Prietenia Româno Iugoslavă, Cooperarea Între Regimurile Ceausescu Tito

=== 2c31a7f89ed395e47b1c447b3e20c54e8dee1286_514868_1 ===

PRIETENIA ROMÂNO-IUGOSLAVĂ.

COOPERAREA ÎN REGIMURILE CEAUȘESCU-TITO

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………3

CAPITOLUL 1. REGIMUL COMUNIST ÎN ROMÂNIA …………………….5

1.1 Contextul istoric în cadrul căruia s-a reușit s-a instaurarea comunismului în țara noastră ……………………………………………………………………… 5

1.2 Începuturile Războiului Rece …………..……………………………………8

1.2. 1 Planul Marshall ………………………………………………………….8

CAPITOLUL 2. CONTEXTUL RELAȚIILOR ROMÂNO-IUGOSLAVE …..17

2.1 Iugoslavia, „spinul” din coasta U.R.S.S. ..…………………………………19

CAPITOLUL 3. PRIETENIA ROMÂNO-IUGOSLAVĂ ÎN PERIOADA REGIMULUI NICOLAE CEAUȘESCU ………………………………………25

3.1 Incidentul Cehoslovacia ……………………………………………………..26

3.2 Relații de colaborare și prietenie cu avantaje reciproce …………………..32

Studiu de caz …………………………………………………………………..36

Concluzii . ………………………………………………………………………43

Bibliografie ……………………………………………………………………46

Anexe…………………………………………………………………………….49

INTRODUCERE

De-a lungul timpului, relațiile țării noastre cu statul vecin, Iugoslavia, au cunoscut numeroase fluctuații, unele dintre acestea fiind chiar majore. Iar paradigma dedicată relațiilor dintre aceste două țări a reușit să se contureze nu doar prin intermediul viziunilor proprii ale liderilor politici ce s-au aflat la conducerile acestora de-a lungul istoriei, ci mai ales prin modalitățile prin care aceștia au înțeles să se raporteze la evoluțiile în continuă transformare, remarcate la nivelul scenei politice regionale, respectiv continentale.

Iar dacă în perioada ultimului deceniu al dominației comuniste sesizate în interiorul tuturor statelor balcanice, între România și Iugoslavia au fost remarcate relații deosebite de prietenie, consolidate mai ales ca urmare a unei conjuncturi politice (aspect despre care se va face vorbire pe larg în conținutul acestei lucrări), nu același lucru se poate spune și despre perioada anterioară celei deja menționate, când la nivelul ambelor state vecine s-au manifestat pregnant diversele dificultăți și disfuncționalități, inerente avându-se în vedere întregul context geo-politic al acelor vremuri.

Relațiile dintre România și Iugoslavia s-au derulat în faza inițială în nota specifică politicii externe pe care o induse la începutul așa-numitului „război rece” fostul colos sovietic, U.R.S.S., acestea putând fi delimitate, la modul general, în două mari perioade distincte, respectiv:

Prima perioadă a acestor relații a fost marcată de o aliniere „firească” la ceea ce fostul imperiu al dictatorului Stalin îl numea (impropriu) „politica externă” – în fapt realizându-se un control absolut al dominației sovietice asupra tuturor „sateliților” săi, atât prin intermediul liderilor partidelor comuniste (venite la putere) din aceste state, cât și prin intermediul numerosului personal sovietic ce se găsea poziționat în diverse funcții ale respectivelor state – această perioadă s-a finalizat în momentul lansării de către fostul lider sovietic, Nichita Hrușciov, a „noului curs”

A doua perioadă a acestor relații – în cadrul căreia s-a realizat o desprindere graduală de regimul totalitar ce fusese impus în mod fortuit de către Moscova, la finalul celui de-al Doilea Război Mondial. În cazul țării noastre, această desprindere a fost marcată de numeroase accente naționaliste, manifestate nu doar pe plan diplomatic, ci și în planul relațiilor externe, accente ce s-au evidențiat cu precădere mai ales după instaurarea în fruntea fostei Republici Socialiste România a liderului Nicolae Ceaușescu.

Prezenta lucrare de diplomă, denumită „Prietenia româno-iugoslavă, cooperarea între regimurile Ceaușescu-Tito” și-a propus să facă o prezentare a relațiilor de prietenie ce au marcat ultimele decenii ale regimurilor comuniste din fostele republici vecine, cu evidențierea contextul inițial în care acestea s-au remarcat, prezentarea „momentului zero” ce a dus la consolidarea relațiilor de prietenie stabilite între foștii dictatori Nicolae Ceaușescu și Iosip Broz Tito, ca și cu un studiu de caz, la final impunându-se concluziile ce s-au desprins ca urmare a prezentei cercetări.

CAPITOLUL 1. REGIMUL COMUNIST ÎN ROMÂNIA

1.1 Contextul istoric în cadrul căruia s-a reușit s-a instaurarea comunismului în țara noastră

Instaurarea regimului comunist în România s-a realizat în contextul amplului proces de impunere al fostului colos al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (respectiv U.R.S.S.) în partea de est a continentului european, la finele celui de-al Doilea Război Mondial.

Iar puternica Germanie, statul pe care liderul nazist, Adolf Hitler, reușise să îl aducă în centrul atenției mondiale, prin numeroasele sale acțiuni, ca și prin expansiunea militară fără precedent, s-a prăbușit, ea având foarte multe de suferit la finele războiului, inclusiv o destructurare artificială.

În momentul capitulării din luna mai a anului 1945, Germania reușise să piardă aproape șapte milioane de oameni (cu mențiunea că peste șase sute de persoane au murit în timpul așa-numitelor bombardamente strategice inițiate de către Forțelor Aliate), iar alte câteva milioane au fost relocate în estul statului, la finalul războiului.

În plus, după înfrângerea pe care a suferit-o, căreia i s-a adăugat și declanșarea așa numitului „Război rece”, fosta puternică Germanie a ajuns să fie fragmentată de „câștigătorii” celei de-a doua conflagrații mondiale, în două mari blocuri politice și militare, respectiv în blocul occidental (R.F.G.) și în blocul răsăritean (R.D.G).

Ulterior capitulării, Germania ar fi urmat să fie guvernată de așa numita „Comisia Aliată de Control”, în cadrul zonelor de ocupație ce fuseseră clar delimitate de către forțele aliate, comandații militari ai acestora deținând puterea absolută și acționând în comun acord. Ulterior momentului mai 1945, Aliații au luat decizia, în cadrul Conferinței de la Potsdam, conferință ce s-a desfășurat în ziua de 2 august 1945, să împartă Germania în patru zone de ocupație militară:

Zona militară a ocupației franceze – în sud-vestul statului

Zona militară a ocupației americane – în sudul țării

Zona militară a ocupației britanice – în partea de nord-vest a Germaniei

Zona militară a ocupației sovietice – în partea răsăriteană a statului german

În acest fel, fostele provincii ale Germaniei, ce erau situate la est de cunoscuta linie Oder – Neisee (în speță Pomerania, Prusia Răsăriteană, ca și Silezia) au ajuns să-i fie transferate Poloniei. Iar zona Prusiei de răsărit, situată în apropierea Königsbergului, i-a fost anexată fostei Uniunii Sovietice.

Forțele aliate s-au înțeles, cu prilejul Conferinței de la Potsdam, și cu privire programul descentralizării Germaniei, aceasta urmând să fie fragmentată în mai multe regiuni autonome, ca și cu departamente administrative poziționate la nivel central și limitate.

Din nefericire pentru Germania, toate planurile ce au vizat reorganizarea sa post-belică au fost ulterior abandonate, iar puterile forțelor aliate au început să aibă tot mai multe probleme în domeniul comunicării, ceea ce, pe fondul acumulării tot mai multor tensiuni, a determinat și declanșarea Războiului Rece.

În faza inițială, puterile occidentale au încercat să implementeze renumitul Plan Morgenthau, ele aplicând politica așa-denumită a „pământului sărat”. Conform acestui plan, se avea în vedere o împărțire a Germaniei la finele celui de-al Doilea Război mondial, măsurile dure ce urmau să fie luate de Forțele Aliate având scopul de a-i elimina acesteia orice posibilitate de a mai declanșa un potențial conflict armat.

Planul Morgenthau, ce a fost conceput de secretarul Trezoreriei S.U.A, Henry Morgenthau, includea:

O împărțire a Germaniei în două state germane independente

O internaționalizare, ca și o anexare de către țările vecine, a principalelor centre de minerit și industrie germane (incluzând regiunile Ruhr, Saar, ca și regiunea Silezia de Sus)

Demontarea și ulterior distrugerea întregului arsenal al industriei grele ce aparținuse fostei Germanii

Acest plan a fost prezentat Aliaților, care în mare, au fost de acord cu el. Mai mult, la conferința desfășurată la Quebec (16 septembrie 1944), președintele american, Franklin Roosevelt a reușit să-l convingă și pe premierul Marii Britanii, Winston Churchill, de necesitatea punerii în aplicare a acestuia, ulterior structura planului fiind modificată chiar de Churchill.

Ulterior, în ciuda faptului că planul Morgenthau a fost în mod oficial respins, conținutul acestuia a influențat semnificativ politica aplicată Germaniei de către Aliați, regiunea germană cu cele mai mari zăcăminte minerale, Saar, fiind ocupată de francezi în anul 1947.

Tot ca urmare a înțelegerii de la Potsdam peste trei milioane de germani care se mai aflau, după cel de-al doilea război mondial, pe teritoriile situate în partea de răsărit a țării, au fost expulzați. Și tot cu prilejul acelei întâlniri s-a luat și decizia ca milioane de germani să fie transferați din Uniunea Sovietică, Polonia, Ungaria, Iugoslavia, Cehoslovacia, România.

Nu de puține ori, etnicii germani au căzut victimele unor acte de răzbunare de o violență ieșită din comun, deportarea în fosta Germanie nazistă fiind cea mai bună soluție la acea vreme.

Conform statisticilor, peste 12 milioane de germani au reușit să plece din partea de răsărit a Europei, aproape un sfert dintre aceștia murind fie din cauza condițiilor precare în care s-au realizat evacuările, a foametei, a epuizării, ori a condițiile deosebit de proaste de care au beneficiat în taberele de refugiați, fie tratamentului la care au fost supuși de unii militari ori civili dornici de răzbunare. Iar fosta Uniune Sovietică a ținut să-și plătească polițele în fața germanilor, peste 150 de mii de persoane ajungând să fie deportate în celebra Siberie.

