeietorul unei erezii puternice și răspândite, care a tulburat creștinătatea mai mult de șaizeci de ani, de la 318, până la 381.

Principiile ereziei ariene se pot sintetiza astfel:

1.Dumnezeu –Tatăl este principiul necreat și nenăscut. Denumirea de „Tată”, cuprinde inevitabil în sine întâietatea și superioritatea Sa, față de fiul și arată în același timp inferioritatea Fiului față de Tatăl. Arie ajungea astfel la un monoteism, influențat de ereticii antitrinitari sau monarhieni.

Arie aducea în sprijinul acestei afirmații, versetul din Evanghelia Sfântului Ioan: „Tatăl este mai mare decât Mine”, ignorând el că sensul acestui verset se referă la natura umană a lui Hristos, și nu la cea dumnezeiască, cum au argumentat episcopul Alexandru al Alexandriei și Sfântul Atanasie, diaconul său, la Sinodul de la Alexandria, din 320 sau 321, și la sinodul I ecumenic de la Niceea, din anul 325.

2. Fiul este creat prin voința Tatălui, dar nu din ființa sau esența Lui, ci din nimic, fiind prima sa creatură, însă nu din eternitate, căci a fost un timp când Fiul nu a existat. Fiul Lui Dumnezeu are un început, în timp ce Dumnezeu-Tatăl este fără de-nceput.

Arie aducea în sprijinul acestei idei versetul : „Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut”, precum și versetul: „Domnul M-a creat cea dintâi dintre lucrările Lui, înaintea tuturor veacurilor”. Acest verset, însă, se referă la Înțelepciunea creată, pe care Părinții Bisericii, îndeosebi Sfântul Atanasie și Sfântul Vasile, o identifică cu Logosul sau Cuvântul întrupat, care, de la întruparea Logosului sau a Cuvântului, ne unește prin întrupare cu Tatăl și Sfânta Treime. Fiul sau Logosul întrupat este numit „creat”, în virtutea umanității Sale, care a fost creată.

3. Deși, după opinia lui Arie, Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, este după ființa Sa o creatură, e schimbător, mărginit, imperfect și chiar capabil de a păcătui, El se bucură totuși de cinstea cea mai mare, deoarece prin Fiul, Dumnezeu a creat toate, chiar și timpul.

4. Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe Fiul este crearea universului, fiindcă Dumnezeu cel prea înalt nu putea crea universul material, decât cu ajutorul unei ființe intermediare, idee împrumutată

5. La crearea universului, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a primit măreția și puterea creatoare a Tatălui. Fiul poate fi numit și El Dumnezeu, căci datorită harului dumnezeiesc pe care l-a primit de la Tatăl, a devenit un Fiu adoptiv al Tatălui. Ca atare, Fiul are o divinitate împrumutată din divinitatea Tatălui. Substanța sau esența Tatălui se deosebește atât de mult de cea a Fiului, cum se deosebește infinitul de finit. Sfântul Atanasie ne spunea că Arie considera că: „Hristos nu este adevăratul Dumnezeu, ci El , ca și toți alții, se numește Dumnezeu prin participare”.

După cum reiese din scrierea sa, Thalia, Arie și-a formulat și precizat doctrina eretică astfel: „ Dumnezeu n-a fost întotdeauna Tată, ci a devenit mai în urmă. Fiul n-a existat totdeauna, căci nu era înainte de a se naște, nu este din Tatăl, ci din nimic. Nu este propriu ființei Tatălui, căci este făptură și creatură. Hristos nu este Dumnezeu adevărat, ci s-a îndumnezeit prin participare”.

Învățătura ortodoxă despre Dumnezeirea Fiului și despre egalitatea și consubstanțialitatea sa cu Tatăl, o precizează foarte clar Sfântul Epifaniu: „ Dumnezeu, fiind negrăit, a născut pe Dumnezeu Fiul, cel negrăit mai înainte de toți vecii și înainte de timp, încât nu este distanță între Fiul și Tatăl , ci îndată ce gândești pe Tatăl, gândești și pe Fiul, și îndată ce numești pe Fiul , arăți pe Tatăl. Căci Fiul este gândit de Tatăl și Tatăl este cunoscut de Fiul”.

Începând cu anul 318, Arie a început să-și răspândească ideile sale eretice, făcându-și numeroși prieteni și partizani printre preoții și diaconii din Alexandria. Cunoaștem numele unora dintre aceștia. Dintre preoți, erau: Aithales, Achillas, Carpones, Sarmantes și un alt Arie. Dintre diaconi erau: Euzoius, Macarie, Iuliu sau Iulian, Mina, Luciu, Helladius și Gaius. Mai sunt și alții, ca preoții Cares și Pistos și diaconii Serapion, Paramon, Zosin și Irineu. Sfântul Epifaniu vorbește de șapte preoți, doisprezece diaconi și 700 de călugărițe, care trecură de partea lui Arie.

Zadarnice au fost eforturile episcopului Alexandru să-l facă pe Arie să rămână la dreapta credință. Încrezător în succesul repurtat printre clerici, prieteni și admiratori, încurajat chiar și de păgâni, care găseau în ideile lui Arie, un sprijin pentru raționalismul religiei păgâne greco-romane, ajutat de cultura și de talentul său oratoric, Arie și-a continuat lupta pe față contra învățăturii ortodoxe, așa cum fusese transmisă de Hristos și de Sfinții Apostoli.

Episcopul Alexandru, consecvent strategiei sale, își convoacă clerul într-un sinod, la o nouă rundă de discuții, având acum drept scop analiza învățăturii profesate public Arie.

Cei aproape 100 de episcopi s-au pronunțat contra ideilor eronate ale lui Arie, iar el și prietenii lui, episcopii Secund de Ptolemaida și Theonas de Marmarica, din Pentapole, precum și câțiva preoți și diaconi au fost excomunicați.

Arie , însă n-a cedat și a continuat să răspândească ideile sale, încât erezia ariană s-a întins în Egipt, Pentapole, Libia, Palestina, Siria și provinciile Asiei Mici.

Părăsind Egiptul , Arie a găsit sprijin și adăpost în Palestina, la colegul și prietenul său Eusebiu de Cezareea, iar de aici a plecat la Eusebiu de Nicomodia. Acesta convoacă un sinod la Bitinia spre sfârșitul anului 319, pentru consolidarea poziției lui Arie, urmat apoi de o epistolă, pe care acesta o redactează, cel mai probabil, împreună cu protectorul său, menită să le prezinte doctrina în linii de credință, greu sesizabile, amestecând elemente ortodoxe cu elemente eretice, făcând apel la o tradiție pe care au moștenit-o împreună cu Alexandru.

În timpul șederii sale la Nicomidia a compus Thalia, spre a putea răspândi mai ușor printre creștini ideile sale eretice.

Deoarece după sinodul din Bitinia, episcopul Alexandru, nu a dispus să colaboreze cu el în nici un fel, Arie a trimis mesageri la episcopii Paulin de Tyr, Eusebiu de Cezareea și Patrophilus de Scythopolis, cerându-le permisiunea ca, împreună cu susținătorii lui, să formeze „comunitate bisericească”, să se organizeze într-un fel.

Cert este, că nu la mult timp după aceasta cerere neobișnuită a lui Arie, Eusebiu de Cezareea îi scrie lui Alexandru, în speranța păstrării păcii în Biserică, invocând faptul că învățătura lui Arie, nu a fost bine recepționată, în termenii ei clari, care nu diferă de cei oficiali tradiției creștine alexandrine.

