Primavara Araba

Prezentare generală

Sfârșitul anului 2010 și începutul anului 2011 au fost marcate de declanșarea relativ bruscă, a mișcării de protest din Tunis, capitala Tunisiei, după autoincendierea lui Mohamed Bouazizi, un negustor de fructe și legume. Foarte repede a urmat și Egiptul, după care alte state din Orientul Mijlociu și nordul Africii. Mass-media, care a depășit greutățile au relatat despre evenimentele numite fie “revoluții arabe”, fie “revolte arabe” ori “primăvara arabă”. Ceea ce se întâmplă în lumea arabă este o șansă pentru populațiile arabe de a se elibera de regimurile autoritare care erau la putere de zeci de ani. Totodată, revoluțiile arabe sunt șansă pentru Occident de a-și revedea modul său de gândire, și de a distruge paralizia intelectuală ce se bazează pe frica unui islamism galopant și a unei anumite condescendențe vis-à-vis de lumea arabă.

Revoluțiile arabe au pornit datorită disperării tinerilor care nu au mai suportat umilirea, sărăcia, șomajul, corupția și nepotismul, și au durat mai multe luni. Aspirația la demnitate, la libertate și la modernitate au fost cu violență reprimate în Siria, Libia, Yemen și Bahrein în timp de în Tunisia și în Egipt, înlăturarea puterii politice este asociată cu o tranziție relativ cu succes spre instaurarea de regimuri mai democratice. Tineretul participant la revoltele arabe a fost nemulțumit de condițiile economice, sociale și politice în care trebuiau să trăiască. În acest context, cea mai gravă problema cu care se confruntă mai ales populația din Orientul Mijlociu este șomajul ridicat. Rată șomajului în Tunisia, Maroc, Egipt și Algeria era în rândul tinerilor de 24% față de 9,8% la nivelul întregii populații active. Scumpirea alimentelor este o altă cauza care a contribuit la mânia populației. De exemplu, prețurile la alimente în țările Africii de Nord au crescut cu 25% în anul 2010. Sărăcirea populației este o altă cauza. În Egipt, de exemplu, se trăiește cu un dolar pe zi.

În opinia dr. Petre Duțu și a Anișoarei Dinu, “denumirea cea mai corectă este cea de <<revolte arabe>> dacă avem în vedere transformările social-politice pe care le-au generat în țările ce au avut loc, forțele sociale implicate în eveniment și conducătorul acestor mișcări sociale”. Evenimentele au început la 17 decembrie 2010 în Tunisia ce au făcut că Ben Ali să părăsească puterea. Celelalte popoare au împrumutat sloganul tunisienilor “pleacă”, care a devenit simbol al acestor revolte. După plecarea dictatorilor și instaurarea unei democrații, protestatarii cereau împărțirea averilor care să le asigure condiții mai bune de viață, demnitate și locuri de muncă. Atunci când revolta din Egipt a provocat plecarea lui Hosni Mubarak și o trecere la democrație, ceilalți nu au putut face ceva asemănător. În Libia, de exemplu, revolta a devenit un război civil între forțele fidele lui Muammar Gadhafi și insurgenți, susținuți de o intervenție străină sub mandat ONU. Solidaritatea contrarevoluționară a monarhiilor din Golf a dus la eșecul mișcării de contestare în Bahrein. Dictatorul Saleh, din Yemen, a ales calea de mijloc răspunzând, într-o oarecare măsură , exigențelor opoziției și susținerii internaționale de a realiza o tranziție pașnică spre o guvernare democratică. În Siria, represiunea a cauzat sute de morți iar speranțele protestatarilor sunt spulberate.

Aceste revolte au recurs la metode non-violente iar populația a folosit tehnologiile moderne – internet și telefon mobil pentru a comunica, precum și televiziunea satelitară pentru derularea evenimentelor. Dictaturile vizate au încercat să combată aceste mijloace de comunicații prin bruiaj, atacuri împotriva jurnaliștilor, limitarea sau anularea funcționarii internetului, telefoanelor mobile și a televiziunii prin satelit.

În iunie 2011, revoltele au continuat în cvasi-totalitatea țărilor arabe, diferitele mișcări se încurajează reciproc: astfel, contestarea din Bahrein, contracarată cu intervenția saudită, s-a reluat la finele stării de urgență. În toate țările cuprinse de revolte, acestea au condus la cimentarea unității naționale. Aceste revolte arabe ar putea duce la o modificare a hărții în această zona a lumii, cu consecințe geopolitice, sociale și economice majore la scară mondială, mai ales din cauza industriei petrolifere, foarte prezentă în aceste regiuni.