1.2 Începuturile Războiului Rece

Odată cu trecerea timpului, neînțelegerile și rivalitățile dintre puterile occidentale și Uniunea Sovietică au început să fie tot mai mari. În plus, îngrijorate de gradul de sărăcie al populației germane, care se accentua continuu, SUA, Marea Britanie și Franța au început să-și modifice politica aplicată inițial Germaniei, deteriorarea situației economice a acesteia fiind evidențiată pentru prima dată de însuși secretarul de stat american, James F. Byrnes, în discursul său oficial ținut la Stuttgart (6 septembrie 1946) și denumit sugestiv „Redefinirea politicii față de Germania”.

Preocupați de situația economică a Germaniei, occidentalii au decis extinderea celebrului plan Marshall și pentru germani.

1.2. 1 Planul Marshall

Planul Marshall, denumit oficial European Recovery Program (ERP) a fost planul conceput de americani pentru reconstrucția și susținerea economică a statelor europene, după cel de-al Doilea Război Mondial. Lansat oficial la data de 5 iunie 1947, printr-un discurs al secretarului de stat al SUA, George Marshall, planul reprezenta un amplu program de asistență economică ce viza atât refacerea economiilor țărilor grav afectate de război, cât și stoparea extinderii comunismului, fenomen considerat responsabil de sărăcirea populației.

Planul a fost repede agreat de către europeni, miniștrii de externe Georges Bidault (Franța) și Ernest Bevin (Regatul Unit) semnând la finele lunii iunie a anului 1947 un comunicat prin care le invita pe toate cele 22 de state ale Europei să-și trimită reprezentanți la Paris, pentru schițarea comună a unui plan general de reconstrucție.

Propunerea nu a fost deloc pe placul liderilor Uniunii Sovietice, care au catalogat planul americanilor drept „imperialism economic american” și le-au interzis statelor afiliate să ia parte la Conferința de la Paris. Și asta deoarece rușii s-au temut foarte tare că, prin aplicarea planului Marshall exista un mare risc ca statele ce se aflau în sfera lor de influență să se desprindă de sub „tutela” colosului U.R.S.S., ceea ce le-ar fi atras enorme pierderi economice, politice, dar și strategice.

Extinderea planului Marshall și pentru Germania occidentală a dus ulterior și la reforma monetară, ce fusese interzisă în timpul aplicării politicii ocupației militare. Reforma monetară s-a dovedit, în primii ani de la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, imposibil de aplicat în Germania, SUA, Franța, Uniunea Sovietică și Regatul Unit nereușind să negocieze ceva în acest sens.

Pe fondul tensiunilor acumulate între statele aliate, în fiecare zonă germană erau impuse monedele proprii ale aliatului ocupant, americanii acționând după celebrele directive JCS 1067 (funcționabile până în anul 1947) ce interziceau luarea oricăror „măsuri pentru întărirea financiară germană”.

Urmare a declanșării reformei monetare germane, SUA a început să tipărească noua monedă Deutche Mark (DM), aceasta înlocuind Reichmark-ul, ce încă mai era folosită. Inițial rata de schimb a fost de 1:1 pentru primele Reichmark, pentru următoarele fiind aplicat raportul de 10:1. Reforma monetară i-a adus în pragul falimentului pe cei care își păstrau economiile în bani lichizi.

Rușii s-au opus categoric introducerii acestei valute, în luna martie a anului 1948 ei luând decizia de a se retrage din sistemul de guvernare al Aliaților. Iar în luna iunie a aceluiași an ei au declanșat celebra criză a Berlinului, blocând toate rutele terestre care legau Germania Occidentală de Berlin. Ulterior însă au urmat aceeași procedură ca și Aliații și au creat marca est-germană a Republicii Democrate Germania (RDG), denumită deseori și Ostmark.

Urmare a blocadei instaurate de sovietici, foștii aliați ai acestora au declanșat așa-numitul pod aerian, prin intermediul căruia s-a reușit aprovizionarea corespunzătoare a tuturor germanilor ce au fost surprinși de inițiativa rușilor în partea vestică a Berlinului.

În acest context global, U.R.S.S. a reușit ca în scurt timp de la finalizarea celui de-al Doilea Război Mondial să „comunizeze” zona estică europeană, fără ca restul puterilor aliate să intervină. În țara noastră, armata U.R.S.S. a intrat inițial ca o armată inamică de ocupație, după momentul istoric 23 august 1944 statutul forțelor armate modificându-se în forțe armate aliate de ocupație. Abia în anul 1958, ca urmare a unei înțelegeri dintre Gheorghe Gheorghiu Dej și liderul sovietic Nichita Hrușciov, trupele sovietice au părăsit țara România.

Demn de menționat este faptul că statutul internațional al țării noastre fusese stabilit de Forțele Aliate în cadrul Tratatului de Pace de la Paris (1947), în conținutul acestuia prevăzându-se faptul că România rămânea în sfera de influență a U.R.S.S. Astfel țara noastră a fost considerată ca fiind țară învinsă în război, trupele militare ale Uniunii Sovietice având rolul de a impune pe teritoriul românesc toate prevederile Tratatului de la Paris.

În aceste condiții, U.R.S.S. a reușit destul de ușor regimul comunist în România, fapt realizat prin intermediul Partidului Comunist din România, ce luase ființă încă din anul 1921, în urma desprinderii comuniștilor din cadrul Partidului Socialist.

După doar trei ani de înființare, Partidul Comunist Român a pus la cale în Basarabia o lovitură de stat, motiv pentru care s-a luat decizia interzicerii acestuia.

Partidul Comunist Român a revenit în viața publică românească după momentul 23 august 1944, când Regele Mihai a reușit să-l înlăture pe Mareșalul Ion Antonescu, cu sprijinul armatei române, dar și al partidelor democratice.

Astfel, România a reușit să iasă din alianța Axei, ea continuând războiul cu Germania hitleristă împreună cu Națiunile Unite. Așa cum deja s-a menționat, comunismul a reușit să se impună în România cu rapiditate, mai ales în contextul politic internațional. Apărut în viața publică internațională după Revoluția din Octombrie (1917) din Rusia, comunismul și-a menținut și dezvoltat dominația prin intermediul terorii, al violențelor, dar și a crimelor.

În ciuda faptului că evoluția comunismului la nivel european s-a manifestat în mod diferit de la un stat la altul, aceste a reușit să se impună și să supraviețuiască zeci de ani ca urmare a politicii de represiune, politică ce era îndreptată împotriva oricui era considerat dușman, opozant.

Și chiar dacă era menționată ca un principiu în ideologia partidului, așa numita „luptă de clasă” nu i-a împiedicat pe comuniști să încerce în permanență să își extermine adversarii, cărora de-a lungul timpului le-au fost atribuite diverse denumiri, respectiv „moșieri”, „burghezi”, „fasciști”, „imperialiști”, etc. Și nu de puține ori comuniștii și-au executat chiar foștii colegi, activiști de partid la rândul lor.

Principala cale prin care comunismul a înțeles să supraviețuiască și să de dezvolte a fost instaurarea terorii, a asasinatului moral, fizic dar și psihic, cu impact deosebit la nivelul maselor. Comunismul instaurat în România la finalul celui de-a Doilea Război era unul de tip evoluat, el fiind preluat după modelul sovietic, transformat și adaptat în cei peste 30 de ani de teroare, sub influența liderului Stalin.

Prin intermediul cunoscutului N.K.V.D., Stalin a reușit să creeze așa numitele Comitete naționale de eliberare, pentru statele ce urmau să intre sub ocupația U.R.S.S. la finalul războiului, din care făceau parte diverși activiști ce se refugiaseră la Moscova.

După momentul 23 august 1944, când prin înlăturarea lui Antonescu, România a luat decizia să treacă de partea Uniunii Sovietice, s-a impus necesitatea stabilizării relațiilor cu colosul sovietic, și asta deoarece, chiar dacă pe plan teoretic țara noastră era independentă, ea fusese deja invadată de armata sovietică.

U.R.S.S. a invocat faptul că armata română este o armată inamică, ea luând prizonieri peste 150 de mii de militari români ce sperau într-un ajutor. Ulterior trupele sovietice au început să devasteze zone întregi din România, au ucis oameni, au rechiziționat diverse bunuri, astfel că în scurt timp țara noastră s-a transformat într-un imens teatru de operațiuni.

În aceste condiții s-a luat decizia instaurării ordinii la nivel național, motiv pentru care la data de 12 septembrie a anului 1944 a fost semnată „Convenția de armistițiu”, prin care U.R.S.S. a primit libertatea, în calitatea sa de „înalt comandant aliat”, să monitorizeze modalitatea prin care erau exercitate pe teritoriul țării noastre libertățile civile, dar și cele politice.

Astfel, această Convenție de armistițiu s-a transformat într-o pseudo-constituție ale cărei prevederi limita drastic suveranitatea României, care intra sub „protectoratul” U.R.S.S., ce exercita în numele Alianței, restul puterilor aliate neimplicându-se în nici un fel în controlarea modului în care sovieticii înțelegeau să intervină pe teritoriul românesc.

Demn de menționat este faptul că, în anul 1944, în România se aflau puțin peste 1000 de comuniști, aceștia reușind însă să preia puterea statului, după tiparul general, caracteristic zonei est-europene. Astfel, folosindu-se de formula marii coaliții a Blocului Național Democratic, din care făceau parte comuniștii, social democrații și naționaliștii, Partidul Comunist Român ajunge să revendice în totalitate atât formarea guvernului României, cât și preluarea monopolului asupra puterii politice.

Așa numita „Falsa Mare Coaliție” s-a transformat în certitudine la data de 26 decembrie a anului 1944, când s-a publicat „Proiectul Platformei Frontului Național Democrat”, proiect la care au aderat, pe lângă Partidul Comunist Român și Frontul Plugarilor, P.S.D., o parte dintre sindicate, ca și Uniunea Populară Maghiară.

Profitând de contextul creat, comuniștii au început să se manifeste din ce în ce mai totalitar, el îndepărtându-i pe ceilalți lideri politici incomozi și preluând controlul în toate sectoarele considerate vitale, în paralel cu demersurile concentrare de acapararea sprijinului maselor largi ale populației.

În ciuda faptului că România avea un guvern (guvernul Rădescu), acesta avea o influență foarte limitată în luarea deciziilor importante pentru țară, toate „indicațiile” și deciziile venind direct de la Moscova, a cărei influență a crescut exponențial după vizita realizată la începutul anului 1945 de către Gheorghe Gheorghiu Dej și Ana Pauker. Cei doi lideri politici au primit asigurări, cu ocazia acestei vizite făcute la Moscova, că dispun de tot sprijinul de care au nevoie pentru a prelua controlul total asupra României.

La nivel internațional, la începutul aceluiași an, 1945, are loc Conferința de la Yalta, în cadrul căreia liderii Forțelor Aliate (S.U.A., Marea Britanie și U.R.S.S.) își împart lumea în diverse sfere de influență, Uniunii Sovietice revenindu-i zona estică și centrală a Europei.