În anul 322, la Palestina, cei trei episcopi cărora li se adresase Arie, în vederea constituirii unei comunități, întruniți într-un sinod, împreună cu alți ierarhi, decid să-i acorde lui Arie permisiunea cerută, însă în condițiile în care se conformează regulilor bisericești și-i solicită el acest lucru episcopului Alexandru și va face tot posibilul pentru restaurarea păcii în Biserică și intrarea în comuniune cu el .

În acest timp Biserica creștină se bucura de pace în tot Imperiul, dar erezia lui Arie produsese o mare tulburare în sufletele credincioșilor, mai ales în Răsărit. Văzând că tulburarea nu se potolește, ba mai mult se mărește, împăratul Constantin cel Mare s-a străduit să restaureze pacea în Biserică, în tot Imperiul.

Puțin cunoscător al problemelor teologice, el socotea că neânțelegerea dintre Arie și Alexandru, era doar o luptă zadarnică de cuvinte. El a trimis , în acest scop, o scrisoare episcopului Alexandru al Alexandriei, prin episcopul curții imperiale, Osiu de Cordoba, îndemnându-l să se împace cu Arie, cerându-și reciproc iertare, căci nu trebuie pentru o deosebire de păreri, într-o problemă pe care o pot cunoaște doar cei pregătiți, să se provoace tulburare și dezbinare între credincioși.

Încercarea împăratului Constantin de a împăca pe Arie cu episcopul Alexandru al Alexandriei, prin intermediul curții imperiale, Osiu de Cordoba, n-a dat rezultatul așteptat, ba chiar cearta dintre arieni și ortodocși, a continuat cu și mai mare aprindere.

În afară de tulburarea provocată de erezia lui Arie, Biserica veche era dezbinată și din cauza neânțelegerii dintre creștinii din Răsărit și cei din Apus, cu privire la data serbării Paștilor.

Convocarea sinodului I ecumenic de la Niceea, din anul 325, reprezintă, fără îndoială, cel mai important moment al întregii istorii a creștinismului, prin faptul că nu numai punea capăt unei crize care tindea să cuprindă întreg Imperiul Roman, dar și pentru faptul că stabilea o regulă generală pentru rezolvarea problemelor majore din Biserică.

În opinia teologilor mai vechi, sau mai noi, cel care a convocat Sinodul I ecumenic de la Niceea, din anul 325, a fost împăratul Constantin cel Mare. Motivele pentru care a fost ales Niceea sunt:

Niceea era un loc unde se putea ajunge mai ușor din toate părțile imperiului și, în special, din occident, sau chiar din afara lui, evitându-se astfel străbaterea zonei muntoase din Anatolia.

Niceea oferea o climă plăcută, un aer mai bun

Niceea îi permitea împăratului, a cărui reședință era la Nicomodia, să fie prezent la discuții și să supravegheze desfășurarea în condiții optime a lucrărilor.

În ceea ce privește numărul participanților la sinod, istoria Bisericii a consacrat numărul de 318, deși părerea specialiștilor diferă în acest sens. Au participat Osiu de Cordoba, reprezentând interesele împăratului, preoții Victor și Vincețiu, în calitate de delegați ai Papei, Cecilian, episcop de Cartagina, Nicasiu din Gaul, Marcu al Calambriei și Domnus din Panonia. Între adepții lui Arie, îi amintim pe: Eusebiu al Nicomodiei, Eusebiu de Cezareea, Teognis de Niceea, alături de Secundus al Ptolemaidei și Teonas al Marmaricăi.

De cealaltă parte, se remarcă adevărații adversari ai ereziei ariene: Alexandru al Alexandriei, Eustațiu al Antiohiei, Marcel al Ancyrei și Macarie al Ierusalimului.

După cum este cunoscut, episcopul Alexandru al Alexandriei era însoțit de diaconul Atanasie, care a avut o contribuție remarcabilă, în ceea ce privește „lămurirea problemelor dogmatice, legate de dumnezeirea Fiului și de egalitatea și consubstanțialitatea Lui cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Sinodul I ecumenic s-a deschis oficial la 20 mai 325, în marea sală a palatului imperial din Niceea, în prezența împăratului Constantin cel Mare, care era socotit „episcop pus de Dumnezeu pentru treburile din afara Bisericii”.

Această întâlnire solemnă a suveranului imensului Imperiu Roman, care a dat libertate creștinismului, și reprezentanții Bisericii creștine, unii dintre ei victime ale persecuțiilor, poate fi considerată un moment unic din istoria creștinismului.

În cuvântarea de deschidere a sinodului, împăratul Constantin cel Mare a subliniat faptul că disputele din interiorul Bisericii sunt pentru imperiu mai periculoase decât orice război, de aceea îi îndeamnă să facă tot ceea ce este posibil pentru realizarea unității de credință, plăcută lui Dumnezeu și astfel îi for face și lui, cel împreună slujitor cu el, cea mai mare bucurie.

Cea mai importantă problemă discutată la Niceea a fost erezia lui Arie. Nu se poate stabili cu certitudine dacă Arie a fost prezent la discuțiile în plen, sau numai la cele premergătoare sinodului. Deși avea mulți susținători, chiar unii episcopi cu influență la curtea imperială, erorile dogmatice ale lui Arie au fost respinse de sinodali, care , indignați de atâtea blasfemii, își astupau urechile să nu le mai audă.

Din nefericire, nu ni s-au transmis din documentele sinodului, decât numai Simbolul de credință niceean, lista episcopilor participanți, canoanele sinodului și scrisoarea sinodală a episcopilor, alcătuită după încheierea sinodului.

Din aceste documente se pot reconstitui învățăturile doctrinare promovate de către Arie, și argumentele folosite de părinții sinodali, pentru a le combate. Sinodalii au argumentat cu citate din Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, dumnezeirea Fiului și egalitatea și consubstanțialitatea lui cu Tatăl și cu duhul Sfânt. Fiul nu este o parte din Dumnezeire, ci Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt formează împreună o singură Dumnezeire, în trei fețe sau trei ipostasuri .

După îndelungate dezbateri, aproape toți episcopii au fost de acord, că Iisus Hristos , ca Fiu al lui Dumnezeu-Tatăl, este Dumnezeu adevărat, consubstanțial sau deoființă cu Tatăl.

Episcopii au fost, de asemenea, de acord, ca învățătura de credință definită la sinod, trebuie înscrisă într-un simbol scurt, concis și precis, în care să se afirme lămurit Dumnezeirea Fiului, egalitatea și consubstanțialitatea lui cu Tatăl și să se explice sensul și scopul Întrupării Fiului lui Dumnezeu, precum și semnificația jertfei Lui, pentru răscumpărarea sau mântuirea tuturor

Dar de acest lucru, mă voi ocupa într-un capitol viitor.

Părinții sinodali s-au ocupat și de aplanarea schismei episcopului Meletie de Lycopolis din Egipt. Acesta întreținea în Biserica Egiptului, din timpul episcopului Petru al Alexandriei(300-301) o agitație continuă, hirotonind abuziv episcopi și clerici.

Lui Meletie, i s-a acordat dreptul de a purta titlul de episcop și posibilitatea de a rămâne mai departe la Lycopolis, dar i s-a interzis să mai facă noi hirotonii. Episcopii, preoții și diaconii hirotonisiți de Meletie au fost supuși la o nouă punere a mâinilor, pentru a păstra în cler funcțiile lor.

