Prezumtiile Probante In Procesul Civil
PREZUMȚIILE PROBANTE ÎN PROCESUL CIVIL
CUPRINS
INTRODUCERE
1.NOȚIUNI GENERALE PRIVIND PREZUMȚIILE PROBANTE ȘI IMPORTANȚA ACESTORA
1.1 Noțiunea de prezumție probantă și istoricul evoluției acestei instituții
1.2 Importanța și sediul juridic al prezumțiilor probante pentru procesul civil
2. ASPECTE TEORETICO-PRACTICE PRIVIND FELURILE PREZUMȚIILOR PROBANTE
2.1 Prezumțiile legale
2.2 Prezumțiile simple
2.3 Asemănări și deosebiri între prezumțiile probante legale și prezumțiile probante judiciare
2.4 Analiza speței cu privire la partajarea bunurilor în devălmășie
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE 41
INTRODUCERE
Actualitatea temei. La etapa actuală de evoluție a relațiilor sociale și de reglementare juridică a acestor relații se observă fenomene de integrare și de diferențiere în sistemul dreptului și în sistemul legislației. Procesul de diferențiere a reglementării juridice se manifestă în apariția unor noi instituții ale dreptului și legislației și poate avea la bază specificul conținutului reglementării juridice, al relațiilor sociale reglementate. Diferențierea este urmată de creșterea numărului de acte normative, de aceea pentru a nu slăbi legăturile dintre ele este necesar ca diferențierea să fie însoțită de integrarea normelor de drept. Sub denumirea de integrare a reglementărilor juridice se are în vedere constituirea unei reglementări unitare, care să influențeze anumite relații sociale ce sunt relativ unitare sau ca anumite reguli juridice să se extindă și asupra altor relații nereglementate anterior.
Procesul de integrare ar putea viza și elaborarea de norme noi, care vor lua în considerare particularitățile acestor relații. Integrarea și diferențierea sunt două aspecte ale unuia și aceluiași proces – de perfecționare a reglementărilor juridice. Atât diferențierea, cât și integrarea sunt prezente în contextul actual de evoluție a relațiilor juridice în scopul ameliorării reglementărilor juridice. Deși ambele procese sunt importante, unii autori consideră că integrarea, într-o măsură mai mare ca diferențierea, servește perfecționării formei reglementării juridice prin elaborarea normelor generale și renunțarea la expunerea cazuistică. Integrarea nu este un scop în sine; ea trebuie să servească obiectivelor practice, adică să fie mijlocul de sporire a caracterului coerent al sistemului de drept și a concordanței elementelor lui, iar în ultimă instanță să contribuie la ridicarea gradului de eficacitate a dreptului.
Considerând dreptul ca un sistem logic, recunoaștem importanța instituțiilor juridice și printre ele – a instituției prezumțiilor probante în procesul civil. De aceea, la momentul actual este cert faptul că realizarea justiției în statul de drept nu se poate înfăptui fără un sistem probator corespunzator, care sa asigure aflarea adevarului in cauzele supuse judecatii, sistem realizat prin ansamblul mijloacelor de dovada.
Procesul de natură civilă (incluzînd aici pe cel de natură comercială sau de dreptul muncii, de contencios administrativ sau fiscal ori procesul în materie contravențională, care au particularitatile lor în materie de probatiune, însă fondul este cel prevazut în Codul de procedură civila) fiind, de regulă, un proces contencios, nu poate fi soluționat numai pe baza afirmațiilor părților, judecătorul putînd să-și formuleze convingerea pe baza probelor administrate. Ca urmare, probele materiale au o importanță deosebită în soluționarea pricinii cu care a fost sesizată instanța civilă, întrucît fără probe este practic imposibilă darea hotărîrii, fără a se dovedi ceea ce se afirmă. Numai administrînd corect și în totalitate probele, judecătorul poate să cunoască raporturile reale dintre părți, faptele care au generat conflictul dintre acestea, și apoi, pe baza probelor administrate, să aplice corect legea la cazul cercetat.