În același timp în țara noastră încep să se acutizeze tensiunile pe scena politică, iar pe fondul acestora ministrul adjunct al Ministerului de externe al U.R.S.S,. Andrei Vașinski, s-a deplasat la București, unde i-a impus Regelui Mihai să înlocuiască guvernul Rădescu cu unul nou, în fruntea căruia trebuia să se afle dr. Petru Groza.

În prima fază Regele Mihai a încercat să tergiverseze pretenția rușilor, dar în ziua de 6 martie a anului 1945 acesta a fost nevoit să confirme noul guvern Groza, din care făceau parte diverși reprezentanți ai Frontului Național Democrat, ca și ai grupării liberale în fruntea căreia se afla Gheorghe Tătărăscu.

Instaurarea guvernului dr. Petru Groza a reprezentat o schimbare majoră pe scena politică românească, Partidul Comunist Român devenind astfel forța politică decisivă. Astfel a început instaurarea în România a structurilor de tip sovietic, în paralel cu procesul complex de lichidare al adversarilor politici ce reprezentau un pericol pentru noua putere.

Imediat după instalarea guvernului Groza, la nivel intern se declanșează un proces complex de „sovietivizarea” României, comuniștii începând, prin diverse metode, să preia puterea în toate domeniile de activitate. Mai mult, ei au elaborat și un cadrul juridic adecvat, prin intermediul acestuia reușind :

Să confiște economia națională (impunând apoi planificări aberante)

Să perfecționeze și să dezvolte instituțiile de tip represiv

Să instituie regimul de muncă

Să instituie monopolul statului și al Partidului Comunist Român asupra presei naționale și locale

Să înceapă procesul de ideologizare al populației

Prima conferință a Partidului Comunist Român a avut loc în data de 6 octombrie a anului 1945, prilej cu care se decide alegerea unui comitet central, ca și a unui birou politic, membrii acestuia aflându-se la conducere până în anul 1952. Liderul Gheorghe Gheorghiu Dej este ales secretar general al Partidului Comunist Române, iar ca secretari sunt aleși Ana Pauker și Teohari Georgescu.

Din nefericire pentru partidele istorice din România, marile puteri Aliate, S.U.A. și Marea Britanie au recunoscut guvernul dr. Petru Groza în ziua de 4 februarie a anului 1946, în acest fel Partidul Comunist Român primind mână liberă în țara noastră.

La mijlocul lunii noiembrie ale aceluiași an, s-au organizat primele alegeri, așa zisa asigurare a cadrului democratic pentru desfășurarea acestora nefiind decât o simplă concesie de ordin tactic din partea liderilor comuniști.

La scurt timp au început să se sesizeze și diferențele dintre viziunea U.R.S.S. asupra libertăților politice și exigențele impuse de opoziția democratică. Blocul Partidelor Democratice, coaliția falsă ce era dominată de membrii P.C.R, a avut drept principal scop elaborarea și constituirea unui cadru prielnic prin intermediul căruia să se reușească mobilizarea resurselor generale pentru eliminarea oricăror încercări de manifestare și eventual impunere din partea partidelor democratice din România.

Demn de semnalat este faptul că, în Decretul – Lege nr. 2219/16.07.1946, emis de guvernul dr. Petru Groza a omis deliberat să facă vreo precizare legată de independența birourilor din cadrul secțiilor de vot, ca și de transparența numărătorii voturilor.

Organizarea alegerilor a venit pe fondul unui deficit de legitimitate deosebită a guvernului Petru Groza, la care se adăuga un suport destul de mic din partea marii majorități a populației. Pentru aceasta, în lunile anterioare alegerilor, membrii P.C.R. au făcut eforturi deosebite pentru a mobiliza întreg aparatul de stat de care dispuneau pentru a dezvolta și implementa propaganda oficială.

Pe lângă acest partizanat al administrației centrale, autoritățile centrale au profitat din plin de puterea de care dispuneau, ele anihilându-i prin violențe fizice pe toți potențialii candidați din partea partidelor democratice române.

În acest context, alegerile ce s-au desfășurat la finele anului 1946 au generat impresia falsă a legitimității democratice a noii minorități politice pe care o reprezenta Partidul Comunist Român.

Ziua alegerilor a rămas în istorie drept ziua neagră a democrației, aceasta fiind de altfel consemnată și în unele depoziții ale emisarilor occidentali, ca și în arhivele și memoriile partidelor democratice din România.

Conform acestora, în ziua alegerilor partidele democratice, respectiv reprezentanții acestora nu au avut acces în secțiile de votare, mulți dintre votanții partidelor de opoziție fiind agresați fizic, cu intervenția în forță a autorităților represive în cadrul activității de vot, toate acestea contribuind la realizarea obiectivului propus de către Partidul Comunist Român, respectiv acela de a împiedica o posibilă victorie a partidelor democratice din România.

Toate problemele ce s-au semnalat în ziua alegerilor în România au fost urmare de fraudarea alegerilor, rezultatele acestora fiind amânate de mai multe ori, până în ziua de 22 noiembrie a anului 1946. Atunci s-a anunțat victoria oficială a Blocului Partidelor Democratice (Partidul Comunist Român având majoritatea), cu un procent covârșitor (aproximativ 70 % din numărul total al voturilor exprimate) și un număr de 348 de locuri în ceea ce avea să devină Adunarea Națională.

Comparativ cu numărul imens de locuri așa zis obținute de către Blocul Partidelor Democratice, autoritățile române au anunțat că Partidului Național Țărănesc îi reveneau doar 32 de locuri, în vreme ce alte 33 de locuri erau dedicate celorlalte partide ce nu făceau parte din Blocul Partidelor Democratice.

Reacția partidelor democratice la această fraudare masivă nu a întârziat să apară, ca și cea a S.U.A. și Marea Britanie, care au denunțat frauda comisă în alegeri, ca și lipsa e credibilitate a rezultatelor oficiale. Sprijinite puternic de U.R.S.S., autoritățile române s-au arătat indiferente la reacțiile Aliaților, comunismul fiind instaurat oficial, prin intermediul alegerilor fraudate, în România.

Concluzionând, se poate aprecia că instaurarea comunismului în țara noastră s-a realizat pe parcursul a patru etape clar delimitate, respectiv:

Instaurarea guvernului condus de dr. Petru Groza, guvern ce era controlat de membrii Partidului Comunist Român, prin obligarea Regelui Mihai (de către reprezentantul Ministerului de Externe a U.R.S.S.) să numească acest guvern, după demiterea guvernului ce era condus de către generalul Nicolae Rădescu. Sub amenințarea executării tinerilor ce fuseseră arestați de armatele U.R.S.S. în perioada noiembrie 1944-februarie 1945, Regele Mihai a cedat șantajului și a numit guvernul Groza, guvern în spatele căruia se aflau comuniștii

Alegerile din luna noiembrie a anului 1946, ce s-au derulat sub teroare și amenințări, pe fondul regimului impus de comuniști la nivel central. Pe lângă intimidarea electoratului, puținii membrii ai Partidului Comunist Român au reușit să falsifice rezultatele alegerilor de la nivel central, profitând de influența deosebită pe care o avea în mod direct comisia centrală. În ciuda rezultatelor anunțate, comuniștii (în speță Blocul Partidelor Democratice) nu erau adevărații câștigători, alegerile fiind câștigate cu 78% de către Partidul Național Țărănist. Cifrele au avut la bază procesele verbale întocmite de țărăniști în secțiile de votare organizate pe întreg teritoriul României.

Distrugerea principalelor partide de opoziție, respectiv PNL, PSD și PNȚ, prin procesul ce a fost declanșat împotriva liderilor acestora (Iuliu Maniu, Ion Mihalache, etc.), ce au fost acuzați de trădare, ca și de complot la adresa ordinii de stat.

Gestul Regelui Mihai (realizat la data de 30 decembrie 1947) de a abdica sub amenințarea cu moartea, la care s-a adăugat amenințarea uciderii tinerilor români arestați de armatele sovietice la finele celui de-al Doilea Război Mondial. În aceeași zi a abdicării, liderii Partidului Comunist Român au proclamat Republica Populară Română, astfel reușindu-se înlăturarea ultimei instituții ce era garantul constituționalității, monarhia.

CAPITOLUL 2. CONTEXTUL RELAȚIILOR ROMÂNO-IUGOSLAVE

Anul 1948 a rămas în istorie drept momentul în care puternicul Kremlin a reușit să se impună în toate țările ce se aflau sub influența/dominația sa, instaurând regimul totalitar socialist, bazat pe doctrina stalinistă, realizându-se lichidarea tuturor opozițiilor politice, exproprierea marii burghezii, ca și instituirea unui monopol ideologic în interiorul nou-createlor partide comuniste (respectiv celebrul marxist/leninist/stalinist).

În acest moment s-a reușit delimitarea clară a celor două sisteme politice antagonice, respectiv:

Sistemul capitalist – în care se remarca Statele Unite ale Americii și aliații săi din Occident, care au reușit să pună bazele celebrei Alianțe Nord-Atlantice, N.A.T.O.

Sistemul socialist – în care s-a impus U.R.S.S. și statele din așa numita „democrație populară”, în realitate aflate sub stricta supraveghere a colosului sovietic, care au reușit să inițieze Tratatul de la Varșovia

De-a lungul anilor, între cele două sisteme politice, s-au sesizat numeroase confruntări în plan ideologic, în plan cultural, ca și în plan politic și economico-social, un rol important fiind deținut de către mass-media vremii, care în mod permanent a promovat și alimentat disputa acestor sisteme antagonice.

În acest context, ce s-a prefigurat a fi deosebit de tensionat, relațiile derulate de țara noastră cu restul statelor lumii au cunoscut evoluții spectaculoase și uneori dificil de prognosticat, primul pas major făcut de România în perioada Războiului Rece fiind semnarea Tratatului de pace cu Puterile Aliate Asociate.

Prin semnarea acestui Tratat, țara noastră a reușit să iasă de sub influența Convenției de armistițiu, ea transformându-se, cel puțin la nivel teoretic, într-un stat suveran și independent.

Ulterior celei de-a doua deflagrații mondiale, politica externă a țării noastre s-a subordonat „indicațiilor” primite de la Moscova, cele două state (ca și restul statelor de sub influența sovietică) încheind așa numitele „tratate de prietenie”, în conținutul cărora părțile își luau angajamentul de a lua toate măsurile ce se impunea în vederea înlăturării tuturor amenințărilor posibile, în paralel cu participarea la diversele acțiuni internaționale ce erau dedicate asigurării păcii, ca și a securității statelor.

