Prima Impresie Ca Actiune Discursiva In Contexte Stiintifice Si Cotidiene

TEZĂ DE DOCTORAT

Prima impresie ca acțiune discursivă în contexte științifice și cotidiene

Studiu sociologic al constructului psihosociologic „prima impresie”

Cuprins

Introducere

Capitolul 1. Fundamentarea teoretică a cercetării experimentale privind formarea primei impresii

1.1. Abordări teoretice în psihologia socială experimentală a formării primei impresii / 16

1.1.1. Gestaltismul

1.1.2. Asociaționismul

1.1.3. Cognitivismul

1.1.4. Ecologismul

1.2. Resurse teoretice pentru studiul experimental al formării primei impresii

1.2.1. Comportamentul expresiv

1.2.2. Perceperea și cunoașterea celuilalt

1.2.3. Acuratețea primelor impresii

1.2.4. Concepte utilizate în psihosociologia formării impresiilor

1.3. Cercetări experimentale privind formarea primei impresii

1.3.1. Fritz Heider

1.3.2. Solomon E. Asch

1.3.3. Norman H. Anderson

1.3.4. Leslie A. Zebrowitz

1.3.5. Nalini Ambady

1.4. Tendințe contemporane în studierea impresiei

Capitolul 2. Noi opțiuni teoretico-metodologice în studiul formării impresiilor: abordarea discursivă

2.1. Forma și conținutul textelor de sinteză

2.1.1. Intertextualitatea

2.1.2. Noi forme literare

2.2. Psihologia socială discursivă

Capitolul 3. Prezentarea și re-prezentarea primei impresii: cercetare concretă

3.1. Design-ul cercetării

3.1.1. Analiza discursului și psihologia discursivă

3.1.2. Aspecte metodologice ale analizei discursului în studiul empiric al primei impresii

3.1.3. Pregătirea pentru analiză

3.2. Studiul empiric al primei impresii ca acțiune discursivă

3.2.1. Prima impresie ca tip de cunoaștere a unei persoane

3.2.2. Primul contact

3.2.3. Descrierea empiricistă a persoanei cunoscute

3.2.4. Descrierea experiențială a reacțiilor cunoscătorului

3.2.5. Prima impresie solicitată într-un experiment psihosociologic

3.3. Concluziile cercetării

Concluzii generale

Bibliografie

Anexe

Anexa 1 Glosar al simbolurilor folosite în transcrierea utilizată în analiza conversației

Anexa 2 Fragmente analizate

Anexa 3 Formular de consimțământ

Anexa 4 Inventarul „Big Five”

Anexa 5 Declarație de asumare a răspunderii

Introducere

„Două drumuri se despărțeau într-o pădure aurie.

Îmi pare rău că nu le-am putut pe amândouă urma.

Și, pentru că eram singurul călător, am zăbovit

Privind în lungul celui dintâi, cât mai departe.

Până acolo unde se pierdea sub pământ.”

(Frost, 1916).

Călători pe drumul cunoașterii, în conceperea cercetărilor psihosociologie, ne confruntăm deseori cu dilema dulce-amară a alegerii între opțiunile teoretice sau metodologice pe care le avem la dispoziție. Fiecare dintre aceste răscruci marchează o direcție importantă în constituirea cercetării, o modelează, o definește și îi oferă o identitate distinctă.

Selectarea teoriilor și conceptelor, formularea întrebărilor de cercetare, alegerea metodelor, construirea instrumentelor, producerea datelor și interpretarea lor sunt principalele momente în care ne regăsim în situația descrisă de versurile poetului american, Robert Frost, (1916). Examinarea alternativelor este, de regulă, de scurtă durată, iar deciziile pe care le luăm par să izvorască natural din meta-opțiunile ontologice sau epistemologice la care aderăm. În continuare, ele aduc justificări pre-ambalate ale deciziilor noastre, ușurând munca de raționalizare a demersului științific. Astfel, rezultatul final, raportul de cercetare, se prezintă ca un tot unitar, coerent și auto-suficient, din care nu transpare, cel puțin la o primă lectură, caracterul construit, uneori chiar improvizat, al cercetării descrise.

Multe dintre tratatele care abordează istoria psihologiei sociale, meta-analizele și manualele din domeniu reafirmă și întăresc caracterul neproblematic al cunoașterii științifice ca produs al studiilor empirice pe care le citează. Tabloul pe care îl construiesc accentuează continuitatea și succesiunea logică a curentelor, fundamentarea empirică a rezultatelor și relevanța concluziilor pentru viața de zi cu zi a oamenilor obișnuiți.

În schimb, abordările critice înfățișează geneza cunoașterii științifice în culori mai puțin optimiste. Spre exemplu, contra-narațiunile produse de psihologia socială critică (Hepburn, 2003; Ibáñez și Íñiguez, 1997) scot în evidență mizele instituționale și personale care au contribuit la apariția și dezvoltarea unor domenii de cercetare și pun între paranteze asumpțiile implicite privind obiectivitatea cercetătorului. Asemănător, Kurt Danziger (1990) rescrie istoria psihologiei timpurii din perspectiva efortului de afirmare ca disciplină în rândul științelor, practicile de cercetare din psihologie fiind modelate „după chipul și asemănarea” celor din fizică, chimie sau biologie, în calitate de științe consacrate. Astfel, psihometria și investigațiile experimentale sunt descrise ca rezultate ale încercării de matematicizare și pozitivare a psihologiei și nu ca demersuri neutre axiologic în căutarea unor răspunsuri obiective la întrebările de cercetare.

Tabloul zugrăvit de psihologul de origine germană, Kurt Danziger, în Constructing the Subject. Historical Origins of Psychological Research (1990) m-a îndemnat să reflectez asupra opțiunilor pe care, ca cercetători, le avem disponibile, la fiecare pas, în studiile pe care le realizăm. Dificultatea luării deciziilor, surprinsă de proverbul german, „Wer hat die Wahl, hat die Qual” (Cine are posibilitatea să aleagă, are parte de chinuri) nu ar trebui să ne împingă către o scurtcircuitare a etapelor și o tratare superficială a opțiunilor teoretice sau metodologice și, mai ales, a implicațiilor acestora. Asemenea călătorului din poemul lui Robert Frost, ne putem propune să urmărim unde ne duce fiecare dintre alternativele luate în considerare, să cântărim atent fiecare variantă și să luăm o decizie informată și asumată.

Însă, nu ar trebui să ne oprim aici. Odată ales, un drum nu mai este doar una dintre variantele disponibile. Parcurgerea sa ne schimbă treptat modul de a privi, de a concepe și de a vorbi despre tema cercetării noastre, transformată la rândul ei într-o înlănțuire de teorii, concepte și metode conducând, aproape inevitabil, la rezultate ușor de anticipat. Alternativele la care am renunțat ne apar ca drumuri mult prea înguste, întunecate și întortocheate, care duc în direcții greșite sau se înfundă când ne așteptăm mai puțin.

„Soluții” simple și rapide pentru a depăși această dilemă, păstrând intactă aura obiectivității cunoașterii științifice bazată pe date empirice produse prin metode de cercetare recunoscute și fundamentate teoretic, nu sunt disponibile. Mitul aceasta a fost demontat puțin câte puțin de autori astăzi încadrați în curentul denumit „sociologia cunoașterii științifice”. Printre temele abordate se numără: rolul comunității științifice în succedarea curentelor de cercetare (Danziger, 1990; Kuhn, 1962/2008) și în negocierea interpretării rezultatelor -(Knorr-Cetina, 1988), multiplele forme ale interdependenței dintre componentele metodologiei unei cercetări (Danziger, 1990; Greenwald, Pratkanis, Leippe, și Baumgardner, 1986; Schütz, 1953), caracterul fabricat și negociat al facticității și obiectivității fenomenelor studiate (Latour și Woolgar, 1986; Lynch, 1985) și efectele împământenirii anumitor practici de cercetare și de redactare a textelor științifice asupra tipurilor de produse ale cunoașterii pe care acestea le ocazionează (Billig, 1998, 2011; Danziger, 1990; Edwards și Potter, 1992; Leudar și Antaki, 1996; Maines, 1993).

Eterogenitatea pozițiilor, de pe care autorii mai sus menționați au scos în evidență fațetele subiective, negociate și construite social ale cunoașterii științifice, reprezintă o garanție a faptului că neajunsurile indicate nu izvorăsc dintr-o singură viziune paradigmatică, având o serie de asumpții implicite ce conduc, inevitabil, la renegarea caracterului obiectiv al cunoașterii științifice. În același timp, strategiile de remediere propuse variază și fac referire la aspecte și etape diferite ale cercetării, în funcție de specificul abordării în care sunt încadrate.

În consecință, ca cercetători, ne aflăm tot în ipostaza călătorului reflexiv, dar care știe, acum, că alegerea drumului reprezintă o opțiune individuală și nu o împlinire a predestinării izvorâte din obiectivitatea demersului științific. Fiecare decizie luată pe parcursul planificării și realizării cercetării poartă amprenta interpretării subiective a teoriilor, prescripțiilor metodologice și evidențelor empirice generate. Mai mult, comunitatea științifică de care aparținem, practicile de cercetare cu care am fost socializați și contextul socio-cultural mai larg în care activăm își aduc indirect contribuția la proiectarea cercetărilor noastre. De asemenea, rezultatele și implicațiile studiilor realizate constituie produse atent meșteșugite prezentate convingător prin utilizarea retoricii științifice. Ele nu reflectă, nu descriu și nu explică o realitate socială pre-existentă, ci construiesc versiuni și înțelesuri alternative ale interacțiunilor sociale concrete la care, ca cercetători, luăm parte direct, poziționându-ne ca observatori privilegiați. Nu în ultimul rând, este necesar să avem în vedere și consecințele studiilor realizate. Care este efectul lor asupra participanților? Cum sunt înțelese, receptate, colportate și valorificate rezultatele obținute și implicațiile acestora în comunitatea științifică și, mai ales, în afara ei?

În concluzie, consider că opțiunile teoretice și metodologice din care avem de ales, de nenumărate ori, pe parcursul unui studiu, reprezintă elemente constitutive ale acestuia. Discutarea, problematizarea și prezentarea lor cât mai detaliată și transparentă în rapoartele de cercetare, cu utilizarea practicilor retorice aferente, va lăsa să se întrevadă caracterul construit al rezultatelor și concluziilor, mutând accentul de pe produsele finale ale cercetării, pe modul în care au fost obținute, în acord cu ideea potrivit căreia, uneori călătoria și nu destinația este cea care contează.

O teză de doctorat în sociologie, ca orice text științific, dar uneori mai mult decât altele, trebuie să aibă un fir logic. În pofida faptului că este scrisă pe parcursul a mulți ani (existând evident și excepții), coerența și închegarea ideilor nu lasă să se întrevadă munca de editare care leagă paragrafe redactate în cele mai diverse condiții. În schimb, în cazurile particulare mai sus amintite, când lucrarea este redactată într-o perioadă scurtă și compactă, liniaritatea și înșiruirea armonioasă a ideilor lasă loc unui incoerențe vecină cu haosul. Drept urmare, cursivitatea paragrafelor și argumentelor nu izvorăște natural din practica scrisului, ci reprezintă produsul unei atente munci de compatibilizare, cosmetizare și adaptare a unor fragmente disparate la cerințele anticipate ale unei comunități academice latente. Astfel se obține un text care pare să fie scris dintr-o suflare, așternut pe hârtie de o autoare cu o minte limpede, un țel prestabilit și un drum drept așternut înaintea-i.

Deși teoretic plauzibilă, datorită conformării la deja amintitele standarde academice, această versiune este doar una dintre descrierile ocazionate de redactarea prezentului text. Pe măsură ce tastez literele care alcătuiesc cuvintele și apoi paragrafele acestei introduceri mă întreb dacă și sub ce formă va face parte din acea „versiunea finală” legată și copertată a textului.

Această incursiune reflexivă în elaborarea lucrării de doctorat (pe care o consider relevantă și pentru alte [con]texte științifice) a fost stimulată de primele două zile petrecute în biblioteca Universității din Loughborough în compania plăcută a lucrărilor lui Malcolm Ashmore, Nigel Gilbert și Michael Mulkay, Michael Lynch, Bruno Latour și Steve Woolgar care rescriu povestea actuală (la data elaborării lucrărilor) sau trecută a producerii cunoașterii științifice având grijă să nu uite faptul că propriile lor nar pe modul în care au fost obținute, în acord cu ideea potrivit căreia, uneori călătoria și nu destinația este cea care contează.

O teză de doctorat în sociologie, ca orice text științific, dar uneori mai mult decât altele, trebuie să aibă un fir logic. În pofida faptului că este scrisă pe parcursul a mulți ani (existând evident și excepții), coerența și închegarea ideilor nu lasă să se întrevadă munca de editare care leagă paragrafe redactate în cele mai diverse condiții. În schimb, în cazurile particulare mai sus amintite, când lucrarea este redactată într-o perioadă scurtă și compactă, liniaritatea și înșiruirea armonioasă a ideilor lasă loc unui incoerențe vecină cu haosul. Drept urmare, cursivitatea paragrafelor și argumentelor nu izvorăște natural din practica scrisului, ci reprezintă produsul unei atente munci de compatibilizare, cosmetizare și adaptare a unor fragmente disparate la cerințele anticipate ale unei comunități academice latente. Astfel se obține un text care pare să fie scris dintr-o suflare, așternut pe hârtie de o autoare cu o minte limpede, un țel prestabilit și un drum drept așternut înaintea-i.

Deși teoretic plauzibilă, datorită conformării la deja amintitele standarde academice, această versiune este doar una dintre descrierile ocazionate de redactarea prezentului text. Pe măsură ce tastez literele care alcătuiesc cuvintele și apoi paragrafele acestei introduceri mă întreb dacă și sub ce formă va face parte din acea „versiunea finală” legată și copertată a textului.

Această incursiune reflexivă în elaborarea lucrării de doctorat (pe care o consider relevantă și pentru alte [con]texte științifice) a fost stimulată de primele două zile petrecute în biblioteca Universității din Loughborough în compania plăcută a lucrărilor lui Malcolm Ashmore, Nigel Gilbert și Michael Mulkay, Michael Lynch, Bruno Latour și Steve Woolgar care rescriu povestea actuală (la data elaborării lucrărilor) sau trecută a producerii cunoașterii științifice având grijă să nu uite faptul că propriile lor narațiuni se supun aceleiași sorți. Asemănător, mi-am amintit de caseta XX în Discursive Psychology (1992), discutată și în Capitolul II, în care autorii, Jonathan Potter și Derek Edwards, prin intermediul unui dialog amuzant, ilustrează convingător caracterul intens negociat și atent construit al lucrărilor științifice.

Drept urmare, această întrerupere a cursivității formei canonice a unui text are rolul de a introduce abordarea care animă redactarea acestei teze. Deși subiectul tratat nu este circumscris sociologiei cunoașterii științifice, consider că această perspectivă se află la baza cercetării pe care urmează să o descriu, cu consecințele de rigoare asupra fiecărei etape a studiului și, în special, asupra redactării textului.

În continuare, voi prezenta scopul și obiectivele acestei lucrări de doctorat. Înainte de a reveni la forma și cursivitatea naturală a introducerii unei teze, menționez că paranteza inițiată în această introducere va rămâne deschisă, în formă latentă, de-a lungul întregii lucrări, făcându-și în special simțită prezența în capitolul dedicat psihologiei sociale discursive și în secțiunea metodologică.

La baza obiectivelor teoretice, metodologice și de cercetare se află scopul lucrării, și anume, dezvoltarea unei abordări discursive a fenomenului psihosociologic „prima impresie”. Urmând exemplul unor cercetări similare pe teme precum atitudinile (Potter și Wetherell, 1988), reprezentările sociale (Potter și Edwards, 1999), scenariile cognitive (Edwards, 1995), atribuirea (Edwards și Potter, 1992) sau categorizarea (Edwards, 1991), mi-am propus, pe de-o parte, să evidențiez compoziția discursivă a comunicărilor primelor impresii și, pe de-altă parte, să documentez utilizarea lor în interacțiuni verbale sau scrise.

Pe parcursul stagiului doctoral, atât titlul lucrării cât și orientarea sa teoretică s-au modificat pe măsură ce am explorat curentele teoretice din sociologie și psihosociologie din trecut și din prezent, în vederea identificării unei perspective analitice care să îmi ofere resursele conceptuale necesare cercetării primei impresii. Conform îndemnului „Să acordăm prioritate noului, dar să nu ignorăm fundamentele” (Chelcea, 2001/2007, p. 597), am dedicat capitolul întâi al lucrării, unei examinări a evoluției domeniului, ca prim obiectiv teoretic. Mi-am propus să selectez dintre studiile empirice realizate și ideile teoretice emise de-a lungul celor 85 de ani, de când a fost inițiată această direcție de cercetare, aspectele insuficient investigate și care permit dezvoltări ulterioare.

Al doilea obiectiv teoretic s-a conturat după ce am luat contact cu psihologia socială discursivă. Descoperind această perspectivă teoretică în articolele unor cercetători precum Michael Billig, Derek Edwards și Jonathan Potter, mi-a atras atenția, în primul rând, noutatea ideilor enunțate, care păreau diferite de cele mai multe dintre abordările cu care eram deja familiarizată. Astfel, în capitolul al doilea al lucrării, mi-am propus să ilustrez câteva dintre caracteristicile psihologiei sociale discursive și, în același timp, să evaluez posibilitatea de a o utiliza în studiul primelor impresii.

Pe parcursul acestor explorări, am observat cum fundamentele teoretice ale demersurilor empirice se află într-o strânsă relație de interdependență cu metodele utilizate pentru atingerea obiectivelor de cercetare. Începând cu întrebarea de cercetare și finalizând cu teoretizarea rezultatelor obținute, toate etapele unei cercetări sunt reglementate normativ de orientarea metodologică a studiului. Aceasta din urmă este, la rândul său, conectată cu o serie de asumpții ontologice și epistemologice despre realitate și posibilitățile de o cunoaște (Vlăsceanu, 2008/2013, p. 21). Această constatare m-a determinat să consider necesară o incursiune în sociologia cunoașterii științifice, domeniu preocupat cu studiul rolului oamenilor de știință și al instituțiilor în producția de cunoaștere științifică. Aici am găsit răspunsuri la vechi preocupări privind limitele cercetărilor experimentale, derivate, în principal, din artificialitate situațiilor create în laborator -(Knorr-Cetina, 1988, p. 87) sau din distorsiunile introduse de reproducerea selectivă și reconstrucția parțială a discursurilor participanților (Leudar și Antaki, 1996, p. 5; 1997, p. 277).

În același timp, s-au ivit noi întrebări privind locul și rolul textelor științifice în producția de cunoaștere. Până atunci, consideram rapoartele de cercetate ca fiind descrieri obiective ale evenimentelor derulate în laborator. În schimb, în sociologia cunoașterii științifice, reprezentările textuale ale demersurilor de cercetare constituie obiecte ce pot fi examinate, a căror alcătuire contribuie la obiectivitatea descrierii, considerată un efect al resurselor și practicilor discursive utilizate (Bazerman, 1988, p. 14; Yearley, 1981, p. 410).

Deși apare ca o abatere de la drumul inițial, această incursiune a condus la conturarea unui nou obiectiv al lucrării, de tip metodologic. În redactarea tezei de doctorat, mi-am propus să găsesc o modalitate de a scrie despre cercetarea realizată, astfel încât caracterul său construit să devină vizibil. Mai exact, am căutat să elaborez un text, care, respectând specificul discursului științific, în același timp, se detașează de prescripțiile stilului canonic, pentru a evidenția alcătuirea sa retorică. Spre exemplu, capitolul privind psihologia socială discursivă conține o discuție cu profesorul Derek Edwards, de la Universitatea din Loughborough. Utilizarea acestui format, are la bază mai multe rațiuni. În primul rând, redactarea unui capitol teoretic sub forma unui dialog oferă posibilitatea introducerii unor puncte de vedere contrarii, fără a necesita rezolvarea contradicției. De asemenea, formatul ales evidențiază rolul interacțiunilor informale din mediul academic, în acord cu tendința de a recunoaște meritul activităților mai puțin vizibile, dar care fac parte din viața academică de zi cu zi (Fitch, 2009, pp. 395–396). De multe ori, pentru cercetătorii aflați la început de drum, aceste convorbiri reprezintă surse bogate de informații și clarificări. Cu toate acestea, ele nu își găsesc un loc printre sursele bibliografice convenționale.

În capitolul dedicat design-ului cercetării, reflexivitatea se regăsește sub forma adresării provocărilor întâlnite în alcătuirea colecției de evidențe empirice, ordonarea, transcrierea și pregătirea lor pentru analiză. Am încercat să menționez dificultățile întâmpinate pe măsură ce au apărut, soluțiile găsite și repercusiunile acestor incidente asupra materialelor empirice obținute.

În analiza evidențelor empirice am urmărit să relev atât constatările rezultate din examinarea colecției de prime impresii, cât și utilizarea acestora în trecerea de la nivelul empiric către cel teoretic. În plus, în acord cu practica promovată de analiza conversației (Sidnell, 2010, p. 22), am pus la dispoziția cititorilor fragmentele examinate, astfel încât toate observațiile propuse pot fi verificate, iar argumentarea interpretărilor poate fi urmărită pas cu pas.

Nu în ultimul rând, obiectivele de cercetare ale lucrării constau în explorarea și descrierea mențiunilor unor prime impresii, comunicate în interacțiuni situate, orale sau scrise, fără solicitarea unor cercetători. În continuare, voi explicita noțiunile utilizate în formularea acestor obiective.

Prin „mențiune a unei prime impresii” înțeleg fragmente de discurs în care vorbitorii sau scriitorii introduc în discuție descrieri, păreri și evaluări ale unor persoane, ca efecte ale unor contacte inițiale cu acestea. De regulă, ei utilizează formulări precum „[A]sta a fost prima impresie¿” (Anexa 2, 2.11 Ana – Modelul Taniei, liniile 76-77), „pe ea n-am plăcut-o din prima” (Anexa 2, 2.7 Gabriela – Colega nouă, linia 18) sau „Prima mea impresie despre fostul: mamă ce aiurea arată cu pălăria aia de cowboy.” (Anexa 2, 2.4 seejaybee14@xanga, linia 1). De asemenea, am identificat și mențiuni ale unor prime impresii care nu apar sub niciuna dintre aceste forme. Includerea lor în categoria „prima impresie” are la bază înțelegerea contextuală a comunicării, prin urmărirea unor detalii ale povestirii care indică faptul că este vorba despre o primă impresie, spre exemplu „=↑Exact asta era în mintea mea când am văzut-o” (Anexa 2, 2.11 Ana – Modelul Taniei, liniile 103-104) sau „Când a intrat ea pentru că a și ajuns mult mai târziu î- toată lumea a fost <u:au:>” (Anexa 2, 2.10 Marcela – Vecina slabă, liniile 32-33). În secțiunea Alcătuirea colecției din capitolul Design-ul cercetării, se găsește o discuție privind modul în care am selectat fragmentele care alcătuiesc colecția de „prime impresii”.

Revenind la obiectivele de cercetare enunțate, am specificat că mi-am propus să examinez prime impresii comunicate în interacțiuni situate. Prin intermediul acestei formulări am căutat să evidențiez una dintre caracteristicile definitorii ale analizei discursive utilizate, și anume, plasarea mențiunilor primelor impresii în contextul interacțional în care au apărut. Pe de-o parte, așa cum am amintit deja, recunoașterea unei prime impresii necesită, uneori, luarea în considerare a secvențelor care preced și succed rândul sau rândurile în care se regăsesc mențiunile analizate. Pe de-altă parte, comunicarea unei prime impresii reprezintă o înfăptuire dialogică, la care contribuie atât povestitorul, cât și receptorii. De asemenea, pentru a înțelege acțiunile discursive pe care actorii sociali le realizează prin intermediul invocării unor prime impresii, am considerat necesară luarea în considerare a „contextului secvențial” (Schegloff, 2007a, p. 2) în care apar. Mai exact, am urmărit funcțiile îndeplinite de aceste mențiuni în fragmentele de conversații și textele analizate.

Nu în ultimul rând, o a treia particularitate a materialelor empirice examinate constă în faptul că au un caracter naturalistic. Astfel, referirile la prime impresii pe care le-am analizat nu s-au ivit la solicitarea țintită a unui cercetător, interesat de manifestările acestui fenomen, ci au apărut spontan, reprezentând soluții ale indivizilor la provocările interacționale cu care s-au confruntat. Consider că în astfel de împrejurări, spre deosebire de situațiile în care participanților la un studiu li se cere să evalueze o persoană de-abia cunoscută, putem surprinde specificul primei impresii, așa cum este ea utilizată și înțeleasă de oameni, în viața de zi cu zi, în absența intervenției psihosociologilor.

Capitolul 1

„Iar în acea dimineață se întindeau la fel:

Iarba lor nu era bătătorită de pași.

L-am lăsat pe primul pentru o altă zi

Știind totuși că, pornind pe unul dintre ele,

Cu greu m-aș mai fi întors vreodată.”

(Frost, 1916).

Fundamentarea teoretică a cercetării experimentale privind formarea primei impresii

Obiectivul urmărit în acest capitol constă în ordonarea, în funcție de viziunea teoretică, a autorilor și studiilor din domeniul psihologiei sociale care abordează formarea impresiilor și alte fenomene strâns înrudite precum: percepția socială, percepția persoanei, primele impresii și judecățile de personalitate. Studiile și autorii la care voi face referire provin, preponderent, din spațiul anglo-saxon, motiv pentru care am considerat necesar să indic, între paranteze, denumirea originală a conceptelor pe care le voi utiliza în continuare. De asemenea, doresc să atrag atenția asupra faptului că, deși acești termeni au semnificații specifice, ei sunt adesea utilizați interșanjabil. Această practică, des întâlnită, creează greutăți de înțelegere sau de interpretare a studiilor empirice și a concluziilor acestora.

Pe de-altă parte, deși de multe ori s-a încercat elaborarea unor definiții unice ale conceptelor utilizate în științele sociale, acest deziderat nu poate fi dus până la capăt datorită diferențelor dintre opțiunile teoretice și metodologice care stau la baza cercetărilor realizate. Astfel, adesea, același termen poate să aibă sensuri distincte în articole ale unor autori diferiți, în funcție de orientările lor paradigmatice.

Nu în ultimul rând, majoritatea studiilor publicate pe tema formării impresiilor, pe care le-am parcurs, nu conțin precizări terminologice și clarificări teoretice sau metodologice. Astfel, când am atribuit asumpții de acest tip cercetărilor descrise în articolele respective am urmărit indicii bazate pe textele propriu-zise, coroborate cu referiri la studiile respective provenite din alte articole sau cărți, alături de informații despre autorii materialelor și instituțiile de care aparțin. În final, sunt de părere că interpretările pe care le-am realizat cu privire la sensurile conceptelor neexplicitate sau la încadrarea articolelor în diverse perspective teoretice reprezintă o adăugare subiectivă la textele inițiale și nu o decodificare obiectivă a acestora. De asemenea, am avut în vedere faptul că observațiile și interpretările realizate impun scheme categoriale și clasificări construite după apariția studiilor respective, astfel încât ele se folosesc de bias-ul privirii retrospective, înfățișând faptele din trecut într-o ordine logică, predictibilă și povestibilă (sic!), nu neapărat așa cum s-au petrecut.

Date fiind detaliile specificate mai sus, structura acestui capitol urmărește, mai întâi, o clarificare conceptuală și teoretică a termenilor utilizați, urmată de o parcurgere cvasi-cronologică a studiilor empirice care abordează formarea impresiilor.

Deși nespectaculoasă, ordonarea cronologică are meritul simplității și coerenței. De aceea o voi abandona pe parcursul acestui capitol doar rar, în favoarea similarității sau continuității metodologice din articolele analizate.

Abordări teoretice în psihologia socială experimentală a formării primei impresii

În ceea ce urmează voi prezenta, pe scurt, principalele perspective teoretice și metodologice care au ghidat cercetarea psihosociologilor în domeniul formării impresiilor. Consider că un astfel de demers contribuie la o mai bună înțelegere a cercetărilor respective, punându-le în contextul paradigmatic în care au fost imaginate.

Primele studii privind formarea impresiilor au pornit de la premise gestaltiste, întruchipând impresia ca fiind o „formă bună”, un întreg diferit de suma părților sale componente. Această direcție de cercetare se regăsește preponderent și aproape exclusiv în studiile realizate de Solomon E. Asch, influențat de colaborarea sa în domeniul academic cu Max Wertheimer și Wolfgang Köhler, doi dintre cei mai cunoscuți reprezentanți ai gestaltismului (Cherry, 2011). Asemănător, Fritz Heider, un alt psiholog social de orientare gestaltistă cu contribuții majore în domenii precum percepția persoanei și fenomenul atribuirii, a intrat în contact, de-a lungul carierei sale academice, cu Max Wertheimer, Wolfgang Köhler și Kurt Lewin, colaborări care, cel mai probabil, i-au influențat modul de a concepe relațiile interpersonale și lumea socială în ansamblu (Harre, 2006).

La polul opus, teoria integrării informației elaborată de Norman H. Anderson (1964; 1965a, 1968a) propune conceptualizarea formării impresiilor printr-un model matematic bazat pe funcții și operații utilizate în procesarea informațiilor despre persoanele cu care intrăm în contact (Zebrowitz, 1990, pp. 46–47). Originile acestei viziuni sunt localizate în perspectiva (neo-)asociaționistă potrivit căreia orice fenomen poate fi înțeles prin analiza elementelor sale componente. Totodată, gradul de sofisticare al teoriei a crescut pe măsură ce autorul a introdus noi concepte și detalii, astfel încât ultimele versiuni au fost încadrate în perspectiva (neo-)conexionistă asupra formării impresiilor.

Cognitivismul reprezintă unul dintre cele mai influente curente în psihologia din secolul XX. Istoria sa se leagă de nume celebre precum Frederic C. Bartlett, Jerome S. Bruner, Noam Chomsky, George A. Kelly, Jean Piaget și Lev Vygotski, iar în domeniul psihologiei sociale de Albert Bandura, Susan T. Fiske, Daniel T. Gilbert, William McDougall, Serge Moscovici și Robert B. Zajonc (Harre, 2006b, pp. 45–46; Jones și Elcock, 2001, p. 137).

Principala asumpție a cognitivismului, faptul că acțiunile noastre sunt explicabile prin intermediul modelelor cognitive ale proceselor psihice localizate spațial în zona craniană, a animat, de-al lungul timpului, numeroase dezbateri și controverse. Unele dintre punctele de vedere ecologiste opozante au avut un impact deosebit asupra conceptualizării percepției și cogniției, astfel încât cercetători renumiți, precum Ulric Neisser și Don Norman (Jones și Elcock, 2001, p. 230), au urmărit integrarea acestor critici. Astfel, în elaborarea modelelor cognitiviste pe care aceștia le propun, ei renunță la imaginea idealizată a omului capabil să proceseze o cantitate infinită de informații, iau în considerare și specificul contextului în care se desfășoară acțiunile și au în vedere generalizarea rezultatelor strict la situații asemănătoare (idem, 231-233).

Recent, abordarea cognitivistă se regăsește disputată în scrierile psihologilor discursivi. Pornind de la rolul pe care cognitiviștii îl atribuie limbajului ca fiind un mediu de reflectare a unor instanțe invizibile (Edwards și Potter, 1993, p. 23), psihologia discursivă propune o contextualizare a vorbirii în interacțiunile în care apare în mod natural. Criticile aduse cognitivismului, din această perspectivă, se referă la abstractizarea, idealizarea și decontextualizarea noțiunii de „informație” și a caracteristicilor indivizilor care o procesează prin intermediul modelelor și reprezentărilor cognitive (Potter și Te Molder, 2005, pp. 19–22). Abordarea discursivă face subiectul celui de-al doilea capitol, fiind perspectiva teoretică pe care o am în vedere pentru elaborarea cercetării empirice asupra formării impresiilor. Până în prezent, nu am identificat vreun studiu, plasat în această paradigmă, focalizat pe problematica formării impresiilor. În schimb, există articole pe teme conexe, precum categorizarea (Edwards, 1991) și fenomenul atribuirii (Edwards și Potter, 1993), pe care le discut, pe larg, în capitolul dedicat psihologiei discursive.

Nu în ultimul rând, în continuare voi aborda, pe lângă orientările teoretice care au găzduit, de-a lungul timpului, cercetările privind formarea impresiilor, și tema metodologiei experimentale „thin slices” care a reunit o parte din asumpțiile cognitiviste și ecologiste utilizându-le ca fundament teoretic pentru studiul decodificării comunicării nonverbale și evaluării acurateții impresiilor.

Înainte de a detalia istoria principalelor orientări teoretice și metodologice care au influențat cercetările realizate în domeniul formării impresiilor, doresc să atrag, din nou, atenția asupra polisemiei conceptelor din psihologie, cu mențiunea că noțiunile pe care le-am utilizat trebuie înțelese în contextul lucrărilor pe care le-am consultat, deși ele pot avea sensuri diferite în alte texte psihologice. Spre exemplu, în psihologie, termenul „structuralism” se regăsește în descrierea abordării lui Jean Piaget, potrivit căruia fenomenele psihice trebuie concepute în integralitatea lor ca fiind diferite de suma caracteristicilor elementelor care le alcătuiesc (Harre, 2006). În același timp, Edward Titchener este cunoscut ca reprezentant al „structuralismului”, viziune similară empirismului și asociaționismului, care pune accent pe descrierea unui fenomen pornind de la componentele sale individuale (Jones și Elcock, 2001, p. 49). În contextul acestei lucrării, apelez la termenul „structuralism” utilizând cel de-al doilea sens al cuvântului.

De asemenea, doresc să menționez explicit faptul că trecerea în revistă a teoriilor și cercetătorilor care urmează este realizată pornind de la lucrări de sinteză din domeniu, care reunesc idei, teorii și concepte sub umbrela enciclopedică sau istorică. În schimb, am ales să consult în original studiile și articolele care abordează formarea primei impresii și temele conexe.

Gestaltismul

Gestaltismul reprezintă o perspectivă teoretică al cărei impact asupra dezvoltării psihologiei s-a manifestat în prima jumătate a secolului trecut. „Rădăcinile” teoriei sunt localizate în Europa sfârșitului de secol XIX. Dezvoltările ulterioare s-au răspândit pe teritoriul Statelor Unite, datorită amenințării naziste adresate principalilor reprezentanți ai curentului, Max Wertheimer, Wolfgang Köhler, Kurt Koffka și Kurt Lewin, care au fost nevoiți să emigreze din Germania către America, datorită prigoanei fasciste.

Atât textele gestaltiștilor (Köhler, 1929, 1959/1961; Wertheimer, 1924), cât și lucrările despre această perspectivă teoretică (Bogdan-Tucicov, 1981; Henle, 1961; Malim, Birch și Wadeley, 1999; Mânzat, 2003; Mengal, 2006a; Zlate, 1999) pun apariția sa în relație cu unul sau mai multe dintre curentele teoretice existente la acea vreme în psihologie: asociaționismul, behaviorismul, introspecționismul și psihanaliza.

Din perspectiva gestaltiștilor, fiecare dintre aceste abordări propune explicații parțial eronate, reducționiste sau complet greșite pentru fenomenele pe care le investighează. Asociaționismul și introspecționismul reprezintă principalii opozanți ai viziunii gestaltiste, deoarece explică orice fenomen, simplu sau complex, prin descompunerea în elementele sale componente. Disputa dintre aceste perspective se plasează, în principal, pe tărâmul percepției. Gestaltiștii descriu actul perceptiv în termeni holiști, propunând legi care dau seama de integralitatea, structuralitatea și completitudinea imaginilor, în timp ce asociaționiștii pornesc de la descrierea fiecărui element în parte, pentru a ajunge la cunoașterea și înțelegerea întregului pe care îl formează (Harre, 2006). Disputa dintre behaviorism și gestaltism are ca principal subiect fenomenul rezolvării de probleme. În timp ce behavioriștii propun schema „încercare și eroare” pentru a explica modul în care oamenii învață treptat, prin încercări repetate, să rezolve diverse sarcini, gestaltiștii lansează conceptul de „insight”, considerând că soluțiile corecte apar fără a presupune eșuări anterioare, ca rezultat al perceperii relațiilor dintre elementele componente ale situației (Köhler, 1959/1961, p. 6).

Pentru a-și susține explicația, un gestaltist imaginează situații de genul acesta: dă ocazia unei maimuțe să învețe să utilizeze un băț pentru a obține o banană la care altfel nu ar fi avut acces. Apoi îi permite acesteia să vadă că cercetătorul ascunde bățul într-o cutie. Într-un final, când maimuța va dori banane, ea se va duce direct către locul unde se află unealta de care are nevoie, fără a mai parcurge alți pași inutili. Conduita sa este explicată prin „insight-ul” pe care îl deține despre situația în care se află, pornind de la relațiile dintre elementele care o compun (Harre, 2006).

Nu în ultimul rând, gestaltiștii dispută construcția psihanalitică a aparatului psihic, refuzând conceptualizarea inconștientului realizată de Sigmund Freud. În schimb, Kurt Koffka (1928) propune, în On the Structure of the Unconscious (text în original în limba engleză), o caracterizare a inconștientului ca fiind dinamic și reconstructiv într-un mod original, fără însă a diferi calitativ de conștient. Potrivit autorului german anterior menționat, unele procese psihice au atât elemente conștiente, cât și inconștiente, plasarea celor două instanțe realizându-se pe un continuum, fără granițele imaginate de psihanaliză (Koffka, 1928, p. 53).

Asociaționismul

Originile asociaționismului psihologic se regăsesc în scrierile filosofice ale lui David Hartley, James Mill și John S. Mill, preluând ideile unor filosofi empiriști precum Thomas Hobbes și John Locke. Acești autori reduc explicațiile fenomenelor și vieții psihice la diverse tipuri de asocieri dintre elemente primare de tipul senzațiilor. Astfel, orice funcție psihică, simplă sau complexă, este concepută ca fiind alcătuită din aceleași componente de bază, explicația sa rezumându-se la ilustrarea caracteristicilor ei și a modului în care au fost asociate (Zlate, 2000, pp. 334–335) .

Printre cei mai cunoscuți psihologi asociaționiști se numără: Johann Friedrich Herbat, Théodule Ribot, Hermann Ebbinghaus (Mânzat, 2003, p. 80) și Alfred Binet, contribuțiile acestora, în rama asociaționismului, vizând arii de cercetare diverse precum percepția și apercepția, memoria, emoțiile (Ribot, 1920/1996) și raționamentul (Binet, 1907/2002; Ribot, 1919/2002).

Principii asociaționiste se regăsesc și în curentele psihologice de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, precum structuralismul și behaviorismul. Spre exemplu, școala de psihologie experimentală înființată de Wilhelm Wundt (1832-1920) căuta să releve, prin intermediul introspecției, elementele de bază ale experienței conștiente, având ca model descompunerea materiei în chimie și a organismelor în biologie (Malim et al., 1992/1999, p. 13). De asemenea, teorii ale învățării, precum „teoria asocierii prin contiguitate” elaborată pe baza studiilor lui Ivan Pavlov, și „teoria învățării prin întărire”, care pornește de la experimentele lui Burrhus F. Skinner, evidențiază mecanisme asociaționiste care fundamentează procesul de învățare (Negovan, 2005, p. 17)

Viziunea asociaționistă clasică cunoaște un declin accentuat odată cu apariția gestaltismului (Gavriliu, 2002, p. 7). Cu toate acestea, datorită simplității sale, principiul asocierii supraviețuiește abandonării orientării psihologice care l-a consacrat, regăsindu-se sub diverse forme în psihanaliză (Mengal, 1991/2006, p. 88), spre exemplu exercițiul asocierilor libere utilizat de Sigmund Freud (Horowitz, 2000, p. 275). De asemenea, neo-asociaționismul, conexionismul și neo-conexionismul coabitează în prezent alături de cognitivism (Zlate, 2000, pp. 335–336), fiind sprijinite de utilizarea calculatorului în cercetarea empirică.

Cognitivismul

Cognitivismul are ca preocupări centrale modul în care informația este procesată și reprezentată de mintea umană și constituie una dintre cele mai influente și prolifice perspective teoretice din psihologie. Apărut ca o reacție la behaviorism și psihanaliză care fie simplificau excesiv explicațiile acțiunilor umane, fie introduceau instanțe obscure, de tipul subconștientului și inconștientului, cognitivismul integrează atât elemente asociaționiste, cât și constructiviste, îmbinându-le în elaborarea unor legi și teorii ale comportamentului care plasează determinanții acestuia în interiorul minții indivizilor (Landman și Manis, 1983, p. 50).

Legătura cognitivismului cu asociaționismul este pusă în evidență de paradigmele psihologiei cognitive care reglementează statului ontologic al acesteia. Atât paradigma (neo-) conexionistă, cât și paradigma simbolică clasică funcționează după principii ale asocierii, utilizând însă unități și legi de compunere diferite (Miclea, 1999/2003).

Ideile gestaltiste se regăsesc în cognitivism sub forma schemelor mentale introduse de Frederic C. Bartlett (apud Landman și Manis, 1983, p. 64). Aceste modalități de procesare a informațiilor scot în evidență caracterul constructivist al proceselor psihice (percepție, gândire, memorie, etc.) accentuând rolul individului în prelucrarea stimulilor cu care intră în contact.

Reconcilierea celor două tendințe centrifuge se realizează prin focalizarea pe elementul pe care îl dețin în comun: procesualitatea cognitivă. În același timp au fost imaginate o serie de compromisuri privind integralitatea structurii care depășește caracteristicile elementelor sale componente, precum și privind participarea activă a individului la perceperea, interpretarea și transformarea realității. Mai mult decât atât, au fost propuse modele cognitive care îmbină ambele tipuri de explicații, propunând delimitări situaționale ale utilizării uneia sau alteia (Fiske și Taylor, 1984/1991, p. 6).

În aria psihologiei sociale, cognitivismul este sinonim cu domeniului de studiu denumit „cogniția socială”. Acestuia i se subsumează, atât conceptualizarea, cât și majoritatea studiilor recente pe tema formării impresiilor.

Din perspectivă cognitivistă, specificul cogniției sociale constă în centrarea pe procesarea informației din mediul social. În continuare, voi prezenta, mai detaliat, câteva definiții ale noțiunii de „cogniție socială”, întrucât consider că a cunoaște asumpțiile, presupuse de această abordare, reprezintă un element cheie pentru o mai bună înțelegere a modului în care a fost, cel mai adesea, conceptualizată și cercetată formarea impresiilor.

În termenii utilizați de Susan T. Fiske și Shelley E. Taylor (1984/1991, p. 6) „cogniția socială studiază modul în care oamenii îi înțeleg pe ceilalți și pe ei înșiși. Se focalizează atât pe modul în care oamenii gândesc despre alții, cât și pe cum gândesc că gândesc despre alții”. Detaliind, cercetările din acest domeniu pornesc, în primul rând, de la descrierile oamenilor privind propria lor înțelegere și interpretare a lumii sociale. Apoi, se trece la un al doilea nivel, de tip meta-, unde sunt investigate relatările indivizilor privind modul în care gândesc despre ceilalți și despre ei înșiși. Ambele tipuri de „teorii naive” își fac des apariția în conversațiile despre viața socială cotidiană. Aproape toate poveștile despre interacțiunile noastre cu alți oameni conțin referiri la comportamentele lor alături de atribuirile noastre privind cauzele acestora. Analizând aceste atribuiri, psihosociologii cognitiviști urmăresc, printre altele, stabilirea valorii lor de adevăr, clasificându-le în corecte sau eronate. Într-un final, concluziile studiilor de acest gen, reunite sub umbrela „psihologiei naive” descriu, prin intermediul unor tipologii de mecanisme cognitive, ce se petrece în mintea noastră în timpul interacțiunilor cu oamenii din jurul nostru, modul în care îi percepem și în care gândim despre ei.

În al doilea rând, cercetătorii din domeniu își propun să construiască modele cognitive care întruchipează modul în care gândim despre ceilalți și despre noi înșine. Descrierea detaliată a acestor modele contribuie la o mai bună înțelegere a mecanismelor cognitive care stau la baza proceselor psihice implicate în interacțiunile sociale menționate mai sus (idem, 2).

Viziuni asemănătoare celei propuse de cele două autoare se regăsesc la Ziva Kunda (1999, p. 1) și Petru Iluț (Iluț, 2003, p. 76, 2009, p. 139). Pe de-altă parte, există cercetători care au ales să evidențieze alte noțiuni ca fiind centrale ideii de cogniție socială. Spre exemplu, Marilynn B. Brewer și Miles Hewstone (2004, p. xi) menționează, în primul rând, noțiunea de „reprezentare cognitivă”, ca fiind structura principală prin care oamenii își organizează în minte informațiile despre ceilalți: impresii despre indivizi și grupuri, explicații ale comportamentelor observate și alte tipuri de date sociale produse în și utile pentru interacțiunile cotidiene. În al doilea rând, cogniția socială se ocupă cu studiul mecanismelor care produc reprezentările respective, pornind de la obținerea informațiilor, prelucrarea și stocarea lor și urmărind, mai ales, reactualizarea cunoștințelor acumulate în trecut în contextul unor acțiuni prezente. Această ultimă accepțiune este împărtășită de David L. Hamilton (apud Landman și Manis, 1983, p. 51), care mai adaugă utilizarea preponderentă a metodologiei experimentale ca fiind o trăsătură definitorie a domeniului.

Pornind de la definițiile pe care le-am prezentat, pot fi trase câteva concluzii. În primul rând, deși accentuează elemente diferite, ele nu propun înțelesuri contradictorii, ci mai degrabă complementare pentru conceptul de „cogniție socială”. Astfel, unii autori aleg să plaseze în prim-plan reprezentările sau mecanismele cognitive, în timp ce alții optează pentru includerea „teoriilor naive” printre temele centrale ale domeniului. Aceste opțiuni sunt reflectate atât de capitolele care alcătuiesc lucrările respective, cât și de cercetătorii, studiile și conceptele la care fac referire autorii cărților. În al doilea rând, toate definițiile au în comun noțiunea centrală de „procesare a informațiilor” provenite din mediul social prin intermediul unor constructe mentale. În al treilea rând, așa cum poate fi sesizat din scindarea întâlnită în formulările definițiilor, cercetările din domeniul cogniției socială pot fi plasate în trei arii distincte, grupate în jurul următoarelor noțiuni: „reprezentări cognitive”, „mecanisme de procesare a informațiilor” și „teorii naive”. Cele trei câmpuri tematice au atât zone de interferență, bazate pe asumpțiile ontologice pe care le împărtășesc, cât și elemente de specificitate, provenite din scoaterea în evidență a uneia dintre laturile cogniției sociale.

Susan T. Fiske și Shelley E. Taylor (1984/1991, pp. 14–18) plasează la baza concepției lor despre cogniția socială, ca domeniu de cercetare, patru asumpții. În primul rând, se presupune centralitatea elementelor de factură cognitivă precum atribuirile, schemele și reprezentările. Experimentele din acest domeniu pleacă de la premiza că aceste mecanisme cognitive ocupă un rol important în influențarea comportamentului. În al doilea rând, se neagă perspectiva behavioristă privind determinarea exterioară a comportamentului în afara contribuțiilor psihicului. Se caută evidențierea unor procese precum encodarea stimulilor, memorarea lor sau realizarea de inferențe. A treia asumpție vizează legătura indisolubilă dintre cogniția socială și psihologia socială, domeniu căruia i se subsumează. Nu în ultimul rând, studiile realizate în cadrul acestei direcții de cercetare au o aplicabilitate directă în viața reală și au fost mereu centrate pe probleme de actualitate.

În istoria cogniției sociale au existat patru mari etape determinate de viziunea asupra echilibrului dintre motivație și cogniție în determinarea comportamentului. În prima perioadă, individul este văzut ca un „căutător al consistenței” (Fiske și Taylor, 1984/1991, p. 10) mânat de motivație să acționeze astfel încât să evite disonanța cognitivă. Printre reprezentanții acestui tip de teorii, denumit și „modelul reducerii impulsului” se numără Fritz Heider cu „teoria echilibrului cognitiv” (Chelcea, 2006, pp. 170–171; Gavreliuc, 2006, pp. 53–54), Leon Festinger cu „teoria disonanței cognitive” (Chelcea, 2006, pp. 172–175; Gavreliuc, 2006, pp. 67–70) și Charles Osgood și Percy Tannenbaum cu „teoria congruenței”. Cu timpul, pe măsură ce aceste teorii devin din ce în ce mai numeroase, ele își pierd din valoare, lăsând locul unei abordări care îl vede pe individ ca un „om de știință naiv” (Fiske și Taylor, 1984/1991, p. 11). Acesta se comportă asemenea unui savant, colectând informații, emițând ipoteze și apoi verificându-le prin proceduri raționale și științifice. Cogniția este la loc de cinste, în timp ce motivația este utilizată pentru a explica, alături de penuria de informații, erorile de judecată care apar și care sunt considerate excepții de la regulă. Teoriile clasice ale atribuirii, precum „cauzalitatea fenomenologică” elaborată de Fritz Heider, „inferența corespondenței” realizată de Edward E. Jones și Keith E. Davis sau „teoria covarianței” formulată de Harold H. Kelley (Moldoveanu, 2008, pp. 287–293), pornesc de la asumpția raționalității mai mult sau mai puțin limitate a individului dotat cu resurse cognitive nelimitate și cu motivația de a proceda științific și corect. Acest tablou utopic este înlocuit de al treilea curent în studiul cogniției sociale în cadrul căruia omul apare drept un „leneș cognitiv” (Chelcea, 2006, p. 63) care are resurse intelectuale și de timp limitate și nu dorește să le epuizeze pe orice fleac. Individul utilizează scheme și scurtături mentale pentru a prelucra informațiile cu cele mai mici costuri, sacrificând eficacitatea deciziilor și judecăților în favoarea eficienței. Prin intermediul acestei viziuni, studiul cogniției sociale se apropie mai mult de realitatea imediată abandonând modelul normativ al procesării informațiilor în favoarea unuia descriptiv. Identificarea erorilor de atribuire, a schemelor cognitive și a artificiilor de gândire scot în evidență limitele minții umane. Însă lucrurile nu stau chiar așa. Scurtăturile mentale au un rol adaptativ. Prelucrarea informațiilor nu urmează mereu ruta periferică, ci câteodată și pe cea centrală, în funcție de nevoile individului (Moldoveanu, 2008, pp. 293–294). Al patrulea model, al „tacticianului motivat” (Fiske și Taylor, 1984/1991, p. 13) reușește nu numai să reintroducă motivația pe lista factorilor determinanți ai comportamentului, dar și să reabiliteze imaginea individului în ochii lumii, așa cum este ea prezentată de psihologii sociali. Omul este văzut ca un „gânditor pe deplin angajat care are la dispoziție numeroase strategii cognitive din care alege pe baza scopurilor, motivelor și nevoilor” (ibidem).

În concluzie, domeniul cogniției sociale este pe cât de larg, pe atât de eterogen, reunind o sumedenie de teme și direcții de cercetare (Operario și Fiske, 1999, p. 63). Din perspectiva formării impresiilor, consider că ar fi potrivită clasificarea acestora în două categorii, în funcție de nivelul la care se află explicațiile propuse pentru fenomenele studiate. Mai întâi, distingem nivelul exterior al „psihologiei naive” care vizează descrierea modului în care noi îi percepem pe ceilalți, cum interpretăm observațiile noastre, precum și propriile metateorii despre cum au loc percepția și interpretarea informațiilor din mediul social. Apoi, există și un nivel interior, care vizează construirea modelor cognitive localizate înăuntrul minții noastre și care își propune să o reprezinte cât mai exact, pentru a înțelege modul în care ea funcționează.

Printre criticile cele mai vehemente aduse cognitivismului se numără cele izvorâte din viziunea ecologică promovată de James J. Gibson. Așa cum am menționat la începutul acestui subcapitol, cognitiviștii au făcut eforturi de a remedia lipsurile identificate de abordarea ecologică, integrând parțial asumpțiile acesteia. În domeniul cogniției sociale, Susan T. Fiske (1992) este de părere că argumentele pragmatice, reunite sub sintagma „percepția este pentru a acționa” (perception is for doing) (Gibson 1979 apud Zebrowitz și Baron, 1983, p. 216), au fost și sunt în continuare compatibile cu studiul schemelor și reprezentărilor mentale. Apelând la psihologi (sociali) clasici precum William James, Solomon E. Asch, Jerome S. Bruner și Gordon W. Allport, autoarea evidențiază faptul că, în trecut, comportamentele indivizilor căpătau mai multă atenție. Cu timpul, interesele cercetătorilor s-au focalizat preponderent pe aspecte aflate în interiorul minții noastre, neglijând aspectele interacționale, sociale și culturale. În schimb, Susan T. Fiske (1992, p. 886) susține că studiile actuale redescoperă caracterul pragmatic al percepției și cogniției sociale, înfățișând oamenii ca ființe adaptate la mediul în care trăiesc, animate de intenții și scopuri determinate de contextul social și cultural. În concluzie, deși „rotițele” determinante ale comportamentului uman rămân localizate în interiorul cutiei craniene, cognitiviștii sociali sunt nevoiți să accepte că există și alte instanțe influente care joacă un rol important în acțiunile pe care le realizăm.

Mai mult decât atât, metodologia experimentală, utilizată în studiul cogniției sociale, este pusă sub semnul întrebării chiar și de unul dintre reprezentanții psihologiei cognitive, sub influența criticilor ecologismului. Ulric Neisser (apud Good, 2007, p. 275) critică rolul pasiv atribuit observatorului. Sarcinile experimentale nu se aseamănă câtuși de puțin cu interacțiunile reale, din viața cotidiană, unde oamenii se implică în dialoguri și îi investighează activ pe cei pe care îi percep, iar aceștia produc răspunsuri adecvate, adaptându-se creativ la evoluția, uneori neașteptată și incertă, a situației.

Ecologismul

Inițiatorul abordării ecologice, James J. Gibson (1904-1979), a revoluționat viziunea dominantă, de factură cognitivistă, asupra percepției obiectelor. Potrivit teoriei sale, modul în care percepem lumea care ne înconjoară nu este nici rezultatul organizării senzațiilor în forme inteligibile, nici al inferențelor pornind de la caracteristici disparate ale stimulilor. Percepția se realizează direct, deoarece toată informația necesară se regăsește deja organizată în obiectele cu care intrăm în contact, astfel încât, sistemului perceptiv îi revine rolul de a căuta activ fluxul de energie emanat de lucrurile care ne înconjoară în vederea sesizării aspectelor lor invariante (Harre, 2006).

Abordarea ecologică propusă de James J. Gibson este însoțită de câteva concepte specifice, utilizate de autor pentru a construi o nouă explicație a felului în care percepem lumea înconjurătoare. Rom Harre (2006) consideră că originalitatea utilizării termenilor a constituit o barieră în calea înțelegerii teoriei lui James J. Gibson. Spre exemplu, ideea de „percepție directă” este posibil să fi sugerat pasivitatea individului implicat în procesul perceptiv, când, de fapt, se referă la organizarea prealabilă a informațiilor la nivelul stimulului și inexistența unor instanțe cognitive, de tipul schemelor sau reprezentărilor, menite să medieze receptarea acestor date.

Un alt concept central în teoria ecologică este cel de „relevanță personală” (affordance) utilizat de autor pentru a ilustra faptul că obiectele din jurul nostru au caracteristici ce țin de utilitatea lor, de modul în care pot fi folosite (Harre, 2006). Astfel, percepem o foaie de hârtie ca fiind utilă scrisului, o floare ca fiind ceva de mirosit și o prăjitură ca satisfăcându-ne pofta de dulciuri. Această trăsătură a lucrurilor izvorăște din integralitatea lor, depășind însușirile elementelor componente care le alcătuiesc. Sursa ideii o reprezintă concepția gestaltistă de „valență” (în original, în limba germană Aufforderungcharakter) introdusă de Kurt Lewin. Termenul a fost utilizat pentru a descrie caracteristicile intrinseci ale unui obiect, care conduc la emergența unei relații dinamice între acesta și subiectul care le percepe (Köhler, 1959/1961, pp. 11–12), similaritatea dintre cele două noțiuni fiind evidentă. Ideea de „relevanță personală” constituie o soluție elegantă la disputa obiectiv-subiectiv în domeniul percepției, deoarece reprezintă percepțiile noastre ca produse ale interacțiunii dintre cele două instanțe (Good, 2007, p. 271)

James M. M. Good (2007) pledează pentru valorificarea abordării ecologice în psihologia socială. Unul dintre autorii clasici la care apelează este Solomon E. Asch, portretizând concepția acestuia despre modul în care avem acces la cunoașterea socială ca o versiune a noțiunii de „percepție directă” (Good, 2007, p. 267). Urmărind evoluția psihologiei sociale, James M. M. Good (2007, pp. 267–268) trage concluzia că, deși cognitivismul a acaparat cu totul interesele cercetătorilor din domeniu, în perioada 1970-1980, după acest deceniu mentalist, au apărut păreri și studii care s-au opus, cu succes, viziunii cognitiviste.