Contextul desfășurării revoltelor arabe

Înțelegerea corespunzătoare a revoltelor arabe, a desfășurării lor și mecanismului declanșării apreciem că necesită analiza contextului în care aceste evenimente s-au produs. Contextul desfășurării revoltelor arabe se referă la: natura regimurilor politice în țările cuprinse de evenimentul analizat, factorul demografic, condițiile socio-economice, schema de derulare a evenimentelor, acțiunile non-violente ale protestatarilor și rolul armatei în timpul și după revolte, rolul noilor tehnologii și al mass-media, locul Islamului și al femeilor în revoltele arabe.

Factorul demografic constituie un prim aspect al revoltelor arabe. Acesta constă în: tinerețea populației arabe într-un context al unei intense transformări demografice. De la începutul anilor ’80, lumea arabă a trecut printr-o reală diminuare demografică, cu o scădere drastică a indicelui sintetic de fecunditate, care, astăzi, oscilează între 2 la 3 copii pe o femeie față de 5 la 7 copii în medie în anii ’60. Acesta scădere demografică se datorează mai multor factori: ridicarea nivelului de școlarizare a femeilor și participarea lor la piață muncii, urbanizarea accelerată și nuclearizarea familiilor, încetinirea economiilor rentiere, folosirea metodelor contraceptive, globalizarea comportamentelor. În comparație cu Europa, lumea arabă se caracterizează, conform sursei citate, printr-o tinerețe extremă a populație sale. Grupa de vârstă 0-20 de ani reprezintă 45% din populația totală, adică aproximativ 170 de milioane de arabi dintr-o populație totală de 360 de milioane. Tinerii din grupa de vârstă 15-25 de ani reprezintă o pătrime din populația totală, adică 80 de milioane.

În teorie, populația tânără reprezintă un avantaj pentru o țară, mai ales din punct de vedere economic, demografic și social. Realitatea este, însă, cu totul alta în lumea arabă: tineretul arab a căror rată de școlarizare și educație au cunoscut un salt spectaculos, sunt confruntați cu o rată de șomaj alarmantă, estimată la 40% pe ansamblul tinerilor și la 30% sunt tineri cu studii superioare. La rândul lor, femeile în două din trei cazuri sunt dublu penalizate. O multitudine de factori explică această stare datorită slabei calități a sistemului educativ, a economiilor puțin diversificate și puțin integrate în regiune, regimuri politice lacome, sector privat anemic și bazat pe structuri familiale, sector public exagerat a cărui capacitate de absorbție a fost atinsă și redusa gamă a produselor pentru a crea folosiri de calitate.

Natura regimurilor politice constituie al doilea element al contextului “primavarii arabe”. Per ansamblu, aceste regimuri politice, în lumea arabă, sunt de tip autoritar, oligarhic. Din această cauza, societațile arabe aspiră la regimuri democratice, dar acesta pare a fi un proces de durata și foarte dificil întrucât, în prezent, există libertăți limitate, corupție dezvoltată în majoritatea țărilor și șefi de state foarte adesea vârstnici aflați în funcție de mulți ani, favorabili trasmiterii ereditare a puterii inclusiv în regimurile de tip republican.

Totodată, merită menționat că anul 2010 marchează o scădere a rolului SUA în regiune. Astfel, în 2008, Turcia contribuie efectiv la realizarea medierii între Siria și Israel. Criza din Erbil din noiembrie 2010 este soluționată fără ei. Arabia Saudită și Siria își asumă rolul de intermediar în Liban în 2010 și 2011. Pe de altă parte, obiceiul de a se supune dat de islam este cel care va face că revoltele fără lideri să nu reușească. Pentru ca democratizarea să devină realitate, trebuie ca manifestanții să se organizeze potrivit modelului partidelor politice: program, schimbări constituționale.