Ca urmare a tratatului semnat de dr. Petru Groza și Molotov prevedea obligația părților de a nu încheia nici un fel de alianță și nici de a nu se implica în coaliții ori măsuri îndreptate spre cealaltă parte, în paralel cu o consultare comună asupra tuturor problemelor internaționale ce le vizau interesele părților, punându-se bazeze principiului independenței, al respectului reciproc, ca și al suveranității naționale și implicit al unui neamestec în probleme interne ale statului partener.

În plus, în conținutul acestui tratat, se prevede în mod explicit rolul pe care îl juca U.R.S.S. în cadrul politicii externe a țării noastre, aceasta luându-și „angajamentul” să „se consulte” în „toate chestiunile internaționale” cu colosul sovietic.

În plus, se remarcă și lipsa oricărei baze reale a respectării principiului „respectului reciproc”, ca și al „suveranității naționale” și implicit al unui „neamestec în probleme interne ale statului partener”, țara noastră fiind ocupată de către sovietici, care își aveau reprezentanți în toate instituțiile și întreprinderile românești (aceștia fiind cei care trebuiau să-și dea acordul în cazul unor decizii importante), în vreme ce conducerea partidului era direct subordonată Kremlinului.

Se remarcă astfel că relațiile internaționale ale țării noastre se limitau practic numai la relațiile cu statele din aceeași sferă de influență sovietică, restul relațiilor cu alte state ale lumii fiind practic inexistente.

În tot acest context, pe fondul unor neînțelegeri între Groza și Molotov, la finele lunii mai a anului 1948 s-a semnat celebrul acord prin care U.R.S.S. a preluat Insula Șerpilor, țara noastră pierzând, după nordul Bucovinei și Basarabia, un important teritoriu al său, cu modificarea granițelor, aspect ce contravenea total termenilor Tratatului de pace semnat cu doar un an mai devreme.

2.1 Iugoslavia, „spinul” din coasta U.R.S.S.

Ulterior încetării diverselor operațiuni militare și mai înainte de semnarea Tratatului de pace din 1947, Iugoslavia a luat decizia de a semna mai multe acorduri bilaterale cu statele din proximitatea sa, respectiv cu Bulgaria (la jumătatea lunii ianuarie a anului 1946) și cu Albania, la începutul lunii iunie a aceluiași an,.

Iar refuzul liderului Iosip Broz Tito (recunoscut pentru eroismul de care a dat dovadă în Primul Război Mondial, pentru contribuția avută în Revoluția bolșevică, ce a determinat esențial și radicalizarea sa, ca și pentru activitatea revoluționară pentru care a plătit cu cinci ani de libertate, ulterior ajuns în fruntea Partidului Comunist Iugoslav – 1937, poziție din care a reușit să contureze federația iugoslavă unită) de a se supune planurilor făcute de Uniunea Sovietică privind punerea în aplicare a modelului unic al „unificării noii societăți” a determinat declanșarea unui conflict fără precedent între colosul sovietic și micul stat iugoslav.

Deteriorarea deosebită a raporturilor dintre Tito și Stalin s-a remarcat inclusiv și în restul statelor socialiste, aflate sub influența U.R.S.S. Astfel, în perioada 20/29 iunie a anului 1948 au avut loc în capitala țării noastre lucrările așa numitului Biroul Informativ al Partidelor Comuniste și Muncitorești, ocazie cu care au făcute acuzații grele la adresa liderului Partidului Comunist din Iugoslavia.

Mai mult, statele socialiste au fost „sfătuite” să evite relațiile cu țara care refuzase să se supună orbește planurilor dictatoriale, acestea întrerupând efectiv orice fel de relație cu Iugoslavia.

Nici România nu a făcut excepție, liderul iugoslav fiind prezentat drept un agentul „imperialismului american”, care nu dorea decât răul statelor socialiste și instaurarea comunismului pe teritoriul iugoslav.

În acest context, țara noastră a decis să deplaseze o impresionantă forță armată la granița cu Iugoslavia, în paralel cu realizarea în zonă a unor lucrări de fortificație de amploare și deportarea populației sârbe, ce conviețuia pe teritoriul Banatului, în zona Bărăganului.

În acest fel s-a reușit instaurarea unei stări conflictuale deosebite în zona sud-estică a continentului european, ruptura dintre Tito și Stalin datorându-se nu doar neînțelegerilor personale ale celor doi lideri, ci mai ales faptului că Iugoslavia refuzase categorie să se alinieze „politicii în bloc” impusă de liderii sovietici, în dorința creării unei zone tampon între Est și Vest.

Între anii 1947-1953 se remarcă o dinamică deosebită în evoluțiile relațiilor dintre Vest și Est, ca și a diverselor raporturi pe care Uniunea Sovietică le-a impus statelor socialiste, sateliții săi.

În această perioadă s-a reușit definirea politicii de bloc, ca și a blocurilor comuniste la nivelul continentului european, cu influențarea deosebită a percepțiilor liderilor politici și modificarea substanțială a evoluției realităților politice, sociale, dar mai ales economice la nivelul fiecărui stat socialist, aflat sunt „sfera influenței” sovietice.

În interiorul acestui context regional, se remarcă faptul că paradigma dedicate relațiilor din România și Iugoslavia s-a definit nu doar prin viziunile proprii ale liderilor politici ale celor două state vecine, ci și prin modul în care aceștia au înțeles să se raporteze Moscovei, cu toate implicațiile ulterioare desprinse.

La nivel zonal, s-a remarcat conturarea unui proces al „reașezării” așa-numitelor raporturi diplomatice între Moscova, devenit un adevărat pol hegemonic, și statele din sfera sa de influență, proces ce poate fi, cu facilitate asemuit, unui veritabil război rece.

Tot acest context și-a pus puternic amprenta și asupra relațiilor dintre România și Iugoslavia, care au fost direct influențate de politicile externe „dictate” de regimurile comuniste, mai mult sau mai puțin influențate de U.R.S.S., remarcându-se delimitarea a două etape distincte, respectiv:

Etapa relațiilor țării noastre cu Iugoslavia, finalizate prin impunerea „noului curs” de către liderul sovietic Nichita Hrușciov, ulterior acestuia România optând pentru o aliniere totală la cursul politicii externe impus de către Moscova. În acest context, Uniunea Sovietică a reușit să-și impună controlul absolut prin intermediul uriașului personal sovietic ce se afla pe teritoriul țării noastre, ca și prin influențarea directă a liderului partidului comunist.

Etapa a doua a relațiilor României cu Iugoslavia, în care are loc o desprindere treptată de Uniunea Sovietică, redefinirea relațiilor diplomatice și a celor externe, cu introducerea unor accente de naționalism, acestea intrând într-un trend exponențial ulterior venirii în fruntea țării a liderului Nicolae Ceaușescu

Ulterior izolării Iugoslaviei de restul statelor socialiste aflate sub influența sa, Uniunea Sovietică reușește să înființeze C.A.E.R. (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), la care vor adera, rând pe rând, nu doar statele est-europene, ci și state ca Cuba, Republica Democrată Germană, Mongolia ori R.P.D. Vietnam, în acest fel colosul sovietic reușind să își impună interesele și concepțiile proprii în toate aceste state.

În această perioadă România nu a reușit să ia nici o decizie semnificativă fără a cere avizul prealabil al Uniunii Sovietice, fiind de notorietate faptul că inclusiv textul proiectului Constituției a fost în prima fază trimis spre „consultare” la Moscova, de unde s-a întors cu numeroase „sugestii”, ulterior conformării acestora dispunându-se supunerea textului modificat spre vot.

Chiar și planurile dedicate dezvoltării economice ulterioare a țării noastre erau realizate în România, cu contribuția/influența deosebită a consilierilor U.R.S.S., ulterior liderul de la acea vreme al țării noastre, Gheorghe Gheorghiu Dej deplasându-se cu ele în fața lui Stalin, pentru a primi aprobarea acestuia.

La moartea liderului sovietic Stalin, în luna martie a anului 1953, înlocuitorul său a înțeles să modifice ușor politica internă, ca și politica externă a U.R.S.S. Hrusciov declarându-se pentru:

Coexistența liniștită a socialismului în proximitatea capitalismului

O oarecare destindere a relațiilor internaționale

Restabilirea relațiilor cu Iugoslavia

Ca urmare a acestei repoziționări a Moscovei, România a înțeles să se conformeze și ea politicii externe impuse de la Kremlin, în cursul lunii iunie a anului 1954 fiind reluate relațiile diplomatice cu Iugoslavia și ulterior încheiate mai multe acorduri privind colaborarea cu acest stat socialist, dintre care cel mai important a fost construcția comună a nodului de comunicație și de hidroenergie de la Porțile de Fier, pe fluviul comun, Dunărea.

Un an mai târziu, la data de 14 mai, toate statele socialiste, exceptând statul iugoslav, au semnat Tratatul de la Varșovia, creat ca urmare a inițiativei Uniunii Sovietice, urmare a acestui acord armatele tuturor statelor socialiste trecând sub comanda armatei sovietice.

Ulterior semnării și a tratatului de stat cu Austria, acest stat a redevenit unul suveran, impunându-se retragerea de pe teritoriul său a tuturor trupelor altor state, inclusiv cele ale sovieticilor, context în care liderul român Gheorghe Gheorghiu Dej a luat în discuție, în fața liderilor din partidul comunist, o eventuală retragere a trupelor sovieticilor din țara noastră, prin prisma faptului că nu se mai justifica prezența acestora pe teritoriul României.

Ideea i-a fost prezentată liderului sovietic Hrușciov cu ocazia vizitei acestuia la București, în luna august a anului 1955, ipoteza fiind respinsă cu agresiune de către acesta.

Ulterior primirii țării noastre în O.N.U. (decembrie, 1955) țara noastră a urmat pentru o perioadă „indicațiile” primite din partea sovieticilor, după anul 1958 sesizându-se o schimbare de atitudine la nivelul politicii externe a României, ce s-a orientat spre stabilirea și dezvoltarea diverselor relații economice cu alte state, un proiect amplu de retehnologizare al economiei românești, dar și o reorganizare politică, Gheorghe Gheorghiu Dej fiind desemnat președinte al Consiliului de Stat și începând să reprezinte statul român în planul relațiilor internaționale, alături de Corneliu Mănescu (noul ministru al Externelor) și de președintele Consiliului de Miniștri, Ion Gheorghe Maurer.

După o perioadă deosebit de prolifică României pe plan internațional, Gheorghe Gheorghiu Dej a luat decizia declarării independenței Partidului Muncitoresc Român, ca și a României, în perioada 15/22 aprilie a anului 1964 fiind adoptată Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești, cu ocazia Plenarei Comitetului Central al P.M.R.