Sinodul a mai hotărât că dacă moare un episcop ortodox, el va putea fi înlocuit de un episcop, hirotonit de Meletie, dacă acesta va fi ales după rânduiala canonică și va obține aprobarea episcopului Alexandriei.

Sinodul I ecumenic a luat măsuri și cu privire la reprimirea novațienilor, numiți și catâri, în Biserică. Secta aceasta a luat naștere în Biserica din Apus, după anul 251. Preotul Novațian , conducătorul partidei rigoriste din Biserica Romei, un antipapă, supărat că rivalul său, Corneliu(250-253), a fost ales papă, după ce a fost ales de trei episcopi, s-a separat din 251 de papa Corneliu, formând gruparea schismatică a novațienilor , deoarece ei socoteau că Biserica trebuie să cuprindă în sânul ei numai oameni curați. Fapt cu totul curios, gruparea rigoristă a lui Novațian din Roma s-a unit cu gruparea indulgentă a lui Novat din Cartagina, care cerea Sfântului Ciprian al Cartaginei, ca cei căzuți de la credință, în timpul persecuției lui Deciu, așa numiții „lapsi”, să fie reprimiți în Biserică fără penitență, contrar Sfântului Ciprian, care a luat măsuri ca aceștia să facă mai întâi penitență. Pentru atitudinea și amestecul său în problema celor căzuți și pentru încercarea sa de a forma o biserică separată, Novat din Cartagina a fost excomunicat de Sfântul Ciprian. Ca urmare, gruparea schismatică a lui Novat din Cartagina s-a unit cu gruparea rigoristă a lui Novațian de la Roma.

Schisma novațienilor s-a întins mai mult în Italia și Africa. Rigorismul lui Novațian de la Roma s-a impus în noua schismă.

Rigorismul exagerat al novațienilor nu se întemeia pe o eroare dogmatică, ci pe o nesupunere disciplinară. De aceea, față de novațieni, Sinodul I ecumenic a procedat cu și mai multă clemență, ca față de meletieni.

După ce episcopul Acesiu al novațienilor a recunoscut Simbolul de credință niceean și hotărârea referitoare la data Paștilor, novațienii au fost reprimiți în Biserică.

O altă problemă ce s-a reglementat la Sinodul I ecumenic, a fost stabilirea datei Paștilor.

Încă de la jumătatea secolului al-II-lea, problema datei Paștilor a provocat discuții iritante, între unele biserici din Răsărit și Apus. Bisericile din Siria, Mesopotamia, o parte din Cilicia, urmau calculul pascal evreu, sărbătorind Paștile odată cu iudeii, dar nu la fel ca iudeii, la 14 nisan, fapt pentru care au fost numiți quartodecimani. Practica aceasta expunea pe creștinii din provinciile amintite de a sărbători uneori Paștile, înaintea echinocțiului de primăvară, deoarece evreii, la stabilirea datei Paștilor, nu respectau cu strictețe echinocțiul de primăvară, după care se orientau creștinii.

Biserica Romei și Biserica Alexandriei, precum și celelalte biserici din Răsărit, care nu urmau practica quartodecimană, sărbătoreau Paștile după 14 nisan, în duminica imediată după vinerea patimilor.

Pentru înlăturarea acestei deosebiri, sinodul de la Arelante, din anul 314, stabilise deja prin canonul I, ca toți creștinii să sărbătorească Paștile, în aceeași zi, și în același timp în toată lumea, criteriu care s-a impus și la Sinodul I ecumenic de la Niceea.

La sfârșitul ședințelor, Părinții sinodului I ecumenic, au vrut să profite de ocazia unică până atunci, de a fi adunați într-un sinod ecumenic, pentru a discuta și a lua unele măsuri privitoare la organizarea și disciplina bisericească.

Ei au alcătuit 20 de canoane, care nu sunt aranjate în ordine strictă de probleme. Mai multe canoane se referă la disciplina clerului.

Canonul I- automutilații nu pot fi clerici.

Canonul II- neofiții să nu fie primiți în cler

Canonul III- clericii să nu aibă țiitoare

Canonul IV- alegerea și hirotonia episcopilor

Canonul V- sinoadele mitropolitane

Canonul VI- alegerea episcopilor

Canonul VII- cinstirea scaunului din Ierusalim

Canonul VIII- primirea schismaticilor în Biserică

Canonul IX- ispitirea celor ce intră în cler

Canonul X- cei ce au căzut odată de la credință, nu pot intra în cler

Canonul XI- treptele pocăinței celor căzuți de la credință

Canonul XII- pocăința celor ce vin din oastea păgână

Canonul XIII- împărtășirea muribunzilor

Canonul XIV-pocăința catehumenilor căzuți

Canonul XV- transferarea clerului este oprită

Canonul XVI- osândirea clericilor care se mută singuri

Canonul XVII- osândirea dobânzii și a cametei

Canonul XVIII- locul diaconilor în rândul clerului

Canonul XIX- ereticii pavlichieni

Canonul XX- oprirea îngenunchierii în unele zile.

În general, canoanele sinodului I ecumenic de la Niceea sunt o dovadă că părinții sinodali au luat măsuri mai puțin severe cu privire la apostați, eretici și schismatici, în comparație cu sinoadele locale din trecut.

La sfârșitul discuțiilor, după alcătuirea canoanelor, părinții episcopi au adresat Scrisoare sinodală Bisericii Alexandriei, Libiei și Pentapolei, singura care de fapt ni s-a păstrat, pentru a comunica episcopilor, preoților și credincioșilor din aceste Biserici, hotărârile sinodului, referitoare la condamnarea ereziei lui Arie, la stabilirea datei Paștilor, la reprimirea meletienilor schismatici în Biserică.

La rândul său, împăratul Constantin cel Mare a trimis și el o scrisoare Bisericii Alexandriei, deoarece de aici a început tulburarea ereziei ariene. Împăratul își manifestă bucuria că planul și uneltirile diavolului au luat sfârșit.

Nu se știe cu precizie când s-au încheiat lucrările sinodului. Eusebiu ne relatează că la sfârșit, hotărârile sinodului au fost redactate în scris și semnate de toți episcopii, iar împăratul a poruncit să se aducă mulțumiri publice lui Dumnezeu, pentru că s-a câștigat o celebră victorie asupra dușmanilor Bisericii.

CAPITOLUL III

SINODUL II ECUMENIC

Sinodul al-II-lea ecumenic, ținut la Constantinopol în perioada mai-iulie 381, a combătut și condamnat erezia pnevmatomahilor sau pnevmatomahismul.

Pnevmatomahismul, termen format din combinarea cuvintelor grecești Πνέυμά – Duh și μάχή- luptă, înseamnă o învățătură greșită care combate adevărul despre Duhul Sfânt. Mai precis, pnevmatomahii negau dumnezeirea, egalitatea și consubstanțialitatea Sfântului Duh cu Tatăl și cu Fiul. Interpretând greșit textul din epistola către Evrei 1, 14, pnevmatomahii au ajuns la concluzia că Duhul Sfânt este doar un „Duh slujitor”, superior naturii spirituale a îngerilor, o creatură a Tatălui, căci prin cuvântul „toate” din formularea „toate printr- însul s-au făcut”, se cuprinde implicit și Duhul Sfânt. De asemenea, ei argumentau că nu se spune nicăieri în Sfânta Scriptură, că „ Duhul este Dumnezeu”, iar expresia „Duh este Dumnezeu”, nu înseamnă altceva decât că Dumnezeu este duh, dar nu că tot cel ce este duh, este și Dumnezeu. Ei nu făceau însă corelația cu un alt cuvânt biblic, din care rezultă dumnezeirea Duhului Sfânt: „ Domnul este Duhul”, ci argumentau mai departe că dacă Duhul Sfânt este Dumnezeu, atunci El este ori Tată, ori Fiu, dar pentru că nu este nici unul, nici celălalt, atunci el este un simplu spirit.