Ideea de „relevanță personală” este dusă, în sfera socială, și mai departe, sub forma concepției mutualiste, care presupune depășirea dihotomiilor de tip minte/corp sau individual/social, întruchipând aceste jumătăți ca elemente componente ale aceluiași întreg. Astfel, ni se propune înțelegerea percepției ca un produs situat în cadrul tranzacțional creat de unitatea organism-context, în afara oricăror procese reprezentaționale (Still și Good, 1998, p. 40).

Continuând în această direcție, dacă mai multe persoane iau parte simultan la același eveniment, atunci percepțiile lor conțin caracteristici comune în baza faptului că au fost elaborate de sisteme cu elemente similare, determinate de contextul comun în care se află. Astfel, înțelegerea perspectivei unei alte persoane poate fi explicată nu în termeni de scheme cognitive similare, ci ca o consecință a împărtășirii experiențelor situaționale, denumită „intersubiectivitate” (Good, 2007, pp. 273–274). Prin intermediul acestui concept, psihologia ecologică devine socială, postulând legături strânse între participanții la o interacțiune, legături care, de această dată, sunt localizate în exterior, în trăsăturile ambientale.

Nu în ultimul rând, abordarea ecologică a socialului presupune adaptativitatea fenomenelor pe care le descrie. Spre exemplu, formarea impresiilor este văzută ca având șanse la acuratețe, determinate de necesitatea omului de a-și forma păreri corecte despre cei cu care interacționează. Distincția dintre evoluționism și ecologism constă în faptul că primul are în vedere dezvoltarea întregii specii, în timp ce al doilea aduce în prim plan adaptativitatea individuală (Zebrowitz, 2004, p. 94).

Resurse teoretice pentru studiul experimental al formării primei impresii

Comportamentul expresiv

Noțiunea de „comportament expresiv” se află la baza cercetărilor experimentale care utilizează tehnica „thin slices”, motiv pentru care îi voi acorda mai multă atenție în următoarele paragrafe.

Originile acestui concept se regăsesc în lucrările individuale ale psihologilor Gordon W. Allport (1961/1991) și Philip E. Vernon (1935, 1936a, 1936b), cât și în studiul comun din 1933 Studies in Expressive Movement. Ideea centrală a cărții ilustrează concepția autorilor potrivit cărora investigarea personalității umane se poate desfășura pe trei niveluri distincte. Primul strat, plasat în interior, este alcătuit din trăsăturile și atitudinile noastre. Al doilea, vizibil și accesibil direct, este format din comportamentul și înfățișarea noastră exterioară. Percepția celorlalți și impresiile pe care ei le formează despre noi constituie al treilea nivel la care putem alege să investigăm personalitatea. Autorii sunt de părere că cele trei paliere se află în strânsă legătură, astfel încât rezultatele obținute ca urmare a studierii unuia dintre niveluri permit extrapolarea anumitor concluzii asupra celorlalte două. De asemenea, ei pledează pentru focalizarea cercetărilor pe componentele celui de-al doilea nivel, în special pe comportamentul expresiv, constituind acele particularități ale acțiunilor pe care le realizăm, care ne diferențiază unii de alții, determinând unicitatea conduitei noastre. Nu în ultimul rând, autorii insistă asupra faptului că, deși pornesc de la premisa intercorelării celor trei niveluri, ei nu susțin și similaritatea structurală a acestora (Allport și Vernon, 1933).

Ideea potrivit căreia există aspecte ale personalității noastre care se regăsesce în toate acțiunile pe care le realizăm, felul în care vorbim, râdem, scriem sau dansăm se află la baza abordării „thin slices” (Ambady și Rosenthal, 1992, p. 267). Comunicarea de către actor și perceperea de către observator a acestor amprente unice nu se realizează conștient, deși constituie un element esențial al interacțiunilor sociale (idem, p. 256).

În concluzie, așa cum observa și Gordon W. Allport (apud Ambady și Rosenthal, 1992, p. 269), în urma unei scurte interacțiuni cu o persoană, rămânem cu o impresie bogată despre felul său de a fi, personalitate, gesturi, interese etc., nu pentru că aceste aspecte ne-au fost dezvăluite direct, ci pentru că ele se regăsesc în comportamentul expresiv al celui cu care am interacționat.

Perceperea și cunoașterea celuilalt

Majoritatea studiilor empirice din domeniul psihologiei sociale sunt proiectate pentru a răspunde unor întrebări și interese concrete așa cum apar în viețile cotidiene ale oamenilor. În aria formării impresiilor, cele mai des menționate preocupări se leagă de posibilitățile indivizilor de a-i cunoaște pe cei din jurul lor, cu scopul de a gestiona interacțiunile cu ei, de a lua decizii corecte în privința propriilor opțiuni comportamentale și de a anticipa reacțiile celorlalți. Conform acestui model al desfășurării interacțiunilor sociale, o bună cunoaștere a celorlalți reprezintă o premisă indispensabilă a relațiilor interpersonale de succes. În același timp, eșecurile interpersonale fie sunt puse pe seama unor erori strecurate în judecarea celorlalți, fie sunt atribuite unei cunoașteri insuficiente a actorilor sociali.

Investigarea empirică a cunoașterii interpersonale mobilizează resurse teoretice din mai multe subdomenii ale psihologiei, punând în legătură conceptualizări ale personalității și ale self-ului cu funcțiile psihice implicate în perceperea, reprezentarea, judecarea persoanelor. O prezentare exhaustivă a acestor studii se află în afara granițelor de relevanță ale acestei lucrări. În schimb, în continuare voi descrie câteva tipuri de abordări ale cunoașterii interpersonale, evidențiind legătura lor cu fenomenul formării primei impresii.

În Intercunoaștere, Cătălin Mamali (1974, p. 52) plasează la baza interacțiunilor dintre oameni o serie de funcții cognitive de acumulare și prelucrare de informații despre cei cu care intrăm în contact. Noutatea viziunii psihosociologului român constă în faptul că atrage atenția asupra caracterului reflexiv al intercunoașterii. Autorul remarcă existența și importanța conștientizării cunoașterii și posibilității de cunoaștere a indivizilor cu care relaționăm. El preia de la Jacob L. Moreno conceptele de „transparență” și „transpătrundere” interpersonală pe care le plasează la nivelul meta- al intercunoașterii. Primul termen se referă la măsura în care o persoană permite să fie cunoscută de cei cu care interacționează, în timp ce al doilea vizează abilitatea complementară de a-i cunoaște pe cei din jur (Mamali, 1974, p. 54).

Caracterul reflexiv al cunoașterii interpersonale a fost observat și de Georg Simmel. În „Excurs asupra sociologiei simțurilor” (Simmel, 2000, p. 476) sociologul german remarcă faptul că prin simpla privire către o altă persoană, actorul social se lasă la rândul său observat: „În privirea care îl soarbe pe celălalt ne revelăm pe noi înșine: prin același act prin care caută să își recunoască obiectul, subiectul se predă aici obiectului” (idem, 477). Această particularitate a percepției sociale o deosebește de cea a obiectelor, punându-și pecetea asupra interacțiunilor dintre indivizi.

Tendinței de a evita contactul vizual se opune, cu o forță pe măsură, încercarea permanentă de a-i cunoaște pe cei din jur cu scopul de a le anticipa acțiunile. Întrucât fața reprezintă, conform lui Georg Simmel (ibidem), zona corpului care pare să concentreze cele mai multe informații și indicii despre felul de a fi al unei persoane, privirea reciprocă, deși este însoțită de autodezvăluire, va fi întotdeauna o componentă importantă a unui prim contact.

O altă trăsătură distinctivă a percepției sociale surprinsă de Georg Simmel (ibidem) constă în utilizarea mecanismelor cognitive de categorizare și de particularizare în elaborarea unei reprezentări a persoanei cunoscute. Prin aceste observații, autorul anticipează modelul procesului dual al formării impresiilor propus de Marylinn B. Brewer (1988). Pe de-o parte, în interacțiunile cu o altă persoană observăm ceea ce are în comun cu alți indivizi cunoscuți, reușind astfel să o încadrăm în categorii prestabilite precum „femeie”, „sociabil” sau „de încredere”. Pe de-altă parte, atributele care individualizează o persoană reprezintă, de asemenea, însușiri saliente în cadrul unui prim contact, iar impresiile inițiale pot avea la bază astfel de caracteristici particulare ale persoanei întâlnite, spre exemplu „femeie cu aspect bărbătos”.

O sistematizare a mecanismelor cognitive subsumate cunoașterii celuilalt se regăsește în capitolul „Epistemologia bunului-simț. De la percepție la cunoașterea celuilalt” (Paicheler, 2010). Psihosociologul francez a selectat și a pus în legătură câteva dintre cele mai cunoscute cercetări empirice din domeniul percepției sociale, relevând evoluția domeniului și al conceptelor care îl alcătuiesc.

Năzuința de a-i cunoaște pe cei din jurul nostru a dat naștere preocupărilor preștiințifice legate de fizionomie, care apoi s-au transformat în morfopsihologie și caracterologie. Fascinația pentru „citirea fețelor” a fost domolită de cercetări care au arătat că judecarea fețelor nu covariază cu trăsăturile observabile ale acestora, fiind în schimb o însușire stabilă a subiectului cunoscător. Mai mult, evidențierea organizării gestaltiste a primei impresii și a operării teoriilor implicite de personalitate a condus către conceptualizarea primei impresii ca rezultat al mecanismelor cognitive puse în mișcare de un contact inițial cu o persoană în prealabil necunoscută (idem, 329-333).

Complementar, Henri Paicheler (2010, pp. 333–336) discută structurarea impresiilor despre ceilalți, punând în evidență existența a doi factori, anxietate și imaginație, care stau la baza organizării judecăților de personalitate. Aplicând analiza factorială unui număr de 64 de trăsături utilizate de subiecți pentru a caracteriza o persoană cunoscută, autorul a descoperit că multitudinea de însușiri se grupează în două categorii distincte. Spre exemplu, factorului „anxietate” îi sunt asociate atribute precum „crispat”, „stabil emoțional” sau „caracter controlat”, în timp ce factorului „imaginație” îi corespund adjective precum „practic”, „concret” sau „abstract”.

Ar trebui menționat faptul că studiul realizat de Henri Paicheler a fost efectuat în cultura franceză, astfel încât se pune problema relevanței și extrapolării concluziilor și în alte culturi (Gavreliuc, 2011, pp. 300–301).

Acuratețea primelor impresii

Meta-analiza realizată de Nalini Ambady si Robert Rosenthal (1992) atestă că oamenii își formează impresii corecte despre persoanele necunoscute, prezentate în secvențe filmate de câteva zeci de secunde. Autorii propun trei explicații non-mutual exclusive pentru aceste rezultate: caracterul adaptativ al formării unor impresii corecte, ipoteza „sâmburelui de adevăr” și absența elementelor care ar putea distrage atenția (Ambady și Rosenthal, 1992, pp. 267–268).

Recurgând la asumpțiile abordării ecologice a percepției sociale, prima explicație apelează la ideea că este adaptativ, pentru indivizi, să îți formeze rapid impresii corecte. Se au în vedere, în principal, acele trăsături care pot determina conduita actorului în raport cu observatorul. În cazul unei prime impresii corecte, acesta din urma are mai multe șanse de a anticipa corect comportamentul celuilalt și de a-și pregăti un răspuns adecvat. Această explicație este susținută de faptul că stimulii afectivi sunt procesați mai rapid decât cei neutri. Prelucrarea lor are loc automat, la un nivel preconștient, ceea ce indică importanța lor pentru supraviețuire (ibidem).

În al doilea rând, studiile în domeniul psihologiei și fiziologiei indică existența unor legături puternice între aspectul exterior al indivizilor și trăsăturile lor de personalitate, astfel încât evaluarea corectă a unui individ, pornind de la înfățișarea sa, se explică prin ipoteza „sâmburele de adevăr” (idem, 268). O descriere amplă a modelor explicative care leagă cele două niveluri, interior și exterior, se găsește în lucrarea lui Leslie A. Zebrowitz (1997, pp. 51–52). Pe de-o parte, două dintre teorii postulează existența unor factori exteriori, fie materialul genetic, fie caracteristicile mediului, care determină atât personalitatea, cât și înfățișarea noastră. Pe de-altă parte, autoarea ia în considerare și posibilitatea unei influențe din exterior spre interior, sub forma profeției auto-împlinite, sau din interior spre exterior, sub forma efectului Dorian Gray.

Cea de-a treia explicație pentru formarea unor impresii corecte invocă faptul că, spre deosebire de interacțiunile cotidiene în care suntem asediați de o multitudine de stimuli, procedura „thin slices” simplifică contextul perceperii persoanelor-stimul, permițând observatorului să își focalizeze atenția într-o singură direcție (Ambady și Rosenthal, 1992, p. 268). Această explicație atrage atenția asupra faptului că experimentele care utilizează „thin slices” au o validitate ecologică scăzută, iar rezultatele lor ar putea să nu fie relevante pentru interacțiunile sociale din viața reală.

Pe lângă cele trei explicații deja prezentate, o altă modalitate de a da seama de corectitudinea impresiilor formate în experimentele de tip „thin slices” este propusă în lucrarea de sinteză „Toward a Histology of Social Behavior: Judgemental Accuracy from Thin Slices of the Behavioral Stream” (Ambady, Bernieri, și Richeson, 2000, p. 254). Autorii consideră că acuratețea observatorilor are la bază utilizarea informațiilor stocate în reprezentările mentale despre categoriile în care se încadrează persoanele evaluate. Totodată, aceste cunoștințe anterioare sunt comparate, actualizate și completate de detaliile culese prin observarea directă a comportamentului actorului evaluat, ceea ce conduce la o evitare a capcanelor întinse de stereotipuri și la o impresie mai apropiată de adevăr. De menționat este faptul că actualizarea și corectarea evaluărilor categoriale are loc în condiții specifice, nefiind un proces automat (Gilbert și Hixon, 1991; Gilbert, Pelham, și Krull, 1988).

În concluzie, cercetările experimentale realizate în paradigma „thin slices” pornesc de la premiza existenței personalității ca realitate psihologică alcătuită din nenumărate trăsături organizate în configurații specifice. Accesul către această instanță interioară este facilitat de comportamentul expresiv care poartă amprenta unicității personalității. Astfel, sunt întrunite condițiile necesare pentru decodificarea adecvată a semnalelor nonverbale și formarea unor impresii corecte. Transformarea acestei potențialități în certitudine, ca urmare a rezultatelor cercetărilor experimentare de tip „thin slices”, aduce în discuție atât explicații cognitiviste, cât și ecologiste. Primele invocă existența mecanismelor de prelucrare a informațiilor, care produc impresii corecte, în timp ce ultimele vizează, în principal, adaptativitatea unor păreri adevărate. A treia explicație privind existența unei legături între personalitate și înfățișare reia asumpțiile ontologice și epistemologice menționate la începutul paragrafului, de data aceasta într-o formă mai restrânsă, ca „sâmbure de adevăr”. Continuând această idee, corespondența dintre nivelul interior și cel exterior poate susține atât viziunea cognitivistă, cât și pe cea ecologică. În primul caz putem asuma faptul că reprezentările cognitive cu care operăm au integrat corect informațiile privind relația dintre anumite trăsături de personalitate și anumite caracteristici fizice, astfel încât ele permit formarea unor impresii corecte. În schimb, în al doilea caz, adaptativitatea percepției presupune o decodificare corectă a semnalelor nonverbale care apoi sunt puse în legătură cu caracteristicile de personalitate cărora le corespund, permițând observatorului o bună evaluare a situației și alegerea unui răspuns adecvat. În schimb, a patra explicație propusă de Nalini Ambady și Robert Rosenthal (Ambady și Rosenthal, 1992, p. 268) contrazice viziunea ecologică, deoarece presupune că acuratețea se datorează absenței factorilor situaționali care ar putea distrage atenția observatorului. Cu alte cuvinte, într-un decor real, noi nu ne-am forma impresii corecte despre cei cu care interacționăm, ceea ce înseamnă că ele nu au o valoare adaptativă.

În literatura de specialitate în limba română, prima mențiune a paradigmei experimentale „thin slices” se regăsește în capitolul Antrenarea competenței de comunicare nonverbală din prima ediție a lucrării Comunicarea nonverbală: gesturile și postura (Chelcea, Ivan, și Chelcea, 2005/2009). De asemenea, în Cele mai importante 20 de secunde. Competențe în comunicarea nonverbală, Loredana Ivan (2009) dedică un întreg capitol realizării unei ample prezentări a cercetărilor de tip „thin slices”. Mai mult, studiul empiric prezentat în ultima parte a lucrării, care a făcut subiectul tezei de doctorat a autoarei, utilizează metodologia „thin slices” ingenios aplicată în evaluarea acurateții impresiilor pusă în relație cu alte variabile precum competența de decodificare a elementelor nonverbale și înclinația subiecților spre rațiune sau spre intuiție.

Concepte utilizate în psihosociologia formării impresiilor

În subcapitolele precedente am realizat o trecere în revistă a principalelor curente teoretice care au influențat studiul formării impresiilor: gestaltismul, asociaționismul, cognitivismul și ecologismul. De asemenea, am prezentat principalele resurse teoretice utilizate în investigarea formării impresiilor.

În continuare, demersul de ordonare și clasificare, care reprezintă obiectivul acestui capitol, va viza termenii întâlniți în cercetările din domeniul formării impresiilor. Voi căuta să evidențiez, pe de-o parte, relațiile ierarhice dintre conceptele explicitate și, pe de-altă parte, geneza definițiilor respective, localizată în opțiunile teoretice ale autorilor. În evidențierea legăturilor ierarhice între noțiunile care populează aria extinsă a formării primei impresii am pornit de la demersul realizat de Petru Iluț (2003, p. 76), potrivit căruia, în manualele americane, mecanismul formării impresiilor ocupă un loc central în cogniția socială, fiind subsumat ariei percepției sociale.

Nu în ultimul rând, doresc să menționez, încă o dată, că majoritatea cercetărilor privind formarea impresiilor au la bază o viziune cognitivistă asupra realității psihologice, ceea ce direcționează conceptualizarea formării impresiilor și a noțiunilor conexe în termeni de procese cognitive ale observatorului. Mai nou, sub influența orientării ecologice, sunt luate în considerare și aspecte care țin de caracteristicile persoanelor evaluate și de contextul în care observatorul și actorul se întâlnesc.

Potrivit cognitiviștilor, pornind de la propriile observații ale modului în care se derulează interacțiunile cotidiene, știm că, din momentul în care observăm o persoană pentru prima dată, putem să spunem despre ea în ce categorie de gen sau vârstă se încadrează. De asemenea, cu o certitudine mai mică, ne putem pronunța asupra rasei, etniei, profesiei, religiei, statutului socio-economic, precum și asupra unei multitudini de aspecte psihologice cum ar fi emoțiile resimțite în momentul respectiv, inteligența, temperamentul, atitudinile și o gamă largă de trăsături de personalitate.

Fără să ne dăm seama, inferăm aceste caracteristici pe baza indiciilor la care avem acces: comportamente verbale, paraverbale și nonverbale, înfățișare și informații derivate din contextul în care are loc interacțiunea, formându-ne, aproape instantaneu, o primă impresie. Acest termen, atât de des întâlnit în limbajul cotidian, reprezintă noțiunea cea mai îngustă dintre cele pe care urmează să le abordez. Deși ea se regăsește în titlul și în conținutul unui număr mare de articole și cărți din domeniul psihologiei sociale nu am întâlnit nici un studiu care definește explicit conceptul. Însă, citind textele respective, avem senzația că știm la ce se referă noțiunea de „prima impresie”, chiar și în absența unei definiții explicite. Spre exemplu, din utilizarea sa în unul dintre primele articole care abordează această temă, „The Warm-Cold Variable in First Impressions of Persons”, redactat de Harold H. Kelley (1950, p. 431), se subînțelege că prima impresie reprezintă o judecată apărută în primele clipe ale unei interacțiuni. Asemănător, Stanley G. Estes (Estes, 1938, p. 217) consideră că primele impresii se evidențiază prin faptul că se bazează pe observarea, timp de câteva clipe, a comportamentului expresiv și adaptativ al unor persoane necunoscute. În ambele texte se face referire la limitarea temporară și la noutatea interacțiunii dintre actor și observator. În schimb, am găsit o definiție explicită a primei impresii într-un articol din domeniul medical. Steven H. Dayan și colaboratorii săi (2008, p. 40) înțeleg, prin acest concept „o judecată a unei persoane în primele secunde după vederea ei”.

Dintr-o perspectivă cognitivistă, David L. Hamilton, Lawrence B. Katz și Von O. Leirer (1980, p. 1051) optează pentru conceptualizarea impresiilor, indiferent dacă sunt sau nu primele, ca reprezentări cognitive. Asemănător, noțiunea de „judecată de personalitate” se referă la acel tip de judecată socială care vizează evaluările persoanelor-stimul din perspectiva trăsăturilor de personalitate pe care acestea le dețin. Impresiile noaste conțin, pe lângă judecăți de personalitate, și multe alte elemente de interes pentru interacțiunile prezente și viitoare cu cei din jurul nostru.

Asemănător, pentru aceeași autori, formarea impresiilor reprezintă ansamblul proceselor cognitive implicate activ în prelucrarea informațiilor și elaborarea acestor reprezentări. Leslie A. Zebrowitz (1995/1999a, pp. 309–310) propune o viziune similară, înțelegând prin formarea impresiilor „procesul formării unor judecăți descriptive și evaluative despre o persoană țintă”. Trebuie să atrag atenția asupra faptului că, deși ultima definiție provine de la o cercetătoare de orientare ecologică, ea evidențiază tot aspectele procesuale, plasate în interiorul observatorului, fără a menționa caracteristicile actorului sau cele ale situației.

În schimb, în Encyclopedia of Psychology, Donald E. Carlston și Lynda Mae (2000, p. 234) se referă la formarea impresiilor nu ca fenomen, ci ca domeniu de studiu care reunește cercetările privind reprezentările mentale elaborate ca urmare a informațiilor dobândite despre oamenii din jurul nostru. Această definiție se înscrie tot în viziunea cognitivistă, punând accent pe elementele plasate în interiorul minții care contribuie la formarea impresiilor.

Complementar, termenul de „atribuire” face referire la o judecată care leagă un aspect exterior, precum un comportament, o experiență sau o întâmplare de sursa care l-a declanșat sub forma unui obiect sau subiect responsabil, a unei cauze situaționale sau dispoziționale (Malle, 2007, p. 74). Conform acestei definiții, atribuirea poate fi înțeleasă ca fiind unul dintre procesele implicate în formarea impresiilor. În același timp, impresiile noastre nu includ mereu o bază cauzală, astfel încât suprapunerea dintre formarea impresiilor și atribuire este parțială, ambele concepte având elemente de specificitate.

Definiția atribuirii propusă de Ana Bogdan-Tucicov (1981b, p. 34) evidențiază poziția fenomenului în raport cu percepția socială. Potrivit autoarei, atribuirea se plasează în continuarea percepției și constă în asocierea unor caracteristici obiectelor sociale, având drept consecință o îmbunătățire a organizării subiective a realității. Aceeași autoare definește percepția socială drept un „proces cognitiv, conștient realizat în cadrele experienței sociale a individului prin folosirea tiparelor (patterns) culturale existente, a sistemului de simboluri verbale ale limbii, cu semnificații generalizate existente în colectivitate. Prin percepția fenomenelor sociale individul reflectă relațiile umane, interacțiunea persoanelor, normelor și coeziunea grupală, procesele psihosociale din colectivitate” (Bogdan-Tucicov, 1981c, p. 185). Această caracterizare exhaustivă subsumează percepția socială mecanismelor cogniției sociale. Potrivit definiției, conținuturile reflectate provin din sfera fenomenelor interacționale, percepția socială distingându-se de cea colectivă și de percepția celuilalt, ultima fiind mai apropiată, ca semnificație, de noțiunea de „formarea a impresiilor”.

În Eu, tu, noi. Viața psihică – ipoteze certitudini Septimiu Chelcea și Adina Chelcea (1983, pp. 223–231) discută despre cele trei dimensiuni ale „percepției celuilalt”: accesibilitatea, structurarea și corectitudinea. Prima dintre ele se referă la posibilitatea noastră, ca observatori, de a îi cunoaște pe cei cu care interacționăm. Autorii atrag atenția asupra diversității comportamentelor de auto-dezvăluire, precum și asupra selectivității performării lor. Spre exemplu, în timp ce unele persoane sunt, în general, mai retrase, dezvăluind foarte puține detalii personale, altele se comportă enigmatic doar în prezența persoanelor străine, schimbându-se complet în cercul de prieteni sau în interacțiunile cu membrii familiei.

Cea de-a doua dimensiune a percepției celuilalt, structurarea, constituie tematica unei dispute vechi între reprezentanții asociaționismului și cei ai gestaltismului. În timp ce primii consideră că percepțiile noastre, atât cele ale obiectelor, cât și cele sociale, au la bază o însumare a informațiilor provenite de la diverse modalități senzoriale, cei din urmă atribuie imaginii perceptive trăsături calitativ diferite de cele ale imaginii senzoriale (Chelcea și Chelcea, 1983, pp. 225–227). În subcapitolul următor, dedicat cercetărilor experimentale pe tema formării impresiilor voi prezenta, în detaliu, principalele argumente ale celor două perspective teoretice, împreună cu studiile care le-au fundamentat.

Nu în ultimul rând, cea de-a treia dimensiune a percepției celuilalt, corectitudinea, se referă la măsura în care, părerea unui observator despre persoana întâlnită corespunde felului de a fi al acesteia din urmă. Autorii atrag atenția asupra a două lucruri. În primul rând, acuratețea perceperii indivizilor nu poate fi evaluată, din lipsa unor criterii obiective. În al doilea rând, interacțiunile dintre oameni sunt populate și modelate de bias-uri perceptive precum categorizările și suprasimplificările sau influențate de așteptări și interese persoanele. Cu toate acestea, autorii menționează că o bună cunoaștere a celorlalți reprezintă o premisă de bază a interacțiunilor sociale funcționale, astfel încât identificarea piedicilor și capcanelor perceptive reprezintă un pas important în îmbunătățirea interacțiunilor cu ceilalți (idem, 230-231).

Percepția persoanei se referă la trăsăturile pe care le detectăm la persoanele cu care interacționăm, de tipul credințelor, emoțiilor, intențiilor, etc., pornind fie de la caracteristicile exterioare ale acestora, fie de la constructele mentale ale observatorului (Zebrowitz, 1995/1999b, p. 437). Astfel, spre deosebire de formarea impresiilor, care se referă fie la procesualitatea prelucrării informațiilor despre oamenii cu care interacționăm, fie la reprezentările cognitive care rezultă, percepția persoanei pune accent pe tipul de însușiri pe care le inferăm în urma observării unei persoane. În schimb, există și definiții, precum cea dată de Kerri L. Johnson (2007, p. 662) în care se pune semnul egalității între percepția persoanei și formarea impresiilor. Asemănător, Ioan Radu (1994, p. 37) descrie „percepția de altul” pornind de la observația lui Fritz Heider, potrivit căruia oamenii „citesc” comportamentul celorlalți în termeni de trăsături de personalitate. Această observație a psihosociologului american evidențiază faptul că percepția are loc în mod direct sub forma unor entități psihologice. Astfel, deși parcurge drumul interpretărilor și inferențelor, observatorul nu sesizează acest lucru.

Gordon W. Allport (1961/1991, pp. 493–494) își pune problema unificării celor două sensuri distincte sub umbrela noțiunii de „percepție a persoanei”. Potrivit autorului american, utilizăm acest termen pentru a ne referi atât la părerile pe care ni le formăm despre ceilalți, cât și la modul în care obținem aceste imagini care, departe de a fi niște simple reproduceri ale realității, sunt rezultatul unui proces de ordonare a informațiilor din exterior. O idee asemănătoare se regăsește în Person Perception. Deși nu definesc explicit percepția persoanelor, Albert H. Hastorf, David J. Schneider și Judith Polefka (1970, pp. 12–15), o descriu ca fiind un proces care structurează, dă sens și oferă stabilitate imaginilor produse, care nu reprezintă o simplă reflectare a mediului înconjurător.

În literatura de specialitate în limba română, Loredana Ivan (2003, p. 249) definește percepția persoanei dintr-o perspectivă cognitivistă, făcând referire la procesualitatea cunoașterii oamenilor cu care intrăm în contact în termeni de mecanisme cognitive. În același timp, autoarea integrează și viziunea ecologică asupra percepției care presupune utilitatea acesteia, cu scopul unei mai bune adaptări la mediul social.

O altă viziune, diferită de cele deja prezentate, este cea enunțată de Petru Iluț (2009, p. 139). Potrivit acestuia, percepția persoanei reprezintă, conform manualelor americane de psihologie socială, un domeniu care reunește studiile ce și-au propus să evidențieze modul în care oamenii își formează păreri despre cei din jur, pornind de la caracteristici direct observabile ale acestora.

În Interpersonal Perception. A Social Relations Analysis David A. Kenny (1994) utilizează preponderent conceptul de percepție interpersonală. Autorul consideră că, până la acel moment, majoritatea studiilor privind percepția socială s-au centrat pe credințele (beliefs) pe care le avem despre cei din jurul nostru. Cercetările au utilizat o metodologie experimentală bazată pe descrieri fie sub forma unor liste de trăsături ori comportamente, fie sub forma unor povestiri pe care subiecții le parcurgeau cu scopul de a-și contura o imagine despre persoanele descrise. Într-un final, evaluările lor erau consemnate prin intermediul unor instrumente mai mult sau mai puțin standardizate: descrieri libere, liste de adjective, chestionare etc. Fără a critica aceste experimente, autorul este de părere că ele pierd din vedere bilateralitatea și complexitatea interacțiunilor sociale.

În schimb, conceptul de „percepție interpersonală” propune o metodologie experimentală cu o validitate ecologică crescută, luând în considerare influențele reciproce ale actorilor care fac schimb de roluri, fiind atât observatori, cât și ținte ale observațiilor celorlalți. Nu în ultimul rând, David A. Kenny (idem, 3-4) atrage atenția asupra faptului că părerile noastre despre oamenii din jur reprezintă doar o componentă a percepției interpersonale. Autorul menționează și alte două componente: meta-percepția și autopercepția. Prima se referă la ceea ce ne imaginăm că gândesc ceilalți despre noi, în timp ce ultima constituie părerea despre propria persoană.

O viziune asemănătoare se întâlnește în Intercunoaștere (Mamali, 1974, p. 111). Autorul atrage atenția asupra viziunii unilaterale și limitate incorporată de termenul „percepție socială”, care nu surprinde decât poziția unuia dintre actorii aflați în interacțiune. În schimb, conceptul de „intercunoaștere”, propus și dezvoltat de Cătălin Mamali, permite explorarea concomitentă a perspectivelor tuturor indivizilor aflați în contact. Autorul definește „intercunoașterea” drept „totalitatea proceselor cognitive care premerg, însoțesc și urmează interacțiunii interpersonale dintre doi sau mai mulți indivizi” (ibidem).

În pofida sesizărilor făcute de psihosociologi precum Cătălin Mamali și David A. Kenny, sintagma „percepție socială” este cea mai răspândită denumire în cărțile și articolele de psihologie socială care tratează acest aspect al cunoașterii interpersonale. Potrivit lui Leslie A. Zebrowitz (1995/1999c, p. 583), percepția socială reprezintă domeniul care reunește studiile privind caracteristicile observatorului și ale actorului care joacă un rol în detecția și inferarea trăsăturilor acestuia din urmă. Cercetările se focalizează pe diferite aspecte ale percepției persoanei și formării impresiilor, precum rolul stereotipurilor, inferarea trăsăturilor de personalitate, detectarea emoțiilor sau evaluarea veridicității afirmațiilor și comportamentelor persoanei-stimul.

În concluzie, termenii, a căror clarificare mi-am propus-o în acest subcapitol, au înțelesuri distincte în lucrări diferite. În primul rând, putem deosebi între înțelegerea lor ca fenomene și înțelegerea lor ca subdomenii ale psihologiei sociale. Spre exemplu, sintagma „percepția persoanei” este utilizată mai des pentru a face referire la un fenomen psihosociologic (Johnson, 2007, p. 662; Kenny, 1994, p. 3; Zebrowitz, 1999b, p. 437), deși există și păreri diferite (Iluț, 2009, p. 139), în timp ce „percepția socială” desemnează aria tematică ce reunește studiile privind evaluarea persoanelor cu care interacționăm (Zebrowitz, 1999c, p. 583). În al doilea rând, am constatat uneori suprapuneri parțiale sau chiar complete între concepte precum „formarea impresiilor” și „percepția persoanei” (Johnson, 2007, p. 662) sau între „percepția persoanei” și „percepția socială” -(Drozda-Senkowska, 1999/2000, p. 108). Nu în ultimul rând, toate definițiile anterior prezentate acceptă axioma cogniției sociale privind existența mecanismelor de prelucrare și de stocare a informațiilor despre oamenii cu care interacționăm. Chiar și definiția dată percepției sociale de Leslie Zebrowitz (1999c, p. 583), deși menționează importanța pentru procesul perceptiv a unor elemente exterioare observatorului, nu abandonează ideea percepției ca fenomen localizat preponderent în mintea noastră.

Ca urmare a acestui demers de ordonare și clasificare, se pot distinge două modalități de a utiliza conceptele menționate mai sus. Pe de-o parte, optez pentru promovarea sensului cel mai frecvent întâlnit al fiecăruia dintre termeni. Pe de-altă parte, iau în considerare utilizarea interșanjabilă a sintagmelor, preferând varianta regăsită în studiile din care provin ideile pe care le prezint. Sunt de părere că cea de-a doua variantă oferă o claritate mai mare a expunerii și permite o exprimare mai armonioasă, fără repetări. De asemenea, ea contribuie la evitarea unor posibile confuzii provenite din utilizarea inedită, într-un articol, a uneia dintre noțiuni, pe care ar trebui, conform primei proceduri, să o înlocuiesc cu un alt termen pe care îl consider mai potrivit. Nu în ultimul rând, opțiunea utilizării interșanjabile a conceptelor a fost adoptată și de alți autori. Spre exemplu, Renato Tagiuri (1958, p. x) observă faptul că „percepția socială”, „percepția persoanei” și „percepția interpersonală” reprezintă noțiuni imperfecte, datorită cuvântului „percepție” pe care îl au în comun. În psihologie socială, ideea de percepție a unei alte persoane se contopește cu cea de cunoaștere a acesteia, deoarece se realizează direct, în termeni de trăsături, emoții, idei, etc. și nu se referă la parcurgerea etapelor procesului perceptiv. Mai exact, ceea ce deosebește percepția obiectelor de percepția oamenilor nu se află în caracteristicile fizice ale stimulului, ci în conținutul imaginilor perceptive construite (Tagiuri, 1958, pp. x–xi).

În continuare, demersul de explorare a istoriei studiului experimental al formării primei impresii se focalizează pe contribuția psihologilor sociali care au realizat cercetări pe această temă.

Cercetări experimentale privind formarea primei impresii

În următoarea secțiune voi prezenta, într-o ordine cronologică, aportul psihosociologilor Fritz Heider, Solomon E. Asch, Norman H. Anderson, Leslie A. Zebrowitz și Nalini Ambady la studiul formării primei impresii. Această trecere în revistă a cercetărilor științifice și contribuțiilor teoretice ale autorilor menționați surprinde totodată evoluția domeniului de-al lungul timpului ca urmare a succedări opțiunilor paradigmatice precum și a acumulării de cunoaștere.

Fritz Heider

Începuturile studiului științific al percepției sociale se leagă de numele a doi mari psihologi sociali de orientare gestaltistă: Fritz Heider și Solomon E. Asch.

În Psychology of Interpersonal Behaviour, Fritz Heider (1958a) dedică două capitole studiului percepției sociale. Pornind de la asumpția că există multe asemănări între percepția obiectelor și cea a persoanelor, autorul face des analogii între cele două fenomene, cu scopul de a elucida cât mai multe din necunoscutele percepției sociale. În același timp, Fritz Heider recunoaște că există și deosebiri între cele două fenomene izvorâte în primul rând din diferența dintre obiecte și persoane. Acestea din urmă sunt dinamice și nu pot fi influențate direct și în deplină concordanță cu dorințele celui care le observă. Oamenii reacționează, au conștiință, pot percepe la rândul lor și, mai ales, pot bloca sau facilita voluntar percepția. De asemenea, actorul perceput are anumite așteptări de la observator, urmări ale faptului că acesta i-a acordat atenție și, știind că este ținta percepției care este cel mai adesea urmată de o evaluare, ar putea să caute să o influențeze conform propriilor interese.

Fritz Heider (idem, 60) susține că percepția funcționează în anumite condiții implicite. În primul rând, într-o interacțiune, un individ presupune, cu mici excepții, că toți ceilalți participanți au aceeași capacitate perceptivă. Astfel, se va aștepta ca stimulii lipsiți de ambiguitate să fie interpretați la fel. Însă, în percepția socială rar se întâlnesc stimuli non-ambigui. În schimb, individul nu ezită să acorde încredere interpretărilor pe care le dă lumii înconjurătoare, fiind convins că totul este ceea ce pare a fi. Acest fenomen este numit de Solomon E. Asch “realism naiv” (apud Heider, 1958a, p. 22) și este pus pe seama faptului că există o diferență neconștientizată între caracteristicile stimulului perceput și interpretarea sa, datorată mecanismelor intermediare.

O altă condiție intrinsecă percepției o constituie capacitatea elementelor statice cât și a celor dinamice de a ne oferi informații. Ne dăm seama că suntem obiectul atenției cuiva atât când privește către noi fără să se miște, cât și când se îndreaptă spre noi. De asemenea, percepția este influențată de condițiile în care se realizează (distanță, lumină, obstacole, etc.) cât și de condițiile care îi determină apariția. Nu în ultimul rând, caracteristicile observatorului joacă un rol important, neelucidat pe deplin, în formarea imaginii perceptive (Heider, 1958a).

Ce se întâmplă cu un măr când este perceput? Nimic. Nu așa stau lucrurile când vine vorba despre percepția unui om. Alfred Schütz (apud Heider, 1958a, p. 71) descrie o astfel de situație: „Dacă un altul se uită la mine, în felul meu de a fi se produce a schimbare elementară… El, prin simpla privire către mine, devine limita libertății mele. Înainte lumea fusese deschisă posibilităților mele, acum el este cel care mă definește pe mine și situația mea în lume din punctul său de vedere, transformând relațiile mele cu obiectele în factori ai posibilităților lui. […] Am devenit un instrument cu care și asupra căruia altul poate acționa”. Putem trage concluzia că, pentru observator, percepția sa este singura realitate. Nu se îndoiește de validitatea ei. Mai mult decât atât, el definește situația în termenii derivați din percepțiile pe care le are, impunând-o în interacțiunile sale cu ceilalți care, pot fi sau nu de acord. Actorii, la rândul lor, pot sesiza cum au fost ei percepuți de observator, dar nu au prea mari șanse în a schimba ceva.

Corectă sau nu, o impresia deja formată poate fi doar cu mari greutăți modificată. De aceea, mulți oameni acordă o importanță mare aparențelor, preferând chiar să treacă neobservați pentru a evita crearea unei impresii nefavorabile. Interacțiunile sociale sunt de cele mai multe ori „condimentate” cu emoții, interese și cogniții de ambele părți (Asch 1952 apud Heider, 1958b, p. 27), fapt surprins și de Georg Simmel (apud Heider, 1958b, p. 31): „Dintre organele de simț speciale, ochiul are o funcție sociologică unică. Uniunea și interacțiunea dintre indivizi se bazează pe priviri mutuale. Aceasta este probabil cea mai directă și pură reciprocitate care există. […] Această privire mutuală între persoane, spre deosebire de simpla vedere sau observare a altuia, înseamnă o uniune nouă și unică între ele. […] Prin privirea care îl descoperă pe celălalt fiecare se dezvăluie pe sine. Prin același act prin care observatorul caută să-l cunoască pe observat el se lasă înțeles de acesta. Ochiul nu poate lua dacă nu dă în același timp”. Cu alte cuvinte, percepția nu este doar socială, ci interpersonală. Rolurile de actor și observator se schimbă constant în jocul neîncetat al cunoașterii celuilalt și dezvăluirii propriei persoane.

Fritz Heider (1958a, p. 22) abordează diferența dintre percepție și atribuire sub forma distincției dintre „descrierea fenomenologică” și „descrierea cauzală”. Prima, referindu-se la observarea mediului, corespunde percepției, cea de-a doua presupune explicarea lui și corespunde atribuirii. Solomon E. Asch (apud Heider, 1958a, p. 22) constată faptul că percepția emoțiilor, scopurilor sau gândurilor celuilalt se realizează aproape instantaneu. În schimb, descrierea cauzală are o anumită perioadă de latența și parcurge mai mulți pași. Această observație pară să fie contrazisă de aserțiunea autorului regăsită în „Perceiving the Other Person”. În această lucrare, Fritz Heider (1958c) compară percepția persoanei cu cea a obiectelor și constată că prima nu este imediată, ci se desfășoară în mai multe etape în care intervine și fenomenul atribuirii. Această contradicție ar putea fi explicată prin faptul că, referindu-se la descrierea fenomenologică, psihosociologul american vizează mai degrabă percepția obiectelor decât cea a persoanelor. În același timp, deși percepția socială presupune mai multe etape în care acționează mecanisme cognitive, acestea nu se întind pe o dimensiune temporală care să împiedice elaborarea imediată a imaginii perceptive. Mai degrabă elementele ce țin de atribuire și de cogniție sunt închegate în procesul perceptiv și acționează automat. În schimb, când vine vorba de atribuire, aceste mecanisme sunt parțial conștientizate. Spre exemplu, deși putem percepe imediat faptul că o persoană este obosită (descriere fenomenologică), ne ia puțin timp să ne dăm seama că percepția noastră se bazează pe faptul că are ochii semi-închiși, corpul aplecat și cască (descriere cauzală).

Fritz Heider (1958a) relevă faptul că percepția socială se realizează în termeni precum emoții, nevoi, gânduri sau trăsături de personalitate, și nu prin comportamente sau semnale nonverbale. Nu spunem „am văzut o persoană sărind de pe un picior pe altul și bătând din palme”, ci spunem „am văzut o persoană bucuroasă”. Importanța trăsăturilor poate fi pusă pe seama faptului că ele fac lumea mai inteligibilă și mai ușor de prezis. Nu trebuie să uităm că „omul de știință naiv” încă mai crede în corespondența directă între ceea ce este direct accesibil – comportamentul – și ceea ce nu se poate observa – personalitatea. Datorită acestei credințe, individul poate de multe ori să nu sesizeze ambiguitatea sau sinonimia stimulilor. Prima se referă la situația în care același comportament are mai multe cauze posibile, în timp ce a doua vizează situația în care aceeași cauză poate conduce la comportamente diferite.

Fritz Heider (ibidem) consideră că oamenii, deși nu sunt conștienți de aceste capcane, au dezvoltat strategii de a le evita. În următorul exemplu dat de psihologul social american se regăsesc atât paradigma „căutătorul de consistență”, cât și „omul de știință naiv”. Autorul susține că, atunci când o persoană sesizează doi stimuli cauzali, ambii cu două variante de efecte, ea va proceda științific și, observând că, unul dintre efecte este sugerat de ambele cauze, va alege răspunsul corect. Nevoia de consistență și meticulozitatea științifică îl conduc pe individ pe calea cea bună, în viziunea utopică a autorului. Însă, nu mereu. Fritz Heider anticipează paradigma „avarul cognitiv” semnalând situații în care obositorul demers este scurtcircuitat de individ pentru a obține rezultate mai rapide și cu o economie de energie. Astfel, când stimulii sunt neclari, oamenii apelează la contextualizarea lor pentru a le oferi o semnificație.

Contribuția lui Fritz Heider la explorarea percepției sociale și a atribuirii a fost recunoscută de un număr mare de psihologi sociali care i-au urmat, preluându-i, completându-i și explicitându-i conceptele.

Solomon E. Asch

„Ne uităm la o persoană și imediat se formează în noi o anumită impresie a caracterului său. […] Observațiile ulterioare pot îmbogăți sau contrazice prima noastră impresie, dar noi nu putem stăpâni rapida ei dezvoltare, așa cum nu putem evita percepția unui obiect vizual sau a unei melodii” (Asch, 1946, p. 258). Astfel începe articolul „Forming Impressions of Personality”, care ar putea fi considerat prima lucrare științifică, ce tratează experimental formarea impresiilor, reunind cercetări efectuate cu, în total, peste o mie de participanți. De-a lungul a zece experimente ingenios proiectate, Solomon E. Asch demonstrează aplicarea principiilor gestaltiste, care își dovediseră utilitatea în percepția obiectelor, la formarea impresiilor, subdomeniu al percepției sociale. Observația de la care pornește autorul este una simplă: deși o persoană reunește o mulțime de trăsături disparate, impresia formată este de regulă un tot unitar. El oferă trei posibilități de combinare a însușirilor în realizarea unei imagini integrate. Prima vizează însumarea valorii fiecărei trăsături. A doua presupune, pe lângă suma trăsăturilor, și luarea în considerare a unei impresii generale ce reprezintă „o forță afectivă care conferă o direcție spre plus sau minus, deplasând evaluarea trăsăturilor în direcția sa” (idem, 259). Nu în ultimul rând, a treia posibilitate susține că, formarea impresiilor se realizează prin luarea în considerare a caracteristicilor, și, mai ales, a relațiilor dintre ele, ceea ce contează fiind, nu atât însușirea în sine, ci contextul, format din celelalte însușiri, în care ea apare.

Înainte de a descrie experimentele prezentate în acest articol este necesară o clarificare a poziției pe care Solomon E. Asch o ia față de „efectul de halo”. Acesta este menționat pentru prima dată de Edward L. Thorndike (1920) care observă că încercarea de a evalua diferite aspecte ale unei persoane (inteligență, forță fizică, încredere etc.) nu reușește când aceste trăsături distincte sunt percepute de indivizi ca intercorelate. Astfel, observă autorul, în aprecierea persoanei se strecoară „impresia generală” pe care observatorul o are despre cel evaluat și care se datorează tendinței oamenilor de a vedea indivizii, sau mai degrabă personalitatea lor, ca un întreg coerent. Astfel, evaluarea unei trăsături nu poate să fie independentă de întreaga paletă de caracteristici afișate de individ. Diferența dintre poziția lui Edward L. Thorndike și cea a lui Solomon E. Asch este foarte fină. Ultimul autor caută explicit să se delimiteze de primul, susținând că impresia globală datorată percepției individului ca tot unitar nu este menită să influențeze interpretarea fiecărei caracteristici în parte, ci mai degrabă interrelațiile dintre trăsături conduc la evaluări diferite (Asch, 1946, p. 260).

Primul, și poate chiar cel mai cunoscut experiment privind formarea impresiilor realizat de Solomon E. Asch (1946, pp. 262–264), pune problema trăsăturilor centrale și periferice. Subiecții sunt distribuiți către una dintre cele două condiții experimentale A sau B. Celor două grupuri li se citește câte o listă formată din șapte adjective, cerându-li-se să își imagineze că acestea descriu o singură persoană. Cele două liste sunt identice cu o singură excepție, pe poziția a patra apare în varianta A adjectivul „cald”, iar în varianta B „rece”. Trăsăturile care descriu persoana-stimul sunt: inteligent, abil, muncitor, cald/rece, hotărât, practic și prudent. Apoi subiecții sunt rugați mai întâi să descrie cu propriile lor cuvinte persoana și apoi să o evalueze, bifând, într-o listă de adjective, pe acelea care se potrivesc cu imaginea deja formată. Rezultatele arată că cele două grupuri experimentale elaborează impresii foarte diferite despre persoana-stimul, ceea ce-l îndreptățește pe autor să afirme că originea imaginii despre aceasta stă în interacțiunea dintre trăsături. Spre exemplu, adjective precum „generos”, „înțelept”, „fericit”, „bine-intenționat”, „glumeț”, „sociabil”, „popular”, „uman”, „altruist” și „imaginativ” sunt asociate în mare măsură cu lista A și în mică măsură cu B, în timp ce altele precum „de încredere”, „important”, „chipeș”, „persistent”, „serios”, „reținut”, „puternic” și „onest” sunt asociate egal cu ambele variante. Explicația dată de autor este că perechea de însușiri „cald-rece” reprezintă ceea ce numim „trăsături centrale”, caracterizându-se printr-o pondere mai mare a importanței în organizarea impresiei. Într-o comunicare personală, Septimiu Chelcea a relatat că a realizat un experiment similar, în România, la începutul anilor '90, folosind, în locul perechii de atribute „cald-rece”, diada „comunist-anticomunist”. Cercetarea a relevat diferențe semnificative între impresiile create pe baza celor două liste de adjective utilizate de Solomon E. Asch, evidențiind centralitatea orientării politice pentru evaluarea unei persoane. Mă întreb dacă repetarea experimentului, în prezent, ar conduce la rezultate similare. Pe de-o parte, înclin să cred că nu, datorită îndepărtării temporale de momentul Revoluției. Pe de-altă parte, istoria și întâmplările din trecut nu pot fi uitate cu ușurință, ceea ce ar putea determina păstrarea conotațiilor puternice asociate însușirilor „comunist” și „anticomunist”.

Într-un alt experiment realizat de Solomon E. Asch (1946, pp. 267–268), listele A și B date subiecților erau formate din următoarele adjective: inteligent, abil, muncitor, politicos/nepoliticos, hotărât, practic și prudent. Diferențele în evaluarea persoanei stimul nu mai sunt atât de evidente din răspunsul subiecților, ceea ce sugerează că perechea „politicos-nepoliticos” nu a avut un rol central. Un alt experiment din cadrul aceluiași studiu lămurește următoarea problemă: este centralitatea o caracteristică stabilă a unei trăsături, sau depinde de context? Pentru a răspunde la această întrebare, adjectivele „cald” și „rece” au fost incluse în alte liste de însușiri, subiecții fiind rugați să evalueze importanța lor în formarea impresiei pe o scală de la 1 la 7. Lista A de adjective era alcătuită din: obedient, slab, superficial, cald, neambițios și vanitos, lista B din vanitos, ager, fără scrupule, cald, superficial și invidios și lista C din inteligent, priceput, sincer, rece, conștiincios, săritor și modest. Comparând aceste rezultate cu cele obținute din evaluarea importanței celor două trăsături în contextul primului experiment s-a constat că participanții au considerat că, în cadrul acestor ultime trei serii de trăsături, A, B și C, „rece” și „cald” nu au avut o mare importanță în structurarea unei imagini despre persoana țintă, pierzându-și statutul de trăsături centrale, care a reieșit din evaluarea subiecților în cadrul primului experiment. Concluzionând, din cele prezentate până acum reiese că impresia despre o persoană are o structură unitară, fiind alcătuită din trăsături centrale și periferice în funcție de importanță lor. Modificarea oricărei însușiri afectează întreaga imagine proporțional cu rangul trăsăturii.

Pe lângă rezultatele colectate cu ajutorul listelor de adjective, Solomon E. Asch (1946, p. 268) a cerut subiecților să și descrie, în câteva propoziții, persoana-stimul. Astfel a observat că aceleași trăsături erau interpretate distinct în contexte diferite. Dacă o persoană era inteligentă și rece, acea inteligență era mai degrabă orientată spre atingerea unor scopuri egoiste și se manifesta diferit de inteligența unei persoane clade, care era văzută ca folosindu-și aptitudinile spre folosul tuturor. Așa s-a născut un alt experiment, la care subiecții au fost împărțiți tot în două grupuri, cărora li s-a citit câte o listă de adjective. Lista A era formată din: amabil, înțelept, onest, calm și puternic, iar B din: crud, ager, fără scrupule, calm și puternic. Se observă faptul că ultimii doi itemi ai listelor sunt identici, sarcina subiecților constând în a găsi sinonime pentru aceștia. După cum era de așteptat, interpretarea adjectivului „calm” în contextul seriei A i-a adus identificări frecvente cu: „senin”, „pașnic”, „tolerant” etc., în timp ce în cadrul seriei B a fost interpretat ca: „rece”, „calculat”, „fără conștiință”, etc. În aceeași manieră, pentru „puternic” au fost găsite în primul caz sinonime precum „curajos”, „săritor”, „de încredere” etc., iar în al doilea caz „nemilos”, „inflexibil”, „dominant” etc. În concluzie, interpretarea unei însușiri nu se face în sine, ci ținând cont de context. Aceeași observație reiese și din alt experiment realizat de același autor. Subiecții, divizați din nou în două grupe au primit patru serii de adjective: A – rapid, priceput și săritor, B – rapid, neîndemânatic și săritor, C – încet, priceput și săritor, iar D – încet, neîndemânatic și săritor. Subiecții din prima condiția erau rugați să identifice care dintre cele trei serii rămase seamănă cel mai bine cu A, iar cei din a doua condiție cu B. Evident, cei din prima grupă au considerat apropiate în mare măsură lista A cu lista C, iar cei din a doua grupă, lista B cu lista D. „Surpriza” provine însă din faptul că semnificația acordată fiecărei trăsături în parte precum și relațiilor dintre ele diferă în concordanță cu alegerile făcute. Explicațiile date de subiecți privind manifestarea trăsăturilor sunt construite astfel încât să le susțină ipoteza. Indivizii din prima condiție văd persoana-stimul ca fiind în primul rând pricepută, ceea ce o determină să fie săritoare și, după caz, rapidă sau înceată. Nu există contradicție în imaginea lor. La fel, cei din al doilea grup văd persoana-stimul mai întâi neîndemânatică și rapidă/înceată, ceea ce o face să fie și săritoare. Concluzia care se poate trage este că nu însușirea în sine contează, ci relațiile inferate cu alte trăsături care alcătuiesc contextul (Asch, 1946, pp. 268–269).

Această ultimă observație este susținută de un alt experiment, de asemenea foarte cunoscut, realizat de Solomon E. Asch (Asch, 1946, pp. 270–271). De această dată, subiecții, din nou în două grupuri experimentale, primesc liste cu aceleași șase adjective, însă într-o ordine diferită. În lista A însușirile pozitive sunt plasate la început, urmând cele negative, iar în lista B ordinea este inversată. Itemii, așa cum apar în prima serie, sunt: inteligent, muncitor, impulsiv, critic, încăpățânat și invidios. Atât în descrierea liberă a persoanei stimul, cât și în evaluarea acesteia, cu ajutorul unei liste de adjective, se observă diferențe majore între cele două grupuri. Autorul respinge explicarea rezultatelor prin intermediul efectului de priming, înțeles ca exagerarea importanței primelor informații, considerând că mecanismul responsabil pentru elaborarea impresiei ține de utilizarea primelor adjective drept ancore funcționale în interpretarea următorilor itemi. Această explicație este susținută de un alt experiment. Subiecții, din cele două condiții construite, primesc și de această dată aceeași listă de adjective, diferențiindu-se prin ordinea lor. În primul caz este vorba despre: inteligent, priceput, muncitor, determinat, practic, precaut și evaziv, iar în al doilea ordinea este inversată. Interpretarea rezultatelor a condus la respingerea efectului de priming ca explicație deoarece, în al doilea caz, adjectivul „evaziv” nu a „călăuzit” formarea impresiei, neavând o relevanță funcțională datorită caracterului său ambiguu (Asch, 1946, pp. 271–272).

Organizarea gestaltistă a impresiei este demonstrată de Solomon E. Asch (1946, pp. 273–274) prin intermediul următorului experiment. Subiecții sunt repartizați către una dintre cele două condiții experimentale. Indivizii din primul grup primesc descrierea a două persoane prin intermediul a două liste, A și B cu câte trei adjective, iar cei din al doilea primesc aceleași șase adjective, însă sunt informați că reprezintă descrierea unei singure persoane. Seria A este alcătuită din însușirile: inteligent, muncitor și impulsiv și seria B din caracteristicile: critic, încăpățânat și invidios. După îndeplinirea sarcinii, prima grupă este informată că ambele liste de adjective se referă de fapt la aceeași persoană, ei fiind rugați să o caracterizeze. Întrebați dacă au întâlnit dificultăți în realizarea acestei a doua cerințe, majoritatea subiecților au mărturisit cât de greu le-a fost să-și reorganizeze imaginea deja formată, ei fiind nevoiți să reinterpreteze trăsăturile în noul context. Principalul obstacol a fost menționat ca fiind contradicția relativă între trăsături. În schimb, indivizii din a doua grupă experimentală, care au avut de la început această sarcină, nu au considerat-o dificilă. Contradicția între trăsături nu a fost semnalată, atât de frecvent, ca fiind o dificultate. În concluzie, dacă formarea unei impresii ar fi un simplu proces aditiv, subiecții ar fi avut aceeași atitudine față de sarcină, organizarea gestaltistă a impresiei fiind cea care a îngreunat, în cazul primei condiții experimentale, îndeplinirea celei de-a doua cerințe (Asch, 1946, p. 275).

Concluziile acestui studiu – așa cum au fost ele formulate de către Solomon E. Asch (1946, pp. 284–285) – sunt următoarele: în primul rând, impresia despre o persoană are un caracter unitar, fiind diferită de suma trăsăturilor pe care ea le deține. Acestea nu sunt percepute individual, ci formează o structură închegată, influențându-se reciproc. Unele caracteristici vor juca un rol central, în timp ce altele vor avea un statut periferic, în funcție de contextul în care apar. O sigură însușire diferită conduce la modificarea întregii impresii. Mai mult, aceeași trăsătură poate căpăta interpretări distincte în contexte diferite. Nu în ultimul rând autorul identifică tendința oamenilor de a infera trăsături încă neobservate pe baza celor deja percepute, fenomen care va purta numele de „teorii implicite de personalitate”.