Astfel, am constatat că deși proba prin excelență este proba în instanță, probele au și rolul de a preveni ivirea litigiilor, căci un drept a cărui existență este neîndoielnică va fi de cele mai multe ori recunoscut și respectat de bunăvoie. De aceea subliniam și cu altă ocazie că problema probei nu se pune mereu, cel puțin nu de la început, pe teren judiciar. Pe de altă parte, poate să existe o executare silită, fără să fi existat o judecată, mai ales dacă un creditor deține un titlu executoriu (de exemplu, un înscris autentic). Chiar în raporturile dintre particulari, legiuitorul solicită sau îngăduie intervenția funcționarilor publici, notarilor însărcinați să participe la unele operațiuni juridice; ei nu vor face decât să-și ia anumite precauții referitoare la producerea anumitor probe (la identitatea părților, la capacitatea lor, la validitatea drepturilor invocate etc.).
Gradul de cercetare a temei. În cercetarea prezentei teme, s-au afirmat așa autori ca: Anghel Ion M. Drept roman (manual); Bâcu A. Unele aspecte privitoare la reglementarea cheltuielilor de judecată în procesul civil; Bercea R. Administrarea probelor de către avocați sau de către consilieri juridici din perspectiva principiilor desfășurării procesului civil; Chiriazi R. Regimul juridic al nulității actelor de procedură în noul Cod de procedură civilă; Ciobanu V. M. Tratat teoretic și practic de procedură civilă; Boroi G. Drept procesual civil; Deleanu I. Considerații cu privire la excepțiile procesuale în contextul prevederilor proiectului noului Cod de procedură civilă; Deysine A. Justiția în Statele Unite ale Americii; Fodor M. Considerații asupra reglementării probelor în noul Cod de procedură civilă; Fodor M. Probele în procesul civil; Leș I. Tratat de drept procesual civil; Popescu G. Rolul și importanța principiilor generale ale dreptului și normelor constituționale în asigurarea corelării normelor juridice; Sandu D. Falsul în acte; Zidaru L. Observații cu privire la condițiile de invocare a excepției de necompetență în proiectului Noului Cod de procedură civilă etc.
Am apelat și la așa acte normative interne precum. Codul de procedură civilă al Republicii nr. 225-XV din 30.05.2003. Monitorul Oficial al R.Moldova nr.111-115/451 din 12.06.2003; Legea pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă al Republicii nr. 155 din 05.07.2012; Legea pentru modificarea și completarea unor acte legislative nr. 15-XVI din 03.02.2009.
Printre actele normative internaționale voi menționa: Legea Parlamentului României nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă. În “Monitorul oficial al României”, partea I, nr.485 din 15 iulie 2010; Convenția civilă privind corupția din 04.11.99. Publicată în ediția oficială "Tratate internaționale" 2006; Convenția privind Procedura Civilă din 01.03.54; Convenție cu privire la asistența juridică și raporturile juridice în materie civilă, familială și penală din 22.01.1993.
Scopul și obiectivele tezei. Scopul principal al lucrării a fost determinat de necesitatea studierii profunde a regimului juridic al prezumțiilor probante în procesul civil din Republica . Scopul trasat se dimensionează într-un șir de obiective de realizare consecventă și consecutivă, ce țin de:
Noțiunea de prezumție probantă și istoricul evoluției acestei instituții
Importanța și sediul juridic al prezumțiilor probante pentru procesul civil
Prezumțiile legale
Prezumțiile simple
Asemănări și deosebiri între prezumțiile probante legale și prezumțiile probante judiciare
Analiza speței cu privire la partajarea bunurilor în devălmășie
Metodologia cercetării. Baza metodologică a lucrării o formează totalitatea metodelor și mijloacelor de cercetarea științifică utilizate de noi în procesul de investigare. Urmărind atingerea obiectivelor enunțate, în procesul elaborării lucrării de față a fost selectat materialul doctrinar teoretic, normativ-legislativ, cel al concepțiilor privind necesitatea studierii profunde a regimului juridic al prezumțiilor probante în procesul civil din Republica .