Se încerca stabilirea unor raporturi familiale în Sfânta Treime, după modelul celor umane: „ Dacă Sfântul Duh nu este creat, atunci El este sau fratele lui Dumnezeu Tatăl, sau este Tatăl Celui Unuia născut, Iisus Hristos, sau este Fiul lui Hristos, sau nepotul lui Dumnezeu- Tatăl sau Fiul lui Dumnezeu, dar atunci Domnul Iisus Hristos nu va mai fi Fiul Cel Unul Născut, întrucât are un frate”.

După cum se poate observa din cele redate, pnevmatomahii nu aveau o învățătură despre Duhul Sfânt, bine conturată, iar toată argumentarea lor urmărea să demonstreze că Duhul Sfânt este o creatură, care ocupă o poziție intermediară între Dumnezeu și creaturi, și care nu poate fi adorată ca Dumnezeu, pentru că nu este egal și consubstanțial cu Tatăl și cu Fiul.

O formulare scurtă a doctrinei lor, s-ar putea exprima prin afirmația episcopului pnevmatomah Eustație al Sevastei: „Eu n-aș cuteza să afirm despre Duhul Sfânt, nici că este Dumnezeu, nici să-l socotesc creatură”.

Inițiatorul pnevmatomahismului este considerat episcopul arian Macedonie al Constantinopolului (342-346, 351-360), depus din scaunul episcopal de la Constantinopol, în anul 360.

Prima mențiune despre apariția unei noi erezii, care neagă dumnezeirea Duhului Sfânt, egalitatea și consubstanțialitatea lui cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, s-a făcut la sinodul de la Sirmium, din anul 351, care prin anatemele 19, 21 și 23, condamnă pe cei care nu-l recunosc pe Duhul Sfânt, ca a treia persoană a Sfintei Treimi, egal și consubstanțial cu Tatăl și cu Fiul.

Împotriva ereziei pnevmatomahilor, care nu era altceva decât o extindere a arianismului la a treia persoană a Sfintei Treimi, s-au ridicat Sfinții Părinți din a doua jumătate a secolului al-IV-lea, care prin lucrările lor, adevărate perle ale literaturii teologice patristice, au apărat dumnezeirea, egalitatea și consubstanțialitatea Sfântului Duh, cu Tatăl și cu Fiul.

Sfântul Atanasie cel Mare, scriind din exil prietenului său, episcopul Serapion de Thumuis, în Egipt, în anul 359, ]i comunica acestuia că unii dintre cei care au renunțat la arianism, învățau că Duhul Sfânt este doar o creatură, un spirit slujitor, care se deosebește de îngeri numai prin grad. Această erezie trebuie condamnată, pentru că după cum Fiul nu poate fi despărțit de Tatăl și de Fiul, tot așa nici Duhul Sfânt nu poate fi despărțit de Tatăl și de fiul, căci astfel s-ar desființa unitatea Sfintei Treimi. Sfântul Duh, purcede de la Tatăl și fiind propriu Fiului se dă prin Acesta apostolilor și tuturor celor care cred în El .

Revenind în Alexandria la 21 februarie, Sfântul Atanasie a întrunit în luna martie un sinod, pentru a clarifica și defini învățătura despre dumnezeirea și raportul de reciprocitate a persoanelor Sfintei Treimi. Referindu-se la persoana Sfântului Duh, sinodalii au apărat consubstanțialitatea Lui cu Tatăl și cu Fiul, folosind expresia „ deoființă cu Tatăl și cu Fiul”.

Scriind antiohienilor, sinodalii de la Alexandria le cereau să recunoască în Sfânta Treime o singură dumnezeire și că Duhul Sfânt nu este o creatură sau ceva străin, ci propriu și nedespărțit de ființa Fiului și a Tatălui.

Un nou sinod convocat de Sfântul Atanasie cel Mare la Alexandria, în timpul împăratului Jovian(363-364), a condamnat pe pnevmatomahi, care învățau că Sfântul Duh este o creatură și o făptură, făcută prin Fiul .

Cea mai bună lucrare a antichității creștine referitoare la Sfântul Duh, aparține lui Didim cel Orb, din Alexandria. Cunoscând învățătura pnevmatomahilor dintr-o lucrare eretică, din care citează de mai multe ori în tratatul Despre Sfântul Duh și în cartea a doua a lucrării Despre Sfânta Treime, prima scrisă înainte de anul 381, iar a doua după anul 381, Didim cel Orb a combătut cu argumente precise pe pnevmatomahi, oferindu-ne în același timp informații prețioase despre fundamentarea teologică a doctrinei lor .

Sprijiniți de împăratul Valens, arienii ocupaseră în Constantinopol majoritatea bisericilor și scaunul episcopal. Prin Eunomiu al Calcedonului, arian extremist, politica religioasă a arienilor în capitală era și mai puternic susținută. De aceea, clerul și credincioșii ortodocși, dorind să aibă un patriarh ortodox erudit, au trimis o delegație la mănăstirea Sfânta Tecla din Seleucia, unde se retrăsese Sfântul Grigore de Nazians, încă din anul 375, cerându-i să preia scaunul episcopal din Constantinopol.

Deoarece Sfântul Grigore fusese hirotonit ca episcop titular pentru Sasima, o mică localitate din Capadochia, de către Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadochiei, venirea sa în Constantinopol și acceptarea scaunului episcopal de aici, au fost considerate drept încălcarea unei prevederi canonice, conform căreia se interzicea unui episcop titular să părăsească o eparhie mai mică, pentru a ocupa o eparhia mai mare și mai importantă .

Cert este faptul că el n-a ocupat scaunul episcopal de la Sasima al cărui titular formal era din anul 371, iar tranferarea lui la Constantinopol s-a făcut cu consimțământul mai multor episcopi .

Episcopul Petru al Alexandriei (373-381), invidios datorită prestigiului pe care și-l contura scaunul episcopal din Constantinopol, prin erudiția Sfântului Grigorie, a încercat să-l impună ca episcop pe Maxim Cinicul, omul lui de încredere, care prin perfidie și duplicitate, reușise să câștige bunăvoința episcopului capitalei.

În vara anului 380, când Sfântul Grigorie era bolnav, un grup de episcopi egipteni, trimiși de episcopul Petru al Alexandriei, care considerau scaunul episcopal de la Constantinopol încă vacant, iar pe Sfântul Grigorie un intrus, care încalcă normele canonice, au hirotonit chiar în biserica Anastasis, pe Maxim Cinicul, ca episcop.

Acest eveniment a intrigat clerul și credincioșii ortodocși din Constantinopol, revolta lor obligându-l pe Maxim Cinicul să se refugieze la Tesalonic, de unde a fost expulzat de către împăratul Teodosie cel Mare. După ce a încercat să ocupe scaunul episcopal de la Alexandria, complotând împotriva episcopului Petru, a plecat la Roma. Neputând să câștige de partea sa nici pe papa Damasus, nici pe sinodalii de la Aquileea, din anul 381, Maxim Cinicul și-a pierdut urma .

În această situație, Sfântul Grigorie intenționa să părăsească orașul, dar a fost împiedicat de cler și credincioși, care apreciau nu numai elocința sa, ci mai ales rezistența împotriva grupărilor ariene și pnevmatomahe, în apărarea Ortodoxiei.

