Primavara Araba In Egipt
DISERTAȚIE
Primăvara arabă în Egipt
Cuprins
Introducere
Capitolul I. Definiția conceptului de “Primăvară arabă”
I.1 Cauzele revoluției și țările implicate ȋn fenomenul “Primăvara arabă”
I.1.1 Cauzele interne
I.1.2 Cauzele internaționale
1.2 Rețeaua socială ȋn primăvara arabă
I.3 Teoria lui Samuel Huntington
Capitolul II. Condițiile desfășurării protestelor ȋn Egipt
II.1 Regimul lui Mubarak
II.2 Componenetele mișcării democratice vs. blocul reacționar
II.3 Islamul politic, Frăția musulmană, Israelul
II.4 Islamismul și fundamentalismul Islamic
II.5 Factorul Al-Wassat
II.6 Inlăturarea lui Hosni Mubarak
Capitolul III. Egiptul post-Mubarak
III.1 Jocurile interne și externe ale tranziției politice ȋn Egipt
III.2 Către un model de democrație asemănător Turciei
III.3 Mohamed Morsi, noul conducător al Egiptului
III.4 Mohamed Morsi pe urmele lui Hosni Mubarak?
Studiu de caz
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Atenția întregii lumi a fost captată de către protestele și demonstrațiile din țările din Africa de Nord și Orientul Mijlociu (MENA) ȋncepând cu decembrie 2010. Revoluțiile pro-democratice au luat naștere împotriva regimurilor dictatoriale și a liderilor corupți aflați la putere având drept caracteristică faptul că au fost revolte populare, fără lideri și fără compromisuri.
Care este gradul de implicare din punct de vedere politic, social și economic pe termen lung ale acestor revoluții? Ce a determinat Egiptul sa adopte cai diferite? Care sunt consecințele revoluției arabe în ceea ce privește drepturile omului, libertatea, democrația?
Proiectul își propune să stabilească modul în care fenomenul denumit “Primăvara arabă” influențează mediul de securitate intern și internațional și totodată să urmărească evoluțiile evenimentelor din Primăvara arabă pentru a răspunde ȋntrebărilor de mai sus. Premisa necesară a acestei lucrări constă în faptul că mediul de securitate internațional va fi definit cu ajutorul elementelor care fac posibilă stabilitatea și reducerea incertitudinii în interacțiunile internaționale. Astfel, va fi utilizată concepția mai multor autori și experti în lumea arabă și în relațiile internaționale (Samir Amin, Samuel Huntington, Assia Boutaleb, Chaymaa Hassabo, Pommier Sophie, Melissa Rahmouni, Ahmed Jaber) pentru a surprinde componentele ordinii internaționale.
Rezumat
Tema aleasă reprezintă o expresie a interesului personal pentru această problemă și pune accent pe contextul internațional, importanța geopolitică și economică a statelor din Nordul Africii, cauzele, scopurile, caracteristicile și urmările “Primăverii arabe”. Această lucrare servește drept instrument de analiză pentru a lămuri jocurile interne și externe ale tranziției în Egipt.
La nivel internațional, literatura de specialitate se limitează la o abordare strict instituțională a relațiilor interstatale ce se formează în jurul fenomenului „primăvara arabă”, relevând aranjamentele internaționale ce au ca obiect atât consecințele interne ale acestui fenomen cât și cele externe. Prin realizarea acestei lucrări voi încerca să detaliez afirmațiile unor experți în lumea arabă precum Ahmed Jaber care consideră că „primăvara arabă” este de fapt o „primavară occidentală” care are drept scop justificarea unui stat evreu, Israelul. În virtutea obiectivelor acestei lucrări, se va detalia noțiunea de stabilitate a ordinii interne a Egiptului prin reliefarea componentelor sale principale: respectarea principiului suveranității și independenței statelor, limitarea violenței și stabilirea păcii, respectarea drepturilor omului, libertatea cuvântului. Fiecare țară întâmpină schimbări în felul său dar Primavară arabă sfidează generalizarea. Oamenii din lumea arabă preferă termenul de „trezirea arabă” în locul celui de” primăvară arabă”, o expresie cu antecedente clare în reformele sociale, naționale, constituționale și chiar islamice moderniste ale secolelor XIX –XX. Oricare ar fi denumirea fenomenului este clar că lumea arabă a atins un punct de cotitură istorică. Există tendința să se vorbească despre primăvara arabă ca despre un fenomen monolit. Este însă adevarat că multe dintre revoltele arabe au interese comune. În lucrare voi aborda și componentele mișcării democratice din Egipt. Așa cum se va vedea pe parcursul lucrării, demonstrațiile au fost conduse de cetățeni tineri care au folosit ca mijloace de comunicare și control, rețeaua de internet și telefoanele mobile. Voi analiza modalitățile prin care protestatarii din Primăvara arabă au exploatat avantajele utilizării tehnologiilor informatice și comunicațiilor pentru satisfacerea dezideratelor lor. Totodată, voi evidenția modul în care guvernele au încercat să contracareze folosirea tehnologiilor informatice și comunicațiilor pe parcursul revoltelor arabe. În unele țări islamiștii ar putea să preia foarte bine puterea, dar aceste mișcări din 2011 au demonstrat importanța continuă a actorilor politicii secular.
Acele țări care ating cel mai înalt grad al libertății politice vor servi drept model pentru altele însă cu toate acestea, guvernele din lumea arabă se vor confrunta cu testul final, acela de a răspunde și servi interesele cetățenilor lor. Noile guverne ale lumii arabe vor fi judecate în funcție de succesul lor în ceea ce privește stimularea creșterii economice, crearea unor locuri de muncă precum și furnizarea unor servicii esențiale precum cele de sănătate, educație și locuințe.
De asemenea, lucrarea își propune să demonstreze consecințele schimbărilor constituționale și care sunt forțele politice în prezent și cum vor reacționa în faza de tranziție/reconstruire a puterii iar pe plan extern vor fi analizate dilemele Egiptului asupra orientării politicii externe.
Capitolul I. Definiția conceptului de primăvară arabă
I.1 Cauzele revoluțiilor și țările implicate în fenomenul “Primăvara arabă
Anul 2011 a fost marcat de revoluțiile în lumea arabă și de căderea dictaturilor (regimurilor autoritare) din Tunisia, Egipt, Libia, precum și de începutul unor reforme parțiale în multe țări din Nordul Africii, Orientul Mijlociu și zonele adiacente.
Deși evenimentele populare mai mult sau mai puțin violente din țările menționate au fost prezentate ca fapte de eroism ale unei populații însetate de libertate și democrație, bilanțul ultimilor ani pune puternic sub semnul întrebarii mobilul real al revoluțiilor și mișcărilor de protest. Numeroși analiști și observatori, de diverse orientări, din lumea occidentală, reușesc să creioneze un spectru complex de interese și condiționări, care conduc spre “jocuri de putere geopolitice, geostrategice și economice (goană dupa petrol), situații în care justiția socială, drepturile omului și democrația se pierd în uitare și dezinteres.” Toți analiștii și observatorii evoluțiilor, din ultimii ani, pe scena internațională consideră că statele care au fost cuprinse de “Primăvara arabă” dar și cele din vecinătatea lor dețin un rol important din mai multe puncte de vedere: dețin o pondere demografică importantă (potențial de dezvoltare și piață de consum pentru statele occidentale), sunt situate în vecinătatea unor rute comerciale importante (Marea Mediterană, Canalul Suez, Marea Roșie, Golful Persic, oceanul Indian), produc și exportă o mare cantitate din petrolul lumii, o resursă vitală pentru economiile lumii occidentale.
În lumea arabă, în ultimii 30-40 de ani s-au acumulat multe tensiuni de ordin demografic, politic, economic, economic, religios și de altă natură. Mulți analiști consideră că un rol important a fost jucat de dezvăluirile corupției și autocraților din țările nord-africane și Orientul Mijlociu făcute pe site-ul Wikileaks, prin redactarea unei părți a corespondenței diplomatice a Departamentului de Stat al SUA (aceste dezvăluiri au facut referire și la alte state din Europa și Asia). Prin consecință, dezvăluirile menționate au ridicat semne de întrebare și au agitat spiritele, mai ales în rândul tinerilor educați și cu acces la rețelele de socializare (Facebook, Twiter).
Acești tineri au început să se manifeste, la început mai timid, apoi din ce în ce mai ferm după producerea evenimentelor din Tunisia (decembrie 2010, când tânărul tunisian Mohamed Benaziza și-a dat foc în orășelul Sidi Bouzid).
Profesorul Constantin Mincu susține în articolul “ Evoluții și consecințe regionale”, publicat în Revista de Stiințe Militare că printre cauzele principale care au declanșat revoltele “Primăverii Arabe” au fost: evoluțiile demografice din ultimii 30-40 de ani care au avut drept consecință creșterea populației tinere, fără perspective sociale și economice; existența unor regimuri dictatoriale sau autoritariste; corupția generalizată a guvernanților și a autorităților locale (violarea masivă și fără nici o reținere a drepturilor fundamentale ale oamenilor, inflația galopantă și scumpirea alimentelor de bază, afirmarea cleptocrației ca politică de stat, sectarism religios și de clan, lipsa locurilor de muncă, șomaj care atinge 20-30% din populația aptă pentru activități economice).
Cei mai mulți dintre protestatari au cerut prin forme mai mult sau mai puțin violente introducerea unor regimuri democratice, respectarea drepturilor fundamentale ale omului, alegeri libere și corecte (prin acceptarea femeilor la vot, în țările în care acest lucru nu se întâmplă încă), plecarea de la putere a autocraților și a apropiaților acestora. Pentru atingerea scopurilor manisfestațiile au îmbracat diverse forme, de la războiul civil în Libia la demonstrații mai mult sau mai puțin pașnice: nesupunere civilă. Prin nerespectarea legilor și regulilor impuse de autorități; rezistență civilă prin diferite forme; atacuri asupra unor instituții; demonstrații masive, cu participarea a zeci de mii de oameni; intensificarea activismului online; rebeliuni violente cu morți și răniți; atingerea stadiului de revoluție, Libia Egipt, Siria; alte acțiuni (autoincendiere, distrugeri, război urban). Pe baza unor analize efectuate de specialiști în problemele mondiale și regionale se poate afirma că urmează o lungă perioadă de tranziție în care nu este sigur că se vor impune regimuri democratice, tolerante și deschise spre lume.
Crește pericolul apariției unor partide islamiste radical, în special în Egipt, Tunisia, Maroc, marile puteri și alți actori regionali incearcă noi aranjamente geopolitice și geostrategice care să le ofere avantaje (controlul căilor comerciale, accesul la resurse, petrol și gaze) și utilizarea potențialului unor importante piețe de desfacere pentru produsele industriale. Pentru o mai bună înțelegere a fenomenului “Primăvara arabă”, a mecanismelor declanșării și desfășurării acesteia este nevoie de o analiză a contextului în care s-au produs revoltele arabe.
Contextul desfășurării revoltelor arabe se referă la factorul demografic (tinerii cu vârsta cuprinsă între 15-25 ani reprezintă o pătrime din populația totală a țărilor arabe, aceștia confruntâdu-se cu o rată a șomajului estimată la 40%) . Prin urmare, o generație activă, larg conectată la lumea externă prin internet, telefonie mobilă și o piață a muncii restrânsă o fac să fie un actor esențial al revoltelor arabe; natura regimurilor politice din țările cuprinse de Primăvara arabă (regimurile politice din lumea arabă, în ansamblul lor, sunt de tip autoritar). Prin consecință societațile arabe aspiră la regimuri democratice dar pentru că există libertăți limitate, corupție dezvoltată acesta pare a fi un process de lungă durată.
Condițiile socio-economice, deși au un nivel de instruire ridicat, tinerii din țările arabe nu își găsesc un loc de muncă din cauza cotelor înalte ale șomajului iar în mod paradoxal, tinerii sunt cei mai afectați de șomaj; acțiunile non-violente ale protestatarilor și rolul armatei în timpul și ulterior revoltelor (atitudinea militarilor față de revendicările populare este primorrin urmare, o generație activă, larg conectată la lumea externă prin internet, telefonie mobilă și o piață a muncii restrânsă o fac să fie un actor esențial al revoltelor arabe; natura regimurilor politice din țările cuprinse de Primăvara arabă (regimurile politice din lumea arabă, în ansamblul lor, sunt de tip autoritar). Prin consecință societațile arabe aspiră la regimuri democratice dar pentru că există libertăți limitate, corupție dezvoltată acesta pare a fi un process de lungă durată.
Condițiile socio-economice, deși au un nivel de instruire ridicat, tinerii din țările arabe nu își găsesc un loc de muncă din cauza cotelor înalte ale șomajului iar în mod paradoxal, tinerii sunt cei mai afectați de șomaj; acțiunile non-violente ale protestatarilor și rolul armatei în timpul și ulterior revoltelor (atitudinea militarilor față de revendicările populare este primordială în desfășurarea revoltelor).
Detașându-se de conducerea statului, în Egipt, armată este neutră. Armatele din celelalte state sunt devotate dictatorilor datorită unor particularități de recrutare precum folosirea mercenarilor naturalizați sau a unor privilegii substanțiale. Armatele străine pot sprijini armata națională în sarcinile de represiune când aceste măsuri nu sunt suficiente pentru învingerea revoltelor. Rolul noilor tehnologii informatice și de comunicații a fost unul cu o importanță deosebită, dezvoltarea acestor tehnologii permite o circulație fluidă a informațiilor între utilizatori. Aceste tehnologii au permis structurarea și pregătirea mișcărilor de contestatare.
Contextul desfășurării revoltelor arabe se referă și la locul Islamului și al femeilor în revoltele arabe. Liderii religioși au susținut regimurile politice aflate la putere în lumea arabă iar influența lor a fot redusă în cazul Primăverii arabe. Femeile, au participat activ la protest, jucând chiar rol de lider cerând mai multă dreptate și libertate.
Organizațiile islamice precum “Frăția musulmană” nu a devenit o organizație marginalizată, aceasta își păstrează poziția importanță care se va manifesta pe viitor. Se pot evidenția două concluzii: trecerea lumii arabe într-o nouă etapă a dezvoltării sale și consolidarea organizațiilor islamice.
Prin încercările de a impune și de a dezvolta modele democratice pentru Orientul Mijlociu și Africa de Nord dialogul dintre cele două civilizații cea islamică și cea occidentală este indus într-un impas. Modelele de democrație au fost acceptate de Occident fără să se țină cont de mentalitatea acestor popoare, de tradițiile și cultura acestora. Proteste, revolte, revoluții, indiferent de denumirea lor acestea au sau pot avea efecte revoluționare într-un moment istoric. Rezultatul acestor dileme au dus la frământări sociale. Principalul motiv al revoltelor arabe nu se limitează la cauzele interne, deci este important să analizăm cauzele internaționale precum eșecul războiului împotriva terorii, războiul din Irak și strategia SUA de implementare a democrației. Un alt motiv care a amenințat procesul de pace a fost conflictul dintre Israel-Egipt.
Assia Boutaleb, susține că pentru “a caracteriza situația politică în Egipt este suficient să precizăm în termeni instituționali că regimul dominant este cel prezidențial.” Partidul Național Democratic este partidul puterii și monopolizează resursele politice, funcțiile administrative dar în mod egal, de manieră explicită sau implicită, pozițiile economice. Șeful statului, președintele Hosni Mubarak, în funcție din 1981, conduce partidul și pe toți membrii săi. Pentru mulți tineri egipteni, politica este o noțiune polimorfă sau polisemică. În opinia lor, politica este ceva la care ei trebuie să facă față și cu ceea ce ei se confruntă când trebuie să ducă la capăt o sarcină sau să pună în practică un proiect.
I 1.1 Cauzele interne
De-a lungul istoriei, revoluția s-a dovedit a fi rezultatul unor evenimente care au schimbat complet natura societății și viața politică. William Shaub, în articolul său, “The Roots of the Revolution in Egypt”, a subliniat media pe pe cap de locuitor și consecințele asupra revoluției. El a scris:” Egiptul a avut un decalaj de venit masiv de-a lungul perioadei în care controlul a fost deținut de Mubarak, fiind în mod sigur una din cauzele principale ale revoltei. Jumatate din populația egipteană trăiește cu 2 $ pe zi sau mai puțin. Media pe cap de locuitor a venitului în țară este de doar 6,200$. Doi cercetători ruși, A. Korotayev și J. Zinkina, în analiza lor despre revoluția egipteană, au afirmat că Egiptul a fost unul dintre țările cu cea mai mare creștere a alimentelor, și asta în mod sigur a avut impact negativ asupra sistemului egiptean social politic.
Rata șomajului în regiunile arabe este de asemenea o cauză majoră a declinului economic și a destabilizării sistemului politic. Potrivit lui Don Tapscott, “24% din populație nu-și poate găsi un job”. Acest procentaj mare de populație tânăra dar fără un loc de muncă este foarte mare iar țările Arabe din regiune nu au fost capabile să schimbe situația prin crearea de noi locuri de muncă, mai ales după criza financiară mondială. Drepturile politice și cele ale omului sunt fundamentale pentru orice societate iar regiunea arabă are o situație din această perspectivă foarte bine descrisă de Hisham Sharabi în carte sa “Neo-patriarchy”: “Chiar și atunci când majoritatea statelor ajung la un nivel înalt de democrație și drepturi politice, regiunea arabă încă mai practică un sistem politic bazat pe corupție, lipsa liberilor alegeri, libertatea de religie.Egiptul nu este o excepție pentru acest tip de sistem în care se practică corupția și unde lipsește libertatea politică.
Este foarte important să evidențiem faptul că în istoria politică a Egiptului multe evenimente din afara Egiptului au avut un impact asupra democrației și libertăților politice, precum atacul din SUA din 9/11. Acest eveniment și “Războiul contra terorismului” au fost folosite drept scuză pentru a dezvolta încălcarea drepturilor omului și pentru facilitarea rolului instanței militare. La toate aceste cauze interne este foarte important să adăugăm și să nu subestimăm rolul tehnologiei și a rețelei sociale (Facebook, Twiter) care a facilitat comunicarea între protestatari. Din acest motiv, guvernele din Egipt și Tunisia au închis accesul la internet pe durata protestelor împotriva lui Mubarak și Ben Ali, pentru a limita comunicarea dintre protestatari.
I 1.2 Cauzele internaționale
Încadrarea geopolitică a mai multor state arabe protagoniste în fenomenul “Primăvara arabă” ne îndeamnă să analizăm și cauzele internaționale ale acestor revolte. Egiptul este cel mai mare stat arab și primul care a semnat un acord de pace cu Israelul. În același timp, Cairo, pe durata regimului lui Mubarak s-a bucurat de o alianță solidă cu SUA . Pentru o mai bună înțelegere a evenimentelor din 25 ianuarie trebuie analizată relația dintre Egipt și Israel dinaintea revoluției. Mulțumită lui Mubarak Egiptul a devenit un aliat strategic dar și un furnizor de energie pentru Israel. Egiptenii au refuzat întotdeauna înțelegerea de la Camp David și de la căderea președintelui Mubarak cererile de anulare a tratatului de pace cu Israelul s-au înmulțit. De fapt, “pe 9 septembrie 2011, un grup de 30 de protestatari au intrat în ambasada Israelului în Cairo și au distrus o mulțime de documente. Eșecul procesului de pace dintre Palestina și Israel, ultima agresiune împotriva Gaza din 2009 și împotriva Lebanon în 2006 și victoria Libanului împotriva Israelului, dă mai multe motive de încurajare egiptenilor și tunisienilor să se opună regimului”. După resemnarea lui Ben Ali în Tunisia, și Mubarak în Egipt manifestările împotriva guvernului au crescut, ciocnirile între opozanți s-au multiplicat în Egipt. Poporul arab s-a schimbat și nu va tolera trecutul nedemocrat. Dacă este nevoie se vor revolta din nou pentru apărarea drepturilor și cerințelor. “Primăvara arabă” este o justificare a puterii oamenilor, care este alimentată de către extremiștii religioși.