Solomon E. Asch (1946, pp. 287–288) nu a lăsat semnalarea limitelor cercetării pe care a realizat-o în seama criticilor săi. Astfel, autorul recunoaște că studiul său a neglijat diferențele interindividuale, neluând în seama personalitatea ca factor care contribuie la formarea impresiilor. De asemenea, experimentele sale nu vizează descrierea modului în care sunt dobândite informațiile despre ceilalți, ci mai degrabă mecanismele generice care intervin odată ce acestea au fost achiziționate.

La aceste observații se poate adăuga faptul că experimentele realizate de Solomon E. Asch (1946) au o validitate ecologică scăzută datorită utilizării unor liste de adjective pentru administrarea variabilelor independente și pentru măsurarea variabilei dependente, fiecare item având doar două valori, ceea ce restrânge libertatea subiecților. Mai mult decât atât, rezultatele experimentelor care utilizează lista de adjective ar putea fi afectate de însăși metodologia folosită. Să presupunem că subiectul, citind descrierea persoanei-stimul, și-a format deja o impresie despre ea și trece la bifarea însușirilor care sunt în concordanță cu imaginea sa. Bifând o trăsătură, această se strecoară în structura impresiei despre persoana-stimul, influențând la rândul ei răspunsurile ulterioare. Cu alte cuvinte, spre sfârșitul listei, impresia subiectului va fi alcătuită atât din adjectivele date la începutul sarcinii, cât și din cele bifate anterior, ceea ce înseamnă că rezultatele colectate nu sunt rodul manipulărilor pe care le-a preconizat experimentatorul.

Această limită a cercetării ar fi putut fi evitată prin randomizarea itemilor din lista de adjective. Nu în ultimul rând, se observă că trăsăturile care alcătuiesc lista utilizată de subiecți au mai degrabă conotații pozitive, fără să existe adjective care să descrie însușiri indezirabile. S-ar putea ca acest fapt să influențeze la rândul său rezultatele.

Despre Solomon E. Asch și contribuția sa la dezvoltarea psihosociologiei s-a scris până acum și, foarte probabil, se va scrie și de acum înainte. Un punct de vedere interesant este enunțat de Jacques-Philippe Leyens și Olivier Corneille (1999) care pun în relație experimentele realizate de Solomon E. Asch cu dezvoltarea preocupărilor pentru cogniția socială, considerându-l pe autor ca fiind un antemergător al acestui domeniu. Cei doi psihologi sociali remarcă faptul că Solomon E. Asch este văzut ca abordând percepția socială dintr-o perspectivă psihosociologică, deși se pare că el a plecat de la premise ce țin de percepția obiectului. Este adevărat că orientarea gestaltistă a călăuzit demersul autorului, însă concluziile trase se aplică strict persoanelor și nu obiectelor.

Psihologii sociali contemporani consideră că multe dintre ideile lansate de Solomon Eliot Asch nu sunt valorificate la adevăratul lor potențial. Una dintre ele, „ipoteza schimbării sensului” (Asch 1952 apud Forsyth, 1987, p. 121) susține că trăsăturile de personalitate au interpretări distincte în contexte diferite. Într-un climat pozitiv, adjectivul „calm” este interpretat ca „senin”, în timp ce într-un context negativ devine „calculat”. Observația pe care a făcut-o Solomon Eliot Asch, anume că adjectivele care descriu personalitatea nu au un singur sens, unanim recunoscut decât pe hârtie sau în manualele de psihologia personalității, este în continuare prea puțin fructificată. Luând în considerare că, alăturând două trăsături, sensul amândurora se modifică, este imposibil de vorbit despre o singură sociabilitate, un singur tip de conștiinciozitate sau de agresivitate (Tabelul 1).

Tabelul 1 Interpretarea adjectivelor în context pozitiv sau negativ (Forsyth, 1987, p. 121)

În „Thinking About Persons”, Solomon E. Asch și Henri Zukier (1984) descriu modul în care se influențează reciproc trăsături mai mult sau mai puțin congruente. Experimentul realizat de cei doi psihosociologi pune în evidență faptul că subiecții, primind descrierea unei persoane formată din două adjective, reușesc să elaboreze o imagine integrată despre aceasta. Mai mult decât atât, unele perechi de adjective par a fi compatibile, în timp ce altele se află la limita antonimiei. Cu toate acestea, participanții reușesc, cu foarte puțin excepții, să realizeze o descriere coerentă a persoanei stimul pornind de la cele două adjective. Autorii identifică șapte moduri în care indivizii „leagă” trăsăturile de la care pornesc. Primul tip de relație este „facilitarea” care se caracterizează prin aceea că una dintre caracteristici permite apariția celei de-a două, nu însă și invers. Spre exemplu, în cazul perechii „inteligent-spiritual” subiecții consideră că o persoană spirituală este obligatoriu și inteligentă, nu însă și invers. A doua modalitate de compatibilizare a adjectivelor o constituie „segregarea”, care se referă la aplicarea însușirilor la sfere diferite ale vieții. Astfel, o persoană care este sclipitoare din punct de vedere intelectual, dar și nesăbuită este văzută ca descurcându-se strălucit în planul profesional și ca fiind stângace în relațiile cu ceilalți. În al treilea rând, adjectivele sunt văzute ca fiind caracteristice pentru niveluri diferite al personalității. În perechea „sociabil-singuratic” persoana pare a fi sociabilă la suprafață, însă, în realitate este mai degrabă singuratică. O nouă posibilitate de interpretare a adjectivelor o reprezintă modelul cauză-efect, o însușire fiind văzută drept cauza celeilalte. Spre exemplu, o persoană care este și ostilă și dependentă se comportă ostil tocmai datorită faptului că depinde de altcineva, ceea ce îi displace. Asemănător, adjectivele pot fi legate și sub formă de mijloc-scop, unde o trăsătură, precum severitatea este un instrument care permite individului să fie și prietenos. A șasea modalitate de explicare a trăsăturilor este sursa comună, subiecții considerând că ambele caracteristici izvorăsc din aceeași cauză, așa cum este în cazul perechii „vesel-posomorât”, ambele datorându-se capriciozității persoanei.

Nu în ultimul rând, cele două adjective pot fi interpolate, care se referă la introducerea unor informații care să înlesnească „întâlnirea” dintre însușiri. Spre exemplu, o persoană este și inteligentă și neambițioasă pentru că, în trecut, deși era ambițioasă nu a obținut ceea ce a dorit și astfel a fost dezamăgită, ceea ce a determinat-o să se schimbe. Aceste exemple, preluate din lucrarea amintită, descriu modalități în care diferiți subiecți au rezolvat sarcina care li s-a dat. Aceeași pereche de adjective putea fi explicată diferit de participanți diferiți, autorii neinsistând asupra acestui aspect al identificării corelațiilor dintre tipul de legătură și trăsăturile pereche. În concluzie, se confirmă din nou ideea susținută și în 1946 de Solomon E. Asch. Impresia despre o persoană este o structură unitară astfel încât, informațiile deținute trebuie interpretate coerent, trăsăturile neputând fi adunate ca mărgelele pe o sfoară.

Norman H. Anderson

În studiile realizate de Norman H. Anderson și colaboratorii săi este propus un model explicativ alternativ de formare a impresiilor ale cărui asumpții contrazic viziunea formei bune și anulează existența mecanismelor cognitive preconizate de aceasta.

Experimentele care stau la baza acestui model utilizează o metodologie similară, dar nu identică, celei imaginate de Solomon E. Asch. Persoana-stimul este descrisă printr-o listă de trăsături, însă măsurarea impresiei se realizează pe baza evaluării reacției emoționale a subiecților la această descriere utilizând o scală care variază de la „cea mai puțin agreabilă imagine” la „cea mai agreabilă imagine”.

Autorul acordă o importanță deosebită acestui tip de evaluare, pe care îl utilizează în majoritatea studiilor sale. În „Likableness Ratings of 555 Personality-trait Words” Norman H. Anderson (1968b) reproduce rezultatele evaluării a 555 însușiri de către 100 de subiecți. Voi reda în

Tabelul 2 primele și ultimele zece trăsături în ordinea preferințelor participanților. Simpla lectură a celor 20 de atribute atrage următoarea observație: majoritatea alcătuiesc perechi de antonime, ceea ce reprezintă o garanție a validității evaluărilor. În plus, în ambele liste se regăsesc adjective sinonime pe poziții apropiate.

Tabelul 2. Cele mai agreate și cele mai puțin agreate zece trăsături (Anderson, 1968b, p. 273)

În „Order Effects in Impression Formation in Four Classes of Stimuli” Norman H. Anderson și Ann Norman (1964) încearcă să dovedească existența efectului de listă în formarea impresiilor. Cei doi autori anterior citați consideră că explicația dată de Solomon E. Asch (1946), potrivit căreia adjectivele aflate pe primele poziții din listă influențează semnificația acordată celorlalte însușiri, nu este suficient întemeiată teoretic și experimental, astfel încât ei propun pentru același fenomen o altă interpretare.

Un alt studiu realizat de Norman H. Anderson (1965b) demonstrează că mecanismele formării impresiilor nu sunt de origine gestaltistă, ci „algebrică. Potrivit teoriei sale, oamenii își formează impresii calculând media însușirilor unei persoane și nu prin însumare a acestora. Cele două procese pot fi ilustrate prin următorul exemplu: o persoană deține trăsăturile „inteligent”, „manierat”, „leneș” și „săritor”. Conform principiului adunării, fiecare trăsătură este evaluată de către observator în ceea ce privește caracterul pozitiv sau negativ al acesteia. Să zicem că scorurile variază de la 1 (negativ) la 10 (pozitiv). Trăsătura „inteligent” primește din partea observatorului nouă puncte, „manierat” zece puncte, „leneș” două puncte și „săritor” cinci puncte. În acest caz, impresia despre acea persoană este suma algebrică a scorurilor tuturor trăsăturilor, deci 26. Aceasta poate fi la rândul său comparată cu impresiile despre alte persoane pentru a stabili o ierarhie a preferințelor observatorului. Limita evidentă a acestei teorii este următoarea: dacă o altă persoană deține trei din cele patru trăsături menționate, fiind inteligentă, manierată și săritoare, impresia sa va aduna doar 21 de puncte, ceea ce ar însemna că observatorul o găsește mai neplăcută decât pe prima. Calcularea mediei încearcă să depășească această limită, propunând introducerea în ecuație a unei noi variabile: numărul de trăsături luate în considerare. Astfel, impresia nu mai este rezultatul însumării scorurilor fiecărei însușiri, ci se obține din media acestora. În cazul prezentat mai sus, prima persoană obține un scor de 6,5, iar a doua obține un scor de 7, ceea ce este în concordanță cu faptul că aceasta creează o impresie mai favorabilă.

Teoria potrivit căreia impresia este reprezentată numeric de media trăsăturilor a fost testată empiric printr-un experiment ingenios realizat de Norman H. Anderson (1965a). Acesta a observat că subiecții vor evalua mai puțin favorabil o persoană care este definită printr-o trăsătură negativă și una pozitivă decât o altă persoană definită doar prin trăsătura pozitivă. Această descoperire discreditează teoria însumării trăsăturilor, susținând modelul mediei.

O altă observația a autorului pune aparent în dificultate această ultimă teorie. Cu cât o persoană este descrisă prin mai multe trăsături care au același grad de pozitivitate/negativitate, cu atât aceasta este evaluată mai pozitiv/negativ de subiecți, ceea ce susține mai degrabă teoria însumării. Pentru a explica rezultatele, autorul anterior menționat introduce conceptul de „impresie inițială” care reprezintă părerea observatorului despre actor în absența oricărei informații. Această impresie inițială este neutră și se adaugă la punctele obținute de celelalte trăsături, realizându-se apoi media tuturor pentru a obține scorul impresiei generale. De exemplu: o persoană caracterizată de patru însușiri negative, care au fiecare valoarea trei, va obține inițial media trei, la fel ca o persoană caracterizată de două astfel de trăsături. În schimb, prin introducerea impresiei inițiale, care este, potrivit autorului, neutră, primind astfel valoarea cinci, scorurile se modifică. În cazul primei persoane se obține media 3,4, în timp ce în cazul celei de-a doua media este 3,67, ceea ce este în concordanță cu răspunsurile subiecților.

În „Differential Weighting in Intergration Theory”, Gregg C. Oden și Norman H. Anderson (1971) introduc un nou concept pentru a îmbunătăți puterea explicativă și predictivă a teoriei mediei trăsăturilor în ceea ce privește formarea impresiei. Este vorba despre termenul de „ponderare”, care se referă la importanța pe care observatorul o acordă unei trăsături a actorului. Astfel, părerea despre acesta nu va fi simpla medie a însușirilor, ci va rezulta din media scorului fiecărei trăsături ponderat de importanța acesteia.

În concluzie, modelul structuralist abordează formarea impresiei dintr-o perspectivă asociaționistă, considerând că fiecare trăsătură contribuie la imaginea finală fără a interacționa cu celelalte. Rezultatele obținute par să susțină această ipoteză, iar modul în care au fost realizate studiile nu permit o comparație directă cu rezultatele obținute de gestaltiști. În schimb, premisele teoretice de la care pornesc cele două abordări diferă profund. Norman H. Anderson propune, în lucrarea din 1965, introducerea conceptului de „impresie inițială”. În schimb, cu aproximativ 20 de ani în urma, Solomon E. Asch (1946) susținea contrariul. Potrivit primului autor această impresie este neutră în absența informațiilor despre actor, ceea ce este departe de adevăr. Însă, dacă luăm în considerare faptul că impresia inițială poate fi influențată de factori precum: dispoziția de moment a observatorului, situația în care se află sau chiar de către impresia despre persoana care însoțește actorul și care le face cunoștință, una din asumpțiile abordării structuraliste își pierde credibilitatea.

Leslie A. Zebrowitz

O altă direcție actuală în studiul formării impresiilor este introdusă de Leslie A. Zebrowitz și Reuben M. Baron (1983) prin intermediul articolului „Toward an Ecological Theory of Social Perception”. Abordarea ecologică reprezintă o încercare de integrare și valorificare a rezultatelor obținute în studiul percepției sociale reunindu-le sub umbrela ecologismului, adică a adaptabilității acțiunilor nu numai pentru specie, ci și la nivel individual. Astfel, autorii citați militează pentru o schimbare a abordării formării impresiilor, de la cercetarea mecanismelor cognitive care contribuie la procesarea informațiilor, la studiul stimulilor valorificați în elaborarea părerilor despre ceilalți.

Deși este cea mai nouă teorie din domeniul percepției sociale, ecologismul reprezintă o abordare a percepției obiectelor introdusă de James J. Gibson la începutul anilor ’60 ai secolului trecut. Revalorificarea acesteia, propusă de Leslie A. Zebrowitz și Reuben M. Baron (ibidem) s-a petrecut într-o perioadă în care cognitivismul luase avânt, monopolizând cercetările din domeniul percepției interpersonale. Deși rezultatele obținute în această direcție erau promițătoare, absolutizarea mecanismelor cognitive amenința să conducă la pierderea din vedere a unor aspecte importante ale fenomenului studiat. Astfel, cei doi autori au atras atenția asupra insight-urilor oferite de abordarea ecologică a percepției sociale, militând pentru focalizarea atenției asupra specificului percepției interpersonale. Aceasta are în primul rând un caracter adaptativ, servind întotdeauna atingerii unui scop. Oamenii sunt mai mereu mânați în acțiunile lor de un motiv sau un interes, astfel încât, nici formarea unei impresii nu face excepție, mai ales dacă ținem cont de resursele cognitive alocate.

De asemenea, Leslie A. Zebrowitz și Reuben M. Baron (ibidem) remarcau că percepția este cu adevărat socială doar când se bazează pe evenimente, acțiuni sau fenomene aflate în mișcare. Din această afirmație se subînțelege atitudinea critică a autorilor față de studiile care utilizau imagini statice sau liste de adjective, acestea fiind lipsite de validitate ecologică.

Articolul introduce două concepte utile noii abordări a percepției interpersonale, preluate din studiul percepției obiectelor: „relevanța personală” (affordance) și „calibrarea” (attunement). Primul se referă la ansamblul de proprietăți ale obiectului din perspectiva funcționalității lui. Nu este vorba de o simplă descriere a stimulului constând în caracteristici direct observabile, ci o descriere prin prisma utilității lui pentru observator. În cazul oamenilor, relevanța personală se referă la oportunitățile de interacțiune dintre observator și actor, acesta din urmă fiind perceput nu în termeni de trăsături de personalitate, ci în termeni de comportamente: cum ar putea acționa în relație cu observatorul și, de asemenea, ce fel de acțiuni așteaptă de la acesta (Zebrowitz și Baron, 1983). Spre exemplu, în loc să evaluăm o persoană ca fiind agresivă, ne concentrăm atenția asupra posibilității ca ea să țipe sau să ne atace.

Trebuie menționat că relevanța este personală, fără a fi subiectivă. Cu alte cuvinte, comportamentele actorului sunt reale, independent de cel care le percepe. Însă, ele se manifestă doar în relație cu anumiți observatori, fiind indisolubil legate de interacțiunea dintre aceștia și de contextul social în care ea se produce (ibidem).

Cel de-al doilea concept, „calibrarea” se referă la selectivitatea percepției interpersonale, ceea ce înseamnă că doi observatori pot percepe aceeași persoană stimul, formându-și impresii diferite despre aceasta, pe baza așteptărilor și a experiențelor anterioare distincte. Calibrarea la anumite trăsături și comportamente ale actorului poate fi dictată și de dispoziția de moment sau de interesele personale (ibidem).

În concluzie, percepția socială este în esență adaptativă, deoarece servește intereselor observatorului. Studiul acesteia se poate realiza doar în contexte care redau fidel interacțiunile sociale, fiind de preferat să se utilizeze secvențe filmate, și nu stimuli statici. Mai mult, evaluarea trăsăturilor de personalitate ar trebui înlocuită cu aprecierea oportunităților de interacțiune, între actor și observator, bazate pe relevanța personală a informațiilor percepute de acesta din urmă. Nu în ultimul rând, perceperea unei caracteristici sau a unui comportament va fi influențată de calibrarea observatorului, adică de expectațiile sale privind acțiunile actorului.

Aplicabilitatea acestei teorii este ilustrată de experimentul realizat de Astrid Mignon și Patrick Mollaret (2002). Cei doi autori au comparat percepțiile a două grupuri de subiecți la aceeași descriere a unor persoane-stimul, însă o dată din perspectiva comportamentului acesteia și altă dată din perspectiva comportamentului altora față de ea. Această ultimă condiție presupunea utilizarea relevanței personale în percepția persoanei-stimul. Rezultatele au arătat că subiecții din a doua grupă au dat răspunsuri mai omogene pentru aceeași persoană-stimul și răspunsuri mai eterogene pentru persoane-stimul diferite. În concluzie, relevanța personală reprezintă un concept care își dovedește utilitatea în percepția socială și poate chiar în psihologia personalității.

Nalini Ambady

Împreună cu Robert Rosenthal, Nalini Ambady a inițiat paradigma experimentală „thin slices” (Ambady și Rosenthal, 1992), care reprezintă una dintre cele mai noi abordări ale formării impresiilor. Deși nu vizează direct acest fenomen, studiile bazate pe „thin slices” și-au propus să analizeze modul în care oamenii codifică și decodifică semnalele nonverbale. Design-ul experimental implică vizionarea de către subiecți a unor scurte secvențe filmate în care apare, de regulă, o persoană-stimul pe care aceștia o evaluează pe baza unei grile prestabilite de răspunsuri. De obicei, părerile observatorilor sunt comparate cu o serie de criterii externe precum testele de personalitate sau descrieri furnizate de rude sau prieteni apropiați. Majoritatea studiilor indică faptul că evaluările participanților la studii sunt consensuale și corelează cu criteriile externe utilizate (ibidem).

Unele cercetări realizate după modelul „thin slices” au încercat să pună în evidență impactul conjugat al mai multor factori asupra corectitudinii condificării și decodificării semnalelor nonverbale. Astfel, în „A Thin Slice Perspective on the Accuracy of First Impressions” Dana R. Carney, C. Randall Colvin și Judith A. Hall (2007) variază lungimea secvenței-stimul – 5s/20s/45s/60s/300s, locația de unde aceasta este extrasă din ansamblul filmării (la începutul, la mijlocul sau la finalul acesteia), caracteristica evaluată (afecte pozitive, afecte negative, inteligență) și cele cinci dimensiuni Big Five (extraversie, agreabilitate, conștiinciozitate, nevrotism și deschidere către experiență). Concluziile acestui studiu scot în evidență importanța duratei secvenței video pentru aprecierea extraversiei și agreabilității. Acest rezultat poate fi explicat prin adaptativitatea perceperii acestor însușiri. De asemenea, s-a constat că secvențele „decupate” de la mijlocul sau de la sfârșitul filmării sunt evaluate mai corect. Nu în ultimul rând, participanții la studiu apreciază, cu mai mare acuratețe, anumite trăsături de personalitate, precum extraversia, nevrotismul sau conștiinciozitatea. Deși concluziile acestui studiu rămân parțial neexplicate, alte cercetări obțin rezultate similare (Kenny, Albright, Malloy, și Kashy, 1994), ceea ce pare să confirme validitatea acestora.

O meta-analiză a cercetărilor bazate pe abordarea „thin slices” este realizată chiar de unul dintre inițiatorii acestei direcții, Nalini Ambady, în colaborare cu Frank L. Bernieri și Jennifer A. Richeson (2000). Autorii încep prin a trece în revistă evoluția studiului psihosociologic al percepției interpersonale de la interesul acordat modului în care se formează prima impresie, la bias-urile perceptive sesizate și, nu în ultimul rând, la constatările timide ale acurateței evaluărilor. Principalele caracteristici vizate în cadrul cercetărilor bazate pe paradigma „thin slices” sunt: stările interne, personalitatea, genul, orientarea sexuală, nivelul de testosteron, motivațiile interacțiunilor sociale, relațiile interpersonale (tipul, calitatea, așteptările generate) și diferite comportamente sau rezultate obținute (profesorat, performanța la locul de muncă, etc.) Stabilirea acurateței s-a realizat fie prin compararea estimărilor judecătorilor cu autoevaluările persoanelor stimul, fie prin stabilirea nivelului consensului inter-judecători. Majoritatea studiilor au raportat o acuratețe peste medie, însă puține au înregistrat rezultate semnificative din punct de vedere statistic. Mai mult, chiar și în cazul acestora, coeficientul de corelație, deși susținut de un prag de semnificație mai mic de 0,05, a înregistrat valori scăzute, care ne determină să punem la îndoială validitatea rezultatelor obținute. Există și câteva excepții, adică studii în care coeficientul de corelație a atins valori apropiate sau peste 0,5, în condițiile unor eșantioane de sub 30 de persoane, fiind știut faptul că numărul mare de subiecți crește artificial corelația.

Meta-analiza studiilor realizate în cadrul abordării „thin slices” a relevat importanța anumitor elemente-cheie pentru acuratețea predicțiilor. Accesibilitatea caracteristicii vizate reprezintă unul dintre principalele elemente care trebuie luate în considerare. Trăsăturile direct vizibile sau care pot fi exprimate nonverbal vor fi mai ușor de recunoscut decât cele cu un grad mai mare de abstractizare. Numărul și tipul canalelor de comunicare reprezintă un alt aspect care poate influența acuratețea predicțiilor. În prezent nu s-a ajuns la un consens privind efectele comunicării verbale, studiile care tratează această problemă având rezultate contrare. Alți factori care pot contribui la creșterea sau scăderea acurateței predicțiilor sunt: experiența judecătorilor, durata secvenței video și perioada de unde aceasta este extrasă (Ambady et al., 2000).

Tendințe contemporane în studierea impresiei

Percepția persoanei și, implicit, formarea impresiilor, nu se mai regăsesc, în prezent, pe lista marilor teme de psihologie socială. Interesul față de aceste direcții de cercetare a apărut la sfârșitul anilor ’30 (Estes, 1938) și a atins rapid un grad ridicat de notorietate, odată cu experimentele realizate de Solomon E. Asch (1946). Etapa clasică a psihologiei sociale coincide cu perioada cea mai prolifică a studiului percepției persoanei și formării impresiilor, marcată prin numeroase articole, volume și conferințe dedicate explorării amănunțite a modului în care oamenii îi percep pe semenii lor. Ambele fenomene sunt abordate dintr-o perspectivă cognitivistă, care pune accent fie pe conținutul imaginilor și reprezentărilor despre ceilalți, fie pe mecanismele psihice care contribuie la formarea, stocarea și reactualizarea lor.

Articolul „Processes Affecting <<Understanding of Others>> and <<Assumed Similarity>>” elaborat de Lee J. Cronbach (1955) este adesea menționat în literatura de specialitate ca fiind un punct de răscruce în realizarea cercetărilor din domeniul percepției sociale (Fiske, 1993, p. 157; Kenny, 1994, p. viii). Critica adusă de acest studiu experimentelor privind acuratețea impresiilor, are la bază calcule matematice greoaie și de aceea este adesea învinuită de limitarea avântului explorării formării impresiilor.

Tema a fost reluată după o pauză de aproximativ 35 de ani, păstrându-se viziunea cognitivistă asupra fenomenelor studiate (Funder și West, 1993; Funder, 1995; Kruglanski, 1989). În același timp, s-au dezvoltat abordarea ecologică (Zebrowitz și Baron, 1983; Zebrowitz și Collins, 1997) și paradigma „thin slices” (Ambady și Rosenthal, 1992) care completează asumpțiile cognitiviste cu elemente evoluționiste.

În prezent, cercetările în acest domeniu se realizează, în principal, din perspective cognitiviste și ecologice, care au viziuni complementare. În primul caz, accentul este pus pe elaborarea unor modele cât mai detaliate ale funcționării mecanismelor cognitive implicate în percepția persoanelor. În abordarea ecologică se încearcă înțelegerea relației dintre înfățișare și personalitate care explică faptul că reușim să ne formăm impresii corecte despre cei cu care interacționăm.

Totodată, în psihologia socială înclinația către cognitivism este criticată de perspectiva discursivă care pune sub semnul întrebării existența proceselor psihice așa cum sunt ele descrise de psihologia cognitivă. În cel de-al doilea capitol, voi urmări relevanța acestei abordări pentru formarea impresiilor. Pornind de la observația că această temă are o bază ontologică solid ancorată în cognitivism, viziune teoretică amplu prezentată în acest prim capitol, îmi propun să explorez, în continuare, posibilitatea studierii formării impresiilor din perspectivă discursivă, cu scopul de a construi o bază teoretică pentru cercetarea pe care îmi propun să o realizez în cadrul stagiului doctoral.

Capitolul 2

„Apoi am apucat-o pe al doilea drum, ce nu era mai prejos.

Și care poate era chiar mai îndreptățit să-l străbat.

Căci era acoperit cu iarbă și neumblat.

Deși, trecând pe unul dintre ele,

Era de parcă le-aș fi străbătut pe amândouă,”

(Frost, 1916).

Noi opțiuni teoretico-metodologice în studiul formării impresiilor: abordarea discursivă

În științele sociale, tradiții de cercetare diferite clădesc explicații alternative ale fenomenelor pe care le studiază. În jurul acestor propuneri sunt făurite adevărate universuri paralele de semnificații: denumiri și conceptualizări, relații și interacțiuni, strategii și direcții de investigare ale fenomenelor vizate. În capitolul precedent am explorat diversitatea teoretică și metodologică existentă în câmpul de cercetare al formării primei impresii. Considerând că opțiunile teoretice ale cercetătorilor sunt informative pentru a înțelege întemeierea studiilor empirice am prezentat mai întâi principalele perspective teoretice care au animat arena psiho(socio)logică în perioada în care a apărut și s-a dezvoltat această direcție de cercetare. Apoi, adoptând o structură cronologică și centrată pe autori, am expus evoluția acestui domeniu. Am organizat lucrarea în jurul contribuțiilor unor psihosociologi consacrați, precum: Fritz Heider, Solomon E. Asch, Norman H. Anderson, Leslie Zebrowitz și Nalini Ambady, ale căror cercetări inovatoare au produs cele mai cunoscute modele teoretice ale formării primei impresii.

O prima concluzie bazată pe această expunere se referă la evoluția domeniului. Studiul formării primei impresii a fost inițiat în urmă cu aproximativ 85 de ani (Allport, 1962, p. 501). Dezvoltarea sa este marcată de curente teoretice succesive, cercetători de renume și experimente „cheie”. Prima impresie a constituit subiectul unei conferințe (Tagiuri și Petrullo, 1958, p. ix) și a surescitat interesul psihosociologilor aflați de ambele părți ale disensiunii asociaționism – gestaltism. Mai târziu, a animat preocupările cognitiviștilor și ecologiștilor. Formarea primei impresii a mobilizat resurse teoretice și metodologice dintre cele mai variate: teorii ale personalității (Allik et al., 2012; Allport și Vernon, 1933; Allport, 1961/1991; Borkenau și Liebler, 1993; Funder, 1999), modele matematice (Anderson și Norman, 1964; Anderson, 1965; Lampel și Anderson, 1968) și statistice sofisticate (Biesanz, 2010; Cronbach, 1955; Kenny, 2004), teorii gestaltiste (Asch și Zukier, 1984; Asch, 1946; Heider, 1944), modele mentale ale mecanismelor cognitive subsumate formării primei impresii (Bargh, 1989; Brewer, 1988; Fiske, 1992; Gilbert, Pelham, și Krull, 1988; Newman și Uleman, 1990; Willis și Todorov, 2006), teorii privind comunicarea nonverbală (Ambady, Bernieri și Richeson, 2000; Ambady, Hallahan și Rosenthal, 1995; Rule, Ambady și Adams, 2009; Rule și Ambady, 2010), adaptări și dezvoltări ale teoriei ecologice a percepției (Zebrowitz și Baron, 1983; Zebrowitz, Andreoletti, Collins, Lee și Blumenthal, 1998; Zebrowitz și Montepare, 2008) și modele conexioniste (Van Overwalle și Labiouse, 2004; Zebrowitz et al., 2011; Zebrowitz, Kikuchi și Fellous, 2010). Rezultă astfel un câmp de cercetare eterogen, care în anul 2013 nu poate fi descris ca evidențiind o paradigmă dominantă.

Mai mult, diversitatea cercetărilor creează dificultăți de comensurare a rezultatelor divergente postulate de aceste studii. Clasificările, explicațiile și paralelele care examinează două sau mai multe tradiții de cercetare utilizează criterii minimale de evaluare, care permit realizarea unor comparații, dar sacrifică în schimb particularitățile abordărilor vizate.

Forma și conținutul textelor de sinteză

Structura unei expuneri construiește un tablou al legăturilor dintre studiile pe care le discută. Spre exemplu, o prezentare cronologică a unui domeniu începe cu „rădăcinile” acestuia și urmărește evoluția și dezvoltarea sa ca o înșiruire de evenimente interdependente. Astfel, succesiunea temelor este înzestrată cu puteri explicative cauzale, perspectivele recente fiind descrise ca variante „îmbunătățite” (ex: neo-asociaționism, neo-conexionism, neo-evoluționism), pornind de la omisiunile predecesorilor și depășind dificultățile întâmpinate de perspectivele inițiale.

Organizarea tematică a expunerii reprezintă o alternativă la varianta cronologică. Des întâlnită în manuale si tratate, această opțiune întărește identitatea conceptelor discutate. Accentul prezentării se mută, de pe înlănțuirea (crono)logică a cercetărilor pe descrierea sistematică a temei tratate. Capitolele unei astfel de lucrări au structuri similare, din care nu lipsesc definițiile și clasificările, care favorizează inteligibilitatea textului. Autorii anunță, încă de la început, legăturile existente între conceptele tratate de capitole diferite, de regulă subteme ale domeniului, care constituie subiectul cărții.

Optarea pentru acest tip de organizare este însoțită de o serie de consecințe. Temele abordate (spre exemplu: senzația, percepția, gândirea etc. într-un manual de psihologie generală; familia, organizațiile, cultura etc. într-un manual de sociologie; agresivitatea, grupurile, influența socială etc. într-un manual de psihosociologie) apar ca preocupări centrale și obiecte de investigare ale domeniului. Pe măsură ce se acumulează tot mai multe rezultate și concluzii ale cercetărilor, noțiunile capătă o identitate bine ancorată, stabilă și independentă. În același timp, legăturile dintre teme primesc din ce în ce mai puțină atenție, fiind explorate preponderent la nivel teoretic. În cazul unui câmp de cercetare prolific, lucrările organizate tematic sistematizează un volum mare de informații, dar realizează un tablou fragmentat al domeniului, populat cu fenomene insulare și care nu încurajează explorarea conexiunilor, suprapunerilor și contradicțiilor între perspective.

Pe parcursul redactării capitolului precedent, cât și în pregătirea celui de față m-am întrebat: cum ar trebui să procedez, ținând cont de faptul că, propunându-mi să realizez o trecere în revistă a unui domeniu, forma pe care o aleg își va aduce contribuția la conținutul informațional al textului? Asemenea călătorului, menționat în introducerea tezei, mă aflu în acest moment la o răspântie de drumuri. Busola și harta poartă, și de această dată, pecetea sociologiei cunoașterii științifice, ai cărei promotori au semnalat și au discutat aceste probleme.

Spre exemplu, David Lynch și Michael Bogen (1997, pp. 485–489), examinând tiparele utilizate în manualele americane de introducere în sociologie, au observat că majoritatea abordează într-o manieră similară aceleași teme slab interconectate. Exemplele, fie cercetări, evenimente din viața reală sau povești ipotetice, se repetă de la un manual la altul și de la o ediție la alta, readucând în discuție situații a căror actualitate sau relevanță este îndoielnică. Rezultă astfel un tablou rigid al unui câmp tematic stabil și coerent în contradicție cu imaginea pe care o obținem dacă urmărim dezbaterile găzduite de conferințele și jurnalele științifice din domeniu.

Pluralitatea teoretică a sociologiei nu este omisă din manualele introductive, ci apare circumscrisă narațiunii progresului științific al domeniului calificat ca pre-paradigmatic, adjectiv ce sugerează că, într-un viitor mai îndepărtat sau apropiat, sociologia va intra în rândul „științelor normale” (Kuhn, 1962/2008). Alternativele teoretice sunt descrise ca perspective concurente și complementare asupra „lumii sociale” (Lynch și Bogen, 1997, p. 487) privită ca un obiect de studiu independent de abordarea utilizată în conceptualizarea ei. Integrarea mai multor opțiuni teoretice devine astfel nu numai posibilă, ci și un deziderat pentru obținerea unei imagini exhaustive asupra fenomenului studiat. David Lynch și Michael Bogen (1997, p. 489) trag concluzia că autorii manualelor prezintă teoriile sociologice ca reflecții, mai mult sau mai puțin fidele, ale unei realități exterioare și nereactive.

Obiectivul celor doi sociologi nu este de a denunța practicile de redactare a manualelor (americane) de sociologie, ci de a atrage atenția asupra unor tipare în producerea acestor texte. Considerate inițial neproblematice, aceste moduri de lucru au o contribuție formativă la conturarea unui anumit tablou al temei tratate. Argumentul autorilor nu este că prezentarea sociologiei din manualele introductive este eronată, comparativ cu starea „adevărată” a domeniului, ci că versiunile postulate de aceste lucrări diferă sistematic și consistent de variantele produse în alte împrejurări.

Greg Myers (1991, p. 45) întreprinde un demers înrudit prin care evidențiază că articolele de sinteză (review articles) contribuie la conturarea unor povești persuasive, menite să convingă cititorii să continue explorarea acelor subiecte în direcțiile indicate de autori. Luând drept exemplu capitolul precedent, după ce am realizat o trecere în revistă cronologică a teoriilor, autorilor și lucrărilor clasice care alcătuiesc câmpul de cercetare al formării primei impresii, am încheiat expunerea esențializând caracteristicile ideilor prezentate prin intermediul noțiunilor de „cognitivism” și „ecologism” și am lansat îndemnul de a face pasul către abordarea discursivă, care promite să ofere noi perspective asupra acestei teme.

În expunerea din capitolul anterior am caracterizat unele cercetări întreprinse de psihosociologi de renume utilizând atributul „clasic”. Septimiu Chelcea (2007, pp. 310–312) explorează utilizarea termenului în contextul cunoașterii științifice, observând că acesta își schimbă sensul original asociat folosirii sale în limbajul cotidian sau în sfera artistică. În timp ce un text literar clasic reprezintă o scriere ale cărei origini se regăsesc în perioada antică, o lucrare științifică clasică se evidențiază prin influența sa asupra domeniului din care provine, fiind un model pentru cercetările care o succed.

Conform lui Nigel G. Gilbert și Michael Mulkay (1984a, pp. 105–106), studiile desemnate astfel capătă această însușire în contextul narațiunii care le evocă prin conectarea lor la momente importante din istoria domeniului. Intervievând 15 cercetători din biochimie, cei doi autori observă că participanții au numit experimente-cheie acele cercetări ale căror rezultate corespund propriilor opțiuni teoretice. Astfel, partizanii unor concepții distincte sau chiar concurente au oferit, în cadrul interviurilor, exemple diferite de experimente-cheie, pe care le-au justificat prin contribuția lor la descoperiri semnificative, discreditând în schimb acele cercetări aflate în dezacord cu propriile păreri.

Greg Myers (1991, p. 46) remarcă faptul că studiile clasice sunt a posteriori asociate cu contribuții teoretice semnificative. Ele sunt astfel plasate într-un șir de tensiuni, explorări și investigații pe care articolele respective adesea nu le recunosc drept precursori. În schimb, autorii acestor texte adresează problemele identificate din perspectiva unor contingențe locale, a unor provocări sau dificultăți presante cu care se confruntau la momentul redactării.

Mai mult, unele articole pot fi invocate drept „deschizătoare de drumuri”, inițiatoare ale unor tradiții de cercetare, prin situarea lor în contextul unor studii ulterioare cu care se aseamănă într-o anumită măsură. La fel de renumite sunt și lucrările ale căror contribuții sunt descrise ca având o influență nefastă asupra ariei de cercetare pe care o abordează, amânând, oprind sau deturnând avântul și interesul pentru acea temă. Spre exemplu, în studiul acurateței primei impresii, articolul lui Lee J. Cronbach „Processes Affecting <<Understanding of Others>> and <<Assumed Similarity>>” (1955) este menționată de Susan T. Fiske (1993, p. 157) și David A. Kenny (1994, p. viii) ca fiind responsabilă pentru „domolirea avântului” acestui câmp de cercetare datorită criticilor pe care le aduce studiilor care nu utilizează aparatul statistic adecvat. Lee J. Cronbach demonstrează erorile tipice ale cercetărilor care măsurau acuratețea percepției sociale. David C. Funder (1995, p. 654) adaugă și articolul scris de Lee J. Cronbach împreună cu Nathaniel L. Gage (1955) pe această „listă neagră”, unde își găsește loc și „Accuracy of Social Perception and Effectiveness in Interpersonal Relationships” (Gage, 1953).

Fără voia autorului, presupun, textul lui David C. Funder ilustrează dificultățile de înțelegere a acestor lucrări. Psihosociologul american afirmă că „Lee Cronbach, totuși, a reușit să își convingă colegii că aproape toate cercetările pe tema acurateței pe care le-a evaluat erau aproape fără sens. Principalul motiv era că numerele utilizate pentru a reflecta acordul inter-judecători – criteriul uzual pentru acuratețe atunci ca și acum – era potențial influențat de o serie de factori mai mult sau mai puțini artificiali” (Funder, 1995, p. 654, sublinierea autoarei). Eroarea lui David C. Funder constă în faptul că Lee J. Cronbach nu se referă la acordul inter-judecători, ci la corespondența între răspunsurile persoanei evaluate și cele ale evaluatorului căruia i s-a cerut să estimeze opțiunile individului observat. Mai mult, studiile la care fac referință articolele de pe „lista neagră” nu utilizează acest criteriu pentru stabilirea acurateței. În schimb, consensul inter-evaluatori este metoda utilizată de David C. Funder în studiile sale (Blackman și Funder, 1998; Funder și Colvin, 1988; Funder, Kolar și Blackman, 1995) în concordanță cu modelul acurateței realiste (Realistic Accuracy Model) la care autorul aderă. Acest episod anecdotic ilustrează caracterul „situat” al articolelor de sinteză, care utilizează textele invocate ca resurse pentru a exemplifica preocupări sau probleme identificate de autorii respectivelor articole, uneori fără legătură cu contextul în care au apărut scrierile inițiale.

Scopul acestei discuții despre expunerile teoretice este de a semnala că structura unei expuneri contribuie la constituirea temelor pe care le prezintă și se află în strânsă legătură cu opțiunile teoretice ale autorilor textelor respective. Deciziile pe care aceștia le iau în ceea ce privește prezentarea informațiilor modelează subiectul adresat: forma narativă contribuie la formularea mesajului.

De cele mai multe ori, lucrările academice adoptă una dintre cele două versiuni deja menționate de organizare a temei abordate. Abaterile de la structura canonică au drept consecință o navigare euristică a textului. Cititorul poate deveni mai atent la modurile în care este sistematizată informația și la relevanța acestor opțiuni pentru înțelegerea și interpretarea acesteia.

Un rol important în modelarea formei și conținutului viitoarelor articole științifice îl joacă manualele și ghidurile de redactare. Aceste lucrări se diferențiază în funcție de scopul lor, publicul căruia i se adresează și statutul autorilor, toate aceste caracteristici având un impact asupra temelor abordate. Spre exemplu, textele destinate cercetătorilor mai puțin experimentați (studenți, masteranzi, doctoranzi), aflați la începutul călătoriei academice, pe parcursul căreia „fără o busolă, poți să te rătăcești ușor, să bați aceeași potecă fără să-ți dai seama că te învârți într-un <<cerc vicios>>” (Chelcea, 2011, p. 25), colectează și sistematizează regulile de scriere științifică, punându-le la dispoziția cititorilor. De asemenea, ele se evidențiază prin sfaturile și recomandările practice bazate pe experiența profesională a autorilor, răspunzând la multitudinea de întrebări pe care le generează lipsa de exercițiu, incertitudinea sau necunoașterea (spre exemplu Eco, 1977/2006).

Unele lucrări adresează, pe lângă scris, și alte competențe complementare, cum ar fi prezentările orale, munca în echipă sau cititul lucrărilor academice (spre exemplu, Bogathy și Sulea, 2008; Ferréol și Flageul, 2007), în timp cel altele vizează strict elaborarea textelor (spre exemplu, Șerbănescu, 2007). Un loc aparte îl ocupă ghidurile elaborate de asociații profesionale (spre exemplu, American Psychological Association, 2010; American Pyshcological Association, 2012) care se adresează tuturor cercetătorilor dintr-un domeniu și conțin cele mai noi standarde de redactare, devenind criterii de referință pentru publicațiile din acel domeniu.

Nu în ultimul rând, editurile și jurnalele științifice au propriile cerințe în ceea ce privește aspectul unui text. De regulă, aceste specificații se găsesc pe paginile de internet ale publicațiilor respective, iar respectarea lor poate influența decisiv decizia editorilor de a accepta studiile trimise spre publicare.

Reglementarea practicilor utilizate în redactarea textelor academice are și o serie de neajunsuri. Unele dintre manualele și ghidurile mai sus amintite contribuie, fie direct, fie indirect, la aceste probleme, deservind instituțiile pe care și-au propus să le ajute. În primul rând, introducerea unor reguli prea stricte nu permite dezvoltarea unor practici textuale inovatoare, îngreunează evoluția și promovează inerția domeniului. Spre exemplu, Michael Billig (1998, pp. 153–154) mărturisește că studiul „Repopulating Social Psychology: A Revised Version of Events” a fost respins de European Journal of Social Psychology, unul dintre referenți declarându-se în repetate rânduri jenat de textul respectiv, o critică la adresa practicilor curente în scrierea articolelor științifice bazate pe cercetări experimentale.

Realizând o trecere în revistă a recomandărilor manualelor de autorat științific, Olga R. Forero (2003, pp. 73–74) observă recurența îndemnurilor la estomparea contribuției și implicării autorului în alcătuirea textelor. În schimb, lucrările respective promovează exprimarea impersonală, utilizarea diatezei pasive, precum și eliminarea tuturor indiciilor privind subiectivitatea autorilor ca instrumente retorice în slujba obiectivității.

Intertextualitatea

Unele texte conțin referiri explicite la caracterul intertextual al scrierilor, ceea ce contribuie la creșterea reflexivității lor. Julia Kristeva, lingvistă și critic literar de origine bulgară, introduce, sub influența filosofului rus Mikhail Bakhtin, conceptul de „intertextualitate” (Alfaro, 1996, p. 268). Prima mențiune a termenului apare în eseul „Word, Dialogue and Novel” redactat în 1966 și reprodus în limba engleză în volumul The Kristeva Reader. Autoarea ne invită să privim un text ca o intersecție de semnificații derivate, pe de-o parte, din localizarea sa într-un context social și istoric și, pe de-altă parte, din contribuțiile scriitorului și ale cititorului căruia îi este adresat (Kristeva, 1986, pp. 36–37). Aceste idei sunt clarificate și valorificate în eseul „The Bounded Text”, în care Julia Kristeva (1980) descrie un nou tip de analiză translingvistică a alcătuirii textelor. Demersul pe care îl propune pornește de la unități lingvistice precum cuvinte și propoziții, însă depășește dimensiunea sintactică a limbii și se centrează pe practicile semiotice pe care scriitori le utilizează în alcătuirea textelor, văzute ca produse ale re-asamblări ideilor cu care autorii au intrat, în prealabil, în contact.

Preluând conceptul introdus de Julia Kristeva, profesorul american de retorică James E. Porter (1986, pp. 34–35) înțelege prin „intertextualitate” faptul că un text face parte din rețeaua de semnificații existentă în momentul creării lui. James E. Porter identifică două feluri de intertextualitate pe care le denumește: iterabilitatea (iterability) și presupoziția (presupposition). Menționez că autorul stabilește sensurile celor două noțiuni în „Intertextuality and Discourse Community” și că ele diferă de alte înțelesuri ale cuvintelor respective, spre exemplu ideea de „iterabilitate” propusă de Jacques Derrida (1982, p. 315) sau conceptul de „presupoziție” așa cum este definit de Erving Goffman (1983a, p. 1).

Iterabilitatea textelor reprezintă relația lor cu sursele pre-existente accesibile autorilor, materializându-se în preluări explicite sau implicite ale unor fragmente, adică în reiterarea, sub o altă formă și într-un alt context a ideilor respective. Scrierile sursă pot fi clișee, proverbe, poezii, legende, nuvele, romane, dar și articole științifice sau (meta-)discursuri. Acestea reprezintă câteva dintre resurse utilizate de autori în producerea inteligibilității textelor. Personajele, acțiunile și poveștile astfel făurite devin recognoscibile prin apelul la cunoștințele cititorilor presupuse a fi preexistente.

Deși conceptul de „intertextualitate” a apărut în zona studiilor literare critice, aplicabilitatea sa nu se limitează la operele de beletristică. Iterabilitatea unui text științific este exemplificată de regula de aur a scrierii academice conform căreia pentru toate teoriile, observațiile, conceptele și datele preluate de autori trebuie indicate sursele de unde provin. Mai mult, citarea corectă și onestă se face astfel încât oricine să aibă posibilitatea să distingă între contribuții originale și informații preluate și să le poată consulta pe cele din urmă în contextul în care au apărut inițial. În acest mod, lucrările științifice recrutează explicit idei preformulate pentru a construi în jurul lor noi semnificații.

Un al doilea exemplu, de data aceasta privind un tip de referințe implicite, îl constituie practica de a da face apel la exemple din viața reală. Referindu-se la situații și întâmplări despre care cititorii dețin deja anumite informații, autorii pot urmări diverse scopuri: să micșoreze volumul de informații pe care îl introduc în lucrări, să discute anumite aspecte ce presupun cunoștințe amănunțite ale temei sau să prezinte contra-narațiuni ale versiunii oficiale a unor evenimente.

Al doilea tip de intertextualitate, presupoziția, reprezintă ansamblul asumpțiilor pe care autorii le fac despre viitorii cititori și contextul în care aceștia intră în contact cu tema lucrării (ibidem). În articolele științifice această practică poate lua forma introducerii unor exemple fictive sau a descrierii unor situații cotidiene ipotetice. De regulă aceste mini-narațiuni sunt poziționate în partea de introducere sau în subcapitolul destinat concluziilor, având rolul de a ilustra problematica cercetării în termeni concreți și comuni, scoțând în evidență relevanța studiului pentru viața de zi cu zi.

O consecință implicită a aplicării conceptului de „intertextualitate” constă în revizitarea asumpțiilor despre atribuțiile și aportul autorilor. James E. Porter (1986, pp. 35-36) consideră că principala contribuția a acestora constă în asamblarea ideilor împrumutate în configurații noi, cu efecte retorice adaptate la scopul textelor.

Aplicarea acestei concepții în cazul lucrărilor științifice reactualizează discuția privind rolul cercetătorului în producerea de cunoaștere și, mai concret, în instanțierea acesteia prin articole și cărți. În timp ce ghidurile destinate autorilor textelor de sinteză încurajează redactarea lor într-un mod care estompează, pe cât posibil, aportul autorilor și caracterul meșterit, potrivit sau peticit al textului, pornind de premisa că aceste produse trebuie să reprezinte o reflectare cât mai fidelă a unei realități exterioare a domeniului pe care îl descriu (Forero, 2003, p. 74), retorica științei (Bazerman, 1988, pp. 24–26; Sullivan și Porter, 1997, pp. 4–5), caută să evidențieze practicile utilizate în compunerea textelor științifice, în special rolul cercetătorilor. Această perspectivă încurajează creativitatea și curiozitatea autorilor, sprijinind demersul lor de a pune sub semnul întrebării regulile și normale de redactare privite ca fiind de-la-sine-înțelese.

Noi forme literare

Cercetătorii preocupați de rolul pe care compoziția textului îl are în comunicarea mesajelor științifice au căutat și, adesea, au găsit soluții pentru a depăși neplăcerile cauzate de utilizarea unor tipare rigide de redactare. Cu multă creativitate și uneori cu umor, au apelat la moduri neobișnuite de scriere, ilustrând astfel idei și puncte de vedere despre texte și arta scrierii lor.

Noțiunea de „noi forme literare” (Ashmore, 1989, p. 66) a apărut în cadrul Atelierelor de Discurs și Reflexivitate (Discourse and Reflexivity Workshops) ca soluție la restricțiile impuse de stilul propriu rapoartelor empirice, promotorii acestei practici provenind din zona sociologiei cunoașterii științifice. Printre genurile literare utilizate se numără: fabula, pamfletul, parodia, piesa de teatru și dialogul (ibidem). În continuare, voi prezenta trei exemple de lucrări care utilizează astfel de strategii inovatoare de organizare a discursului științific pentru a ilustra nu numi prin conținut, ci și prin formă idei, concepte sau critici.

În The Reflexivity Thesis: Wrighting Sociology of Scientific Knowledge Malcolm Ashmore (1989) pune problema reflexivității sociologiei cunoașterii științifice. Polisemia termenului „reflexivitate” impune deschiderea unei paranteze cu privire la înțelesul său în contextul cărții lui Malcolm Ashmore. Deși, autorul distinge între mai multe tipuri de „reflexivitate” (Ashmore, 1989, p. 32), el propune definiții scurte și comprehensive pentru acele utilizări care nu fac obiectul principal al lucrării: reflexivitatea ca (1) auto-referire, (2) conștiință de sine, (3) circularitate constitutivă a explicațiilor. În schimb, sensul noțiunii, așa cum este ea folosită în text, se desprinde după parcurgerea întregii cărți, fiind un rezultat al îmbinării între structura inovatoare a lucrării și conținutul acesteia.

Ineditul cărții provine de la tema abordată. Una dintre preocupările centrale ale sociologiei cunoașterii științifice constă în examinarea practicilor de cercetare utilizate în producerea de cunoaștere, dezvăluind un tablou care înlocuiește multe din miturile privind obiectivitatea demersului de cercetare cu povești privind producerea practică a factualității și obiectivității. De asemenea, o critică frecvent formulată se referă la lipsa de reflexivitate a activității de cercetare. Ea se bazează pe observația că oamenii de știință nu acordă atenție implicațiilor relației mutuale dintre teorie și metodologie, nu problematizează propriile asumpții și poziționări ideologice și nu urmăresc îndeajuns repercusiunile politice ale rezultatelor și concluziilor pe care le propun. Însă, în spirit reflexiv, aceeași întrebare poate fi adresată studiilor din rama sociologiei cunoașterii științifice. Cum gestionează autorii posibilitatea aplicării acestor critici la propriile cercetări?

Răspunsul propus de Malcolm Ashmore (1989, p. 32) are meritul că preîntâmpină înaintarea pe această spirală a reflexivității. Dacă ar fi avut un format convențional, lucrarea ar fi fost cu ușurință chestionată în ceea ce privește conformarea la prescripțiile pe care le propune. Însă autorul reușește să elaboreze nu numai o teză despre reflexivitate, ci și o teză reflexivă, punând în practică (propriile) observații formulate în spiritul sociologiei cunoașterii științifice prin utilizarea unei game de elemente textuale inovatoare: conceperea capitolului introductiv sub forma unei prelegeri și a concluziilor sub forma transcrierii susținerii examenului de doctorat al unui candidat fictiv, referirea la pasaje din lucrare prin citarea acesteia ca referință, utilizând formatul standard, redactarea unor subcapitole ca și cum ar avea autori diferiți.

În concluzie, lucrarea lui Malcolm Ashmore reprezintă nu numai un studiu reflexiv asupra reflexivității sociologiei cunoașterii științifice, dar și o lectură care provoacă atenția, memoria și imaginația cititorilor, răsplătindu-le în același timp, din plin, efortul prin informații pertinente și complete, organizate într-o formă originală.

„Narațiune. <<O Doamne, ce caut eu aici?>> se gândea Vanessa în tip ce trecea prin dreptul încă unei uși etichetate de-a lungul coridorului. Avem rugămintea să vă prezentați în biroul Doctorului Snitting, etajul al doilea, departamentul de psihologie, la ora două, apărea în scrisoare. Mă rog, trecuse deja ora două.” (Billig, 1994, p. 307).

Deși, la prima vedere, aceste rânduri par să fi fost culese din paginile unui roman, ele constituie introducerea articolului „Repopulating the Depopulated Pages of Social Psychology” (1994) în care autorul, Michael Billig, critică practicile textuale utilizate de studiile empirice publicate în revistele principale de psihologie socială.

Bazate pe experimente și utilizând tehnici statistice sofisticate, acestea nu conțin referiri la oamenii concreți implicați în cercetare, optând pentru termeni generali precum subiecți, participanți, asociați și experimentatori. Această practică favorizează ignorarea unicității persoanelor care iau parte la cercetare și sugerează implicit omogenitatea eșantioanelor utilizate, fiind în concordanță cu asumpțiile metodologice pe care se sprijină cercetările experimentale și ratificând generalizarea rezultatelor obținute la „populația” din care au fost selectați indivizii.

Redactate astfel, articolele de psihologie socială ajung să nu mai vorbească despre oameni, comportamente și interacțiuni, ci despre cifre și procente. Autorii raportează selectiv caracteristicile participanților la studiu (Billig, 1994, pp. 313–314) și omit complet orice elemente de identificare ale experimentatorilor (Billig, 2011, p. 9).

Examinând secțiunea „Rezultate” din articolele din două numere ale European Journal of Social Psychology din 1991, Michael Billig (1994, pp. 318–320) observă că organizarea textelor are ca scop descrierea acțiunilor realizate pentru a testa și a respinge ipoteza de nul și pentru a descoperi diferențe semnificative între grupurile experimentale, atribuite influenței variabilei independente. Practicile de scriere utilizate constau în îmbinarea raportării precise a mediilor și rezultatelor testelor statistice cu omisiuni sistematice ale acțiunilor individuale.

Tabelele din aceste articole conțin informații despre medii și abateri standard la nivel agregat și nu permit calculul scorurilor înregistrate de subiecți singulari. În absența acestor date, un cititor nu poate obține răspunsuri la întrebări privind efectul variabilei independente asupra fiecărui participant. Michael Billig (idem, 319) susține că astfel de informații ar arăta împrăștierea și suprapunerea parțială a rezultatelor grupurilor experimentale și ar permite punerea la îndoială a afirmațiilor privind legăturile cauzale postulată de cercetători.

Afirmațiile psihosociologului britanic pot părea la prima vedere dure și nedrepte. De asemenea, cunoscând orientarea sa critică, aceste observații ar putea fi puse pe seama unor preconcepții sau interese personale. Însă, multitudinea de dovezi empirice aduse în sprijinul lor, împreună cu experiența autorului reprezintă argumente care atestă credibilitatea aserțiunilor sale și care mă determină să mă raliez poziției pe care Michael Billig o adoptă cu privire la imperativul de a retransforma psihologia socială într-o știință cu și despre oameni concreți.