Împăratul Teodosie cel Mare, stabilindu-și reședința la Constantinopol, unde a fost primit cu mare fast la 24 noiembrie 380, a cerut episcopilor arieni Demofit al Constantinopolului și Luciu al Alexandriei, ori să accepte credința niceeană, ori să renunțe la scaunele lor episcopale.

Deoarece cei doi episcopi au ales varianta a doua, la Constantinopol a fost întronizat episcop Sfântul Grigorie de Nazians, la 27 noiembrie, iar la Alexandria a fost ales episcopul Timotei(381-385).

Întronizarea fastuoasă nu a rezolvat definitiv situația Sfântului Grigorie. Ea trebuia rezolvată în cadrul unui sinod.

Ideea convocării unui sinod general, care să întrunească episcopii din Răsărit și Apus, era susținută de ambii auguști, pentru a fi eliminate ultimele rezistențe ariene și pentru a fi condamnată erezia pnevmatomahilor.

Suspiciunea și răceala instaurată între episcopul occidental și cel oriental, în urma disputelor ariene, făcea aproape imposibil un dialog eficient, în cadrul sinodal.

De aceea, s-a ajuns la concluzia că cei doi auguști să convoace în sinoade separate, episcopii din provinciile subordonate lor. Astfel, împăratul Grațian, sfătuit de Sfântul Ambrozie de Mediolanum, pregătea convocarea unui sinod la Aquileea în toamna anului 381, care să întrunească episcopii occidentali și illyirieni.

La rândul său, împăratul Teodosie cel Mare a convocat episcopatul răsăritean, într-un sinod general, pentru a confirma învățătura ortodoxă stabilită la Niceea în anul 325, să condamne erezia pnevmatomahilor și să aprobe alegerea Sfântului Grigorie de Nazians, ca episcop al Constantinopolului.

La sinodul de la Constantinopol, din anul 381, au participat 150 de episcopi, în majoritate răsăriteni, excepție făcând câțiva episcopi din dioceza Macedonia, în frunte cu Ascholius al Tesalonicului, care aflându-se sub jurisdicția Bisericii Romei, putea reprezenta la sinod pe papa Damasus. Ceilalți episcopi illyirieni și apueseni, urmau să se întrunească la sinodul de la Aquileea.

Cu toate acestea, sinodul de la Constantinopol, din anul 381, a fost recunoscut, datorită deciziilor dogmatice formulate de el și recunoscute unanim de întreaga Biserică .

Președinția sinodului a fost asigurată mai întâi de episcopul Meletie al Antiohiei, apoi după moartea acestuia, la sfârșitul lunii mai de Sfântul Grigorie de Nazians, ca episcop al Constantinopolului, iar după retragerea sa , de Nectarie, noul episcop al Constantinopolului.

Lucrările sinodului s-au deschis la începutul lunii mai 381, împăratul Teodosie cel Mare fiind reprezentat de consulii Eucharis și Evagrie.

Înainte de a discuta problemele teologice, sinodalii au analizat canonicitatea alegerii Sfântului Grigorie de Nazians , ca episcop al Constantinopolului. În primul rând ei au invalidat hirotonia lui Maxim Cinicul și hirotoniile făcute de acesta.

Deși canonul 15 al sinodului I ecumenic și canoanele 2,11 și 12 ale sinodului de la Sardica din anul 343, interzicea transferările episcopilor titulari dintr-o eparhie în alta, pentru a stopa proliferarea unor vicii ca interesul, ambiția sau mândria, sinodalii de la Constantinopol au considerat că se pot imputa Sfântului Grigorie astfel de porniri, iar alegerea în scaunul episcopal de la Constantinopol a fost motivată de erudiția și verticalitatea ortodoxă a acestuia. Ca urmare, ei l-au recunoscut în unanimitate ca episcop al Bisericii Constantinopolului.

După moartea episcopului Meletie al Antiohiei, președinția sinodului a preluat-o Sfântul Grigorie. El a încercat să pună capăt schismei antiohiene, susținând recunoașterea lui Paulin, ca episcop al Antiohiei. Paulin fusese hirotonit episcop de Lucifer de Cagliari, încă din anul 362, în condiții necanonice, reprezentând partida ortodoxă rigoristă din Antiohia , formată după înlăturarea lui Eustatie al Antiohiei de arieni, în anul 330.

Pentru a pune capăt schismei, Meletie și Paulin s-a înțeles ca în locul celui care va muri întâi să nu se aleagă un nou succesor, ci să rămână titular cel rămas în viață. Așa se înțelege de ce Paulin era sprijinit și de Sfântul Grigorie și de Biserica Romei, Biserica Alexandriei și de Sfântul Ambrozie de Mediolanum. Din păcate, episcopatul antiohian, îl considera un impostor, hirotonit necanonic și l-au ales ca episcop pe Flavian, schisma antiohiană prelungindu-se mai mulți ani.

Marcat profund de aceste evenimente, dezinteresat pentru lucrările sinodului și cuprins de nostalgia liniștei de la Nazians, Sfântul Grigorie s-a confruntat și cu refuzul episcopilor egipteni , în frunte cu Timotei al Alexandriei și al episcopilor din Macedonia, în frunte cu Acholius al Tesalonicului, abia sosiți la sinod, de a recunoaște canonicitatea alegerii lui ca episcop al Constantinopolului.

Egiptenii erau nemulțumiți de alungarea Maxim Cinicul, protejatul lor, iar Ascholius primise instrucțiuni clare de la papa Damasus împotriva Sfântului Grigorie, motivate de respectarea canoanelor, deși în legătură cu Maxim Cinicul era total de acord cu constantinopolitanii.

În semn de protest ei au refutat să participe la Sfânta Liturghie, oficiată de Sfântul Grigorie, ceea ce însemna o nouă escaladare a conflictului între sinodali și indirect compromiterea sinodilui. În aceste condiții Sfântul Grigorie s-a hotărât să demisioneze și din scaunul episcopal și de la președinția sinodului, a părăsit Constantinopolul și s-a retras la Nazians, sacrificându-se ca oarecând proorocul Iona pentru salvarea corabiei, adică pentru pacea Bisericii: „ Eu fiind eliberat de mulțimea grijilor, a spus el în cuvântul de despărțire ținut în fața episcopilor, voi dobândi liniștea ce-mi este prietenă, iar voi veți primi de trei ori dorita pace, după o atât de lungă și aprigă luptă. Ne eliberăm astfel de loviturile cele mai absurde, chiar războinice, prin care ne-am combătut unii pe alții și ne-am nimicit propria noastră forță. În felul acesta ne vom bucura în necazuri. Căutați deci un bărbat demn de laudă și înțelept, care să suporte mulțimea grijilor și să se poarte bine pentru a-l alege arhiereu” .

În locul lui sinodalii l-au ales pe bătrânul Nectarie (381-397), originar din Tarsul Ciliciei, care era pretor la constantinopol. Fiind doar catehumen, a fost mai întâi botezat și apoi hirotonit pe rând diacon, preot și episcop, de către Diodor din Tars. Episcopul Chiriac de Adana , din Cilicia l-a instruit în slujirea arhierească.

Alegerea lui Nectarie ca episcop al Constantinopolului, cu acordul unanim al sinodalilor și al împăratului Teodosie și încredințându-i-se președinția sinodului, părinții sinodali au putut trece la discutarea problemelor teologice.