I.2 Rețeaua socială și primăvara arabă
Acțiunile protestatarilor din Primăvara arabă au beneficiat de suportul consistent al tehnologiilor informatice și de comunicații iar modalitatea în care a influențat revoltele arabe a atras atenția analiștilor politici, cât și a serviciilor de siguranță și securitate internă ale tuturor statelor. Larga răspândire și dezvoltarea tehnologiilor informatice și de comunicații în țări în care conservatorismul religios Islamic ridică bariere importante în calea comunicării dintre oameni, au permis circulația informației între utilizatori precum și un mediu de propagare a nemulțumirilor și a revendicărilor populare. În multe state din Nordul Africii sunt impuse limite severe în spații cum ar fi presa și canalele de televiziune, dar și restricții în libertatea de exprimare și dreptul de a organiza întruniri. Pentru multe grupuri sau indivizi care doresc să se afirme sau să-și exercite dreptul la libertatea de exprimare, dreptul de a participa la întruniri și de a forma asociații cu interese comune, internetul este singurul spațiu liber de exprimare. Numeroși observatori și-au îndreptat atenția către rolul pe care l-a jucat rețeaua socială în această primăvară arabă, mai ales în cea din Tunisia și Egipt. Revoluțiile din lumea arabă au fost supranumite “revoluțiile Facebook” sau “revoluțiile Twitter “datorită utilizării pe scară largă a mesajelor cu conținut ridicat de utilizator (UGC- user-generated content), ce au fost diseminate de către protestatari, activiști și suporteri ai protestelor, prin intermediul internetului, prin rețelele de socializare precum Twitter și Facebook ori cu ajutorul telefoanelor mobile.
Tabel 1. Utilizatorii Twitter și Facebook (media la începutul anului 2011);
Tabel 2. Accesul la tehnologiile informatice și de comunicații în țările arabe
Există deci o relație exclusivă între rețeaua socială și primăvara arabă. Prin consecință, denumiri asemănătoare ne trimit la concluzii care fac rețelele sociale singurele responsabile de un început democratic în lumea arabă. Este totuși adevărat că asistăm la o creștere remarcabilă de utilizare a internetului în lumea arabă. În 2009, puteam să număram 53 de milioane de utilizatori de Internet în regiune sau o creștere de 300% al numărului de utilizatori la interval de un deceniu. Utilizatorii de internet sunt de asemenea potențialii actori cibernetici care interacționează prin mijlocul acestor diferite rețele sociale. Este important să ne întrebăm ce consecințe au avut aceste rețele sociale asupra primăverii arabe. Rețelele sociale sunt un vector de democratizare sau un instrument de represiune? Cum a afectat primăvara arabă aceste mijloace de comunicare? Pentru o mai bună înțelere este primordial să definim câțiva termeni.
Dacă WEB se definește ca fiind ansamblul mijloacelor de comunicare și al fluxului de informații disponibile, se poate împărți în două subconcepte care descriu două generații de utilizatori. WEB este un termen inventat de Dale Dougherty și Tim O’Reilly în 2003 pentru desemnare tuturor site-urilor participante în care utilizatorii sunt de asemenea editorii conținutului. Sunt incluse blogurile, siteurile wiki și rețelele sociale. Termenul de vector poate avea două sensuri în subiectul de față. În primul rând, poate fi considerat un instrument de comunicare, care transmite mesaje și informații. În al doilea rând, cel de-al doilea sens ne prezintă rețelele sociale ca pe cauze potențiale ale unui comportament în societatea egipteană care încurajează reînnoirea și democratizarea.
Elena Aoun într-un studiu recent considera: “Primăvara arabă ar fi fost de neconceput cu câteva luni în urmă. Oarecum, rezultă dintr-un act izolat care intervine într-un context retrospectiv văzut ca fiind exploziv, unde conjucturile internaționale agravează frustările sociale, economice și de comunicare- faimoasele “rețele sociale” precum Twitter și Facebook facilitează mobilizarea și competiția. Revendicările economice legate de augumentarea traiului de viață și șomajului sunt cereri comune pentru toate revendicările democratice: denunțarea represiunii, dorința de libertate, încetarea discriminării etice și religioase, lupta împotriva corupției.”
Dubla natură a rețelelor de socializare se regăsește în acest citat iar important este să stabilim structura variabilelor care reprezintă de fapt motivul izbucnirii acestei revoluții și indicatorii politici și socio-economici care explică revendicările populației. De asemenea este primordial să evidențiem și strategiile utilizate dar și să acceptăm că acest mijloc de comunicare a fost un instrument util pentru protestanți. Chiar dacă prin natură tehnologia se declară neutră, insurgenții au folosit acest instrument de comunicare cu eficiență.
Primăvara egipteană înflorește într-un context marcat de sărăcirea populației și de o nesiguranță agresivă, mai ales în mijlocul tinerilor. Indicatorii politici și socio-economici care anunță o ruptură sunt numeroși. În cursul anilor precedenți, societatea egipteană era considerată pasivă, fatalistă, în ceea ce privește regimul lui Mubarak, de către celelalte societăți arabe.
Totodată, frustrarea și exasperarea societății egiptene pot fi considerate ca un ansamblu de indicatori care afișează rezultate alarmante în dimensiunile politice, economice sau sociale.
Populația egipteană numără 83 de milioane iar vârsta medie este de 24 de ani. Rata de alfabetizare este relativ mare și este de 71,4% rata șomajului este de 9,7%. Totuși, rata șomajului la tineri, adică cei cu vârste între 15-24 de ani, este de 24,8%.
Sunt tineri cu educație, dar aproape jumătate dintre ei sunt fără loc de muncă iar cei care deja lucrează ocupă cel mai adesea joburi precare. Aproape 20% din populația egipteană trăiește în sărăcie. Conjuctura economică se agravează odată cu criza economică și financiară din 2008, populația egipteană și mai ales tinerii au fost atât de afectați fapt ce le-a alimentat frustrarea.
Guvernul egiptean încerca în ultimii ani să diversifice economia până atunci foarte vulnerabilă deoarece era dependentă de exporturile de hidrocarburi și a atras numeroși antreprenori străini în domeniul noii tehnologii. Aceștia din urmă au putut de asemeanea să-și facă propriile firme și să construiască o populație egipteană tânără, bine educată, “high tech savyy” care vorbea engleză, profil existent în mijlocul clasei burgheze dar și în clasele mijlocii.
Au fost create locuri de muncă dar nu au fost accesibile decât pentru cei care îndeplineau cerințele. De asemenea, este într-un climat de corupție agresivă și de birocrații rău reglementate alături de rata mare a șomajului și de încălcarea drepturilor omului încât populația a sfârșit prin a lăsa locul frustrării, mai ales la tineri. Tinerii excluși din jocul politic și fără loc de muncă au sfârșit prin a purta această revoltă împotriva guvernului lui Mubarak. Revoluția informației în lumea arabă, simbolizată de primele canale de televiziune datorită ambițiilor panarabe precum Al Jazeera, a pus în contradicție informațiile și eforturile de propagandă ale statului în fața informațiilor alternative.
Prin consecință, populațiile erau din ce în ce mai predispuse la informații contradictorii lucru ce o determina să critice primirea informației și utilizarea ei de către cetățeni. Urbanizarea și alfabetizarea au facilitat difuzarea informației. În același timp, politizarea cetățenilor indica sfârșitul monopolului statelor asupra informației și a contribuit la trezirea conștiinței și a ridicării societății arabe împotriva puterii autoritare. Un nou spațiu public este deci în formare, rețelele sociale se înscriu ca un ultim instrument în această revoluție a informației în lumea arabă inițiată de Al Jazeera, reuniunea unei condiții economice, sociale și politice copleșitoare, alături de fenomenul de autonomie al opiniei publice, care a constituit structurile variabile ale primăverii egiptene ce a cunoscut utilizarea rețelelor sociale. Un nou spațiu public se conturează în lumea arabă datorită dezvoltării Internetului și a canalelor satelit, în special Al Jazeera. Cu modelele realizate de Marc Lynch și Jurgen Habermas, spațiul public se formează plecând de la personae cu probleme în sfera privată care caută să creeze o dezbatere critică în societate. În modele lui Lynch și d’Habermas opinia publică este susținută de intelectuali. Aceștia au o viziune etilitistă a formării spațiului dar și al difuzării de idei. În realitate sunt intelectuali care aparțin clasei mijlocii care se exprimă în acest spațiu și care dau naștere opiniei publice prin influențarea poporului.
Rețelele sociale au fost utilizate ca un instrument pentru a comunica liber și pentru a forma grupuri cu scopul de a se opune regimului lui Mubarak. Au permis împărtășirea ideilor între oameni care aparțineau diferitelor partide politice și chiar între laici și islamici. Este, de asemenea o continuitate între virtual și real. Se pot identifica două categorii de revoluționari și anume: propagandiștii care protestează, contestă și organizează manifestațiile și activiștii, cei care fac treaba de teren și care manifestează. Aceste două categorii nu se exclud. Totuși propagandiștii au ieșit și ei să protesteze în stradă. Rețelele de socializare au fost, de asemenea prezente în mijlocul operațiunilor de comunicare ale manifestanților. Protestele egiptene erau retransmise prin intermediul rețelelor de socializare. Pe 25 ianuarie 2011, pe pagina de Facebook <Nous sommes tous des Khaled Said>-pagină administrată de Wael Ghonim, figură revoluționară egipteană-90 0000 de personae s-au înscris pentru a manifesta și participa la “ziua revoltei”. Guvernul, de altfel, pentru măsuri de securitate a blocat parțial accesul la Twitter în ceea ce privește transmiterea evenimentelor. Organizarea manifestațiilor revoluționare permise, dacă nu vehiculate, de rețelele sociale a creat o mișcare total descentralizată. Structura mișcării nu se supunea ierarhiei. Ceea ce o făcea și mai solidă era faptul că nicio organizație, partid, nu se aflau la conducere. În inima revoluției se aflau cetățenii comuni.
Drept urmare, rețelele sociale au fost un instrument prețios care a ajutat la sensibilizarea comunității internaționale și nu au arătat compasiune față de regimurile autoritare. Rețelele sociale au fost un mijloc de informare care au făcut revolta poporului egiptean intagibilă.
Regimul lui Mubarak nu mai putea fi susținut în fața revoltei populare, reprezentată de adunarea din piața Tahir. Statele Unite, aliate de mult timp cu Mubarak, au sfârșit prin a-i întoarce spatele pe măsura intensificării revoltelor.
Totuși, de-a lungul celor 18 zile de revoluție care au pus capăt regimul lui Mubarak, guvernul a luat un anumit număr de măsuri pentru a lupta împotriva difuzării de informație și a mesajelor transmise în străinatate. Rețelele sociale și Internetul vor fi de asemenea vizate de către guvernul egiptean. Mubarak a reușit să se mobilizeze prin crearea unui sistem de conexiune la internet foarte centralizat iar regimul a fost astfel capabil să blocheze accesul la diferite informații și să cenzureze diferite siteuri. S-au luat măsuri radicale precum blocarea totală a accesului la internet în toate țările. Blocarea internetului a durat patru zile și nu a avut rezultatul dorit de guvernanți. Mai mult, numărul de manifestanți s-a mărit după această tentativă. Pe 25 ianuarie erau mult mai mulți manifestanți pe stradă după blocarea totală a accesului la internet.
Această măsură a guvernului a fost considerată ca o măsură precipitată care încuraja mai mult persoanele implicate. Chaymaa Hassabo, în cartea sa intitulată “Du rassemblement a l’effritement des jeunes pour le changement egyptiens. L’experience de “generations qui ont vecu et vivent toujours sous la loi d’urgence”, vorbește despre “angajamentul politic în contextul egiptean care este adesea considerat ca o excepție; tânărul militant este deseori “stigmatizat”, în sensul perceput de Erving Goffman, de către prietenii săi neimplicați.” Există o intersectare între mai multe motivații: de la educația familiară, în cele mai multe cazuri de către tată, care nu este neapărat politizată, la evenimentul cheie care i-a îndemnat să reflecteze. Rețelele de socializare au jucat un rol important dar ele nu intervin decât atunci când tinerii au început să asiste la manifestații sau conferințe iar această socializare nu constă doar în schimburi directe între indivizi: sunt mai degrabă “socializări virtuale” care au jucat un rol important permițând acestor tineri să vadă că mai există și alții care împărtășesc aceleași convingeri.
Văzute ca un instrument, rețelele sociale au constituit, în cazul Egiptului, mai degrabă un vector de democratizare decât un instrument de represiune.
I.4 Teoria lui Samuel Huntington: Primavara arabă ~o teorie a “ciocnirii civilizațiilor
Samuel Huntington este un analist politic care își câștigă succesul internațional prin analiza făcută în lucrare sa intitulată “Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”. El studiază în lucrarea sa multitudinea de teorii ale naturii politice globale în perioada post Război Rece.Teoreticienii promovau drepturile omului, capitalismul și democrația drept unică soluție ideologică pentru națiunile contemporane. Huntington susține că lumea este caracaterizată de conflicte culturale și că epoca ideologiilor s-a terminat. Acesta susține că adevarata sursă a conflictelor pe viitor vor fi diferențele culturale și religioase. În opinia lui Samuel, conceptul de civilizație, care reprezintă o formă de exprimare a identității culturale, va deveni un instrument important în analiza conflictelor. Huntington afirma “Este ipoteza mea că sursa fundamentală a conflictului în această lume nouă nu va fi determinată de aspectul economic sau de cel ideologic”. Marea diviziune în rândul rasei umane și sursa dominantă a conflitelor va fi cea culturală. Statele naționale vor rămâne în continuare cei mai importanti actori în problemele lumii, însă principalele conflicte între națiuni și grupuri din diferite civilizații. Ciocnirea civilizațiilor va domina politica mondială iar linia dintre civilizații va reprezenta în viitor linia frontului. Ideea primordială a “Ciocnirii civilizatiilor”este aceea că augumentarea și multiplicarea violențelor este cauzată de conflicte între state și culturi cu tradiție religioasă. Huntington este de părere că oamenii politici trebuie să ia în considerare acest lucru când intervin în problemele interne ale altor țări.
Cartea lui S.H are cinci parti. El dezvoltă aceasta teorie în toate cele cinci părți și anume: în prima parte a lucrării Huntington promovează ideea conform căreia politica globală a devenit multipolară și multicivilizațională. Ideea modernizării o prezintă diferit față de occidentalizare și ea nu are drept consecințe universalizarea civilizației și nici occidentalizarea acesteia. În cea de-a doua parte el înclina balanța puterii în rândul civilizațiilor afirmând că Vestul se află într-o cădere, în timp ce Asia se dezvoltă ca putere economică, politică și militară. Islamul are de-a face cu o explozie demografică cu consecinșe negative atât pentru țările musulmane cât și pentru vecinii acestora. În opinia lui S.Huntington civilizațiile non-vestice își reafirmă propriile valori culturale.
A treia parte prezintă cum se stabilesc bazele unei noi ordini mondiale, ordine caracterizată prin cooperarea societăților care au afinități culturale între ele, încercări de a schimba o societate de la o societate la altă vor da greș, iar statul care reprezintă esențialul civilizației țărilor le va aduna pe acestea în jurul lui.
Cea de-a patra parte a lucrarii arată cum cerințele universaliste ale Vestului vor declanșa conflicte tot mai dese cu restul civilizațiilor, mai ales cu Islamul și China; în interior se vor declanșa divergențe care pot duce până la războaie între musulmani și non-musulmani. Ultima parte a lucrării sale, cea de-a cincea prezintă rolul statului American în supraviețuirea Vestului.
Acesta din urmă trebuie să se reafirme dar și restul statelor vestice trebuie să accepte și să înțeleagă că civilizația lor este unică și nu universală iar scopul lor trebuie să fie efortul comun de restabilire și prevenire a civilizației lor privitor la “invazia” civilizațiilor non-vestice. Pentru a evita un război global al civilizațiilor, un rol important trebuie asumat de liderii mondiali, care trebuie să învețe să coopereze și să accepte pentru a păstra caracterul multicivilizațional ale politicii globale, afirma Huntington.
Huntington face o clasificare a civilizațiilor în lucrarea sa care se bazează pe criteriul religios si utilizează elemente secundare precum proximitatea geografică sau similarități lingvistice. Din această clasificare rezultă următoarele categorii de civilizații:
Civilizatia vestică formată de vestul Europei (UE) și America de Nord și state derivate din cele europene precum Australia și Noua Zeelandă
Civilizația ortodoxă adună toate statele ortodoxe printre care și Romania
Civilizația musulmană
Civilizația japoneză: un rezultat între civilizația chineză și popoarele altaice
Civilizația sinică: aici se află China, Coreea, Singapore, Taiwan și Vietnam
Civilizația Africii subsahariene care ar putea ocupa locul 8 , în opinia autorului
Huntington este de părere că distincțiile de natură culturală sunt cele mai importante între oameni și nu cele de natură ideologică, politică sau economică. Comportarea statelor în plan internațional va fi influențată de preferințele, asemănările și deosebirile culturale și nu de goana după avere și bogăție, susține Huntington. Acesta definește civilizația ca fiind “cel mai larg nivel de recunoaștere cu care o persoană se poate identifica, una care se referă la valorile, normele sociale și instituțiile care conduc societatea”. Huntington este atent în realizarea diferențelor dintre rasă și civilizație afirmând că: “rasa nu este influențată de istorie, norme sociale și valori așa cum poate fi influențată civilizația, așadar fiind posibil ca indivizi apartinând aceleiași rase să fie adânc diferențiați de civilizație, sau ca indivizi din rase diferite să fie uniți de civilizație”. Huntington admite că “civilizațiile sunt flexibile, fără începuturi sau sfârșituri precise, concrete.”
În urmă cu aproape 20 de ani, Samuel Huntington atrăgea atenția că regimurile dictatoriale din Orientul musulman (partid unic, dictaturi personale, monarhii, regimuri militare) vor fi schimbate sau se vor prăbuși, ele fiind înlocuite cu regimuri islamiste. Huntington afirma: ”Islamismul a fost substitutul funcțional al opoziției democratice la autoritarism din societățile creștine, și a fost în mare parte produsul unor cauze similare: mobilizare socială, pierderea legitimării performante de către regimurile autoritare și un mediu interacțional schimbător, incluzând creșteri ale prețului petrolului, care au încurajat în lumea musulmană islamismul, mai degrabă decât orientările democratice. Preoți, miniștri și întinse grupări religioase au jucat roluri majore în societatea creștină în ceea ce privește opoziția la regimurile autoritare, iar ulema, grupările bazate pe moschei și islamiști, în țările musulmane, au jucat rolul de opoziție comparabilă. Papa a avut un rol principal în sfârșitul regimului comunist în Polonia, Ayatollahul a avut un rol similar în căderea regimului șahului în Iran”.
Acesta remarca și faptul că “personele tinere sunt protagoniștii protestelor, instabilității, reformei și revoluției” și făcea referire la reforma protestantă, generația baby-boom și protestele anilor ’60, revoluția iraniană.
Huntington susținea rolul important pe care tinerii l-au jucat în Renașterea islamică (anii ‘70) și concluziona profetic, prezicând cu exactitate data urmatoarei “revoluții”, ceea ce astăzi “naivii” numesc “primăvara arabă”. Numărul persoanelor în jur de 20 de ani în căutare de locuri de muncă va crește până în jurul anului 2010 în țări precum (Algeria, Egipt, Maroc, Siria, Tunisia), prin comparație cu anul 1990, numărul celor care care vor intra pe piața muncii va crește cu 30% în Tunisia, cu aproape 50% în Algeria, Maroc și Egipt și cu peste 100% în Siria.
S. Huntington afirmă: Răspândirea rapidă a culturii generale în societățile arabe creează, deasemenea, un gol între generația tânără știutoare de carte și o generație vârstnică în marea ei majoritate analfabetă și astfel o disociere între cunoaștere și putere este posibil să tensioneze sistemele politice”! Huntington susținea ȋn teoriile sale că “tinerii sunt religioși iar părinții lor sunt laici”. Ofensiva islamistă către universități începută în anii ’70 în Egipt si Pakistan și impusă ușor în celelalte țări musulmane, își arată azi rezultatele când regimurile dictatoriale laice sunt înlăturate sau sunt pe cale să se prăbușească precum cazul Siriei. Regele Marocului, Hassan al II-lea declara într-un interviu:”Eu nu sunt un șef de stat laic pentru că un musulman nu poate fi laic. În realitate toți șefii de stat din lume, musulmani, nu sunt șefi de stat laici și atunci când ei spun că sunt laici nu mai sunt musulmani.”
Adevărul din vorbele regelui Hasan al II lea nu poate fi contestat; cu o domnie de 38 de ani și-a lăsat tronul fiului său, ceea ce pro-occidentalul Șahin Șah al Iranului, de Anwar al-Sadat, Ben Ali sau Hosni Mubarak nu au putut realiza, pentru că au preferat să fie conducători laici care au încetând astfel să mai fie musulmani pierzând într-un final puterea.