Baza metodologică conține un complex de metode analitice, de observație a evenimentelor și transformărilor în materia regimului juridic al prezumțiilor probante în procesul civil din Republica Moldova, metode de comparație, principalul avantaj al acestei metode fiind îndreptarea spre căutarea comunului, ceia ce des se repetă în sfera dreptului procesual civil, necesitatea comparării între sine a prezumțiilor probante în procesul civil, metode de cercetare a documentelor și actelor civile, metode de inducție și deducție, metode de content-analiză și invent-analiză, metode de prognozare etc.
Studiul de față este realizarea combinării tehnicii de studiu investigativ cu un procedeu de cercetare cvadruplu. Acestei afirmații îi corespunde metoda de cercetare sistemică. Aceasta se manifestă prin următorul fapt: unui paragraf din capitolul unu al lucrării îi corespunde altul din capitolul doi. Un studiu finisat la adresa unui oarecare paragraf din capitolul unu, impunea, implicit, studiul paragrafului similar din capitolul doi. De fapt nu a fost cercetat un capitol apoi altul, cum de obicei se obișnuește, ci toate au avut aceleași tempouri investigative.
Importanța teoretică și valoare aplicativă a tezei. Teza abordează, în conținutul său, problemele și aspectele pe care le-am considerat a fi cele mai importante și care se cer a fi corect înțelese și aplicate în mod pertinent în practică. Sub aspect teoretic proiectul de licență constituie o abordare a opiniilor și propunerilor controversate expuse în literatura de specialitate a Republicii Moldova, cât și străină, cu referire specială la regimul juridic al prezumțiilor probante în procesul civil din Republica Moldova.
Prin prisma laturii teoretice se poate elabora strategia adecvată de perfecționare a regimului juridic al prezumțiilor probante în procesul civil din Republica Moldova. În acest context, importanța teoretică constă în faptul că lucrarea prezintă prin sine un studiu bine sistematizat și documentat prin soluții practice și poate fi luată în vedere în cadrul studiilor universitare și postuniversitare – la predarea disciplinelor civile, precum și la propagare a ideilor moderne privind modalitățile de desfacere a contractelor în legislația națională. Prin acest mod de abordare s-a încercat să se aducă în atenție și să se pună în discuție, atunci când a fost cazul, unele propuneri sau sugestii, din dorința de a da o mai mare eficiență practică reglementărilor din acest domeniu atât de important relațiilor procesual civile.
Întreaga tratare realizată prin abordarea temei, care face obiectul prezentei lucrări, se înscrie în cadrul mai larg de generalitate și principialitate teoretico-practică, implicând deopotrivă cazul Republicii Moldova. Valoarea teoretico-aplicativă se confirmă prin multitutidinea de abordări și soluții, pe care le redă autorul, în vederea oformării unui standard corect și unic de includere în acțiune a normei referitoare la regimul juridic al prezumțiilor probante în procesul civil din Republica Moldova. Rezultatele obținute pot fi luate în vedere la examinarea nu numai a regimului juridic al prezumțiilor probante în procesul civil vil din Republica Moldova. Unele teze, idei novatorii pot fi preluate în vederea unor eventuale modificări de legislație, pentru eficientizarea regimului juridic al prezumțiilor probante în procesul civil din Republica Moldova.
Importanța aplicativă este semnificată prin redarea unor concepte, soluții, propuneri vizavi de aspectul regimului juridic al prezumțiilor probante în procesul civil din Republica Moldova. Toate acestea, înserate cu o gamă amplă de spețe din practica judiciară a Republicii Moldova și a altor state, pot fi utilizate de specialiști civiliști în cadrul activității sale zilnice.
Rezultatele cercetărilor au importanță metodologică la investigarea și dezvoltarea instituției prezumțiilor probante în procesul civil din Republica Moldova, atât la nivel de teorie generală, cât și la nivel de ramură. Relevăm posibila contribuție a rezultatelor obținute în opera reglementării corecte de către stat a regimului juridic al prezumțiioldova. Toate acestea, înserate cu o gamă amplă de spețe din practica judiciară a Republicii Moldova și a altor state, pot fi utilizate de specialiști civiliști în cadrul activității sale zilnice.