Discuțiile cu episcopii pnevmatomahi, pe care sinodalii și împăratul au încercat să-i câștige pentru Ortodoxie, s-au soldat cu un eșec. Respingând crezul niceean și învățătura ortodoxă despre Duhul Sfânt, ei au părăsi sinodul.

Deoarece hotărârile dogmatice și simbolul constantinopolitan trădează contribuția unui teolog de mare profunzime, iar primele patru canoane nu reflectă influența episcopilor alexandrini, conduce la concluzia că ele sunt rezultatul discuțiilor teologice purtate de sinodali, sub președinția și coordonarea teologică a Sfântului Grigorie de Nazians, iar sub președinția lui Nectarie ele au fost doar definitivate.

Actele sinodului s-au pierdut. S-au păstrat : Simbolul de creință constantinopolitan, cele patru canoane și lista participanților redactată ulterior.

Deși definiția dogmatică integrală a Sinodului al-II-lea ecumenic s-a pierdut, un rezumat al ei este cuprins în Scrisoarea Sinodului de la Constantinopol din anul 382, trimisă papai Damasus și episcopului apusean, păstrată de istoricul Teodoret de Cyr:

„ Noi însă, chiar dacă am suferit prigoane, sau necazuri, sau amenințări imperiale, sau cruzimi ale conducătorilor, sau orice altă încercare de la eretici, ne-am sprijinit pe credința evanghelică, cea întărită la Niceea Bithiniei, de către cei 318 Părinți.

Aceasta trebuie să fie primită și de voi și de noi toți cei care nu denaturăm cuvântul credinței celei adevărate, ca una care este foarte veche și care însoțește botezul.

Ea ne învață să credem în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, adică să fie crezută o dumnezeire, o putere și o ființă a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, de cinstire egală și de împărăție împreună veșnică, în trei ipostasuri desăvârșite, sau în trei persoane complete, ca să nu găsească loc nici erezia lui Sabelie, care amestecă ipostasurile și înlătură astfel însușirile fiecărui ipostas și nici să se întărească blasfemia eunomienilor, arienilor și pnevmatomahilor, după care substanța sau firea sau dumnezeirea se desparte și se introduce astfel în Treimea cea necreată, deoființă și împreună veșnică, ceva făcut mai târziu sau creat, sau de o altă fire.

Noi păstrăm neatinsă învățătura despre înomenirea Domnului, neacceptând existența trupului lui Hristos, nici ca fără de suflet, nici ca fără de minte omenească, nici necomplet, ci știindu-l perfect întru totul, căci este Dumnzeu Cuvântul înainte de veci, dar Care s-a făcut om despvârșit în zilele cele mei de pe urmă, pentru mântuirea noastră.

Acestea sunt, în rezumat , cele despre credința propoveduită de noi, fără nici un înconjur. Despre acestea veți putea și mai mult să vă mulțumiți sufletește, dacă o să vă învredniciți să răsfoiți în Tomosul alcătuit de sinodul ținut la Antiohia(379) și în Tomosul compus anul trecut la Constantinopol de către Sinodul II ecumenic.

În acestea noi am mărturisit mai pe larg credința noastră și am făcut și o anatematismă scrisă contra ereziilor născocite mai înainte”.

Prin urmare, sinodalii de la Constantinopol din anul 381, n-au analizat și condamnat numai diferite nuanțe ariene și pnevmatomahismul, ci și apolinarismul.

Apolinarie, episcop de Laodiceea, dorind să explice unirea ipostatică a celor două firi, dumnezeiască și omenească, în persoana Mântuitorului Iisus Hristos, folosindu-se de trihotomismul platonic-omul este compus din trup material, suflet animal și suflet rațional, a ajuns la concluzia greșită, conform căreia la întrupare, Mântuitorul Hristos a primit numai trupul omenesc și sufletul animal, iar locul sufletului rațional și nemuritor l-a luat Logosul divin, Cuvântul lui Dumnezeu. Prin aceasta nu se recunoștea integritatea firii Sale omenești și se relativiza sau chiar se distrugea opera Sa mântuitoare.

Învățătura dezbătută și aprobată la sinodul al-II-lea ecumenic a fost formulată în 5 articole ale Simbolululi constantinopolitan, care împreună cu celelalte 7 articole aprobate la sinodul I ecumenic din anul 325, alcătuiesc Simbolul niceeo- constantinopolitan.

Deși colecțiile de canoane grecești atribuie Sinodului al-II-lea ecumenic 7 canoane, în realitate el a formulat și aprobat numai primele patru canoane, celelalte trei fiind adăugate ulterior.

Canonul I- întărirea credinței de la Niceea

Canonul II- autonomia ierarhilor și a unităților bisericești

Canonul III- Roma nouă și privilegiile ei

Canonul IV- hirotoniile ereticilor nu sunt hirotonii

Canonul V-primirea în Biserică a unor arieni din Antiohia

Canonul VI- nu oricine poate pârî pe episcop

Canonul VII-primirea ereticilor în Biserică.

Lucrările sinodului al-II-lea ecumenic s-au încheiat la 9 iulie 381. Părinții sinodali, adresând împăratului Teodosie cel Mare o scrisoare de mulțumire, prin care îl informau asupra deciziilor dogmatice și canonice ale sinodului, i-au cerut să confirme în scris aceste hotărâri.

La 30 iulie 381, împăratul a publicat un edict la Heracleea, cu următorul conținut: „ Poruncim ca toate bisericile să fie imediat înapoiate episcopilor, care mărturisesc că Tatăl, Fiul și duhul Sfânt au aceeași maiestate, putere, mărire și strălucire, nefăcând nici o deosebire, printr-o împărțire nelegiuită, ci respectând ordinea Treimii, existența persoanelor și unitatea Dumnezeirii. Aceștia vor sta în comuniune și dragoste cu Nectarie, episcopul Bisericii de Constantinopol, cu Timotei al Alexandriei în Egipt, în părțile Orientului, cu Pelagiu de Laodiceea și Diodor de Tars, în Asia proconsulară și dioceza Asia, cu Amfilohie, episcop de Iconium și Optimus, episcop de Antiohia, în dioceza Pontului cu Helladios, episcop de Cezareea, cu Otreios de Melitene și Grigorie, episcop de Nyssa, cu Terennius, episcopul Sciției, cu Martyriu, episcop de Marcianopole. Toți cei care nu sunt în comuniune cu cei menționați să fie considerați eretici declarați și prin urmare, scoși din Biserică”.

CAPITOLUL IV

IMPORTANȚA SIMBOLULUI NICEO-CONSTANTINOPOLITAN

Simbolul niceean, în acord cu Revelația Sfintei Scripturi și credința apostolică, aprobat de sinodul I ecumenic, este prima definiție dogmatică, formulată de magisteriul Bisericii.

Ca regulă de credință, Simbolul niceean constitue primul document scris, care trebuie respectat și crezut, după Sfânta Scriptură, pentru că reprezintă adevărul revelat de Dumnezeu, într-o formă precisă și concisă. Astfel, Tradiția orală începe să devină tradiție scrisă și ea a formulat și ea a formulat prin expresii mai inteligibile pentru epoca ei, adevărul revelat în Sfânta Scriptură.

Condamnând fără echivoc erorile lui Arie și proclamând că Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul Cel Unul Născut este deoființă cu Tatăl, simbolul niceean a proclamat Dumnezeirea lui Iisus Hristos.

Simbolul Niceean, alcătuit și aprobat de părinții Sinodului I ecumenic, a fost completat cu alte cinci articole de credință, de către părinții Sinodului II ecumenic, de la Constantinopol din anul 381, devenind astfel Simbolul niceo-constantinopolitan.