Pentru identificarea celor mai puternice civilizații precum cea japoneză, hindusă, vestică, islamică, africane și latin americane, Huntington folosește ca element principal religia, ca unitate centrală a civilizațiilor. Ceea ce Huntington încearcă să demonstreze prin lucrarea sa este faptul ca principala sursa de conflict în “lumea nouă” este provocată de elementul cultural ea încetând a mai fi una prepoderent ideologică.
Capitolul II. Condițiile desfășurării protestelor în Egipt
II.1 Regimul lui Mubarak
Evoluția politică și socială a statelor moderne cunoaște o multitudine de forme iar în lucrarea de față voi evidenția statul egiptean prin analizarea modului în care elemente precum partidele politice, elitele, organizațiile au influențat viața socio-politică. Egiptul este un stat greu de încadrat într-o tipologie și care deține o identitate greu de determinat datorită faptului că se află într-o zonă de contact a mai multor tipuri de culturi. Avem, pe de-o parte, un stat care din punct de vedere geografic este situat în Africa, dar care este inclus în mulțimea statelor din Orientul Mijlociu din punctul de vedere al culturii (religia musulmană fiind principală cauză deoarece domină societatea egipteană). Având în vedere faptul că Egiptul este o fostă colonie britanică are și are parte de influențe europene. În cazul statelor din Africa vorbim despre colonii britanice și franceze, sisteme coloniale care se află în opoziție unul față de celălalt. Când vorbim de colonii britanice avem de a face cu un sistem descentralizat, cu principii de bază dar care s-au transformat în funcție de fiecare colonie. Colonismul britanic are ca element distinctiv “indirect rule”. Este vorba de utilizarea unui guvern colonial și a unuia indigen, dar ultimul cuvânt în avea autoritatea colonizatoare. Folosirea băștinașilor în administrație și în procesul decisional a dus la o colaborare bună între autoritatea central și elitele locale și la un echilibru al diferențelor culturale. Egiptul s-a aflat în repetate rânduri în centrul relațiilor politice la nivel internațional iar acest lucru este usor de determinat, ținând cont de poziția sa geografică (ieșirea la Marea Mediterană și vecinătatea cu canalul Suez-un punct cheie al comerțului și transportului pe plan global). Un element care trebuie menționat este că, deși Egiptul și-a obținut independența în 1952 (Revoluția Ofițerilor Liberi), acest stat se bucură de o autonomie sporită încă din 1922.
Printre președinții importanți ai lumii arabe se numără și Hosni Mubarak reușind să se impună pe plan intern și internațional. În prezent Egiptul reprezintă cea mai dezvoltată și cea mai populată țară din nordul Africii cu cea mai stabilă economie din Africa de Nord, la baza acestui lucru fiind multitudinea de sectoare de producție dezvoltate. După asasinarea lui Sadat în anul 1981, funcția de președinte a fost preluată de Mubarak care a dus o politică reformistă cu o ușoară evoluție către democrație ȋn anii 80’ iar în anii 90 a avut un regim cu un mod de conducere abuziv. Anul 2011 a fost un an greu pentru poporul egiptean. Egiptul se află pe primul loc în topul țărilor cu capitalismul mondializat care a vrut sa devină “emergentă”. Cu începutul secolului XIX, Mohamed Ali a pus în practică un proiect de reînnoire a Egiptului și a vecinilor apropiați. Acest proiect s-a extins până în cea de-a doua parte a domniei lui Khedix Ismail în anii 1870. Eșecul acestui proiect este datorat agresiunii exterioare a puterii majore a capitalismului din acea perioadă, Marea Britanie. Anglia și-a urmarit continuu obiectivul; în 1840 și mai tarziu in 1870 prin controlul finanțelor Egiptului Khedival și prin ocuparea militară (1882). Aceasta îsi dorea stagnarea emergenței unui Egipt modern. Proiectul egiptean a cunoscut, însă și limite, limite care conturau epoca însăși, deoarece era vorba de un proiect în cadrul capitalismului și prin regulile acestuia. Partea lor de vină la eșecul proiectului o au concepțiile politice, ideologice, culturale, contradicții care puteau însă fi depășite fără agresiunea imperialismului după cum sugerează exemplul japonez. În opinia lui Samir Amin, economist și sociolog egiptean, emergența Egiptului a fost astfel întreruptă iar Egiptul a fost supus patruzeci de ani (1880-1920) statutului de periferie dominant iar structurile au fost concepute în așa fel încât să servească modelul de acumulare capitalistă. Consecințele s-au văzut și în sistemul productiv al țării, în structurile politice și sociale dar a dus la întărirea concepțiilor ideologice și culturale care ajută la menținerea țării în starea de subordonare. Acest statut nu a fost acceptat, însă de Egipt. Prin urmare acest refuz stă la baza celui de-al doilea val de mișcări ascendente care s-a manisfestat între anii 1919-1967. Se urmarea instaurarea democrației, independența națională, progres social, aceste obiective fiind indisociabile unul de celelalt. Conexiunea dintre obiective nu reprezintă altceva decât efectele integrării Egiptului modern în zona capitalismului din epocă. Democrația lua o formă laicizantă, al cărei drapel care asocia semiluna și crucea, drapel care apare și în manifestațiile din 2011, reprezenta simbolul. Se permitea copților să fie aleși de către majorități musulmane și accesul la funcții înalte în stat fără a ridica nicio problemă. Blocul reacționar, alcătuit din monarhie, țăranii bogați și marii proprietari sprijiniți de Marea Britanie s-au opus ideii democratice a Egiptului wafdist. Palatul regal și ambasada britanică au susținut constituirea Fraților Musulmani (1927) care au idei islamice în versiunea “salafista” (paseistă) concepută de Rachid Reda, reprezentând o versiune antidemocratică și opusă ideii de progres social. Posibilitatea unui război mondial, cucerirea Etiopiei întreprinsă de Mussolini a determinat Londra să facă concesii forțelor democratice și să permită întoarcerea lui Wafd în 1936 și semnarea tratatului anglo-egiptean. Pe data de 21 februarie 1946 s-a constituit blocul studențesc-muncitoresc care a determinat intrarea în scenă a comuniștilor și a mișcării muncitorești. Forțele reacționare au acționat prin urmare violent și au mobilizat Frații musulmani, care erau adepți ai dictaturii lui Sedki Pacha. Moubarak urmează aceeași cale ca și Sadat accentuând deriva spre dreapta și integrând Frații Musulmani în noul său sistem autocratic. Anii (1967-2011) au acoperit perioada de reflux deoarece Egiptul, supus cerințelor liberalismului mondializat și strategiilor SUA a încetat să mai fie o prezență activă regional și internațional. Aliații SUA, Arabia Saudită și Israelul ocupă prioritate. Prin consecință Israelul a putut să se angajeze în colonizarea Palestinei ocupate cu aprobarea tacită a Egiptului și a țărilor din Golf . În timpul lui Nasser Egiptul avea un sistem economic și social criticabil dar coerent. Pentru a ieși din specializarea internațională colonială ce cantonase țara în exportul bumbacului, Nasser se axează pe industrializare printr-o repartiție favorabilă a claselor mijlocii în dezvoltare și cel mai important fără sărăcirea claselor populare. Însă Sadat și Moubarak au contribuit la destrămarea sistemului productiv egiptean căruia i s-a atribuit un sistem incoerent bazat pe rentabilitatea întreprinderilor care sunt sub-contractante ale capitalului monopolurilor imperialiste. “Stabilitatea regimului” despre care vorbea Washingtonul se baza pe abuzuri criminale zilnice iar imperialiștii susțineau ca acest tip de regim asigura protecție Egiptului împotriva alternativei islamiste. Însă realitatea e cu totul alta deoarece acest regim a oferit Islamului politic reacționar integrare în sistemul său de putere având astfel posibilitatea de a controla educația, justiția și mai ales televiziunea. Susținerea Islamului politic distruge capacitatea societății de a face față încercărilor lumii moderne iar denunțarea abuzurilor servește drept scop Washingtonului care s-a angajat în asa-numitul război contra terorismului.
II. 2 Componentele mișcării democratice vs blocul reactionar
Revoluția egipteană pare să anunțe sfârșitul sistemului “neo-liberal” care era îndoielnic în toate privințele atât politic cât și economic și social. În acestă mișcare a societății egiptene se regăsesc trei componente active: tinerii “re-politizați” din propria initiațivă, adepții stângii radical, clasele mijlocii democrate. Elementul cheie al mișcării a fost reprezentat de tineri, în jur de un million de militanți. Acestora li s-au alăturat stânga radicală și clasele mijlocii democrate. Frații musulmani au fost chemați să boicoteze aceste mișcări dar nu au acceptat mișcarea decât târziu când aproape 15 milioane de manifestanți au fost mobilizați ca urmare a apelului recepționat de poporul egiptean. Obiectivele tinerilor și al stângii radicale sunt: restabilirea democrației ce presupunea încetarea regimului militar și polițienesc, o nouă politică economică și socială favorabilă clasei populare prin nesupunerea la pretențiile liberalismului mondializat, o politică internațională independentă prin nerespectarea hegemoniei SUA și a controlului său militar al planetei. Revoluția democratică dorită de aceștia este o revoluție democratică anti-imperialistă și socială. Deși aceste manifestații sunt diversificate datorită compoziției sociale și a idealurilor politice și ideologice ele tind să se situeze “la stânga”. Fără a lua in considerare “piața” și alinierea internațională a Egiptului clasele mijlocii au un singur scop, democrația. Grupul de bloggeri și internetul au avut un rol important în complotul organizat de CIA. În general sunt tineri provenți din familii înstărite, “americanizate” care contestă dictatura aflată la conducere iar actiunile lor de pe internet pe tema democrației sunt manipulate de Washington. Sunt deci actori ai contrarevoluțiilor manipulate de Washington sub forma revoluțiilor democratice din Europa de Est. Însă acest complot nu stă la originea revoltelor populare căci CIA militează pentru îndepartarea manifestanților de la scopul lor de transformare socială pentru abaterea către alte subiecte. Bloggeri se exprimă mai mult în engleză decât în arabă și au ca scop apărarea democrației “a l’americaine” lucruri care par să indice în Egipt argumente menite să legitimize Frații Musulmani.
Poporul egiptean a interceptat destul de repede apelul la manisfestație al celor trei componente active ale mișcării. În primele zile represiunea a fost de o violență extremă deoarece s-au înregistrat mai mult de o mie de morți dar acest lucru nu a descurajat tinerii și forțele aliate care au refuzat să cheme în ajutor forțele occidentale. Curajul acestor manifestanți a îndemnat la protest încă 15 milioane de manifestanți din cartierele orașelor mici dar și din sate. Datorită acțiunilor, curajului și mai ales datorită acestui success politic s-au produs efecte, frica schimbându-și tabăra. Hilary Clinton și Obama și-au dat seama că ar trebuie să renunțe a mai acorda protecție lui Mubarak. Conducătorii armatei au refuzat să participe la represiune și pentru a-și salva imagina l-au abandonat pe Mubarak și câțiva complici ai acestuia.
Samir Amin un sociolog egiptean afirma într-un articol că: “Generalizarea mișcării la ansamblul poporului egiptean constituie, prin ea însăși, o sfidare pozitivă. Deoarece acest popor, ca de altfel toate, este departe de a constitui „un bloc omogen”. Unele dintre segmentele care-l compun întăresc indiscutabil perspectiva unei radicalizări posibile”. Un element decisiv este alăturarea clasei mijlocii în bătălie care constituie în jur de 5 milioane de lucrători. Prin grevele lor, muncitorii au reușit în 2007 să progreseze formele de organizare. Numărăm în prezent mai mult de 50 de sindicate independente. Un element definitoriu al radicalizarii posibile a mișcării este rezistența înverșunată a micilor țărani la exproprierile posibile prin anularea reformei agrare. Frații musulmani au votat în Parlament aceste legi cu scopul de a afirma că proprietatea privată e “sacră” în Islam și că reforma agrară ar fi inspirată de “diavolul communist” .
La manisfestațiile din februarie 2011 un număr mare de “săraci” au participat activ, mase de “săraci” care “apară revoluția” prin formarea de comitete populare constituite în cartiere. Aspectul fizic al acestor “săraci” (bărbi, văluri, veșminte) dă impresia că țara ar fi “islamică” deci prin concluzie controlată de Frații Musulmani, ȋnsă ei s-au opus conducerii organizării. Începe construirea frontului unit al forțelor democratice și al muncitorilor în Egipt. Cinci partide socialiste precum Partidul Socialist Egiptean, Partidul Democrat al Muncitorilor, Alianța Populară, Partidul Socialiștilor Revoluționari și Partidul Comunist Egiptean s-au unit în Alianța Forțelor Socialiste și și-au continuat luptele pentru atingerea țelului. În același timp lua naștere Consiliul National (Maglis Watany) format din forțele politice și sociale printre care numărăm partidele democratice și de orientare socialistă, rețele de tineri, asociații sociale). Frăția Musulmană a refuzat să participe la Consiliu (format din 150 de membri) însă își reafirmau aceeași poziție față de continuarea mișcării și anume opoziția.
Mișcarea democratică din Egipt se confruntă cu un bloc revoluționar puternic. Acest bloc se face remarcat prin definirea mijloacelor de intervenție în lupta politică și scopurile ideologice în serviciul accestora. Blocul reacționar este condus de către burghezia egipteană, beneficiară a inegalității scandaloase care reprezintă modelul “ liberal mondializat”. Toți își datorează averea corupției, component organic al sistemului iar poporul egiptean în limbajul politic îi numește “paraziți corupți”. Burghezia reprezintă instrumentul principal al introducerii Egiptului în mondializarea imperialistă contemporană, un aliat puternic al SUA. Printre membri ai burgheziei se numară și generali din armată și din poliție precum și membri ai partidului dominant Național Democratic creat de Sadat si Moubarak, clerici. Majoritatea Fraților Musulmani și a seicilor din Azhar sunt milionari dar există de asemenea și o burghezie a antreprenorilor activi mici și mijlocii. Ei sunt supuși sistemului de racket conceput de burghezia compradoră care sunt dominate de monopolurile locale. Partea rurală a blocului reacționar are de asemenea o parte importantă fiind alcătuită din țăranii bogați, cei care au avut beneficii de pe urma reformei agrare nasseriene. Regimul nasserist asocia micii țărani cu cei bogați și acest sistem a adus astfel beneficii celor bogați. Regimul era însă precaut pentru a limita violențele contra micii țărănimi însă la ordinul Băncii Mondiale Sadat și Moubarak au abandonat aceste precauții și țărănimea bogată vrea să elimine țăranii mici. Țăranii bogați au fost mereu o clasă reacționară în Egiptul modern iar în ziua de azi mai mult ca oricând. Ei domină viața socială rurală cu ajutorul Islamului și cu cel al reprezentanților din aparatul de stat și din religie. Clasele mijlocii urbane au reprezentanți care au provenit direct din țărănime (ofițeri din armată, poliție, tehnocrați etc.)
Blocul revoluționar dispune de instrumente politice precum armata, instituțiile statului, poliția, Partidul National Democratic creat de Sadat, aparatul religios (Azhar), Frații Musulmani. Sprijinul militar acordat de SUA Egiptului (1,5 miliarde de dolari pe an) nu era menit să consolideze puterea de apărare a țării ci să o slăbească prin corupția sistematică susținută cu cinism. Acest lucru a ajutat înalții funcționari să-și atribuie sectoare importante din economia compradoră egipteană. Deci poziția armatei nu este neutră deși și-a propus încă de la început acest lucru ea se diferențiază de represiune. Guvernul civil care se află sub conducerea armatei și care era alcătuit din reprezentați ai vechiului regim au luat măsuri de precauție cu scopul de a înceta radicalizarea mișcarii. Legea anti-grevă se numară printre aceste măsuri iar ea avea un scop ascuns și anume acela de a pune pe roate economia țării. Această lege are reguli stricte privind construirea de partide politice și nu permite intrarea în jocul electoral al curentelor Islamului politic. Cu toate acestea poziția armatei rămâne imprevizibilă deoarece încă mai există sentimentul naționalist în pofida corupției cadrelor. Armata a fost practic îndepartată de la putere în favoarea poliției mai ales că mișcarea și-a exprimat cu hotărâre dorința de a îndeparta armata de la conducerea politică a țării. Aparatul polițienesc a rămas intact astfel că niciun responsabil nu a fost trimis în judecată, dimpotrivă Partidul Național Democratic a dispărut în februarie și în disoluția sa prin justiție.
II.3 Islamul politic, Frația musulmană, Israelul
II. 3.1 Islamismul si fundamentalismul islamic
Pentru o mai bună perspectivă a celor expuse vom face o diferențiere între Islam și Islamist. În literatura de specialitate islamismul este denumit și Islam politic, o teologie politică, o analiză a aranjamentelor politice dar din perspectivă religioasă. Caracterizat ca interpretare și folosire a religiei în scopuri politice, islamismul, deși are legături cu Islamul se diferențiază de acesta prin faptul că Islamul este o religie pe când islamismul o ideologie politică. Dacă Islamul se axează pe învățături religioase ce aparțin transcendentalului, islamismul este axat în general pe aspectele “ pământești” ale vieții. Însă orice experiență spirituală, transcendentală ar fi lipsită de sens dacă nu este exploatată prin interacțiuni cu alte grupuri. Acest lucru demonstrează că fiecare religie este o reflecție critică asupra politicului. Cum islamismul este doar o interpretare particulară a Islamului și considerarea religiei perse o problemă majoră comparabilă cu terorismul ar constitui o eroare. Numai pentru că terorismul este definit ca o strategie, islamul nu înseamnă terorism, acesta din urmă fiind o ideologie sau un rezultat al acesteia. Profetul Mohammed este cel ce introduce islamul pe scena istorie în 570. Această învață locuitorii din zonă: „nu există alt Dumnezeu afară de Allah și Mohamed este profetul său” și în spiritul toleranței îi încurajează să se convertească pe creștinii și iudeii din regiune. Multe comunități locale au adaptat de-a lungul timpului noua religie iar araba devine cu începutul secolului al IX lea principala limbă de circulație în Orientul Mijlociu. Musulmanii au dominat Orientul Mijlociu o perioadă de aproximativ paisprezece secole, exceptând cruciadele din perioada secolelor XI-XIII. După Primul Război Mondial, căderea Imperiului Otoman a dus la reapariția stării conflictuale în regiune. Evreii cereau drepturi teritoriale asupra Palestinei iar la 14 mai 1948 prin crearea statului Israel s-au alimentat tensiunile religioase existente care au dus la războaie duse în numele dreptului de posesiune a teritoriilor. Au fost aduse argumente din partea liderilor religioși pentru a motiva lupta pentru posesia teritoriilor. Un membru al Extremei drepte din Israel, rabinul Meir Kahane, asasinat la New York în 1990 afirma că: „Nu există mai multe mesaje în iudaism, există doar unul și acest mesaj este să faci ceea ce vrea Dumnezeu.
Uneori, Dumnezeu vrea ca noi să mergem la război, alteori vrea să trăim în pace… Dar există numai un singur mesaj: Dumnezeu a vrut ca noi să venim în această țară și să
întemeiem un stat evreiesc.” Până la apariția fanatismului religios nu a fost decât un pas. Islamul intrase într-o stare gravă de declin până la incursiunile napoleoniene de la sfârșitul secolului al XVIII lea. Îngrijorarea privind starea islamului a fost sporită de către companiile napoleoniene. Sistemul de valori secular precum: statul și individul reprezentau ideea centrală a liberal-naționaliștilor, ce contracara viziunea religioasă, ideologiile socialiste-opusul celor religioase promiteau fără posibilitatea mântuirii în viața de apoi, raiul pe pământ iar doctrinele și instituțiile fundamentale tradiționale erau amenințate. În relațiile sociale tot ce era până atunci sub incidența religiei este acum degradant, devalorizat într-o singură variabilă. Având ca punct de plecare Europa Occidentală toate aceste modificări au dus la triumful economiei, tehnologiei și acțiunilor militare. Un motiv în plus pentru ca islamiștii să condamne modelul occidental era dat de totalitarismul de dreapta și de stânga dar și de versiunea secularismului.