În capitolul dedicat psihologiei sociale din Learn to Write Badly: How to Succeed in the Social Sciences care va apărea în anul 2013, Michael Billig continuă discuția despre prezentarea rezultatelor în studiile experimentale de psihologie socială, vorbind despre exagerare și tăinuire (concealing) ca instrumente retorice utilizate în redactarea rapoartelor de cercetare.

Exagerarea se referă la modul în care autorii descriu rezultatele obținute. Comparând scoruri agregate obținute de membrii a două grupuri experimentale, autorii formulează diferențele la diateza pasivă ca efecte ale unor fenomene psihosociale care impun anumite comportamente executate aproape mecanic de subiecți (Billig, 2013). Nominalizarea, adică utilizarea unor substantive, spre exemplu „reprezentări sociale”, „formare a impresiilor” sau „deindividualizare”, în locul verbelor aferente, reprezintă o altă strategie în slujba exagerării, deoarece induce ideea unor fenomene pre-existente în locul unor comportamente variabile, a căror stabilitate este introdusă prin măsurarea și standardizarea post-hoc efectuate de experimentatori (Billig, 2011, p. 11).

Tăinuirea se referă la utilizarea unei exprimări vagi, în contrast cu precizia statistică, în raportarea anumitor detalii ale experimentului. Spre exemplu, Michael Billig (2013) observă că, în compararea a două grupuri experimentale, psihologii sociali menționează rar câți participanți din primul grup au obținut scoruri mai mari, să zicem, decât cei din al doilea grup. În plus, din descrierea procedurii experimentale lipsesc întreruperile, surprizele sau abaterile de la scenariul prestabilit. Dacă printre scoruri se înregistrează rezultate neconforme așteptărilor, etichetate ca „valori extreme”, cercetătorii le consideră anomalii sau excepții și le elimină din analiză, uneori fără explicații suplimentare.

Experiența de peste 50 de ani a lui Michael Billig, care și-a început cariera academică la sfârșitul anilor 1960, în laboratorul lui Henri Tajfel (Tileagă, 2002a, p. 136), ne îndeamnă să ținem seama de observațiile sale și, mai ales, de sfaturile care le însoțesc. Psihologul social britanic militează pentru popularea și umanizarea scrierilor psihosociologice prin descrierea comportamentelor persoanelor reale la diateza activă, raportarea scorurilor individuale, discutarea răspunsurilor atipice și evitarea utilizării în exces a termenilor tehnici (Billig, 1994, pp. 327–329; Billig, 2011, pp. 17–18).

„Jonathan: [Întrerupând] De asemenea, nu sunt convins de aceste dialoguri fictive. Știu că scopul lor este de a evidenția negocierea informală care stă la baza textului finisat și finalizat; și de a sublinia localizarea descrierilor în contexte retorice; și știu că reamintesc cititorilor că textele științifice formale sunt o convenție literară distinctă, și așa mai departe, dar cred că apar cam rigide și convenționale.

Derek: [Abținându-se să nu caște] Mda.

Jonathan: Păi, OK am aici un rând foarte lung. În plus, cum știi și tu, ele sunt un mod de a genera o identitate informală înșelătoare” (Edwards și Potter, 1992, p. 172).

Fragmentul precedent, preluat din Discursive Psychology (1992), face parte dintr-un dialog mai lung între cei doi autori, Derek Edwards și Jonathan Potter plasat în „Caseta reflexivității” (Edwards și Potter, 1992, p. 272). De-a lungul cărții întâlnim zece astfel de secțiuni delimitate, ale căror scopuri sunt enunțate de autori încă din introducere (idem, p. 11). Unele casete conțin informații suplimentare care facilitează înțelegerea textului, fără a întrerupe cursivitatea acestuia. Spre exemplu, în capitolul care discută despre Nigel Lawson, un personaj politic cunoscut în Marea Britanie, caseta asociată furnizează detalii utile cititorilor nefamiliarizați cu scena politică britanică. În schimb, alte casete au rolul unor meta-comentarii, aducând în discuție caracteristici ale lucrării precum: utilizarea retoricii sau reflexivitatea.

Întreaga carte este redactată într-un stil umoristic, iar caseta dedicată reflexivității nu face excepție. Ea conține o conversație informală între autori care constată că, ajungând aproape de finalul lucrării, au omis până la acel punct să discute problema reflexivității. Într-o primă instanță, cei doi dezbat posibilitatea de a primi ajutor de la Malcolm, Margie, Mike sau Mick. Referirea pe numele mic la Malcolm Ashmore, Margaret Wetherell, Michael Mulkay și Michael Billig face aluzie la relațiile apropiate pe care cei doi le au cu persoanele menționate. În același timp, aflăm că fiecare dintre aceștia a abordat în lucrările sale tematica reflexivității (idem, p. 272).

Apoi, autorii hotărăsc să trateze ei înșiși subiectul, eventual printr-un dialog fictiv, plasat undeva spre finalul cărții, referirea la caseta în care se găsește conversația respectivă devenind evidentă. Din acest punct pot fi distinse două planuri de acțiune: desfășurarea „pe viu” a conversației, pe de-o parte, și planificarea și consecințele ei, pe de-altă parte. Dualitatea textului, obținută prin dezbaterea, în cadrul casetei, a ceea ce ar trebui să fie dezbătut, prin discutarea conținutului și efectelor dialogului, în cadrul dialogului, contribuie la ilustrarea ideii de reflexivitate. Parcurgând această spirală a auto-referirilor propusă de autori, ajungem să înțelegem cum observațiile lor despre caracterul construit și negociat al discursului științific se aplică și la textul pe care sunt pe cale să îl finalizeze.

Însă călătoria nu s-a încheiat aici. Am avut norocul să descopăr încă o treaptă a scării reflexive într-o discuție informală, pe care am avut-o cu profesorul Derek Edwards în data de 10 decembrie 2012, în timpul stagiului de mobilitate petrecut la Universitatea din Loughborough.

La un moment dat, în conversație, a venit vorba despre caseta buclucașă, ocazie cu care am aflat următoarea poveste: plasarea discuției despre reflexivitate într-o secțiune distinctă avea o semnificație și într-un alt context discursiv, creat de dezbaterile pe care autorii le aveau cu Malcolm Ashmore, autorul lucrării deja menționate The Reflexivity Thesis: Wrighting Sociology of Scientific Knowledge. Am aflat că acesta din urmă își exprimase în repetate rânduri dezaprobarea (Ashmore, 2011) față de des întâlnita practică de a trata expeditiv problematica reflexivității prin menționarea fugară, la sfârșitul lucrării, a limitelor metodologice și uneori a reflecțiilor cercetătorilor apărute pe parcursul derulării studiului. Prin includerea discuției despre reflexivitate într-o casetă plasată la finalul cărții, cei doi autori au pus în scenă, ca formă, practica dezaprobata de Malcolm Ashmore, concepând însă un conținut în spiritul reflexiv pe care acesta îl promovează în lucrarea sa.

Psihologia socială discursivă

Întâlnirea cu Derek Edwards, profesor emerit de psihologie la Universitatea din Loughborough, a constituit un prilej pentru a afla mai multe detalii despre psihologia discursivă și pentru a obține sugestii legate de oportunitatea utilizării acestei abordări în studiul formării primei impresii. Astfel, una dintre primele întrebări pe care i le-am adresat a fost:

Bogdana: Ce este psihologia discursivă?

După cum urma să mărturisească mai târziu, Derek Edwards primește des această întrebare, spre exemplu în interviul acordat reprezentatului AIEMCA (Edwards, 2010), precum și altele similare de la studenții cu care se întâlnește, de regulă cei aflați pe trepte incipiente ale scării formării profesionale. Făcusem deja un pas în direcția unei prime impresii nefavorabile.

Derek: Cel mai des vei întâlni definiția potrivit căreia psihologia discursivă constă în aplicarea analizei discursului în studiul fenomenelor psihologice (Edwards și Potter, 2001, p. 12; Potter și Edwards, 2001, p. 103; Potter, 1998, p. 234, 2003a, p. 73). Deși, la prima vedere simplă, această definiție se complică în momentul în care voi explica ce înțeleg prin analiza discursului.

Noțiunea de „analiză a discursului” a apărut cu mult înainte de psihologia discursivă, în strânsă legătură cu „turnura” / „cotitura lingvistică” (linguistic turn / turn to language) (Gill, 2000, p. 173; Parker, 1990, p. 189) inițiată în filosofie de gânditori precum Ludwig Wittgenstein (1889 – 1951), Gilbert Ryle (1900 – 1976) și John L. Austin (1911 – 1960). Acest aspect, precum și ideea că discursul, în variatele lui forme – conversații cotidiene, interacțiuni instituționale, opere literare, texte științifice, sloganuri sau postări pe bloguri – reprezintă mai mult decât o cale de acces către ceea ce se întâmplă în mintea oamenilor, în termeni de gânduri, reprezentări sau emoții (Edwards și Potter, 1993, p. 23) constituie, conform lui Rosalind Gill (2000, p. 173), singurule puncte comune ale celor 57 de forme ale analizei discursului pe care autoarea le-a identificat.

Potrivit lui Cristian Tileagă (2012, p. 18), psiholog social de origine română, în prezent lector senior la Universitatea din Loughborough, analiza discursului asociată abordării discursive presupune investigarea acțiunilor realizate prin intermediul limbajului. Pe de-o parte, cercetătorii au în vedere recunoașterea, inventarierea și descrierea acestor acțiuni, ca elemente componente ale vieții cotidiene. Pe de-altă parte, analiza vizează practicile și resursele discursive disponibile și totodată necesare derulării interacțiunilor de zi cu zi.

Recent, psihologul critic de origine britanică Ian Parker (2013) a alcătuit o clasificare formată din opt tipuri de analiză a discursului, plasate pe continuumul micro-macrosocial, în funcție de localizarea fenomenelor investigate și de măsura în care își propun extrapolarea concluziilor la situații similare cu cele examinate. La capătul mărginit temporal și spațial al continuumului se află analiza conversației și etnometodologia. Ambele abordări își focalizează atenția pe fenomene bine circumscrise, de regulă interacțiuni de scurtă durată, și urmăresc să releve modul în care persoanele prezente produc o ordine interacțională situată care găzduiește și este totodată parte a fenomenelor sociale studiate. La următorul nivel se situează analiza narativă și analiza tematică, ambele fiind abordări calitative care urmăresc relevarea unor regularități temporale sau conceptuale în discursurile pe care le analizează pe care apoi le plasează în afara contextului în care au fost produse. Depășind interesul pentru interacțiuni situate, analiza discursivă critică și cea foucauldiană examinează fenomene transsituaționale precum ideologiile sau asimetria de putere, urmărind evoluția istorică a discursurilor în spații culturale delimitate. La capătul macrosocial al continuumului, Ian Parker plasează analiza semiotică și teoria discursului politic, ambele fiind preocupate cu relevarea constituirii unor fenomene transculturale precum înțelegerea și interpretarea semnelor și simbolurilor sau efectele unor tipuri de discursuri asupra anumitor categorii de publicuri.

Prima alăturare a analizei discursului cu problematica de interes a psihologiei sociale apare în Discourse and Social Psychology (Potter și Wetherell, 1987, pp. 6–7). Jonathan Potter și Margaret Wetherell trec în revistă multiplele înțelesuri ale conceptului, precizând că vor utiliza sensul propus de sociologii cunoașterii științifice, Nigel Gilbert și Michael Mulkay, care folosesc termenul de „discurs” pentru a desemna orice formă de interacțiune verbală sau text scris. Această accepțiune a termenului incorporează, potrivit autorilor, cel mai larg orizont de semnificații, transformând analiza discursului astfel înțeleasă într-o investigație a tuturor formelor de exprimare umană prin intermediul limbii.

Bogdana: Mă întreb dacă nu ar fi fost mai simplu să introducă un nou termen?

Derek: În „Discourse: Noun, verb or social practice” (Potter, Wetherell, Gill și Edwards, 1990, pp. 206–207) găsești o discuție pe această temă. Recunoști între cei patru autori pe Jonathan Potter și Margaret Wetherell, doi dintre inițiatorii psihologiei discursive. Deși din text nu reiese explicit, contribuția lor este cea pe care o presupun a sta în spatele dezbaterii care ne dezvăluie că, inițial, optaseră pentru denumirea „analiza textului social” (social text analysis). Descriind post factum procesul decizional, autorii își motivează alegerea finală pe care o găsim și în Discourse and Social Psychology (Potter și Wetherell, 1987) prin faptul că, deși cu un statut controversat la momentul respectiv, termenul „discurs” oferea mai multe oportunități metodologice. În schimb, prima variantă transmitea ideea unui simplu demers descriptiv, îngrădind perspectivele de dezvoltare a direcției introduse de Jonathan Potter și Margaret Wetherell.

Pe lângă opțiunile lingvistice, mai există un detaliu important al apariției psihologiei sociale discursive pe care vreau să ți-l povestesc, în legătură cu denumirea și cu specificul ei. Desigur, la momentul redactării lucrării Discourse and Social Psychology (ibidem), acest aspect nu putea fi complet intuit și de aceea nu a fost adresat direct de autori. Ian Parker (1990, p. 190) este primul care, utilizând avantajul privirii retrospective, plasează abordarea discursivă în lungul șir de încercări, frământări și tensiuni care au populat psihologia socială în anii 1960-1970. Principalele teme de reflecție, dezbatere și nemulțumire, care au stat la baza acestor tendințe, derivă din practicile de atribuire a sensurilor acțiunilor, reacțiilor și răspunsurilor participanților, utilizate mai ales în experimentele de laborator.

Jonathan Potter (2012, pp. 436–437) propune o încadrare similară a apariției psihologiei discursive, referindu-se în special la contextul metodologic. În deceniul al optulea al secolului trecut psihologii sociali preferau studiile de laborator și utilizarea datelor cantitative, în timp ce discipline conexe, precum sociologia și antropologia, utilizau la scară largă metode calitative. Criza psihologiei sociale adresează practicile de cercetare din psihologie, considerându-le fie limitate, fie incapabile să releve funcționarea fenomenelor psihologice. Însă revoluțiile succesive din anii 1960 și 1970 nu reușesc să impună abordări alternative convingătoare, care să prindă amploare și să se coaguleze într-o tradiție de cercetare. Jonathan Potter este de părere că psihologia discursivă reprezintă, în acest sens, prima încercare reușită.

Bogdana: [În gând] O afirmație făcută, poate, cam prematur.

Derek: Ian Parker (1990, p. 190) identifică rădăcinile abordării inițiate de Jonathan Potter și Margaret Wetherell în perspectiva microsociologică promovată de etnometodologi și post-structuraliști. Psihologul britanic apreciază, de asemenea, înclinația spre reflexivitate a psihologiei discursive prin luarea în considerare a contribuțiilor pe care cercetătorii, dar și cititorii, le aduc la constituirea sensurilor discursului științific.

Mai recent, în „Discursive Social Psychology Now”, găzduit de revista British Journal of Social Psychology într-un număr aniversar dedicat școlii de psihologie socială de la Universitatea din Loughborough (Augoustinos și Tileagă, 2012, p. 405), Ian Parker (2012, p. 472) reia observațiile privind apariția psihologiei discursive pe fondul unor încercări repetate de nuanțare a interpretărilor date comportamentelor verbale și de reconsiderare a rolului utilizării limbii în constituirea fenomenelor psihologice. În același articol, autorul urmărește evoluția abordării discursive de-a lungul ultimilor 25 de ani. Dacă la început, psihologia discursivă ocupa o poziție marginală, fiind uneori chiar ostilă tendințelor centrale din psihologie, în anul 2012 ea este o direcție de cercetare prolifică, a cărei integrare completă în matca psihologiei întâmpină din ce în ce mai puține obstacole.

Revenind la definiția psihologiei discusive, urmărind metamorfoza acesteia putem observa evoluția domeniului. Spre exemplu, în 2005, într-un capitol intitulat Discursive Psychology, precizam că cercetările de psihologie discursivă utilizează din ce în ce mai des interacțiuni verbale naturale, care au loc fără intervenția cercetătorului (Edwards, 2005, p. 258).

Tranziția către acest tip de evidențe empirice este cuplată cu o apropiere din ce în ce mai mare dintre psihologia discursivă și analiza conversației. Aceasta din urmă a pornit cu studiul conversațiilor cotidiene înregistrate și transcrise în cel mai mic detaliu cu scopul de a observa practicile de ordonare a interacțiunii. Inițiatorul analizei conversației, Harvey Sacks, a observat că oamenii, în realizarea unei activități, oricare ar fi ea, apelează la o serie de metode recognoscibile, care pot fi descrise formal, pornind de la un singur exemplu întrucât oamenii le utilizează repetat. Astfel, activitățile care apar banale, întâmplătoare și neinteresante pentru sociologii preocupați de marile probleme sociale, dezvăluie, unui privitor atent, o organizare sistematică (Stokoe, 2012a). Această perspectivă transformă sociologia într-o „știință naturală bazată pe observație” (Sacks, 1984a, p. 21).

Astfel, relația dintre analiza conversației și psihologie se înfiripă ca o dezvoltare naturală a interesului pentru investigarea fenomenelor psihologice în mediul în care apar și nu în laborator. În capitolul intitulat „Conversation Analysis and Psychology”, redactat împreună cu Jonathan Potter (Potter și Edwards, 2013, pp. 700–701) am realizat o trecere în revistă a suprapunerilor, colaborărilor, înlesnirilor și ciocnirilor dintre cele două domenii de cercetare. În contextul psihologiei discursive, specificul legăturii dintre ele diferă de alte moduri în care oamenii de știință explorează caracteristicile utilizării resurselor lingvistice în relație cu mecanisme psihice și neuropsihologice. Multe dintre aceste studii, precum cele de psiholingvistică, folosesc exemple fictive și se bazează pe regulile formale de alcătuire a propozițiilor, evitând analizarea unor conversații reale, care nu se comportă conform așteptărilor bazate pe aceste opțiuni teoretice. De asemenea, există cercetări care iau în considerare alcătuirea secvențială a conversațiilor cotidiene cu scopul de a deriva ipoteze testabile în laborator. Rezultatele obținute sunt explicate în termeni de procese cognitive individuale, fără a lua în calcul posibilități alternative, precum organizarea normativă a discuțiilor. Alte direcții de cercetare au un parcurs paralel analizei conversației, prin faptul că investighează procesele psihice și substratul neurologic care permit dezvoltarea și utilizarea în interacțiuni a practicilor postulate de analiștii conversației. Deși acest tip de studii nu ignoră asumpțiile privind natura secvențială a discursurilor situate, cunoașterea pe care o produc nu contribuie direct la dezvoltarea domeniului de unde se informează, întrucât propun explicații din alte sfere ontologice.

O ultimă stație în acest periplu al relației dintre analiza conversației și psihologie îl reprezintă abordarea discursivă. „Analiza conversației se poate considera ca fiind deja Psihologie, într-un sens similar, dar și mai controversat, cu felul în care este deja Sociologie. Asta înseamnă că oferă o bază pentru examinarea modului în care relevanțele psihologice apar ca preocupări ale membrilor în și pentru practicile utilizate în discuții situate” (idem, p. 702). Cu alte cuvinte, încă de când a fost inițiată, de către Harvey Sacks, la începutul anilor ’60, această tradiție de cercetare și-a propus să dea seama de organizarea interacțiunilor verbale dintre oameni, un subiect comun mai multor științe sociale.

Bogdana: [Intervenind] Și una dintre preocupările centrale în psihosociologie, care este interesată în primul rând de interacțiunile comportamentale „prezente sau trecute, reale sau imaginare, în context social” (Chelcea, 2006/2008, p. 20), și apoi de „rezultatele acestei interacțiuni: stări și procese psihice colective, situațiile de grup, personalitatea” (Chelcea, 1982, p. 7).

Derek: Da, și acest lucru a fost recunoscut încă de la început de cei care au aderat la perspectiva discursivă. Spre exemplu, cartea scrisă de Jonathan Potter și Margaret Wetherell pe care am menționat-o deja, intitulată Discourse and Social Psychology (1987), abordează teme precum atitudinile, self-ul, categorizarea și reprezentările sociale, pe care le respecifică în termeni de practici conversaționale. Ei mențin ideea studiului interacțiunilor între indivizi, însă adoptă o poziție diferită în ceea ce privește natura fenomenelor psihosociologice și rolul limbajului în constituirea lor.

Acest demers apare similar celui etnometodologic, dezvoltat de Harold Garfinkel ca reacție la sociologia promovată de Talcott Parsons. Etnometodologul american respinge, în repetate rânduri, alipirea domeniului de cercetare pe care l-a inițiat la sociologia parsonsiană (Garfinkel, 1988, p. 103). Distanțarea dintre cele două abordări reprezintă un rezultat direct al modului în care etnometodologia înțelege să aplice ideea durkheimiană a realității obiective a faptelor sociale, fiind interesată de metodele pe care oamenii le utilizează în producerea unei ordini sociale locale, de lucru.

Analiza conversației și etnometodologia, care stau la baza psihologiei sociale discursive, s-au dezvoltat în strânsă legătură (Garfinkel, 1988, p. 106). Abia după proliferarea studiilor din aceste domenii au început să apară distanțări de poziții explicite și evidente (Lynch, 1993, p. 233; Maynard și Clayman, 2003, p. 186). Însă, și în prezent, multe dintre cercetările etnometodologice utilizează analiza conversației. Asemănător, multe studii conversaționale fructifică elemente conceptuale propuse de etnometodologi (Have, 2002, pp. 9–10).

Datorită acestui interes pentru organizarea interacțiunilor verbale situate, analiza conversației ajunge să abordeze fenomene în mod tradițional circumscrise psihologiei, fără a își propune explicit investigarea lor, spre exemplu identitatea socială. În această privință, ea se deosebește de psihologia socială discursivă, care pornește la drum cu scopul prestabilit de a urmării constituirea unor fenomene precum memoria, atribuirea, emoțiile sau atitudinile în și prin interacțiuni verbale.

Similar, analiza conversației se dezvoltă sub auspiciile sociologiei, Harvey Sacks fiind influențat de cercetători precum Harold Garfinkel, Erving Goffman (Heritage, 2011, p. 2741), David Sudnow și C. Wright Mills (Silverman, 1998, p. 28). Alternativele pe care le propune adresează direct conceptualizările tradiționale ale fenomenelor sociologice ca urmare a demersului de investigare (Sacks, 1985, p. 15). Inovația introdusă de analiza conversației constă în recunoașterea caracterului ordonat al interacțiunilor verbale, inclusiv cele mai efemere, scopul său fiind de a construi o gramatică a activităților rutiniere bazată pe observarea sistematică a acestora (Sacks, 1984a, p. 25). Ea se bazează pe înregistrarea conversațiilor cotidiene, așa cum se desfășoară ele în absența intervenției cercetătorilor care ar putea impune propriile agende de cercetare.

Închizând paranteza incursiunii în fundamentele și precursorii psihologiei discursive, cred că devine evidentă preferința pentru analiza unor materiale naturalistice, produse cu interferențe minime din partea cercetătorilor. Avantajul principal al utilizării acestui tip de evidențe empirice constă în faptul că pune la dispoziție o gamă largă de acțiuni ignorate până acum de alte științe sociale. Mai mult, relevanța lor derivă din aceea că sunt parte integrantă a vieții indivizilor, micșorându-se astfel „prăpastia interpretativă” (Edwards, 2012, p. 428) dintre fenomenele studiate și manifestările lor empirice disponibile cercetătorilor.

Sally Wiggins și Jonathan Potter -(2007, pp. 74-77) sintetizează evoluția psihologiei discursive urmărind două aspecte ale traiectoriei sale: trecerea de la o concentrarea asupra resurselor discursive structurate (structured discursive resources) la examinarea practicilor conversaționale utilizate în interacțiuni situate fără intervenția cercetătorului și folosirea din ce în ce mai rară a interviurilor concomitent cu utilizarea crescută a analizei conversației.

Bogdana: Dar, din câte știu, există studii recente care se afiliază psihologiei discursive și care utilizează în continuare interviuri, spre exemplu studiile realizate de Margaret Wetherell și colaboratorii săi (Edley și Wetherell, 2001; Reynolds și Wetherell, 2003; Wetherell și Edley, 1999).

Derek: Da, însă aceste studii sunt din ce în ce mai puține în comparație cu cercetările care fac uz de interacțiuni naturalistice. Mai mult, psihologii discursivi nu resping apriori interviurile, ci preferă evidențe empirice generate cu intervenții exterioare minime pentru a se asigura că fenomenele studiate sunt produse naturale ale interacțiunilor dintre oameni. Dacă ar analiza sistematic interviuri, studiile de psihologie discursivă ar urmări evidențierea specificului situației de interviu ca interacțiune socială cu o amprentă proprie – cu implicația că aceste convorbiri nu pot fi considerate reprezentative și, la limită, nici chiar informative, pentru convorbirile din alte tipuri de contexte sociale.

Alexa Hepburn și Jonathan Potter (2012) prezintă provocările utilizării interviurilor nestructurate în psihologia discusivă, împărțindu-le în două categorii: dificultăți care țin de aplicarea tehnicii și greutățile întâmpinate pe parcursul interpretării discuțiilor înregistrate, Ei reiau o parte din ideile expuse în „Qualitative Interviews in Psychology: Problems and Possibilities” (Potter și Hepburn, 2005) care a iscat o dezbatere în jurul acestui subiect, la care au participat Jonathan A. Smith, Wendey Hollway și Elliot G. Mishler (2005). În articolul inițial, autorii menționează atât probleme contingente, care ar putea fi evitate de către cercetători, dar și limite inerente interviurilor, a căror depășire este considerată imposibilă. În prima categorie intră observații legate de completitudinea demersului de investigare prin transcrierea detaliată a discuțiilor, numerotarea rândurilor, includerea tuturor intervențiilor intervievatorilor, contextualizarea pasajelor analizate și luarea în considerare a caracteristicilor pragmatice ale afirmațiilor participanților (Potter și Hepburn, 2005, pp. 5–10).

Din a doua categorie fac parte distorsiunile produse prin introducerea de către cercetători a propriilor structuri de relevanțe și asumpții care, fiind preluate de participanți nu mai lasă loc de manifestare tuturor orientărilor pe care aceștia din urmă ar fi putut să le aducă în discuție (cf. Wiggins și Potter, 2007, p. 78). De asemenea, intervențiile intervievatorilor, oricât de discrete, joacă roluri importante în structurarea interacțiunilor, participanții orientându-și discursul în funcție de reacțiile verbale și nonverbale ale interlocutorilor, sau de lipsa reacțiilor așteptate. Mai mult, interviurile devin dificil de analizat în momentul în care ne punem problema pozițiilor de pe care participanții fac anumite afirmații. Deși sunt recrutați ca reprezentanți ai unei anumite categorii sociale, ei pot, de-a lungul interviurilor, să jongleze cu o multitudine de identități puse în scenă prin intermediul resurselor discusive disponibile. Astfel, atribuirea anumitor afirmații, ale unui participant categoriei de gen sau vârstă în virtutea căreia a fost selectat, trebuie justificată empiric (Potter și Hepburn, 2005, pp. 11–16).

Nu în ultimul rând, utilizarea interviurilor favorizează o perspectivă individualistă asupra producerii ordinii sociale, bazată pe o ontologie cognitivistă. În plus, conform organizării interacțiunilor care includ secvențe de tip întrebare-răspuns, întrebările formulate prin utilizarea unor predicate psihologice precum „percepții asupra X”, „credințe în legătură cu X”, „opinii referitoare la X” forțează participanții să formuleze răspunsuri (idem pp. 17-19), întrucât necunoașterea propriilor stări și tendințe atrage necesitatea de a da socoteală (give an account of) (Sacks, 1984b, p. 424) pentru această „absență semnificativă” (Schegloff, 2007a, p. 20).

Bogdana: Care au fost reacțiile participanților la dezbatere?

Derek: Jonathan. A. Smith și Wendy Hollway (2005, pp. 309–314) admit necesitatea îmbunătățirii practicilor de cercetare care utilizează interviuri, fiind însă rezervați în privința aplicabilității tuturor sugestiilor propuse de Alexa Hepburn și Jonathan Potter, în timp ce Elliot G. Mishler (2005, p. 315) critică poziția pozitivistă și realismul naiv al concepției care stă la baza analizei conversației și regulilor de transcriere asociate.

Bogdana: Un comentariu dur. Cum răspund autorii?

Derek: Alexa Hepburn și Jonathan Potter (2005, pp. 319–321) recunosc preîncadrarea teoretică a transcrierii elaborate de Gail Jefferson utilizată în analiza conversației. Argumentele lor aduc în discuție adecvarea acestui tip de transcriere la majoritatea obiectivelor de cercetare din sociologie și psihologie și la concepția pragmatică asupra interacțiunilor verbale. Ei atrag atenția asupra faptului că interviurile, deși conțin porțiuni similare unor conversații cotidiene, au o organizare secvențială proprie care trebuie luată în considerare în analiză pentru a înțelege sensurilor afirmațiilor participanților în contextul producerii lor. Însă, datorită formatului de tip întrebare-răspuns, identificarea semnificațiilor atribuite de persoanele intervievate devine dificilă. În schimb, utilizarea evidențelor empirice naturalistice ușurează, în anumite privințe, munca cercetătorului, eliminând o parte din problemele asociate interviurilor.

Bogdana: În afară de aceste necazuri cauzate de interviuri, care sunt, din experiența dvs., cele mai des întâlnite greșeli în cercetările empirice din psihologia discursivă? Cu alte cuvinte, la ce ar trebui să am grijă?

Derek: Am întâlnit multe studii care anunță că utilizează analiza discursului, pentru ca apoi să producă o repovestire sau sintetizare a evidențelor empirice pe care le examinează. Ca membru în comitetul de redacție al revistei Discourse Studies (Discourse Studies, 2013) am respins multe articole având la bază cercetări empirice incomplete sau simpliste. De aceea împreună cu Charles Antaki, Michael Billig și Jonathan Potter (2003) am redactat textul „Discourse Analysis Means Doing Analysis: A Critique of Six Analytic Shortcomings”.

Din experiența noastră, aceste încercări eșuate se datorează dificultăților de înțelegere a specificităților diverselor tipuri de analiză a discursului, alături de greutățile instituționale cu care se confruntă autorii care provin din departamente care promovează metode alternative de cercetare. De aceea, scopul articolului nu este de a denunța practicile pe care le considerăm greșite, ci de a oferi câteva sfaturi și linii directoare care să faciliteze evitarea principalelor capcane în redactarea unui articol care utilizează analiza discursului (Antaki et al., 2003, p. 2).

Unele dintre cele mai frecvente greșeli constau în efectuarea unor analize incomplete. Uneori, autorii consideră că este suficient să reia cu propriile cuvinte poveștile sau interacțiunile din interviurile sau conversațiile pe care le examinează. Aceste repovestiri conțin de cele mai multe ori descrieri ale „părerilor”, „credințelor” și „percepțiilor” participanților, grupate tematic și asociate cu caracteristici precum genul, vârsta sau clasa socială, văzute ca însușiri stabile ale indivizilor. Un astfel de demers nu produce o mai bună înțelegere a evidențelor empirice studiate, ci ascunde sistematic alcătuirea discursivă a fenomenelor vizate prin focalizarea pe procese psihice individuale și nu pe resurse interacționale și practici ale utilizării lor (idem, pp. 2-5).

Un neajuns al studiilor plasate în paradigme critice (ex: cercetările feministe sau analiza critică a discursului) derivă din tendința de a solidariza cu anumiți participanți. De regulă, este vorba despre cei încadrați în categorii defavorizate. Ei se transformă în purtătorii unor mesaje cu încărcătură ideologică care transmit simpatiile autorilor. Scoaterea din context a anumitor afirmații permite resemnificarea și interpretarea lor în conformitate cu opțiunile cercetătorilor (idem, p. 3).

O altă eroare, pe care am întâlnit-o des, constă în extinderea concluziilor cercetării dincolo de granițele de aplicabilitate. Această greșeală apare frecvent când cercetătorii, obișnuiți cu metode cantitative bazate pe tehnici de eșantionare, nu au înțeles specificul fenomenelor de interacțiune și asociază anumite observații cu caracteristici ale persoanelor care le-au ocazionat, spre exemplu producerea unui discurs tradițional despre căsătorie de către un participant care nu are studii academice (idem, p. 6).

Nu în ultimul rând, am întâlnit texte care, în corpul analizei, se limitează la a lista practicile conversaționale și construcțiile discursive identificate în materialele empirice generate pentru cercetare, fără a continua cu o detaliere a alcătuirii acestora care să evidențieze rolul lor în interacțiunile de unde provin (idem, pp. 6-7).

Bogdana: Vă mulțumesc pentru toate aceste informații și lămuriri. Multe dintre lucrurile pe care mi le-ați explicat nu le înțelesesem înainte, precum traiectoria psihologiei discursive și relația ei cu analiza conversației. Mă va ajuta mult această discuția în redactarea capitolului despre psihologia discursivă. Am început să scriu, dar deocamdată nu am luat o decizie în ceea ce privește structurarea lui. Aș vrea să nu aibă forma standard a textelor de sinteză. Nu cred că o organizare cronologică sau una tematică ar fi potrivite în acest caz. Din ce mi-ați povestit, am înțeles că psihologia discusivă s-a dezvoltat în strânsă legătură cu domenii conexe precum: analiza conversației, etnometodologia, analiza discursivă critică și a împrumutat concepte din lingvistică și sociologia cunoașterii științifice (Tileagă, 2002b, pp. 110–111). În plus, deși abordează și respecifică fenomene prin excelență psih(socio)ologice precum memoria, atribuirea, atitudinile, reprezentările sociale, schemele și scenariile cognitive, analiștii utilizează metode calitative similare celor din sociologie. Un tablou exhaustiv ar trebui să adreseze locul și rolul psihologiei sociale discursive în toate aceste contexte. Astfel, aș obține mai multe variante de abordări discusive cu suprapuneri parțiale și uneori cu ciocniri epistemologice sau metodologice precum cele între Emmanuel A. Schegloff (1997, 1999a, 1999b) și Michael Billig (1999a, 1999b) sau între Martin Hammersley (2003a, 2003b, 2003c) și Jonathan Potter (2003b, 2003c). Nu îmi propun să împac aceste puncte de vedere divergente sau să numesc câștigătorul disputei, impunând o ordine exterioară, fără relevanță pentru autorii sau articolele respective. În plus, nu cred că aș putea sintetiza în câteva zeci de pagini toate aceste relații.

În schimb, mi-ar plăcea ca textul pe care urmează să îl compun să transmită ideea de organizare situată a discursului, promovată de psihologia socială discursivă. Cu alte cuvinte, să fie reflexiv, precum lucrarea lui Malcolm Ashmore (1989). Să ilustreze, prin alcătuirea sa, ideea de ordonare pragmatică a ideilor ca produs al practicilor textuale utilizate în elaborarea lucrărilor științifice.

Si, nu în ultimul rând, aș vrea să nu fie o lectură plictisitoare, ci să aibă un format atrăgător și să iasă din tiparul uzual al unui capitol de teză de doctorat.

Derek: Ce ar fi dacă l-ai structura sub forma unei discuții informale cu mine? Așa ai putea ilustra ideea potrivit căreia cunoașterea științifică nu se află doar în articole și cărți. Multe dintre exemplele pe care ți le-am dat sunt preluate din prelegeri susținute în cadrul unor conferințe care acum sunt disponibile în format electronic, pe internet. De asemenea, ai observat și tu că, în mediul academic, avem de multe ori întâlniri de lucru în afara spațiilor convenționale. Iar uneori relațiile colegiale se transformă în prietenii și colaborări dintre cele mai variate, astfel încât ocazionează discuții lungi finalizate cu texte care par să fi fost concepute cap-coadă în fața biroului utilizând practicile textuale de care vorbești.

Bogdana: Dar nu am reportofonul la mine și nici nu cred că am putut să rețin în detaliu tot ce mi-ați povestit.

Derek: Nici nu este necesar. Poate fi o conversație fictivă. Poți chiar să spui că eu am venit cu ideea acestei structuri. În plus, dacă o organizezi sub formă de întrebare-răspuns, poți să modelezi textul astfel încât să se focalizeze pe aspectele relevante pentru tema ta de doctorat.

Bogdana: Și cum ar trebui să închei capitolul? Fiind un dialog imaginar, care acum a ajuns să se refere la el însuși, pare fără sfârșit.

Derek: Nimic mai simplu. Vei scrie că ne-am dat seama că a venit timpul pentru întâlnirea DARG Plus și că amândoi ne-am grăbit spre sala B114 pentru a nu întârzia.

Bogdana: Aveți dreptate, e deja 14.58. Ce repede a trecut pauza de prânz!

Capitolul 3

„Spre deosebire de termenii utilizați în științele naturii, fenomenele noastre aparțin limbajului comun. Ar trebui să examinăm cu atenție felurile în care oamenii utilizează limbajul pentru a face ceea ce fac. Nu ar trebui să presupunem că <<adevăratele>> obiecte de studiu ale psihologiei se află în spatele acestor cuvinte familiare” (Billig, 2011, p. 6).

Prezentarea și re-prezentarea primei impresii: cercetare concretă

Psihologia socială discursivă reprezintă studiul fenomenelor psihosociologice în și ca părți ale vieții cotidiene, selectând vastul tărâm încă neexplorat al interacțiunilor orale și scrise, de zi cu zi, ca locuri în care oamenii construiesc, utilizează și afișează ceea ce înțeleg prin atitudini, memorie, gândire sau emoție. Așadar, analiza discursului informată teoretic de psihologia socială discursivă devine cea mai potrivită unealtă pentru realizarea unei respecificări a primelor impresii, ca povești pe care oamenii le spun despre interacțiunile lor inițiale cu persoane anterior necunoscute.

La baza acestui demers analitic stă construcționismul discursiv, o epistemologie ce direcționează demersurile de investigare spre examinarea acțiunilor discursive ale indivizilor, în contextele în care apar, fără a presupune existența unor obiecte sau fenomene „în spatele” acelor discursuri (Potter și Hepburn, 2008, p. 273).

Design-ul cercetării

Acest subcapitol cuprinde o prezentare a pașilor premergători examinării colecției de relatări ale unor prime impresii. Deși am desfășurat activitățile descrise pe parcursul a doi ani, uneori în paralel cu analiza fragmentelor obținute, am ordonat acțiunile întreprinse după modelele propuse de Carla Willig (2003, pp. 165–173), Jonathan Potter și Margaret Wetherell (1987, pp. 160–176) și Sally Wiggins și Jonathan Potter (2007, pp. 80–86). Am decis să discut dificultățile întâmpinate, soluțiile implementate și observațiile rezultate pe măsură ce au apărut, în loc să le exilez într-o secțiune distinctă privind limitele cercetării. Consider că opțiunea aleasă este în acord cu spiritul reflexiv al abordării discursive și contribuie la evidențierea caracterului construit al prezentului studiu.

Analiza discursului și psihologia discursivă

O metodă frecvent utilizată în cercetarea calitativă în discipline științifice precum sociologie, psihologie, lingvistică, antropologie, comunicare și studii politice, analiza discursului este un concept-umbrelă care găzduiește mai multe tipuri de practici de cercetare. Exista câteva cărți și articole de bază care examinează asemănările și deosebirile dintre mai multe tipuri de analize ale discursului împreuna cu bazele teoretice și metodologice ale acestora: „Discourse Analysis: Dimensions of Critique in Psychology” (Parker, 2013) sau Conversation Analysis and Discourse Analysis (Wooffitt, 2005), precum si compendii exhaustive care conțin studii ce ilustrează utilizarea analizei discursului în explorarea unei game largi de teme, spre exemplu The Handbook of Discourse Analysis (Schiffrin, Tannen, și Hamilton, 2008).

Apariția analizei discursului ca metodă de cercetare s-a produs în aria lingvisticii și a studiilor literare. Pe măsura ce s-a dezvoltat și a pătruns în alte domenii, analiza discursului a căpătat noi forme datorită încadrărilor teoretice și epistemologice diverse. Analiza critică a discursului este considerată una dintre cele mai răspândite variante. Apărută spre sfârșitul anilor 1970 prin contribuțiile unor cercetători precum Teun van Dijk și Norman Fairclough, analiza critică a discursului valorifică ideile unor filosofi sociali precum Michael Foucault și Jürgen Habermas în încercarea de a evidenția manifestările discursive ale unor fenomene structurale precum puterea sau ideologia (Wodak și Meyer, 2001, p. 11).

Analiza discursului bazată pe psihologia socială discursivă reprezintă o altă dezvoltare a variantei inițiale, vizând, de această dată, examinarea practicilor și resurselor – vizibile în conversațiile și textele produse în interacțiune – utilizate de indivizi pentru a gestiona viața de zi cu zi. O prezentare inițială a acestui tip de analiză a discursului apare in cartea lui Jonathan Potter și Margaret Wetherell (1987, pp. 32–36) Discourse and Social Psychology. Lucrarea reprezintă o prima tentativa de cristalizare a principalelor caracteristici ale acestei abordări inovatoare a fenomenelor psihosociologice. Potrivit celor doi autori, discursul are în primul rând un caracter pragmatic, nefiind doar un epifenomen care însoțește manifestările psihosociale. Utilizarea resurselor discursive trebuie pusă în relație cu efectele interacționale urmărite de indivizi și nu tratată ca o reflectare imperfectă a proceselor psihice. Versiunile alternative ale unui discurs trebuie examinate în relație cu specificul contextelor în care apar, în loc de a fi evaluate în privința valorii lor de adevăr. Nu în ultimul rând, discursul este construit, prin intermediul resurselor lingvistice, semiotice și retorice disponibile și, în același, timp construiește „realitatea” din versiuni funcționale ale evenimentelor, identităților și acțiunilor.

Între timp, psihologia socială discursivă a incorporat noi contribuții, spre exemplu abordarea retorică propusă de Michael Billig (1987). De asemenea, mai recent, a dezvoltat o relație strânsă cu analiza conversației prin folosirea tehnicilor sale în studiul fenomenelor psihosociologice, așa cum apar în „vorbit-în-interacțiune” (Schegloff, 2007a, p. xiii). Nu în ultimul rând, ea pledează pentru utilizarea evidențelor empirice naturalistice (Potter și Hepburn, 2005, 2012), în locul metodelor clasice de generare a datelor de cercetare precum ancheta sau experimentul.

În primul volum dintr-o serie de manuale dedicate analizei conversației, Emanuel A. Schegloff (2007a, p. xiv) prezintă cele șase arii de interes ale acestui domeniu, consacrat examinării organizării practicilor utilizate de indivizi în interacțiunile verbale:

Practicile de stabilire a luării rândului: cine, când și pentru cât timp poate vorbi;

Formarea acțiunilor: cum se utilizează resursele lingvistice, nonverbale, materiale și interacționale pentru realizarea unor acțiuni precum cereri, oferte, invitații, saluturi;

Organizarea secvențelor: cum este stabilită succesiunea rândurilor și coerența lor;

Practicile de corectare (repair): cum rezolvă vorbitorii problema greșelilor de exprimare și înțelegere;

Selecția cuvintelor: cum se realizează compunerea unui rând și care sunt consecințele plasării cuvintelor în anumite poziții;

Organizarea structurală generală: care sunt elementele componente ale unei conversații și cum sunt ele structurate și ordonate.

Aspecte metodologice ale analizei discursului în studiul empiric al primei impresii

Explorarea primei impresii, ca o construcție discursivă, începe cu un set de întrebări izvorâte din curiozitate personală bazată pe observații cotidiene, constrânse de considerații teoretice și analitice. De-a lungul stagiului doctoral, aceste întrebări și-au schimbat forma și conținutul de mai multe ori, ca urmare a adoptării succesive a unor poziții teoretice diferite, a acumulării de cunoștințe și a evoluției intereselor de cercetare. Cu toate acestea, ele mi-au direcționat mereu acțiunile, întocmai unui far care ghidează vapoarele spre siguranța portului în timpul unei nopți furtunoase.

Rolul întrebărilor de cercetare

Fiind un demers inductiv, analiza discursului începe cu o întrebare generală privind localizarea și delimitarea fenomenului investigat. Astfel, un pas inițial în vederea respecificării primei impresii constă în identificarea obiectului de studiu în discuții și texte. Mai exact, am avut în vedere următoarele aspecte:

Ce fragment de discurs poate fi considerat o comunicare a unei prime impresii?

Care este compoziția discursivă a comunicării a unei prime impresii?

Un prim criteriu, care mi-a ghidat selecția, a reprezentat folosirea explicită a cuvintelor și expresiilor precum „prima impresie”, „primul gând”, „părerea mea inițială” sau „când am văzut-o prima oară”. Acest principiu mi-a permis asamblarea unei colecții preliminare de discursuri orale și scrise, în care indivizii au raportat spontan primele lor impresii despre persoane anterior necunoscute.

De asemenea, am observat că fiecare mențiune este însoțită de referiri implicite sau explicite la contactul inițial. In consecință, am hotărât ajustarea strategiei de căutare astfel încât să includă fragmente care conțin mențiuni ale unor prime întâlniri. În același timp, am restricționat aria de cuprindere pentru a mă asigura ca voi adăuga numai fragmente despre prime interacțiuni care includ și impresii. În acest scop, am examinat colecția inițială și am observat că, în varietatea formelor de exprimare a impresiilor, puteau fi distinse două dimensiuni: descrieri empiriciste – noțiune pe care o voi explicita în secțiunea următoare – ale persoanelor întâlnite si reacții experiențiale ale observatorilor. Cu aceste criterii noi, am reușit sa completez colecția inițială cu alte instanțe care conțineau referiri la prime impresii.

În cursul elaborării strategiei de identificare a fragmentelor care conțin prime impresii, s-a conturat un răspuns inițial la cea de-a doua întrebare de cercetare. În baza examinărilor succesive a instanțelor colectate, am ajuns la concluzia că primele impresii sunt alcătuite din trei elemente: mențiunea unui contact inițial, descrierea empiricistă a individului cunoscut și reacțiile experiențiale ale persoanei cunoscătoare. Această compoziție singularizează prima impresie în rândul modalităților de a cunoaște o persoană. În capitolul analitic voi elabora aceste observațiile inițiale printr-o investigație amănunțită a fragmentelor selectate.

În alcătuirea celui de-al doilea set de întrebări, am apelat la analiza conversației și analiza retorică. Formularea acestor întrebări constituie scopul demersului investigativ din secțiunea analitică a lucrării, evidențierea practicilor care alcătuiesc interacțiunile verbale și scrise reprezentând o preocupare frecventă a studiilor discursive (Potter, 2004, p. 205).

Care sunt practicile și resursele conversaționale utilizate de vorbitori pentru a comunica o primă impresie?

Care sunt practicile și resursele textuale utilizate de scriitori pentru a comunica o primă impresie?

Nu în ultimul rând, al treilea set de întrebări vizează funcționarea comunicării unei prime impresii în contextele în care apare natural, (fără a fi solicitată de cercetător):

Care sunt consecințele interacționale ale menționării unei prime impresii?

Cum sunt asociate diverse forme ale acestor mențiuni cu anumite efecte interacționale?

Alcătuirea colecției

Analiza discursului utilizează o gamă largă de materiale empirice, din surse diverse, generate printr-o multitudine de metode și tehnici. Studiile discursive pot avea la bază interviuri nestructurate, înregistrări audio și video ale unor conversații cotidiene sau interacțiuni în contexte instituționale (spre exemple: conferințe științifice, locuri de joacă, vizite medicale, interviuri jurnalistice), articole din ziare, texte științifice, bloguri, forumuri, inclusiv însemnări de pe marginea manualelor școlare sau universitare. Cercetătorii își utilizează priceperea și imaginația pentru a găsi, produce, colecta și înregistra acele manifestări ale vieții sociale în care fenomenele investigate devin vizibile.

Colectarea unui număr cât mai mare de comunicări care conțin referiri la prime impresii a reprezentat o preocupare constantă a demersului de cercetare. Neutilizând o metodă activă de generare a datelor, riscam să nu strâng suficiente fragmente care să îmi permită o examinare a varietății de forme în care apare prima impresie. Această preocupare cantitativistă nu a fost animată de căutarea unei legitimități numerice, ci de considerații metodologice și practice:

Documentarea a cât mai multe dintre practicile și resursele utilizate în referințe la prime impresii;

Explorarea efectelor interacționale ale unor construcții alternative ale primelor impresii;

Relevarea compoziției discursive a unei prime impresii;

Compararea referirilor la prime impresii în discursuri orale și scrise.

Surse

Asamblarea unei colecții preliminare de fragmente care conțin mențiuni ale unor prime impresii a constituit o prioritate a demersului de cercetare. Datorită dificultăților de anticipare a timpului necesar pentru colectarea unui număr suficient de instanțe, am utilizat concomitent mai multe strategii de căutare și de generarea a evidențelor empirice necesare demarării analizei.

Un pas inițial, în colectarea comunicărilor verbale ale primelor impresii, a fost să caut printre materialele empirice pe care le aveam deja disponibile, din cercetări anterioare. Apoi, am apelat la colegi si colaboratori pe care i-am rugat să îmi permită să caut prin datelor lor. În aceste căutări, am reținut orice fragment care nu a provenit din proiecte care adresau explicit formarea primei impresii. La acest stadiu, nu am adresat distincțiile dintre evidențe empirice naturalistice și cele generate de acțiunile cercetătorului, nici dintre conversațiile cotidiene și interacțiunile instituționale. Consider că aceste categorii derivă, în principal, din orientarea analitică a demersului de cercetare (cf. Potter, 2004, p. 205).

Simultan, am produs materiale empirice noi prin înregistrarea cât mai multor interacțiuni verbale la care luam parte. Într-o faza inițială, pentru a mă familiariza cu tehnologia de înregistrare și cu experiența de a fi înregistrat, am început prin a înregistra conversațiile cu prietenii sau cu membrii familiei, de obicei în timpul sau după masă, acasă, dar și în restaurante sau cafenele. De asemenea, am dezvoltat obiceiul de a înregistra întâlnirile organizate la locul de muncă (de exemplu: ședințe săptămânale) precum și evenimente publice la care am luat parte (ex: lansare de carte).

Acest lucru a generat observații practice utile pentru colectarea discursurilor verbale. În primul rând, am devenit conștientă de importanța înregistrărilor de calitate înaltă, obținute prin folosirea echipamentelor adecvate – de exemplu un reportofon digital în locul unui telefon mobil – și prin selectarea locațiilor mai puțin gălăgioase. Aceste considerații joacă un rol important în facilitarea transcrierii detaliate a discuțiilor.

Nu în ultimul rând, prietenii și membrii familiei, care au fost înregistrați, și-au exprimat curiozitatea în legătură cu scopul studiului meu. Ei au întrebat, mai ales, despre așteptările mele și obiectivele cercetării. S-au oferit, ca „buni participanți”, să contribuie la atingerea rezultatelor anticipate. Le-am răspuns că nu caut rezultate specifice. În schimb, sunt interesată să înregistrez discuții obișnuite, pe orice teme. În plus, am menționat faptul că aceste exerciții au, în primul rând, menirea de a mă ajuta să mă familiarizez cu particularitățile înregistrării, si că, cel mai probabil, nu vor fi utilizate în cercetare.

O a treia strategie, pentru generarea dovezilor empirice, a constat în apelul la un număr mic de persoane cunoscute, pentru înregistrarea întâlnirilor lor cu prieteni, preferabil, dar nu necesar, in timpul meselor și a întâlnirilor de lucru, organizate la locurile lor de muncă. Două dintre persoanele rugate, reprezentate în text cu pseudonimele Marcela și Sofia, au acceptat să înregistreze astfel de interacțiuni. Bazându-mă pe experiența generată de înregistrările anterioare, am reușit să anticipez dificultățile potențiale și să răspund la întrebările lor in legătura cu aspectele practice ale înregistrărilor.

Ca rezultat al implementării acestor strategii, am reușit să adun peste 30 de ore de interacțiuni verbale, unde am identificat câteva cazuri de întâlniri inițiale și impresii asociate. Pentru a completa aceasta colecție, am extins căutarea către zona de resurse și materiale empirice disponibile în format electronic, pe internet. De asemenea, am avut în vedere posibilitatea de a folosii baze de date cu telefoane (de exemplu: Callfriend or Callhome), însă, din rațiuni financiare, nu am obținut acces la aceste surse.

Pe lângă înregistrările audio, am utilizat și secvențe filmate în cadrul a două sesiuni experimentale pe care le-am realizat în luna octombrie 2012, la Universitatea din Loughborough (Marea Britanie). În experiment, fiecare individ și-a exprimat prima impresie despre persoana cu care au interacționat atât în scris, prin intermediul unui test psihometric (Anexa 4), cât și oral, în dialog cu un alt participant la experiment. Fragmentul selectat spre a fi analizat în această lucrare reprezintă o secvență în care două persoane își împărtășesc, la solicitarea experimentatorului, părerile despre partenerii de experiment de-abia cunoscuți. În secțiunea analitică voi prezenta, pe larg, rațiunile pentru examinarea fragmentului.

În același timp, am căutat, prin intermediul internetului, fragmente textuale care să conțină referiri la prime impresii. Am folosit expresii cheie precum „prima mea impresie” , „prima dată am crezut”, „când am văzut-o pentru prima oara” sau „când l-am întâlnit”. Sursele principale pentru fragmente care conțin referiri la prime impresii s-au dovedit a fi romane, articole din ziare, bloguri, si forumuri.

Deși am început prin construirea colecției de evidențe empirice într-un stadiu timpuriu al cercetării, am continuat înregistrarea și colectarea materialelor chiar și după începerea redactării capitolele analitice. Un tabel care descrie sintetic fragmentele analizate, precum și transcrierile și textele integrale se regăsesc în Anexa 2.

Etica cercetării

Utilizării analizei discursului îi este asociată o serie de aspecte etice. În primul rând, înainte de a porni reportofonul, am anunțat participanții că vor fi înregistrați. I-am informat cu privire la scopul cercetării, ce urmează să se întâmple cu datele lor și am menționat că au dreptul de a se retrage din cercetare în orice moment, în timpul sau după finalizarea înregistrării. Au existat două situații în care nu am fost prezentă la înregistrări, ele fiind realizate de prieteni și colegi, m-am asigurat că persoanele participante primesc instructajul corect și, în plus, am oferit datele de contact pentru a furniza informații suplimentare.

De asemenea, m-am asigurat că identitatea vorbitorilor este protejată prin utilizarea în transcrieri a unor pseudonime. Am înlocuit atât numele cât și prenumele participanților și ale altor persoane menționate în discuții precum și alte detalii care ar fi putut conduce la identificarea lor, spre exemplu locul de muncă.

Nu în ultimul rând, înainte de filmarea sesiunilor experimentale de unde provine fragmentul 2.13 (Anexa 2, 2.13 Încăperea mică, 58:29 – 1:03:11, Descrierea unei persoane în context experimental), am obținut consimțământul participanților la cercetare după ce în prealabil le-am făcut cunoscute principalele caracteristici ale studiului. O primă informare a potențialilor subiecți s-a desfășurat în timpul recrutării lor, care a avut loc cu patru zile înainte de prima sesiune experimentală, și a constat într-o scurtă descriere a principalelor etape ale studiului și a temei studiului, formarea primei impresii. Instructajul extins a avut loc înainte de fiecare sesiune experimentală, în laborator. După finalizarea sa, participanții au completat formularele de consimțământ (Anexa 3).

Pregătirea pentru analiză

Pregătirea evidențelor empirice în vederea analizei și redactării tezei necesită timp și concentrare. Deși pare a fi un demers anevoios, mecanic și în mare parte superfluu, această etapă contribuie la familiarizarea cu datele, ceea ce facilitează demersul de investigare. Observațiile din timpul transcrierii sau prelucrării fragmentelor selectate pot reprezenta baza unor analize aprofundate ulterioare.

Transcrierea discursurilor orale

La fel ca etapa de generare a evidențelor empirice, transcrierea reprezintă o activitate recurentă, la care am revenit pe tot parcursul cercetării. După ascultarea tuturor înregistrărilor colectate, am selectat acele părți care se refereau la prime impresii și le-am transcris utilizând sistemul introdus de Gail Jefferson (Anexa 1), reprezentând procedura standard în analiza conversației și psihologia discursivă. Notațiile și simbolurile utilizate permit reprezentarea aspectelor prozodice ale vorbirii, spre exemplu tonul, volumul, intonația, precum și localizarea temporală a rândurilor vorbitorilor. Am utilizat aceste transcrieri preponderent în etapa de redactare a tezei, dar și pe parcursul analizei, alături de înregistrările fragmentelor. De multe ori am considerat necesar să suplimentez transcrierile inițiale cu alte părți ale conversației, pe care într-o primă fază nu le selectasem pentru analiză.

Etichetare

Așa cum am menționat în secțiunea dedicată eticii cercetării, am înlocuit numele persoanelor și companiilor sau instituțiilor care ar fi permis recunoașterea participanților. În alegerea acestor etichete, am urmat sugestiile oferite de Charles Antaki (2011), profesor de psihologie socială la Universitatea din Loughborough, specialist în analiza conversației aplicată.

Am înlocuit numele cu altele similare, de obicei cu același număr de silabe și aceleași inițiale;

Am folosit aceste etichete începând de la stadiul transcrierii, cu scopul de a evita confuziile ulterioare și pentru a mă obișnui cu ele;

În timpul transcrierilor, am utilizat aceste etichete în locul inițialelor (de exemplu: S1, S2) sau identificări de roluri (de exemplu: antrenor, voluntar1);

M-am asigurat că am notat corespondența între numele reale și numele alese pentru a avea aceste informații disponibile în stadiile avansate ale studiului sau după finalizarea sa.