Gestul a avut un ecou deosebit pe plan internațional, presa din întreaga lume rezervându-i țării noastre spații extinse în tiraj. Luată prin surprindere, media din Uniunea Sovietică a preferat să nu se implice, liderii sovieticii provocându-i pe șefii restului statelor socialiste din sfera de influență a U.R.S.S. să critice România, acuzând-o de naționalism.

CAPITOLUL 3. PRIETENIA ROMÂNO-IUGOSLAVĂ ÎN PERIOADA REGIMULUI NICOLAE CEAUȘESCU

Politica extinderii și întăririi relațiilor de prietenie cu statele din proximitate, inițiată de liderul Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost preluată și mult îmbunătățită de predecesorul acestuia, Nicolae Ceaușescu, care a fost ales în luna iunie a anului 1965 secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, la începutul lunii decembrie a anului 1967 acesta preluând și funcția președintelui Consiliului de stat al R.S.R. (Republica Socialistă România).

Venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu a reprezentat un adevărat moment de cotitură pentru politica externă a României, aceasta fiind structurată pe baza principiului:

Independenței și suveranității naționale

Avantajului reciproc

Egalității în drepturi

Neamestecului în treburile interne

Noul lider comunist a început să promoveze o politică externă deosebit de activă, începând de la alianțele cu statele socialiste din vecinătatea României și demarând noi relații de colaborare cu statele occidentale, ca și cu statele aflate în curs de dezvoltare.

Spre deosebire de predecesorul său, Ceaușescu nu a fost adeptul politicii „pașilor mărunți”, cu analizarea tuturor ipotezelor pentru a nu intra în contradicție cu „recomandările” ce veneau de la Kremlin, ci a preferat să acționeze în mod direct și tranșant, atrăgându-și nu doar interesul mediei internaționale, ci și suportul românilor.

Nicolae Ceaușescu a reușit să-i surprindă pe restul liderilor comuniști din statele socialiste criticând în public amestecul Uniunii Sovietice în relațiile interne ale P.C.R. (luna mai, 1966), sau stabilind relații diplomatice cu partea democrată a fostei Germanii hitleriste, Republica Federală Germană (ianuarie, 1967), spre contrarierea statului comunist german și uimirea U.R.S.S., care aprecia că doar ea poate iniția și dezvolta astfel de relații cu un stat de talia R.F.G.

Iar apropierea deosebită a liderului Nicolae Ceaușescu de omologul său de peste Dunăre, Iosip Broz Tito, s-a datorat incidentului din Cehoslovacia, care i-a apropiat foarte mult pe cei doi lideri comuniști, aflați sub sfera aceluiași pericol iminent.

3.1 Incidentul Cehoslovacia

În vreme ce țara noastră încerca să-și extindă relațiile la nivelul regional, dar și continental, un alt stat socialist, Cehoslovacia, și-a propus să experimenteze promovarea așa numitului „socialism cu față umană”, în fruntea proiectului găsindu-se prim secretarul C.C. al Partidului Comunist Cehoslovac, Alexander Dubcek.

În vreme ce Nicolae Ceaușescu se arăta optimist asupra reformelor anunțate pe teritoriul cehoslovac, restul liderilor din statele socialiste ce semnaseră celebrul Tratat de la Varșovia, considerau că inițiativa lui Dubcek nu face decât să promoveze o reinstaurare a capitalismului în Cehoslovacia, mai ales că se anunțase promovarea pluralismului de idei în evoluția statului, acordarea unei anumite libertăți presei, ca și acordarea dreptului constituirii organizațiilor civice.

În aceste condiții, liderul Uniunii Sovietice a preluat inițiativa și a reunit liderii mai multor state ce erau semnatare ale Tratatului de la Varșovia, în intenția de a pune în aplicare ceea ce ulterior a fost denumit „doctrina Brejnev”, conform căreia în situația sesizării unui pericol într-un stat socialist, privind doctrina, restul statelor aveau datoria de a interveni, inclusiv pe cale militară, pentru a-l readuce pe drumul „cel drept”.

Coincidență sau nu, cu doar câteva zile înaintea invaziei Cehoslovaciei, Nicolae Ceaușescu a făcut o așa numită „vizită de prietenie” în statul cehoslovac, ocazie cu care cele două state au semnat Tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală.

Liderul Dubcek a avut ocazia să îl informeze pe Ceaușescu despre rezultatele deosebite ale reformelor pe care le inițiase, el lăudându-se chiar că nu mai are probleme cu restul liderilor comuniști din statele socialiste est-europene, respectiv Leonid Brejnev, Todor Jivkov, Walter Ulbricht, Wladyslaw Gomulka și Janos Kadar.

Cu prilejul conferinței de presă, organizată la semnarea tratatului, liderul român a fost întrebat de un jurnalist, prezent la eveniment, cu privire la atitudinea țării noastre în eventualitatea unei intervenții militare pe teritoriul cehoslovac, acesta invocând Tratatul de la Varșovia, special creat pentru a preveni o eventuală agresiune din partea statelor capitaliste, intervențiile militare ale statelor membre acestui tratat nefiind niciodată luate în discuție, fiecare stat socialist fiind liber să își realizeze și promoveze în mod independent politica internă, fără amestecul altor țări.

Cu toate acestea, ulterior, Ceaușescu l-a informat pe omologul său cehoslovac cu privire la planurile aliaților de a invada Cehoslovacia, Dubcek declarând că „îi primim cu flori”.

După numai trei zile de la vizita liderului P.C.R. în Cehoslovacia, în noaptea de 20-21 august 1968, peste 500.000 de soldați al Uniunii Sovietice, Bulgariei, Ungariei, Poloniei și Germaniei Democrate au luat cu asalt toate granițele Cehoslovaciei, forța de intervenție fiind comparabilă cu cea desfășurată de Statele Unite ale Americii în Vietnam.

Despre atacul asupra Cehoslovaciei, Ceaușescu a fost informat cu puțin timp înaintea declanșării acestuia, un angajat al Ambasadei U.R.S.S. transmițându-i prin președintele Consiliului Securității Statului, Ion Stănescu, o scrisoare oficială, informări asemănătoare fiind transmise tuturor statelor inclusiv Franței, Marii Britanii și S.U.A.

Liderul cehoslovac a ales să nu se opună intervenției militare, invazia luând prin surprindere întreaga populație a Cehoslovaciei.

În dimineața atacului, la București au fost convocate toți liderii marcanți ai României, aflați în fruntea diverselor comitete și organisme, între care și guvernul țării, părerea unanimă fiind aceea de a condamna invadarea statului cehoslovac și declararea ripostei în cazul unui potențial atac asupra teritoriului național.

Cu ocazia ședinței Comitetului Executiv, unii oameni politici au sugerat inițierea contactului cu Iugoslavia, în eventualitatea unei potențiale amenințări militare venite asupra României din partea Uniunii Sovietice. Nicolae Ceaușescu deținea încă de la finele lunii iulie informații privind pregătirea unei invazii asupra Cehoslovaciei, existând date cu privire și la o potențială intervenție armată în țara noastră, dar și în statul vecin, Iugoslavia.

Cu toate acestea, Ceaușescu a ezitat să contacteze Iugoslavia prin prisma faptului că, ulterior negării de către guvernul țării noastre a „rolului de lider” pe care și-l asumase Uniunea Sovietică, iugoslavii au perceput această reacție drept o dovadă a concurenței pe care România le-o făcea în relațiile cu statele puternice ale lumii, relații la care Iugoslavia tinde, considerându-le drept cruciale pentru dobândirea independenței politice.

Îngrijorarea Iugoslaviei era justificată, în condițiile în care România era deja percepută de către observatorii politici ai S.U.A., drept un stat „la fel de independent de Moscova ca și Belgradul”, aceștia apreciind că România va reuși să depășească Iugoslavia în domeniul distanțării de Uniunea Sovietică pe plan militar.

Mai mult, conform raportului privind relațiile R.S.F.I.-S.U.A., ca și concluziilor aparținând Comitetului Federal Executiv (CWIHP-1964), încă din luna iulie a anului 1964 Comitetul Executiv al Iugoslaviei constatase că Statele Unite ale Americii începuse să inițieze diverse contacte cu unele state din zona est-europeană, în vreme ce relațiile sale cu americanii erau în cădere liberă, guvernul SUA fiind tot mai dezinteresat de statul în fruntea căruia se poziționase Tito, mai ales de când România începuse să își manifeste independența în zonă, motiv pentru care a fost aleasă pentru contacte de colaborare.

În aceste condiții, Comitetul Executiv al Iugoslaviei concluzionase că nu se putea permite înlocuirea poziției sale cu cea a României, mai ales în condițiile în care se dorea transformarea statului într-unul independent.

Liderului Broz Tito îi fusese amintit că relațiile cu Uniunea Sovietică erau de dependență, situație în care se impunea imperios ca Iugoslavia să își mențină așa numitul avantaj al relațiilor cu americanii, mai ales în contextul în care țara noastră începuse să fie tot mai „curtată” de aceștia, ceea ce o transforma dintr-un potențial partener al Iugoslaviei într-un redutabil rival.

De cealaltă parte, și Nicolae Ceaușescu avea o reticență în raport cu statul vecin de peste Dunăre, știut fiind faptul că acesta avea o relație specială cu Uniunea Sovietică, prin prisma relațiilor istorice în cadrul cărora Rusia sprijinise Iugoslavia în fața invaziei turcilor, Tito declarând de câteva ori că se teme de sovietici, mai ales după experiențele de care avusese parte în perioada lui Stalin.

În plus, într-un raport al C.I.A., apare menționat faptul că Iosip Broz Tito se dovedește a fi un puternic suporter al Uniunii Sovietice în conflictul pe care aceasta îl avea cu China, Iugoslavia fiind apropiată Uniunii Sovietice în probleme de securitate, ca și de politică externă.

Ulterior morții lui Stalin, liderul iugoslav s-a aliat cu sovieticii împotriva Statelor Unite ale Americii împotriva oricăror probleme ale politicii externe, americanii reclamând frecvent că Belgradul avea o atitudine ostilă în relațiile comune, mai ales în problemele internaționale ce implicat diversele interese naționale ale americanilor.

În vreme ce Tito ținea partea Uniunii Sovietice în diferendele pe care aceasta le avea cu S.U.A. pe teme precum relațiile cu China, problemele din Orientul Mijlociu ori problema Vietnamului, Nicolae Ceaușescu se poziționase întotdeauna de partea Statelor Unite ale Americii.

Și chiar dacă părea dificil de crezut., România era aliatul militar al Uniunii Sovietice, iar Iugoslavia nu, ofițerii iugoslavi începând să se instruiască în U.R.S.S. la un an după ce țara noastră a renunțat la stagiile de pregătire și instruire militară și pe probleme de securitate ale militarilor români în Moscova.