Însă în ciuda acestor critici la adresa occidentului, islamiștii au adoptat metoda tehnologiei occidentale asociată cu sistemul de valori tradiționale. O soluție optimală pentru majoritatea islamiștilor ar fi fost reformarea sistemului de valori prin modernizare, accentul pus pe revitalizarea practicilor primare ale religiei.
Eșecurile din trecut, potrivit puritanilor islamici, nu indică o slabă capacitate de adaptare la idei noi ci greșeli apărute ca urmare a îndepărtării de ideile Profetului. Apar, în regiune, ideologii cu idei pozitive cum ar fi a treia cale a lui Muammar Al Qathafi, care reprezenta o alternativă la capitalism dar și la comunismul ateu, care recunoștea rolul în societate al religiei fără a-l exacerba. Deși legitima conducerea invocând principii islamice se poate observa tendința chiar și a unor regimuri cu un grad secular ridicat sau de dictatură militară. Islamul a fost folosit cu scopul de a motiva acțiuni violente sau de represiune asupra populației în căutarea menținerii controlului. Însă de partea cealaltă se află fundamentaliștii islamici care au atitudine violentă împotriva conducerii laice care atunci când preia putere nu mai este adepta principiilor teocratice. Putem observa această situație la frățiile musulmane din Egipt, Siria, Iordania dar există și în cele nearabe precum Iran și Turcia. Islamul a devenit un punct de referință al unei vaste palete de activități politice, mai ales în Orientul Mijociu. Termenul de “islam”politic” evidenția explozia religiei islamice cu implicații asupra formelor de credință. Deși a fost ineficient în preluarea puterii, islamul politic a influențat deciziile politice în dezvoltarea socio-culturală. În domeniul socio-cultural, campania mișcărilor radicale s-a desfășurat în jurul unor probleme ce vizau rolul femeii și al bărbatului în societate, fertilitatea, desfășurarea obiceiurilor dar și acțiuni de marginalizare a creștinilor, cenzura unor produse culturale precum cărți, piese de teatru sau filme. Practica religioasă s-a răspândit crescând astfel presiunea socială. S-a înmulțit numărul organizațiilor islamice iar mijloacele de popularizare a islamului s-au diversificat prin utilizarea mass-mediei. Islamul are anumite caracteristici: individualism, scripturalism, puritanism, regenerator, tendința spre regulă. Dar tocmai aces islam fundamentalist, regenerator sau puritan joacă rolul naționalismului din alte regiuni asigurând un nou statut unor oameni care nu se mai identifică cu poziția lor în comunitate, trib sau clan aceștia fiind dornici să se alăture unei culture care le oferă identitate. Cel care se apropie cel mai mult de cultul personalității este shiismul, în sectele musulmane. Cultul martiriului devine același cu cel al personalității. Mișcarea lui Khoemini s-a bazat pe cultul martiriului când a mobilizat masele dar care a fost apoi abandonat politic de către acesta odată cu victoria revoluției iraniene. Islamul a fost redus la aplicarea Legii de către Khoemini care de altfel a și “sunnificat” shiismul. Sub autoritatea erudiților, organizarea politică shiită a devenit republică. Diferența vine de la faptul că nu se ține cont de voința poporului ci de voința divină (aplicată prin Legea Șaria). În ultima perioadă lumea islamică este influențată de o percepție a islamului pe care musulmanii au numit-o wahhabism, însă cei implicați preferă denumirea de salafism. Acesta nu este o mișcare organizată ci o viziune islamică care are drept scop lectura literală și puritană a Coranului negând istoria lumii islamice. Se dorește impunerea Șariei ca regulă de comportament uman și social respingând orice formă de cultură care s-ar putea dezvolta alături de cea religioasă precum literatura, artele plastice.
Forma aceasta de islam se opune creștinismului și iudaismului. Wahhabismul saudit a fost fondat de Abd-el Wahhab cel care refuza contactul cu orice nu era legat de islam și care promova scripturalismul. Constituit ca reacție la alte școli islamice, wahhabismul nu era contra Occidentului. Un nou tip de islam cel sunnit doctrinal a apărut datorită încurajărilor date de către manifestările naționalismului arab și ale shiismului iranian. Acest tip de islam era conservator și foarte ostil față de formele occidentale de civilizație.
Wahhabismul a fost răspândit de către saudiți și adaptat de alte școli. Se pune accentul mai mult pe ideologie decât pe învățătura religioasă (fiqh) și ritualul rugăciunii, pe redactarea de tratate despre ce este permis sau interzis fiind mai târziu publicate sub formă de broșuri cu tematică didactică, pe conducerea religioasă (fatwa). Pentru acest tip de învățătură saudiții au contribuit în mare parte propriile resurse financiare. Cei vizați de acești fundamentaliști islamici sunt atât comunitățile cât și indivizii izolați care căută o identitate. Din punctul lor de vedere, islamizarea globală (o comunitate musulmană universală) poate fi realizată prin îndepărtarea culturii occidentale dominante. Pentru ei, integralitatea comunității musulmane înseamnă universalizarea islamului dar cu musulmani a căror identitate nu va depinde niciodată de teritoriu sau națiune. Un sistem secular cu putere asupra statului ar fi considerat o impietate căci acesta ar fi situate deasupra integralității comunitații musulmane. Pentru încălcarea Șariei, statul poate fi obligat să răspundă sau chiar și pentru nereușita ei dar nu ar putea să răspundă în fața sistemului impus de voința poporului care nu ține cont de cea divină. Într-una din lucrările sale, Ibn Khaldun, filosof și om de stat musulman definește guvernul drept: „instituția ce împiedică orice injustiție în afara celei comise de el însuși.” Singura condiție necesară unității unei societăți este cea a credinței. Bin Laden este un exemplu de acțiune fundamentalist cu gruparea teroristă Al-Qaeda. “The Guardian” a făcut publice principalele obiective de luptă ale liderului care era considerat “inamicul nr 1”. Cei ultragiați au dreptul de a lupta cu armele împotriva terorismului internațional iar Allah îi protejează, în viziunea liderului fundamentalist care mai afirmă și că “lupta împotriva necredincioșilor este o lovitură aplicată lui Satan”. În opinia lui, Statele Unite sunt vinovate de înființarea statului Israel și de ajutorul dat evreilor din Palestina precum și de aprobarea represiunilor musulmane din Somalia, Kashmirul Indian, Cecenia și de “jefuirea” petrolului. Al-Qaeda considera deci SUA drept “agresoare” și împotriva lor trebuie purtat “un neîntrerupt Jihad”. Această grupare urmărește islamizarea întregii lumii și supunerea față de legea Șariei, respingerea civilizației occidentale : “„Împărăția lui Allah” va trebui să succeadădominației „rasei albe”, „bolnave” și „necredincioase”, și lupta armată împotriva apărătorilor ei este pe deplin justificată. Potrivit acestui principiu: bogații și săracii, și „albii”, „negrii”sau „galbenii” nu se vor reconcilia decât acceptând „Legea lui Allah”. Aspectele legate de Islam, Islamism și de atitudinile fundamentalist-extremiste joacă un rol important în înțelegerea consecințelor Primăverii arabe pentru majoritatea statelor implicate, grupările extremiste, jihadiștii sau insurgenții acționând pentru destabilizarea internă. (Siria, Mali).
II.3.2 Factorul „Al-Wasat”
Începutul tranziției către o nouă viață politică a fost marcat de succesul egiptenilor după 18 zile de revoltă. Imediat după 11 februarie noua autoritate egipteană a început înființarea unui sistem legal pentru partidele sau organizațiile politice care reprezintă populația islamică cât și cele ce vor urma pentru a se putea exprima liber pe scena politică și fără restricțiile impuse de Mubarak. Pe 19 februarie 2011, Tribunalul administrativ din Cairo a aprobat înființarea primului partid Islamic din Egipt post Mubarak-“Al Wasat” iar formalitățile au fost realizate de un fost membru al “Fraților musulmani” Abou Elela Mady. A fost acordat dreptul de a participa la viitoarele alegeri odată cu constituirea partidului Al-Wasat. În perioada lui Hosni Mubarak acest partid a încercat să funcționeze legal în perioada lui Mubarak dar restricțiile impuse de vechiul regim nu au permis acest lucru. În limba arabă Al-Wasat înseamnă “moderat”, partid care susține pluralismul politic și egalitatea cetățenilor egipteni indiferent de rasă, etnie sau religie. Se pot vedea schimbări pe scena politică egipteană, schimbări care nu erau vizibile pe scena politică egipteană. Al-Wasat a permis comunității creștine din Egipt să se alăture, spre deosebire de alte mișcări islamiste, iar statutul partidului precizează și că în fruntea statului egiptean poate să ajungă și un cetățean de religie creștină. Importanța acestui aspect este dată și de tensiunile dintre majoritatea musulmană și minoritatea creștinilor copți. Prin “platforma politică” partidul Al-Wasat, are rolul de a contrazice numeroși autori care au fost la început destul de sceptici cu privire la pacea între religii: „Se afirmă că nu pot fi create punți între credințe religioase, memorii istorice, tradiții obiceiuri comune și perspective conflictuale asupra lumii, încorporate în culturi contrastante”. Al-Wasat poate fi un exemplu și poate fi urmat de alte partide lucru ce arată că principiile moderne ale pluripartidismului occidental se regăsesc în noul sistem politic egiptean, pluripartidismul nemaifiind doar o “lozincă” ci un mod diferit regimul lui Mubarak, poporul începând să aibă o altă pespectivă asupra vieții politice egiptene. Înființarea partidelor moderate in Egiptul post Mubarak, partide care promovează idei politice modern (precum factorul Al-Wasat) arată faptul că “Frații musulmani” care reprezenta în timpul regimului autocrat al lui Mubarak o organizație fundamentalistă care este departe de a monopoliza populația de religie islamică. Nu a avut semnificație în rândul demonstranților egipteni nici apelul liderului suprem iranian Khamenei adresat poporului egiptean care susținea revolta „până la instaurarea unui regim popular fondat pe religia musulmană”. Faptul că egiptenii nu au reacționat la apel a fost o modalitate de a transmite ca marea majoritate a egiptenilor nu sunt de acord cu fundamentalismul Islamic.
Experții în lumea arabă susțin că populația din marile orașe egiptene a dorit înlăturarea vechiului regim însă atât Egiptul cât și alte state din regiune au o populație rurală “tribală” care este oarecum dezinteresată de problemele vieții politice. Pentru populația rurală o mare importanță o au “problemele locale” care sunt de cele mai multe ori soluționate pe cale violentă: „În sudul Egiptului conflictele, chiar și exprimate sub culoare politică sau confesionale, au mult de-a face cu vendetele locale (”târ”). Dar acest tribalism local este detașat de luptele de clan care agită cele mai înalte niveluri ale statului și rămâne deci la stadiul infrapolitic, ceea ce este mult mai puțin cazul în Orientul Mijlociul propriu-zis”. Situația populației egiptene din zonele rurale va prezenta un interes mai mare noului sistem de putere ales comparativ cu perioada la care a fost la putere Hosni Mubarak. Tradiționalismul excesiv din zona rurală va fi un obstacol mare pentru autoritățile care vor încerca să construiască o societate democratică care nu va trebui să se limiteze doar în zonele urbane. Turcia, datorită apartenenței la cultura islamică poate fi un exemplu despre cum este angajată în rezolvarea acestor probleme.
Oliver Roy considera că: “radicalismul politic islamic nu este o consecință directă a acestor tendințe religioase, ci că, mai degrabă, se constituie într-un factor suplimentar adăugat islamizării, într-un spațiu de contestare antiimperialistă și al lumii a treia.”
Singura forță care nu numai că a fost tolerată de vechiul regim dar a cărei dezvoltare a fost de asemenea susținută erau Frații Musulmani. Gestiunea a trei instituții fundamentale: educația, televiziunea și justiția le-a fost încredințataă de către Sadat și Moubarak. Nu au fost niciodată “moderați” și mai puțin “democrați” și nici nu pot fi. Conducătorul acestora “mourchid-ul”, traducere arabă pentru “ghid”-Fuhrer- este autoproclamat, sistemul lor se bazează pe principiul disciplinei și executarea fără protest a ordinelor șefilor. La conducere se află oameni bogați, cadrele din reprezentanți ai claselor mijlocii, bază alcătuită din oamenii din popor care sunt recrutați de către serviciile de caritate oferite de confrerie și care sunt sprijinite de Arabia Saudită iar vectorul de violență este compus din miliții (baltaguis) recrutate din lumpen. Frații musulmani sunt susținătorii sistemului bazat pe piață și dependent de exterior. Ei sunt o parte a burgheziei compradore. Pentru a-și păstra dreptul asupra pământului au luat măsuri împotriva marilor greve și contra luptelor țăranilor. Ei sunt deci “moderați” decât prin faptul că au refuzat mereu ideea formulării unui program economic și social și respingerea politicilor neo-liberale reacționare acceptând de asemenea ca SUA să controleze regiunea și lumea. Frații Musulmani sunt deci aliați de nădejde pentru Washington care le-a decernat și un “certificat de democrație”. Statele Unite nu pot să-și recunoască strategia de a pune în funcțiune în regiune regimuri islamice. Acestea trebuie să arate că un altfel de regim “le-ar produce ingrijorare”. Scopul este acela de a legitimiza nesfârșitul “război contra terorismului” care urmărea printre altele obiective precum: controlul militar al planetei conferându-i astfel SUA –Europei-Japoniei accesul la resurse. Un alt avantaj al strategiei SUA este că permite mobilizarea “islamofobiei” opiniilor publice. Cum Europa nu deține o strategie specială petru regiune se supune deciziilor Washingtonului. Statele Unite se tem de un Egipt democratic pentru că acest lucru ar dăuna strategiei neo-liberale și agresive a SUA și NATO. În acest sens, ele vor face orice pentru ca Egiptul să nu devină democratic iar pentru scopul lor vor susține falsa alternativă a Fraților Musulmani, afirmă Samir Amin. Aceștia nu au fost decât o minoritate în mișcarea poporului egiptean pentru o schimbare reală. Ciocnirea între puterile imperialiste și Islamul politic nu e nici nouă nici deosebită în Egipt, Frații Musulmani fiind de la crearea lor în 1927 și până astăzi un aliat util imperialismului și blocului reacționar. Aceștia s-au opus mereu mișcărilor democratice din Egipt. Cei bogați care se află și astăzi la conducerea confreriei nu sunt dispuși să se alăture mișcării democratice. Un alt aliat al SUA și al partenerilor subalterni ai acestora în NATO este și Islamul. Talibanii catalogați drept “eroi ai libertății” (Freedom Fighters) au fost finanțați de Washington în războiul lor contra regimului național popular considerat “comunist”. Când aceștia au luat decizia de a închide școlile de fete create de comuniști s-au afirmat “democrați” și chiar “feministe” care susțineau că “tradițiile trebuiau respectate”. Puternic sprijinit de către țările din Golf este curentul salafist (tradiționalist) care se alătura Fraților Musulmani. Salafiștii se proclamă extremiști (wahabiți convinși care nu tolerează o altă interpretare a Islamului) și au o politică îndreptată împotriva copților. Operațiunile lor sunt susținute de aparatul de stat, de justiție, aflată sub controlul Fraților Musulmani. Acest lucru permite Fraților Musulmani să pară “moderați” ceea ce Washingtonul vrea să pretindă. Însă au loc lupte violente între curentele religioase islamiste din Egipt deoarece Islamul istoric egiptean este “sufi”, adunând astăzi 15 milioane de credincioși. Un Islam tolerant care se axează mai mult pe convingerea individuală decât pe practicarea ritualilor ( “există tot atâtea căi spre Dumnezeu, câți indivizi”), sufismul egiptean a fost mereu privit cu suspiciune de către stat care s-a ferit să intre în rãzboi cu el.
Islamul wahabit este opusul sufismului: el este ritualist, anarhic, conformist, se opune oricărei altei interpretări decât a sa, dușman al oricărei alte critici. Acesta a declarat război celui sufist pe care vrea să-l elimine și are și sprijinul autorităților statului pentru îndeplinirea obiectivului. Ca rezultat, sufiții sunt în prezent laicizați dacă nu laici; ei vor separarea dintre religie și politică. Ei sunt aliați ai mișcării democratice. După 1920, a fost introdus Islamul wahabit în Egipt de către Rachid Reda și apoi în 1927 de către Frații Musulmani.Wahabismul a devenit puternic după al Doilea Război Mondial când a avut loc multiplicarea financiară prin renta petrolieră a țărilor din Golf. Poporul egiptean este descris ca fiind sătul de nedreptățile autocrației lui Mubarak și vor să aleagă astfel calea democrației pe model occidental. Frația Musulmană este prezentată ca un instrument modernizator ea fiind axată pe progresul societății astfel că pericolul islamist pare a fi doar un mit pus la înaintare de Mubarak și prietenii lui corupți. Copților le este interzis accesul la funcția de președinte, nu pot studia în universități renumite ale țării și nici nu au voie să dețină funcții în poliție sau armată. Le este interzisă orice funcție politică sau economică înaltă. Repararea sau construirea bisericilor se face doar cu acordul guvernatorului (iar înainte era nevoie și de aprobarea președintelui), televiziunea de stat denigrează religia creștină de câte ori are ocazia. Se practică persecutarea creștinilor care sunt atacați și uneori chiar omorâți. Fetele creștine sunt de asemenea supuse persecutării prin răpirea acestora pentru a fi bătute și convertite cu forța la Islam sau în cel mai rău caz violate. De asemenea, părăsirea Islamului este interzisă prin lege iar cei ce se convertesc la creștinism sunt arestați și torturați de forțele de ordine. Toate acestea se întâmplă în Egiptul lui Mubarak iar experții declară totuși că viitorul democratic al Egiptului este luminos.
II.4 Înlăturarea lui Hosni Mubarak
Spre deosebire de celelalte țări din regiune, Egiptul se deosebește printr-o pluralitate timpurie a ofertei politice. Apărute în Egipt la începutul secolului al XX-lea, partidele au fost înființate odată cu lupta anticolonială, ca o reacție la protectoratul britanic, fie că este vorba de Wafd (“Delegația”) condus de Saad Zaghloul sau de Frații Musulmani, partid creat în 1928 de către Hassan al-Banna. În Egipt, succesiunea la putere se conturează în cadrul unei reforme, a faptelor limitate pentru liberalizarea economică. Ca și în țările arabe vecine, această mutație îi permite să se concentreze doar asupra shimbărilor necesare pentru echilibru. Dar în Egipt, susține Sophie Pommier “această perioadă de mutație se suprapune cu alte constrângeri care au contribuit la electrizarea atmosferei.” Conducătorul Egiptului de aproape de 30 de ani, Hosni Mubarak, se clătina. Acesta este președintele republicii din 14 octombrie 1981 urmându-i în funcție lui Anwar El-Sadat care moare în urma unui atentat. Guvernând o democrație pseudo-totalitară, Mubarak este și Președintele partidului-stat NDP (Partidul Naționalist Democrat).
Unele reforme impuse de Mubarak au transformat Egiptul într-o putere regională în Orientul Mijlociu. Sub un regim prezindențial multipartit, Egiptul operează după reformele din 2005, unde puterea este împărțită între președinte și prim-ministru. Deși regimul politic este o dictatură a unui singur partid, alegeri parlamentare și prezindențiale sunt organizate în mod frecvent dar care sunt formale ca în orice stat musulman. Reformatorii modernizatori, partidele islamiste, seculariștii nu sunt recunoscuți de puterea politică, prin urmare partidele minoritare (simulacrul politic al democrației egiptene) nu au dreptul să-i propună candidați doar dacă sunt recunoscuți de puterea politică. În noua paradigmă regională o altă dominantă a realităților este că toți actorii din zonă și cei internaționali încearcă să ocupe o poziție mai avantajoasă prin influențarea geopolitică a evoluțiilor într-un sens favorabil lor. Un lucru important pentru Egipt este păstrarea echilibrului geopolitic prin respectarea tratatului cu Israel și menținerea distanței față de wahhabismul saudit sau față de teocrația iraniană. Un mai bun control al formelor politice ale islamului în contact direct cu actul guvernării ar putea avea loc prin participarea la guvernare a formațiunilor islamiste care acceptă principiile libertăților fundamentale, pluralismului și toleranței mai ales dacă guvernarea ar avea loc în coaliție cu forțe seculare precum în Tunisia și Maroc. Procedând astfel islamiștii nu ar mai fi infailibili în domeniul social deoarece vor avea posibilitatea să-și dovedească capacitatea de a gestiona în situații dificile portofolii cheie precum economie, finanțe, agricultură. Un remediu împotriva extremismului este responsabilitatea partajată a gestionării treburilor publice. Atuul islamiștilor este exterioritatea față de putere iar radicalismul religios în jocul pluralismului, transparenței și expunerii examinării constant din partea mediei și a opiniei publice poate fi moderat prin accesul la putere în forme guvernamentale. Singurul lucru de temut ar fi acela că forțele islamiste vor să accepte că nu doar islamul este sursă de drept și să nu încerce să preia puterea prin lovituri de stat. Islamiștii au primit avertismente clare: în 1991 când islamiștii au fost înlăturați, comunitatea internațională nu a reacționat fiind totuși la un tur de scrutin pentru obținerea puterii. În lipsa trăsăturilor necesare pentru respectabilitate politică Hamasul a ieșit învingător în alegerile din 2006 deși nu a fost acceptat ca partener de dialog. Primordial ar trebui să fie nevoia de dialog și judecată după fapte.