Condițiile socio-economice sunt cel de-al treilea element esențial al contextului derulării revoltelor arabe. În regiune se alocă sume semnificative educației: 5% din averea sa de 30 de ani și a a reușit să școlarizeze 75% din grupa de vârstă în învățământul secundar, și 25,8% în învățământul superior. Trebuie menționat că deși au un nivel de instrucție ridicat, tinerii nu își găsesc in țara lor un loc de muncă adecvat. Asta se datorează faptului că regiunea este atinsă de șomaj și paradoxal, tinerii sunt cei care sunt cei mai afectați. Astfel, 90% dintre șomeri au vârstă cuprinsă între 15 și 25 de ani, și rată șomajului la persoanele din această grupa de vârstă variază între 20 și 25% în regiune.

Șomajul acesta ridicat limitează veniturile unei părți din ce în cei mai mare a populației, deja sărace și care nu a profitat deloc de liberalizarea din anii 90’ și 2000.

Cu prețuri ridicate la alimente, cele mai înainte la sfârșitul anului 2010 și la începutul lui 2011, o parte importantă a populației este la limita posibilității de a se hrăni: prețul cerealelor a atins cel mai înalt nivel din istorie, adică de 2,5 ori mai mult decât în 2002, prețul zahărului a crescut de 4 ori față de 2002.

Totodată, este dificil accesul la o locuința: rata oamenilor căsătoriți din grupa de vârstă 25-29 de ani este de doar 50%, cea mai slabă din lume. Potrivit lui Jean-Francois Daguzan, greutățile economice ale țărilor arabe cauzate de criză economică din 2008 sunt unul din factorii cheie al revoltelor în curs. Economiile țărilor arabe ar fi fost într-adevăr dur atinse de multiplii factori. În acest sens, sursa citată menționează: diminuarea resurselor din aceste țări prin scăderea prețurilor materiilor prime cu 30-40% și a exporturilor cu 30,6%, creșterea importurilor la bunuri la 18,6%, de unde o agravare a deficitului balanței comerciale la 60,4%, conjunctura defavorabilă a afectat sursele de finanțare: contribuția turismului s-a diminuat cu 4,3%, transferul de venituri de către expatriați au scăzut cu 6,1% și investițiile directe externe se reduc cu 32,2%, ajutorul în dezvoltare a scăzut, atunci când emigranții ce lucrează în țările golfului au tendința de a reveni în țările de origine.

Acțiunile non-violente ale protestatarilor și rolul armatei în timpul și după revolte sunt al patrulea aspect major al revoltelor arabe. Printre punctele comune între diferitele revolte arabe, influența lui Gene Sharp, teoretician al rezistenței non-violente, este adesea citat. Vis-à-vis de această acțiune non-violentă, atitudinea militarilor față de revendicările populare este primordială: în Egipt și Tunisia, armata este neutră, iar celelalte armate sunt în întregime înfeudate puterii grație recrutării, mai ales: 70% dintre militarii sirieni și 80% dintre ofițeri sunt alauiți; o bună parte din armata yemenită și libiană sunt devotate dictatorului, ca urmare a unei recrutări tribale și tratamentelor privilegiate; în Bahrein, șiiții majoritari în țară sunt absenți în armată și mulți străini suniți sunt naturalizați în momentul angajării lor; Emiratele Arabe Unite au recrutat un corp de 800 de mercenari.

Noile tehnologii și media constituie al cincilea element esențial al revoltelor arabe. Unul dintre punctele comune ale tuturor revoltelor din țările arabe este rolul important jucat de noile tehnologii. Dezvoltarea tehnologiilor informației și a comunicației permite o circulație foarte fluidă și orizontală a informației între numeroși utilizatori în ciuda tuturor tentativelor dictatorilor de a controla acest flux. Aceasta a permis revoltelor să se structureze și să-și pregătească mișcările de contestare. Importanța rețelelor sociale este crucială în perioada pregătitoare a revoltelor întrucât ele permit indivizilor să se angajeze, să verifice cât de numeroși sunt, să analizeze situația și să confirme validitatea angajamentului lor personal. La rândul său, presă scrisă a jucat un rol important pe durata revoltelor arabe.

Locul Islamului și a femeilor în primăvară arabă constituie al șaselea element esențial al revoltelor arabe. Derularea protestelor, mai ales în Egipt și în Tunisia a condus la relativizarea fricii de islam, că și examenul programelor organizațiilor islamiste. După spusele analiștilor, societățile care contestă regimurile politice în funcție sunt insensibile la tezele islamismului radical, deși fidele și practicate. Datorită acestui fapt, riscul revoluției islamice că în ’79 este slab în lumea arabă.