Rezultatele cercetărilor au importanță metodologică la investigarea și dezvoltarea instituției prezumțiilor probante în procesul civil din Republica Moldova, atât la nivel de teorie generală, cât și la nivel de ramură. Relevăm posibila contribuție a rezultatelor obținute în opera reglementării corecte de către stat a regimului juridic al prezumțiilor probante în procesul civil din Republica Moldova, invocarea în teză a unor situații practice analizate prin prisma reglementărilor curente și creionarea unor inexactități, cu propuneri concrete de soluționare.
Structura tezei. Lucrarea de licență conține o introducere, la fel și ea structurată, subiectul lucrării propriu zis, alcătuit din 2 capitole, concluziile – atît la conținutul subiectului cît și la actualitatea temei propusă spre cercetare cît și lista bibliografică a surselor cercetate care au servit drept bază teoretică pentru întocmirea lucrării.
În "Introducere" se analizează actualitatea temei investigate, scopul și sarcinile, suportul metodologic și teoretico-științific, gradul de elaborare a temei de investigare, noutatea științifică a lucrării, semnificația și valoarea ei aplicativă.
Capitolul I. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND PREZUMȚIILE PROBANTE ȘI IMPORTANȚA ACESTORA, prezintă: Noțiunea de prezumție probantă și istoricul evoluției acestei instituții; importanța și sediul juridic al prezumțiilor probante pentru procesul civil
Capitolul II. ASPECTE TEORETICO-PRACTICE PRIVIND FELURILE PREZUMȚIILOR PROBANTE, analizează: Prezumțiile legale; Prezumțiile simple; Asemănări și deosebiri între prezumțiile probante legale și prezumțiile probante judiciare; Analiza speței cu privire la partajarea bunurilor în devălmășie
Încheierea tezei reprezintă o generalizare, în baza constatărilor, observațiilor și concluziilor făcute pe parcursul realizării tezei a principalelor rezultate ale investigației.
I. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND PREZUMȚIILE PROBANTE ȘI IMPORTANȚA ACESTORA
1.1 Noțiunea de prezumție probantă și istoricul evoluției acestei instituții
La momentul actual, în scopul stabilirii adevărului în procesul civil, este necesară o activitate cognitivă în care subiecții implicați într-o cauză civilă efectuează acțiuni în vederea asigurării cercetării sub toate aspectele, complete și obiective, ale circumstanțelor cauzei. În activitatea de stabilire a adevărului elementele care duc la realizarea cunoașterii sunt dovezile, în procesul civil dovezile care duc la realizarea cunoașterii poartă denumirea de probe [46, p. 88]. Fie ea legală sau doctrinară, definiția probei trebuie să fie rezultatul unei operații de determinare a însușirilor proprii unei instituții, fiind necesar să reflecte, pe de o parte, filiația, originea instituției – genus proximus, iar, pe de altă parte, elementele care o individualizează, care îi justifică existența de sine stătătoare – diferenția specifica.
"Asemenea lui sau Budha, noțiunea de probă are mai multe fețe, mai multe înțelesuri": fapt juridic, mijloc de probă, activitate procesuală sau chiar rezultat al probațiunii, adică rezultatul realizat prin folosirea mijloacelor de probă, măsura în care acestea au reușit să formeze convingerea judecătorului despre existența sau nonexistența faptului.
În Dicționarul de Drept civil noțiunea de probă este cotată cu două accepțiuni, respectiv mijlocul de probațiune, adică mijlocul legal pentru dovedirea unui fapt și cel de însuși fapt probator, adică un fapt material care, odată dovedit printr-un mijloc de probațiune, este folosit, la rândul său, pentru a dovedi un alt fapt determinant în rezolvarea cauzei. Alte definiții includ în această noțiune și activitatea de probare, și rezultatul acestei activități. Diversitatea de prezentare a definițiilor date instituției de probă, atât în știința dreptului procesual penal, cât și în știința dreptului procesual civil, demonstrează posibilitatea, dacă nu chiar necesitatea, unei instituții și teorii unitare a probei, deopotrivă aplicabilă raporturilor procesuale, fie ele civile sau penale.