Mai mult, cu doar trei ani înaintea declanșării invaziei în Cehoslovacia, în vreme ce țara noastră dădea startul propriei industrii de armament, în paralel cu diversificarea surselor de aprovizionare, în încercarea de a renunța la dependența sovietică, Iugoslavia achiziționa de la sovietici echipamente militare de ultimă generație, ea schimbându-se radical poziția în raport cu S.U.A., cu care colaborase deosebit în domeniul militar cu mai puțin de un deceniu în urmă.

Ulterior atacului Cehoslovaciei, cunoscând planul potențialei invazii ce include și țara noastră, guvernul român a încercat să-și găsească un aliat în apropiere, mai ales în contextul în care existau informații privind o concentrare a forțelor militare sovietice, ungare și bulgare în zona granițelor României.

În acel moment, Uniunea Sovietică reușea să dețină controlul pe aproape 80% din totalul frontierei țării noastre, fie în mod direct, știut fiind faptul că frontiera România-U.R.S.S. se întindea pe o lungime terestră de 1330 km, alți 193 de km fiind poziționați în zona țărmului Mării Negre, fie în mod indirect, a urmare a forțelor militare ale Bulgariei și Ungariei, ce erau fidele Uniunii Sovietice și care controlau granițele comune cu țara noastră, ce se întindeau pe lungimea de 1079 km.

Așa cum aprecia și Ion Gheorghe, șeful statului major al Armatei Române, în august 1968 forțele armate române erau nu doar depășite numeric de forțele armate din jurul lor, ci și înconjurate de acestea, potențialii adversari „prezumtivi ne cunoșteau bine forța și dispersarea forțelor armate”.

În momentul invaziei Cehoslovaciei, serviciile de informații din Elveția le-au transmis autorităților române că în zona frontierelor României au fost mobilizate 15 divizii ale Uniunii Sovietice, cinci divizii ale forțelor armate ale Republicii Socialiste Bulgare și alte trei divizii ale forțelor militare ungare.

În aceste condiții, la câteva ore de la invadarea Cehoslovaciei, în fața sediului Comitetului Central al Partidului Comunist Român s-a organizat cea mai mare adunare populară de până atunci, în fața căreia liderul Nicolae Ceaușescu a condamnat intervenția militară în termeni extrem de duri, el declarând că țara noastră era gata să își apere suveranitatea națională și independența cu orice preț, a doua fiind adoptată, în cadrul sesiunii extraordinare a Marii Adunări Naționale, și Declarația privind principiile de bază ale politicii externe românești, ce a fost transmisă pe canale oficiale nu doar Organizației Națiunilor Unite, ci și tuturor statelor lumii, în conținutul acesteia regăsindu-se declararea faptului că Organizația Tratatului de la Varșovia nu se poate utiliza ori invoca în cadrul acțiunilor militare îndreptate împotriva unui stat socialist. Poziția adoptată de țara noastră a făcut înconjurul lumii, marile state ale acesteia urmărind cu interes desfășurarea evenimentelor de la finele lunii august a anului 1968.

În același timp, Nicolae Ceaușescu a luat în calcul și identificarea unui aliat în vecinătate, Iugoslavia fiind singurul stat care urma, conform informațiilor recepționate pe căi nediplomatice, să fie invadată, asemenea țării noastre.

În aceste condiții, Ceaușescu a decis că ia de urgență legătura cu președintele iugoslav, Iosip Broz Tito, șeful Consiliului Securității Statului, Ion Stănescu, primind dispoziții stricte privind informarea acestuia în regim de urgență, prin intermediul canalelor de comunicații directe.

Răspunsul liderului iugoslav a venit la scurt timp de la invadarea Cehoslovaciei, în ziua de 23 august a anului 1968, ministrul de Interne al Iugoslaviei, Stiyacic, autoinvitându-se la parada militară pe care țara noastră o organiza cu ocazia Zilei Naționale. Ministrul i-a mulțumit lui Nicolae Ceaușescu, în numele lui Tito, pentru informațiile transmise, invitându-l pe liderul român să se întâlnească cu omologul său iugoslav, a doua zi, pe teritoriu iugoslav, la Virset.

Întâlnirea celor doi lideri, care a marcat începutul colaborării ulterioare dintre România și Iugoslavia, s-a derulat în cea mai mare taină, despre existența acesteia neștiind nici primul ministru al României, Ion Gheorghe Maurer.

Nicolae Ceaușescu a fost însoțit de cel care, de altfel, îl și sfătuise să încerce să îl contacteze pe Tito, liderul care avusese îndrăzneala de a i se împotrivi lui Stalin, Emil Bodnăraș, acesta prezentând la întâlnirea secretă rapoarte informative ce conțineau planurile Uniunii Sovietice privind intervenția în România și ulterior în Iugoslavia.

Nicolae Ceaușescu i-a transmis lui Tito că susține condamnarea publică a acțiunii forțelor militare în Cehoslovacia, că refuze să capituleze în fața invaziei planificate în România și că intenționează să reziste militar la orice tentativă de pătrundere străină pe teritoriul statului.

Nicolae Ceaușescu i-a solicitat direct ajutorul lui Tito, precizându-i că România se bucură și de sprijinul Chinei, care își reafirmase susținerea necondiționată pentru apărarea independenței țării noastre. În plus, el și Bodnăraș nu s-au sfiit să recunoască faptul că, în situația unei invazii asupra țării noastre, se luase în calcul atacarea a trei frontiere, singurul flanc vulnerabil fiind frontiera cu Iugoslavia.

Iosip Broz Tito l-a asigurat pe Ceaușescu de tot sprijinul său, în paralel sfătuindu-l să fie prudent și calm, evitând orice prilej care ar fi putut fi speculat de Uniunea Sovietică drept pretext pentru a invada România.

Acesta a fost momentul în care între cele două state a început o relație de prietenie deosebită.

3.2 Relații de colaborare și prietenie cu avantaje reciproce

În ciuda faptului că Iosip Broz Tito era perceput de restul statelor socialiste din zona est-europeană ca fiind „oaia neagră a lagărului comunist”, ca urmare a faptului că se opusese în permanență „indicațiilor” venite din partea puternicei U.R.S.S., Nicolae Ceaușescu a reușit să găsească la acesta prietenia de care avea nevoie țara noastră în acele vremuri tulburi, marcate de tendința constantă a sovieticilor de a se impune cu orice preț în statele din fosta sa zonă de influență.

Ulterior momentului anterior prezentat în cuprinsul subcapitolului precedent, între liderul comunist Nicolae Ceaușescu și omologul său iugoslav, Iosip Broz Tito, au început numeroase întâlniri de lucru, dar și de relaxare, în cursul cărora se discutau nu doar diverse strategii de apărare comune, ci și proiecte de colaborare în domenii variate, în topul acestora poziționându-se cel economic, ambele state aflându-se în plin proces de dezvoltare.

Se remarcă faptul că statul iugoslav era deja membru al renumitului Fond Monetar Internațional când Nicolae Ceaușescu a luat decizia de a-i urma exemplul și a apela la Banca Mondială pentru a declanșa un amplu proces de retehnologizare și industrializare în România, gestul său luând prin surprindere nu doar imperiul sovietic, ci și restul statelor comuniste.

O parte dintre proiectele și realizările ce au fost realizate în perioada liderului comunist Nicolae Ceaușescu s-au datorat prieteniei acestuia cu liderului iugoslav, discuțiile dintre cei doi, purtate de-a lungul timpului, dovedindu-se a fi de bun augur pentru România acelor vremuri.

În scurt timp de la momentul incidentului Cehoslovacia. Ceaușescu a reușit să devină un prieten apropiat al liderului Tito, cei doi obișnuind să se consulte deseori, cu prilejul diverselor probleme ori proiecte aflate în derulare. Și nu de puțin ori, liderul comunist român și-a exprimat în public dorința de a învăța cât mai multe de la prietenul său, din experiența deosebită a acestuia, dar mai ales din greșelile pe care acesta le făcuse, ca lider, de-a lungul timpului.

Atât Nicolae Ceaușescu, cât și Iosip Broz Tito erau preocupați de unitatea statelor pe care le conduceau, în fața diverselor solicitări venite din partea minorităților etnice, aspect deosebit de important, mai ales în contextul ulterior prăbușirii regimului comunist, ce a determinat fragmentarea statului iugoslav și diversele transformări ulterioare sesizate pe teritoriul acestuia.

Iar acestei preocupări i se adăuga în mod constant amenințarea venită din partea puternicei Uniuni Sovietice, care manifesta în permanență tendința conservării statelor din zona est-europeană în larga sferă de influență a sa.

Din aceste considerente, ambii lideri comuniști au încercat în permanență să-ți cultive și dezvolte relațiile de colaborare și prietenie, în eventualitatea acționării în calitate de contrapondere la marea U.R.S.S., ca și a diverselor alte influențe ce putea contribui în mod decisiv la dezbinarea statală.

Nu în ultimul rând se remarcă și interesul comun pentru dezvoltarea deosebită a comerțului exterior, în acest fel reușindu-se realizarea unor creșteri interne periodice, liderul român, Nicolae Ceaușescu, având în permanență în atenție dezvoltarea deosebită a industriei românești și elaborarea/implementarea diverselor proiecte de anvergură, dedicate unei creșteri economice deosebite a României.

Începând cu momentul „Cehoslovacia”, între cei doi lideri comuniști au început să se deruleze numeroase vizite bilaterale, nu doar de lucru, ci și de prietenie, fiecare vizită pe care Nicolae Ceaușescu o realiza în statul vecin, Iugoslavia, fiind urmată de o vizită a liderului Tito în România (a se vedea Anexa 2), dictatorul iugoslav preferând atât litoralul Mării Negre, cât și zona Timișului, în care cei doi șefi de stat obișnuiau să vâneze frecvent.

Conform documentelor vremii, preferata celor doi lideri comuniști era cabana Pișchia, ce fusese construită încă din perioada interbelică și pe care Nicolae Ceaușescu reușise să o transforme în casă de oaspeți, aceasta adăpostindu-l frecvent pe Iosip Broz Tito. Ceaușescu petrecea ore bune în compania liderului iugoslav la vânătoare în zona Timișului, cei doi fiind deseori însoțiți și de celebrul Ion Gheorghe Maurer.

Nicolae Ceaușescu și liderul comunist al Iugoslaviei, Iosip Broz Tito au reușit ca în primăvara anului 1972 (mai precis în data de 16 mai) să inaugureze cel mai mare proiect comun al celor două state, „Porțile de Fier”, construcția imensei hidrocentrale demarând încă din toamna anului 1964, în vremea liderului comunist, Gheorghe Gheorghiu Dej.