Studiul empiric al primei impresii ca acțiune discursivă

„Oamenilor mari le plac cifrele. Atunci când le vorbești de un nou prieten, ei nu te întreabă niciodată esențialul. Nu îți spun niciodată: <<Cum e sunetul vocii sale? Care sunt jocurile lui preferate? Face colecție de fluturi?>> Ei te întreabă: <<Câți ani are? Câți frați are? Câte kilograme are? Cât câștigă tatăl lui?>> Abia atunci li se pare că îl cunosc” -(De Saint-Exupéry, 1946/2011, p. 17).

Cele mai multe dintre conversațiile noastre cotidiene sunt populate de oameni: părinți și copii, parteneri de viață, colegi de muncă, vecini de bloc sau prieteni din copilărie. În aceste povestiri, referirile la persoane iau forme variate, adaptate la specificul comunicărilor care le găzduiesc. Emanuel A. Schegloff (2007b, p. 433) remarcă faptul că putem descrie un individ printr-o sumedenie de categorii (ex: femeie, adolescent, bunică, arhitect), dintr-o gamă largă de seturi (ex: gen, perioadă a vieții, grad de rudenie, profesie). Mai mult, putem particulariza aceste descrieri pentru a obține identificări ale celor la care ne referim (ex: arhitectul Ateneului Român, Albert Galleron) sau formulări elaborate pentru interacțiunea în care apar (ex: arhitectul de care vorbeam ieri). Nu în ultimul rând, putem utiliza descrieri comportamentale sau trăsături de personalitate pentru a creiona portrete psiho-morale ale persoanelor despre care discutăm.

Ipotetic, ca vorbitori, avem la dispoziție, în orice moment al interacțiunii, toate aceste resurse potențiale. Uitându-ne la modul în care se desfășoară majoritatea conversațiilor cotidiene, observăm că oamenii aleg, de cele mai multe ori, o singură variantă dintre cele disponibile, de regulă, cea mai simplă și mai scurtă dintre alternativele existente. Harvey Sacks (1992a, p. 246) formulează această observație sub numele de „regula economiei” pe care o completează cu constatarea că, deși interlocutorii utilizează formele cele mai simple de referiri la persoanele despre care discută, inteligibilitatea discursului nu are de suferit.

Acest principiu al simplității exprimării reprezintă doar primul pas în analiza descrierilor de persoane în conversații cotidiene. Evidențierea mecanismului de selecție între alternative trebuie să ia în considerare și alte diferențe între variantele disponibile. În același timp, analiza trebuie să dovedească faptul că deosebirile sesizate sunt relevante pentru interlocutorii observați, nu doar impuse, din afară, de cercetători (Schegloff, 1988, p. 21). Doar în acest fel, demersul de investigare poate răspunde la întrebarea privind omnirelevanța instanțelor studiate (Schegloff și Sacks, 1973, p. 299; Schegloff, 1996, p. 439).

Evidențierea specificului fiecărei descrieri de persoane se realizează prin identificarea caracteristicilor pragmatice ale discursurilor care le găzduiesc. Acțiunile vorbitorilor reprezintă, așadar, contextul în care putem înțelege și apoi da seama de diversitatea formulărilor alternative. Ca analiști, apelăm la calitatea de membru, adică la capacitatea de a folosi resurse lingvistice și de a înțelege modul în care alți oameni, la rândul lor, le utilizează pentru „producerea și afișarea obiectivă a cunoașterii comune, și a circumstanțelor practice, a acțiunilor practice și a gândirii sociologice practice” (Garfinkel și Sacks, 1986, p. 160). Examinarea acțiunilor realizate de oameni, prin intermediul discursurilor verbale și scrise, este posibilă datorită inteligibilității lor, resursă pusă la dispoziția interactanților, a căror perspectivă o împrumutăm în analiză.

Problema selecției între variante alternative devine vizibilă, mai ales, în situațiile în care descrierilor le sunt atașate mize ridicate. Douglas W. Maynard (1982, p. 195) a documentat tipurile de descrieri de persoane și relațiile lor cu contextul secvențial în care apar în interacțiunile verbale din timpul unor procese penale. În aceste condiții, afirmațiile despre ce fel de oameni sunt inculpații sau martorii devin esențiale pentru justificarea acțiunilor lor, pentru creșterea credibilității poveștilor spuse și, mai ales, pentru admiterea sau respingerea acuzațiilor aduse celor învinovățiți. În concluzie, descrierile de persoane reprezintă construcții discursive pe care vorbitorii le pun în slujba țelurilor interacționale. Ele iau forme variate, pentru a căror construcție este mobilizată o gamă largă de resurse lingvistice și retorice.

În acest capitol utilizez analiza discursului, precum și perspectiva teoretică a psihologiei sociale discursive, pentru a examina diversitatea referirilor la prime impresii despre persoane, așa cum apar în discuții și texte, fără a fi solicitate de cercetători. Demersul are ca scop, în primul rând, evidențierea specificului primei impresii, conceptualizată ca o construcție discursivă, și relevarea elementelor sale componente. De asemenea, am în vedere resursele conversaționale și textuale utilizate de indivizi în formularea primelor impresii, precum și consecințele interacționale ale acestor formulări. Nu în ultimul rând, analiza permite și realizarea unei comparații între perspectiva cognitivă asupra primei impresii, ca reprezentare mentală a unei persoane după o primă interacțiune, și accepțiunea discursivă a fenomenului ca modalitate de a cunoaște o persoană.

Prima impresie ca tip de cunoaștere a unei persoane

În citatul extras din Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry, scriitorul creionează două strategii diferite prin care putem cunoaște o persoană, prezentate în contrast și asociate unei ordini morale implicite. Un prim procedeu, imputat „oamenilor mari” – formulare care indică faptul că autorul-povestitor se identifică, pentru moment, cu poziția unui copil – constă în centrarea pe informații cuantificabile, de tipul vârstei sau numărului de frați. Dezaprobarea față de această strategie este evidențiată prin punerea ei în contrast cu un alt mod de a dobândi cunoștințe despre oameni, și anume prin solicitarea unor informații descrise ca esențiale, precum caracteristicile vocii sau jocurile preferate. A doua strategie este atribuită tacit copiilor, conform „organizării pereche” (duplicative ogranisation) (Stokoe, 2012b, p. 281) „oameni mari – copii”. Opțiunea de a nu menționa explicit acest lucru sprijină ordinea morală propusă de autor, întrucât în disputele dintre adulți și copii, primii au mai mereu dreptate. În acest caz însă, modalitatea în care oamenii mari caută să cunoască o persoană este convingător prezentată ca fiind greșită, deoarece pierde din vedere detalii esențiale. Această strategie se bazează pe preferința pentru cifre, descrisă ca o orientare stabilă a adulților, alimentată și de temeiul pe care îl pun pe informațiile numerice.

Fragmentul ilustrează faptul că discursurile despre oameni și cunoașterea lor ajung să se refere, implicit, și la subiecții cunoscători. Descrierile și atribuirile pe care le fac sunt interpretate și în funcție de pozițiile pe care aceștia le ocupă, de interesele și mizele anticipate, precum și de drepturile epistemice și morale de a formula caracterizările respective (cf Edwards și Potter, 1993, pp. 25–27).

Prima impresie constituie un tip de cunoaștere a unei persoane care are la bază un contact inițial între un observator, de regulă cel sau cea care povestește întâmplarea, și persoana observată. Fie că este vorba despre o întâlnire față-în-față, o conversație telefonică, vizualizarea unei fotografii sau parcurgerea unui curriculum vitae, orice informație poate constitui premisa formării unei impresii. În secțiunea dedicată primului contact, voi discuta relevanța invocării unor tipuri diferite de interacțiuni inițiale pentru arhitectura comunicării impresiilor apărute.

Unul dintre rolurile prim contact constă în legitimarea afirmațiilor observatorului, care, în urma unei interacțiuni față-în-față, obține drepturile epistemice pentru a descrie înfățișarea persoanei cunoscute, așa cum arăta la momentul întâlnirii. Poziția de martor (Potter, 1996, p. 165) permite realizarea acestui portret factual fără a pune la îndoială veridicitatea afirmațiilor. În continuare, factualitatea descrierilor diminuează posibilitatea versiunilor alternative și facilitează inferarea unor trăsături psiho-morale asociate. De asemenea, în calitate de martor, observatorul are dreptul de a descrie propriile reacții, ca fiind izvorâte din interacțiunea cu persoana observată. De regulă, acestea iau forma unor trăiri subiective cu o putere retorică ridicată și o legitimitate derivată din prezentarea lor ca reacții spontane, care nu se află sub controlul povestitorului, fiind exclusiv determinate de persoana întâlnită.

În continuare, am structurat analiza fragmentelor de discurs, în care se regăsesc mențiuni privind prima impresie ca tip de cunoaștere a unei persoane, în trei părți: referirea explicită la un contact inițial, descrierea empiricistă a persoanei observate și descrierea experiențială a reacțiilor observatorului.

Primul contact

În discursul conceput cu ocazia numirii sale în funcția de președinte al Asociației Americane de Sociologie, Erving Goffman (1983b, p. 6) adresează conceptul de „contact” ca fenomen sociologic. Inițiatorul dramaturgiei sociale înțelege prin „contact” orice prilej, care aduce doi sau mai mulți indivizi într-o proximitate, care le permite să răspundă la acțiunile întreprinse de cei prezenți. Deși întâlnirea față-în-față reprezintă prototipul unui contact, există și alte împrejurări, cum ar fi convorbirile telefonice, schimbul de scrisori și, mai nou, schimbul de emailuri, discuțiile pe forumuri, prin sms-uri, mesagerie instantă sau postările pe „peretele” de pe Facebook, care facilitează interacțiunea între oameni, chiar și în afara co-prezenței fizice.

O primă impresie, despre o persoană în prealabil necunoscută, are la bază un contact inițial între aceasta și individul cunoscător. Experimentele psihosociologice, pe tema formării unei impresii, incorporează sau presupun o expunere a observatorilor la manifestări ale comportamentului expresiv sau la înfățișarea actorilor, indicând faptul că un prim contact reprezintă o caracteristică definitorie a acestui tip de cunoaștere a unei persoane.

Întrucât o relaționare inițială poate lua diverse forme, se pune problema efectelor lor diferențiate asupra impresiilor formate. Studii psihosociologice, precum cele realizate de Gordon W. Allport și Hadley Cantril (1934) și, mai recent, de Rebecca M. Warner și David M. Sugarman (1986), au pus în evidență relația dintre acuratețea evaluărilor observatorilor și tipul de contact dintre aceștia și persoanele observate. În plus, cercetările încadrate în paradigma „thin slices” au demonstrat, în repetate rânduri, că sunt necesare doar câteva secunde pentru a ne forma o impresie corectă despre un actor dintr-o secvență filmată vizionată (Ambady et al., 2000; Ambady și Rosenthal, 1992; Carney et al., 2007).

Utilizând instrumente standardizate de înregistrare a părerilor observatorilor, aceste studii pierd însă din vedere rolul mențiunii unui prim contact în ansamblul comunicării unei prime impresii. Mai mult, îngrădind posibilitatea de exprimare a evaluărilor persoanelor observate, majoritatea design-urilor experimentale nu pot da seama de relația dintre tipul de contact și celelalte componente ale unui prime impresii. Nu în ultimul rând, artificialitatea situației create în laborator face aproape imposibilă explorarea multitudinii de acțiuni discursive ce pot fi executate prin descrierea momentelor în care persoana cunoscătoare s-a întâlnit, pentru prima dată, cu persoana.

Deși un contact inițial reprezintă o premisă indispensabilă a formării unei impresii, mențiunea acestuia nu se regăsește în toate fragmentele examinate. Câteva dintre cele mai scurte povești despre prime impresii nu conțin niciun detaliu privind contactul inițial (de exemplu Fragmentul 1 și Fragmentul 2), în timp ce în altele, acest aspect apare doar ca moment originar al reacțiilor observatorului (de exemplu Fragmentul 3 și Fragmentul 4). Această secțiune examinează o a treia categorie de comunicări ale unei prime impresii, cele în care referirile la contactul inițial sunt explicite și ocupă cel puțin o „unitate de construcție a rândului” (Schegloff, 2007a, p. 3), în cazul interacțiunilor verbale, sau o propoziție, în cazul textelor. În aceste fragmente, referirile la un prim contact îndeplinesc mai multe scopuri. Pe de-o parte ele furnizează informații privind situarea spațială și temporală a evenimentului, elemente aproape nelipsite dintr-o povestire. În același timp, aceste detalii reprezintă părți integrante ale primei impresii comunicate, întrucât ele fac posibile reacțiile povestitorului, și, totodată, dau sens descrierilor persoanelor cunoscute. Pe de-altă parte, formulările prin care sunt introduse detaliile unui contact inițial îi poziționează pe naratori în raport cu persoana cunoscută. Spre exemplu, ei se pot prezenta ca observatori neutri și dezinteresați ai scenei rememorate, ceea ce le permite descrierea și evaluarea indivizilor întâlniți fără a trezi suspiciuni în ceea ce privește obiectivitatea discursurilor.

Fragmentul 1 seejaybee14@xanga, P.36

Prima mea impresie despre fostul: mamă ce aiurea arată cu pălăria aia de cowboy. De ce se întâlnește prietena mea cu el? Haha, prima impresie a fost profetică; nu ar fi trebuit să ies cu el în oraș.

Fragmentul 2 xx_ng_xx@xanga, P. 34

Prima mea impresia a fost că era timid și un băiat de treabă. S-a dovedit că era exact opusul

Fragmentul 3 Gabriela, 11.30-12.27, Colega nouă

Gabriela: Ă::m: (0.6) plus că î:- și eu am- avut tendința s-o respinG că: (0.2) a venit în locul cuiva pe care io-l

plăceam și pe ea n-am plăcut-o din prima și nu: (0.2) am avut tendința=asta s-o resping că nu::

Fragmentul 4 Sofia, SMS aniversar

Nu stiu daca iti mai

amintesti tu cand ai venit la mine la Cl, prima oara,

ca ne plimbam pe strada si ti-am zis eu,

din senin, ca sunt unele persoane pe care nu le

cunosti degeaba si de care iti dai seama din

sec 2 ca vor face parte din viata ta si la care

vei tine tare tare mult.

Afișarea normalității

În „On Doing Being Ordinary”, Harvey Sacks (1984b) examinează una dintre practicile utilizate de oameni pentru comunicarea evenimentelor la care au luat parte, și anume raportarea normalității întâmplărilor. Mai mult, sociologul american consideră că afișarea normalității reprezintă o preocupare constantă a indivizilor (Sacks, 1984b, p. 415) care caută activ să se prezinte ca oameni obișnuiți. În caz contrar, pot fi considerați prefăcuți sau excentrici (Sacks, 1992b, p. 79). În ambele cazuri, credibilitatea comunicării are de suferit datorită discreditării povestitorului. Astfel, câștigarea și menținerea încrederii interlocutorilor constituie o orientare stabilă a indivizilor în interacțiunile cu ceilalți.

Cele mai multe dintre fragmentele despre prime impresii reprezintă comunicări în care povestitorul deține drepturi epistemice exclusive asupra evenimentului descris (Heritage și Raymond, 2005; Heritage, 2012; Raymond și Heritage, 2006). În aceste situații, subminarea narațiunii nu este posibilă prin chestionarea directă a factualității sale. În schimb, obiectivitatea redării poate fi pusă sub semnul întrebării prin evaluarea abilității sau interesului persoanei cunoscătoare de a contura un anumit portret al persoanei observate. Astfel, prin poziționarea sa ca „om obișnuit”, observatorul-narator evită eventuale suspiciuni la adresa comunicărilor sale.

Fragmentul 5 Ana, 1.40.00 – 1.43.13, Modelul Taniei (1)

Ana: Și::-ă:: (0.2) ↑a venit cu ea::

acu vreo două trei săptămâni la cabinet¿

>Întâmplarea a făcut să fiu acolo pentru că

am avut-am avut de făcut rapoarte în urma

examinărilor¿

Fragmentul 5 provine dintr-o discuție între două prietene, Ana și Maria, în care cea dintâi se plânge de comportamentul unei prietene comune, Tania. Ana și Tania au închiriat un apartament, în care ambele își desfășoară activitatea profesională. Tania nu și-a achitat, în ultima lună, partea sa de cheltuieli și a evitat orice contact cu Ana. Când s-au întâlnit, în cele din urmă, Tania era însoțită de prietena ei, Gabi, pe care Ana nu o cunoscuse încă. Știa, însă că Tania „și-a găsit în Gabi un model (.) și o (.) apreciază foarte °mult°” (Anexa 2, 2.11 Ana – Modelul Taniei, liniile 117-119). În secvența examinată, Ana rememorează momentul întâlnirii cu Gabi, căreia îi face un portret defavorabil, criticând-o indirect pe Tania care o valorizează și o consideră un model.

Mențiunea unui contact inițial între Ana și Gabi ocupă prima parte a unei secvențe de tip poveste. Afirmațiile celei dintâi cuprinse între liniile 50-51 reprezintă o „prefață narativă” (Jefferson, 1978, p. 219). „Poziția inițială a rândului” (Schegloff, 1987, p. 81) este ocupată de conjuncția „Și:::” care indică faptul că secvența este legată tematic de cea care o precede. În continuare, aceeași unitate de construcție a rândului anunță subiectul comunicării, precum și localizarea sa temporală. Aceste două elemente reprezintă componentele tipice ale unei „practici de ocazionare” (Maynard, 1997, p. 95) prin care vorbitorii încep o secvență în care urmează să împărtășească o întâmplare.

De cele mai multe ori, începutul unei informări conține și detalii despre poziția vorbitorului cu privire la noutățile comunicate (idem, 99). În acest fragment însă, Ana se referă la eveniment prin formularea impersonală „>Întâmplarea a făcut să fiu acolo” evitând producerea unei evaluării. În schimb, ea descrie primul contact cu Gabi ca fiind unul incidental. Mai mult, Ana ține să motiveze prezența sa la birou prin faptul că era ocupată cu activități profesionale.

Introducerea o poziționează pe vorbitoare ca un observator inițial imparțial. Pe fondul acestei neutralități, evaluarea Gabrielei, care face subiectul poveștii anunțate, nu poate fi discreditată prin imputarea unei predispoziții sau stări afective prealabile care ar fi putut influența impresia Anei. În plus, caracterul neplanificat al întâlnirii permite ca descrierea consecințelor negative ale acesteia să fie prezentate ca efecte neanticipate, chiar nedorite de către povestitoare (cf Edwards, 2003, p. 34).

Fragmentul 6 Phinn, P. 62, Lordul Marrick

Valentine Courtnay-Cunninghame, al 9-lea conte de Marrick, viconte de Manston, baron de Brafferton, era o persoană cu

totul deosebită, pe care am cunoscut-o pentru prima oară toamna trecută într-o zi rece și senină. Conduceam ca de obicei pe un drum liber, dar întortocheat către o mică școală rurală, când un fazan pe care el tocmai îl împușcase a aterizat pe capota mașinii. Nu știu cine a fost mai surprins, eu sau fazanul. Am pus brusc frână și în timp ce contemplam posibilitatea de a găti fazan sâmbătă la cina, un personaj cu obrajii rumeni a sărit gardul de piatră cu pușca în mână.

În Fragmentul 6, autorul-povestitor, Gervase Phinn, rememorează prima sa întâlnire cu lordul Marrick. Pasajul deschide capitolul 7 al romanului Over Hill and Dale în care apare pentru prima oară acest personaj, el fiind însă menționat fugitiv, în prealabil, într-o discuție din capitolul 6.

Spre deosebire de fragmentul anterior, descrierea circumstanțelor în care a avut loc întâlnirea nu se află în prima parte a secvenței. Ea se găsește intercalată între o prezentare formală a personajului, urmată de o „apreciere obiectivată” (Edwards, 2007, p. 4) „formulată extrem” (Pomerantz, 1986, p. 219) „era o persoană cu totul deosebită” (liniile 2-3) și o descriere empiricistă a acestuia „un personaj cu obrajii rumeni a sărit gardul de piatră cu pușca în mână” (liniile 10-11). Evaluarea pozitivă a lordului Marick este, totodată, nespecifică, întrucât nu oferă detalii cu privire la temeiurile care au ocazionat-o. Astfel, ea creează oportunitatea unei istorisirii ca justificare a formulării utilizate de autor.

Deși repovestirea întâlnirii conține precizări privind localizarea spațială și temporală a evenimentului – similar Fragmentului 5 – ea îndeplinește o altă funcție în narațiune. Introducerea conține precizarea temporală a scenei rememorate, „toamna trecută într-o zi rece și senină” (linia 4), o componentă frecventă a prefețelor narative (Jefferson, 1978, p. 222). Autorul descrie circumstanțele prealabile întâlnirii cu lordul Marick prin detalii care scot în evidență caracterul lor obișnuit: „conduceam ca de obicei pe un drum liber”. Aterizarea fazanului pe mașină este redată ca o întâmplare care a perturbat normalitatea activității în desfășurare. Aspectul neobișnuit al întâmplării legitimează rememorarea sa și reprezintă o ilustrate practică a extravaganței personajului descris.

Fragmentul 7, P.48, kor_girl@xanga

Fusesem la o strângere de fonduri în prima parte a acelei seri. Unul dintre amicii mei ieșise de curând dintr-o relație lungă, ca mine care am ieșit dintr-o relație de 10 luni, și el îmi zisese să vin la un bar de vinuri șic după finalizarea evenimentului meu ca să petrecem niște timp împreună. Cu fosta, nu „avea voie” să se vadă cu amicele lui, așa că am făcut un efort să petrecem mai mult timp împreună după finalizarea relației lui. Asta ar fi fost a doua oară. Am intrat și acolo era băiatul B care încerca să mă cucerească la vremea aia în timp ce eu nu eram interesată și cam asta am zis încontinuu în seara aia. Apoi amicul meu zice: „hey, iată un alt amic venind care are 1 metru 88.”

Intră logodnicul meu, îmbrăcat în niște blugi destul de prăfuiți, cămașă în carouri și o expresie de pură extenuare pe față. Dar a zâmbit văzându-l pe amicul meu și asta a făcut curgerea timpului să încetinească pentru mine. Ne-am văzut pentru prima dată într-un bar de vinuri și da, am fost captivată.

Fragmentul 7 exemplifică o mențiune a unei prime impresii în care expunerea împrejurărilor în care a avut loc întâlnirea ocupă marea parte a comunicării. El provine dintr-o poveste mai lungă pe care autoarea a postat-o pe un site dedicat discuțiilor despre relații – www.daringish.com – ca răspuns la un articol despre prime întâlniri cu viitori parteneri romantici.

Autoarea începe prin prezentarea acțiunilor care au condus la contactul cu actualul logodnic, ca o înșiruire de evenimente obișnuite, care nu vădeau ce avea să urmeze. Apoi, ea descrie prezența în barul de vinuri ca fiind motivată de invitația unui amic cu care își propusese să petreacă mai mult timp. Asemănător introducerii din Fragmentul 5, povestitoarea ține să precizeze că în momentele care au precedat întâlnirea, ea desfășura niște de activități obișnuite. Mențiunea are rolul de a ilustra faptul că, la momentul incidentului, autoarea nu căuta înadins evenimente ieșite din comun.

Introducerea face referire și la disponibilitatea naratoarei de a se angaja într-o legătură afectivă. Ea menționează încheierea recentă a unei relații de zece luni, fără însă a lăsa să se întrevadă efectele despărțirii asupra stării sale emoționale. În plus, dedică o frază descrierii acțiunilor lui B, care o curta fără succes, precum și refuzurilor ei repetate, indicând astfel că nu era interesată de o relație romantică. În acest context, reacțiile ei „asta a făcut curgerea timpului să încetinească pentru mine” (liniile 19-20) și „am fost captivată” (21-22) pot fi credibil puse pe seama caracteristicilor deosebite ale viitorului logodnic.

Asamblarea scenei

„Viața este o dramă” observă Kenneth D. Burke (apud Chelcea, 2006, p. 182). Filosoful american propune modelul teoretic „Pentavalentul dramatic” pentru a explica funcționarea motivației umane prin intermediul a cinci instanțe, act, scenă, agent, agenție și scop, și a relațiilor dintre ele. Conceptul de „scenă” se referă la localizarea acțiunii pe coordonatele spațio-temporale sau în context socio-istoric. Importanța scenei derivă din faptul că situarea unui act își aduce contribuția la semnificația acordată acestuia prin înlesnirea anumitor interpretări sau încurajarea unor analogii (Chelcea, 2006, p. 183).

Potențialul persuasiv al scenei este valorificat și în poveștile despre prime impresii. În aceste situații particulare putem spune că persoana cunoscătoare utilizează elementele ce țin de localizarea întâlnirii pentru a defini situația (Goffman, 1956/2003, p. 32) într-un mod favorabil viitoarelor sale acțiuni discursive. Ea rememorează contactul inițial cu persoana cunoscută pentru interacțiunea aflată în desfășurare, selectând, dintre detaliile ce ar putea fi menționate, acele aspecte care servesc scopurilor interacționale actuale. Astfel, descrierea contextului în care a avut loc o primă întâlnire trebuie interpretată din perspectiva relevanței sale pentru receptorii comunicării (Sacks, 1992a, p. 765) și în relație cu posibilitățile de cunoaștere a persoanei observate pe care le prilejuiește.

Fragmentul 8, Marcela, 17.35 – 20.12, Fata slabă

Eva: Întreținută, așa°ăm¿ deș=f- (0.1) Ș- tot mă intrebam măi dA: ce face că de c- e și mai mare decât mine e altă

generație ș-am revăzut-o anul trecut deopă mulți ani la nunta sorăsii undeam fost. (0.1) Când a intrat ea pentru că a și ajuns mult mai târziu î- toată lumea a fost <u:au:>>

Fragmentul 8 este selectat dintr-o discuție mai lungă între Eva și Marcela pe tema dietelor. Secvența din care fac parte liniile 28-33 reprezintă o comunicare mai extinsă a Evei despre vecina ei, Cristina, pe care o admiră datorită obiceiurilor alimentare și de întreținere corporală. Ea utilizează referirea la o primă impresie pentru a aduce argumente în sprijinul acestei evaluări.

O particularitate a fragmentului, care merită menționată, constă în faptul că povestitoarea nu este de această dată subiectul cunoscător. În schimb, ea narează un prim contact la care a asistat, având poziția de observator al interacțiunii, cu drepturi epistemice de a raporta aspectele direct vizibile ale reacțiilor celorlalți.

Acțiunea se petrece la o nuntă, la care Eva a participat în urmă cu un an. Precizarea o poziționează pe povestitoare întemeiat la locul acțiunii, dar în afara oricărei legături cu incidentul rememorat, ceea ce îi conferă descrierii întâmplării un statut neutru, dezinteresat.

Scena nunții pune la dispoziția Evei o serie de resurse utile în construirea unei narațiuni persuasive. O nuntă, spre deosebire de alte ocazii, reprezintă o situație în care oamenii adoptă o ținută deosebită, mai ales în ceea ce privește vestimentația. Mai mult, invitații acordă atenție aspectului fizic al celorlalți, observarea și evaluarea participanților reprezentând o preocupare obișnuită în aceste situații. În concluzie, înfățișarea unei persoane reprezintă o caracteristică salientă a acestui context, fiind totodată subiectul discutat de cele două fete în prealabil.

Negocierea profunzimii cunoașterii după un prim contact

Ultimul fragment discutat în această secțiune provine din romanul Head over Heels in the Dales și reprezintă o conversație între trei colegi de birou, David, Sidney și Gervase (autorul), și șeful lor, Harold. Ei lucrează ca inspectori școlari în Departamentul de Educație din Fettlesham, Marea Britanie. Dialogul este ocazionat de faptul că Harold, aflându-se în pragul pensionării, participă la recrutarea unui inspector senior care să îl înlocuiască. David, Sidney și Gervase îl descos pe Harold cu privire la candidații înscriși pentru postul său.

Fragmentul 9 Phinn, P. 42, Reacție instinctuală

„Cum sunt candidații? am întrebat.

„Păi, e cam greu de spus, de fapt. Între cei cinci care vor fi intervievați sunt trei bărbați și două femei. Toți sunt foarte bine pregătiți și ocupă deja poziții avansate în mediul educațional. Este un câmp excelent.”

„Dar cum sunt ca oameni, totuși, Harold?” a întrebat David. „Sunt prezentabili, amabili, agreabili, se interacționează ușor cu ei? Au simțul umorului? Sunt oameni ai oamenilor sau oameni ai sistemului?”

„Nu sunt clarvăzător, David,” a răspuns Harold zâmbind. „Nu i-am cunoscut încă pe niciunul. Mă bazez doar pe ce scrie în aplicațiile lor, care mie mi s-au părut de top. Bineînțeles, nu pot intra în detaliile furnizate de referințele lor.”

„Dar trebuie să ai o părere despre ei”, a zis Sidney. „Un instinct.”

„Uite, eu nu sunt în comisia de intervievare, deci este irelevant ceea ce cred sau simt.”

În continuare, voi discuta două aspecte legate de Fragmentul 9. În primul rând, el ilustrează restricțiile impuse de tipul de contact între persoana cunoscătoare și cea cunoscută asupra cantității și varietății de informații extrase, pe de-o parte, și asupra judecăților pe care observatorul le poate formula, pe de-altă parte. În al doilea rând, secvența pune această relație în contextul unor interese concrete. Astfel drepturile și posibilitățile de cunoaștere și de dezvăluire a acestei cunoașteri devin resurse în disputa dintre Harold și colegii săi.

Pentru început voi descrie, în termeni conversaționali, înlănțuirea secvențelor care alcătuiesc fragmentul, precum și principalele acțiuni realizate de participanți. Linia 1 conține o solicitare de informații din partea autorului adresată lui Harold. Răspunsul la întrebare se află într-un „teritoriu al cunoașterii” (Heritage, 2012, p. 32) accesibil doar inspectorului senior, ceea ce îl selectează ca următor vorbitor, chiar și în absența unei numiri explicite (Sacks, Schegloff, și Jefferson, 1974, p. 718). Particula „păi” (well), care prefațează rândul lui Harold, indică faptul că răspunsul acestuia nu va fi unul direct (Schegloff și Lerner, 2009, p. 91) și deci nu va oferi informațiile cerute. Mai mult, Harold oferă și o primă justificare a eludării întrebării printr-o apreciere obiectivată a dificultății producerii unui răspuns adecvat „e cam greu de spus”.

Liniile 2-3 conțin descrierea celor care au aplicat pentru postul de inspector senior, realizată prin plasarea lor în categoriile pereche „femeie” și „bărbat” din setul „gen”. Apoi, urmează o caracterizare pozitivă a competențelor tuturor candidaților, formulată printr-o apreciere obiectivată extremă „sunt foarte bine pregătiți”, succedată de o aserțiune care o susține „ocupă deja poziții avansate în mediul educațional”.

Rândul lui David, care începe la linia 6, reia întrebarea inițială. Vorbitorul consideră răspunsul precedent ca fiind unul nesatisfăcător, prin faptul că nu a inclus detaliile așteptate. Această interpretare se bazează pe contrastul produs de conjuncțiile adversative „dar” și „totuși”, a căror utilizare reformulează descrierea lui Harold ca fiind doar una dintre fațetele candidaților. Astfel, răspunsul inspectorului senior este incomplet prin faptul că abordează doar latura profesională, omițând descrierea lor „ca oameni” (linia 6)

Noua formă a întrebării este mai detaliată, având scopul de a asigura primirea informațiilor dorite. Finalul rândului lui David alătură două categorii pereche „oameni ai oamenilor” și „oameni ai sistemului” (liniile 8-9), construite ca mutual exclusive, exhaustive și relevante pentru clasificarea candidaților.

Fiind un discurs scris, nu se poate deduce dacă răspunsul lui Harold (linia 10) are caracteristicile unei „părți secunde nepreferate” (Schegloff, 2007a, p. 67). El refuză oferirea informațiilor solicitate, justificând prin faptul că nu se află în posesia detaliilor cerute. Prima parte a răspunsului reformulează, în glumă, cererea lui David ca fiind una exagerată „Nu sunt clarvăzător”. Apoi, Harold aduce, încă o dată, în discuție competența candidaților. În ultima parte a rândului, el introduce un nou motiv pentru care nu divulgă mai multe detalii despre ei. El invocă regulile instituționale privind confidențialitatea declarațiilor referenților „Bineînțeles, nu pot intra în detaliile furnizate de referințele lor” (liniile 13-14).

Sidney lansează o ultimă încercare pentru a obține mai multe amănunte despre candidați. Provocarea lui „Dar trebuie să ai o părere despre ei”, a zis Sidney. „Un instinct.” (liniile 15-16) ocolește motivul invocat de Harold. Vorbitorul apelează la ideea că orice contact conduce la conturarea unei păreri personale involuntare, chiar și a uneia difuze.

Ultima mutare a disputei îi aparține lui Harold. El nu contrazice presupoziția lui Sidney privind eventualele impresii pe care și le-a format despre candidați. În schimb, reformulează, din nou, problema discutată. Răspunsul „Uite, eu nu sunt în comisia de intervievare, deci este irelevant ceea ce cred sau simt.” (liniile 17-18) sugerează că inspectorul interpretează întrebările primite ca solicitări de dezvăluire a preferințelor sale privind unul sau altul dintre candidați. Această interpretare este sprijinită atât răspunsul său indirect din linia 2, cât și de caracterul standardizat ale evaluărilor candidaților (liniile 3-5 și 11-12).

Revenind la subiectul contactului inițial, o primă observație are în vedere că în Fragmentul 9, spre deosebire de celelalte fragmente analizate în această secțiune, nu se regăsește descrierea detaliată a unei prime întâlniri. În schimb, tipurile de contacte menționate apar invocate ca justificări ale altor acțiuni discursive.

În această secvență, cele trei feluri de contacte și caracteristicile lor figurează ca resurse în discursul lui Harold, permițându-i să justifice refuzul de a răspunde la întrebările puse de Gervase și David. În rândul din liniile 10-14, vorbitorul distinge între trei tipuri de contacte, asociate cu privilegii epistemice, dar și cu restricții privind divulgarea amănuntelor obținute. Contactul direct reprezintă sursa cea mai completă de informații, fiind contrastat, din perspectiva bogăției cunoașterii, cu consultarea aplicațiilor pentru postul de inspector senior, care permite doar caracterizările vagi, în termeni profesionali. Recomandările oferite de referenți reprezintă a treia sursă de informații. Ele apar însă însoțite de interdicția de a dezvălui detaliile aflate.

Răspunsul lui Sidney, din liniile 15-16, este astfel construită, încât să depășească dificultățile invocate de Harold. Vorbitorul invocă ideea de reacție instinctuală asociată unei prime întâlniri. Acest tip de cunoaștere slab conștientizată se dobândește involuntar, în urma unui contact inițial, chiar și indirect, astfel încât Harold nu ar putea nega deținerea ei.

Descrierea empiricistă a persoanei cunoscute

În capitolul precedent am examinat mențiunea unui contact inițial ca element al unei prime impresii, comunicate oral sau în scris. Am observat că aceste referiri se întâlnesc în forme variate, concepute pentru a servi scopurilor interacționale ale participanților. În continuare, în această secțiune voi explora a doua componentă a primei impresii, descrierea persoanei cunoscute. În fragmentele analizate, portretele propuse de povestitori sunt alcătuite din aspecte direct accesibile, prin intermediul simțurilor, spre exemplu detalii ce țin de vestimentație, trăsături faciale sau caracteristici corporale. Demersul de investigare se centrează pe evidențierea modului în care sunt construite portretele, precum și pe relevarea consecințelor acestora în interacțiunile care le ocazionează.

Alegerea expresiei „descriere empiricistă” pentru a desemna tipul de prezentare pe care vorbitorul o realizează în mențiunea unei prime impresii are la bază sensului termenului „empiricist” așa cum este utilizat de Jonathan Potter în Representing Reality: Discourse, Rhetoric, and Social Construction (1996). Autorul realizează o trecere în revistă a practicilor și resurselor discursive utilizate de oameni în construirea unor descrieri factuale ale evenimentelor la care au luat parte. Acest deziderat devine posibil prin apelul la elemente din „repertoriul empiricist” (Gilbert și Mulkay apud Potter, 1996, p. 152), prin intermediul căruia vorbitorii obțin o reprezentare obiectivă a incidentelor narate: stilul de redactare impersonal, primatul faptelor în fața interpretărilor și descrierea acțiunilor ca instanțe ale unor metode aplicate neproblematic.

Inițial, resursele incluse în „repertoriul empiricist” au fost identificate de Nigel G. Gilbert și Michael Mulkay (1984b) în discursurile oamenilor de știință. În acest subcapitol am în vedere adaptarea strategiei analitice propuse de cei doi sociologi ai cunoașterii științifice la examinarea comunicărilor unor prime impresii, precum și la identificarea efectelor pe care le produc.

Termenul „empiricism” este adesea pus în relația cu cel de „empirism”. Spre exemplu, Bruno Latour (2013, p. 1) deosebește între o filosofie empiricistă și una empirică, cea de-a doua opțiune presupunând testarea conceptualizărilor teoretice ca argumentare a validității lor. În Sage Dictionary of Sociology Steve Bruce și Steven Yearly (1996a, p. 86) definesc empiricismul drept o orientare epistemologică potrivit căreia cunoașterea umană se bazează exclusiv pe informații obținute pe căi senzoriale, dobândite prin interacțiuni directe cu lumea înconjurătoare. Aceeași autori propun o definiție pentru termenul „empiric”, care este utilizat pentru a desemna calitatea unei afirmații sau observații de a fi derivată din examinarea unor dovezi sau date concrete, în opoziție cu afirmații teoretice, filosofice sau abstracte (Bruce și Yearley, 1996b, p. 86). Similar, în Dictionary of Sociology Nicholas Abercrombie, Stephen Hill și Bryan S. Turner (2006, p. 130) caracterizează o aserțiune ca fiind empirică atunci când aceasta poate fi atestată prin probe sau dovezi generate prin contact nemediat cu fenomenele descrise. De asemenea, în același dicționar „empiricismul” este definit drept doctrina care susțină că experiența reprezintă singura sursă de cunoaștere.

În concluzie, în această lucrare voi utiliza noțiunea de „descriere empiricistă” pentru a ilustra acea modalitate de a descrie înfățișarea unei persoane care are ca unică bază interacțiunea vorbitorului cu aceasta din urmă, de regulă pe parcursul primului contact. Voi arăta în continuare că specificul descrierii empiriciste constă în faptul că are în prim plan caracteristicile individului portretizat așa cum a fost perceput de observator, fără a conține referiri la modalitatea de obținere a informațiilor sau la caracterul selectiv al repovestirii lor.

Impersonalitate, generalitate, selectivitate

Fragmentul 10 provine dintr-un articol pe tema percepțiilor directorilor de școală privind profesorii de științe sociale. Autorii textului redau mai multe fragmente din discuțiile lor cu participanții, care au fost întrebați, printre altele, despre ceea ce urmăresc în interviurile de angajare ale profesorilor respectivi. Aserțiunea examinată reprezintă unul dintre răspunsurile la această întrebare.

Fragmentul 10 Ratliff, Watson și Ratliff, P.15, Directori de școli

Directorul 16: „Vestimentația este foarte importantă. Odată a venit o persoană care purta un costum care încă avea eticheta cu prețul pe ea. Am angajat-o, pentru că mi-am dat seama că acea persoană și-a dorit job-ul atât de mult încât a depus efortul de a își cumpăra un costum”

În analiza fragmentului, am în vedere faptul că el incorporează o comunicare a unei prime impresii solicitată de un cercetător. Rațiunile pentru care am inclus această mențiune în colecția de comunicări ale unor prime impresii sunt următoarele: afirmația directorului de școală nu reprezintă rezultatul actualului demers de investigare și, mai ales, analiza întâmplării povestite de participant caută să evidențieze resursele discursive utilizate de acesta în conceperea unei mențiuni a unei prime impresii. Nu urmăresc să fructific conținutul informațional al răspunsului, prin punerea sa în legătură cu scheme și mecanisme cognitive despre care se presupune că ar putea sta la baza strategiilor de angajare ale vorbitorului.

Povestea directorului de școală incorporează o justificare prin care el descrie decizia de angajare a unui candidat al cărui costum avea încă eticheta atașată, ca un demers rațional, adaptat „doar tuturor scopurilor practice” (Garfinkel, 1967, p. 7, italice în original) ale situației în care se afla. În această secțiune a analizei voi acorda atenție primului element al construcției justificative, descrierea empiricistă a candidatului, evidențiind alcătuirea ei, precum și rolul jucat în ansamblul acțiunii discursive.

Declarația directorului începe cu o apreciere obiectivată extremă a vestimentației în general, „Vestimentația este foarte importantă.” urmată de justificarea acesteia, sub forma rememorării unei întâmplări cu rol ilustrativ. Prima parte a acestei construcții constă într-o descriere empiricistă a persoanei întâlnite.

Candidatul evaluat nu apare individualizat prin includerea lui în categorii din seturi precum gen sau vârstă, resurse des utilizate de vorbitori când fac referire la oameni. Utilizarea denumirii generice „o persoană” (linia 2) servește construirii unui exemplu cu un grad de generalitate ridicat, a cărui valabilitate ar fi fost îngrădită de utilizarea „instrumentelor de atribuire a calității de membru” (Sacks, 1989, p. 89).

De asemenea, din totalitatea elementelor care alcătuiesc înfățișarea candidatului și pe care le putem presupune accesibile directorului prin intermediul simțurilor, remarcăm faptul că acesta a ales să se refere doar la îmbrăcăminte. Pe de-o parte, selecția este motivată prin relevanța stabilită de aprecierea obiectivă care precede întâmplarea narată. Pe de-altă parte, singularizarea vestimentației și excluderea altor aspecte potențial comunicabile sprijină direcția de argumentare dezvoltată de construcția justificativă. Orice detalii suplimentare legate de aspectul fizic al candidatului ar fi putut submina puterea retorică a întregii povești.

Nu în ultimul rând, directorul formulează constatarea privind eticheta atașată de costum printr-o observație impersonală, din care lipsește agentul observator. Astfel, sesizarea acestui detaliu apare ca un fapt neproblematic, ce nu ar putea fi pus la îndoială sau socotit un rezultat al percepției subiective a povestitorului.

Opoziția între așteptări și înfățișare

De multe ori, un contact inițial este precedat de informări despre persoana necunoscută, care permit formularea unor așteptări cu privire la înfățișarea, comportamentul sau personalitatea sa. În comunicările unor prime impresii, observatorii raportează deseori, sub forma unor gânduri, opinii sau emoții, așteptările lor pentru ca apoi să precizeze dacă au fost confirmate sau nu. În ambele situații, mențiunea așteptărilor îndeplinește o funcție retorică în ansamblul poveștii despre o primă impresie.

Fragmentul 11 Ana, 1.40.00 – 1.43.13, Modelul Taniei (2)

Ana: Ș Gabi era îmbrăcată în niște blugi largi

(0.7) <tăiați>

(0.9)

Ana: >Apropo de impresii(0.6) știi?

(0.7)

Ana: Așa (.) <cu coada:::(0.7) ă:::>(0.6) în mintea

mea era vorba de-o <femeie::> (.) care

lucrează la departamentul de resurse=umane pe

<recrutare>, o femeie::(0.4) matură °responsabilă

de treizecișișase de ani (0.3) căsătorită ( )

>°Trebuia s-arate cu totul altfel. O

asociam direct <cu (.) băieții din: (0.1)

parc care se dau cu skateboard-ul=

avea bascheți d-ăia: (.) așa- imenși

(0.3) ă:: (0.4) părul

într-o parte prins aici

(.) micuț-o: așa¿ (0.2) o::î (0.1)

un hanorac (.) d-ăla (.) larg imens. Parcă

era luată de pe [stradă Gabi]

În Fragmentul 11 ne reîntâlnim cu Ana care rememorează momentul în care a văzut-o pentru prima oară pe Gabi. Liniile 56-73 constituie o descriere empiricistă a lui Gabi întreruptă de o unitate de construcție a rândului parantetică (59-60), ce conține o precizare de tip metalingvistic (Roibu, 2004, p. 1) prin care vorbitoarea specifică registrul în care trebuie înțelese afirmațiile sale. Descrierea declanșează o apreciere obiectivată negativă „Parcă era luată de pe [stradă Gabi]”.

Vestimentația purtată de Gabi reprezintă primul element din descrierea Anei. Prin menționarea blugilor largi și tăiați, povestitoarea o invită pe interlocutoarea ei, Maria, să o încadreze pe Gabi în categoria persoanelor care poartă astfel de pantaloni, permițând astfel inferarea altor trăsături (negative) asociate respectivei categorii.

Ana introduce așteptările cu privire la Gabi printr-o expresia subiectivă „în mintea mea” urmată de formularea impersonală „era vorba de-o femeie”, care indică existența unui temei extern pentru așteptările Anei. Astfel, ea readuce în discuție tendința părtinitoare a Taniei „>Asta știu despre ea (.) că asta-mi descrie Tania<” (Anexa 2, secțiunea 2.11, liniile 47-48), care o prezintă pe Gabi în termeni pozitivi „ A cărui bărbat lucrează=e director în ba:ncă= <” (Anexa 2, secțiunea 2.11, linia 46), sugerând că Tania ar omite detaliile nefavorabile despre Gabi.

Descrierea experiențială a reacțiilor cunoscătorului

În „Language and Causation: A Discursive Action Model of Description and Attribution” Derek Edwards și Jonathan Potter (1993) propun un set de principii care descriu atribuirea ca acțiune discursivă în conversații cotidiene. Una dintre componentele acestui model vizează responsabilitatea vorbitorilor în relaționarea unui comportament observat cu o cauză dispozițională sau una situațională. Orientarea oamenilor către consecințele atribuirilor lor aduce în discuție mizele și interesele asociate acestor acțiuni discursive, precum și resursele disponibile pentru a realiza atribuiri plauzibile. Spre exemplu, drepturile epistemice conferite de poziția de martor permit indivizilor să elaboreze versiuni convingătoare ale întâmplărilor. Astfel, auto-atribuirile se bucură o credibilitate crescută.

Harvey Sacks remarcă faptul că indivizii au dreptul de a raporta stări și experiențe subiective ca urmare a asistării la întâmplări neobișnuite: „Ideea este că, luând parte la un eveniment, ca martor, sau ca cineva care a fost afectat, acea persoană are dreptul la o experiență, în timp ce simplul fapt că avem acces la astfel de lucruri, spre exemplu prin poveștile altora, este altceva” (Sacks, 1984b, p. 424).

În comunicarea unei prime impresii, observatorii utilizează deseori referiri la propriile reacții, formulate astfel încât să redea dinamica lor din momentele rememorate. Această recreere experiențială descrie efectul unei persoane cunoscute asupra individului cunoscător ca fiind unul puternic și neașteptat, determinând răspunsuri spontane, plasate în afara controlului voluntar. Astfel de formulări ale primelor impresii permit povestitorilor să eludeze eventuale suspiciuni legate de interesele lor de a construi un anumit portret al persoanei întâlnite.

Fragmentul 12 Ana, 1.40.00 – 1.43.13, Modelul Taniei (3)

Ana: Parcă

era luată de pe [stradă Gabi]

Maria: [hî hî hi]hî hî h[î]

Ana: [A]sta a fost

prima impresie¿ °am z’s doa::mne dumnezeule°

Rândul Anei din liniile 76-77 conține o mențiune explicită a unei prime impresii sub forma unei reacții experiențiale și este urmată de un „simbol al unei reacții de surpriză” (Wilkinson și Kitzinger, 2006, p. 152).

Asemănător raportării gândurilor private (Barnes și Moss, 2007, p. 123), mențiunea unei prime impresii constituie o acțiune plasată în trecut, dar rememorată pentru scopurile interacționale prezente. Rațiunea acestei construcții poate fi depistată prin examinarea contextului secvențial în care apare. În fragmentul investigat, Ana formulează o primă impresie după râsul Mariei din linia 75, pe care îl interpretează ca primul pas al unui răspuns de afiliere (Jefferson, Sacks, și Schegloff, 1987, p. 160) la critica ei cu tentă umoristică ”Parcă era luată de pe [stradă Gabi]”. Însă, în lumina derulării ulterioare a conversației ne dăm seama că răspunsul Mariei reprezintă de fapt încercarea de a preîntâmpina o plângere (Holt, 2012, p. 430). În schimb, interpretând reacția prietenei sale ca o încurajare, Ana trece de la o descriere obiectivă a înfățișării lui Gabi, la o evaluare subiectivă negativă a acesteia, fără a presupune că va fi trasă la răspundere pentru criticile formulate (Edwards, 2007, p. 45).

Referindu-se la reacția sa prin expresia „prima impresie”, Ana o concepe ca un efect spontan declanșat de întâlnirea cu Gabi. Astfel, înfățișarea celei din urmă devine singura instanță responsabilă pentru reacțiile Anei.

Fragmentul 13 Ana, 1.40.00 – 1.43.13, Modelul Taniei (4)

Ana: [°parc-eram (0.4) într-un clip° rap și]=

Maria: [hî hî (0.2) ha ha ha ha]

Ana: =↑Exact asta era în mintea mea când am văzut-o=Atâta:

[fo:st ] un-un flash ciup=

Maria: [.hî hî]

Ana: =Aoăleu asta-i Gabi. [Da]

Declarația Anei din liniile 103-104 este formată din două unități de construcție a rândului lipite și reprezintă o descriere a reacției ei experiențiale ocazionată de întâlnirea cu Gabi. Linia 106 conține un „simbol al unei reacții de surpriză” (Wilkinson și Kitzinger, 2006, p. 152), „aoăleu”.Există o serie de similarități între prima unitate de construcție a rândului „↑Exact asta era în mintea mea când am văzut-o” și cea din liniile 76-77 „[A]sta a fost prima impresie¿”, (Fragmentul 12) examinată deja. Ambele conțin referiri la afirmații despre Gabi aflate în rânduri precedente, indexându-le prin intermediul termenului anaforic „asta”. Aserțiunile astfel invocate reprezintă, în ambele cazuri, evaluări negative, exagerate despre Gabi, la care Maria răspunde prin râs. Ele sunt urmate de reacții experiențiale descrise ca spontane și involuntare. Acestea din urmă funcționează ca intensificări ale criticii Anei, prin trecerea de la aspectul fizic al persoanei întâlnite, la reacțiile declanșate de interacțiunea cu ea.

Unitatea de construcție a rândului din linia 103 are încă o caracteristică relevantă pentru analiză. Ea începe cu formularea extremă (Pomerantz, 1986, p. 219) „↑Exact asta” sugerând precizie și claritate ridicate ale identificării conținutului la care se referă, adică impresia Anei despre Gabi. Accentuarea acestei identități funcționează ca o întărire a efectului puternic exercitat de aspectul fizic al lui Gabi, și nu ca o subliniere a acurateței descrierii.

Prima impresie solicitată într-un experiment psihosociologic

În această secțiune analitică am examinat, până acum, mențiuni ale unor prime impresii comunicate oral sau în scris, evidențiind elementele care le alcătuiesc: rememorarea contactului inițial, portretul empiricist al persoanei observate și descrierea experiențială a reacțiilor observatorului. Am arătat că structura și forma pe care le iau aceste componente pot fi înțelese din perspectiva funcțiilor retorice pe care le îndeplinesc în interacțiunile în care figurează. Mai mult, examinarea arhitecturii primelor impresii comunicate indică utilizarea lor în variate acțiuni discursive, a căror înfăptuire necesită o gestiune atentă a credibilității interlocutorilor și afirmațiilor lor.

Fragmentele utilizate, până la acest punct al lucrării, provin din discursuri orale sau scrise, unde atât solicitarea unei prime impresii, cât și comunicarea ei apar spontan, fiind părți ale interacțiunilor care le dau un sens, o miză și o direcție. Spre exemplu, în dialogul dintre Ana și Maria (Anexa 2, 2.12 Ana, 1.40.00 – 1.43.13, Modelul Taniei) povestea primei întâlniri dintre Ana și Gabi reprezintă un bun prilej pentru a o portretiza, pe aceasta din urmă, într-un mod defavorabil. Ana descrie convingător aspectul neîngrijit și lipsa de profesionalism ale Gabrielei. Evaluarea negativă se reflectă și asupra Taniei – o prietenă comună a celor două interlocutoare – deoarece ea o consideră pe Gabi un model. Astfel, indirect, Ana o critică pe Tania. Această strategie îi permite să evite aducerea în discuție a relației dintre ele, care ar fi împiedicat-o pe vorbitoare să se plângă Mariei de neplăcerile cauzate de o prietenă comună.

În continuare, voi discuta câteva fragmente provenite dintr-o interacțiune față-în-față care a avut loc în cadrul unui experiment pe care l-am realizat în laboratorul de psihologie al Universității din Loughborough, în octombrie 2012. Studiul a vizat punerea în scenă a unui design experimental elaborat pentru investigarea primei impresii, cu scopul de a examina organizarea interacțională a unui experiment, precum și comunicările primelor impresii, ca răspunsuri la sarcinile experimentale.

Studiul s-a desfășurat în două sesiuni, filmate integral. La fiecare sesiune au participat câte patru studenți de anul întâi, grupați în diade și repartizați astfel în cele două încăperi supravegheate video. În prima parte a experimentului, fiecare participant a avut ocazia să își cunoască partenerul inițial și să completeze un chestionar de personalitate (similar celui din Anexa 4). După ce grupele inițiale au fost schimbate, participanții au primit instrucțiunea de a împărtăși noilor parteneri informațiile și impresiile despre persoanele cu care au interacționat în prima parte a experimentului.

Fragmentele examinate provin din această etapă a studiului. Scena se regăsește transcrisă integral în Anexa 2, 2.13, citatele incluse în acest subcapitol redând doar aspectele care urmează să fie adresate în detaliu.

Orientarea către sarcina experimentală

Fragmentul 14 Încăperea mică, 58:29 – 1:03:11, Descrierea unei persoane în context experimental (1)

Diana: Ochei.

(0.6)

Melissa: >°Bun<. Numele ei este Anna.

Diana: Hhm Huh Hu hu

Interacțiunea din Fragmentul 14 are loc imediat după ieșirea experimentatoarei din încăpere. Trecerea către o nouă secvență este inițiată de Diana, în linia 1. Ea își afișează disponibilitatea de a începe îndeplinirea sarcinii, acțiune pe care Melissa o recunoaște și la care se aliniază printr-un răspuns moderat „preferat” (Schegloff, 2007a, p. 58). Această interpretare este susținută și de faptul că prin următoarea unitate de construcție a rândului, „Numele ei este Anna.”, Melissa inițiază rezolvarea sarcinii. Acțiunea ei este întâmpinată cu râsete de Diana, un răspuns care indică orientarea acesteia din urmă către complianța Melissei față de cerințele situației experimentale și nu către conținutul informațional al propoziției.

Fragmentul 15 Încăperea mică, 58:29 – 1:03:11, Descrierea unei persoane în context experimental (2)

Diana: [°e] în Royce°

(1.0)

Melissa: Ce altceva am-ce alte Informații am afl:at?

(1.1)

Melissa: Ă:::m:::

Fragmentul 15 se situează în continuarea discuției dintre Diana și Melissa, despre persoanele cunoscute în cadrul experimentului. Linia 78 reprezintă finalul unei secvențe în care cele două interlocutoare au împărtășit informații privind căminele de studenți unde sunt cazate Anna și Jackie, cele două fete cu care Diana și Melissa au vorbit în prima parte a experimentului. După o pauză lungă, de o secundă, din linia 79, Melissa se arată preocupată de îndeplinirea sarcinii experimentale. Ea se referă la interacțiunea de până atunci cu Diana „Ce altceva am-” pe care o subscrie sarcinii, formulate în termeni de rememorare a informațiilor obținute de la partenerii experimentali. Construcția rândului Melissei, cu accentuarea cuvintelor „informații” și „aflat”, susține această interpretare.

Fragmentul 16 Încăperea mică, 58:29 – 1:03:11, Descrierea unei persoane în context experimental (3)

Melissa: E în (.) echipa de-aici

(0.8)

Melissa: (> ) nu a făcut< psihologie în liceu,

Diana: Tsh[m ]

Melissa: [Pa]re de trea:bă

Diana: HHa Ha Ha

Fragmentul 16 conține o descriere a Annei, partenera Melissei din prima etapă a experimentului (liniile 15-18), care decurge cu puține intervenții din partea interlocutoarei, Diana. Ea este urmată de o apreciere obiectivată moderată „[Pa]re de trea:bă” la care Diana răspunde prin râs.

Deși aprecierile se întâlnesc adesea în comunicări ale unor prime impresii, afirmația Melissei din linia 19 diferă de celelalte aprecieri obiectivate pozitive întâlnite până acum în fragmentele analizate, prin faptul că este formulată moderat și afișează o cunoaștere cu un grad scăzut de certitudine. „Postura epistemică” (epistemic stance) (Heritage, 2012, p. 33) afișată de Melissa indică o grijă și un interes scăzute privind receptarea evaluării de către Diana. Aceasta din urmă sesizează acțiunea partenerei de discuție. Răspunsul său arată că ea nu se orientează către conținutul informațional al propoziției, ci către faptul că Melissa îndeplinește sarcina experimentală

În concluzie, prima impresie comunicată în situații de experiment are o arhitectură diferită de cea apărută spontan, în afara solicitărilor cercetătorilor, în discursuri orale sau scrise. În fragmentele examinate, referirile la personalele descrise și evaluările acestora se află în strânsă legătură cu îndeplinirea sarcinii experimentale, care reprezintă o preocupare recurentă a participanților.