Primul test în acest sens va fi, în Tunisia și Egipt, după alegerile desfășurate liber și transparent, forma pe care o va lua Constituția și modul în care acesta va regla raporturile între cetățeni, între instituții și între cetățeni și autorități. Un inhibator asupra sprijinului internațional ar fi cauzat de amprenta puternică pe care fundamentaliștii islamici o va pune asupra Constituției cu impact asupra respectării libertăților și drepturilor fundamentale, asupra tratamentului minorităților fără consultarea cu alte formațiuni. Comunitatea internațională ar trebui să-și îndrepte atenția, pe lângă forțele liberale, și către islamismul moderat în confruntarea sa cu forțele extreme de islamism pentru același rezervor majoritar al electoratului deschis soluției propuse de formațiunile cu afiliațiuni religioase. Importanța acordată confruntării dintre partidele liberale, laice și cele islamiste este disproporționată și tinde să ascundă realitatea incontestabilă în lumea arabă. Egiptul poate fi dat drept exemplu: după Partidul Libertății și Justiției al Frăției Musulmane cel de-al doilea partid în cursa electoral este tot islamist, partidul Al Nour care are o interpretare strict a legii islamice, ambele reunind peste 60% din sufragii. Un singur lucru este clar: islamiștii moderați sau fundamentaliști, liberalii reveniți din diaspora, partide socialiste, fostele forțe de opoziție seculare și reformiste, dar și fostele elite politice și economice ale regimurilor sultanice din Tunisia, Egipt și Libia vor încerca cu toții să se conecteze la sursa de legitimitate populară. Revolta împotriva lui Mubarak s-a extins dincolo de confruntările din străzi și piețe. Manifestanții au intrat în grevă pentru a accentua sentimentul anti-Mubarak iar acestora li s-au alăturat chiar și doctori, judecători, fermieri și personal administrativ de stat.
După începerea protestelor, la prima reuniune de cabinet, Mubarak a promis o creștere de 15% a salariilor și pensiilor tuturor angajaților de stat, începând din aprilie. Așa cum nici în România a lui Ceaușescu, “suta de lei” din 21 decembrie 1989 – Am hotărât în această dimineață că, începând de la l ianuarie, să majorăm în cursul anului viitor retribuția minimă de la 2.000 la 2.200 lei – nu are niciun un efect asupra poporului revoltat, nici in Egipt propunerea nu este primită cu aplauze puternice sau urale. Deși Mubarak a jucat la două capete, tactica de forță și concesii nu a avut niciun efect. Intervenția poliției, crearea unei stări de dezordine vecină cu haosul prin eliberarea borfașilor din închisori, controlul realitații cu televizorul, blocarea internetului au alernat cu manipularea afectivă ( prin rolul pasiv al armatei pentru atragerea simpatiilor celor din stradă) și concesii politice și economice.
În ciuda eforturilor lui Mubarak, populația a rămas fermă pe poziții, iar cerința unanimă a demonstranților a ramas aceeași: demisia imediată a lui Mubarak și democratizarea țării. Purtătorul de cuvânt al armatei anunță în data de 10 februarie 2011 că președintele Mubarak va face o declarație foarte importantă. În piața Tahir din Cairo erau în jur de 60 mii de protestanți care sperau doar la un singur lucru: demisia lui Mubarak. Mubarak se adresează, câteva ore mai târziu națiunii: va ceda puterea în mare măsură vicepreședintelui Omar Suleiman dar își va menține prerogativul de a dizolva parlamentul și va rămâne la președinție până la toamnă, timp ce îi va permite să aplice o serie de reforme politice. Toti cei prezenți la discursul președintelui sunt în continuare dezamăgiți. Omar Suleiman, vicepreședintele cere, printr-un mesaj televizat, demonstranților să părasească piața și să înceteze protestele. Vineri, 11 februarie au loc demonstrații masive la care vor lua parte mii de egipteni. Se apropie astfel confruntarea finală. Existau, de asemenea nenumărate prezumții: “dacă armată va trage în protestanți se va dezlăntui o revoluție sângeroasă cu final imprevizibil”. Nimic nu putea împiedica înlăturarea de la putere a lui Mubarak. Bradley Hope, corespondent la Cairo pentru cotidianul “The National” din Emiratele Arabe Unite, își axează noua carte pe ultimele zile la conducere ale fostului președinte egiptean Hosni Mubarak. Volumul se bazează pe interviuri cu peste 20 de foști și actuali oficiali egipteni, precum și cu jurnaliști, foști diplomați și specialiști.
Potrivit lui Hope, discuția lui Mubarak cu secretarul general al partidului Național Democrat reprezintă unul dintre momentele cheie ale ultimelor zile la putere ale acestuia. Hossam Badrawi, numit cu cinci zile înainte, i-a spus fostului președinte că vede în fața lui “o imagine a lui Ceaușescu”. Acest lucru l-a pus pe gânduri pe fostul președinte deși se întâlnise de 3 ori în cei 22 de ani de putere ai lui Nicolae Ceaușescu. Badrawi a formulat, după mai multe consultări cu opoziția și urmârind cu atenție protestele din Egipt, o propunere cu scopul de a-l înlătura de la putere treptat pe Mubarak și să prevină căderea țării în anarhie. Astfel Mubarak ar fi urmat să cedeze puterea vicepreședintelui și să modifice Constituția prin coordonarea unui referendum în vederea organizării alegerilor prezidențiale anticipate. Pentru evitarea unui destin tragic, asemănător celui suferit de N. Ceaușescu, Mubarak ar fi acceptat în final propunerea lui Badrawi de a renunța la putere în favoarea armatei, deși era pregătit să moară pentru țara sa.
Hope arată în volumul “Ultimele zile ale faraonului”, a cărui apariție marchează doi ani de la înlăturarea de la putere a lui Mubarak, că fostul președinte ar fi fi renunțat la funcție după ce Badrawi i-a spus că: “"Dacă faci asta, poți să trăiești pentru țara ta, nu să mori pentru ea".
Pe 11 februarie Mubarak demisionează și predă puterea Consiliului Suprem al Forțelor Armate, condus de mareșalul Hussein Tantawi. Egiptul lui Mubarak a fost un pilon important al politicii americane în Orientul Mijlociu, contra statutului de stat-neangajat. Profund pro-sovietic, Mubarak a fost pilot militar pregătit în Rusia și absolvent al vestitei Academii Frunze din Moscova a continuat politica predecesorului său prin alianța cu americanii considerând că de la ruși nu mai are ce să primească. Egiptul “democratic” este descris de minoritățile etice discriminate, copții (creștini) au drepturi limitate privind ocuparea funcțiilor în administrație, dreptul de acces în universitățile de stat este de asemenea limitat. Pentru a putea să construiască lăcașe de cult trebuie să aibă aprobare din partea statului (decretul Hanayuni) lucru puțin probabil și când o primesc sunt atacați de grupurile de musulmani radicali care le ard bisericile, aceste evenimente soldându-se cu zeci de morți și răniți. “Profilajul” este reprimat în țările democratice dar practicat în Egiptul de azi, pe documentele de identitate fiind indicată religia posesorului. Pentru angajarea se necesită completarea unui formular cu rubrici unde se cere precizarea religiei candidatului. Pentru alimentarea sentimentului de ură contra acestor minorități mass media este adesea folosită în acest scop. Și statutul femeilor este cel al unui cetățean de mâna a doua. Legislația fiind influențată de cea islamică, femeia nu poate să obțină aprobarea unui pașaport sau viză fără acordul soțului ei iar anumite meserii sunt interzise. O femeie din două este bătută de către soțul ei conform statisticilor Ministerului Sănătății, iar legile de protecție sunt inaplicabile pentru că cer un martor ocular altul decât victima. În lumea musulmană “crimele de onoare” sunt mai puțin pedepsite decât alte crime. Copiii sunt crescuți conform shariah iar o femeie când se căsătorește cu un musulman trebuie să urmeze cursuri religoase islamice. Femeilor musulmane le este interzis să se căsătorească cu un creștin sau evreu.
Egiptul este patria ideologică a islamismului politic secular care este reprezentat de Nasser și cel religios care a stat la baza radicalismului Islamic actual (Hassan al Banna și Sayyed Qutub), cu origini în Egipt. În Egiptul modern, Frăția Musulmană este cea mai mare forță politico-religioasă. După răsturnarea lui Mubarak aceștia au cele mai multe șanse pentru preluarea puterii. Opoziția democrată nu mai are nicio șansă împotriva curentului religios reprezentat de Frații Musulmani. Unica șansă a unui Egipt democratic sunt grupările politice afiliate Asociației Naționale pentru schimbare care sunt reprezentate de Mohamed El Baradei, fostul Președinte al Agenției Internaționale a Energiei Atomice (IAEA). Actualul președinte al Egiptului a avut intenția de a înființa o dinastie asemănatoare cu cea din Siria unde Bashar al-Assad și-a urmat părintele la conducerea țării. Însă pentru Mubarak situația este diferită deoarece ambii fii sunt antipatici poporului. Va urma o perioadă de tranziție în care puterea va fi preluată de către armată, perioadă care poate fi temporară sau definitivă.
Capitolul III. Egiptul post Mubarak
III.1 Jocurile interne și externe ale tranziției politice în Egipt
În opinia lui Sophie Pommier, fondatoare a cabinetului Meroe ( specializat în sfaturi pentru riscuri și oportunități în Orientul Mijlociu), fostă membră a ministerului de Afaceri străine și autoare a cărții “Egypte, l’envers du décor”, este imposibilă realizarea unui inventar, fără a reveni asupra echilibrului de putere care a existat înaintea evenimentelor din ianuarie. Această abordare este necesară pentru a putea înțelege starea actuală de echilibru din cadrul statului comparativ cu regimul anterior.
Schematic, acesta din urmă avea la bază trei piloni principali: președintele, Partidul național democratic care reprezenta mai degrabă un organism de susținere a președintelui decât un partid politic dedicat unui program și armata. De-a lungul președinției lui Mubarak, raportul de forțe a fost deviat în beneficial acestuia iar cel al Partidului Național Democrat într-un proces pe care îl putem califica drept președinția puterii. Drept urmare, armata, actor al istoriei egiptene de pe vremea lui Nasser și a Ofițerilor liberi, părea mai discretă și retrasă în culisele puterii. Din această perspectivă, Sophie Pommier interpretează atitudinea armatei de-a lungul evenimentelor ca pe o consecință a faptului că militarii trăiesc din ce în ce mai rău acestă repartizarea de roluri în sistemul egiptean și că ei sunt îngrijorați de eventualitatea unei transmisii dinastice a președinției în favoarea lui Gamal Mubarak. Acesta din urmă, om de afaceri și bancher, s-a afirmat de-a lungul anilor 2000 cu anturajul său, alcătuit din oameni de afaceri, cunoscuți pentru corupție, anulând astfel profilul tradițional al clasei politice egiptene. Acesta a reușit să preia treptat comanda partidului aflat la putere și să înființeze o politică liberală eficace foarte costisitoare pe plan social. Militarii aveau îndoieli în ceea ce privea capacitatea de gestionare a acestor actori mai ales în problemele sociale. O delegație de ofițeri egipteni au adresat întrebări lui Mubarak în toamnă anului 2010. Își făceau astfel simțită prezența în viața politică. În acest context tensionant evenimentele au împins miltarii să preia frâiele puterii chiar dacă modalitățile nu au fost pe deplin legale.
Pe 11 februarie 2011, Hosni Mubarak a transmis puterea, contrar față de ceea ce prevedea Constituția, Consiliului suprem al forțelor armate. Astăzi, marea necunoscută implică rolul armatei, structura sa și obiectivele. Cei mai optimiști judecă atitudinea sa binevoitoare și necesară în faza de tranziție, pe când scepticii, din ce în ce mai numeroși, își pun întrebarea riscului asumării puterii de către armată. Consiliul suprem al forțelor armate este o structură opacă care alimentează în mod sigur incertitudinile, subliniază Sophie Pommier. Chiar dacă au o tendință, membrii consiliului sunt naționaliști conservatori, majoritatea ostili față de islamismul politic susținut de Frații Musulmani.
Printre altele, aparatul militar ar fi încercat numai de rivalități profunde, dar de asemenea și de tensiuni cu serviciile de informație și forțele de poliție. Armata este mai degrabă o alternativă, dar ea tot timpul a fost parte important în sistem. Un exemplu pentru a ilustra acestă realitate: după impunerea statului de urgență din 1967, opozanții erau în mod regular aduși în fața tribunalelor de excepție care nu sunt altceva decât tribunale militare. Al doilea actor este Partidul Național Democrat, marcat de evenimente, dar încă nu dizolvat. Membrii săi au fost demiși și înlocuiți de nou-veniți. PND este de fapt un instrument partizan cu putere care este alcătuit din aproape două milioane de membri și nu un simplu partid cu platformă politică iar structura sa este mai mare ramificațiile sale se întind până la cel mai mic sat. Partidul ȋnfățișează viața politică și socială din toate nivelurile prin mecanismul clientelă, de serviciu sau de redistribuire. Opoziția număra între 15 și 20 de partide autorizate; cei a căror cerere fusese validată de către: ”comitetul de partide”. Comitetul al cărui președinte nu era altul decât secretarul general al Partidului național democratic se ocupa cu filtrarea eficace a unor cereri de omologare. Câteva partide aveau o legitimitate istorică, în special Neo Wafd cu o tradiție liberală, fusese partidul din timpul luptei contra Britanicilor în anii 1920; Tagammu (partidul adunării naționale progresiste și unioniste) cu tendință socialistă și partidul naserian. Comitetul a aprobat printre altele un partid liberal, al Ghad, al cărui lider Ayman Nour era pe locul doi în alegerile prezidențiale din 2005 după Mubarak. Peisajul politic instituțional pare destul de sărăcăcios, dar un alt actor va juca un alt rol important și se va bucura de o mare popularitate afirmându-se ca prima forță politică a țării: Frații Musulmani. Fondat în 1928, această organizație foarte structurată are rețele de școli, grădinițe, centre de caritate, etc. Rolul Frăției Musulmane în Egiptul după Mubarak este una dintre principalele necunoscute ale situației actuale. Cu un efectiv cuprins între 2 până la 5 milioane, după cum indică sursele, la care se adaugă numeroși simpatizanți, Frăția Musulmană ocupă, în mod sigur, un rol important în peisajul politic. Interzisă în baza legii care interzicea partidele cu o bază religioasă, întărită prin amendamentul articolului 5 al Constituției egiptene din 2007 care îi va da valoare constituțională, ea era tolerată de către putere deoarece nu putea să-i ignore influența. Mișcările revoluționare ale tinerilor, mobilizați cu ajutorul rețelelor sociale precum Facebook, au ieșit în stradă de-a lugul revoluției. Cu toate acestea ei întâmpină două probleme structurale: un dezechilibru al forțelor pe de o parte și o dificultate în trecerea de la terminare la construcție pe de altă parte. Printre altele, dacă ar avea loc alegeri libere și transparente, acestea ar fi în avantajul celor două mișcări organizate care dispun de o largă deschidere: Partidul Național Democrat și Frații Musulmani. Celelalte forțe-depășite sau în fază de construcție- se tem de o asemenea grabă, considerată nedreaptă.
III. 2 Către un model de democrație asemănător Turciei actuale?
Marea victorie a revoltei egiptene s-a încheiat cu înlăturarea de la putere a lui Hosni Mubarak. Sunt specialiști în problemele politice ale Orientul Mijlociu care cred că Egiptul va dezvolta un model de democrație asemănător cu cel al Turciei. Din punct de vedere doctrinal, Turcia are un model de democrație considerat de unii experții în știința politică ca un model care are câteva puncte comune cu democrația Creștin-Europeană. Dar sunt și alți autori care contestă această asemănare între democrația islamică și democrația creștină. Statele democratice sunt preocupate de faptul că Egiptul o să devină un stat cu o democrație funcțională și că o să aibă o contribuție importantă pentru stabilitatea Orientului Mijlociu.
Democrația islamică vs. democrația creștin-europeană. Două concepte diferite?
Răsturnarea regimurilor autocratice din Egipt și Tunisia la începutul anului 2011 precum și mișcările populare din celelalte state arabe nu au reușit să găsească o soluție pentru modernizarea politică a acestor state în comparație cu statele democratice avansate. Este o lume a despotismului în care măsurile nedemocratice au reprezentat esența “mediului politic” în care au fost obligate să trăiască popoarele arabe. O comparație cu Turcia islamică este în defavoarea statelor islamice din punct de vedere al democratizării politice deoarece turcii au progresat enorm după anul 2005 când au început procesul de aderare la Uniunea Europeană. Este o mare provocare pentru statul egiptean după Mubarak modul în care noua putere va reuși să democratizeze societatea egipteană. Acest proces este și mai greu deoarece presiunea politică din zona “socială” sprijină mișcările fundamentaliste și este tot mai puternică iar în regiunile “tribale” ideea unui sistem democrat este greu de înțeles. Laura Sitaru este destul de sugestivă în ceea ce privește “tribalismul: “Depășirea particularităților „tribale”, cuvântul fiind o metaforă pentru orice tip de regionalism, și adoptarea ideii de partid (hizb) reprezentativ pentru o anume orientare ideologică sunt printre primele condiții ale ascensiunii către democrație”. Autoritățile care au preluat puterea Egiptului după înlăturarea lui Mubarak, Consiliul Suprem al Forțelor Armate și guvernul instalat la 7 martie 2011, au promovat măsuri de liberalizare a vieții politice egiptene în concordanță cu cererile solicitate de demonstranți în timpul marii revolte a poporului egiptean spre deosebire de regimul autocratic al lui Mubarak în care drepturile și libertățile politice erau încălcate. Putem observa deci cum Egiptul face pasul spre o nouă epocă, cea a dezvoltării democratice după mulți ani de regim democratic.
Cum putem defini o țară democratică?