La rândul lor, femeile, tradițional izolate, au luat parte activă la mișcările de protest, jucând rol chiar de lideri. Astfel, mii de femei au mers în străzile din Orientul Mijlociu și din Magreb pentru a solicita sfârșitul represiunii, mai multă dreptate și libertate. Femeile se mobilizează pentru mai multe drepuri și se temeau, în același timp, că revoltă lor le va fi confiscată. 

“Primăvara arabă” – un pas spre democrație?

Se împlinesc aproape 6 ani de când lumea arabă, odată cu victoria protstatarilor din Tunisia, a început să traverseze una dintre cele mai agitate perioade cunoscute de popoarele arabe din Orientul Mijlociu și Africa de Nord după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. Chiar dacă în deceniile care au urmat după terminarea marii conflagrații planetare teritoriile locuite de arabi au cunoscut, rând pe rând, evenimente memorabile (Criza Suezului, mișcările panarabe pentru unificarea unor state arabe, dobândirea independenței de către statele arabe, conflictele militare între diferite state vecine, cele două războaie din Golf, etc.), “primăvara arabă” reprezintă cu certitudine un moment istoric care va marca evoluția popoarelor arabe în următorii zeci de ani.

Revoltele arabe, cu toate că s-au simțit cel mai puternic în Egipt, Tunisia, Siria și Libia, a fost remarcat și în alte state arabe, arătând comunității internaționale că fiorul protestelor și dorința de modernizare au cuprins&nbsp;rând pe rând popoarele arabe. Magnitudinea mișcărilor populare din teritoriile locuite de arabi la care au participat milioane de manifestanți dornici să pună capăt regimurilor autocratice, a determinat o serie de analiști ai domeniului relațiilor internaționale precum și reprezentanți mass-media să compare valul revoluționar arab din 2011 cu anul “1989 european “, când s-au colapsat regimurile comuniste din centrul și estul Europei. Fără nici un dubiu, din perspectiva analizei politice comparative, pot fi făcute o serie de paralelisme între căderea regimurilor totalitare ale blocului comunist european și prăbușirea regimurilor autocratice din unele state arabe.

Sfârșitul regimurilor autocratice pentru egipteni, tunisieni și libieni, lucru privit cu admirație pe întreg globul, este un eveniment cu consecințe pe termen lung pentru intreagă lume arabă, arie geopolitică în care din păcate mai persistă un număr semnificativ de regimuri autoritare. Victoria istoria a revoltelor arabe a creat un orizont de așteptare optimist pentru milioanele de manifestanți ai “primăverii arabe” dar, totodată, și pentru comunitatea internațională care a fost conectată la evenimente prin intermediul mass-media.

Mulți autori care au studiat și analizat conceptul de democrație nu au reușit să ajungă, de fiecare dată, la concluzii similare. Analizele s-au făcut din perspectiva relațiilor internaționale, teoriei politice, sociologiei, economiei politice sau politicii comparate. S-a configurat, astfel, un câmp teoretic în care “democrația nu poate fi înțeleasă ca o ideologie, un concept sau o teorie”. Considerat cel mai rostit și citat cuvânt, democrația reprezintă una dintre temele frecvent analizate și dezbătute în cadrul diferitelor școli de gândire politică ale epocii actuale. Din această cauza, “Europa contemporană, mai exact a două jumătate a secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea, a fost etichetată drept epoca triumfului democrației sau cea mai înfloritoare epoca a democrației din istoria umanității”.

În ceea ce privește democrația din spațiul arab, acest subiect a fost tot mai mult dezbătut și interpretat în ultimii ani în numeroase articole, studii și lucrări din domeniul științei politice. Câțiva autori arabi plasează geneza discursului despre democrație în lumea arabă în jurul anilor 1980, cu toate că preocuparea pentru democrație și deslușirea sensurilor acestui concept sunt amintite de istorici ca fiind începute încă&nbsp;din secolul al XIX-lea.