În continuare, cu privire la această întrebare, autorii din literatura juridică de drept francez au subliniat că proba este demonstrarea adevărului unui fapt afirmat într-o instanță de către una dintre părți și negat de către cealaltă parte [23, p. 374]. Astfel, dorind să reînnoiască viziunea clasică a dreptului probei, plecând de la o viziune sociologică, un autor demonstrează, foarte abil și cu multă pertinență, că dreptul probei nu este justificat de căutarea adevărului, ci de grija autorităților judiciare de a-și justifica deciziile, sub forma regulilor care tind spre căutarea obiectivă a adevărului [21, p. 52]. Chiar dacă dă dovada unei viziuni foarte pesimiste a dreptului, această teză are meritul, așa cum s-a precizat, de a demistifica, de a face să cadă tabuul de căutare a adevărului, a unui absolut, care ar inspira autoritățile noastre judiciare “în timp ce realitatea este mai decepționată, chiar sordidă: a face să se accepte o decizie, un arbitrar, îmbrăcându-l cu o tehnică folosită în scopul legitimării deciziilor justiției’’.
Problema probei se pune în mod stăruitor atunci când există o contestație, un litigiu cu care este sesizată o instanță și pretind, și unii și alții, că au dreptate. Pentru soluționarea litigiului, instanța, înainte de a pronunța hotărârea, va proceda la administrarea probelor și va obține câștig de cauză cel în favoarea căruia au cântărit probele, adică elementele care au format convingerea instanței.
Deși proba prin excelență este proba în instanță, probele au și rolul de a preveni ivirea litigiilor, căci un drept a cărui existență este neîndoielnică va fi de cele mai multe ori recunoscut și respectat de bunăvoie. De aceea subliniam și cu altă ocazie că problema probei nu se pune mereu, cel puțin nu de la început, pe teren judiciar [22, p. 16]. Pe de altă parte, poate să existe o executare silită, fără să fi existat o judecată, mai ales dacă un creditor deține un titlu executoriu (de exemplu, un înscris autentic). Chiar în raporturile dintre particulari, legiuitorul solicită sau îngăduie intervenția funcționarilor publici, notarilor însărcinați să participe la unele operațiuni juridice; ei nu vor face decât să-și ia anumite precauții referitoare la producerea anumitor probe (la identitatea părților, la capacitatea lor, la validitatea drepturilor invocate etc.).
În consecință, probele au o importanță hotărâtoare în procesul civil și, în general, în domeniul juridic, întrucât zadarnic am avea drepturi, dacă nu le-am putea dovedi, [19, p. 4] importanță exprimată sugestiv prin adagiul latin “Idem est non esse, aut non probari” – este același lucru a nu fi cu a nu fi dovedit [13, p. 22]. Altfel spus, nu există ceea ce nu este probat ori că, în lipsa probelor, situațiile juridice nu pot fi acceptate.
Așadar, a proba înseamnă a stabili realitatea a ceea ce se pretinde, furnizând interlocutorului elemente pe baza cărora acesta își va forma convingerea, iar activitatea desfășurată în sensul valorificării probelor reprezintă probațiunea judiciară, care presupune “stabilirea prin mijloacele admise de lege a actelor și faptelor care au creat, modificat sau stins raportul juridic dedus judecății; raportarea acestor acte și fapte la dispozițiile legale, în scopul stabilirii drepturilor și obligațiilor subiective ce revin părților din litigiu” [11, p. 13].
Probele au o importanță primordială în procesul civil, iar administrarea probelor reprezintă o operație complexă și deosebit de importantă în desfășurarea procesului civil. Sînt foarte rare cazurile în care se poate soluționa fără să fie necesară administrarea unor probatorii adecvate. Acest lucru se realizează, mai cu seamă, în cazul soluționării procesului civil pe baza unor incidente, ca urmare a invocării unor excepții dirimante sau pe baza unor acte de dispoziție a părților [33, p. 48].