De exemplu, Francis Fukuyama afirmă: „O țară este democrată dacă acordă poporului ei dreptul de a-și alege propriul guvern prin vot secret, în cadrul unor alegeri multipartite, periodice, pe baza sufragiului universal și egal al persoanelor adulte” pe când filozoful marocan Muhammad Al-Gabiri afirma: „Nașterea democrației în lumea arabă este un proces greu, care trebuie asumat de întreaga societate, nu numai de către un grup elitist; este o naștere dificilă, dar, ca și în cazul unui nou născut, ea se poate face prin cezariană, dacă metoda clasică nu funcționează”. Potrivit celor ce studiază viața politică a lumii islamice, conceptul de democrație se regăsește într-o formă destul de diluată. Conceptul de democrație este înțeles diferit de către elita politică și restul populației musulmane. Laura Sitaru, politolog, spune în acest sens că: “Democrația, devenită principala linie de discurs în societatea arabo-musulmană continuă să fie percepută de către marea masă ca fiind același tip de sistem care în „ideologia revoluționară” era numit „democrație burgheză” și asociată cu ocupantul colonialist”. Alți politologi își pun o întrebare foarte dură privitor la “democrația islamică”:”Acceptând compatibilitatea creștinismului cu democrația, este Islamul doctrinar atât de diferit încât să intre în coliziune cu valorile democratice?” Jan-Werner Muller de la Universitatea Princeton, abordează într-un articol publicat în Boston Rewiev chiar cu o lună înainte de marile revolte din Africa de Nord, elemente legate de mișcarea creștin-democrată punându-și problema: „ dacă există o analogie istorică între creștin-democrație și o posibilă democrație islamică…aceasta poate sugera o alternativă promițătoare la guvernarea autoritară care domină Orientul Mijlociu”. Fără un răspuns concret, Jan-Werner Muller, este preocupat ca mulți alți teoreticieni, să găsească soluții pentru a facilita democratizarea societăților islamice după înlăturarea regimurilor autocratice. Partidele politice din Egipt provenite din Islamul moderat vor putea, pe măsura maturizării politice, să “cocheteze” cu principiile doctrinare apropiate iar din punct de vedere ideologic, cu cele creștin-democrate. Intelectualii egipteni, odată înlăturat regimul autocratic, sunt deschiși spre alte curente politice nearabe care s-au dovedit triumfătoare mai ales în democrațiile avansate ale lumii și vor încerca poate să gasească acele elemente care să promoveze și procesul democratizării societățiii egiptene. O altă serie de intelectuali găsesc o legătură între “democrația islamică” și creștin-democrația europeană. La pol opus, alți autori resping această teorie și susțin ideea că europenii catolici au ales calea democrației conform “indicațiilor” Vaticanului și că orice comparație făcută în acest sens este fără sens, Islamul neavând în opinia lor o ierarhie religioasă cum are Catolicismul. Opiniile sunt împărțite dar majoritare par a fi cele care nu sunt de acord cu aceste interpretări. Jan-Werner Muller este încrezător față de viitorul democrației islamice și face referire la Tucia din ultimii ani, afirmând pe la sfârșitul anului 2010: „Nu există nici o garanție că democrația musulmană poate ieși la iveală în următorii ani și că poate fi susținută permanent; guvernarea AKP din Turcia este un experiment în curs de desfășurare și numai timpul va spune dacă aceasta va consolida calitatea democrației turce.” Istoria intelectuală a democrației creștine oferă atât speranțe cât și lecții pentru viitor.
Succesul de care a avut parte Turcia pe plan politic și economic în ultimii nouă ani a determinat mulți specialiști să-și pună întrebări privitor la relațiile Turciei cu partenerii externi. Având o poziție tot mai întărită în lumea islamică, Turcia va juca un rol important în Orientul Mijlociu extins. Samuel Huntington afirma la sfârșitul secolului trecut: „Experimentând ce rău și ce e bun în Occident în ceea ce privește laicitatea și democrația, Turcia poate fi la fel de calificată pentru a conduce Islamul”. Politologii care nu văd o contradicție între democrație și islam consideră că Turcia poate fi un model de urmat în lumea islamică. Experții în problemele Orientului Mijlociu afirmă că opțiunea strategică a Egiptului cu privire la politica internă este apropiată de cea a Turciei contemporane. “Un model de democrație” provenită dintr-o societate islamică moderată care cuprinde multe valori tradiționale culturale egiptene precum și valori sociale, politice, sociale, valori ale statelor democratice avansate.
„Tabloului politic” al societății egiptene actuale – cu referire și la „sechelele” epocii Mubarak dar în primul rând la schimbările de după 11 februarie 2011- va aduce anumite clarificări referitoare la ceea ce poate „oferi” din punct de vedere politic, pe termen scurt, cea mai mare țară arabă a Orientului Mijlociu, dar și care sunt așteaptările pe termen lung.
O serie de experți în problemele Orientului Mijlociu afirmă, analizând evenimentele politice din Egipt în ultimii ani dar și cele din perioada care s-a scurs de la înlăturarea președintelui Mubarak, că cea mai mare parte a egiptenilor nu sunt de accord cu ideile fundamentaliste. Un lucru cunoscut în lumea egipteană este apartenența Fraților musulmani la un islam de tip fundamentalist. Pentru membrii Fraților musulmani este foarte important modul în care societatea egipteană percepe principiile “jocurilor lor politice”. Paul Brausanowski preciza: “Întemeietorii frățiilor musulmane din anii 1928-1930 militau pentru retragerea din lumea modernă, pentru respingerea valorilor acesteia, ca fiind neislamice, și pentru reîntoarcerea la valorile islamice autentice.” Istoricii au numit acest discurs islamic“Neo-salafiya” sau “Neo-fundamentalism Islamic”. Cei care sunt preocupați de studierea lumii arabe știu faptul că panarabismul curent promovează ideea de unificare a societății arabe cu rădăcini profunde. Panarabismul a eșuat pe vremea președintelui egiptean Nasser dar după el se dezvoltă panislamismele care vor substitui sau vor fi în opoziție cu panarabismul. Oliver Roy precizează faptul că: “Panislamismul sunnit a cunoscut o derivă remarcabilă în cea de-a doua jumătate a secolului XX. Întruchipat mai întâi de Frații Musulmani, el se definește în fond prin islamizarea panarabismului.” Frăția musulmană a avut un procent de 20% din voturi la alegerile din 2005. După plecarea lui Mubarak această organizație islamică poate pierde din popularitate. Această scădere se datorează unor măsuri de liberalizare a vieții politice egiptene, promovate de Consiliul Suprem al Forțelor Armate după înlăturarea de la putere a lui Mubarak, lucru care va duce la înființarea altor partide islamiste care ar putea distruge încrederea publicului egiptean în “Frația musulmană”. După victoria marii revolte a poporului egiptean se poate afirma că Mubarak a lăsat o țară care încă păstrează “amprenta” conducerii despotice, o societate care se poate bucura de drepturi și libertăți politice. Noul sistem politic egiptean care se va forma după înlăturarea vechiului regim va fi în concordanță cu Partidul Național Democrat (NDP), vechiul partid al Egiptului. La alegerile din decembrie 2010 acest partid a obținut 80% din mandatele fostului Parlament egiptean iar analiștii obiectivi ai vieții politice egiptene erau la curent cu metodele folosite de regimul Mubarak pentru a avea rezultatul dorit la alegeri. În acest sens, Mark Sedgwick afirmă:” Cu câțiva ani în urmă, președintele Egiptului Hosni Mubarak, a introdus sistemul pluripartit. Singura condiție importantă era aceea că nici un alt partid, în afară de al lui, nu putea să crească semnificativ, să câștige mai mult de câteva locuri în adunarea legislativă a țării. Ca rezultat, rareori alegerile interesau cu adevărat pe cineva, pentru că rezultatul era deja cunoscut”. NDP a început să se confrunte cu probleme extreme de grave încă din timpul revoltei egiptenilor: pe 1 februarie 2011 a fost exclus din Internaționala socialistă pentru că a încălcat valorile sociale-democrate iar pe 5 februarie 2011 Mubarak și-a prezentat demisia.Vechile abuzuri legislative promovate de regimul lui Mubarak nu s-au mai regăsit în noul sistem politic odată cu înlăturarea de la putere a lui Mubarak. Se permitea participarea cetățenilor la domeniul politic în mod selectiv. Din punct de vedere al contextului politic , social, militar și economic oferit de societatea egipteană după 11 februarie 2011 se observă de către experții în relațiile internaționale că Egiptul tinde spre o linie politică asemănătoare cu cea a Turciei contemporane. Analiștii în relațiii internaționale afirmă că Egiptul – „centrul intelectual al lumii arabe” va alege, în sens figurat, o „direcție” politică apropiată de „Istanbul”, adică va evolua în anii următori către o „democrație imperfectă” care să confere echilibru și stabilitate.” Mulți specialiști în relații internaționale opinează: “Egiptul, acest „pol al arabismului”, cu o populație extrem de tânără, cu segmente sociale, oarecum, „occidentalizate” (armata egipteană), cu un apetit spre modernizare mai puternic decât al multor state din regiune va manifesta în decursul mai multor ani o „opțiune majoritară” care să-l îndrepte, spre un set de valori politico-economico-sociale mai apropiat de valorile occidentale (așa cum a ales și Turcia), păstrându-și în același timp „componenta tradițională” și specificul religios.Deși este departe de stadiul pe care îl parcurge Turcia în prezent, din punct de vedere al modernizării vieții politice, economice și sociale, considerăm că această țară arabă are un uriaș potențial de a se moderniza, care, din păcate, lipsește unor state din Orientul Mijlociu. În prezent cel mai occidentalizat „segment” al societății egipteane, așa cum arătam ceva mai înainte, îl reprezintă armata, instituție care începând din 1975 a beneficiat, prin intermediul statului egiptean, de fonduri importante din partea Statelor Unite ale Americii în scopul ridicării nivelului de instruire și pentru programe de înzestrare cu armament și tehnică militară.” Mai multe surse afirmă că un număr mare de ofițeri egipteni au urmat cursuri de pregătire în instituții militare de învățămănt din Statele Unite ale Americii. Mulți dintre generalii egipteni xcare au funcții importante în armata au studiat în instituții militare de învățămănt americane. Datorită interesului Statelor Unite față de pregătirea militarilor egipteni rezultă astăzi că Egiptul are una dintre armatele bine instruite și dotate de Orientul Mijlociu. Anumiți specialiști în științe politice fac o analogie între partidul moderat de orientare islamică AKP din Turcia și modelul occidental afirmând: “societățile islamice pot îmbrățișa multiple valori politice ale democrației occidentale, fără să altereze tradiționalismul specific acestor comunități musulmane. Și în lumea occidentală, atunci când au apărut primele partide creștin-democrate spre sfărșitul secolului al XIX lea (în Belgia și Germania) nu toată populația acestor state a privit cu entuziasm acest eveniment al vieții politice. Chiar și Vaticanul le-a privit inițial cu suspiciune, dar ulterior a perceput participarea lor la alegeri și negocierile parlamentare ca semne de modernism”. Jan -Werner Mueller precizează că: “există speranța că viața politică a Egiptului se va inspira după modelele care și-au dovedit viabilitatea, atât în unele state din lumea islamică cât și în spațiul politic occidental: „Crearea unui Islam liberalizat, moderat și democratic de către intelectuali musulmani, conștienti de acest lucru, este crucială”. Tipul de Islam de care vorbește Muller este folosit în sens figurativ, sensul propriu se referă la crearea “democrației islamice”, mod de organizare politică care este asemănător creștin-democrației din statele democratice. Conducerea asigurată de Consiliul Suprem al Forțelor Armate dar și de noul guvern egiptean instalat la 7 martie 2011 condus de Essam Sharaf a adoptat o serie de măsuri care demonstrează faptul că această țară arabă vrea să-și uite trecutul și că se orientează în direcția dezvoltării democratice și că cerințele demonstranților egipteni nu vor fi ignorate.
“Cel mai important eveniment al vieții politice egiptene după sfărșitul epocii Mubarak l-a reprezentat referendumul privind revizuirea Constituției, organizat în Egipt în ziua de 19 martie 2011, prima inițiativă democratică majoră a acestui stat arab după victoria marii mișcări populare a egiptenilor”, conform specialiștilor în științe politice. Printre măsurile propuse la referendum amintim: relaxarea condițiilor privind candidatura la funcția de președinte, reducerea numărului de mandate prezidențiale la două cu o durată de maximum patru ani fiecare la care are dreptul o persoană, limitarea legilor de urgență la o durată de șase luni. Potrivit informațiilor primate de la guvernul egiptean, aceste măsuri au modificat șapte articole din Constituție și au anulat unul și ele vor contribui la configurarea cadrului legal privind participarea la următoarele alegeri prezidențiale și legislative. Potrivit rezultatelor referendumului la vot au fost prezenți un procent de 41,2% din totalul alegătorilor (procent foarte bun comparativ cu “epoca Mubarak”) iar votul final a demonstrate cum peste 71% doresc modificarea Constituției. Referendumul, conform experților în problemele lumii arabe: “a constituit un prilej de exprimare a nemulțumirii „liderilor pro-democrație” care au dorit o schimbare, în totalitate, a Constituției.” Liderii pro-democrație cât și unii specialiști în problemele politicii interne egiptene au vizat faptul că Partidul Național Democrat (al fostului președinte Mubarak) și Frația Musulmană vor fi avantajate prin modificare parțială a Constituției. Rezultă că maturizarea vieții politice egiptene asimilează treptat din valorile politice ale Turciei actuale iar procesul va fi unul de durată și va presupune multe cicluri electorale printre care și alternanța la putere așa cu există în orice democrație funcțională.
Sheri Berman, analizând aspectele liberalizării politice în societățile islamice, a susținut că „atunci când partidele politice participă în mod repetat la alegeri, ele tind să devină mai flexibile din perspectivă ideologică, deoarece acestea încearcă să atragă un grup divers de alegători”. Se apreciează că există dovezi că atât Egiptul cât și alte popoare din regiunea Orientului Mijlociu și Africa de Nord și-au propus eliminarea regimurilor autocratice urmând exemplul sistemului politic din Turcia ultimilor 10 ani, o țară majoritar musulmană care a dezvoltat “un model de economic” cu rezultate remarcabile chiar și în timpul crizei economice-financiare planetare. Samuel Huntigton considera Turcia încă de la începutul anilor ’90 “o putere secundară”. Se spune despre Turcia că a devenit o realitate egipteană cu “o democrație liberală imperfectă dar funcțională”.
III.3 Mohamed Morsi, noul conducător al Egiptului
La doi ani după revoluție și după ȋnlăturarea lui Hosni Mubarak, pe 11 februarie 2011, cea mai mare și mai importantă mișcare populară de proteste cunoscută de Egiptul contemporan va augmenta puterea Fraților Musulmani și va consolida conflictul dintre aceștia din urmă și generalii din Cairo. Dacă armata deține controlul asupra bugetului său și ȋși apără interesele economice, poate ea oare să-și mențină rolul pe scena politică ȋn fața președintelui islamist, Mohamed Morsi?
Militarii egipteni, reprezentanți ai Consilului suprem al forțelor armate (CSFA), nu au ajuns la putere ȋn februarie 2011. Ei preluaseră deja puterea pe 23 iulie 1952, când ofițerii liberi au răsturnat monarhia regelui Farouk de la putere ȋn 1936.
După căderea dictatorului, puterea a fost transferată armatei și generalilor din CSFA, care se prezintă drept garanți ai ordini și ai tranziției democratice. Această decizie va fi doar pentru șase luni, după care puterea va fi transferată civililor… Totodată, ȋn loc de a ajunge la o ȋnțelegere cu liberalii din piața Tahir și de a lua ȋn calcul revendicările sociale și politice, ierarhia militară va gestiona totul după propriile interese pentru a se menține la putere. Ea l-a eliminat pe Mubarak, i-a aruncat fii ȋn ȋnchisoare, i-a interzis formarea politică, Partidul național democratic, a ȋntâlnit simbolic, reprezentanți, manifestanți și a adoptat un calendar constituțional. Cu toate acestea, criza care a marcat anul 2011, criză sporită de nerăbdare, proteste, manifestări, câteodată de ciocniri, lăsând să se dezvolte problemele sociale legate de ȋncetinirea activității sociale și mai ales, o insecuritate cu care egiptenii nu erau deloc obisnuiți, regimul militar a adoptat, ȋn mod pardoxal, noi obiceiuri ale unui posibil recurs ȋn fața dezordinii. De asemenea, armata va continua să-și asigure un viitor politic, lucrând pentru a ȋmpiedica căderea totală a vechiului regim. Ei s-au apropiat de Frații musulmani, care nu s-au alăturat decât târziu mișcării protestatare dar care, mai bine organizați, devin primii beneficiari. Mareșalul Hussein Tantawi și CSFA s-au bazat, precum au făcut ȋn trecut Anouar el-Sadate și Hosni Mubarak, pe vechea tactică de „susținere” , ȋn secret pe islamiști pentru a le prezenta ca o amenințare o vitrină democratică, asta ȋn scopul de a salva armele și banii Occidentului. Alianța dintre cei doi conservatori a permis stabilizarea relativă a situației și supraviețuirea regimului după abdicarea lui Mubarak.
Această strategie a armatei care joacă cu bună știință <politica răului>, lăsând situația să se agraveze prin permiterea ascensiunii islamiștilor la putere totul pentru ca populația să le ceară să rămână la comandă dar nu riscă ea ca ȋntr-un final totul să se ȋntoarcă ȋmpotriva militarilor? Prin consecință, alegeri legislative libere au fost organizate ȋntre noiembrie 2011 și ianuarie 2012, dar ele s-au soldat cu victoria islamiștilor: Frații Musulmani au obținut 44,6% de voturi iar salafiștii partidului An-Nour au devenit a doua forță politică, 22,5%. La alegerile prezidențiale din mai-iunie 2012, CSFA a pus la conducere liderul cel mai carismatic al Fraților musulmani, Khairat el Shater. Militarii au argumentat că acesta nu putea să pretindă accesul la o asemenea funcție deoarece a fost ȋnchis ȋn 2011, iar legea electorală stipulează clar că oricine poate candida dacă nu a fost condamnat ȋn ultimii șase ani. Ȋnsă, ȋn ciuda acestor proteste, cei doi finaliști ai alegerilor prezidențiale au rămăs candidatul de ordine și armată, Ahmed Chafik, general de aviație și ultimul Prim ministru al lui Mubarak și Mohamed Morsi, un civil de 61 de ani, candidat și președinte al Partidului libertății și al justiției, ȋnființat din Frații Musulmani.
Candidatul Fraților musulmani, Mohamed Morsi, a fost declarat duminică 24 iunie 2012, câștigător al alegerilor prezidențiale ȋn Egipt. Acesta a obținut mai mult de 13 milioane de voturi pe când rivalul său, Ahmad Chafiq a avut nu mai putin de 12 milioane de voturi. Morsi devine astfel primul președinte ales după căderea lui Mubarak, primul islamist ajuns la conducerea celei mai populate țări din lumea arabă cu aproape 82 milioane de locuitori. Victoria Fraților musulmani a fost acceptată rapid și cu bucurie de către mii de partizani care au țipat „Allah akbar”-„Dumnezeu e cel mai mare” și au aruncat artificii ȋn piața Tahir.
Mareșalul Hussein Tantaoui, șeful CSFA, instanța care dirija țara după căderea lui M. Mubarak, l-a felicitat pe noul președinte. După comisia electorală, taxele de participare la al doilea tur al acestei președenții, pe 16 și 17 iunie se ridică la 51%. Ȋncă de la primul tur, taxa de participare era de 46%.
Episcopul Pachomius, șef interimar al Bisericii copte ortodoxe a Egiptului, l-a felicitat de asemenea pe islamistul Mohamed Morsi pentru victoria sa. Lider al Partidului Justiției și Libertății, vitrină politică a Fraților Musulmani, M Morsi a beneficiat ȋn campania de susținere de ajutorul semnificativ al rețelei militare a Fraților, cea mai importantă și organizată dintre forțele politice ale țării, ca și armata. Frăția se conturează ca o mișcare modernă, gata să lucreze cu alți doritori care respectă tradițiile predecesorilor. Inginer ȋn urma absolvirii unei universității americane, Mohamed Morsi, 60 de ani, s-a afirmat ȋn cadrul partidului Frăția musulmană. El este alesul, conducătorul Egiptului care a căutat de-a lungul campaniei sale să-și steargă imaginea de islamist pentru a poza ȋn postura unui campion al schimbărilor făcând promisiuni de ȋndeplinire a cerințelor manifestanților de la revoluție și garantând drepturile minorităților creștine. După alegeri, Morsi a promis sa fie președintele tuturor egiptenilor făcând apel la unitatea națională și promite că va respecta toate tratatele internaționale semnate de către țara sa.
„Eu sunt președintele tuturor egiptenilor fără excepție” a declarat Mohamed Morsi ȋn primul său discurs ȋn fața națiunii.
Occidentalii și capitalele lumii arabe l-au felicitat, de asemenea, pe Morsi imediat după ȋncheierea alegerilor.Washington-ul l-a felicitat pe noul președinte cu mențiunea de a rămâne mereu „un pilon al păcii ȋn regiune” iar Obama a anunțat ca ȋl va susține ȋn tranziția către democrație.
III. 4 Mohamed Morsi pe urmele lui Hosni Mubarak? Cauzele prăbușirii conducătorului islamist
Președintele egiptean, Mohamed Morsi a fost destituit de către armată la un an după alegerea sa ȋn funcția de președinte. Opoziția condusese o campanie ȋmpotriva lui Morsi de câteva luni. Ce a provocat colera ȋn rândul egiptenilor? Jean-Marc Ferrie, specialist ȋn lumea arabă face o sinteză a cauzelor care au dus la prăbușirea lui Morsi.