Organizarea alegerilor în statele arabe în care revoltele arabe au fost victorioase sunt o problema esențială din perspectiva conceptului de democrație minimală. În general, democrația minimală “înseamnă desfășurarea alegerilor, existența unui sistem politic multipartit și a unui set de proceduri de guvernare”. Succesul revoltelor din Egipt și Tunisia, urmat de victoria rebelilor libieni “ anti Gaddafi” în războiul civil, s-au produs că urmare a exprimării voinței popoarelor arabe de a pune capăt dictaturilor și de a păși pe calea modernizării politice și socio-economice. Se remarcă faptul că, în toate cele trei state arabe milioanele de protestatari din marile orașe au optat încă de la început pentru schimbare vechilor regimuri și organizarea de alegeri libere.

Rolul Internetului în “primăvara arabă”

Revoltele arabe cuprind și protestele de mai mică amploare din Mauritania, Liban, Arabia Saudită, Sahara de Vest și Sudan, dar și mișcările de la granițele Israelului și din teritoriile palestiniene. În acest context, aplicațiile de mesagerie și Internetul, Facebook, Twitter, YouTube și alte rețele de socializare sunt instrumente de ușurează expresia, organizarea și canalizarea sentimentelor, opțiunii individuale și rațiunii într-un fluviu de cunoștiință socială. Aceste instrumente sunt exact ce indică cuvântul: ustensile, miloace, pârghii. Acestea nu înlocuiesc și nici nu au fost vreun moment menite să înlocuiască voința&nbsp;utilizatorilor care, bazată pe conștiința colectivă ca rezultat al experiențelor personale, transformă&nbsp;nemulțumiri, păreri individuale și obsesive sau suferințe în mișcări de masă. Revoltele nu s-au rezumat doar la înlocuirea guvernelor, a dictaturii, și au avut în vedere și problematica încălcării drepturilor omului, corupție la nivel înalt, rată mare a&nbsp;șomajului, sărăcia extremă, declinul economic și lipsa educației. Manifestanții revoltelor arabe recunosc rolul Internetului, ca o infrastructură de bază pentru acțiunile lor. În timpul protestelor de la Cairo, o manifestantă spunea cât de important a fost Internetul pentru organizarea de tulburări politice: “noi folosim Facebook pentru a programa protestele, Twitter pentru a le coordona, iar YouTube pentru a spune întregii lumi despre ele”. Până și ex-consilierii lui Muammar Gaddhafi l-au sfătuit pe acesta să-și prezinte demisia prin intermediul Twitter. Cu toate acestea, nu Internetul l-au eliminat pe Mubarak. Populația egipteană care a ocupat străzile din Cairo a realizat această schimbare. Internetul și telefoanele mobile au fost folosite pentru transmiterea în cascadă a chemărilor la libertate în Africa de Nord și Orientul Mijlociu. Căderile lui Zine El Abidine Ben Ali din Tunisia sau a lui Mubarak în Egipt pot fi înregistrate că procese faciliate de internet pentru mobilizarea socială.

Pe timpul protestelor, în mai toate marile orașe tunisiene, protestatarii au folosit Internetul, mai ales Facebook, Twitter și YouTube. Site-urile acestea nu au fost utilizate doar pentru a aduna oamenii în stradă, dar și pentru a comunica direct sau a efectua schimb de idei în scop mobilizator. Rețelele sociale au dat dovadă că sunt un instrument eficient în distribuirea de informații și sfaturi pe baza unor experiențe grele ale protestatarilor, obținute direct pe “câmpul de lupta”, cum ar fi modul de confruntare cu tactica forțelor de securitate. Atât protestatarii, cât și Guvernul, au descoperit repede cum se poate utiliza aceeași rețea de Internet, dar în scopuri distincte. Deoarece mass-media națională clasică era în controlul guvernului, singură cale pentru protestatari de a-și face auzite vocile era prin mediul informațional digitalizat asigurat de Internet. Atunci când guvernul a recurs la închiderea Internetului, Facebook, Twitter și alte site-uri, s-a dovedit mai degrabă o măsură care doar a escaladat conflictele, decât una de calmare a spiritelor.

Încă din 2005 au început protestele din Egipt, înainte de realegerea lui Mubarak, atunci când George Ushak, un creștin egiptean, a format împreună cu colegii săi&nbsp;o mișcare numită “Kefaya” (“Destul”) pentru a protesta&nbsp;împotriva prevederilor constituționale care nu limitau numărul de mandate pentru președinte.

Apoi, în 2008, a urmat o grevă de protest în orașul Al Mahalla, care a provocat o reacție violență din partea guvernului egiptean, cu amintirea că la momentul acestei greve un instrument eficient și nou era folosit de protestatarii egipteni: Internetul. În vreme ce mass-media oficială prezenta versiunea guvernului asupra celor întâmplate, lumea a asistat la apariția unei noi clase de reporteri: bloggerii.