Considerat a fi proiectul cel mai ambițios proiect comun, dedicat exploatării potențialului fluviului Dunărea din punct de vedere hidroenergetic, în paralel cu dezvoltarea deosebită a navigației pe acesta, în paralel cu un control cu mult mai eficient al inundațiilor din zonă, acest proiect se constituie în prima colaborare reciproc avantajoasă dintre țara noastră și Iugoslavia.

Ideea acestui proiect i-a aparținut părții române, ea fiind repede agreată și de liderul iugoslav, Tito, inaugurarea hidrocentralei Porțile de Fier I făcându-se cu mare fast, în timpul ceremoniei Tito lăudând de câteva ori dăruirea și priceperea specialiștilor români.

Sistemul Hidroenergetic și de Navigație „Porțile de Fier I” s-a constituit într-un adevărat simbol al colaborării dintre cele două state vecine, el reușind să consolideze parteneriatul economic și politic inițiat cu doar câțiva ani mai devreme de Nicolae Ceaușescu și omologul său, Iosip Broz Tito.

Considerat a fi în topul construcțiilor similare din zona continentului european, respectiv cel mai mare proiect hidrotehnic de pe fluviul Dunărea, sistemul Hidroenergetic și de Navigație „Porțile de Fier I” a avut încă de la început o putere instalată în valoare de 2.235 MW, în cadrul lacului de acumulare al acestuia adăpostindu-se nu mai puțin de 2.200 milioane m3 de apă.

Relațiile de colaborare și de prietenie între Nicolae Ceaușescu și omologul său iugoslav, Iosip Broz Tito, se bucurau de o promovare pe măsură în cadrul propagandei oficiale (cu precădere cea românească), acestea fiind prezentate populației drept demersuri dedicate construirii și dezvoltării socialismului în ambele state.

Cu toate acestea, se remarcă faptul că socialismul promovat în România diferea radical de cel din statul vecin, Iugoslavia, Nicolae Ceaușescu văzând în acesta nu doar o autocrație deosebită și absența oricărei instituții de tip democratic, ci și un sistem economic de tip centralizat, în cadrul căruia totul era supus cenzurii, România transformându-se, treptat, într-un stat din care nu se putea ieși decât cu permisiune specială din partea forurilor superioare ale Partidului Comunist Român.

De partea cealaltă, în statul vecin se remarca o descentralizare deosebită a sistemului economic, cu o deschidere a frontierelor statului iugoslav, cu o oarecare libertate a presei și cu libertăți ale cetățeanului net superioare celor existente în țara noastă.

STUDIU DE CAZ

În cadrul prezentei lucrări de diplomă, denumite „Prietenia româno-iugoslavă, cooperarea între regimurile Ceaușescu-Tito”, s-a impus și necesitatea realizării unui studiu de caz, în cadrul căruia cercetarea a fost realizată în baza unui chestionat special elaborat în acest sens (a se vedea Anexa 1), aplicat în perioada 21 mai – 2 iunie 2017, pe un eșantion de 62 de repondenți, ce au avut următoarea reprezentare:

În ceea ce privește repartiția pe categorii de vârstă a repondentilor, aceasta este conform graficului :

În funcție de sexul repondenților, repartiția pe categorii de vârstă a acestora are următoarea reprezentare:

La prima întrebare a chestionarului (a se vedea Anexa 1) au fost înregistrate următoarele răspunsuri:

Se remarcă faptul că marea majoritate a repondenților de sex masculin, incluși în lotul de studiu, ca și a repondenților de sex feminin, dețin diverse informații cu privire la relațiile de cooperare existente între regimul comunist condus de fostul lider al țării noastre, Nicolae Ceaușescu, și omologul său din statul vecin, Iosip Broz Tito.

Legat de natura informațiilor privind aceste relații de colaborare dintre cele două regimuri comuniste din statele vecine, marea majoritate a acestora sunt de natură personală, o parte apreciabilă dintre repodenți susținând că își amintesc personal de acele vremuri sau că au auzit de acestea în mod întâmplător, de la rude, cunoștințe, prieteni ori din diverse alte surse:

Legat de impactul pe care relațiile de colaborare dintre regimul condus de Nicolae Ceaușescu și regimul comunist al lui Iosip Broz Tito, l-a avut asupra dezvoltării ulterioare a țării noastre, repondenții incluși în lotul de studiu al prezentei cercetări au avut diverse aprecieri, respectiv:

Se remarcă faptul că marea majoritate a repondenților de sex masculin (respectiv 50%) apreciază că aceste relații au contribuit, cu siguranță, la dezvoltarea ulterioară a țării noastre, procentul fiind sensibil mai redus (respectiv de doar 33%) în cazul repodenților de sex feminin. De asemenea, se impune a se sesiza faptul că procente aproximativ egale (în jurul valorii de 32%) dintre repondenții de ambele sexe au apreciat că aceste relații au avut un efect benefic, dar numai într-o anumită măsură.

La următoarea întrebare a chestionarului (a se vedea Anexa 1), au fost înregistrate răspunsurile:

Așa cum se poate sesiza, atât repondenții de sex masculin (în procent de 44%), cât și repondenții de sex feminin (în procent de 28 %) apreciază că abordarea diplomatică a fostului lider comunist, Nicolae Ceaușescu, a contribuit în mod esențial la recunoașterea internațională a acestuia, locul al doilea în topul răspunsurilor fiind ocupată de opțiunea „într-o mică măsură” (în cazul repondenților de sex feminin – procent de 25 %), respectiv de opțiunea „nu mă interesează subiectul” în cazul repondenților de sex masculin – 35 %.

Legat de rezultatele acestor relații de colaborare dintre statele vecine, percepția repondenților este conform graficului :

În opinia marii majorități a repondenților de ambele sexe, ce au fost incluși în lotul de studiu al prezentei cercetări, relații de colaborare dintre România și Iugoslavia din perioada regimurilor comuniste, au reprezentat un adevărat motiv de invidie pentru restul statelor din zona de influență sovietică, după cum se evidențiază și în cadrul graficului următor:

În ceea ce privesc motivele ce au stat la baza deciziei fostului lider comunist al țării noastre de a întreține și de a dezvolta relațiile de colaborare cu regimul comunist al lui Iosip Broz Tito, repondenții incluși în locul de studiu au optat pentru următoarea reprezentare a opțiunilor:

Din totalitatea relațiilor de colaborare dintre țara noastră și statul vecin, în perioada regimurilor comuniste, anterior precizate, statul român, prin liderul Nicolae Ceaușescu, a reușit să reprezinte cu succes interesele cetățenilor români, după cum reiese și din următorul grafic:

Chiar dacă, în urma colaborării dintre cele două foste state comuniste, au existat numeroase beneficii de ambele părți, repondenții incluși în lotul de studiu al prezentei cercetări apreciază că România ar fi avut nevoie și de alte proiecte de amploare realizate în colaborare cu fosta Iugoslavia, așa cum a fost cazul proiectului Porțile de Fier:

În cazul ultimei întrebări incluse în chestionarul ce a fost aplicat repondenților incluși în eșantionul prezentei cercetări (a se vedea Anexa 1) au fost înregistrate următoarele răspunsuri:

Concluzionând, se remarcă faptul că marea majoritate a repodenților ce au fost incluși în lotul de studiu al prezentei cercetări au cunoștințe despre relațiile de prietenie dintre regimul comunist al fostului lider al României, Nicolae Ceaușescu, și regimul din statul vecin, Iugoslavia, în opinia acestora relațiile contribuind în mod esențial la dezvoltarea ulterioară a țării noastre.

Repondenții au apreciat că, urmare a relațiilor diplomatice deosebite derulate de fostul lider comunist Ceaușescu, România a reușit să ajungă în atenția întregii opinii publice internaționale, relațiile de prietenie derulate cu statul comunist vecin, în perioada liderului Iosip Broz Tito, fiind deseori invidiate de către restul statelor socialiste aflate în zona sferei de influență a fostei Uniuni Sovietice.

Urmare a acestor relații de prietenie și colaborare dintre fostele regimuri comuniste, au fost înregistrate numeroase avantaje de ambele părți, legătura dintre România și Iugoslavia în perioada dictatorilor Nicolae Ceaușescu și Iosip Broz Tito având la bază pericolul comun ce fusese reprezentat de potențiala invazie a fostului colos sovietic, U.R.S.S. intenționând la finele deceniului al VI-lea al secolului trecut să intervină în forță nu doar în Cehoslovacia, ci și în țara noastră și inclusiv în Iugoslavia.

CONCLUZII

Așa cum s-a reușit demonstrarea și în cuprinsul prezentei lucrări de diplomă, relațiile României cu statul vecin, Iugoslavia, au reușit să cunoască, de-a lungul timpului, diverse mutații și fluctuații, o parte dintre acestea fiind radicale și determinate nu doar de diversele viziuni ale liderilor politici aflați la conducerile celor două state în timp, ci și de modul în care conducătorii de stat au înțeles să se raporteze la evoluțiile în continuă transformare, ce se remarcau nu numai pe scena politică regională, ci și pe cea internațională.

Se remarcă faptul că în ultimii ani ai regimului comunist din statele est-europene, între țara noastră și statul vecin, Iugoslavia, s-au derulat relații deosebite de colaborare, dar și prietenie, ce au fost consolidate mai ales ca urmare a conjuncturii politice determinate de uriașul imperiu al U.R.S.S., ce încerca din răsputeri să-și impună și consolideze aria de influență în statele socialiste din zonă.

Dacă, în faza inițială, relațiile dintre România și Iugoslavia s-au derulat în nota specifică politicii externe pe care o induse la începutul așa-numitului „război rece” fostul colos sovietic, U.R.S.S., ulterior instaurării regimului comunist în statele est-europene marea putere moscovită a „sfătuit” nu doar țara noastră, ci și restul țărilor din zonă, să evite relațiile cu Iugoslavia, statul care refuzase să se supună necondiționat diverselor planuri dictatoriale ale Uniunii Sovietice.

Lucrurile au luat o întorsătură deloc prielnică relațiilor de colaborare în momentul în care România a înțeles să deplaseze o impresionantă forță armată la granița cu Iugoslavia, în paralel cu realizarea în zonă a unor lucrări de fortificație de amploare și deportarea populației sârbe, ce conviețuia pe teritoriul Banatului, în zona Bărăganului . Astfel, s-a reușit instaurarea unei stări conflictuale deosebite în zona sud-estică a continentului european, ruptura dintre Tito și Stalin datorându-se nu doar neînțelegerilor personale ale celor doi lideri, ci mai ales faptului că Iugoslavia refuzase categorie să se alinieze „politicii în bloc” impusă de liderii sovietici, în dorința creării unei zone tampon între Est și Vest.