Care sunt motivele eșecului lui Morsi? Ferrie vorbește ȋn primul rând despre incapacitatea acestuia de a regla capacitatea economică și socială a Egiptului. Având ȋn vedere situația inițială când acesta a preluat conducerea țării și perioada scurtă care i-a fost dată era greu să se facă ceva substanțial, dar nimic nu-l ȋmpiedica ȋnsă să ȋncerce. Ȋn aceste condiții, situația se degrada din ce ȋn ce mai mult. De exemplu, prețul materiilor prime de zi cu zi s-au mărit: egiptenii se află ȋntr-o perioadă mai grea acum decât ȋn timpul lui Mubarak. Degradarea păcii civile și a securității, de care egiptenii sunt foarte atașați, au avut efecte asupra turismului, plămânul economic al țării la care se adaugă un climat deloc prielnic pentru afaceri și investiții. Președintele a pierdut ȋn felul acesta numeroși susținători pentru că nu și-a ținut promisiunile. A doua eroare a fost, pentru Frații musulmani, să creadă că ei reprezintă totalitatea Egiptului, fără a lua ȋn considerare opoziția și minoritățile. De la sosirea lor la putere, au acționat fără a lua ȋn considerare existența altor forțe, invocând legitimitatea urnelor. Ȋn situație de criză, era necesar un comportament de compromis fiind probabil ca ȋn interiorul Frăției musulmane să fi fost tensiuni, o parte dintre ei considerând acest lucru o gestionare nepotrivită. Analiza următoare ne permite o viziune de ansamblu asupra evenimentelor petrecute ȋn timpul lui Morsi.
Cronologie a evenimentelor care au ȋncălcat drepturile omului de la căderea lui Mubarak
Egiptenii sperau la o tranziție rapidă către democrație odată cu ȋnlăturarea lui Hosni Mubarak ȋn februarie 2011. Oricum, ȋn ultimele 30 de luni, numeroase ȋncălcari ale dreptului omului au continuat, la ȋnceput sub conducerea interimară a Consiliului Suprem al Forțelor Armate (SCAF) iar ulterior sub conducerea președintelui Mohamed Morsi și a Partidului Libertății și Justiției, afiliat cu Frăția Musulmană.
Ȋncălcări periodice ȋn timpul SCAF:
Procesele militare: Aproape 12.000 de cetățeni s-au confruntat cu procesele miltare de-a lungul celor 18 luni de guvernare SCAF. Sute din ei au fost ȋnchiși; unii au fost eliberați după un an sau mai mult, ȋn timp ce alții sunt ȋncă ȋn spatele gratiilor. Cele mai multe procese au avut la bază acuzații penale, cele mai multe fiind folosite ȋmpotriva activiștilor politici și a protestatarilor. Aceste procese și proceduri de cele mai multe ori refuză să acorde sau să respecte multe din drepturile fundamentale ale omului.
Tortura și testele de virginitate: Ȋn centrele de detenție și ȋnchisori militare, tortura a fost utilizată pe scară largă ȋmpotriva protestatarilor și prizonierilor. „Testele de virginitate „ au fost efectuate pe activiștii de sex feminin, precum a afirmat Abdel-Fattah al Sisi, pe atunci șef al militarilor și actual Ministru al Apărării.
Ȋncălcări ȋmpotriva ONG-urilor: Ȋncă ȋn primele zile de la căderea lui Mubarak, serviciile de securitate ale statului au efectuat o campanie ȋmpotriva ONG-urilor. Această represiune a ȋnceput ȋn februarie 2011 cu un raid la Centrul de Drept al lui Mubarak și prin reținerea personalului său pentru o zi și a continuat cu o campanie de defăimare de-a lungul celor 18 luni de regim militar atât ȋmpotriva ONG-urilor naționale cât și internaționale. SCAF plănuia să emită o lege restrictivă a ONG-urilor, dar acțiunea nu a fost triumfătoare datorită opoziției puternice.
Campania ȋmpotriva societății civile a atins punctul culminant odată cu raidurile internaționale și ȋn birourile ONG-urilor egiptene ȋn decembrie 2011 și prin procesul ulterior a 43 de angajați ONG care s-a ȋncheiat prin condamnarea tuturor opozanților ȋn iunie 2013.
Violența sectară: Copții egipteni s-au confruntat cu un nivel ridicat de violență sectară și discriminare. Islamiștii au atacat biserici și cetațeni creștini ȋn Rafah, Giza, Aswan și ȋn alte zone, fără un motiv plauzibil din partea conducerii militare. Armata a atacat protestatarii copți ȋn Maspero, care s-a terminat cu moartea și rănirea a sute de victime.
Cenzura: Procurorii militari au chemat mulți jurnaliști și gazde de televiziune ȋn fața curții datorită criticilor aduse la adresa SCAF. Același lucru s-a ȋntâmplat și cu activiștii politici care au criticat SCAF online. Reprezentanții armatei au ȋncercat de mai multe ori cenzurarea ziarelor dar și să ȋmpiedice publicarea articolelor critice la adresa perfomanței militare ȋn conducerea țării.
Ȋncălcarea drepturilor fundamentale ale omului ȋn timpul lui Morsi
15 noiembrie 2012: Gurvernul Morsi a ȋnceput o campanie ȋmpotriva mass mediei prin interzicerea difuzării la televizor a unor emisiunii (dar care ulterior au fost reluate printr-o hotărâre judecătorească).
Ministrul informării nu a fost de acord cu decizia judecătorească și a criticat independența anumitor posturi de televiziune. Aproape de sfârșitul domniei lui Morsi, ȋn iunie 2013, ministrul de investiții a trimis un avertisment tuturor stațiilor de televiziune independente anunțând că difuzarea evenimentelor din 30 iunie vor fi verificate și supravegheate „ȋndeaproape” de către guvernământ. După aceste două incidente, mai multe amenințări la adresa jurnaliștilor și ȋncălcări ale libertății mass mediei au avut loc.
21 noiembrie 2012: De-a lungul protestelor pentru restructurarea Ministerului de Interne, protestatarii au fost uciși de către poliție sau de către militanții Frăției Musulmane.
22 noiembrie 2012: Morsi a emis o declarație constituțională care a eliminat autoritatea puterii judecătorești de a contesta deciziile sale. De asemenea, el a respins ȋn mod ilegal procurorul general al Egiptului ȋnlocuindu-l cu un aliat politic.
20 noiembrie 2012: Ca urmare a retragerii tuturor liberalilor, secularilor și membrilor creștini a Adunării Constituante, membrii Frăției musulmane au adoptat un proiect controversat care limitează libertățile de credință și exprimare dar care omite protecția pentru drepturile femeilor.
2 decembrie 2012: Mii de susținători ai Făției musulmane au asediat sediul Curții Constituționale Supreme și au ȋmpiedicat judecătorii să se pronunțe cu privire la legitimitatea Adunării Constituante și a Consiliului Shura. Instanța a suspendat activitatea.
5 decembrie 2012: Suporteri armați ai Frăției musulmane au atacat 300 de adversari ai guvernului Morsi ȋn apropierea palatului prezidențial. Lupte de stradă violente au izbucnit ȋntre suținătorii și adversarii lui Morsi. Patru dintre consilierii lui Morsi au demisionat din posturile lor, ȋn semn de protest ȋmpotriva violenței, declanșată de Frăția Musulmană. Numeroșii protestatari au manifestat ȋn fața palatului prezidențial a lui Morsi dar au fost batuți și eliminați de către suporterii.
6 decembrie 2012: Ȋn timpul anchetei despre ciocnirile de la palatul prezidențial, președintele Morsi a declarat că protestatarii au mărturisit că au primit bani și arme de la forțele politice din țară pentru a crea haos ȋn țară. Procurorul care a investigat cazul a constatat că cei mai mulți dintre protestanți nu sunt vinovați și i-a eliberat. Procurorul general a ȋncercat să facă presiuni asupra procurorului să rețină protestatarii arestați, iar fiindcă acesta a refuzat, procurorul general a decis să pună capăt mandatului și să-l transfere la o altă locație.
23 martie 2013: Islamișii pro Morsi au susținut un manifest ȋn fața clădirii Media City, unde ȋși au sediul posturile de televiziune independente. De-a lungul acestui manifest, mulți jurnaliști, precum și politicieni din opoziție au fost agresatți fizic de protestatarii pro Morsi.
26 martie 2013: Procurorul General l-a ȋnvinovățit pe jurnalistul Gamal Fahmy că l-ar fi insultat pe președinte. Acesta a fost ȋnceputul unei revolte ȋmpotriva jurnaliștilor și a mass mediei. Câteva zile mai tarziu, gazda televiziunii Bassem Youssef a fost convocat pentru aceeași acuzație și petru insultarea Islamului. Printre jurnaliștii și gazdele citate pentru astfel de infracțiuni ȋn putem include pe Mahmoud Saad, Gihan Mansour și Magdy al Galad.
27 martie 2013: Procurorul general a convocat un grup de tineri activiști politici anti-Morsi pe motiv de insultare a Frăției musulmane și instigare la revoltă. Acesta a fost ȋnceputul unei represiuni asupra tinerilor activiști care au condus la ȋntemnițarea lui Ahmed Douma pentru insultarea președintelui. Alți șase au fost trimiși ȋn judecată cu acuzații penale dar acuzațiile au scăzut ulterior după ce Morsi a fost demis.
Pe 7 aprilie 2013 după violențele sectelor ȋn El-Khosous, ȋn apropiere de Cairo, catedrala coptă principală a fost atacată de mafioți. Morsi a condamnat atacul dar nicio o anchetă nu a avut loc.
11 aprilie 2013: Consiliul Shura a aprobat proiectul de lege privind alegerile parlamentare ȋn ciuda criticilor din partea opoziției. Legea a ȋmpărțit circumscripțiile electorale ȋntr-un mod nou care distribuie pe membrii opoziției (non-islamiștii) pe diferite raioane. Ea a dat, de asemenea , președintelui dreptul de a schimba anumite proceduri ȋn timpul procesului electoral și a eliminat reprezentarea femeilor și a copților aprobată de legea ulterioară. Prin consecință, Curtea Constituțională a contestat legea și a cerut revizuirea acesteia.
8 mai 2013: Consiliul Shura a aprobat, ȋn principiu, o lege care restricționează dreptul de ȋntrunire pașnică, permițând protestele care au loc numai câteva ore și cu aprobare de la poliție. Cererile trebuie depuse cu trei zile ȋnainte de protest și poate să fie sau nu aprobate de către poliție cu sau fără un motiv clar.
25 mai 2013: Consiliul Shura a aprobat, ȋn principiu, un proiect de lege privind sistemul judiciar care ar forța la pensie aproape 3.500 de judecători care au vârsta peste 60 de ani pentru a permite promovare de noi judecători afiliați ai Frăției musulmane.
4 iunie 2013: De-a lungul unui proces de lungă durată, motivat politic, un tribunal a condamnat pe toți cei 43 de lucrători ai ONG-urilor internaționale și egipteni acuzându-i ca au lucrat fără licență și că au primit ȋn mod ilegal fonduri externe. Aceștia au primit pedepse cu ȋnchisoarea de la un an până la cinci.
26 iunie 2013: Morsi a ținut un discurs de două ore ȋn care a atacat puternic opoziția, dar nici nu a oferit nicio soluție sau inițiativă pentru rezolvarea crizei prin care trecea Egiptul menționând că va aplica procesele militare ȋmpotriva oponenților săi. El a afirmat, de asemenea că un an este suficient, ceea ce ȋnseamnă că un an de libertate pentru opoziție și mass media este tot ceea ce ei primesc.
Instigarea ȋmpotriva minorităților religioase: Aceste instigări au continuat ȋn timpul domniei lui Morsi și nu au fost niciodată pedepsite. Liderii islamiștii, uneori chiar și ȋn prezența lui Morsi, au reprimat minoritățile non-musulmane și chiar și pe cele non-islamiste.
Suporterii Frăției musulmane au fost numiți ȋn posturi de-a lungul birocrației de stat, nu numai ȋn funcții politice și de conducere. Loialitatea față de Frăția musulamană a fost principalul criteriu pentru ocuparea funcțiilor publice. Unul dintre cele mai clare exemple a fost numirea de către președinte a unuia dintre susținătorii campaniei sale ȋn funcția de șef al Centrului de Informare chiar dacă acesta a fost un dermatolog fără experiență ȋn management. Cu două săptămâni ȋnainte de protestele anti-Morsi, președintele Morsi a numit guvernator ȋn Luxor un membru al unui grup islamist care a masacrat 58 de turiști ȋn 1997.
Ȋn Sinai, militanții au atacat ȋn mod repetat secțiile de poliție și punctele de control ale armatei cu arme și rachete iar un autobuz plin cu muncitori și șase civili a fost bombardat.
Ȋn Giza, Cairo, Alexandria suporterii lui Morsi au atacat opozanții acestuia și pe cei din cartierele vecine cu pistoale și alte arme iar zeci de persoane au fost ucise ȋn urma acestui atac. Ȋnsă aceștia nu s-au oprit aici, suporterii Morsi au ajuns să tortureze pe manifestanții anti-Morsi chiar și ȋn taberele lor.
Toate actele de violență sub conducerea lui Mohamed Morsi și faptul că el nu a știut să fie președintele tuturor egiptenilor așa cum promisese a determinat prăbușirea guvernului și pierderea funcției de președinte. Ceea ce el nu știut a fost faptul că ȋn Egipt, țară cu o cultură veche, tradițional tolerantă, cu populație musulmană și creștină de 15 secole, unde trăiește o societate dinamică, nu este suficient să preiei conducerea țării cu 51% de voturi pentru a putea guverna.
Astfel pe data de 13 iulie 2013, generalul Sissi anunță că prededintele Curții Constituționale, Adly Mansour, va prelua conducerea interimară a țării până se vor organiza alegeri prezidențiale anticipate la care Morsi nu va participa. Sissi a anunțat și că va suspenda Constituția iar reprezentantul opoziției Mohammed ElBaradei consideră că aceste măsuri corespund cu aspirațiile poporului.
Studiu de caz
Poate Egiptul avea o politică externă care să fie în conformitate cu principiile Revoluției?
Yasmine Faraouk, politolog la Universitatea din Cairo, participantă la manifestațiile din 25 ianuarie și în prezent membră în cadrul biroului vice-prim ministrului egiptean, Yahia El Gamal, prezentă fiind la Conferința din 22 martie 2011 susținută la Institutul de studii politice de la Paris, a prezentat câteva idei și a ridicat semne de întrebare în ceea ce privește politica externă a Egiptului post Mubarak.
Ea constată că: politică externă nu pare a fi o prioritate a Egiptului, pentru simplul fapt că prioritară este dezvoltarea sistemului intern politic, social și economic.” Totuși, această situație nu putea fi evitată mult timp din cauza a patru dileme persistente în Egipt.
Două dintre ele sunt de ordin structural: autonomia politicii externe egiptene contra dependenței economice și strategice vis a vis de Statele Unite pe de o parte și de țările din Golf pe de altă parte. Celelalte două dileme sunt: dosarul Nilului-singura problemă politică externă tratată ca pe o prioritate; și relațiile cu Israelul sau locul Egiptului în conflictul israelian-arab.
Dependența economică și strategică a Egiptului, mai ales vis a vis de Statele Unite, este un lucru cert: puterea militară este fondată pe ajutorul american (finanțări, arme și prețuri speciale). Acest ajutor crucial presupune modelarea Egiptului după politica regională a Statelor Unite, “o cerință imperativă din moment ce Statele Unite sunt primul partener commercial și investitor în Egipt”.
Guvernul precedent și-a fondat dezvoltarea economică pe investițiile directe externe. Cu toate acestea astăzi, Yasmine Farouk afirmă că: “dacă nu luăm în considerare alternative, Egiptul ar trebui să continuie să-și armonizeze politica din Orientul Mijlociu cu cea a investitorilor, ceea ce este contrar principiilor Revoluției.” Această Revoluție a permis Egiptului să-și regăsească locul regional și să realizeze influența transnațională de care dispune. Prin consecință poporul și regimurile arabe adresează cereri de susținere a guvernului egiptean considerat a fi revoluționar.
Dacă Egiptul vrea să dețină rangul de lider pe care îl ocupa pe vremea lui Nasser, el ar trebui să răspundă acestor cereri. Prima declarație a Consiliului suprem al forțelor armate viza asigurarea respectării tratatelor internaționale. Egiptul nu poate să conteste acordul de la Camp David, nu are mijloacele tehnologice, militare și economice necesare. Cu toate acestea, întrebarea cu privire la relațiile dintre Israel și Egipt, se va pune inevitabil iar specialiștii în acest subiect îl evocă toți ca pe un joc major al anilor ce vor urma.
Poziția majoritară a opiniei publice egiptene este pentru suținerea poporului Palestinian și revendicarea unei politici mai dure împotriva Israelului. Noul regim va trebui, cu siguranță, să redefinească relația cu vecinul său, problema cu Palestina fiind un element puternic de legitimitate.“Probabilitatea unei schimbări politice din această perspectivă este foarte puternică, căci, va exista cu siguranță o majoritate islamistă odată cu alegerile parlamentare” afirmă Yasmine Faraouk. Mai multe păreri au fost evocate după cum urmează: noul regim ar putea să modifice relațiile cu “forțele rezistente” precum Hamasul și Hezbollah; încetarea susținerii blocului Gaza și demolarea zidului în construcție dintre Gaza și Egipt; aplicarea dreptului internațional și al articolelor tratatului de pace privind zonele demilitarizate de la frontieră sau reconsiderarea exporturilor de gaz natural către Israel. Opțiunea radicală de luare a deciziilor spontane și de rațiune limitată este puțin probabilă, iar specialiștii gândesc contrariul și anume că Egiptul se va îndrepta către o politică asemănătoare cu cea a Turciei, reconcilierea se va face prin tratate de pace și acorduri strategice și economice cu un mai mare grad de autonomie.
Dar care dintre actori ar lua în considerare aceste opțiuni? Cine gestionează și aplică politică externă a Egiptului? Chiar și diplomația egipteană este problematică prin natura sa personalizată și prin instituțiile sale slabe. Președintele Republicii lua decizia finală și desemna participanții la procesul de decizie, ministerul Afacerilor externe fiind doar un aparat de execuție.
Provocarea este în primul rând dată de reinstituționalizarea producției politicii externe. Pe de altă parte, problematica împărțirii apelor Nilului era considerată prioritară.
Trebuia ca cele șase țări pe care Nilul le traversează să semneze Tratatul de pace din 2010-punerea în discuție a vechiului tratat foarte favorabil Egiptului și Sudanului pentru care Egiptul pierde dreptul său de veto istoric; sau pe 3 martie 2011, Burundi a deschis calea către ratificarea acestui acord care l-a privat de dreptul asupra proiectului hidraulic. Problema Nilului înfățișează “consecințele fatale ale securității dosarelor de politică externă”. Guvernul de tranziție pare să urmeze o cale mult mai eficace, cea a redefinirii relației dintre Egipt și Statele vecine și abandonarea viziunii hegemonice a Egiptului în bazinul Nilului.
Această mentalitate egalitaristă de schimb se înscria astfel în contrastul cu împărțirea inegalabilă a apelor Nilului.Yasmine Farouk face o sinteză a factorilor care reprezintă sursa schimbărilor în politica externă: refuzul presiunilor exterioare văzute ca un amestec în afacerile interne ale statului egiptean și creșterea cererilor interne de a fi luate în considerare . O nouă percepție ar putea să se înfățișeze: aceea a unei interdependențe complexe și dezechilibrate și nu a cea a unui sistem slab prin comparație cu Statele Unite și țările din Golf. Nimic nu este încă stabilit iar evoluția Egiptului este încă nesigură.
Deși este prea devreme pentru a ne pronunța unele tendințe încep să apară. Referendumul de nouă articole din Constituție a mobilizat 18, 5 milioane de egipteni și a apobat 77,2% de voci.
Era vorba despre primul vot liber in Egipt iar consecințele acestui rezultat vor fi grele pentru organizarea viitoarelor alegeri parlamentare. Mii de personae s-au adunat pe 8 aprilie 2011 pentru a reclama și denunța președintele emis, Hosni Mubarak dar și pentru a reproșa militarilor lupta lentă și dezinteresată contra corupției. Manifestanții au ținut piept forțelor de ordine toată noaptea și au cerut destituirea mareșalului Tantaoui-ministrul Apărării timp de 20 de ani- în fruntea Consiliului forțelor armate.