Sarcina probei, adică obligația de a dovedi existența actului sau faptului juridic generator de drepturi și obligații, revine, în primul rînd, reclamantului. După ce reclamantul face dovada actului sau faptului juridic din care s-a născut dreptul său, sarcina probei trece de partea pîrîtului, dacă acesta vrea să opună reclamantului fie unele vicii sau obstacole care au împiedicat nașterea dreptului pretins, fie alte acte sau fapte juridice care au restrîns, modificat sau chiar stins dreptul dovedit de reclamant. De exemplu, debitorul poate dovedi că și-a plătit datoria, înfățișînd o chitanță sau posesorul imobilului poate dovedi că el este adevăratul proprietar, deoarece l-a dobîndit prin uzucapiune.
La rîndul său, reclamantul poate să vină și el cu alte propuneri, invocînd, de exemplu, viciile actelor sau faptelor dovedite de pîrît [2, p.261]. Sarcina probei se inversează în cazul prezumțiilor legale, deoarece faptele prezumate de lege sînt considerate dovedite în folosul celui ce invocă prezumția, trecînd pe seama celeilalte părți sarcina de a face dovada contrară, dar numai în cazul în care nu este vorba de o prezumție absolută, irefragabilă.
Deci, prezumția reprezintă eliberarea părții, în favoarea căreia ea este prevăzută, de obligația de a dovedi anumite circumstanțe de fapt pe care le invocă.
În doctrină, prezumția este definită fie ca fiind considerarea unui fapt ca existent, dedus din existența altui fapt, vecin și conex, fie ca inducerea existenței unui fapt necunoscut din cunoașterea altui fapt, datorită legăturii ce există între cele două fapte. În esență, prezumția este o presupunere făcută de legiuitor sau judecător [2, p. 88]. Prezumțiile sînt probe indirecte, ele nu se bazează pe declarațiile părților sau ale unor terțe persoane, ci pe unele procedee logice, cum sînt inducția și deducția. Pentru a ajunge Ia anumite concluzii, legea sau judecătorul trebuie să țină seama de existența unei conexități între faptul cunoscut și cel care urmează să fie dovedit, instrumentul de cercetare în cazul prezumțiilor fiind inteligența magistratului, iar metoda folosită fiind inducția sau deducția
În sens juridic, prezumția are o determinare specifică și nuanțată: instrument de tehnică legislativă, regulă de drept sau mijloc de probațiune.
Codul lui Calimach instituia prezumția legală, potrivit căreia chitanța pentru plata căpitalului întemeiază juridica prezumție că „s-au plătit și dobînzile”, iar Legiuirea Caragea denumea prezumțiile „probe cu meșteșug” Codul civil Român din 1864 definește prezumțiile ca fiind consecințele pe care legea sau magistratul le trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut [30, p. 49]. Codul de procedură civilă, ca și alte legislații procesuale, nu conține referiri privitoare la administrarea probei prin prezumții.
Spre deosebire de sensul ezoteric al anumitor termeni juridici, diferit de înțelesul acordat în limbajul comun, prezumția se caracterizează prin exoterismul definiției sale juridice, preluată într-o formă similară și în cotidianul mundan. Asemenea dispoziții procedurale nici nu sunt necesare, căci astfel cum prezumțiile nu sunt altceva decât consecințe pe care judecătorul le trage de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut sau mai puțin cunoscut. În alte cuvinte, prezumțiile sunt opinii întemeiate pe aparențe, ipoteze sau deducții, astfel cum își găsesc definiția în limbajul comun.
Prezumțiile nu se bazează pe declarațiile părților sau a unor terțe persoane ci pe unele procedee logice, cum sunt inducția și deducția. Într-adevăr, pentru a ajunge la anumite concluzii legea sau judecătorul trebuie să țină seama de existanța unei conexități între faptul cunoscut și cel care urmează să fie dovedit. Instrumentul de cercetare în cazul prezumțiilor este inteligența magistratului, iar metoda ce trebuie folosită este inducția și deducția.