Nici țara noastră nu a făcut excepție, ea conformându-se, în primă fază, politicii externe impuse de la Kremlin, primul pas important fiind făcut de liderul comunist Gheorghe Gheorghiu Dej, care a reușit să încheie mai multe acorduri de colaborare cu Iugoslavia, cel mai important fiind construcția comună a nodului de comunicație și de hidroenergie de la Porțile de Fier, pe fluviul comun, Dunărea.

Politica dedicată extinderii și dezvoltare a relațiilor de prietenie cu statele din proximitate, ce fusese demarată de Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost continuată și de următorul lider comunist, Nicolae Ceaușescu, ajuns în anul 1965 secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist Român și ulterior președinte al Consiliului de stat al R.S.R. (după doi ani).

Instaurarea la putere a liderului Nicolae Ceaușescu a reprezentat un adevărat moment de cotitură pentru politica externă a României, care s-a axat nu doar pe egalitatea în drepturi și neamestecului în treburile interne ale altor state, ci și pe avantajul reciproc, respectiv al independenței și suveranității naționale.

Ceaușescu a început să promoveze o politică externă deosebit de activă, începând de la alianțele cu statele socialiste din vecinătatea României și demarând noi relații de colaborare cu statele occidentale, ca și cu statele aflate în curs de dezvoltare., un moment deosebit de important în cadrul relațiilor ulterioare derulate cu statul vecin Iugoslavia fiind reprezentat de invazia Cehoslovaciei, planurile sovieticilor și aliaților acestora incluzând și țara noastră, dar și statul în fruntea căruia se afla Iosip Broz Tito.

Aflat în fața unui pericol iminent, Nicolae Ceaușescu a luat în calcul identificarea unui aliat în vecinătate, Iugoslavia fiind singurul stat care urma, conform informațiilor recepționate pe căi nediplomatice, să fie invadată, asemenea țării noastre. Ulterior întrevederii de taină ce a avut loc între cei doi lideri comuniști, între Nicolae Ceaușescu și Iosip Broz Tito, a început să se lege o adevărată relație de prietenie, nu doar de colaborare, cei doi având numeroase întâlniri de lucru, dar și de relaxare, în cursul cărora erau discutate nu doar diverse strategii de apărare comune, ci și proiecte de colaborare în domenii variate, în topul acestora poziționându-se cel economic, ambele state aflându-se în plin proces de dezvoltare.

Nu după multă vreme, Ceaușescu a reușit să devină un prieten apropiat al liderului Tito, liderii comuniști ai celor două state consultându-se deseori, cu prilejul diverselor probleme ori proiecte aflate în derulare, ei fiind în permanență preocupați de unitatea statelor pe care le conduceau, ca și de dezvoltarea socialismului, așa cum acesta era perceput de către fiecare lider în parte.

Ulterior momentului „Cehoslovacia”, între România și Iugoslavia s-au derulat numeroase relații de colaborare, liderii celor două state vizitându-se periodic nu doar pentru întâlniri de lucru, ci și pentru întâlniri de relaxare.

Categoric, cel mai mare proiect inaugurat de liderii Ceaușescu și Tito a fost „Porțile de Fier”, de pe urma căruia ambele state au beneficiat de numeroase avantaje bilaterale. În ciuda relațiilor de colaborare și de prietenie dintre cele două state, respectiv lideri comuniști,

se remarcă faptul că regimul socialist din țara noastră se diferenția de regimul le la Belgrad, viziunea lui Tito cu privire la acesta fiind cu mult mai permisivă în raport cu concepțiile promovate de Nicolae Ceaușescu.

BIBLIOGRAFIE

Autori români:

Mioara Anton, Ieșirea din cerc. Politica externă a regimului Gheorghiu-Dej, București, 2007, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului

M. Bărbulescu et. all, Istoria României, București, Editura Corint, 2002

Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai, Ilarion Țiu, 21 august 1968 – Apoteoza lui Ceaușescu, 2009, Editura Polirom

Mircea Chirițoiu, România și Iugoslavia în Balanța războiului rece, 2005, Iași, Casa editorială Demiurg

Florin Constantiniu, Adrian Pop, Schisma roșie. România și declanșarea conflictului sovieto-iugoslav (1948-1945), București, 2007, Editura Compania

Elena Dragomir, Cold War Perceptions: Romania’s Policy Change towards the Soviet Union, 1960-1964, 2015, Cambridge Scholars Publishing

D. Deletant, Teroarea Comunistă în România. Gh. Gheorghiu-Dej și statul polițienesc 1948-1965, Iași, Editura Polirom

V. Georgescu, Istoria Românilor de la origini pânâ în zilele noastre, București, Editura Humanitas,1995

C. Ionescu, România.Viața politică în documente, 1946, București, Editura Litera, 1994

I.M. Pacepa, Cartea Neagră a securitții, București, Editura Omega, 1999

Ioan Scurtu, Unanimitate deplină pentru condamnarea intervenției, în Dosarele Istoriei nr. 8 (24), București, 1998

I.Scurtu, Istoria contemporană a României, București, Editura Fundația România de Mâine, 2002

V.Tismăneanu, Stalinism penru eternitate, București, Editura Polirom, 2005, pp. 108-110

Autori străini:

N. Balabkins, Germany Under Direct Controls: Economic Aspects of Industrial Disarmament 1945–1948, Rutgers University Press, 1964

T.B. Волокитин, Холодная вой на" и социал-демократик Восточной Европы, 1944-1948 гг.: очерки истории, Москва: России ская Академия Наук, Ин-т славяноведения 1998

Ronald Cohn, Jesse Russel, Restatement of Policy on Germany, ABC Versandantiquariatm 2012

J. Dietrich, The Morgenthau Plan: Soviet Influence on American Postwar Policy, New York: Algora, 2002

Tom Gallagher, Outcast Europe: The Balkans, 1789-1989: From the Ottomans to Milosevic, 2013, Routledge

F. Gareau, „Morgenthau's Plan for Industrial Disarmament in Germany”, The Western Political Quarterly, University of Utah, 1961

William E. Griffith, Relațiile chino-sovietice, 1964-1965, 1967, Cambridge, MIT Press

M. Klimke, J. Scharloth, 1968 in Europe: A History of Protest and Activism, 1956–1977, 2010

Priestland, Steagul roșu, Litera International, 2002

Jürgen Thomaneck, William John Niven, Dividing and Uniting Germany, Psychology Press, 2001

Jürgen Weber, Germany – 1945-1990: A Parallel History, Central European University Press, 2004

Ernest Weibel, Histoire et geopolitique des Balkans de 1800 a nos jours, Ellipses, Paris, 2002

Site-uri consultate:

http://docs.fdrlibrary.marist.edu/psf/box31/t297a01.html

http://www.history.com/topics/world-war-ii/marshall-plan

http://www.lege-online.ro/lr-TRATAT-din%20-1947-(126153)-(1).html

http://www.lege-online.ro/lr-TRATAT-din%20-1947-(126153)-(1).html

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cum-a-fost-insula-serpilor-inapoiata-urss-dupa-cel-de-al-doilea-razboi-mondial

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cumplita-noapte-de-rusalii-60-de-ani-de-la-deportarea-in-baragan

http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_programatice/1964%20Declaratia%20PMR.pdf

http://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.ro/2011/08/ceausescu-si-tito-dupa-invadarea.html

http://www.nytimes.com/1978/04/16/archives/ceausescu-tito-tread-wary-and-parallel-paths.html?_r=0

Alte documente consultate:

Perspectivele independenței Europei de Est: CIA, Biroul pentru Estimări Naționale, Memorandum special Nr. 10-65, 18.02.1965

National Intelligence Estimate: Prospects for the International Communist Movement, C.I.A, 1964

Raportul CIA, Biroul pentru Informații Curente, Raportul Special: Politica Iugoslaviei față de Lumea Comunistă, 21 mai 1965

Raportul Special al CIA: Politica Iugoslaviei față de Lumea Comunistă, 1965

The Yugoslav Military Elite, RAND prin CIA, Biroul pentru Analize Politice și regionale, 1977

ANEXA 1

CHESTIONAR

Aveți cunoștință despre relațiile de colaborare ce au existat între regimul condus de fostul dictator Nicolae Ceaușescu și regimul liderului comunist iugoslav, Iosip Broz Tito?

Da

Nu

Nu știu/nu răspund

De unde aveți aceste cunoștințe?

Îmi amintesc acele vremuri, le-am trăit personal

Am auzit întâmplător

Nu știu/nu răspund

Apreciați că acele relații de colaborare au fost benefice României?

Da, cu siguranță

Da, numai într-o anumită măsură

Nu, nu cred

Nu știu/nu răspund

Considerați că abordarea diplomatică a liderului comunist Nicolae Ceaușesc a contribuit la ulterioara recunoaște internațională a acestuia?

Da, cu siguranță

Într-o mică măsură, da

Nu mă interesează subiectul

Nu știu, nu răspund

Cunoașteți o parte dintre realizările acelei colaborări ?

Da, cu siguranță

Nu

Nu mă interesează/nu răspund

Considerați că relații de colaborare dintre România și Iugoslavia din perioada regimurilor comuniste, anterior menționate, au reprezentat motiv de invidie pentru restul statelor din zona de influență sovietică ?

Numai în anumite situații

Da, cu siguranță

Nu, asocierea a fost forțată de anumite interese

Care credeți că a fost motivul pentru care fostul lider comunist a înțeles să întrețină și să dezvolte relațiile de colaborare cu regimul lui Tito?

Recunoașterea

Impunerea în fața restului statelor ce se aflau în zona de influență a U.R.S.S.

Atragerea atenției internaționale

Teama de eventualele acțiuni ale sovieticilor

Considerați că statul român comunist a reușit să reprezinte cu succes interesele cetățenilor săi în relația cu statul vecin?

Da, cu siguranță

Numai într-o oarecare măsură

Nu știu/nu răspund

România ar fi avut nevoie de și alte proiecte comune de amploare cu fosta R.S. Iugoslavia, în afara celebrului „Porțile de fier”?

Da, cu siguranță

Nu știu, nu m-am gândit

Nu răspund/nu mă interesează

Considerați că în absența acestor relații de colaborare, nivelul dezvoltării economice a statului socialist român ar fi fost cu mult mai redus?

Da, cu siguranță

Nu cred

Nu știu/nu mă interesează

ANEXA 2

IMAGINI ALE RELAȚIILOR DE COLABORARE DINTRE NICOLAE CEAUȘESCU ȘI IOSIP BROZ TITO

Sursa imaginilor – google.ro

Sursa imaginilor – google.ro