În comparație cu Simbolul niceean din anul 325, Simbolul Constantinopolitan prezintă patru omisiuni, dintre care cea mai importantă este formula „ adică din ființa Tatălui”, îndreptată direct împotriva lui Arie, pentru faptul că a putut fi interpretată după 325, în luptele dintre partidele ariene și ortodocși, în sens subordinațianism sau semiarian.

Simbolul constantinopolitan mai conține apoi în plus zece adausuri și cinci corectări dogmatice și stilistice. Dintre adaosuri, cele mai importante sunt, desigur, în primul rând, cele cinci ultime articole, referitoare la învățătura despre Duhul Sfânt și Biserică, care întregesc simbolul niceean în spiritul Revelației Sfintei Scripturi și al Tradiției Ortodoxe

Originea ecumenică, în cadrul a două sinoade ecumenice a Simbolului niceo-constantinopolitan, constituie cea dintâi temelie a ecumenicității sale, a valorii sale ecumenice.

Caracterul ecumenic al sinodului de la Niceea din anul 325 a fost recunoscut de la început, iar al celui întrunit la Constantinopol în anul 381 a fost afirmat, chiar la un an de la ținerea lui, în scrisoarea sinodului din 382, către papa Damasus, și recunoscut și de către Biserica din Apus la sinodul de la Calcedon ( 451 ).

Avand girul primelor sinoade ecumenice, simbolul de credinta niceo-constantinopolitan a fost confirmat în continuare de către celelalte sinoade ecumenice, fiind inclus în definițiile lor doctrinare.

Inceputul acestui proces de confirmare a originii și caracterului simbolului niceo-constantinopolitan, l-au făcut părinții sinodului al IV-lea ecumenic de la Calcedon, în cadrul a două ședințe ale sinodului : “credinta celor 318 Părinti rămâne neatinsă,” glăsuiesc actele sinodului.

“Iar față de cei ce se lupta cu Duhul Sfant, confirma învățătura despre ființa Sfântului Duh, predate mai tarziu de cei 150 de Sfinți Părinți adunați în capitală, învățătura pe care aceia au facut-o cunoscută tuturor, nu ca și când ar fi introdus ceva ce lipsea, ci arătând cu mărturii scripturistice ideea lor despre Sfântul Duh, contra celor ce au incercat să-I nege stăpânirea.”

Textul simbolului a fost apoi încorporat în definiția dogmatică adoptată în sinodul de la Calcedon, definiție care a fost semnată de participanți, între care s-au aflat și legații papali.

Valoarea ecumenică a simbolului niceo-constantinopolitan decurge în mod esențial din conținutul acestuia, care este o “scurtă expunere a întregii plenitudini a credinței creștine.”

Iar această scurtă expunere servește la baza autentică și nedezmintită a întregii lumi creștine, pentru că “toti creștinii cred în Dumnezeu Tatăl Atotțiitorul, exact la fel ei cred și în Fiul Lui Unul născut, Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel ce este de o ființă cu Tatăl, născut din Tatăl, înainte de toți vecii.

Toti creștinii mărturisesc la fel pe Fiul lui Dumnezeu, ca fiind așa cum îl cunosc din cuvintele Sfintei Evanghelii – născut din Duhul Sfânt și Fecioara Maria, adică Dumnezeu adevărat și om adevărat, care pentru noi s-a pogorât din cer, care a pătimit și a înviat și este așteptată împărăția viitoare, a Căruia nu va avea sfârșit, sobornicească și apostolească Biserică, toți cunosc unitatea Botezului și toți la fel cred în învierea morților și viața veacului ce va să vină.”

Simbolul, în întregul său, reprezintă sinteza și norma permanentă a credinței Bisericii, prezentate într-o înlănțuire organică. El conține, în primul rând, într-o manieră completă și minunat de echilibrată, învățătura despre Sfânta Treime, învățătura fundamentala a crestinismului.

Expunerea acestei doctrine este perfect logică și în același timp reușește să păstreze întregul ei mister, accentuindu-se în legatură cu Sfânta Treime, atât unitatea ființei, cât și diversitatea persoanelor.

Inlocuirea simbolului niceean în seviciul liturgic, cu simbolul constantinopolitan , se explică de la sine.

Simbolul constantinopolitan a păstrat aproape în întregime simbolul niceean, pe care l-a completat cu cele cinci articole finale, încât exprimă complet principalele dogme ale credinței creștine

CONCLUZII

Convocarea sinodului de la Niceea, din anul 325, reprezintă, fără îndoială, cel mai important moment al întregii istorii a creștinismului, deoarece aici nu numai că s-a pus capăt unei crize care tindea să cuprindă întreg imperiul roman, ci și pentru că se stabilea o regulă generală pentru rezolvarea problemelor majore din Biserică. Practic, tot ceea ce se va întâmpla de acum încolo în lumea creștină se va raporta la Niceea.

Preocuparea centrală a sinoadelor ecumenice a fost unitatea de credință, de doctrină și de disciplină în tot cuprinsul Bisericii. Această unitate era garanția unității în mare a însăși vieții creștine.

Apariția ereziilor la puțin timp după întemeierea creștinismului, organizarea lor uneori temeinică, valoarea remarcabilă a unora dintre conducătorii lor, dușmănia lor surdă și pretenția lor de a se substitui Bisericii au adus acesteia multe frământări și dureri și au obligat-o la o luptă neândurată de apărare și de precizare a propriilor poziții.

Ereziile din primele trei veacuri, până la 325, au fost înfruntate și uneori lichidate de sinoade locale, de episcopi în mod individual, sau de opere de combatere a lor, cum au fost cele ale Sfântului Iustin Martirul și Filosoful, a lui Teofil al Antiohiei, ale Sfântului Irineu, ale lui Tertulian, ale Sfântului Ipolit etc.

Ereziile se opun ecumenicității sau sobornicității Bisericii, prn caracterul lor individualist, național și limitat la anumite țări sau regiuni. Numărul lor mare și întinderea lor limitată sunt expresia neadevărului lor doctrinar sau a caracterului fragmentar al adevărului predicat de ele. Ereziile sunt ramuri uscate, tăiate și căzute din trupul Bisericii. Ele se luptă între ele, dar se unesc toate contra Bisericii, mărturisind prin aceasta, fără voia lor, ecumenicitatea-sobornicitate a dumnezeiescului Așezământ.

Deciziile sinoadelor ecumenice, care erau foruri supreme ale puterii spirituale în întreaga Biserică, erau obligatorii pentru toți membrii Bisericii, dacă erau publicate în mod formal și solemn. Împărații romani și apoi bizantini, recunoscând puterea deliberativă a sinoadelor ecumenice, întăreau cu putere delege aceste decizii, adăugându-le legislației statului și supraveghind respectarea lor.

Hotărârile sinoadelor ecumenice au urmărit, fără excepție, apărarea credinței sub unul sau mai multe raporturi și elaborarea unei doctrine care să consolizeze unitatea de credință continuu, în mai multe sau în toate regiunile Bisericii, unde se simțea nevoia.

Fiecare definiție doctrinară, amplu și migălos studiată și filtrată, eliminând impurități periculoase sau aluviuni inutile, fixa pentru întreaga Biserică, o mărturisire de credință sau principii dogmatice, în jurul anumitor adevăruri de credință pe care, după sinod, urmau să și le însușească și masele de credincioși.