Concluziile cercetării

Se spune că avem o singură ocazie pentru a ne forma o primă impresie despre o persoană. Dar, în același timp, avem nenumărate oportunități de a o rememora în diverse contexte și de a o exprima în scris sau oral. De fiecare dată, arhitectura comunicării unei prime impresii este concepută pentru situația în care se găsește povestitorul și pentru efectele interacționale pe care le urmărește. Astfel, diversitatea formelor pe care le iau primele impresii poate fi explicată prin relaționarea cu „evenimentele de comunicare” (Hymes, 1967, p. 19) în care apar.

Această lucrare ilustrează o abordare discursivă a primei impresii, conceptualizată ca o construcție discursivă, alcătuită din trei elemente: mențiunea unui contact inițial, descrierea empiricistă a persoanei observate și reacțiile experiențiale ale observatorului. În fragmentele analizate cele trei elemente apar în configurații diferite, care servesc scopurilor interacțiunilor respective.

Aceste constatări pot fi puse în legătură cu viziunea psihologiei sociale tradiționale asupra formării unei impresii. Majoritatea studiilor ecologice și cognitiviste vizează investigarea mecanismelor cognitive, a modalităților de organizare a informației, a acurateței (predictive) și a stabilității în timp a părerilor inițiale despre persoane necunoscute, bazându-se pe comunicări verbale sau scrise ale participanților. Prezenta cercetare a arătat că raportarea unei prime impresii constituie un produs interacțional, caracteristicile acesteia fiind stabilite în și ca rezultat al situației de comunicare. Astfel, secvențele care alcătuiesc contextul în care au fost exprimate impresiile devin esențiale pentru elucidarea semnificației acestora, atribuită de povestitor, dar și elucidată de receptori. Ignorarea lor conduce la estomparea „indexicalității” (Garfinkel, 1967, p. 4) afirmațiilor indivizilor.

În plus, această decontextualizare împiedică explorarea organizării secvențiale a poveștilor despre prime impresii, deoarece nu permite investigarea relațiilor dintre elementele componente care o alcătuiesc. Așa cum am arătat în acest capitol, tipul de contact care stă la baza primei impresii reprezintă o resursă pentru descrierea experiențială a persoanei observate și condiționează categoriile de reacții pe care le poate menționa povestitorul. Mai mult, am constatat că nararea întâmplărilor care găzduiesc prime impresii îndeplinește anumite funcții în interacțiunile în care apar. Ea permite observatorilor exprimarea unor păreri despre indivizii observați ca evaluări obiective ale acestora, determinate de înfățișarea și felul lor de a fi. Apoi, aprecierile respective sunt valorificate ca resurse într-o gamă largă de acțiuni discursive: criticarea unei prietene comune, stabilirea autorității ca bază pentru a emite observații și a da sfaturi.

În schimb, în psihologia socială tradițională, izolarea aserțiunilor care conțin referiri la prime impresii facilitează interpretarea acestora ca reflectări ale unor activități mentale invizibile. Însă, așa cum a reieșit din analiza fragmentelor examinate în contextele în care au fost produse, stabilirea sensului unei afirmații de tipul „[A]sta a fost prima impresie¿” (Fragmentul 12) sau „↑Exact asta era în mintea mea când am văzut-o” (Fragmentul 13) se realizează prin relaționarea ei cu afirmațiile care o preced, în timp ce funcționalitatea lor devine vizibilă prin luarea în considerare a reacțiilor receptorilor.

În concluzie, alături de alte studii discursive pe teme psihosociologice (Edwards, 1991; Potter și Edwards, 1990; Potter, 1998), prezenta cercetare a evidențiat manifestările cotidiene ale unui fenomen localizat până acum „în interiorul cutiei craniene” (Edwards, 2006, p. 46) și a relevat organizarea sa ingenioasă ca rezultat practic pentru și al interacțiunilor situate și perpetue ale oamenilor.

Concluzii generale

„Așa voi povesti cu un suspin

Cândva, peste ani și ani:

Două drumuri se despărțeau într-o pădure, iar eu

Am pornit-o pe cel mai puțin străbătut

Și asta mi-a schimba viața.”.

(Frost, 1916).

Unele dintre cele mai plăcute amintiri, pe care le am din copilărie, sunt legate de o cutie al cărei aspect banal nu dezvăluia, la o primă vedere, proprietățile magice cu care fusese înzestrată: cutia putea să vorbească. De asemenea, ea spunea cele mai frumoase povești: cu balauri fioroși și zmei răzbunători, cu zâne bune, dar și cu vrăjitoare amenințătoare. Printre primele discuri ascultate la pick-up, cutia cu însușiri neobișnuite, se numără și cel pe care se regăsește povestea pe care o voi istorisi în continuare. Intitulată Oglinda fermecată, ea a fost scrisă de fostul procuror general al României, Nicolae Cochinescu, probabil înainte de 1970. Deși neinclusă în volumul din 1971, Cavalerul albastru și alte povestiri, ea a fost adaptată pentru a apărea în format audio, la casa de discuri Electrecord (Cochinescu, 2010).

Narațiunea debutează cu introducerea oglinzii fermecate, care are puterea de a dezvălui gândurile și dorințele ascunse ale oamenilor, care își oglindesc chipurile în artefactul vrăjit. Utilizarea sa în prezența altor persoane, le permite acestora din urmă să observe, pe chipul celui care își încredințează secretele oglinzii fermecate, o configurație de lumini și umbre, ca indiciu al intențiilor ori năzuințelor sale tainice. Oglinda reprezintă un bun public și se află la dispoziția tuturor celor care doresc să o utilizeze. Povestea spune, însă, că ea este folosită cel mai des de oamenii aflați în pragul de a lega o prietenie, moment în care își propun să dobândească o mai bună cunoaștere a celor cu care urmează să se împrietenească (Cochinescu, f.a.).

Soarta oglinzii nu este una fericită. Ea ajunge să fie spartă de prințesa Roxana, nemulțumită de înfățișarea slută pe care oglinda o dezvăluie ca fiind adevăratul său chip. Confruntată de împărat, prințesa nu își recunoaște fapta. În schimb, o învinuiește pe fata grădinarului, Brândușa, singura persoană prezentă la incident. Aceasta din urmă neagă acuzațiile aduse, dar nu dezvăluie identitatea făptașului. În ziua judecății, ea își menține poziția chiar și sub amenințarea exilului. Înainte de pronunțarea sentinței, fata grădinarului obține de la judecător permisiunea de a se uita, împreună cu acesta, în ochii unui om oarecare prezent la proces. Persoana aleasă realizează imediat că ochii fetei au proprietăți asemănătoare oglinzii fermecate. Simultan, judecătorul descoperă același lucru în ochii omului respectiv. Aceste observații conduc la concluzia că, deși spartă, oglinda fermecată nu a fost pierdută, ci se află în ochii fiecărui individ. Prințesa Roxana este, pe drept, învinuită de fapta comisă, însă fata grădinarului le solicită tuturor să o ierte. În schimb, Brândușa îi cere prințesei să renunțe la toate podoabele cu care se gătise și apoi să o privească în ochi. Fără cerceii masivi de aur și colierul voluminos cu pietre prețioase diforme, chipul Roxanei apare complet schimbat, frumusețea sa naturală devenind, în cele din urmă, vizibilă (ibidem).

Care este relevanța acestei istorisiri pentru studiul primei impresii și pentru prezenta lucrare? Povestea lui Nicolae Cochinescu (f.a.), centrată în jurul oglinzii fermecate, ca instrument al cunoașterii interpersonale, ilustrează, prin intermediul metaforelor folosite, o serie de convingeri populare privind firea umană și posibilitatea de a-i cunoaște pe cei din jurul nostru, unele aspecte regăsindu-se și în teoriile psihosociologice privind formarea primei impresii.

În primul rând, narațiunea invocă ideea existenței celor două dimensiuni care definesc o persoană: aspectul exterior și trăirile interioare. Primul univers, direct accesibil celorlalți, nu oferă toate informațiile necesare relaționării pe termen lung cu un individ. În schimb, lumea gândurilor și emoțiilor sale reprezintă tărâmul care, potrivit poveștii, dă seama de firea adevărată a unui om. Această dualitate, înfățișare exterioară – trăiri interioare, se întâlnește în psihologia socială în conceptualizarea unor fenomene precum minciuna, comportamentul expresiv, în viziunea lui Gordon W. Allport, sau percepția socială din perspectiva psihologiei ecologice promovată, de Leslie A. Zebrowitz.

Complexitatea relației dintre cele două universuri este ilustrată în finalul povestirii, când prințesa Roxana își vede chipul frumos în ochii fetei grădinarului, după ce renunță la bijuteriile scumpe. Brândușa invocă faptul că cerceii și colierul i-ar fi umbrit prințesei fața, oglinda fermecată surprinzând, de fapt, reflexia bijuteriilor, și nu chipul prințesei.

Această observație permite două interpretări alternative. O posibilă explicație propune o relație de interdependență între cele două planuri. La începutul poveștii, îngâmfarea și superficialitatea prințesei se manifestă prin purtarea unor bijuterii scumpe. Podoabele, la rândul lor, îi umbresc fața când ea se uită în oglindă. În studiul percepției sociale, interacțiunea dintre firea unui om și înfățișarea sa a fost teoretizată de Leslie A. Zebrowitz (1997, p. 161) sub denumirile de „profeția auto-împlinită” și „efectul Dorian Gray”, discutate în capitolul I.

O a doua variantă pornește de la ideea că planul exterior reprezintă singurul care determină rezultatul oglindirilor. Atât urâțenia cât și frumusețea prințesei se datorează bijuteriilor purtate în exces sau absenței lor. Planul interior reprezintă o construcție socială, unde se proiectează instanțe precum gânduri sau dorințe ascunse, a căror existență poate fi invocată pentru a înțelege, justifica și ordona comportamentele celor cu care interacționăm.

De asemenea, povestea ilustrează importanța semnalelor nonverbale în formarea primei impresii. În absența oglinzii fermecate, Brândușa demonstrează că ochii oamenilor îndeplinesc o funcție similară, dezvăluind privirilor atente ale indivizilor, lumile interioare ale celor cu care interacționează față-în-față. Varietatea credințelor referitoare la expresivitatea ochilor și la temeiul pus pe onestitatea informațiilor pe care se presupune că le transmit au fost semnalate și de Septimiu Chelcea și Adina Chelcea (2005/2009, p. 120). Mai mult, studiile experimentale descrise în capitolul I al tezei, și în special cele care utilizează paradigma „thin slices”, pornesc de la premisa unei legături dintre caracteristicile și semnalele nonverbale accesibile unui observator și impresia formată despre persoana observată.

Descoperirea legăturilor dintre aspectul exterior și lumea interioară ce caracterizează o persoană constituie o preocupare pragmatică, asociată interacțiunilor cu cei din jurul nostru. Proprietatea oglinzii, de a face invizibilul vizibil, îi conferă statutul de artefact magic, cu puteri supranaturale, întrucât, un astfel de obiect nu există în realitate. Supărarea și mâhnirea, produse de vestea distrugerii oglinzii fermecate, împreună cu bucuria redescoperirii ei, atestă faptul că însușirea sa neobișnuită corespunde dorinței noastre de a îi cunoaște pe cei cu care intrăm în contact.

Cercetările psihosociologice pe tema acurateței primei impresii, prezentate în capitolul I, abordează acest interes. Ele oferă răspunsuri fundamentate științific la întrebări privind condițiile în care ne formăm impresii corecte, privind trăsăturile pe care le putem evalua cu o mai mare fidelitate, precum și privind mecanismele perceptuale sau cognitive responsabile pentru acuratețea judecării celorlalți.

Alternativ, psihologia socială discursivă, inspirată de etnometodologie, își propune să studieze preocupările oamenilor privind formarea primelor impresii. Pe de-o parte, ea examinează resursele discursive utilizate în construirea acestor probleme. Spre exemplu, interesul privind corectitudinea primelor impresii poate fi justificat prin invocarea mediilor profesionale unde evaluarea, bazată pe un prim contact, reprezintă baza unor decizii importante, cum ar fi în cadrul interviului de angajare. Pe de-altă parte, ea urmărește relevarea acțiunilor realizate de indivizi prin exprimarea acestor preocupări, așa cum se întâmplă în cazul Anei: „așa-asta este logica mea (.) nu știu (0.5) £°Greșesc nu greșesc°” (Anexa 2, 2.11 Ana – Modelul Taniei, liniile 91-94). Aici, afișarea îndoielii apare după o critică la adresa lui Gabi, pe care interlocutoarea, Maria, nu o sprijină. În alte situații, oamenii adresează modalitățile prin care au accesat informațiile care stau la baza evaluărilor lor: „Mă bazez doar pe ce apărea pe aplicațiile lor, care mie mi s-au părut de top. Bineînțeles, nu pot intra în detaliile furnizate de referințele lor.” (Anexa 2, 2.2. Phinn – Reacție instinctuală, liniile 11-14) sau „A-arată foarte matură. (0.2) Uite: nu știu n:::î: dacă o s-o vedeți” (Anexa 2, 2.8 Dora – Impresia Biancăi despre Gabi, rândurile 11-12). De fiecare dată aceste preocupări se datorează unor probleme locale, pe care actorii sociali le gestionează prin utilizarea resurselor discursive disponibile.

Firul poveștii Oglinda fermecată ne poartă printr-o schimbare de paradigmă. Asistăm la trecerea de la credința că putem cunoaște lumea interioară a unei persoane, mijlocită de un artefact cu puteri miraculoase, la ideea unei cunoașteri interpersonale situate, intermediată nonverbal. În continuare, accesul către universul interior este posibil, însă presupune contactul direct între indivizi. Cunoașterea se dobândește în interacțiune, ca rezultat al acesteia și servește totodată scopurilor interacționale ale participanților.

Similar, călătoria pe care am întreprins-o prin realizarea studiului primei impresii, descris în această teză de doctorat, propune o schimbare în abordarea fenomenului investigat. În acord cu psihologia socială discursivă, drumul mai puțin umblat, ales ca fundament teoretic al lucrării, mă raportez la prima impresie ca o construcție discursivă, un tip de cunoaștere a unei persoane, și nu o reprezentare mentală a acesteia. În consecință, în realizarea cercetării, am pornit de la prime impresii comunicate, oral sau în scris, urmărind să observ existența unor regularități în formularea lor. În urma examinării colecției de evidențe empirice, am identificat trei componente care alcătuiesc o comunicare completă a unei prime impresii: mențiunea unui contact inițial, descrierea empiricistă a persoanei cunoscute și descrierea experiențială a reacțiilor cunoscătorului. În plus, am documentat varietatea de resurse discursive utilizate în construirea acestor trei elemente, precum și legătura dintre particularitățile lor și contextul interacțional în care apar.

Povestea primei impresii ca o construcție discursivă se află departe de final. Bogăția interacțiunilor cotidiene nu cred că poate fi epuizată de un singur studiu, la fel cum năzuința de cunoaștere deplină a „cum” și „ce” se întâmplă în jurul nostru nu va fi satisfăcută pe deplin niciodată.

Bibliografie

Abercrombie, Nicholas, Hill, Stephen și Turner, Bryan S. [1984] (2006) Empirical. În N. Abercrombie, S. Hill, și B. S. Turner, Dictionary of Sociology (p. 130). Londra: Penguin Books.

Alfaro, María J. M. (1996) Intertextuality: Origins and development of the concept. Atlantis, 18, 1/2, 268–285.

Allik, Jüri, Realo, Anu, Mõttus, René, Borkenau, Peter, Kuppens, Peter și Hřebíčková, Martina (2012) Person-fit to the five factor model of personality. Swiss Journal of Psychology, 71, 1, 35–45.

Allport, Gordon W. (1962) The ability to judge people. În G. W. Allport, Personality: A Psychological Interpretation (pp. 499–522). Londra: Constable & Company.

Allport, Gordon W. [1961] (1991) Structura și dezvoltarea personalității. București: Editura Didactică și Pedagogică.

Allport, Gordon W. și Cantril, Hadley (1934) Judging personality from voice. The Journal of Social Psychology, 5, 1, 37–55.

Allport, Gordon W. și Vernon, Philip E. (1933) Studies in Expressive Movement. New York: The MacMillan Company.

Ambady, Nalini, Bernieri, Frank J. și Richeson, Jennifer A. (2000) Towards a histology of social behavior: Judgmental accuracy from thin slices of the behavioral stream. În M. P. Zanna (Ed.), Advances in Experimental Social Psychology Volume 32 (pp. 201–271). San Diego: Academic Press.

Ambady, Nalini, Hallahan, Mark și Rosenthal, Robert (1995) On judging and being judged accurately in zero-acquaintance situations. Journal of Personality and Social Psychology, 69, 3, 518–529.

Ambady, Nalini și Rosenthal, Robert (1992) Thin slices of expressive behavior as predictors of interpersonal consequences: A meta-analysis. Psychological Bulletin, 111, 2, 256–274.

American Psychological Association (2010) Publication Manual of the American Psychological Association 6th Edition. Washington: American Psychological Association.

American Pyshcological Association (2012) APA Style Guide to Electronic Resources 6th Edition. Washington: American Psychological Association.

Anderson, Norman H. (1965a) Averaging versus adding as a stimulus-combination rule in impression formation. Journal of Experimental Psychology, 70, 4, 394.

Anderson, Norman H. (1965b) Primacy effects in personality impression formation using a generalized order effect paradigm. Journal of Personality and Social Psychology, 34, 1, 1–9.

Anderson, Norman H. (1968a) Application of a linear-serial model to a personality-impression task using serial presentation. Journal of Personality and Social Psychology, 10, 4, 354–62.

Anderson, Norman H. (1968b) Likableness ratings of 555 personality-trait words. Journal of Personality and Social Psychology, 9, 3, 2720279.

Anderson, Norman H. și Norman, Ann (1964) Order effects in impression formation in four classes of stimuli. Journal of Abnormal and Social Psychology, 69, 5, 467–71.

Antaki, Charles (2011) An introduction to conversation analysis: Main menu. (Disponibil: http://homepages.lboro.ac.uk/~ssca1/sitemenu.htm) [Accesat: Consultat la data de 10.06.2012].

Antaki, Charles, Billig, Michael, Edwards, Derek și Potter, Jonathan (2003) Discourse analysis means doing analysis: A critique of six analytic shortcomings. Discourse Analysis Online, 1, 1, 1–9.

Asch, Solomon E. (1946) Forming impressions of personality. Journal of Abnormal Psychology, 41, 3, 258–90.

Asch, Solomon E. și Zukier, Henri (1984) Thinking about persons. Journal of Personality and Social Psychology, 46, 6, 1230–1240.

Ashmore, Malcolm (1989) The Reflexive Thesis: Wrighting Sociology of Scientific Knowledge. Chicago: University of Chicago Press.

Ashmore, Malcolm (2011) What is it to evaluate the evaluators?Prelegere susținută în cadrul Saïd Business School – University of Oxford How’s „My Feedback?” Conference. (Dispoibil: http://vimeo.com/27431325) [Accesat: 29.03.2013].

Augoustinos, Martha și Tileagă, Cristian (2012) Twenty five years of discursive psychology. The British Journal of Social Psychology, 51, 3, 405–12.

Bargh, John A. (1989) Conditional automacity: Varieties of automatic influence in social perception and cognition. În J. S. Uleman și J. A. Bargh (Eds.), Unintended Thought (pp. 3–51). New York: The Guildford Press.

Barnes, Rebecca și Moss, Duncan (2007) Communicating a feeling: The social organization of `private thoughts’. Discourse Studies, 9, 2, 123–148.

Bazerman, Charles (1988) Shaping Written Knowledge: The Genre and Activity of the Experimental Article in Science. Madison: University of Wisconsin Press.

Biesanz, Jeremy C. (2010) The social accuracy model of interpersonal perception: Assessing individual differences in perceptive and expressive accuracy. Multivariate Behavioral Research, 45, 5, 853–885.

Billig, Michael (1987) Arguing and Thinking. A Rhetorical Approach to Social Psychology. Cambridge: Cambridge University Press.

Billig, Michael (1994) Repopulating the depopulated pages of social psychology. Theory & Psychology, 4, 3, 307–335.

Billig, Michael (1998) Repopulating social psychology: A revised version of events. În B. M. Bayer și J. Shotter (Eds.), Reconstructing the Psychological Subject: Bodies, Practices and Technologies (pp. 153 – 186). Londra: Sage.

Billig, Michael (1999a) Whose terms? Whose ordinariness? Rhetoric and ideology in conversation analysis. Discourse & Society, 10, 4, 543–558.

Billig, Michael (1999b) Conversation analysis and the claims of naivety. Discourse & Society, 10, 4, 572–576.

Billig, Michael (2011) Writing social psychology: Fictional things and unpopulated texts. The British Journal of Social Psychology, 50, 1, 4–20.

Billig, Michael (2013) Experimental social psychology: Concealing and exaggerating. În M. Billig (Ed.), Learn to Write Badly: How to Succeed in the Social Science. Cambridge: Cambridge University Press.

Binet, Alfred [1907] (2002) Psihologia raționamentului. București: IRI.

Blackman, Melinda C. și Funder, David C. (1998) The effect of information on consensus and accuracy in personality judgment. Journal of Experimental Social Psychology, 34, 2, 164–181.

Bogathy, Zoltan și Sulea, Coralia (2008) Manual de tehnici și abilități de redactare. Timișoara: Editura Universității de Vest.

Bogdan-Tucicov, Ana (1981a) Orientare gestaltistă. În A. Bogdan-Tucicov, S. Chelcea, P. Golu, C. Mamali, și P. Pânzaru, Dicționar de Psihologie Socială (pp. 170–172). București: Editura Științifică și Enciclopedică.

Bogdan-Tucicov, Ana (1981b) Atribuire. În A. Bogdan-Tucicov, S. Chelcea, P. Golu, C. Mamali, și P. Pânzaru, Dicționar de Psihologie Socială (p. 34). București: Editura Științifică și Enciclopedică.

Bogdan-Tucicov, Ana (1981c) Percepție socială. În A. Bogdan-Tucicov, S. Chelcea, P. Golu, C. Mamali, și P. Pânzaru, Dicționar de Psihologie Socială (pp. 185–187). București: Editura Științifică și Enciclopedică.

Borkenau, Peter și Liebler, Anette (1993) Convergence of stranger ratings of personality and intelligence with self-ratings, partner ratings and measured intelligence. Journal of Personality and Social Psychology, 65, 3, 546–553.

Brewer, Marilynn B. (1988) A dual process model of impression formation. În T. K. Srull și R. S. . J. Wyer (Eds.), Advances in Social Cognition, Vol. 1. (pp. 1–36). Hillsdale: Lawrence Erlbaum Associates.

Brewer, Marilynn B. și Hewstone, Miles (2004) Introduction. În M. B. Brewer și M. Hewstone (Eds.), Social Cognition (pp. xi–xii). Malden: Blackwell Publishing.

Bruce, Steve și Yearley, Steven (1996a) Empiricism. În S. Bruce și S. Yearley, The Sage Dictionary of Sociology (p. 86). Londra: Sage.

Bruce, Steve și Yearley, Steven (1996b) Empirical. În S. Bruce și S. Yearley, The Sage Dictionary of Sociology (p. 86). Londra: Sage.

Carlston, Donald E. și Mae, Linda (2000) Impression formation. În A. E. Kazdin (Ed.), Encyclopedia of Psychology (pp. 234–236). New York: Oxford University Press.

Carney, Dana R., Colvin, C.  Randall și Hall, Judith A. (2007) A thin slice perspective on the accuracy of first impressions. Journal of Research in Personality, 41, 5, 1054–1072.

Chelcea, Septimiu (1982) Experimentul în psihosociologie. București: Editura Științifică și Enciclopedică.

Chelcea, Septimiu (2006) Opinia publică. Strategii de persuasiune și manipulare. București: Editura Economică.

Chelcea, Septimiu [2001] (2007) Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative. București: Editura Economică.

Chelcea, Septimiu (2007) Traian Herseni – Clasic al psihosociologiei românești. În M. Diaconu, C. Constantinescu, și I. Herseni (Eds.), Traian Herseni În Critica Vremii (pp. 310–325). Pitești: Editura Universității din Pitești.

Chelcea, Septimiu (Coord.) [2006] (2008) Psihosociologie. Teorii, Cercetări, Aplicații. (Ediția a II-a) Iași: Polirom.

Chelcea, Septimiu (2011) Manual de redactare în științele socio-umane. București: Comunicare.ro.

Chelcea, Septimiu și Chelcea, Adina (1983) Eu, tu noi. Viața psihică – ipoteze certitudini. București: Editura Albatros.

Chelcea, Septimiu și Chelcea, Adina [2005] (2009) Mesajele corpului uman: Cercetări experimentale și stereotipuri sociale. În S. Chelcea, L. Ivan, și A. Chelcea, Comunicarea Nonverbală: Gesturile Și Postura (pp. 97–128). București: Comunicare.ro.

Chelcea, Septimiu, Ivan, Loredana și Chelcea, Adina [2005] (2009) Comunicarea nonverbală: gesturile și postura. București: Comunicare.ro.

Cherry, Kendra (2011) Solomon Asch biography. (Disponibil: http://psychology.about.com/od/profilesal/p/solomon-asch.htm) [Accesat: 28.12.2011].

Cochinescu, Mihai (2010) Oglinda fermecată. (Disponibil: http://mihai.cochinescu.com/2010/04/oglinda-fermecata.html) [Accesat: 12.06.2013].

Cochinescu, Nicolae (f.a.) Oglinda fermecată (Audio). București: Electrecord.

Cronbach, Lee J. (1955) Processes affecting scores on understanding of others and assumed similarity. Psychological Bulletin, 52, 3, 177–93.

Danziger, Kurt (1990) Constructing the Subject. Historical Origins of Psychological Research. Cambridge: Cambridge University Press.

Dayan, Steven H., Lieberman, Elliot D., Thakkar, Nirav N., Larimer, Karen A. și Anstead, Amy (2008) Botulinum toxin a can positively impact first impression. Dermatologic Surgery, 34 Suppl 1, S40–7.

De Saint-Exupéry, Antoine [1946] (2011) Micul prinț. București: Rao.

Derrida, Jacques (1982) Signature event context. În J. Derrida, Margins of Philosophy (pp. 307–330). Brighton: The Harvester Press.

Discourse Studies (2013) Editorial board. (Disponibil: http://dis.sagepub.com/content/15/2/local/ed-board.pdf) [Accesat: 11.04.2013].

Drozda-Senkowska, Ewa [1999] (2000) Psihologie socială experimentală. Iași: Polirom.

Eco, Umberto [1977] (2006) Cum se face o teză de licență. Iași: Polirom.

Edley, Nigel și Wetherell, Margaret (2001) Jekyll and Hyde: Men’s constructions of feminism and feminists. Feminism & Psychology, 11, 4, 439–457.

Edwards, Derek (1991) Categories are for talking: On the cognitive and discursive bases of categorization. Theory & Psychology, 1, 4, 515–542.

Edwards, Derek (1995) Two to tango: Script formulations, dispositions, and rhetorical symmetry in relationship troubles talk. Research on Language & Social Interaction, 28, 4, 319–350.

Edwards, Derek (2003) Analyzing racial discourse: The discursive psychology of mind-world relationships. În H. van den Berg, Harry; Wetherell, Margaret S. and Houtkoop-Steenstra (Ed.), Analyzing Race Talk: Multidisciplinary Perspectives on the Research Interview (pp. 31–48). New York: Cambridge University Press.

Edwards, Derek (2005) Discursive psychology. În K. L. Fitch și R. E. Sanders (Eds.), Handbook of Language and Social Interaction (pp. 257–273). New Jersey: Erlbaum.

Edwards, Derek (2006) Discourse, cognition and social practices: The rich surface of language and social interaction. Discourse Studies, 8, 1, 41–49.

Edwards, Derek (2007) Managing subjectivity in talk. În A. Hepburn și S. Wiggins (Eds.), Discursive Research in Practice: New Approaches to Psychology and Interaction (pp. 31–49). Cambridge: Cambridge University Press.

Edwards, Derek (2010) Discursive psychology: Loughborough diaries 3 Derek Edwards. (Disponibil: http://www.youtube.com/watch?v=We8rDiimFmY) [Accesat: 29.03.2013].

Edwards, Derek (2012) Discursive and scientific psychology. The British Journal of Social Psychology, 51, 3, 425–35.

Edwards, Derek și Potter, Jonathan (1992) Discursive Psychology. Londra: Sage.

Edwards, Derek și Potter, Jonathan (1993) Language and causation: A discursive action model of description and attribution. Psychological Review, 100, 1, 23–41.

Edwards, Derek și Potter, Jonathan (2001) Discursive psychology. În A. McHoul și M. Rapley (Eds.), How to Analyze Talk in Institutional Settings: A Casebook of Methods (pp. 12–24). Londra: Continuum.

Estes, Stanley G. (1938) Judging personality from expressive behavior. Journal of Abnormal and Social Psychology, 33, 2, 217–236.

Ferréol, Gilles și Flageul, Noël (2007) Metode și tehnici de exprimare scrisă și orală. Iași: Polirom.

Fiske, Susan T. (1992) Thinking is for doing: Portraits of social cognition from daguerreotype to laserphoto. Journal of Personality and Social Psychology, 63, 6, 877–889.

Fiske, Susan T. (1993) Social cognition and social perception. Annual Review of Psychology, 44, 1, 155–194.

Fiske, Susan T. și Taylor, Shelley E. [1984] (1991) Social cognition (2nd ed.). New York: McGraw Hill.

Fitch, Kristine L. (2009) Behind the scenes III: Quality control, excellence, and the construction of knowledge. Research on Language & Social Interaction, 42, 4, 395–399.

Forero, Olga Restrepo (2003) On Writing Review Articles and Constructing Fields of Study. (Doctoral Dissertation, University of York.).

Forsyth, Donelson R. (1987) Social perception and cognition. În D. R. Forsyth (Ed.), Social Psychology (pp. 97–143). Montery: Brooks/Cole Publishing Company.

Frost, Robert (1916) Drumul pe care n-am apucat. (Trad. rom. H. Garbea). (Disponibil: http://horiagarbea.blogspot.co.uk/2013/01/robert-frost-drumul-pe-care-n-am-apucat.html) [Accesat: 18.07.2012].

Funder, David C. (1995) On the accuracy of personality judgment: a realistic approach. Psychological Review, 102, 4, 652–670.

Funder, David C. (1999) Personality Judgment: A Realistic Approach to Person Perception. San Diego: Academic.

Funder, David C. și Colvin, C.  Randall (1988) Friends and strangers: acquaintanceship, agreement, and the accuracy of personality judgment. Journal of Personality and Social Psychology, 55, 1, 149–58.

Funder, David Charles, Kolar, David C. și Blackman, Melinda C. (1995) Agreement among judges of personality: Interpersonal relations, similarity, and acquaintanceship. Journal of Personality and Social Psychology, 69, 4, 656–72.

Funder, David C. și West, Stephen G. (1993) Consensus, self-other agreement, and accuracy in personality judgement: an introduction. Journal of Personality, 6, 4, 457–517.

Gage, Nathaniel L. (1953) Accuracy of social perception and effectiveness in interpersonal relationships. Journal of Personality, 22, 1, 128–141.

Gage, Nathaniel L. și Cronbach, Lee J. (1955) Conceptual and methodological problems in interpersonal perception. Psychological Review, 62, 6, 411.

Garfinkel, Harold (1967) Studies in Ethnomethodology. Englewood Cliffs: Prentice-Hall.

Garfinkel, Harold (1988) Evidence for locally produced, naturally accountable phenomena of order, logic, reason, meaning, method, etc. in and as of the essential quiddity of immortal. Sociological Theory.

Garfinkel, Harold și Sacks, Harvey (1986) On formal structures of practical actions. În H. Garfinkel (Ed.), Ethnomethodological Studies of Work (pp. 157–190). New York: Routledge & Kegan Paul.

Gavreliuc, Alin (2006) De la relațiile interpersonale la comunicarea socială: psihologia socială și stadiile progresive ale articulării sinelui. Iași: Polirom.

Gavreliuc, Alin (2011) Psihologie interculturală. Iași: Polirom.

Gavriliu, Leonard (2002) Prefață. În A. Binet , Psihologia Raționamentului (pp. 7–9). București: IRI.

Gilbert, Daniel T. și Hixon, J.  Gregory (1991) The trouble of thinking: Activation and application of stereotypic beliefs. Journal of Personality and Social Psychology, 60, 4, 509–517.

Gilbert, Daniel T., Pelham, Brett W. și Krull, Douglas S. (1988) On cognitive busyness: When person perceivers meet persons perceived. Journal of Personality and Social Psychology, 54, 5, 733–740.

Gilbert, Nigel G. și Mulkay, Michael J. (1984a) Experiments are the key: Participants’ histories and historians' histories of science. Isis, 75, 1, 105–125.

Gilbert, Nigel G. și Mulkay, Michael J. (1984b) Opening Pandora’s Box: A Sociological Analysis of Scientists' Discourse. Cambridge: Cambridge University Press.

Gill, Rosalind (2000) Discourse analysis. În M. W. Bauer și G. Gaskell (Eds.), Qualitative Researching with Text, Image and Sound: A Practical Handbook (pp. 172–190). Londra: Sage.

Goffman, Erving (1983a) Felicity’s Condition. American Journal of Sociology, 89, 1, 1–53.

Goffman, Erving (1983b) The Interaction Order: American Sociological Association, 1982, Presidential Address. American Sociological Review, 48, 1, 1–17.

Goffman, Erving [1956] (2003) Viața cotidiană ca specatcol. București: Comunicare.ro.

Good, James.  M. M. (2007) The affordances for social psychology of the ecological approach to social knowing. Theory & Psychology, 17, 2, 265–295.

Greenwald, Anthony. G., Pratkanis, A.  R., Leippe, M.  R. și Baumgardner, M.  H. (1986) Under what conditions does theory obstruct research progress? Psychological review, 93, 2, 216–29.

Hamilton, David L., Katz, Lawrence B. și Leirer, Von O. (1980) Cognitive representation of personality impressions: Organizational processes in first impression formation. Journal of Personality and Social Psychology, 39, 6, 1050–1063.

Hammersley, Martyn (2003a) Doing the fine thing: A rejoinder to Jonathan Potter. Discourse & Society, 14, 6, 795–798.

Hammersley, Martyn (2003b) Conversation analysis and discourse analysis: Methods or paradigms? Discourse & Society, 14, 6, 751–781.

Hammersley, Martyn (2003c) The impracticality of scepticism: A further response to Potter. Discourse & Society, 14, 6, 803–804.

Harre, Rom (2006) Key Thinkers in Psychology. Londra: Sage.

Hastorf, Albert H., Schneider, David J. și Polefka Judith (1970) Person Perception. Reading: Addison-Wesley Publishing Company.

Have, Paul ten (2002) The notion of member is the heart of the matter: On the role of membership knowledge in ethnomethodological inquiry. Forum Qualitative Sozialforschung / Forum: Qualitative Social Research, 3, 3, 1–17.

Heider, Fritz (1944) Social perception and phenomenal causality. Psychological Review, 51, 6, 358–374.

Heider, Fritz (1958a) The Psychology of Interpersonal Behaviour. New Jersey: John Wiley & Sons.

Heider, Fritz (1958b) Conciousness, the perceptual world, and communications with others. În R. Tagiuri și L. Petrullo (Eds.), Person Perception and Interpersonal Behaviour (pp. 27–32). Stanford: Stanford University Press.

Heider, Fritz (1958c) Perceiving the other person. În R. Tagiuri și L. Petrullo (Eds.), Person Perception and Interpersonal Behaviour2 (pp. 22–26). Stanford: Stanford University Press.

Henle, Mary (1961) Preface. În M. Henle (Ed.), Documents of Gestalt Psychology (pp. vii–viii). Berkley and Los Angeles: University of California Press.

Hepburn, Alexa (2003) An Introduction to Critical Social Psychology. Londra: Sage.

Hepburn, Alexa și Potter, Jonathan (2006) Transcription. (Disponibil: http://homepages.lboro.ac.uk/~ssah2/transcription/transcription.htm) [Accesat: 11.05.2012].

Heritage, John (2011) Conversation analysis: Sociological. În N. J. Smelser și P. B. Baltes (Eds.), International Encyclopedia of the Social & Behavioral Sciences (pp. 2741–2744). Oxford: Elsevier Science.

Heritage, John (2012) The epistemic engine: Sequence organization and territories of knowledge. Research on Language & Social Interaction, 45, 1, 30–52.

Heritage, John și Raymond, Geoffrey (2005) The terms of agreement: Indexing epistemic authority and subordination in talk-in-interaction. Social Psychology Quarterly, 68, 1, 15–38.

Holt, Liz (2012) Using laugh responses to defuse complaints. Research on Language & Social Interaction, 45, 4, 430–448.

Horowitz, Mardi (2000) Associationism. În A. E. Kazdin (Ed.), Encyclopedia of Psychology (pp. 275–276). New York: Oxford University Press.

Hymes, Dell (1967) Models of the interaction of language and social setting. Journal of Social Issues, 23, 2, 8–28.

Ibáñez, Tomás și Íñiguez, Lupicinio (Eds.) (1997) Critical Social Psychology. Londra: Sage.

Iluț, Petru (2003) Cogniție socială. În S. Chelcea și P. Iluț (Coord), Enciclopedie de psihosociologie (pp. 76–77). București: Editura Economică.

Iluț, Petru (2009) Psihologie socială și sociopsihologie. Iași: Polirom.

Ivan, Loredana (2003) Percepția persoanei. În S. Chelcea și P. Iluț (Coord.), Enciclopedie de psihosociologie (pp. 249–250). București: Editura Economică.

Ivan, Loredana (2009) Cele mai importante 20 de secunde. Competența în comunicarea nonverbală. București: Tritonic.

Jefferson, Gail (1978) Sequential aspects of storytelling in conversation. În J. Schenkein (Ed.), Studies in the Organisation of Conversational Interaction (pp. 219–248). New York: Academic Press.

Jefferson, Gail (2004) Glossary of transcript symbols with an introduction. În G. H. Lerner (Ed.), Conversation Analysis: Studies From the First Generation (pp. 13–31). Amsterdam: John Benjamins Publishing Company.

Jefferson, Gail, Sacks, Harvey și Schegloff, Emanuel A. (1987) Notes on laughter in the pursuit of intimacy. În G. Button și J. R. E. Lee (Eds.), Talk and Social Organisation (pp. 152–205). Clevedeon: Multilingual Matters.

Johnson, Kerri L. (2007) Person perception. În R. F. Baumeister și K. D. Vohs (Eds.), Encyclopedia of Social Psychology (pp. 662–664). Thousand Oaks: Sage.

Jones, Dai și Elcock, Jonathan (2001) History and Theories of Psychology. A Critical Perspective. Londra: Arnold.

Kelley, Harold Harding (1950) The warm-cold variable in first impressions of persons. Journal of Personality, 18, 4, 431–9.

Kenny, David A. (1994) Interpersonal Perception. A Social Relations Analysis. New York: Guilford Press.

Kenny, David A. (2004) PERSON: A general model of interpersonal perception. Personality and Social Psychology Review, 8, 3, 265–80.

Kenny, David A., Albright, Linda, Malloy, Thomas E. și Kashy, Deborah A. (1994) Consensus in interpersonal perception: Acquaintance and the big five. Psychological Bulletin, 116, 2, 245–58.

Knorr-Cetina, Karin D. (1988) Das naturwissenschaftliche Labor als Ort der “Verdichtung” von Gesellschaft. Zeitschrift für Soziologie, 17, 2, 85–101.

Koffka, Kurt (1928) On the structure of the unconscious. În E. S. Dummer (Ed.), The Unconscious, a Symposium (pp. 43–68). New York: A. A. Knopf.

Köhler, Wolfgang (1929) Gestalt Psychology. New York: Liveright.

Köhler, Wolfgang [1959] (1961) Gestalt psychology today. În M. Henle (Ed.), Documents of Gestalt Psychology (pp. 1–15). Berkley and Los Angeles: University of California Press.

Kristeva, Julia (1980) The bounded text. În J. Kristeva, Desire in Language: A Semiotic Approach to Literature and Art (pp. 36–63). New York: Columbia University Press.

Kristeva, Julia (1986) Word dialogue and novel. În T. Moi (Ed.), The Kristeva Reader (pp. 34–61). New York: Columbia University Press.

Kruglanski, Arie W. (1989) The psychology of being “right”: The problem of accuracy in social perception and cognition. Psychological Bulletin, 106, 3, 395–409.

Kuhn, Thomas S. [1962] (2008) Structura revoluțiilor științifice. București: Humanitas.

Kunda, Ziva (1999) Social Cognition: Making Sense of People. Cambridge: MIT Press.

Lampel, Anita K. și Anderson, Norman H. (1968) Combining visual and verbal information in an impression-formation task. Journal of Personality and Social Psychology, 9, 1, 1–6.

Landman, Janet și Manis, Melvin (1983) Social cognition: Some historical and theoretical perspectives. Advances in Experimental Social Psychology (pp. 49–123). Orlando: Academic Press.

Latour, Bruno (2013) Biography of an inquiry: On a book about modes of existence. Social Studies of Science, 1–15.

Latour, Bruno și Woolgar, Steve (1986) Laboratory Life: The Construction of Scientific Facts. Princeton: Princeton University Press.

Leudar, Ivan și Antaki, Charles (1996) Discourse participation, reported speech and research practices in social psychology. Theory & Psychology, 6, 1, 5–29.

Leudar, Ivan și Antaki, Charles (1997) Participant status in social psychological research. În T. Ibáñez și L. Iñiguez (Eds.), Critical Social Psychology (pp. 273–290). Londra: Sage.

Leyens, Jacques Philippe și Corneille, Olivier (1999) Asch’s social psychology: Not as social as you may think. Personality and Social Psychology Review, 3, 4, 345–57.

Lynch, Michael (1985) Art and Artifact in Laboratory Science. Londra: Routledge & Kegan Paul plc.

Lynch, Michael (1993) Scientific practice and ordinary action: Ethnomethodology and social studies of science. Cambridge: Cambridge University Press.

Lynch, Michael și Bogen, David (1997) Sociology’s asociological “core”: An examination of textbook sociology in light of the sociology of scientific knowledge. American Sociological Review, 62, 3, 481–493.

Maines, David R. (1993) Narrative’s moment and sociology's phenomena: toward a narrative sociology. The Sociological Quarterly, 34, 1, 17–38.

Malim, Tony, Birch, Ann și Wadeley, Alinson [1992] (1999) Perspective în psihologie. București: Editura Tehnică.

Malle, Bertram F. (2007) Attribution. În R. F. Baumeister și K. D. Vohs (Eds.), Encyclopedia of Social Psychology (p. 74). Thousand Oaks: Sage.

Mamali, Cătălin (1974) Intercunoaștere. București: Editura Științifică.

Maynard, Douglas W. (1982) Person-descriptions in plea bargaining. Semiotica, 42, 2-4, 195–214.

Maynard, Douglas W. (1997) The news delivery sequence: Bad news and good news in conversational interaction. Research on Language & Social Interaction, 30, 2, 93–130.

Maynard, Douglas W. și Clayman, Steven E. (2003) Ethnomethodology and conversation analysis. În L. T. Reynolds și N. J. Herman-Kinney (Eds.), The Handbook of Symbolic Interactionism (pp. 173–202). Walnut Creek: AltaMira Press.

Mânzat, Ion (2003) Istoria psihologiei universale. De la socrate până în zilele noastre (Psyche, Ed.). București.

Mengal, Paul [1991] (2006a) Formă. În R. Doron și F. Parot (Eds.), Dicționar de Psihologie (pp. 333–334). București: Humanitas.

Mengal, Paul [1991] (2006b) Asociaționismul. În R. Doron și F. Parot (Eds.), Dicționar de Psihologie (pp. 87–88). București: Humanitas.

Miclea, Mircea [1999] (2003) Psihologie cognitiva. Iași: Polirom.

Mignon, Astrid și Mollaret, Paul (2002) Applying the affordance conception of traits: A person perception study. Personality and Social Psychology Bulletin, 28, 10, 1327–1334.

Moldoveanu, Andreea [2006] (2008) Fenomenul aribuirii. În S. Chelcea (Coord.), Psihosociologie. Teorii, Cercetări, Aplicații (pp. 287–298). Iași: Polirom.

Myers, Greg (1991) Stories and styles in two molecular biology review articles. În C. Bazerman și J. Paradis (Eds.), Textual Dynamics of the Professions. Historical and Contemporary Studies of Writing in Professional Communities (pp. 45–75). Madison: The University of Wisconsin Press.

Negovan, Valeria (2005) Introducere în psihologia educației. București: Editura Universitară.

Newman, Leonard Scott și Uleman, James S. (1990) Assimilation and contrast effects in spontaneous trait inference. Personality and Social Psychology Bulletin, 16, 2, 224–240.

Oden, Gregg C. și Anderson, Norman Henry (1971) Differential weighting in integration theory. Journal of Experimental Psychology, 89, 1, 152–161.

Operario, Don și Fiske, Susan Tufts (1999) Social cognition permeates social psychology : Motivated mental processes guide the study of human social behavior. , 0848, 63–78.

Paicheler, Henri [1984] (2010) Epistemologia bunului-simț. De la percepție la cunoașterea celuilalt. În S. Moscovici (Ed.), Psihologie Socială (pp. 323–357). București: Ideea Europeană.

Parker, Ian (1990) Discourse: Definitions and contradictions. Philosophical Psychology, 3, 2-3, 187–204.

Parker, Ian (2012) Discursive social psychology now. The British Journal of Social Psychology, 51, 3, 471–7.

Parker, Ian (2013) Discourse analysis: Dimensions of critique in psychology. Qualitative Research in Psychology, 10, 3, 223–239.

Pomerantz, Anita M. (1986) Extreme case formulations: A way of legitimizing claims. Human Studies, 9, 2-3, 219–229.

Porter, James E. (1986) Intertextuality and the discourse community. Rhetoric Review, 5, 1, 34–47.

Potter, Jonathan (1996) Representing Reality: Discourse, Rhetoric and Social Construction. Londra: Sage.

Potter, Jonathan (1998) Discursive social psychology: From attitudes to evaluative practices. European Review of Social Psychology, 9, 1, 233–266.

Potter, Jonathan (2003a) Discourse analysis and discursive psychology. În P. M. Camic, J. E. Rhodes, și L. Yardly (Eds.), Qualitative Research in Psychology: Expanding Perspectives in Methodology and Design. (pp. 73–94). Washington: American Psychological Association.

Potter, Jonathan (2003b) Practical scepticism. Discourse & Society, 14, 6, 799–801.

Potter, Jonathan (2003c) Discursive psychology: Between method and paradigm. Discourse & Society, 14, 6, 783–794.

Potter, Jonathan (2004) Discourse analysis as a way of analysing naturally occuring talk. În D. Silverman (Ed.), Qualitative Research. Theory, Method and Practice (pp. 200–221). Londra: Sage.

Potter, Jonathan (2012) Re-reading „Discourse and Social Psychology”: Transforming social psychology. The British Journal of Social Psychology, 51, 3, 436–55.

Potter, Jonathan și Edwards, Derek (1990) Nigel Lawson’s tent: Discourse analysis, attribution theory and the social psychology of fact. European Journal of Social Psychology, 20, 5, 405–424.

Potter, Jonathan și Edwards, Derek (1999) Social representations and discursive psychology: From cognition to action. Culture & Psychology, 5, 4, 447–458.

Potter, Jonathan și Edwards, Derek (2001) Discursive social psychology. În W. P. Robinson și G. Howard (Eds.), The New Handbook of Language and Social Psychology (pp. 103–118). Londra: John Wiley & Sons.

Potter, Jonathan și Edwards, Derek (2013) Conversation analysis and psychology. În J. Sidnell și T. Stivers (Eds.), The Handbook of Conversation Analysis (pp. 701–725). Chichester: Blackwell Publishing.

Potter, Jonathan și Hepburn, Alexa (2005) Qualitative interviews in psychology: Problems and possibilities. Qualitative Research in Psychology, 2, 1–27.

Potter, Jonathan și Hepburn, Alexa (2008) Discursive constructionism. În J. A. Holstein și J. F. Gubrium (Eds.), Handbook of Constructionist Research (pp. 275–293). New York: Guilford Press.

Potter, Jonathan și Hepburn, Alexa (2012) Eight challenges for interview researchers. În J. F. Gubrium, J. A. Holstein, A. B. Marvasti, și K. D. McKinney (Eds.), Handbook of Interview Research: The Complexity of the Craft (pp. 555–570). Londra: Sage.

Potter, Jonathan și Te Molder, Hedwig (2005) Talking cognition: Mapping and making the terrain. În H. Te Molder și J. Potter (Eds.), Conversation and Cognition (pp. 1–54). Cambridge: Cambridge University Press.

Potter, Jonathan și Wetherell, Margaret (1987) Discourse and Social Psychology: Beyond Attitudes and Behaviour. Londra: Sage.

Potter, Jonathan și Wetherell, Margaret (1988) Accomplishing attitudes: Fact and evaluation in racist discourse. Text, 8, 1-2, 52–68.

Potter, Jonathan, Wetherell, Margaret, Gill, Ros și Edwards, Derek (1990) Discourse: Noun, verb or social practice? Philosophical Psychology, 3, 2-3, 205–217.

Radu, Ioan (1994) Imaginea de sine și percepția socială. În I. Radu, P. Iluț, și L. Matei (Eds.), Psihologie Socială. Cluj: Exe.

Raymond, Geoffrey și Heritage, John (2006) The epistemics of social relations: Owning grandchildren. Language in Society, 35, 05, 677–705.

Reynolds, Jill și Wetherell, Margaret (2003) The discursive climate of singleness: The consequences for women’s negotiation of a single identity. Feminism & Psychology, 13, 4, 489–510.

Ribot, Théodule [1920] (1996) Logica sentimentelor. București: IRI.

Ribot, Théodule [1919] (2002) Psihologia conceptelor. București: IRI.

Roibu, Melania (2004) Expresii cu rol metalingivistic în presa actuală. În G. P. Dindelegan (Ed.), Aspecte Ale Dinamicii Limbii Române Actuale (pp. 1–5). București: Editura Universității din București.

Rule, Nicholas O. și Ambady, Nalini (2010) First impressions of the face: Predicting success. Social and Personality Psychology Compass, 4, 8, 506–516.

Rule, Nicholas O., Ambady, Nalini și Adams, Reginald B. (2009) Personality in perspective: Judgmental consistency across orientations of the face. Perception, 38, 11, 1688–1699.

Sacks, Harvey (1984a) Notes on methodology. În M. J. Atkinson și J. Heritage (Eds.), Structures of Social Action. Studies in Conversation Analysis (pp. 21–27). Cambridge: Cambridge University Press.

Sacks, Harvey (1984b) On doing being ordinary. În M. J. Atkinson și J. Heritage (Eds.), Structures of Social Action. Studies in Conversational Analysis (pp. 413–429). New York: Cambridge University Press.

Sacks, Harvey (1985) The inference-making machine: Notes on observability. În T. A. Van Dijk (Ed.), Handbook of Discourse Analysis (Vol. 3, pp. 13–23). Londra: Academic Press.

Sacks, Harvey (1989) Lecture six : The M . I . R . membership categorization device. Human Studies, 12, 3/4, 271–281.

Sacks, Harvey (1992a) Lectures on Conversation. Volume 1. Malden: Blackwell Publishing.

Sacks, Harvey (1992b) Lectures on Conversation. Volume 2. Malden: Blackwell Publishing.

Sacks, Harvey, Schegloff, Emanuel A. și Jefferson, Gail (1974) A simplest systematics for the organisation of turn-taking for conversation. Language, 50, 4, 696–735.

Schegloff, Emanuel A. (f.a.) Transcription module. (Disponibil: http://www.sscnet.ucla.edu/soc/faculty/schegloff/TranscriptionProject/index.html) [Accesat: 10.05.2012].

Schegloff, Emanuel A. (1987) Recycled turn beginnings: A precise repair mechanism in conversation’s turn-taking organization. În J. R. E. Lee și G. Button (Eds.), Talk and Social Organisation (Vol. 1, pp. 70–85). Clevedeon: Multilingual Matters.

Schegloff, Emanuel A. (1988) Description in the Social Sciences I: Talk-In-Interaction. Papers in Pragmatics, 2, 1, 1–24.

Schegloff, Emanuel A. (1996) Some practices for referring to persons in talk-in-interaction. A partial sketch of a systematics. În B. A. Fox (Ed.), Studies in Anaphora (pp. 437–485). Amsterdam: John Benjamins Publishing Company.

Schegloff, Emanuel A. (1997) Whose text? Whose context? Discourse & Society, 8, 2, 165–187.

Schegloff, Emanuel A. (1999a) Schegloff’s text as “Billig”s data’: A critical reply. Discourse & Society, 10, 4, 558–572.

Schegloff, Emanuel A. (1999b) Naivete vs. sophistication or discipline vs. self-indulgence: A rejoinder to Billig. Discourse & Society, 10, 4, 577–582.

Schegloff, Emanuel A. (2007a) Sequence Organization in Interaction: Volume 1. Cambridge: Cambridge University Press.

Schegloff, Emanuel A. (2007b) Categories in action. Person reference and membership categorization. Discourse Studies, 9, 4, 433–461.

Schegloff, Emanuel A. și Lerner, Gene H. (2009) Beginning to respond: Well-prefaced responses to wh-questions. Research on Language & Social Interaction, 42, 2, 91–115.

Schegloff, Emanuel A. și Sacks, Harvey (1973) Opening up closings. Semiotica, 8, 4, 289–327.

Schiffrin, Deborah, Tannen, Deborah și Hamilton, Heidi E. (2008) The Handbook of Discourse Analysis. Malden: Wiley-Blackwell.

Schuetz, Alfred (1953) Society common-sense and scientific interpretation of human action. Philosophy and Phenomenological Research, 14, 1, 1–38.

Sidnell, Jack (2010) Conversation Analysis: An Introduction. Oxford: Wiley-Blackwell.

Silverman, David (1998) Harvey Sacks: Social Science and Conversation Analysis. New York: Oxford University Press.

Simmel, Georg [1908] (2000) Excurs asupra sociologiei simțurilor. În G. Simmel, Sociologie (pp. 476–486). Chișinău: Sigma.

Smith, Jonathan A., Hollway, Wendy și Mishler, Elliot G. (2005) Commentaries on Potter and Hepburn, “Qualitative interviews in psychology: Problems and possibilities.”Qualitative Research in Psychology, 2, 4, 309–325.

Still, Arthur și Good, James (1998) The ontology of mutualism. Ecological Psychology, 10, 1, 39–63.

S Stokoe, Elizabeth H. (2012a) The systematics of social interaction. Prelegere susținută în cadrul Loughborough University Discourse Communication Conversation Conference. (Disponibil: http://www.youtube.com/watch?v=QYQMu4FMNIM&feature=youtu.be.) [Accesat: 01.04.2012].

Stokoe, Elizabeth H. (2012b) Moving forward with membership categorization analysis: Methods for systematic analysis. Discourse Studies, 14, 3, 277–303.

Sullivan, Patricia și Porter, James E. (1997) Opening Spaces: Writing Technologies and Critical Research Practices. Greenwich: Ablex Publishing Corporation.

Șerbănescu, Andra (2007) Cum se scrie un text. Iași: Polirom.

Tagiuri, Renato (1958) Introduction. În R. Tagiuri și L. Petrullo (Eds.), Person Perception and Interpersonal Behaviour (pp. ix–xvii). Stanford: Stanford University Press.

Tagiuri, Renato și Petrullo, Luigi (1958) Person Perception and Interpersonal Behavior. Stanford: Stanford University Press.

Thorndike, Edward Lee (1920) A constant error in psychological ratings. Journal of Applied Psychology, 4, 1, 25–29.

Tileagă, Cristian (2002a) Interviu cu Michael Billig. Psihologia socială. Buletinul laboratorului Psihologia câmpului social, 10, 136–143.

Tileagă, Cristian (2002b) Analiza discursului si studiul atitudinilor: o introducere în psihologia socialã discursivã. Psihologia socială. Buletinul laboratorului Psihologia câmpului social, 10, 110–133.

Tileagă, Cristian (2012) Analiza discursului și reconcilierea cu trecutul. Studii de psihologie socială discursivă. Oradea: Primus.

Van Overwalle, Frank și Labiouse, Christophe (2004) A recurrent connectionist model of person impression formation. Personality and Social Psychology Review, 8, 1, 28–61.

Vernon, Philip Ewart (1935) Can the “total personality” be studied objectively? Journal of Personality, 4, 1, 1–11.

Vernon, Philip Ewart (1936a) The evaluation of the matching method. The Journal of Educational Psychology, 27, 1, 1–17.

Vernon, Philip Ewart (1936b) The machting method applied to investigations of personality. The Psychological Bulletin, 33, 3, 149–177.