Concluzii

Evenimentele din Orientul Mijlociu continuă, dar sentimentul de noutate care a copleșit oamenii în timpul “primăverii arabe” s-a diluat. Bilanțul preliminar al revoltelor arabe este diferit față de previziunile făcute în stadiu de exaltare inițială. Foarte multă lume estima că evenimentele din Africa de Nord nu au impact numai în istoria Orientului Mijlociu, ci, de asemenea a lumii, cu referință la disoluția unui anumit tip de regim politic. Este vorba de puterea personală bazată pe copierea proceselor democratice, dar în fapt foarte autoritare. Schița instituțională a Orientului Mijlociu care nu s-a modificat din epoca decolonizării de la mijlocul secolului XX și care a fost singurul ce a scăpat cataclismelor globale de la finele anilor ’80, debutul anilor ’90, va suferi modificări.

Orientul Mijlociu este intrat într-o perioadă de modificări care vor atinge structura internă a unor state. Prezența occidentală, care domina până acuma, nu a contribuit la democratizare, ci mai degrabă la instigarea fenomenului invers. Mărirea importanței forțelor regionale, și anume a monarhiilor din Golf ori a marilor puteri din Asia de Sud și de Est care nu se diferă prin cuceriri democratice, ar putea dimpotrivă să stimuleze influență “străzii”.

“Primăvară arabă”, prin efectele politice, sociale, militare, economice, geopolitice și de mediu au implicații semnificative asupra mediuliu de securitate național, regional și chiar mondial.

Bibliografie

Gene Sharp, Nonviolent Action: A Research Guide, with Ronald McCarthy, New York: Garland Publishers, 1997

Jean Grugel, Democratizarea. O introducere critică, Editura Polirom, Iași, 2008

Dr.Petre Duțu, Anișoara Dinu, “Primăvara arabă și mediul de securitate” în Revista de Științe Militar, nr. I, 2012

Colonel dr. Mihai Burlacu, colonel dr. Danul Tiganus, “Rolul internetului in primavra araba” în Revista de Științe Militar, nr. I, 2012

Le printemps arabe, http://www.courrierinternational.com/dossier/2011/02/10/le-printemps-arabe, accesat in data de 05.06.2016

Prof. Bichara KHADER, La jeunesse: moteur des soulèvements démocratiques arabes, http://www.medea.be/2011/05/la-jeunesse-moteur-des-soulevements-democratiques-arabes/

Peter HARLING, Remettre les pendules à l'heure au Moyen-Orient, Le Monde, 04.02. 2011, Ayaan HIRSI ALI, Non,

le monde arabe n’est pas l’Europe de l’Est en 1989, Le Monde, 12 .02. 2011

Etat d'urgence au Yémen après des heurts sanglants, L'Express, accesat in data de 05.06.2016

Yémen: le président limoge son gouvernement, Nouvel Observateur, accesat in data de 05.06.2016

Hélène FAVIER et agences, Le président du Yémen blessé à la tête, Europe 1, accesat in data de 05.06.2016

http://www.miller-mccune.com/politics/the-cascading-effects-of-the-arab-spring-28575/, accesat la 06.06.2016

Révoltes arabes, vers un printemps des femmes?, http://www.rsr.ch/info/les-points-forts/3000976-revoltes-arabesvers-

un-printemps-des-femmes.html, accesat in data de 05.06.2016

Plus de 4 000 Tunisiens arrivés à Lampedusa ces derniers jours, Le Nouvel Observateur, accesat in data de 05.06.2016

Jean-François Daguzan, « De la crise économique à la révolution politique ? », Maghreb-Machrek, Paris,

Choiseul, no 206 « Le Monde arabe dans la crise », 2010-2011, p. 10, accesat in data de 05.06.2016

Mise en garde de l'armée sur la poursuite des grèves en Egypte, L'Express, accesat in data de 05.06.2016

Le président Saleh est en Arabie Saoudite, le Yémen dans l’incertitude, http://www.ouest-france.fr, accesat in data de 05.06.2016

En Algérie, Bouteflika peine à incarner les aspirations à la réforme, Le Monde, accesat in data de 05.06.2016.