Sinoadele au urmărit și unitatea disciplinei bisericești și creștine în general. Canoanele elaborate de sinoadele ecumenice au reglementat o serie de situații: viața oamenilor Bisericii, raporturile între clerici, între clerici și diferitele categorii de credincioși, între variatele unități constituite ale Bisericii, între creștinii înșiși, între Biserică și stat, între particulari și stat, organizarea și funcționarea tribunalelor bisericești, atitudinea față de eretici, față de schismatici și față de anumite obiceiuri păgâne rămase încă în uz, monahismul, administrarea Sfintelor Taine, calendarul bisericesc, raporturile între marile biserici ale timpului, cu deosebire între Roma și Constantinopol.

Unitatea credinței și a doctrinei este subliniată și de metoda sinoadelor ecumenice, ca fiecare dintre ele să întărească hotărârile celor anterioare, fie prin reproducerea de părți esențiale din definiții, fie prin formule rezumative, indicându-se cel mai adesea și locul unde s-a ținut sinodul sau sinoadele respective, precum și numărul sinodalilor, totul încheindu-se prin anatemizarea celor ce nu vor primi învățătura proclamată oficial.

Definițiile sinoadelor ecumenice au o mare importanță dogmatică, pentru credința și viața Bisericii. Deși sinoadele au lucrat și au dat aceste definiții în condiții istorice speciale, totuți ele au o valoare permanentă pentru întreaga Biserică și pentru toate timpurile, deoarece ele precizează adevăruri revelate acceptate de ansamblu creștinătății și deoarece aceste adevăruri s-au dovedit stâlpi puternici și izvoare bogate ale evlaviei curate de-a lungul a mai bine de 17 veacuri. Ele sunt adevărați piloni ai dragostei și păcii între oameni.

Sinoadele ecumenice sunt deosbit de actuale în vremea noastră, epoca ecumenistă prin excelență și cotitură istorică de apropiere între oameni.

Unirea Bisericilor e un ideal frământat astăzi de întreaga creștinătate, care se vrea cât mai repede și cât mai deplin una, nu numai în Trupul tainic al Domnului , ci și într-unul vizibil. Acest ideal se cere imperios realizat, pentru a se pune capăt, cu o clipă mai devreme, dezbinării între creștini. Unitatea prin Sfântul Duh se cere a fi transpusă într-o unire vizibilă.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare

EDITII BIBLICE

xxx Biblia sau Sfanta Scriptura, EIBMBOR, Bucuresti, 1975; Bucuresti, 1982;Bucuresti, 1988.

xxx Noul Testament, versiune revizuita, redactata si comentata de Bartolomeu Valeriu Anania, ed. a-II-a, EIBMBOR, Bucuresti, 1985.

B. EDITII PATRISTICE

xxx Filocalia Sfintelor nevointe ale desavarsirii, trad. de pr. prof. dr. Dumitru Staniloae

Vol.1, ed. a-II-a, Ed. Harisma, Bucuresti, 1992.

Vol.2, ed. a-II-a, Ed. Harisma, Bucuresti, 1993.

PUBLICAȚII

Atanasie cel Mare , Sfântul, Scrieri I, în col. PSB, vol. 15, trad D. Staniloae, EIBMBOR, București, 1987.

Idem, Scrieri II, în col. PSB, vol. 16, trad D. Staniloae, EIBMBOR, București, 1988.

Chifăr , Pr. Nicolae, Istoria creștinismului, vol. II, Ed. Trinitas, Iași, 2000.

Idem, Teologie și Spiritualitate Patristică, Ed. Trinitas, Iași, 2004.

Dumitrașcu ,pr. Prof. dr. , Nicu, Hristologia Sfântului Atanasie cel Mare, în contextul controverselor ariene și post-ariene, Ed. Napoca Star, Cluj, 2003.

Didim din Alexandria

Idem, Cele șapte personalități de la Niceea, Ed. Napoca Star, Cluj, 2001.

Sfântul Epifaniu

Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, în col. PSB, vol. 13, trad, de T. Bodogae, EIBMBOR, București, 1987.

Idem, Viața lui Constantin cel Mare, în col. PSB, vol. 14, trad. de R. Alexandrescu, EIBMBOR, București 1991.

Floca, Arhid. Prof. Dr., Ioan N. Canoanele Bisericii Ortodoxe, note și comentarii, ed. a-III-a îmbunătățită, Sibiu, 2005

Gheorghiu, pr. , V ., Sfintele Paști și reforma calendaristică ortodoxă română, Cernăuți, 1929.

Jivi, Pr.prof.dr,.Aurel, Studii de istorie bisericească , Ed. Universității „Lucian Blaga”, Sibiu 2001,

Rămureanu, Pr. prof. dr., Ioan, Istoria Bisericească Universală – Manual pentru Seminariile teologice, EIBMBOR, Buc., 1992.

Rămureanu, Pr. Prof. Ioan, Șesan ,Pr. Prof. M., Bodogae, Pr. Prof. T. Istoria Bisericească Universală, ed. a-II-a, București, 1975.

Sozomen, Istoria bisericească

Staniloae, Dumitru, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. I, Ed. EIBMBOR, Bucuresti, 1978.

Teodoret de Cyr, Istoria Bisericească, in col. PSB, vol. 44, trad. V. Sibiescu, EIBMBOR, București, 1995.

Țepelea, Pr. Dr., Marius Biserica și statul roman în primele trei secole, Ed. Emia, Deva, 2005.

Voicu, Arhid. Prof.dr., Constantin, Studii de teologie patristică, EIBMBOR, București, 2004.

ARTICOLE

Coman, Ioan G. Sinoadele ecumenice și importanța lor pentru viața Bisericii, în Ortodoxia, nr. 3, 1962.

Ivanov, N. , “Simbolul ortodox al credintei. Istoria si importanta lui” (traducerea din Jurnalul Patriarhiei Moscovei, 1963, nr. 10, p. 63-75, de G. Ivanov), Mitropiolia Banatului, XIV, I964, NR. 9-10.

Popescu, Teodor M. Problema stabilirii datei Paștilor. Privire asupra divergențelor pascale, în „Ortodoxia”, XVI, 1964, nr. 3.

Rămureanu Pr. Prof. Ioan , Sinodul I ecumenic de la Niceea de la 325. Condamnarea ereziei lui Arie. Simbolul Niceean, în Studii Teologice, nr. 1-2, (XXIX), 1977.

Idem, Sin.II ec.,de la C-pol(381)-1600 de ani de la intrunirea lui, Ort. Nr. 3, 1981.

Idem, „ Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol ( 381 ); Invatatura despre Sfantul Duh si Biserica; Simbolul Constantinopolitan”, Studii teologice, XXI, 1969, NR.5-6.

Idem, , Lupta Ortodoxiei contra arianismului de la Sinodul I ecumenic, până la moartea lui Arie, în « Studii Teologice », XIII, 1961, nr. 1-2.

Idem, Creștinismul în provinciile române-dunărene ale Illyricului la sfârșitul secolului al-IV-lea. Sinodul de la Sirmium din 378 și Sinodul de la Aquilea din 381, în „Studii Teologice”, nr. 7-8, 1964.

Stan , L., Despre sinodalitate, în „Studii Teologice”, nr. 3-4, 1969.

Staniloae, Pr. Prof. D. Staniloae, “Scriptura si Traditie apostolica in Marturisirea Bisericii”, Ortodoxia, XXXII, 1980, nr.2.

Idem , “L’importance du II- Synode Oeecumenique pour l’Unitẻ Chrẻtienne”, in Romania Ortodox Church News, ( version franchaise ), 1981, no. 1.