Vlăsceanu, Lazăr [2008] (2013) Introducere în metodologia cercetării sociologice. Iași: Polirom.

Warner, Rebecca M. și Sugarman, David B. (1986) Attributions of personality based on physical appearance, speech, and handwriting. Journal of Personality and Social Psychology, 50, 4, 792–799.

Wertheimer, Max (1924) Gestalt theory. (Disponibil: http://gestalttheory.net/archive/wert1.html) [Accesat: 28.12.2011].

Wetherell, Margaret și Edley, Nigel (1999) Negotiating hegemonic masculinity: Imaginary positions and psycho-discursive practices. Feminism & Psychology, 9, 3, 335–356.

Wiggins, Sally și Potter, Jonathan (2007) Discursive psychology. În C. Willig și W. Stainton Rogers (Eds.), The Sage Handbook of Qualitative Research in Psychology (pp. 73–90). Londra: Sage.

Wilkinson, Sue și Kitzinger, Celia (2006) Surprise as an interactional achievement: Reaction tokens in conversation. Social Psychology Quarterly, 69, 2, 150–182.

Willig, Carla (2003) Discourse analysis. În J. A. Smith (Ed.), Qualitative Psychology: A Practical Guide to Research Methods (pp. 159–183). Londra: Sage.

Willis, Janine și Todorov, Alexander (2006) First impressions: Making up your mind after a 100-ms exposure to a face. Psychological Science, 17, 7, 592–8.

Wodak, Ruth și Meyer, Michael (Eds.) (2001) Methods of Critical Discourse Analysis. Londra: Sage.

Wooffitt, Robin (2005) Conversation Analysis and Discourse Analysis. Londra: Sage.

Yearley, S. (1981) Textual persuasion: The role of social accounting in the construction of scientific arguments. Philosophy of the Social Sciences, 11, 3, 409–435.

Zebrowitz, Leslie A. (1990) Social Perception. Pacific Grove: Brooks/Cole Publishing Company.

Zebrowitz, Leslie A. (1997) Reading Faces: Window to the Soul? Boulder: Westview Press.

Zebrowitz, Leslie A. [1995] (1999a) Impression formation. În A. S. R. Manstead și M. Hewstone (Eds.), The Blackwell Encyclopedia of Social Psychology (pp. 309–314). Oxford: Blackwell Publishers.

Zebrowitz, Leslie A. [1995] (1999b) Person perception. În A. S. R. Manstead și M. Hewstone (Eds.), The Blackwell Encyclopedia of Social Psychology (p. 437). Oxford: Blackwell Publishers.

Zebrowitz, Leslie A. [1995] (1999c) Social perception. În A. S. R. Manstead și M. Hewstone (Eds.), 1999 (pp. 583–588). Oxford: Blackwell Publishers.

Zebrowitz, Leslie A. (2004) The origin of first impressions. Journal of Cultural and Evolutionary Psychology, 2, 1-2, 93–108.

Zebrowitz, Leslie A., Andreoletti, Carrie, Collins, Mary Ann, Lee, So Young și Blumenthal, Jeremy (1998) Bright, bad, babyfaced boys: Appearance stereotypes do not always yield self-fulfilling prophecy effects. Journal of Personality and Social Psychology, 75, 5, 1300–20.

Zebrowitz, Leslie A. și Baron, Reuben M. (1983) Toward an ecological theory of social perception. Psychological Review, 90, 3, 215–238.

Zebrowitz, Leslie A. și Collins, Mary Ann (1997) Accurate social perceptions at zero acquaintance: The affordances of a Gibsonian approach. Personality & Social Psychological Review, 1, 3, 204–223.

Zebrowitz, Leslie Ann, Kikuchi, Masaki și Fellous, Jean-Marc (2010) Facial resemblance to emotions: Group differences, impression effects and race stereotypes. Journal of Personality and Social Psychology, 98, 2, 175–189.

Zebrowitz, Leslie A. și Montepare, Joann M. (2008) Social psychological face perception: Why appearance matters. Social and Personality Psychology Compass, 2, 3, 1497–1517.

Zebrowitz, Leslie A., Wadlinger, Heather A., Luevabo, Victor X., White, Benjamin M., Xing, Cai și Zhang, Yi (2011) Animal analogies in first impression of faces. Social Cognition, 29, 4, 486–496.

Zlate, Mielu (1999) Psihologia mecanismelor cognitive. Iași: Polirom.

Zlate, Mielu (2000) Introducere in psihologie. Iași: Polirom.

Anexe

Anexa Glosar al simbolurilor folosite în transcrierea utilizată în analiza conversației

În compunerea acestui glosar am utilizat următoarele surse:

Capitolul Glossary of transcript symbols with an introduction (2004) redactat de Gail Jefferson, colaboratoare apropiată a lui Harvey Sacks, cea care a dezvoltat acest sistem de transcriere.

Resursele disponibile pe pagina de internet administrată de Alexa Hepburn și Jonathan Potter (Hepburn și Potter, 2006). Alexa Hepburn a completat sistemul de transcriere elaborat de Gail Jefferson cu semnele necesare pentru a surprinde aspectele prozodice ale plânsului.

Tutorialul online elaborat de Emanuel A. Schegloff (Schegloff, f.a.), colaborator apropiat al lui Harvey Sacks, unul dintre primii și cei mai prolifici analiști ai conversației.

Conversațiile cotidiene din colecția de evidențe empirice alcătuită pentru această lucrare de doctorat.

Anexa Fragmente analizate

Tabelul sintetizează fragmentele analizate în lucrare.

Phinn, P. 62, Lordul Marrick

Valentine Courtnay-Cunninghame, al 9-lea conte de Marrick, viconte de Manston, baron de Brafferton, era o persoană cu totul deosebită, pe care am cunoscut-o pentru prima oară toamna trecută într-o zi rece și senină. Conduceam ca de obicei pe un drum liber, dar întortocheat către o mică școală rurală, când un fazan pe care el tocmai îl împușcase a aterizat pe capota mașinii. Nu știu cine a fost mai surprins, eu sau fazanul. Am pus brusc frână și în timp ce contemplam posibilitatea de a găti fazan sâmbătă la cina, un personaj cu obrajii rumeni a sărit gardul de piatră cu pușca în mână. Avea o mustață stufoasă, tip morsă și păr care îi stătea zburlit pe capul pătrățos și era îmbrăcat cu o jachetă Norfolk, pantaloni trei-sferturi și șapcă de vânătoare. Venise să revendice pasărea pe care o nimerise. Acesta era lordul Marrick.

Phinn, P. 42, Reacție instinctuală

„Cum sunt candidații? am întrebat.

„Păi, e cam greu de spus, de fapt. Între cei cinci care vor fi intervievați sunt trei bărbați și două femei. Toți sunt foarte bine pregătiți și ocupă deja poziții avansate în mediul educațional. Este un câmp excelent.”

„Dar cum sunt ca oameni, totuși, Harold?” a întrebat David. „Sunt prezentabili, amabili, agreabili, se interacționează ușor cu ei? Au simțul umorului? Sunt oameni ai oamenilor sau oameni ai sistemului?”

„Nu sunt clarvăzător, David,” a răspuns Harold zâmbind. „Nu i-am cunoscut încă pe nici unul. Mă bazez doar pe ce apărea pe aplicațiile lor, care mie mi s-au părut de top. Bineînțeles, nu pot intra în detaliile furnizate de referințele lor.”

„Dar trebuie să ai o părere despre ei”, a zis Sidney. „Un instinct.”

„Uite, eu nu sunt în comisia de intervievare, deci este irelevant ceea ce cred sau simt. Sarcina mea azi este doar să mă asigur că totul merge cum trebuie. Nu sunt direct implicat.”

kor_girl@xanga, P. 48

Logodnicul meu ar spune: „m-a agățat într-un bar de vinuri.”

Îi place la nebunie să spună oamenilor povestea asta…. care este într-un fel adevărată?

Fusesem la o strângere de fonduri în prima parte a acelei seri. Unul dintre amicii mei ieșise de curând dintr-o relație lungă, ca mine care am ieșit dintr-o relație de 10 luni, și el îmi zisese să vin la un bar de vinuri șic după finalizarea evenimentului meu ca petrecem niște timp împreună. Cu fosta lui, nu „avea voie” să se vadă cu amicele lui, așa că am făcut un efort să petrecem mai mult timp împreună după finalizarea relației lui. Asta ar fi fost a doua oară. Am intrat și acolo era băiatul B care încerca să mă cucerească la vremea aia în timp ce eu nu eram interesată și cam asta am zis încontinuu în seara aia. Apoi amicul meu zice: „hey, iată un alt amic venind care are 1 metru 88.”

Intră logodnicul meu, îmbrăcat în niște blugi destul de prăfuiți, cămașă în carouri și o expresie de pură extenuare pe față. Dar a zâmbit văzându-l pe amicul meu și asta a făcut curgerea timpului să încetinească pentru mine. Ne-am văzut pentru prima dată într-un bar de vinuri și da, am fost captivată. L-am rugat pe prietenul meu să fie omul de legătură (ceea ce nu fac niciodată) și mi-a dat numărul de telefon al logodnicului meu ca să pot vorbi cu el (logodnicul meu nu are FB, dacă ar fi avut, l-aș fi invitat singură în oraș).

seejaybee14@xanga, P.36

Prima mea impresie despre fostul: mamă ce aiurea arată cu pălăria aia de cowboy. De ce se întâlnește prietena mea cu el? Haha, prima impresie a fost profetică; nu ar fi trebuit să ies cu el în oraș.

xx_ng_xx@xanga, P. 34

Prima mea impresia a fost că era timid și un băiat de treabă. S-a dovedit că era exact opusul.

Ratliff, Watson și Ratliff, P.15, Directori de școală

Directorul 16: „Vestimentația este foarte importantă. Odată a venit o persoană care purta un costum care încă avea eticheta cu prețul pe ea. Am angajat-o, pentru că mi-am dat seama că acea persoană și-a dorit job-ul atât de mult încât a depus efortul de a își cumpăra un costum”

Sofia, SMS aniversar

E al 8 lea an in care te sms uiesc cu ocazia

implinirii unor primaveri :(( Nu stiu daca iti mai

amintesti tu cand ai venit la mine la Cl, prima oara,

ca ne plimbam pe strada si ti-am zis eu,

din senin, ca sunt unele persoane pe care nu le

cunosti degeaba si de care iti dai seama din

sec 2 ca vor face parte din viata ta si la care

vei tine tare tare mult.

Gabriela, 11.30-12,27 Colega nouă

Gabriela: Și °eu sunt cea mai mică.

(0.2)

Maria: Ă::h:ă: ((oftat))

(0.3)

Gabriela: £N-am prea fost cea £mai mică evăr.

(0.2)

Gabriela: Ă::::m: da. Și:: m::: (0.3) A fost ( ) o răsturnare de situație (.) cumva că ăm (.) de unde echipa era foarte veselă vorbeam: râdeam:: ieșeam: afară:: (0.2) m:: <bine era și muncă. (.) Am ajuns să:::- ele sânt două personae care nu comunică (.) nu vorbesc (.) sau: ă oarecum fata asta nouă se raportează mai mult la fata astalaltă că dacă i- a venit aicea la recomandarea ei na: era normal.

(0.1)

Gabriela: Ă::m: (0.6) plus că î:- și eu am- avut tendința s-o respinG că: (0.2) a venit în locul cuiva pe care io-l plăceam și pe ea n-am plăcut-o din prima și nu: (0.2) am avut tendința=asta s-o resping că nu::

(.)

Maria: Îmhm=

Gabriela: =Nu-mi place de ea.

(0.3)

Gabriela: Ă::m (.) așa că am: rămas într-un fel- m-am apropiat de altă persoană

Dora, 1.00.39 – 1.01.20, Impresia Biancăi despre Gabi

Dora: Și: în- acuma eram la bucătărie .h ți-am zis cu:: î::: Bianca::=noi bârfeam acuma. (.) Bianca făcea °ce=ă: tanti Dora că mie așa-mi zice Bian°ca .hh zice tanti Dora °eu am impresia că asta e mult mai mare ca el° (.) h. £știi?=

Maria: =Cine Gabi? Față de:=

Dora: =De::: Adam. .h

(0.1)

Maria: [E ]na::

Dora: [Ad-]

Dora: A-arată foarte matură. (0.2) Uite: nu știu n:::î: dacă o s-o vedeți=

Maria: =Chiar sunt £curioasă £ac[uma.]

Dora: [Da ] da. Deci ara<tă foarte matură> că dacă mie Bianca- zic bă Bianco tu le ai pe-astea cu: u::: să te uiți la om așa da io știi că nu le am. Că:: .hh am mai fost noi la:: a facut doamna o petre- o petrecere o de-asta, o chermeză cum face ea de vin toți cretinii în salon.

Dora, 54.05 – 56.09, Despre cum să prezinți pe cineva

Dora: Deci chiar cu:m vrei deci (.) chiar nu mă interesează chestia aia=

Maria: =Da el cu doamna cum se ințe°lege?

(.)

Dora: Ți-am zis ca acum:=i-a adus flori:: °f- i:-a: p-pus un buchet de::::: îț îflori:î deci CE sa-ți spun. Cu <Rămuri De-A:lea:: (.) [Ă (0.1)] (hh)l£ungi:=

George: [ĂHĂhăhă ]

Maria: [Hăhh]

Dora: DA::::::: când m-am văzut z-Ce-i asta [fra° te?]

Maria: [<Vreo cin] cizeci de euro tot °a dat pe ele.=

Dora: =Da și u:n tortî::,=

Maria: =Da de ce. Când. Cum. Cu ce o[cazie,]

Dora: [Când s]-a căsătorit și a enit s-o prezinte pă nev[asta-sa.]

Maria: [A::::::]:::m în[țeles.]

Dora: [O:: v]a:::i. ș-Și pe urmă a doua zi doamna::: <deci asta a fost vineri .hî (.) ș::ă:::: î: a fost sâmbata=duminica la mijloc și pe urmă a venit luni. .Hhh și vine asta luni (1.1) Î:DA. Î:::Ă:m mî-eu faceam alea de::: cine se duce la curier. .Hh da. Se va duce Adam astăzi la curier=ea da știi foarte=eu ma gândeam că dacă i-a dat tort și=alea zic a-mbuna=nimic. A venit acuma și zice DA::î: azi se duce Adam la curierî::: foarte bine .Hh î:: se face aia (.h)î: Da Adam să vină la mine că n-a facut aia .h Ad- știi era pusă pe Adam î:: luni. Cum după ce pâ-nu i-o fi plăcut tortu eu știu=

Maria: =Da îi- dânsei i-a dat un singur [to:rt(.) ș]i:::=

Dora: [TOrt >da<]

Dora: =Și nouă toți un alt tort.

(0.1)

Dora: Cu o sticlă de șampanie, care: ăam băgat-o în frigideru=ăla de jos de acolo .Hhh și un a:lt tort pă care să-l împărțim noi la bucătărie între noi ca sclavii știi?

(.)

George: ĂmHhăhîmhă

Dora: Pă bu::ne deci Mălina când a venit .hh de jos și eu i-am zis <MĂLina mănânci tort EU Tort pentru ce¿ de la Ăsta?=Păi î-ce crede el că sânt eu <sclavu lui>?

(0.7)

Dora: Deci putea să vină și el frumos cu nevastă-sa .h în salon uitați î- dragi colegi, m:ă:: vă prezint și io pă nevasta mea::, mâncăm și noi o felie de tort.=Nu era mai corect aș[a?]

Maria: [Da]: nu::: n-a făcut aș[a,]

Dora: [ N]U:::o:

Maria: A dat tortul și a plecat.=

Dora: =A dat tortul și-a plecat.

(1.1)

Maria: <Păi și practic când ați- când v-a prezentat-o? Atuncea la lift și atât?

Dora: Î::e:aia a fost la lift=și pe urmă când a venit la doamna să i-o prezinte d[oa]mnei, .h atunci au stat la mine în=

Maria: [a:]

Dora: =secretariat că doamna vorbea la telefon. (.) Și cum vorbește ea câte o juma de ora ă:-a trebui[t să s]tea în

George: [ hă hî]

Dora: £se(h)cretariat .hh înțelegi=și Atuncea a:m văzut-o și eu.

(0.1)

Dora: Și pe urmă a mai venit că exact atunci venise și asta de:::- <care a stat aici.

Marcela, 17.35 – 20.12, Vecina slabă

Eva: Nada.

(0.2)

Marcela: Sigur?

Eva: Da.

(0.2)

Eva: Știi că ți-am zis de Cristina că s-a::: combinat cu tipul asta

Marcela: Ah[ea îhm]

Eva: [ Ți-am] zis asear[ă ] E. (.) .h Și:: vecina: °ăm°

Marcela: [Da]

Eva: fata cu care a stat el <Șase a:ni> (.) deci era persoana pe care io din punctu=ăsta de vedere (0.1) ((înghițind)) o admiram cel mai mult.

(0.7)

((zgmomot de cești și farfurii))

Eva: Nu zic de- (0.3) vedete sau mai >știuio ce<. (0.1) Ceva ce::: cunoșteam eu [și există]

Marcela: [ Simți ] un pic de aer nu?=

Eva: =Îhî:m (.) Puțin.

(0.1)

( ): HM °hîh° .hhh

(.)

Eva: De când o știu ieo fată- (0.1) super suplă da nu suplă la modul Vai slabă băț are forme știi¿=Are puțin fund sânii=super ok zici că e <siliconată> deși nu °e.(.) ((înghițind)) O știu de mică, știi?

(0.4)

Eva: Întreținută, așa°ăm¿ deș=f- (0.1) Ș- tot mă intrebam măi dA: ce face că de c- e și mai mare decât mine e altă generație ș-am revăzut-o anul trecut deopă mulți ani la nunta sorăsii undeam fost. (0.1) Când a intrat ea pentru că a și ajuns mult mai târziu î- toată lumea a fost <u:au:>

Marcela: Îihhi [ hîi] [°°hi] [°hii]

Eva: [ De]ci mi s-a [ pă]rut=BĂi [ de]ci ce fa:ce? Deci ni-ea nu era schimbată delo:c deloc nici la față nici=și are un- (0.2) pe lângă fizic are și-o față din aia cu buze (.) senzuală o dantură un păr negru- (.) un brunet d-ăla abanos <superbă știi? .uHHhă:

(.)

Eva: Și:: Simona fata cu care am fost eu în <Germania> stă cu ea în bloc=Și=tot o intrebam zic băi::m- așa în timp o mai (.) pistonam io. (0.1) Și °i-a zis mama ei că ce face ea din totdeauna din adolescență (0.1) nu mănâncă pâine deloc (.) deci din adolescență din liceu nu mănâncă pâine deloc (.) nici un fel de produs de panificație (0.1) c- gen corn gogoașă[::,]

Marcela: [ Da]:

(.)

Eva: T- c- multă făină. (0.1) Așa, .Hh Ă:::: (.) prăjit. (.) °Nu mănâncă nimic prăjit.° (.) Și evită ăsta porcu și:: (.) mănâncă carne și=de-a evită ă: porcul și: dulciurile. <Și do=dacă mănâncă: .h de exemplu o felie de tort=nu mănâncă mai mult de două=trei: (0.1) lingurițe sau (.) știi?

Marcela: Îmda.=

Eva: =<Niciodată nu mănâncă două porții de <ceva:>. Adică are așa niște chestii pe care și le-a făcut singură.

Marcela: Exa[°ct]

Eva: [ Și] îmi amintesc că îm- în liceu fratimiu a fost cu sorăsa în clasă și i-a dat la un moment dat un dicționar (.) român-german german-român că lui îi plăcea știi >și el n-avea ce să °facă< .HHh Și ce crezi că am găsit la:: (.) ăm- final pe ultimele pagini=că ele sun°t două surori ști[i?]

Marcela: [ T]Heam °thm=

Eva: =Exerciții dimineața:: podul nu știu ce nu știu cum deci=ele- <ea de atunci era așa [ preo]cupată=

Marcela: [Mmdea]

Eva =de:: (0.1) de aerobic de de-astea. La prânz nu știu ce seara:, (.) (° °) <Ți-am zis un întreg arsenal de exerciții [de-astea °de]

Marcela: [ ORIcum a]i văzut ce zice și Brumă că cea mai important=e disciplina. (.) Asta::: e: de fapt (0.2)

Eva: Da. Che[ia succesului °e]i îHăhăm=

Marcela: [<Esențialul> ]

Marcela Păi da

Eva: Da.

(0.6)

Eva: Mersi. Eu beau mult.

Ana, 1.40.00 – 1.43.13, Modelul Taniei

Ana: .h >A da vrea neapărat¿- nu vrea să ne vedem

împreună, vrea neapărat să ne vedem cu Gabi.

>Ea a făcut o fixație pentru Gabi.

(0.2)

Ana: ă:: (0.2) Mi- a spus la un moment dat c-

o vede pe Gabi un model. Senzațional.

(0.7)

Ana: <Ș:(h) a venit la cabinet¿ cu Gabi::> acu

vr[eo două săptăm°âni G]abi::(.)

Maria: [>Care Gabi (.) Gabi: aia:<]

Maria: A(h) da. (.) Așa.

Ana: >Așa=

Maria: =°Am vrut eu să fiu sigură=

Ana: =<Fostă colegă[:: ], de-a::>=

Maria: [Da (.) Mh]

Ana: =(schimbare către o tonalitate mai caldă) Gabi

care întâmplarea face să lucreze cu Gabi a

noastră la UTI.

(0.4)

Ana: Care și-a dat demisia acu o săptămână

(.)de la UTI, pentru că: (.) ă (.) fiind

de trei luni, acolo n- a reușit s=se

integreze și ce mi-a povestit °Ga:bi

>Am zis au: nu mai îmi povesti nu mai

îmi zi°<

Maria: A::: deci Gabi:: de fapt (.) [e: ca]m::

Ana: [Da:: ]

(.)

Ana: E cam instabilă din

[ce- am observat £io(hh)]

Maria: [hi hi hi hi]

(0.1)

Ana: £ș di[n toate discuț]iile¿

Maria: [.h hi hi .h]

(0.2)

Ana: >Ș= am zis nu mai zi:::. Că nu

mai £vreau să(h) știu.

Maria: hî hî hî hî[°hî° ]

Ana: [£Și::] (0.1) >și zic,< (1.0) °și

Tania o vede un model pe această Ga:bi.

(0.3)

Ana: >↓Și nu mai știu cum o cheamă<.

(0.1)

Ana: Da.

(0.2)

Ana: A cărui bărbat lucrează=e director în ba:ncă=

>Asta știu despre ea (.) că asta-mi descrie

Tania<

(0.1)

Ana: Și::-ă:: (0.2) ↑a venit cu ea::

acu vreo două trei săptămâni la cabinet¿

>Întâmplarea a făcut să fiu acolo pentru că

am avut-am avut de făcut rapoarte în urma

examinărilor¿

(0.9)

Ana: Ș Gabi era îmbrăcată în niște blugi largi

(0.7) <tăiați>

(0.9)

Ana: >Apropo de impresii(0.6) știi?

(0.7)

Ana: Așa (.) <cu coada:::(0.7) ă:::>(0.6) în mintea

mea era vorba de- o <femeie::> (.) care

lucrează la departamentul de resurse= umane pe

<recrutare>, o femeie::(0.4) matură °responsabilă

de treizecișișase de ani (0.3) căsătorită ( )

>°Trebuia s- arate cu totul altfel. O

asociam direct <cu (.) băieții din: (0.1)

parc care se dau cu skateboard-ul=

avea bascheți d-ăia: (.) așa- imenși

(0.3) ă:: (0.4) părul

într-o parte prins aici

(.) micuț-o: așa¿ (0.2) o::î (0.1)

un hanorac (.) d-ăla (.) larg imens. Parcă

era luată de pe [stradă Gabi]

Maria: [hî hî hi]hî hî h[î]

Ana: [A]sta a fost

prima impresie¿ °am z’s doa::mne dumnezeule°

(0.3)

Ana: ↑Mă rog¿ (.) am stat de vo:rbă

da(h) (0.2) e ok e (0.4) e- ă: (0.2) na:: ok.

(0.2)°>cân am stat de vorbă cu ea°.<

(1.1)

Ana: Da:: (0.3) am schimbat câteva:: (0.2) idei.

(0.5)

Ana: Da:(h) ca aspect (0.4) când te- aștepți să <vezi>

(0.7) £vine la cabinet-vine o persoană:, (0.3)

și Gabi a noastră zice=a:: (.) așa venea

și la: interviuri (.) Zic pofti::m?

(0.7)

Ana: Cum să vii? >păi da e lipsă de (.)

bun simț întâi față de tin- așa-asta

este logica mea (.) nu știu

(0.5)

Ana: £°Greșesc nu greșesc° hh-lipsă de bun simț

în primul rând față de tine .h și

în al doilea rând ești percepută a:ltfel.

(0.5)

Ana: Uit cine mă recrutează pe mine (.)Tocmai asta

cu blugii tăiați. Cu o atitudine d-asta

de:ie::: ge::

[°parc-eram (0.4) într-un clip° rap și]=

Maria: [hî hî (0.2) ha ha ha ha]

Ana: =↑Exact asta era în mintea mea când am văzut-

o=Atâta: [fo:st ] un-un flash ciup=

Maria: [.hî hî ]

Ana: =Aoăleu asta-i Gabi. [Da]

Maria: [hî] hî hî h[î]

Ana: [Ș]i e modelul

Taniei.

( ): .h

Maria ↑hă ↑hă h:::

(1.4)

Maria: T[an]ia care tot timpul e: elegantă=

Ana: [Da]

Maria: =[și:: (0.2) îmb]răcată foarte::,

Ana: [Da:: da da]

Ana: Da::: da da da (0.2) da: (.) și- a găsit în

Gabi un model (.) și o (.) apreciază foarte

°mult°, (0.7) ș= am zis doa:mne ajută

pentru [că=acuma] își doresc (.) da (.) acuma=

Maria: [hă:: ]

Ana: =își doresc să facă da: (.) acuma COAching

împreună. ↓Din discuția care am avut-o am

Luni aflat. ↓Din discuția °aia de juma de

oră p-c- La telefon. ↓>Că a zis că< nu::

vrea să plece de tot. <Vrea s- o aducă pe

Ga:bi> (.) să s-să suporte și Gabi¿ niște

costuri.hh și să suporte și ea= adică ele

să-mpartă costurile,

(1.5)

Ana: A:nna: asta e, că e- Anna. (0.2) °Și:: (.)

°da (.)Și:: (.) Și: î o să=ncerce să

facă=căocing împreună

Încăperea mică, 58:29 – 1:03:11, Descrierea unei persoane în context experimental

Diana: Ochei.

(0.6)

Melissa: >°Bun<. Numele ei este Anna.

Diana: Hhm Huh Hu hu

((Vocea experimentatoarei se aude din altă încăpere))

Melissa: Este din Redding. (0.1) Joacă netbol pentru echipa (.) Angliei,

(0.3)

TN TSCH[N ]

Diana: [>As ]ta e foarte tare.<=

Melissa: =Asta e tare nu-i așa¿

Diana: Da::

Melissa: Da:

(0.4)

Melissa: E în (.) echipa de-aici

(0.8)

Melissa: (> ) nu a făcut< psihologie în liceu,

Diana: Tsh[m ]

Melissa: [Pa]re de trea:bă

Diana: HHa Ha Ha

(0.2)

Melissa: Tu ce-[ai afla]t despre Jackie?

Diana: [Ă:::hm::::]

(0.6)

Diana: A ratat două nopți (0.1) de bobo:ci, (0.1) și s-a ( ) să fie tratată ca un copil,

(.)

Melissa: Hă:m?

Diana: Pentru că e târâtă la (0.1) ieșirile în oraș?

Melissa: Da

Diana: Și::°: (0.2) s-a înscris în <societatea:> de dans la bară,

Melissa: A da știu asta=a zis(h) h as(h)ta(h)

Diana: °h °h eu aș vrea: dar ( ) (.) ( )

Melissa: A da¿ Eu cred că m-aș face de râs=știu că e bine pentru tine=

Diana: =Aș vrea și:: eu Dar Da știu că trebuie ( ) °încerc să îmi găsesc un loc°.

Melissa: °Mhm

Diana: Dar apoi (.) mă gândesc dacă plătesc dinainte (.) atunci o °să (.) mă du:c?

Melissa: Da [dacă spre >°exemplu<]

Diana: [ Pentru ] că toate celelalte cu astea gen (.) probe sau prezență, (.) ( ) °Nu-mi plac°

(.)

Melissa: D[a: îți trebuie doar ( )] (° °)

Diana: [Nu:: (.) asta ar fi) ]

(0.1)

Diana: Da:

(0.8)

Diana: Ăm Nu sunt sigură.

(0.4)

Melissa: [(Pentru că)]

Diana: [ Ast]a e cam tot

Melissa: Ast-asta e ce-ai aflat?

Diana: Da. Chiar mult am vor- <chiar mult vorbit despre [(0.1)] boboci practic și ne-am abătut un pic

Melissa: [ °mh]

Melissa: Da::

Diana: Și: de societatea de dans la bară=hhu hu h

Melissa: HHU [Hh]u hu soc(°h)cietatea de d(h)ans [la b(h)ară]

Diana: [hu] [h h u h h ]

Melissa: Da °despre (ce-) ce am- altceva am vorbit¿ .hh Educație fizică în liceu=NU a făcut psihologie, (.) (chiar) deloc¿

(0.8)

Melissa: [Nu] are o culoare preferată

Diana: [Ea]

(0.6)

Diana: Ea are un frate (.) dar nu poate ( )

Melissa: ( ?)

Diana: °Ăm

(1.1)

Diana: Stă în Bill Mae

Melissa: A da °știu° (.) Da ea stă în Royce

(0.4)

Diana: A d[a ( )]

Melissa: [( )] Royc[e ]

Diana: [°e] în Royce°

(1.0)

Melissa: Ce altceva am-ce alte Informații am afl:at?

(1.1)

Melissa: Ă:::m:::

(0.7)

Melissa: °Nu știu=Ea va fi-fusese întrebată dacă vrea să stea în Butler Court (.) sții ăla (.) [(.) s]portiv.=

Diana: [ da ]

(0.1)

Melissa: =(.) Ea a zis nu::

Diana: Da:::?

Melissa: Ea °n°-a vrut să fie cu toți ăia (.) >foarte foarte< sportivi¿ (0.1) cred.

Diana: [(>de acord<)]

Melissa: [( )] ea (.) (nu) prea avea chef (.) >pentru că Unii dintre ei cred că (.) nu ies în oraș <PREA MULT> [(.) pen]Tru că au antrenamente¿

Diana: [ da ]

(0.6)

Melissa: <Și ea are antrenamente (.) cred că în fiecare zi °în afară de sâmbătă¿

Diana: A zis asta (hei). [Ea]

Melissa: [Di]stractiv. (.) HHHHAA

Diana: Nu::: Asta sună (a) calva::r.

(0.3)

Melissa: >N-aș putea< să fa:c as°ta

Diana: Eu n-aș putea >°să fac asta°<.

(0.5)

Melissa: °Cred° (.) ea iub-ea zicea că îi place totuși foarte mult,

(0.2)

Melissa: (o[che:i])

Diana: [ Tre]buie să ai (.) STarea de spirit potrivită nu-i așa:::

Melissa: ( ) se trezește ( ) la șase jumătate ca să se ducă

(0.7)

Diana: ( )

Melissa: (În schimb) eu nu pot să mă trezesc ( ) la opt ca să vin la un curs la ora nouă și (° ) jumătate

Diana: (Aproape că nu am putut să mă trezesc) azi,=

Melissa: =S(h)erios(h)?=

Diana: =HHăh al meu e la doișpe (h)da.

Melissa: ( ) cu cât e mai TÂrziu deci dormi mai m[:ult ]=

Diana: [ °da ]

Melissa: =și după de=ă nu pot să mă scol

(0.4)

Diana: °Exact. (În plus) Dușul meu e stricat așa că a trebuit să mă spăl p[e cap] în chiu:vetă.

Melissa: [ Da? ]

Melissa: Ai baie în came°ră?

Diana: Nu::

Melissa: Dar ( ) atunci.

(0.3)

Melissa: C-cum e stricat [( )]?

Diana: [ P]ăi dușul nu e stricat, dar lumina nu merge, (.) așa că:: (.) ar trebuie să faci duș pe întuneric

Melissa: A [asta ( )]

Diana: [ Nu ] poți (.) să vezi nimic.

(0.1)

Melissa: Nea asta e ( )=În ce cămin stai?

Diana: Harry Fre(h)nch.

Melissa: Harry French (ă:)

(0.1)

Melissa: E în sat?

(0.1)

Diana: E peste °drum.

Melissa: Ă da?

Diana: °Da=E în afara campusului dar e unul dintre cele mai apropiate. [(.) d]e toate cursurile. Da. Îmi (ia)=

Melissa: [>A da?<]

Diana: =deci cinci minute >°să ajung acolo°<

Melissa: P’i asta e bin°e,

(0.3)

Melissa: Al meu e așa depa:rte.

Diana: Tu în care stau?

Melissa: David Collet

(0.2)

Diana: Nu-l știu ( ) p-ăsta. Nu știu unde su:nt niciunul dintre ele.

Melissa: Al meu e după bibliotecă.

(.)

Diana: A da?

(0.1)

Diana: Asta e na::°sol=

Melissa: =Așa e. (0.1) Mai ales dacă vrei să mergi la club.

Diana: D[a]

Melissa: [D]eci=am luat un taxi.

(0.2)

Diana: Spre club?

Melissa: >Dea<.

(0.2)

Melissa: Și înapoi.

( ): Hha Ha h

(.)

Diana: Nu: noi putem să mergem pe jos cu ușurință (literalmente trebuie doar) să trecem strada de-acolo.

Melissa: Nu:=da al nostru e-al nostru e (distractiv)/(în regulă) (.) noaptea c- de la bal am luat ( ) am avut (.) tocuri și °deci eram ceva de genu° (°°cum am putea°°) (°° °°)

Diana: Eu pur și simplu mi-am scos tocurile. (M-am simțit ca o) [( ) Eu] am mers desculță acasă

Melissa: [ Serios? ]

Melissa: De:a.

(.)

Diana: ( ) e chiar aproape=al nostru nu e-al nostru nu e aproape, așa că trebuie să mergem pe jos tot drumul înapoi (.) desculțe=Și e ceva de genu mai degrabă aș da o liră

(0.2)

Diana: [ E] doar o liră?

Melissa: [E doa]

Melissa: P’i o liră fieca:re (.) pentru ta[xi De]ci e ăm-nu=

Diana: [ ă:: ]

Melissa: =e-e în regulă.

(0.8)

Melissa: Pentru că e prea depa:rte.

(0.1)

Melissa: Nu m-a deranjat=°Eu-eu am Vrut să stau în sat.

(.)

Melissa: Dar nu

(0.1)

Melissa: Tu ai vrut Harry French?

Diana: Mdea.

Melissa: A ai vru:t?

Diana: Pentru că (am stat) un an pe bară așa că am a:plicat-așa că ăm <am putut obține> cazare ( ) înaintea tuturor

Melissa: Ă [se:rios?]

Diana: [ Deci ] am (primit) o ofertă necondiționată

(0.1)

Melissa: O::che[i]

Diana: [P]entru că nu aveam note. Deci:: (.) am obținut cazare ceva de genu în ianuarie:(hh).

Melissa: Se:rios?

(0.5)

Anexa Formular de consimțământ

Acest formular de consimțământ a fost utilizat în cadrul studiului realizat la Universitatea din Loughborough, în octombrie 2013.

STUDYING IMPRESSION FORMATION IN FIRST CONVERSATIONS

CONSENT FORM

I hereby declare that the purpose and details of the study have been explained to me before engaging in any activity and I have been made aware about all the ethical standards by which the study complies.

I have had the opportunity to ask questions about my participation before the experiment.

I was under no obligation to take part in the study.

I had the right to withdraw from this study at any stage for any reason and I was not required to explain my reasons for withdrawing.

I understand that all the information I provided will be treated as confidential. It will be used only for research and teaching purposes by academic staff (e.g. research papers, academic presentations).

I understand that I can, at any time in the future, contact the members of the research team in order to pose any subsequent questions.

Name

Signature

Anexa Inventarul „Big Five”

Acest chestionar a fost folosit cadrul studiului realizat la Universitatea din Loughborough, în octombrie 2013.

Bibliografie

Abercrombie, Nicholas, Hill, Stephen și Turner, Bryan S. [1984] (2006) Empirical. În N. Abercrombie, S. Hill, și B. S. Turner, Dictionary of Sociology (p. 130). Londra: Penguin Books.

Alfaro, María J. M. (1996) Intertextuality: Origins and development of the concept. Atlantis, 18, 1/2, 268–285.

Allik, Jüri, Realo, Anu, Mõttus, René, Borkenau, Peter, Kuppens, Peter și Hřebíčková, Martina (2012) Person-fit to the five factor model of personality. Swiss Journal of Psychology, 71, 1, 35–45.

Allport, Gordon W. (1962) The ability to judge people. În G. W. Allport, Personality: A Psychological Interpretation (pp. 499–522). Londra: Constable & Company.

Allport, Gordon W. [1961] (1991) Structura și dezvoltarea personalității. București: Editura Didactică și Pedagogică.

Allport, Gordon W. și Cantril, Hadley (1934) Judging personality from voice. The Journal of Social Psychology, 5, 1, 37–55.

Allport, Gordon W. și Vernon, Philip E. (1933) Studies in Expressive Movement. New York: The MacMillan Company.

Ambady, Nalini, Bernieri, Frank J. și Richeson, Jennifer A. (2000) Towards a histology of social behavior: Judgmental accuracy from thin slices of the behavioral stream. În M. P. Zanna (Ed.), Advances in Experimental Social Psychology Volume 32 (pp. 201–271). San Diego: Academic Press.

Ambady, Nalini, Hallahan, Mark și Rosenthal, Robert (1995) On judging and being judged accurately in zero-acquaintance situations. Journal of Personality and Social Psychology, 69, 3, 518–529.

Ambady, Nalini și Rosenthal, Robert (1992) Thin slices of expressive behavior as predictors of interpersonal consequences: A meta-analysis. Psychological Bulletin, 111, 2, 256–274.

American Psychological Association (2010) Publication Manual of the American Psychological Association 6th Edition. Washington: American Psychological Association.

American Pyshcological Association (2012) APA Style Guide to Electronic Resources 6th Edition. Washington: American Psychological Association.

Anderson, Norman H. (1965a) Averaging versus adding as a stimulus-combination rule in impression formation. Journal of Experimental Psychology, 70, 4, 394.

Anderson, Norman H. (1965b) Primacy effects in personality impression formation using a generalized order effect paradigm. Journal of Personality and Social Psychology, 34, 1, 1–9.

Anderson, Norman H. (1968a) Application of a linear-serial model to a personality-impression task using serial presentation. Journal of Personality and Social Psychology, 10, 4, 354–62.

Anderson, Norman H. (1968b) Likableness ratings of 555 personality-trait words. Journal of Personality and Social Psychology, 9, 3, 2720279.

Anderson, Norman H. și Norman, Ann (1964) Order effects in impression formation in four classes of stimuli. Journal of Abnormal and Social Psychology, 69, 5, 467–71.

Antaki, Charles (2011) An introduction to conversation analysis: Main menu. (Disponibil: http://homepages.lboro.ac.uk/~ssca1/sitemenu.htm) [Accesat: Consultat la data de 10.06.2012].

Antaki, Charles, Billig, Michael, Edwards, Derek și Potter, Jonathan (2003) Discourse analysis means doing analysis: A critique of six analytic shortcomings. Discourse Analysis Online, 1, 1, 1–9.

Asch, Solomon E. (1946) Forming impressions of personality. Journal of Abnormal Psychology, 41, 3, 258–90.

Asch, Solomon E. și Zukier, Henri (1984) Thinking about persons. Journal of Personality and Social Psychology, 46, 6, 1230–1240.

Ashmore, Malcolm (1989) The Reflexive Thesis: Wrighting Sociology of Scientific Knowledge. Chicago: University of Chicago Press.

Ashmore, Malcolm (2011) What is it to evaluate the evaluators?Prelegere susținută în cadrul Saïd Business School – University of Oxford How’s „My Feedback?” Conference. (Dispoibil: http://vimeo.com/27431325) [Accesat: 29.03.2013].

Augoustinos, Martha și Tileagă, Cristian (2012) Twenty five years of discursive psychology. The British Journal of Social Psychology, 51, 3, 405–12.

Bargh, John A. (1989) Conditional automacity: Varieties of automatic influence in social perception and cognition. În J. S. Uleman și J. A. Bargh (Eds.), Unintended Thought (pp. 3–51). New York: The Guildford Press.

Barnes, Rebecca și Moss, Duncan (2007) Communicating a feeling: The social organization of `private thoughts’. Discourse Studies, 9, 2, 123–148.

Bazerman, Charles (1988) Shaping Written Knowledge: The Genre and Activity of the Experimental Article in Science. Madison: University of Wisconsin Press.

Biesanz, Jeremy C. (2010) The social accuracy model of interpersonal perception: Assessing individual differences in perceptive and expressive accuracy. Multivariate Behavioral Research, 45, 5, 853–885.

Billig, Michael (1987) Arguing and Thinking. A Rhetorical Approach to Social Psychology. Cambridge: Cambridge University Press.

Billig, Michael (1994) Repopulating the depopulated pages of social psychology. Theory & Psychology, 4, 3, 307–335.

Billig, Michael (1998) Repopulating social psychology: A revised version of events. În B. M. Bayer și J. Shotter (Eds.), Reconstructing the Psychological Subject: Bodies, Practices and Technologies (pp. 153 – 186). Londra: Sage.

Billig, Michael (1999a) Whose terms? Whose ordinariness? Rhetoric and ideology in conversation analysis. Discourse & Society, 10, 4, 543–558.

Billig, Michael (1999b) Conversation analysis and the claims of naivety. Discourse & Society, 10, 4, 572–576.

Billig, Michael (2011) Writing social psychology: Fictional things and unpopulated texts. The British Journal of Social Psychology, 50, 1, 4–20.

Billig, Michael (2013) Experimental social psychology: Concealing and exaggerating. În M. Billig (Ed.), Learn to Write Badly: How to Succeed in the Social Science. Cambridge: Cambridge University Press.

Binet, Alfred [1907] (2002) Psihologia raționamentului. București: IRI.

Blackman, Melinda C. și Funder, David C. (1998) The effect of information on consensus and accuracy in personality judgment. Journal of Experimental Social Psychology, 34, 2, 164–181.

Bogathy, Zoltan și Sulea, Coralia (2008) Manual de tehnici și abilități de redactare. Timișoara: Editura Universității de Vest.

Bogdan-Tucicov, Ana (1981a) Orientare gestaltistă. În A. Bogdan-Tucicov, S. Chelcea, P. Golu, C. Mamali, și P. Pânzaru, Dicționar de Psihologie Socială (pp. 170–172). București: Editura Științifică și Enciclopedică.

Bogdan-Tucicov, Ana (1981b) Atribuire. În A. Bogdan-Tucicov, S. Chelcea, P. Golu, C. Mamali, și P. Pânzaru, Dicționar de Psihologie Socială (p. 34). București: Editura Științifică și Enciclopedică.

Bogdan-Tucicov, Ana (1981c) Percepție socială. În A. Bogdan-Tucicov, S. Chelcea, P. Golu, C. Mamali, și P. Pânzaru, Dicționar de Psihologie Socială (pp. 185–187). București: Editura Științifică și Enciclopedică.

Borkenau, Peter și Liebler, Anette (1993) Convergence of stranger ratings of personality and intelligence with self-ratings, partner ratings and measured intelligence. Journal of Personality and Social Psychology, 65, 3, 546–553.

Brewer, Marilynn B. (1988) A dual process model of impression formation. În T. K. Srull și R. S. . J. Wyer (Eds.), Advances in Social Cognition, Vol. 1. (pp. 1–36). Hillsdale: Lawrence Erlbaum Associates.

Brewer, Marilynn B. și Hewstone, Miles (2004) Introduction. În M. B. Brewer și M. Hewstone (Eds.), Social Cognition (pp. xi–xii). Malden: Blackwell Publishing.

Bruce, Steve și Yearley, Steven (1996a) Empiricism. În S. Bruce și S. Yearley, The Sage Dictionary of Sociology (p. 86). Londra: Sage.

Bruce, Steve și Yearley, Steven (1996b) Empirical. În S. Bruce și S. Yearley, The Sage Dictionary of Sociology (p. 86). Londra: Sage.

Carlston, Donald E. și Mae, Linda (2000) Impression formation. În A. E. Kazdin (Ed.), Encyclopedia of Psychology (pp. 234–236). New York: Oxford University Press.

Carney, Dana R., Colvin, C.  Randall și Hall, Judith A. (2007) A thin slice perspective on the accuracy of first impressions. Journal of Research in Personality, 41, 5, 1054–1072.

Chelcea, Septimiu (1982) Experimentul în psihosociologie. București: Editura Științifică și Enciclopedică.

Chelcea, Septimiu (2006) Opinia publică. Strategii de persuasiune și manipulare. București: Editura Economică.

Chelcea, Septimiu [2001] (2007) Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative. București: Editura Economică.

Chelcea, Septimiu (2007) Traian Herseni – Clasic al psihosociologiei românești. În M. Diaconu, C. Constantinescu, și I. Herseni (Eds.), Traian Herseni În Critica Vremii (pp. 310–325). Pitești: Editura Universității din Pitești.

Chelcea, Septimiu (Coord.) [2006] (2008) Psihosociologie. Teorii, Cercetări, Aplicații. (Ediția a II-a) Iași: Polirom.

Chelcea, Septimiu (2011) Manual de redactare în științele socio-umane. București: Comunicare.ro.

Chelcea, Septimiu și Chelcea, Adina (1983) Eu, tu noi. Viața psihică – ipoteze certitudini. București: Editura Albatros.

Chelcea, Septimiu și Chelcea, Adina [2005] (2009) Mesajele corpului uman: Cercetări experimentale și stereotipuri sociale. În S. Chelcea, L. Ivan, și A. Chelcea, Comunicarea Nonverbală: Gesturile Și Postura (pp. 97–128). București: Comunicare.ro.

Chelcea, Septimiu, Ivan, Loredana și Chelcea, Adina [2005] (2009) Comunicarea nonverbală: gesturile și postura. București: Comunicare.ro.

Cherry, Kendra (2011) Solomon Asch biography. (Disponibil: http://psychology.about.com/od/profilesal/p/solomon-asch.htm) [Accesat: 28.12.2011].

Cochinescu, Mihai (2010) Oglinda fermecată. (Disponibil: http://mihai.cochinescu.com/2010/04/oglinda-fermecata.html) [Accesat: 12.06.2013].

Cochinescu, Nicolae (f.a.) Oglinda fermecată (Audio). București: Electrecord.

Cronbach, Lee J. (1955) Processes affecting scores on understanding of others and assumed similarity. Psychological Bulletin, 52, 3, 177–93.

Danziger, Kurt (1990) Constructing the Subject. Historical Origins of Psychological Research. Cambridge: Cambridge University Press.

Dayan, Steven H., Lieberman, Elliot D., Thakkar, Nirav N., Larimer, Karen A. și Anstead, Amy (2008) Botulinum toxin a can positively impact first impression. Dermatologic Surgery, 34 Suppl 1, S40–7.

De Saint-Exupéry, Antoine [1946] (2011) Micul prinț. București: Rao.

Derrida, Jacques (1982) Signature event context. În J. Derrida, Margins of Philosophy (pp. 307–330). Brighton: The Harvester Press.

Discourse Studies (2013) Editorial board. (Disponibil: http://dis.sagepub.com/content/15/2/local/ed-board.pdf) [Accesat: 11.04.2013].

Drozda-Senkowska, Ewa [1999] (2000) Psihologie socială experimentală. Iași: Polirom.

Eco, Umberto [1977] (2006) Cum se face o teză de licență. Iași: Polirom.

Edley, Nigel și Wetherell, Margaret (2001) Jekyll and Hyde: Men’s constructions of feminism and feminists. Feminism & Psychology, 11, 4, 439–457.

Edwards, Derek (1991) Categories are for talking: On the cognitive and discursive bases of categorization. Theory & Psychology, 1, 4, 515–542.

Edwards, Derek (1995) Two to tango: Script formulations, dispositions, and rhetorical symmetry in relationship troubles talk. Research on Language & Social Interaction, 28, 4, 319–350.

Edwards, Derek (2003) Analyzing racial discourse: The discursive psychology of mind-world relationships. În H. van den Berg, Harry; Wetherell, Margaret S. and Houtkoop-Steenstra (Ed.), Analyzing Race Talk: Multidisciplinary Perspectives on the Research Interview (pp. 31–48). New York: Cambridge University Press.

Edwards, Derek (2005) Discursive psychology. În K. L. Fitch și R. E. Sanders (Eds.), Handbook of Language and Social Interaction (pp. 257–273). New Jersey: Erlbaum.

Edwards, Derek (2006) Discourse, cognition and social practices: The rich surface of language and social interaction. Discourse Studies, 8, 1, 41–49.

Edwards, Derek (2007) Managing subjectivity in talk. În A. Hepburn și S. Wiggins (Eds.), Discursive Research in Practice: New Approaches to Psychology and Interaction (pp. 31–49). Cambridge: Cambridge University Press.

Edwards, Derek (2010) Discursive psychology: Loughborough diaries 3 Derek Edwards. (Disponibil: http://www.youtube.com/watch?v=We8rDiimFmY) [Accesat: 29.03.2013].

Edwards, Derek (2012) Discursive and scientific psychology. The British Journal of Social Psychology, 51, 3, 425–35.

Edwards, Derek și Potter, Jonathan (1992) Discursive Psychology. Londra: Sage.

Edwards, Derek și Potter, Jonathan (1993) Language and causation: A discursive action model of description and attribution. Psychological Review, 100, 1, 23–41.

Edwards, Derek și Potter, Jonathan (2001) Discursive psychology. În A. McHoul și M. Rapley (Eds.), How to Analyze Talk in Institutional Settings: A Casebook of Methods (pp. 12–24). Londra: Continuum.

Estes, Stanley G. (1938) Judging personality from expressive behavior. Journal of Abnormal and Social Psychology, 33, 2, 217–236.

Ferréol, Gilles și Flageul, Noël (2007) Metode și tehnici de exprimare scrisă și orală. Iași: Polirom.

Fiske, Susan T. (1992) Thinking is for doing: Portraits of social cognition from daguerreotype to laserphoto. Journal of Personality and Social Psychology, 63, 6, 877–889.

Fiske, Susan T. (1993) Social cognition and social perception. Annual Review of Psychology, 44, 1, 155–194.

Fiske, Susan T. și Taylor, Shelley E. [1984] (1991) Social cognition (2nd ed.). New York: McGraw Hill.

Fitch, Kristine L. (2009) Behind the scenes III: Quality control, excellence, and the construction of knowledge. Research on Language & Social Interaction, 42, 4, 395–399.

Forero, Olga Restrepo (2003) On Writing Review Articles and Constructing Fields of Study. (Doctoral Dissertation, University of York.).

Forsyth, Donelson R. (1987) Social perception and cognition. În D. R. Forsyth (Ed.), Social Psychology (pp. 97–143). Montery: Brooks/Cole Publishing Company.

Frost, Robert (1916) Drumul pe care n-am apucat. (Trad. rom. H. Garbea). (Disponibil: http://horiagarbea.blogspot.co.uk/2013/01/robert-frost-drumul-pe-care-n-am-apucat.html) [Accesat: 18.07.2012].

Funder, David C. (1995) On the accuracy of personality judgment: a realistic approach. Psychological Review, 102, 4, 652–670.

Funder, David C. (1999) Personality Judgment: A Realistic Approach to Person Perception. San Diego: Academic.

Funder, David C. și Colvin, C.  Randall (1988) Friends and strangers: acquaintanceship, agreement, and the accuracy of personality judgment. Journal of Personality and Social Psychology, 55, 1, 149–58.

Funder, David Charles, Kolar, David C. și Blackman, Melinda C. (1995) Agreement among judges of personality: Interpersonal relations, similarity, and acquaintanceship. Journal of Personality and Social Psychology, 69, 4, 656–72.

Funder, David C. și West, Stephen G. (1993) Consensus, self-other agreement, and accuracy in personality judgement: an introduction. Journal of Personality, 6, 4, 457–517.

Gage, Nathaniel L. (1953) Accuracy of social perception and effectiveness in interpersonal relationships. Journal of Personality, 22, 1, 128–141.

Gage, Nathaniel L. și Cronbach, Lee J. (1955) Conceptual and methodological problems in interpersonal perception. Psychological Review, 62, 6, 411.

Garfinkel, Harold (1967) Studies in Ethnomethodology. Englewood Cliffs: Prentice-Hall.

Garfinkel, Harold (1988) Evidence for locally produced, naturally accountable phenomena of order, logic, reason, meaning, method, etc. in and as of the essential quiddity of immortal. Sociological Theory.

Garfinkel, Harold și Sacks, Harvey (1986) On formal structures of practical actions. În H. Garfinkel (Ed.), Ethnomethodological Studies of Work (pp. 157–190). New York: Routledge & Kegan Paul.

Gavreliuc, Alin (2006) De la relațiile interpersonale la comunicarea socială: psihologia socială și stadiile progresive ale articulării sinelui. Iași: Polirom.

Gavreliuc, Alin (2011) Psihologie interculturală. Iași: Polirom.

Gavriliu, Leonard (2002) Prefață. În A. Binet , Psihologia Raționamentului (pp. 7–9). București: IRI.

Gilbert, Daniel T. și Hixon, J.  Gregory (1991) The trouble of thinking: Activation and application of stereotypic beliefs. Journal of Personality and Social Psychology, 60, 4, 509–517.

Gilbert, Daniel T., Pelham, Brett W. și Krull, Douglas S. (1988) On cognitive busyness: When person perceivers meet persons perceived. Journal of Personality and Social Psychology, 54, 5, 733–740.

Gilbert, Nigel G. și Mulkay, Michael J. (1984a) Experiments are the key: Participants’ histories and historians' histories of science. Isis, 75, 1, 105–125.

Gilbert, Nigel G. și Mulkay, Michael J. (1984b) Opening Pandora’s Box: A Sociological Analysis of Scientists' Discourse. Cambridge: Cambridge University Press.

Gill, Rosalind (2000) Discourse analysis. În M. W. Bauer și G. Gaskell (Eds.), Qualitative Researching with Text, Image and Sound: A Practical Handbook (pp. 172–190). Londra: Sage.

Goffman, Erving (1983a) Felicity’s Condition. American Journal of Sociology, 89, 1, 1–53.

Goffman, Erving (1983b) The Interaction Order: American Sociological Association, 1982, Presidential Address. American Sociological Review, 48, 1, 1–17.

Goffman, Erving [1956] (2003) Viața cotidiană ca specatcol. București: Comunicare.ro.

Good, James.  M. M. (2007) The affordances for social psychology of the ecological approach to social knowing. Theory & Psychology, 17, 2, 265–295.

Greenwald, Anthony. G., Pratkanis, A.  R., Leippe, M.  R. și Baumgardner, M.  H. (1986) Under what conditions does theory obstruct research progress? Psychological review, 93, 2, 216–29.

Hamilton, David L., Katz, Lawrence B. și Leirer, Von O. (1980) Cognitive representation of personality impressions: Organizational processes in first impression formation. Journal of Personality and Social Psychology, 39, 6, 1050–1063.

Hammersley, Martyn (2003a) Doing the fine thing: A rejoinder to Jonathan Potter. Discourse & Society, 14, 6, 795–798.

Hammersley, Martyn (2003b) Conversation analysis and discourse analysis: Methods or paradigms? Discourse & Society, 14, 6, 751–781.

Hammersley, Martyn (2003c) The impracticality of scepticism: A further response to Potter. Discourse & Society, 14, 6, 803–804.

Harre, Rom (2006) Key Thinkers in Psychology. Londra: Sage.

Hastorf, Albert H., Schneider, David J. și Polefka Judith (1970) Person Perception. Reading: Addison-Wesley Publishing Company.

Have, Paul ten (2002) The notion of member is the heart of the matter: On the role of membership knowledge in ethnomethodological inquiry. Forum Qualitative Sozialforschung / Forum: Qualitative Social Research, 3, 3, 1–17.

Heider, Fritz (1944) Social perception and phenomenal causality. Psychological Review, 51, 6, 358–374.

Heider, Fritz (1958a) The Psychology of Interpersonal Behaviour. New Jersey: John Wiley & Sons.

Heider, Fritz (1958b) Conciousness, the perceptual world, and communications with others. În R. Tagiuri și L. Petrullo (Eds.), Person Perception and Interpersonal Behaviour (pp. 27–32). Stanford: Stanford University Press.

Heider, Fritz (1958c) Perceiving the other person. În R. Tagiuri și L. Petrullo (Eds.), Person Perception and Interpersonal Behaviour2 (pp. 22–26). Stanford: Stanford University Press.

Henle, Mary (1961) Preface. În M. Henle (Ed.), Documents of Gestalt Psychology (pp. vii–viii). Berkley and Los Angeles: University of California Press.

Hepburn, Alexa (2003) An Introduction to Critical Social Psychology. Londra: Sage.