Chaymaa Hassabo, politolog la Institutul de studii politice de la Grenoble, a urmărit înlăturarea regimului lui Mubarak. Aceasta a analizat rețeaua socială care a mobilizat tinerii să participe la manifestații. Putem vorbi de o generație “Facebook” care depășește clivajele interne, aspirațiile și acțiunile divergente ? În ciuda obstacolelor de analiză care sunt reprezentate de noutatea în domeniu și incertitudinea situației, observația adusă de Hassabo oferă elemente cheie pentru o mai bună înțelegere în acest domeniu. Se atribuie cel mai adesea, acest “process revoluționar” tineretului și mobilizării sale pe Web; ori această categorie nu se dovedește reprezentativă pentru diversele profilele de tineri care au participat. Cert este faptul că acești tineri care nu au cunoscut decât regimul lui Mubarak sunt uniți printr-o problemă colectivă, dar motivele care i-a împins să se mobilizeze pe 25 ianuarie sunt diverse. Printre aceste profile diferite, suporterii celor două mari cluburi de fotbal, Al Ahlî și Zamalek, erau mai degrabă mult mai motivați de ura lor îndreptată către forțele de securitate care reprezentau nedreptatea, corupția și violența decât de dorința înlăturării regimului. La rândul lor tinerii care au dezvoltat o conștiință politică s-au mobilizat mai ales odată cu intrarea în scenă a lui Muhammad alBaradei.
În opinia lui Sophie Pommier: “Este imposibil să facem un inventar astăzi fără a reveni asupra raportului de forțe care existau în cercul puterii înaintea evenimentelor din ianuarie.” În concluzie, consecințele economice ale problemelor politice în Egipt devin alarmante.
Capitolul IV. Concluzii
Efectele instabilității politice
Cooperarea strategică cu SUA, din punct de vedere militar, asigură statului egiptean siguranța militară și necesitățile de armament ale acestuia. În 2006 s-a luat în considerare posibilitatea de reactivare a programului nuclear, însă adevarata amenințare la adresa armatei provine din interior, diversele mișcări musulmane radicale îi afectează statutul din ce în ce mai mult. Printre sursele de instabilitate la adresa Egiptului amintim pe cea de natură socio-politică. Aceasta se manifestă prin revolte, proteste, demonstrații antiguvernamentale, revoluții și tulburări interne. Piața Tahir a devenit scena unor demonstrații violente împotriva regimului egiptean chiar cu câteva zile înaintea alegerilor parlamentare.Creșterea economică este influențată în mod negativ de frecvența revoltelor și mișcărilor populare iar aceste manisfestări au urmări negative precum dezordinea socială, haosul și conduc în general la reducerea ritmului de dezvoltare a statului, diminuare nivelului de trai sau mai rău generalizarea corupției, dezvoltarea pieței negre, creșterea criminalității. Performanțele economice pot fi de asemenea afectate în mod direct sau indirect (schimbarea politicilor), în funcție de stabilitatea politică internă, prin existența unei stări de instabilitate politică externă. Starea conflictuală a Egiptului în Sudan și Libia amplifică numeroasele vulnerabilități cu care acesta se confruntă. Instabilitatea politică este contraproductivă în dezvoltarea statului prin schimbări frecvente ale regimului, violențe, tulburări. Va urma o luptă pentru împărțirea influenței și controlul sectoarelor economice. Cele șase decenii de dominație militară în Egipt consacră, pe de altă parte, instituția militară ca un garant al stabilității statului iar modul în care recentele evenimente au fost gestionate de către armată au dus la sporirea prestigiului acestuia. Consecință a revoltelor arabe, unele modificări în plan geopolitic pot avea implicații semnificative asupra mediului de securitate național și regional, cea mai notabilă a evenimentelor anului 2011 este redistribuirea influenței geopolitice. George Friedman consideră, conform unei analize Stratfor: “instaurarea unui regim islamist în Egipt ar fi o „catastrofă strategică” pentru Statele Unite ale Americii, deoarece o astfel de situație ar schimba atât dinamica lumii arabe, cât și strategia aplicată de America după sfârșitul războiului arabo-israelian din anul 1973. Cooperarea dintre servicile egiptene de informații și cele americane după 11 septembrie a fost esențială în blocarea și subminarea al-Qaeda. În cazul în care Egiptul va înceta să coopereze sau va deveni ostil, strategia SUA ar fi subminată. Dacă luăm în calcul și resursele energetice, Egiptul poate juca un rol important în diversificarea surselor de aprovizionare cu energie a Uniunii Europene devenind un potențial furnizor pentru alimentarea conductei Nabucco. Vulnerabilitatea regimurilor din această regiune este demonstrată de mișcarea populară din Egipt. Se ia în calcul efectul domino deoarece protestele au izbucnit pe rând în Tunisia afectând apoi Algeria, Egipt, Yemen, Liban și Iordania. Efectele globalizării au fost încurajate de facilităzile oferite de mediul on-line, dezvoltarea exponențială a internetului. Un exemplu în acest sens este încercarea lui Mubarak de a limita accesul la internet pentru stoparea revoltelor, încercare sortită eșecului.
Situația din Egipt este ȋn mod cert foarte polarizată în acest moment. Există două blocuri principale de putere în Egipt: unul este cel islamic și este dominat de Frația Musulmană, celălalt este armata.
Se poate afirma că viața politică ȋn Egipt poate sa fie caracterizată de către relația dintre aceste două grupuri iar puterea lor neȋntreruptă a fost una dintre principalele caracteristici ale sistemului politic egiptean de-a lungul anilor. Chiar dacă natura "loviturii de stat" va fi dezbătută mulți ani de acum încolo, rezultatele au fost clare. Există un grad de de securitate mai mare și mai dezvoltat iar egiptenii privesc cu optimism spre viitor. Rezultatul, însă, este faptul că există întrebări cu privire la legitimitatea
regimului sprijinit de armată. Susținătorii Frăției Musulmane sunt, fără îndoială, foarte
afectați. Aceștia sunt de părere că, guvernul lor legitim a fost detronat de o lovitură de stat ilegitimă. Marea întrebare în viitorul imediat al Egiptului este modul în care Frăția Musulmană va reacționa. Există teama că unele dintre elemente radicale se vor transforma în violență. Acte sporadice de terorism au avut loc, precum și proteste, care ar putea duce la confruntări sângeroase. Se pare că armata este pregătită să răspundă acestor provocări într-o manieră hotărâtă și fără compromisuri și nu există niciun semn din partea lor că ar accepta vreun acord cu Frăția Musulmană, mai mult armata afirma că suporterii acestei grupări sunt teroriști. Numărul suporterilor Frăției Musulmane rămâne dificil de estimat. Datorită investițiilor semnificative din Golf, situația economică a Egiptului s-a îmbunătățit dar aceasta nu maschează realitate economică cu care se confruntă Egiptul. Noua constituție limitează durata mandatului Președinției la doi-patru ani. Mulți egipteni sunt plini de speranță că Generalul Sisi va putea să fie președinte timp de opt ani, timp în care se poate ajunge la un anumit grad de stabilitate. Datorită investiților din Golf, precum și cu sprijinul unui număr mare de oameni, în special din rândul claselor bogate, armata se angajează să asigure stabilitatea și să domine scena politică în Egipt. Este clar că orice formă de acomodare între Frăția Musulmană și armata este acum imposibilă. A devenit evident faptul că Egiptul a reintrat într-o fază de dezvoltare politică dominată exclusiv de armata, care rămâne ostilă ȋn privința unei reconcilieri cu Frația Musulmană.
În concluzie, Egiptul reprezintă un stat cu o poziție importantă în cadrul relațiilor internaționale, iar noul regim va fi nevoit să decidă asupra modului în care își va consolida poziția de actor regional și internațional în noua arhitectură de securitate, în contexul luptelor pentru hegemonia regională.
Capitolul V
Bibliografie
Revue d’etudes du Moyen Orient de McGill/ McGill Journal of Middle East Studies, volume XIII, 2011-2012
Assia Boutaleb, Jeunes et carriers publiques en Egypte, ȋn Presses de Sciences Po n° 52 , Agora débats/jeunesses, Franța, 2009
Samir Amin, La nation arabe, nationalism et lutes de classes, Editată de Minuit, Paris, 1976
P. Samuel, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, Oradea, 1998.
Chaymaa Hassabo, Du rassemblement a l’effritement des jeunes pour le changement egyptiens. L’experience de “generations qui ont vecu et vivent toujours sous la loi d’urgence”,ȋn Revue internationale de politique compare 2009/2 – Vol. 16, pages 241 à 261
Pommier Sophie, Égypte: le PND au coeur du dispositif de succession, ȋn Politique étrangère, p. 67-78, editată de Institutul francez de relații internaționale, Franța, 2007
Melissa Rahmouni , L’Egypte apres Moubarak – Printemps arabe , ȋn Revue Averroés specialisée sur le monde arabe, nr. 4-5 , Franța, 2011
Eugen Lungu, Egiptul după Mubarak: Către un model de democrație asemănător Turciei actuale? ȋn Sfera Politicii, nr 157, editată de Fundația “Societatea Civilă” ,2012, Bucuresti
Mihai-Serban Dinu, Securitatea în zona estică a Mării Mediterane, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I, Bucuresti
Roland Lombardi, „Quel avenir pour l’armée dans la nouvelle Egypte ?”, ȋn Revue Moyen-Orient, n°17 ,editată de grupul Areion, Franța, 2013
Farouk Y., L’Égypte Est elle encore une puissance régionale?, ȋn Confluences Méditerranée, nr. 75, editată de Harmattan, Franța, 2010
Laura Sitaru, Egiptul în era post Mubarak , Revista 22, Editată de Grupul pentru Dialog Social, București, 2013
Lina Zakhour, Printemps arabe : de l’imaginaire au réel, Ediția CNRS, Paris, 2011
Webografie
http://www.euromed-ihedn.fr/files/13-02-05–Lombardi–Quel-avenir-pour-l-armee-dans-la-nouvelle-Egypte.pdf
http://www.cairn.info/resultats_recherche.php?searchTerm=moubarak
http://revueaverroestest.files.wordpress.com/2011/08/crc-rahmouni-revue-averroc3a8s-n4-5-aoc3bbt2011.pdf
http://www.cairn.info/revue-internationale-de-politique-comparee-2009-2-page-241.htm
http://www.aljazeera.com/
http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/securitatea_in_zona_estica_a_marii_mediterane.pdf
http://www.contributors.ro/global-europa/mubarak-ultimul-faraon/
http://www.guardian.co.uk/world/2012/nov/19/egypt-role-gaza-ceasefire
http://edition.cnn.com/2012/11/20/world/meast/egypt-gaza-morsy/index.html
http://inliniedreapta.net/egiptul-fratia-si-esecul-politicii-americane/
http://www.revista22.ro/primavara-araba-anul-i-13055.html
http://www.revista22.ro/egiptul-n-era-postmubarak-16271.html
http://www.sferapoliticii.ro/sfera/157/art09-Lungu.php
http://www.geostrategic.eu/egiptul-in-era-post-mubarak.html
http://www.razvanpantelimon.ro/uploads/Materiale-SP/Politici_comparate_aplicate/1_sisteme_POLITICE_comparate.pdf
http://karadeniz-press.ro/kara/tag/egipt/page/2/
http://www.corectnews.com/politics/international/armata-egipteana-vor-fi-respectate-toate-tratatele-internationale-semnate-de-
http://www.criticatac.ro/8011/2011-primavara-araba
http://bezbojnicul.blogspot.ro/2012/08/secularism-dilematic-i-turcia.html
http://www.ziare.com/articole/erdogan+turcia
http://www.ispri.ro/?stire-rusia=primavara-araba-si-teoria-ciocnirii-civilizatiilor
http://www.project-syndicate.org/commentary/from-christian-democracy-to-muslim-democracy-
http://www.corectnews.com/politics/international/fratia-musulmana-vrem-relatii-bune-cu-toti-vecinii-egiptului-inclusiv-cu-isra
http://auocsi.wikispaces.com/file/view/2008florea.17.pdf
http://carnegieendowment.org/sada/2012/01/12/egypt-can-t-replicate-turkish-model-but-it-can-learn-from-it/8z6z
http://gsari.wordpress.com/
http://www.corectnews.com/politics/international/armata-egipteana-vor-fi-respectate-toate-tratatele-internationale-semnate-de-
http://cmec.org.uk/wp-content/uploads/CMEC-Arab-Spring.pdf
http://www.guardian.co.uk/commentisfree/2011/mar/06/arab-spring-european-reply-labour
http://www.almanar.com.lb/english/adetails.php?fromval=1&cid=31&frid=31&eid=45439
http://www.swp-berlin.org/fileadmin/contents/products/comments/2012C35_gmm_rll.pdf
http://www.euromed-ihedn.fr/files/13-02-05–Lombardi–Quel-avenir-pour-l-armee-dans-la-nouvelle-Egypte.pdf
www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=2&cad=rja&ved=0CDIQFjAB&url=http%3A%2F%2Fwww.euromed-ihedn.fr%2Ffiles%2F13-02-05–Lombardi–Quel-avenir-pour-l-armee-dans-la-nouvelle
Egypte.pdf&ei=qMHjUo6kNrSAyQOrqICACA&usg=AFQjCNGWXcfuXI-QYqT9OUVzI12ijWQPVQ&bvm=bv.59930103,d.bGQ
http://www.cerum.umontreal.ca/islam/documents/OIMI%20-%20References%20pour%20le%20site%20web.pdf
http://www.freedomhouse.org/sites/default/files/Timeline%20-%20Human%20Rights%20Violations%20in%20Egypt%20Since%20the%20Fall%20of%20Mubarak.pdf
http://www.lexpress.fr/actualite/monde/proche-moyen-orient/egypte-les-trois-echecs-de-mohamed-morsi_1263788.html
http://www.gandul.info/international/evenimentele-din-egipt-care-au-dus-la-demiterea-lui-mohamed-morsi-plus-rolul-armatei-de-la-indepartarea-lui-mubarak-11083744
http://iremam.cnrs.fr/spip.php?article2020
http://www.wsws.org/articles/2011/may2011/pers-m31.shtml
Bibliografie
Revue d’etudes du Moyen Orient de McGill/ McGill Journal of Middle East Studies, volume XIII, 2011-2012
Assia Boutaleb, Jeunes et carriers publiques en Egypte, ȋn Presses de Sciences Po n° 52 , Agora débats/jeunesses, Franța, 2009
Samir Amin, La nation arabe, nationalism et lutes de classes, Editată de Minuit, Paris, 1976
P. Samuel, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, Oradea, 1998.
Chaymaa Hassabo, Du rassemblement a l’effritement des jeunes pour le changement egyptiens. L’experience de “generations qui ont vecu et vivent toujours sous la loi d’urgence”,ȋn Revue internationale de politique compare 2009/2 – Vol. 16, pages 241 à 261
Pommier Sophie, Égypte: le PND au coeur du dispositif de succession, ȋn Politique étrangère, p. 67-78, editată de Institutul francez de relații internaționale, Franța, 2007
Melissa Rahmouni , L’Egypte apres Moubarak – Printemps arabe , ȋn Revue Averroés specialisée sur le monde arabe, nr. 4-5 , Franța, 2011
Eugen Lungu, Egiptul după Mubarak: Către un model de democrație asemănător Turciei actuale? ȋn Sfera Politicii, nr 157, editată de Fundația “Societatea Civilă” ,2012, Bucuresti
Mihai-Serban Dinu, Securitatea în zona estică a Mării Mediterane, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I, Bucuresti
Roland Lombardi, „Quel avenir pour l’armée dans la nouvelle Egypte ?”, ȋn Revue Moyen-Orient, n°17 ,editată de grupul Areion, Franța, 2013
Farouk Y., L’Égypte Est elle encore une puissance régionale?, ȋn Confluences Méditerranée, nr. 75, editată de Harmattan, Franța, 2010
Laura Sitaru, Egiptul în era post Mubarak , Revista 22, Editată de Grupul pentru Dialog Social, București, 2013
Lina Zakhour, Printemps arabe : de l’imaginaire au réel, Ediția CNRS, Paris, 2011
Webografie
http://www.euromed-ihedn.fr/files/13-02-05–Lombardi–Quel-avenir-pour-l-armee-dans-la-nouvelle-Egypte.pdf
http://www.cairn.info/resultats_recherche.php?searchTerm=moubarak
http://revueaverroestest.files.wordpress.com/2011/08/crc-rahmouni-revue-averroc3a8s-n4-5-aoc3bbt2011.pdf
http://www.cairn.info/revue-internationale-de-politique-comparee-2009-2-page-241.htm
http://www.aljazeera.com/
http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/securitatea_in_zona_estica_a_marii_mediterane.pdf
http://www.contributors.ro/global-europa/mubarak-ultimul-faraon/
http://www.guardian.co.uk/world/2012/nov/19/egypt-role-gaza-ceasefire
http://edition.cnn.com/2012/11/20/world/meast/egypt-gaza-morsy/index.html
http://inliniedreapta.net/egiptul-fratia-si-esecul-politicii-americane/
http://www.revista22.ro/primavara-araba-anul-i-13055.html
http://www.revista22.ro/egiptul-n-era-postmubarak-16271.html
http://www.sferapoliticii.ro/sfera/157/art09-Lungu.php
http://www.geostrategic.eu/egiptul-in-era-post-mubarak.html
http://www.razvanpantelimon.ro/uploads/Materiale-SP/Politici_comparate_aplicate/1_sisteme_POLITICE_comparate.pdf
http://karadeniz-press.ro/kara/tag/egipt/page/2/
http://www.corectnews.com/politics/international/armata-egipteana-vor-fi-respectate-toate-tratatele-internationale-semnate-de-
http://www.criticatac.ro/8011/2011-primavara-araba
http://bezbojnicul.blogspot.ro/2012/08/secularism-dilematic-i-turcia.html
http://www.ziare.com/articole/erdogan+turcia
http://www.ispri.ro/?stire-rusia=primavara-araba-si-teoria-ciocnirii-civilizatiilor
http://www.project-syndicate.org/commentary/from-christian-democracy-to-muslim-democracy-
http://www.corectnews.com/politics/international/fratia-musulmana-vrem-relatii-bune-cu-toti-vecinii-egiptului-inclusiv-cu-isra
http://auocsi.wikispaces.com/file/view/2008florea.17.pdf
http://carnegieendowment.org/sada/2012/01/12/egypt-can-t-replicate-turkish-model-but-it-can-learn-from-it/8z6z
http://gsari.wordpress.com/
http://www.corectnews.com/politics/international/armata-egipteana-vor-fi-respectate-toate-tratatele-internationale-semnate-de-
http://cmec.org.uk/wp-content/uploads/CMEC-Arab-Spring.pdf
http://www.guardian.co.uk/commentisfree/2011/mar/06/arab-spring-european-reply-labour
http://www.almanar.com.lb/english/adetails.php?fromval=1&cid=31&frid=31&eid=45439
http://www.swp-berlin.org/fileadmin/contents/products/comments/2012C35_gmm_rll.pdf
http://www.euromed-ihedn.fr/files/13-02-05–Lombardi–Quel-avenir-pour-l-armee-dans-la-nouvelle-Egypte.pdf
www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=2&cad=rja&ved=0CDIQFjAB&url=http%3A%2F%2Fwww.euromed-ihedn.fr%2Ffiles%2F13-02-05–Lombardi–Quel-avenir-pour-l-armee-dans-la-nouvelle
Egypte.pdf&ei=qMHjUo6kNrSAyQOrqICACA&usg=AFQjCNGWXcfuXI-QYqT9OUVzI12ijWQPVQ&bvm=bv.59930103,d.bGQ
http://www.cerum.umontreal.ca/islam/documents/OIMI%20-%20References%20pour%20le%20site%20web.pdf
http://www.freedomhouse.org/sites/default/files/Timeline%20-%20Human%20Rights%20Violations%20in%20Egypt%20Since%20the%20Fall%20of%20Mubarak.pdf
http://www.lexpress.fr/actualite/monde/proche-moyen-orient/egypte-les-trois-echecs-de-mohamed-morsi_1263788.html
http://www.gandul.info/international/evenimentele-din-egipt-care-au-dus-la-demiterea-lui-mohamed-morsi-plus-rolul-armatei-de-la-indepartarea-lui-mubarak-11083744
http://iremam.cnrs.fr/spip.php?article2020
http://www.wsws.org/articles/2011/may2011/pers-m31.shtml
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Primavara Araba In Egipt (ID: 123120)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.