Hepburn, Alexa și Potter, Jonathan (2006) Transcription. (Disponibil: http://homepages.lboro.ac.uk/~ssah2/transcription/transcription.htm) [Accesat: 11.05.2012].

Heritage, John (2011) Conversation analysis: Sociological. În N. J. Smelser și P. B. Baltes (Eds.), International Encyclopedia of the Social & Behavioral Sciences (pp. 2741–2744). Oxford: Elsevier Science.

Heritage, John (2012) The epistemic engine: Sequence organization and territories of knowledge. Research on Language & Social Interaction, 45, 1, 30–52.

Heritage, John și Raymond, Geoffrey (2005) The terms of agreement: Indexing epistemic authority and subordination in talk-in-interaction. Social Psychology Quarterly, 68, 1, 15–38.

Holt, Liz (2012) Using laugh responses to defuse complaints. Research on Language & Social Interaction, 45, 4, 430–448.

Horowitz, Mardi (2000) Associationism. În A. E. Kazdin (Ed.), Encyclopedia of Psychology (pp. 275–276). New York: Oxford University Press.

Hymes, Dell (1967) Models of the interaction of language and social setting. Journal of Social Issues, 23, 2, 8–28.

Ibáñez, Tomás și Íñiguez, Lupicinio (Eds.) (1997) Critical Social Psychology. Londra: Sage.

Iluț, Petru (2003) Cogniție socială. În S. Chelcea și P. Iluț (Coord), Enciclopedie de psihosociologie (pp. 76–77). București: Editura Economică.

Iluț, Petru (2009) Psihologie socială și sociopsihologie. Iași: Polirom.

Ivan, Loredana (2003) Percepția persoanei. În S. Chelcea și P. Iluț (Coord.), Enciclopedie de psihosociologie (pp. 249–250). București: Editura Economică.

Ivan, Loredana (2009) Cele mai importante 20 de secunde. Competența în comunicarea nonverbală. București: Tritonic.

Jefferson, Gail (1978) Sequential aspects of storytelling in conversation. În J. Schenkein (Ed.), Studies in the Organisation of Conversational Interaction (pp. 219–248). New York: Academic Press.

Jefferson, Gail (2004) Glossary of transcript symbols with an introduction. În G. H. Lerner (Ed.), Conversation Analysis: Studies From the First Generation (pp. 13–31). Amsterdam: John Benjamins Publishing Company.

Jefferson, Gail, Sacks, Harvey și Schegloff, Emanuel A. (1987) Notes on laughter in the pursuit of intimacy. În G. Button și J. R. E. Lee (Eds.), Talk and Social Organisation (pp. 152–205). Clevedeon: Multilingual Matters.

Johnson, Kerri L. (2007) Person perception. În R. F. Baumeister și K. D. Vohs (Eds.), Encyclopedia of Social Psychology (pp. 662–664). Thousand Oaks: Sage.

Jones, Dai și Elcock, Jonathan (2001) History and Theories of Psychology. A Critical Perspective. Londra: Arnold.

Kelley, Harold Harding (1950) The warm-cold variable in first impressions of persons. Journal of Personality, 18, 4, 431–9.

Kenny, David A. (1994) Interpersonal Perception. A Social Relations Analysis. New York: Guilford Press.

Kenny, David A. (2004) PERSON: A general model of interpersonal perception. Personality and Social Psychology Review, 8, 3, 265–80.

Kenny, David A., Albright, Linda, Malloy, Thomas E. și Kashy, Deborah A. (1994) Consensus in interpersonal perception: Acquaintance and the big five. Psychological Bulletin, 116, 2, 245–58.

Knorr-Cetina, Karin D. (1988) Das naturwissenschaftliche Labor als Ort der “Verdichtung” von Gesellschaft. Zeitschrift für Soziologie, 17, 2, 85–101.

Koffka, Kurt (1928) On the structure of the unconscious. În E. S. Dummer (Ed.), The Unconscious, a Symposium (pp. 43–68). New York: A. A. Knopf.

Köhler, Wolfgang (1929) Gestalt Psychology. New York: Liveright.

Köhler, Wolfgang [1959] (1961) Gestalt psychology today. În M. Henle (Ed.), Documents of Gestalt Psychology (pp. 1–15). Berkley and Los Angeles: University of California Press.

Kristeva, Julia (1980) The bounded text. În J. Kristeva, Desire in Language: A Semiotic Approach to Literature and Art (pp. 36–63). New York: Columbia University Press.

Kristeva, Julia (1986) Word dialogue and novel. În T. Moi (Ed.), The Kristeva Reader (pp. 34–61). New York: Columbia University Press.

Kruglanski, Arie W. (1989) The psychology of being “right”: The problem of accuracy in social perception and cognition. Psychological Bulletin, 106, 3, 395–409.

Kuhn, Thomas S. [1962] (2008) Structura revoluțiilor științifice. București: Humanitas.

Kunda, Ziva (1999) Social Cognition: Making Sense of People. Cambridge: MIT Press.

Lampel, Anita K. și Anderson, Norman H. (1968) Combining visual and verbal information in an impression-formation task. Journal of Personality and Social Psychology, 9, 1, 1–6.

Landman, Janet și Manis, Melvin (1983) Social cognition: Some historical and theoretical perspectives. Advances in Experimental Social Psychology (pp. 49–123). Orlando: Academic Press.

Latour, Bruno (2013) Biography of an inquiry: On a book about modes of existence. Social Studies of Science, 1–15.

Latour, Bruno și Woolgar, Steve (1986) Laboratory Life: The Construction of Scientific Facts. Princeton: Princeton University Press.

Leudar, Ivan și Antaki, Charles (1996) Discourse participation, reported speech and research practices in social psychology. Theory & Psychology, 6, 1, 5–29.

Leudar, Ivan și Antaki, Charles (1997) Participant status in social psychological research. În T. Ibáñez și L. Iñiguez (Eds.), Critical Social Psychology (pp. 273–290). Londra: Sage.

Leyens, Jacques Philippe și Corneille, Olivier (1999) Asch’s social psychology: Not as social as you may think. Personality and Social Psychology Review, 3, 4, 345–57.

Lynch, Michael (1985) Art and Artifact in Laboratory Science. Londra: Routledge & Kegan Paul plc.

Lynch, Michael (1993) Scientific practice and ordinary action: Ethnomethodology and social studies of science. Cambridge: Cambridge University Press.

Lynch, Michael și Bogen, David (1997) Sociology’s asociological “core”: An examination of textbook sociology in light of the sociology of scientific knowledge. American Sociological Review, 62, 3, 481–493.

Maines, David R. (1993) Narrative’s moment and sociology's phenomena: toward a narrative sociology. The Sociological Quarterly, 34, 1, 17–38.

Malim, Tony, Birch, Ann și Wadeley, Alinson [1992] (1999) Perspective în psihologie. București: Editura Tehnică.

Malle, Bertram F. (2007) Attribution. În R. F. Baumeister și K. D. Vohs (Eds.), Encyclopedia of Social Psychology (p. 74). Thousand Oaks: Sage.

Mamali, Cătălin (1974) Intercunoaștere. București: Editura Științifică.

Maynard, Douglas W. (1982) Person-descriptions in plea bargaining. Semiotica, 42, 2-4, 195–214.

Maynard, Douglas W. (1997) The news delivery sequence: Bad news and good news in conversational interaction. Research on Language & Social Interaction, 30, 2, 93–130.

Maynard, Douglas W. și Clayman, Steven E. (2003) Ethnomethodology and conversation analysis. În L. T. Reynolds și N. J. Herman-Kinney (Eds.), The Handbook of Symbolic Interactionism (pp. 173–202). Walnut Creek: AltaMira Press.

Mânzat, Ion (2003) Istoria psihologiei universale. De la socrate până în zilele noastre (Psyche, Ed.). București.

Mengal, Paul [1991] (2006a) Formă. În R. Doron și F. Parot (Eds.), Dicționar de Psihologie (pp. 333–334). București: Humanitas.

Mengal, Paul [1991] (2006b) Asociaționismul. În R. Doron și F. Parot (Eds.), Dicționar de Psihologie (pp. 87–88). București: Humanitas.

Miclea, Mircea [1999] (2003) Psihologie cognitiva. Iași: Polirom.

Mignon, Astrid și Mollaret, Paul (2002) Applying the affordance conception of traits: A person perception study. Personality and Social Psychology Bulletin, 28, 10, 1327–1334.

Moldoveanu, Andreea [2006] (2008) Fenomenul aribuirii. În S. Chelcea (Coord.), Psihosociologie. Teorii, Cercetări, Aplicații (pp. 287–298). Iași: Polirom.

Myers, Greg (1991) Stories and styles in two molecular biology review articles. În C. Bazerman și J. Paradis (Eds.), Textual Dynamics of the Professions. Historical and Contemporary Studies of Writing in Professional Communities (pp. 45–75). Madison: The University of Wisconsin Press.

Negovan, Valeria (2005) Introducere în psihologia educației. București: Editura Universitară.

Newman, Leonard Scott și Uleman, James S. (1990) Assimilation and contrast effects in spontaneous trait inference. Personality and Social Psychology Bulletin, 16, 2, 224–240.

Oden, Gregg C. și Anderson, Norman Henry (1971) Differential weighting in integration theory. Journal of Experimental Psychology, 89, 1, 152–161.

Operario, Don și Fiske, Susan Tufts (1999) Social cognition permeates social psychology : Motivated mental processes guide the study of human social behavior. , 0848, 63–78.

Paicheler, Henri [1984] (2010) Epistemologia bunului-simț. De la percepție la cunoașterea celuilalt. În S. Moscovici (Ed.), Psihologie Socială (pp. 323–357). București: Ideea Europeană.

Parker, Ian (1990) Discourse: Definitions and contradictions. Philosophical Psychology, 3, 2-3, 187–204.

Parker, Ian (2012) Discursive social psychology now. The British Journal of Social Psychology, 51, 3, 471–7.

Parker, Ian (2013) Discourse analysis: Dimensions of critique in psychology. Qualitative Research in Psychology, 10, 3, 223–239.

Pomerantz, Anita M. (1986) Extreme case formulations: A way of legitimizing claims. Human Studies, 9, 2-3, 219–229.

Porter, James E. (1986) Intertextuality and the discourse community. Rhetoric Review, 5, 1, 34–47.

Potter, Jonathan (1996) Representing Reality: Discourse, Rhetoric and Social Construction. Londra: Sage.

Potter, Jonathan (1998) Discursive social psychology: From attitudes to evaluative practices. European Review of Social Psychology, 9, 1, 233–266.

Potter, Jonathan (2003a) Discourse analysis and discursive psychology. În P. M. Camic, J. E. Rhodes, și L. Yardly (Eds.), Qualitative Research in Psychology: Expanding Perspectives in Methodology and Design. (pp. 73–94). Washington: American Psychological Association.

Potter, Jonathan (2003b) Practical scepticism. Discourse & Society, 14, 6, 799–801.

Potter, Jonathan (2003c) Discursive psychology: Between method and paradigm. Discourse & Society, 14, 6, 783–794.

Potter, Jonathan (2004) Discourse analysis as a way of analysing naturally occuring talk. În D. Silverman (Ed.), Qualitative Research. Theory, Method and Practice (pp. 200–221). Londra: Sage.

Potter, Jonathan (2012) Re-reading „Discourse and Social Psychology”: Transforming social psychology. The British Journal of Social Psychology, 51, 3, 436–55.

Potter, Jonathan și Edwards, Derek (1990) Nigel Lawson’s tent: Discourse analysis, attribution theory and the social psychology of fact. European Journal of Social Psychology, 20, 5, 405–424.

Potter, Jonathan și Edwards, Derek (1999) Social representations and discursive psychology: From cognition to action. Culture & Psychology, 5, 4, 447–458.

Potter, Jonathan și Edwards, Derek (2001) Discursive social psychology. În W. P. Robinson și G. Howard (Eds.), The New Handbook of Language and Social Psychology (pp. 103–118). Londra: John Wiley & Sons.

Potter, Jonathan și Edwards, Derek (2013) Conversation analysis and psychology. În J. Sidnell și T. Stivers (Eds.), The Handbook of Conversation Analysis (pp. 701–725). Chichester: Blackwell Publishing.

Potter, Jonathan și Hepburn, Alexa (2005) Qualitative interviews in psychology: Problems and possibilities. Qualitative Research in Psychology, 2, 1–27.

Potter, Jonathan și Hepburn, Alexa (2008) Discursive constructionism. În J. A. Holstein și J. F. Gubrium (Eds.), Handbook of Constructionist Research (pp. 275–293). New York: Guilford Press.

Potter, Jonathan și Hepburn, Alexa (2012) Eight challenges for interview researchers. În J. F. Gubrium, J. A. Holstein, A. B. Marvasti, și K. D. McKinney (Eds.), Handbook of Interview Research: The Complexity of the Craft (pp. 555–570). Londra: Sage.

Potter, Jonathan și Te Molder, Hedwig (2005) Talking cognition: Mapping and making the terrain. În H. Te Molder și J. Potter (Eds.), Conversation and Cognition (pp. 1–54). Cambridge: Cambridge University Press.

Potter, Jonathan și Wetherell, Margaret (1987) Discourse and Social Psychology: Beyond Attitudes and Behaviour. Londra: Sage.

Potter, Jonathan și Wetherell, Margaret (1988) Accomplishing attitudes: Fact and evaluation in racist discourse. Text, 8, 1-2, 52–68.

Potter, Jonathan, Wetherell, Margaret, Gill, Ros și Edwards, Derek (1990) Discourse: Noun, verb or social practice? Philosophical Psychology, 3, 2-3, 205–217.

Radu, Ioan (1994) Imaginea de sine și percepția socială. În I. Radu, P. Iluț, și L. Matei (Eds.), Psihologie Socială. Cluj: Exe.

Raymond, Geoffrey și Heritage, John (2006) The epistemics of social relations: Owning grandchildren. Language in Society, 35, 05, 677–705.

Reynolds, Jill și Wetherell, Margaret (2003) The discursive climate of singleness: The consequences for women’s negotiation of a single identity. Feminism & Psychology, 13, 4, 489–510.

Ribot, Théodule [1920] (1996) Logica sentimentelor. București: IRI.

Ribot, Théodule [1919] (2002) Psihologia conceptelor. București: IRI.

Roibu, Melania (2004) Expresii cu rol metalingivistic în presa actuală. În G. P. Dindelegan (Ed.), Aspecte Ale Dinamicii Limbii Române Actuale (pp. 1–5). București: Editura Universității din București.

Rule, Nicholas O. și Ambady, Nalini (2010) First impressions of the face: Predicting success. Social and Personality Psychology Compass, 4, 8, 506–516.

Rule, Nicholas O., Ambady, Nalini și Adams, Reginald B. (2009) Personality in perspective: Judgmental consistency across orientations of the face. Perception, 38, 11, 1688–1699.

Sacks, Harvey (1984a) Notes on methodology. În M. J. Atkinson și J. Heritage (Eds.), Structures of Social Action. Studies in Conversation Analysis (pp. 21–27). Cambridge: Cambridge University Press.

Sacks, Harvey (1984b) On doing being ordinary. În M. J. Atkinson și J. Heritage (Eds.), Structures of Social Action. Studies in Conversational Analysis (pp. 413–429). New York: Cambridge University Press.

Sacks, Harvey (1985) The inference-making machine: Notes on observability. În T. A. Van Dijk (Ed.), Handbook of Discourse Analysis (Vol. 3, pp. 13–23). Londra: Academic Press.

Sacks, Harvey (1989) Lecture six : The M . I . R . membership categorization device. Human Studies, 12, 3/4, 271–281.

Sacks, Harvey (1992a) Lectures on Conversation. Volume 1. Malden: Blackwell Publishing.

Sacks, Harvey (1992b) Lectures on Conversation. Volume 2. Malden: Blackwell Publishing.

Sacks, Harvey, Schegloff, Emanuel A. și Jefferson, Gail (1974) A simplest systematics for the organisation of turn-taking for conversation. Language, 50, 4, 696–735.

Schegloff, Emanuel A. (f.a.) Transcription module. (Disponibil: http://www.sscnet.ucla.edu/soc/faculty/schegloff/TranscriptionProject/index.html) [Accesat: 10.05.2012].

Schegloff, Emanuel A. (1987) Recycled turn beginnings: A precise repair mechanism in conversation’s turn-taking organization. În J. R. E. Lee și G. Button (Eds.), Talk and Social Organisation (Vol. 1, pp. 70–85). Clevedeon: Multilingual Matters.

Schegloff, Emanuel A. (1988) Description in the Social Sciences I: Talk-In-Interaction. Papers in Pragmatics, 2, 1, 1–24.

Schegloff, Emanuel A. (1996) Some practices for referring to persons in talk-in-interaction. A partial sketch of a systematics. În B. A. Fox (Ed.), Studies in Anaphora (pp. 437–485). Amsterdam: John Benjamins Publishing Company.

Schegloff, Emanuel A. (1997) Whose text? Whose context? Discourse & Society, 8, 2, 165–187.

Schegloff, Emanuel A. (1999a) Schegloff’s text as “Billig”s data’: A critical reply. Discourse & Society, 10, 4, 558–572.

Schegloff, Emanuel A. (1999b) Naivete vs. sophistication or discipline vs. self-indulgence: A rejoinder to Billig. Discourse & Society, 10, 4, 577–582.

Schegloff, Emanuel A. (2007a) Sequence Organization in Interaction: Volume 1. Cambridge: Cambridge University Press.

Schegloff, Emanuel A. (2007b) Categories in action. Person reference and membership categorization. Discourse Studies, 9, 4, 433–461.

Schegloff, Emanuel A. și Lerner, Gene H. (2009) Beginning to respond: Well-prefaced responses to wh-questions. Research on Language & Social Interaction, 42, 2, 91–115.

Schegloff, Emanuel A. și Sacks, Harvey (1973) Opening up closings. Semiotica, 8, 4, 289–327.

Schiffrin, Deborah, Tannen, Deborah și Hamilton, Heidi E. (2008) The Handbook of Discourse Analysis. Malden: Wiley-Blackwell.

Schuetz, Alfred (1953) Society common-sense and scientific interpretation of human action. Philosophy and Phenomenological Research, 14, 1, 1–38.

Sidnell, Jack (2010) Conversation Analysis: An Introduction. Oxford: Wiley-Blackwell.

Silverman, David (1998) Harvey Sacks: Social Science and Conversation Analysis. New York: Oxford University Press.

Simmel, Georg [1908] (2000) Excurs asupra sociologiei simțurilor. În G. Simmel, Sociologie (pp. 476–486). Chișinău: Sigma.

Smith, Jonathan A., Hollway, Wendy și Mishler, Elliot G. (2005) Commentaries on Potter and Hepburn, “Qualitative interviews in psychology: Problems and possibilities.”Qualitative Research in Psychology, 2, 4, 309–325.

Still, Arthur și Good, James (1998) The ontology of mutualism. Ecological Psychology, 10, 1, 39–63.

S Stokoe, Elizabeth H. (2012a) The systematics of social interaction. Prelegere susținută în cadrul Loughborough University Discourse Communication Conversation Conference. (Disponibil: http://www.youtube.com/watch?v=QYQMu4FMNIM&feature=youtu.be.) [Accesat: 01.04.2012].

Stokoe, Elizabeth H. (2012b) Moving forward with membership categorization analysis: Methods for systematic analysis. Discourse Studies, 14, 3, 277–303.

Sullivan, Patricia și Porter, James E. (1997) Opening Spaces: Writing Technologies and Critical Research Practices. Greenwich: Ablex Publishing Corporation.

Șerbănescu, Andra (2007) Cum se scrie un text. Iași: Polirom.

Tagiuri, Renato (1958) Introduction. În R. Tagiuri și L. Petrullo (Eds.), Person Perception and Interpersonal Behaviour (pp. ix–xvii). Stanford: Stanford University Press.

Tagiuri, Renato și Petrullo, Luigi (1958) Person Perception and Interpersonal Behavior. Stanford: Stanford University Press.

Thorndike, Edward Lee (1920) A constant error in psychological ratings. Journal of Applied Psychology, 4, 1, 25–29.

Tileagă, Cristian (2002a) Interviu cu Michael Billig. Psihologia socială. Buletinul laboratorului Psihologia câmpului social, 10, 136–143.

Tileagă, Cristian (2002b) Analiza discursului si studiul atitudinilor: o introducere în psihologia socialã discursivã. Psihologia socială. Buletinul laboratorului Psihologia câmpului social, 10, 110–133.

Tileagă, Cristian (2012) Analiza discursului și reconcilierea cu trecutul. Studii de psihologie socială discursivă. Oradea: Primus.

Van Overwalle, Frank și Labiouse, Christophe (2004) A recurrent connectionist model of person impression formation. Personality and Social Psychology Review, 8, 1, 28–61.

Vernon, Philip Ewart (1935) Can the “total personality” be studied objectively? Journal of Personality, 4, 1, 1–11.

Vernon, Philip Ewart (1936a) The evaluation of the matching method. The Journal of Educational Psychology, 27, 1, 1–17.

Vernon, Philip Ewart (1936b) The machting method applied to investigations of personality. The Psychological Bulletin, 33, 3, 149–177.

Vlăsceanu, Lazăr [2008] (2013) Introducere în metodologia cercetării sociologice. Iași: Polirom.

Warner, Rebecca M. și Sugarman, David B. (1986) Attributions of personality based on physical appearance, speech, and handwriting. Journal of Personality and Social Psychology, 50, 4, 792–799.

Wertheimer, Max (1924) Gestalt theory. (Disponibil: http://gestalttheory.net/archive/wert1.html) [Accesat: 28.12.2011].

Wetherell, Margaret și Edley, Nigel (1999) Negotiating hegemonic masculinity: Imaginary positions and psycho-discursive practices. Feminism & Psychology, 9, 3, 335–356.

Wiggins, Sally și Potter, Jonathan (2007) Discursive psychology. În C. Willig și W. Stainton Rogers (Eds.), The Sage Handbook of Qualitative Research in Psychology (pp. 73–90). Londra: Sage.

Wilkinson, Sue și Kitzinger, Celia (2006) Surprise as an interactional achievement: Reaction tokens in conversation. Social Psychology Quarterly, 69, 2, 150–182.

Willig, Carla (2003) Discourse analysis. În J. A. Smith (Ed.), Qualitative Psychology: A Practical Guide to Research Methods (pp. 159–183). Londra: Sage.

Willis, Janine și Todorov, Alexander (2006) First impressions: Making up your mind after a 100-ms exposure to a face. Psychological Science, 17, 7, 592–8.

Wodak, Ruth și Meyer, Michael (Eds.) (2001) Methods of Critical Discourse Analysis. Londra: Sage.

Wooffitt, Robin (2005) Conversation Analysis and Discourse Analysis. Londra: Sage.

Yearley, S. (1981) Textual persuasion: The role of social accounting in the construction of scientific arguments. Philosophy of the Social Sciences, 11, 3, 409–435.

Zebrowitz, Leslie A. (1990) Social Perception. Pacific Grove: Brooks/Cole Publishing Company.

Zebrowitz, Leslie A. (1997) Reading Faces: Window to the Soul? Boulder: Westview Press.

Zebrowitz, Leslie A. [1995] (1999a) Impression formation. În A. S. R. Manstead și M. Hewstone (Eds.), The Blackwell Encyclopedia of Social Psychology (pp. 309–314). Oxford: Blackwell Publishers.

Zebrowitz, Leslie A. [1995] (1999b) Person perception. În A. S. R. Manstead și M. Hewstone (Eds.), The Blackwell Encyclopedia of Social Psychology (p. 437). Oxford: Blackwell Publishers.

Zebrowitz, Leslie A. [1995] (1999c) Social perception. În A. S. R. Manstead și M. Hewstone (Eds.), 1999 (pp. 583–588). Oxford: Blackwell Publishers.

Zebrowitz, Leslie A. (2004) The origin of first impressions. Journal of Cultural and Evolutionary Psychology, 2, 1-2, 93–108.

Zebrowitz, Leslie A., Andreoletti, Carrie, Collins, Mary Ann, Lee, So Young și Blumenthal, Jeremy (1998) Bright, bad, babyfaced boys: Appearance stereotypes do not always yield self-fulfilling prophecy effects. Journal of Personality and Social Psychology, 75, 5, 1300–20.

Zebrowitz, Leslie A. și Baron, Reuben M. (1983) Toward an ecological theory of social perception. Psychological Review, 90, 3, 215–238.

Zebrowitz, Leslie A. și Collins, Mary Ann (1997) Accurate social perceptions at zero acquaintance: The affordances of a Gibsonian approach. Personality & Social Psychological Review, 1, 3, 204–223.

Zebrowitz, Leslie Ann, Kikuchi, Masaki și Fellous, Jean-Marc (2010) Facial resemblance to emotions: Group differences, impression effects and race stereotypes. Journal of Personality and Social Psychology, 98, 2, 175–189.

Zebrowitz, Leslie A. și Montepare, Joann M. (2008) Social psychological face perception: Why appearance matters. Social and Personality Psychology Compass, 2, 3, 1497–1517.

Zebrowitz, Leslie A., Wadlinger, Heather A., Luevabo, Victor X., White, Benjamin M., Xing, Cai și Zhang, Yi (2011) Animal analogies in first impression of faces. Social Cognition, 29, 4, 486–496.

Zlate, Mielu (1999) Psihologia mecanismelor cognitive. Iași: Polirom.

Zlate, Mielu (2000) Introducere in psihologie. Iași: Polirom.

Anexe

Anexa 1 Glosar al simbolurilor folosite în transcrierea utilizată în analiza conversației

În compunerea acestui glosar am utilizat următoarele surse:

Capitolul Glossary of transcript symbols with an introduction (2004) redactat de Gail Jefferson, colaboratoare apropiată a lui Harvey Sacks, cea care a dezvoltat acest sistem de transcriere.

Resursele disponibile pe pagina de internet administrată de Alexa Hepburn și Jonathan Potter (Hepburn și Potter, 2006). Alexa Hepburn a completat sistemul de transcriere elaborat de Gail Jefferson cu semnele necesare pentru a surprinde aspectele prozodice ale plânsului.

Tutorialul online elaborat de Emanuel A. Schegloff (Schegloff, f.a.), colaborator apropiat al lui Harvey Sacks, unul dintre primii și cei mai prolifici analiști ai conversației.

Conversațiile cotidiene din colecția de evidențe empirice alcătuită pentru această lucrare de doctorat.

Anexa 2 Fragmente analizate

Tabelul sintetizează fragmentele analizate în lucrare.

Phinn, P. 62, Lordul Marrick

Valentine Courtnay-Cunninghame, al 9-lea conte de Marrick, viconte de Manston, baron de Brafferton, era o persoană cu totul deosebită, pe care am cunoscut-o pentru prima oară toamna trecută într-o zi rece și senină. Conduceam ca de obicei pe un drum liber, dar întortocheat către o mică școală rurală, când un fazan pe care el tocmai îl împușcase a aterizat pe capota mașinii. Nu știu cine a fost mai surprins, eu sau fazanul. Am pus brusc frână și în timp ce contemplam posibilitatea de a găti fazan sâmbătă la cina, un personaj cu obrajii rumeni a sărit gardul de piatră cu pușca în mână. Avea o mustață stufoasă, tip morsă și păr care îi stătea zburlit pe capul pătrățos și era îmbrăcat cu o jachetă Norfolk, pantaloni trei-sferturi și șapcă de vânătoare. Venise să revendice pasărea pe care o nimerise. Acesta era lordul Marrick.

Phinn, P. 42, Reacție instinctuală

„Cum sunt candidații? am întrebat.

„Păi, e cam greu de spus, de fapt. Între cei cinci care vor fi intervievați sunt trei bărbați și două femei. Toți sunt foarte bine pregătiți și ocupă deja poziții avansate în mediul educațional. Este un câmp excelent.”

„Dar cum sunt ca oameni, totuși, Harold?” a întrebat David. „Sunt prezentabili, amabili, agreabili, se interacționează ușor cu ei? Au simțul umorului? Sunt oameni ai oamenilor sau oameni ai sistemului?”

„Nu sunt clarvăzător, David,” a răspuns Harold zâmbind. „Nu i-am cunoscut încă pe nici unul. Mă bazez doar pe ce apărea pe aplicațiile lor, care mie mi s-au părut de top. Bineînțeles, nu pot intra în detaliile furnizate de referințele lor.”

„Dar trebuie să ai o părere despre ei”, a zis Sidney. „Un instinct.”

„Uite, eu nu sunt în comisia de intervievare, deci este irelevant ceea ce cred sau simt. Sarcina mea azi este doar să mă asigur că totul merge cum trebuie. Nu sunt direct implicat.”

kor_girl@xanga, P. 48

Logodnicul meu ar spune: „m-a agățat într-un bar de vinuri.”

Îi place la nebunie să spună oamenilor povestea asta…. care este într-un fel adevărată?

Fusesem la o strângere de fonduri în prima parte a acelei seri. Unul dintre amicii mei ieșise de curând dintr-o relație lungă, ca mine care am ieșit dintr-o relație de 10 luni, și el îmi zisese să vin la un bar de vinuri șic după finalizarea evenimentului meu ca petrecem niște timp împreună. Cu fosta lui, nu „avea voie” să se vadă cu amicele lui, așa că am făcut un efort să petrecem mai mult timp împreună după finalizarea relației lui. Asta ar fi fost a doua oară. Am intrat și acolo era băiatul B care încerca să mă cucerească la vremea aia în timp ce eu nu eram interesată și cam asta am zis încontinuu în seara aia. Apoi amicul meu zice: „hey, iată un alt amic venind care are 1 metru 88.”

Intră logodnicul meu, îmbrăcat în niște blugi destul de prăfuiți, cămașă în carouri și o expresie de pură extenuare pe față. Dar a zâmbit văzându-l pe amicul meu și asta a făcut curgerea timpului să încetinească pentru mine. Ne-am văzut pentru prima dată într-un bar de vinuri și da, am fost captivată. L-am rugat pe prietenul meu să fie omul de legătură (ceea ce nu fac niciodată) și mi-a dat numărul de telefon al logodnicului meu ca să pot vorbi cu el (logodnicul meu nu are FB, dacă ar fi avut, l-aș fi invitat singură în oraș).

seejaybee14@xanga, P.36

Prima mea impresie despre fostul: mamă ce aiurea arată cu pălăria aia de cowboy. De ce se întâlnește prietena mea cu el? Haha, prima impresie a fost profetică; nu ar fi trebuit să ies cu el în oraș.

xx_ng_xx@xanga, P. 34

Prima mea impresia a fost că era timid și un băiat de treabă. S-a dovedit că era exact opusul.

Ratliff, Watson și Ratliff, P.15, Directori de școală

Directorul 16: „Vestimentația este foarte importantă. Odată a venit o persoană care purta un costum care încă avea eticheta cu prețul pe ea. Am angajat-o, pentru că mi-am dat seama că acea persoană și-a dorit job-ul atât de mult încât a depus efortul de a își cumpăra un costum”

Sofia, SMS aniversar

E al 8 lea an in care te sms uiesc cu ocazia

implinirii unor primaveri :(( Nu stiu daca iti mai

amintesti tu cand ai venit la mine la Cl, prima oara,

ca ne plimbam pe strada si ti-am zis eu,

din senin, ca sunt unele persoane pe care nu le

cunosti degeaba si de care iti dai seama din

sec 2 ca vor face parte din viata ta si la care

vei tine tare tare mult.

Gabriela, 11.30-12,27 Colega nouă

Gabriela: Și °eu sunt cea mai mică.

(0.2)

Maria: Ă::h:ă: ((oftat))

(0.3)

Gabriela: £N-am prea fost cea £mai mică evăr.

(0.2)

Gabriela: Ă::::m: da. Și:: m::: (0.3) A fost ( ) o răsturnare de situație (.) cumva că ăm (.) de unde echipa era foarte veselă vorbeam: râdeam:: ieșeam: afară:: (0.2) m:: <bine era și muncă. (.) Am ajuns să:::- ele sânt două personae care nu comunică (.) nu vorbesc (.) sau: ă oarecum fata asta nouă se raportează mai mult la fata astalaltă că dacă i- a venit aicea la recomandarea ei na: era normal.

(0.1)

Gabriela: Ă::m: (0.6) plus că î:- și eu am- avut tendința s-o respinG că: (0.2) a venit în locul cuiva pe care io-l plăceam și pe ea n-am plăcut-o din prima și nu: (0.2) am avut tendința=asta s-o resping că nu::

(.)

Maria: Îmhm=

Gabriela: =Nu-mi place de ea.

(0.3)

Gabriela: Ă::m (.) așa că am: rămas într-un fel- m-am apropiat de altă persoană

Dora, 1.00.39 – 1.01.20, Impresia Biancăi despre Gabi

Dora: Și: în- acuma eram la bucătărie .h ți-am zis cu:: î::: Bianca::=noi bârfeam acuma. (.) Bianca făcea °ce=ă: tanti Dora că mie așa-mi zice Bian°ca .hh zice tanti Dora °eu am impresia că asta e mult mai mare ca el° (.) h. £știi?=

Maria: =Cine Gabi? Față de:=

Dora: =De::: Adam. .h

(0.1)

Maria: [E ]na::

Dora: [Ad-]

Dora: A-arată foarte matură. (0.2) Uite: nu știu n:::î: dacă o s-o vedeți=

Maria: =Chiar sunt £curioasă £ac[uma.]

Dora: [Da ] da. Deci ara<tă foarte matură> că dacă mie Bianca- zic bă Bianco tu le ai pe-astea cu: u::: să te uiți la om așa da io știi că nu le am. Că:: .hh am mai fost noi la:: a facut doamna o petre- o petrecere o de-asta, o chermeză cum face ea de vin toți cretinii în salon.

Dora, 54.05 – 56.09, Despre cum să prezinți pe cineva

Dora: Deci chiar cu:m vrei deci (.) chiar nu mă interesează chestia aia=

Maria: =Da el cu doamna cum se ințe°lege?

(.)

Dora: Ți-am zis ca acum:=i-a adus flori:: °f- i:-a: p-pus un buchet de::::: îț îflori:î deci CE sa-ți spun. Cu <Rămuri De-A:lea:: (.) [Ă (0.1)] (hh)l£ungi:=

George: [ĂHĂhăhă ]

Maria: [Hăhh]

Dora: DA::::::: când m-am văzut z-Ce-i asta [fra° te?]

Maria: [<Vreo cin] cizeci de euro tot °a dat pe ele.=

Dora: =Da și u:n tortî::,=

Maria: =Da de ce. Când. Cum. Cu ce o[cazie,]

Dora: [Când s]-a căsătorit și a enit s-o prezinte pă nev[asta-sa.]

Maria: [A::::::]:::m în[țeles.]

Dora: [O:: v]a:::i. ș-Și pe urmă a doua zi doamna::: <deci asta a fost vineri .hî (.) ș::ă:::: î: a fost sâmbata=duminica la mijloc și pe urmă a venit luni. .Hhh și vine asta luni (1.1) Î:DA. Î:::Ă:m mî-eu faceam alea de::: cine se duce la curier. .Hh da. Se va duce Adam astăzi la curier=ea da știi foarte=eu ma gândeam că dacă i-a dat tort și=alea zic a-mbuna=nimic. A venit acuma și zice DA::î: azi se duce Adam la curierî::: foarte bine .Hh î:: se face aia (.h)î: Da Adam să vină la mine că n-a facut aia .h Ad- știi era pusă pe Adam î:: luni. Cum după ce pâ-nu i-o fi plăcut tortu eu știu=

Maria: =Da îi- dânsei i-a dat un singur [to:rt(.) ș]i:::=

Dora: [TOrt >da<]

Dora: =Și nouă toți un alt tort.

(0.1)

Dora: Cu o sticlă de șampanie, care: ăam băgat-o în frigideru=ăla de jos de acolo .Hhh și un a:lt tort pă care să-l împărțim noi la bucătărie între noi ca sclavii știi?

(.)

George: ĂmHhăhîmhă

Dora: Pă bu::ne deci Mălina când a venit .hh de jos și eu i-am zis <MĂLina mănânci tort EU Tort pentru ce¿ de la Ăsta?=Păi î-ce crede el că sânt eu <sclavu lui>?

(0.7)

Dora: Deci putea să vină și el frumos cu nevastă-sa .h în salon uitați î- dragi colegi, m:ă:: vă prezint și io pă nevasta mea::, mâncăm și noi o felie de tort.=Nu era mai corect aș[a?]

Maria: [Da]: nu::: n-a făcut aș[a,]

Dora: [ N]U:::o:

Maria: A dat tortul și a plecat.=

Dora: =A dat tortul și-a plecat.

(1.1)

Maria: <Păi și practic când ați- când v-a prezentat-o? Atuncea la lift și atât?

Dora: Î::e:aia a fost la lift=și pe urmă când a venit la doamna să i-o prezinte d[oa]mnei, .h atunci au stat la mine în=

Maria: [a:]

Dora: =secretariat că doamna vorbea la telefon. (.) Și cum vorbește ea câte o juma de ora ă:-a trebui[t să s]tea în

George: [ hă hî]

Dora: £se(h)cretariat .hh înțelegi=și Atuncea a:m văzut-o și eu.

(0.1)

Dora: Și pe urmă a mai venit că exact atunci venise și asta de:::- <care a stat aici.

Marcela, 17.35 – 20.12, Vecina slabă

Eva: Nada.

(0.2)

Marcela: Sigur?

Eva: Da.

(0.2)

Eva: Știi că ți-am zis de Cristina că s-a::: combinat cu tipul asta

Marcela: Ah[ea îhm]

Eva: [ Ți-am] zis asear[ă ] E. (.) .h Și:: vecina: °ăm°

Marcela: [Da]

Eva: fata cu care a stat el <Șase a:ni> (.) deci era persoana pe care io din punctu=ăsta de vedere (0.1) ((înghițind)) o admiram cel mai mult.

(0.7)

((zgmomot de cești și farfurii))

Eva: Nu zic de- (0.3) vedete sau mai >știuio ce<. (0.1) Ceva ce::: cunoșteam eu [și există]

Marcela: [ Simți ] un pic de aer nu?=

Eva: =Îhî:m (.) Puțin.

(0.1)

( ): HM °hîh° .hhh

(.)

Eva: De când o știu ieo fată- (0.1) super suplă da nu suplă la modul Vai slabă băț are forme știi¿=Are puțin fund sânii=super ok zici că e <siliconată> deși nu °e.(.) ((înghițind)) O știu de mică, știi?

(0.4)

Eva: Întreținută, așa°ăm¿ deș=f- (0.1) Ș- tot mă intrebam măi dA: ce face că de c- e și mai mare decât mine e altă generație ș-am revăzut-o anul trecut deopă mulți ani la nunta sorăsii undeam fost. (0.1) Când a intrat ea pentru că a și ajuns mult mai târziu î- toată lumea a fost <u:au:>

Marcela: Îihhi [ hîi] [°°hi] [°hii]

Eva: [ De]ci mi s-a [ pă]rut=BĂi [ de]ci ce fa:ce? Deci ni-ea nu era schimbată delo:c deloc nici la față nici=și are un- (0.2) pe lângă fizic are și-o față din aia cu buze (.) senzuală o dantură un păr negru- (.) un brunet d-ăla abanos <superbă știi? .uHHhă:

(.)

Eva: Și:: Simona fata cu care am fost eu în <Germania> stă cu ea în bloc=Și=tot o intrebam zic băi::m- așa în timp o mai (.) pistonam io. (0.1) Și °i-a zis mama ei că ce face ea din totdeauna din adolescență (0.1) nu mănâncă pâine deloc (.) deci din adolescență din liceu nu mănâncă pâine deloc (.) nici un fel de produs de panificație (0.1) c- gen corn gogoașă[::,]

Marcela: [ Da]:

(.)

Eva: T- c- multă făină. (0.1) Așa, .Hh Ă:::: (.) prăjit. (.) °Nu mănâncă nimic prăjit.° (.) Și evită ăsta porcu și:: (.) mănâncă carne și=de-a evită ă: porcul și: dulciurile. <Și do=dacă mănâncă: .h de exemplu o felie de tort=nu mănâncă mai mult de două=trei: (0.1) lingurițe sau (.) știi?

Marcela: Îmda.=

Eva: =<Niciodată nu mănâncă două porții de <ceva:>. Adică are așa niște chestii pe care și le-a făcut singură.

Marcela: Exa[°ct]

Eva: [ Și] îmi amintesc că îm- în liceu fratimiu a fost cu sorăsa în clasă și i-a dat la un moment dat un dicționar (.) român-german german-român că lui îi plăcea știi >și el n-avea ce să °facă< .HHh Și ce crezi că am găsit la:: (.) ăm- final pe ultimele pagini=că ele sun°t două surori ști[i?]

Marcela: [ T]Heam °thm=

Eva: =Exerciții dimineața:: podul nu știu ce nu știu cum deci=ele- <ea de atunci era așa [ preo]cupată=

Marcela: [Mmdea]

Eva =de:: (0.1) de aerobic de de-astea. La prânz nu știu ce seara:, (.) (° °) <Ți-am zis un întreg arsenal de exerciții [de-astea °de]

Marcela: [ ORIcum a]i văzut ce zice și Brumă că cea mai important=e disciplina. (.) Asta::: e: de fapt (0.2)

Eva: Da. Che[ia succesului °e]i îHăhăm=

Marcela: [<Esențialul> ]

Marcela Păi da

Eva: Da.

(0.6)

Eva: Mersi. Eu beau mult.

Ana, 1.40.00 – 1.43.13, Modelul Taniei

Ana: .h >A da vrea neapărat¿- nu vrea să ne vedem

împreună, vrea neapărat să ne vedem cu Gabi.

>Ea a făcut o fixație pentru Gabi.

(0.2)

Ana: ă:: (0.2) Mi- a spus la un moment dat c-

o vede pe Gabi un model. Senzațional.

(0.7)

Ana: <Ș:(h) a venit la cabinet¿ cu Gabi::> acu

vr[eo două săptăm°âni G]abi::(.)

Maria: [>Care Gabi (.) Gabi: aia:<]

Maria: A(h) da. (.) Așa.

Ana: >Așa=

Maria: =°Am vrut eu să fiu sigură=

Ana: =<Fostă colegă[:: ], de-a::>=

Maria: [Da (.) Mh]

Ana: =(schimbare către o tonalitate mai caldă) Gabi

care întâmplarea face să lucreze cu Gabi a

noastră la UTI.

(0.4)

Ana: Care și-a dat demisia acu o săptămână

(.)de la UTI, pentru că: (.) ă (.) fiind

de trei luni, acolo n- a reușit s=se

integreze și ce mi-a povestit °Ga:bi

>Am zis au: nu mai îmi povesti nu mai

îmi zi°<

Maria: A::: deci Gabi:: de fapt (.) [e: ca]m::

Ana: [Da:: ]

(.)

Ana: E cam instabilă din

[ce- am observat £io(hh)]

Maria: [hi hi hi hi]

(0.1)

Ana: £ș di[n toate discuț]iile¿

Maria: [.h hi hi .h]

(0.2)

Ana: >Ș= am zis nu mai zi:::. Că nu

mai £vreau să(h) știu.

Maria: hî hî hî hî[°hî° ]

Ana: [£Și::] (0.1) >și zic,< (1.0) °și

Tania o vede un model pe această Ga:bi.

(0.3)

Ana: >↓Și nu mai știu cum o cheamă<.

(0.1)

Ana: Da.

(0.2)

Ana: A cărui bărbat lucrează=e director în ba:ncă=

>Asta știu despre ea (.) că asta-mi descrie

Tania<

(0.1)

Ana: Și::-ă:: (0.2) ↑a venit cu ea::

acu vreo două trei săptămâni la cabinet¿

>Întâmplarea a făcut să fiu acolo pentru că

am avut-am avut de făcut rapoarte în urma

examinărilor¿

(0.9)

Ana: Ș Gabi era îmbrăcată în niște blugi largi

(0.7) <tăiați>

(0.9)

Ana: >Apropo de impresii(0.6) știi?

(0.7)

Ana: Așa (.) <cu coada:::(0.7) ă:::>(0.6) în mintea

mea era vorba de- o <femeie::> (.) care

lucrează la departamentul de resurse= umane pe

<recrutare>, o femeie::(0.4) matură °responsabilă

de treizecișișase de ani (0.3) căsătorită ( )

>°Trebuia s- arate cu totul altfel. O

asociam direct <cu (.) băieții din: (0.1)

parc care se dau cu skateboard-ul=

avea bascheți d-ăia: (.) așa- imenși

(0.3) ă:: (0.4) părul

într-o parte prins aici

(.) micuț-o: așa¿ (0.2) o::î (0.1)

un hanorac (.) d-ăla (.) larg imens. Parcă

era luată de pe [stradă Gabi]

Maria: [hî hî hi]hî hî h[î]

Ana: [A]sta a fost

prima impresie¿ °am z’s doa::mne dumnezeule°

(0.3)

Ana: ↑Mă rog¿ (.) am stat de vo:rbă

da(h) (0.2) e ok e (0.4) e- ă: (0.2) na:: ok.

(0.2)°>cân am stat de vorbă cu ea°.<

(1.1)

Ana: Da:: (0.3) am schimbat câteva:: (0.2) idei.

(0.5)

Ana: Da:(h) ca aspect (0.4) când te- aștepți să <vezi>

(0.7) £vine la cabinet-vine o persoană:, (0.3)

și Gabi a noastră zice=a:: (.) așa venea

și la: interviuri (.) Zic pofti::m?

(0.7)

Ana: Cum să vii? >păi da e lipsă de (.)

bun simț întâi față de tin- așa-asta

este logica mea (.) nu știu

(0.5)

Ana: £°Greșesc nu greșesc° hh-lipsă de bun simț

în primul rând față de tine .h și

în al doilea rând ești percepută a:ltfel.

(0.5)

Ana: Uit cine mă recrutează pe mine (.)Tocmai asta

cu blugii tăiați. Cu o atitudine d-asta

de:ie::: ge::

[°parc-eram (0.4) într-un clip° rap și]=

Maria: [hî hî (0.2) ha ha ha ha]

Ana: =↑Exact asta era în mintea mea când am văzut-

o=Atâta: [fo:st ] un-un flash ciup=

Maria: [.hî hî ]

Ana: =Aoăleu asta-i Gabi. [Da]

Maria: [hî] hî hî h[î]

Ana: [Ș]i e modelul

Taniei.

( ): .h

Maria ↑hă ↑hă h:::

(1.4)

Maria: T[an]ia care tot timpul e: elegantă=

Ana: [Da]

Maria: =[și:: (0.2) îmb]răcată foarte::,

Ana: [Da:: da da]

Ana: Da::: da da da (0.2) da: (.) și- a găsit în

Gabi un model (.) și o (.) apreciază foarte

°mult°, (0.7) ș= am zis doa:mne ajută

pentru [că=acuma] își doresc (.) da (.) acuma=

Maria: [hă:: ]

Ana: =își doresc să facă da: (.) acuma COAching

împreună. ↓Din discuția care am avut-o am

Luni aflat. ↓Din discuția °aia de juma de

oră p-c- La telefon. ↓>Că a zis că< nu::

vrea să plece de tot. <Vrea s- o aducă pe

Ga:bi> (.) să s-să suporte și Gabi¿ niște

costuri.hh și să suporte și ea= adică ele

să-mpartă costurile,

(1.5)

Ana: A:nna: asta e, că e- Anna. (0.2) °Și:: (.)

°da (.)Și:: (.) Și: î o să=ncerce să

facă=căocing împreună

Încăperea mică, 58:29 – 1:03:11, Descrierea unei persoane în context experimental

Diana: Ochei.

(0.6)

Melissa: >°Bun<. Numele ei este Anna.

Diana: Hhm Huh Hu hu

((Vocea experimentatoarei se aude din altă încăpere))

Melissa: Este din Redding. (0.1) Joacă netbol pentru echipa (.) Angliei,

(0.3)

TN TSCH[N ]

Diana: [>As ]ta e foarte tare.<=

Melissa: =Asta e tare nu-i așa¿

Diana: Da::

Melissa: Da:

(0.4)

Melissa: E în (.) echipa de-aici

(0.8)

Melissa: (> ) nu a făcut< psihologie în liceu,

Diana: Tsh[m ]

Melissa: [Pa]re de trea:bă

Diana: HHa Ha Ha

(0.2)

Melissa: Tu ce-[ai afla]t despre Jackie?

Diana: [Ă:::hm::::]

(0.6)

Diana: A ratat două nopți (0.1) de bobo:ci, (0.1) și s-a ( ) să fie tratată ca un copil,

(.)

Melissa: Hă:m?

Diana: Pentru că e târâtă la (0.1) ieșirile în oraș?

Melissa: Da

Diana: Și::°: (0.2) s-a înscris în <societatea:> de dans la bară,

Melissa: A da știu asta=a zis(h) h as(h)ta(h)

Diana: °h °h eu aș vrea: dar ( ) (.) ( )

Melissa: A da¿ Eu cred că m-aș face de râs=știu că e bine pentru tine=

Diana: =Aș vrea și:: eu Dar Da știu că trebuie ( ) °încerc să îmi găsesc un loc°.

Melissa: °Mhm

Diana: Dar apoi (.) mă gândesc dacă plătesc dinainte (.) atunci o °să (.) mă du:c?

Melissa: Da [dacă spre >°exemplu<]

Diana: [ Pentru ] că toate celelalte cu astea gen (.) probe sau prezență, (.) ( ) °Nu-mi plac°

(.)

Melissa: D[a: îți trebuie doar ( )] (° °)

Diana: [Nu:: (.) asta ar fi) ]

(0.1)

Diana: Da:

(0.8)

Diana: Ăm Nu sunt sigură.

(0.4)

Melissa: [(Pentru că)]

Diana: [ Ast]a e cam tot

Melissa: Ast-asta e ce-ai aflat?

Diana: Da. Chiar mult am vor- <chiar mult vorbit despre [(0.1)] boboci practic și ne-am abătut un pic

Melissa: [ °mh]

Melissa: Da::

Diana: Și: de societatea de dans la bară=hhu hu h

Melissa: HHU [Hh]u hu soc(°h)cietatea de d(h)ans [la b(h)ară]

Diana: [hu] [h h u h h ]

Melissa: Da °despre (ce-) ce am- altceva am vorbit¿ .hh Educație fizică în liceu=NU a făcut psihologie, (.) (chiar) deloc¿

(0.8)

Melissa: [Nu] are o culoare preferată

Diana: [Ea]

(0.6)

Diana: Ea are un frate (.) dar nu poate ( )

Melissa: ( ?)

Diana: °Ăm

(1.1)

Diana: Stă în Bill Mae

Melissa: A da °știu° (.) Da ea stă în Royce

(0.4)

Diana: A d[a ( )]

Melissa: [( )] Royc[e ]

Diana: [°e] în Royce°

(1.0)

Melissa: Ce altceva am-ce alte Informații am afl:at?

(1.1)

Melissa: Ă:::m:::

(0.7)

Melissa: °Nu știu=Ea va fi-fusese întrebată dacă vrea să stea în Butler Court (.) sții ăla (.) [(.) s]portiv.=

Diana: [ da ]

(0.1)

Melissa: =(.) Ea a zis nu::

Diana: Da:::?

Melissa: Ea °n°-a vrut să fie cu toți ăia (.) >foarte foarte< sportivi¿ (0.1) cred.

Diana: [(>de acord<)]

Melissa: [( )] ea (.) (nu) prea avea chef (.) >pentru că Unii dintre ei cred că (.) nu ies în oraș <PREA MULT> [(.) pen]Tru că au antrenamente¿

Diana: [ da ]

(0.6)

Melissa: <Și ea are antrenamente (.) cred că în fiecare zi °în afară de sâmbătă¿

Diana: A zis asta (hei). [Ea]

Melissa: [Di]stractiv. (.) HHHHAA

Diana: Nu::: Asta sună (a) calva::r.

(0.3)

Melissa: >N-aș putea< să fa:c as°ta

Diana: Eu n-aș putea >°să fac asta°<.

(0.5)

Melissa: °Cred° (.) ea iub-ea zicea că îi place totuși foarte mult,

(0.2)

Melissa: (o[che:i])

Diana: [ Tre]buie să ai (.) STarea de spirit potrivită nu-i așa:::

Melissa: ( ) se trezește ( ) la șase jumătate ca să se ducă

(0.7)

Diana: ( )

Melissa: (În schimb) eu nu pot să mă trezesc ( ) la opt ca să vin la un curs la ora nouă și (° ) jumătate

Diana: (Aproape că nu am putut să mă trezesc) azi,=

Melissa: =S(h)erios(h)?=

Diana: =HHăh al meu e la doișpe (h)da.

Melissa: ( ) cu cât e mai TÂrziu deci dormi mai m[:ult ]=

Diana: [ °da ]

Melissa: =și după de=ă nu pot să mă scol

(0.4)

Diana: °Exact. (În plus) Dușul meu e stricat așa că a trebuit să mă spăl p[e cap] în chiu:vetă.

Melissa: [ Da? ]

Melissa: Ai baie în came°ră?

Diana: Nu::

Melissa: Dar ( ) atunci.

(0.3)

Melissa: C-cum e stricat [( )]?

Diana: [ P]ăi dușul nu e stricat, dar lumina nu merge, (.) așa că:: (.) ar trebuie să faci duș pe întuneric

Melissa: A [asta ( )]

Diana: [ Nu ] poți (.) să vezi nimic.

(0.1)

Melissa: Nea asta e ( )=În ce cămin stai?

Diana: Harry Fre(h)nch.

Melissa: Harry French (ă:)

(0.1)

Melissa: E în sat?

(0.1)

Diana: E peste °drum.

Melissa: Ă da?

Diana: °Da=E în afara campusului dar e unul dintre cele mai apropiate. [(.) d]e toate cursurile. Da. Îmi (ia)=

Melissa: [>A da?<]

Diana: =deci cinci minute >°să ajung acolo°<

Melissa: P’i asta e bin°e,

(0.3)

Melissa: Al meu e așa depa:rte.

Diana: Tu în care stau?

Melissa: David Collet

(0.2)

Diana: Nu-l știu ( ) p-ăsta. Nu știu unde su:nt niciunul dintre ele.

Melissa: Al meu e după bibliotecă.

(.)

Diana: A da?

(0.1)

Diana: Asta e na::°sol=

Melissa: =Așa e. (0.1) Mai ales dacă vrei să mergi la club.

Diana: D[a]

Melissa: [D]eci=am luat un taxi.

(0.2)

Diana: Spre club?

Melissa: >Dea<.

(0.2)

Melissa: Și înapoi.

( ): Hha Ha h

(.)

Diana: Nu: noi putem să mergem pe jos cu ușurință (literalmente trebuie doar) să trecem strada de-acolo.

Melissa: Nu:=da al nostru e-al nostru e (distractiv)/(în regulă) (.) noaptea c- de la bal am luat ( ) am avut (.) tocuri și °deci eram ceva de genu° (°°cum am putea°°) (°° °°)

Diana: Eu pur și simplu mi-am scos tocurile. (M-am simțit ca o) [( ) Eu] am mers desculță acasă

Melissa: [ Serios? ]

Melissa: De:a.

(.)

Diana: ( ) e chiar aproape=al nostru nu e-al nostru nu e aproape, așa că trebuie să mergem pe jos tot drumul înapoi (.) desculțe=Și e ceva de genu mai degrabă aș da o liră

(0.2)

Diana: [ E] doar o liră?

Melissa: [E doa]

Melissa: P’i o liră fieca:re (.) pentru ta[xi De]ci e ăm-nu=

Diana: [ ă:: ]

Melissa: =e-e în regulă.

(0.8)

Melissa: Pentru că e prea depa:rte.

(0.1)

Melissa: Nu m-a deranjat=°Eu-eu am Vrut să stau în sat.

(.)

Melissa: Dar nu

(0.1)

Melissa: Tu ai vrut Harry French?

Diana: Mdea.

Melissa: A ai vru:t?

Diana: Pentru că (am stat) un an pe bară așa că am a:plicat-așa că ăm <am putut obține> cazare ( ) înaintea tuturor

Melissa: Ă [se:rios?]

Diana: [ Deci ] am (primit) o ofertă necondiționată

(0.1)

Melissa: O::che[i]

Diana: [P]entru că nu aveam note. Deci:: (.) am obținut cazare ceva de genu în ianuarie:(hh).

Melissa: Se:rios?

(0.5)

Anexa 3 Formular de consimțământ

Acest formular de consimțământ a fost utilizat în cadrul studiului realizat la Universitatea din Loughborough, în octombrie 2013.

STUDYING IMPRESSION FORMATION IN FIRST CONVERSATIONS

CONSENT FORM

I hereby declare that the purpose and details of the study have been explained to me before engaging in any activity and I have been made aware about all the ethical standards by which the study complies.

I have had the opportunity to ask questions about my participation before the experiment.

I was under no obligation to take part in the study.

I had the right to withdraw from this study at any stage for any reason and I was not required to explain my reasons for withdrawing.

I understand that all the information I provided will be treated as confidential. It will be used only for research and teaching purposes by academic staff (e.g. research papers, academic presentations).

I understand that I can, at any time in the future, contact the members of the research team in order to pose any subsequent questions.

Name

Signature

Anexa 4 Inventarul „Big Five”

Acest chestionar a fost folosit cadrul studiului realizat la Universitatea din Loughborough, în octombrie 2013.