O atare realitate i-a determinat pe unii autori să susâină că prezumâiile nici nu sunt mijloace de dovadă în adevăratul sens al cuvântului. Prof. I. Stonescu și remarcau că prezumâia este mai degrabă un ,,indiciu, o ipoteză pe care judecătorul trebuie s-o examineze cu toată perspicacitatea, în raport de celelalte probe.
Rațiunea prezumțiilor rezidă în mod incontestabil în necesitatea de a descoperi adevărul ți în acele cazuri în care judecătorul nu are la dispoziâie probe directe. Raționamentul pe care judecătorul trebuie sa-l facă se bazează pe o doză de probabilitate, dar și de îndoială, căci așa cum s-a spus, ,, rareori un fapt poate primi o interpretare univocă.
Prezumțiile sunt tratate ca mijloace de dovadă. Pe de altă parte, raționamentul nu este specific prezumtiilor; el operează și trebuie să opereze și în cazul celorlalte mijloace de probă, cu excepția probelor materiale; pornind de la anumite probe, ca înscrisuri, declaraâii de martori etc, pe care judecătorul le percepe nemijlocit, el va putea iduce prin raționament și existanța faptului generator de drepturi.
Procesul deplasării obiectului probei de la un fapt necunoscut la un fapt cunoscut, pentru a putea trage apoi concluzia existenței celei dintâi din cunoașterea celui de-al doilea, nu este propriu prezumțiilor, ci este comun tuturor probelor cu excepția probelor materiale. Prezumția este o supoziție, concluzie logică pe care legea sau organul judiciar o desprinde din fapte sau împrejurări cunoscute, cu privire la un fapt necunoscut, care nu poate fi dovedit prin probe directe.
Prezumțiile constituie mijloace de probă și se impart în prezumții legale și prezumții simple. Prezumțiile legale sunt limitativ prevăzute de lege și nu pot fi extinse pe cale de analogie. Prezumțiile simple sunt stabilite și aplicate de instanța de judecată de la caz la caz, fiind lasate la aprecierea judecătorului; ele sunt admisibile în condițiile prevăzute de lege pentru proba cu martori.
1.2 Importanța și sediul juridic al prezumțiilor probante pentru procesul civil
Fără a nega importanța celorlalte mijloace de probă deja consacrate, dorim să evidențiem și importanța prezumțiilor ca mijloace de probă în cadrul procesului civil. Nu ne propunem o analiză în concret a importanței acestei tehnici de completare a dreptului, ci ne vom rezuma la a ne pune întrebarea – Cum ar arăta Dreptul și ce ne-am face în absența: prezumției existenței discernământului; prezumției intervenirii decesului din cadrul procedurii declarării judecătorești a morții persoanei; prezumției de existență și validitate a cauzei actului juridic; prezumției înțelegerii și asumării responsabilității pentru gravitatea actelor semnate în domeniul comercial/al profesioniștilor; prezumției de adevăr în cazul declarației autentice de renunțare la succesiune; prezumției de validitate a certificatului de moștenitor; prezumției de autenticitate a înscrisurilor autentice; prezumției de culpă a debitorului obligației contractuale neexecutate; prezumției de culpă a debitorului obligației neexecutate sau executate cu întârziere; prezumției necunoașterii cauzei evicțiunii; prezumției de bună-credință în varii domenii ale Dreptului; prezumției de neprecaritate, de intervertire de titlu, de continuitate și de neîntrerupere a posesiei în materie de uzucapiune; prezumției existenței dreptului în patrimoniul persoanei înscrise în cartea funciară; prezumției de proprietate asupra construcției în domeniul accesiunii imobiliare artificiale; prezumției existenței și întinderii dreptului de proprietate; prezumției destinației terenului; prezumției acceptării moștenirii; prezumției de gratuitate în cazul unor acte juridice sau în domeniul liberalităților excesive; prezumției de paternitate; prezumției absolute privind timpul legal al concepției copilului; prezumției comunității de bunuri dobândite în timpul căsătoriei; prezumției contribuției legale a soților la dobândirea bunurilor comune ale soților în timpul căsătoriei; prezumției mandatului tacit în cazul soților; prezumției fraudării intereselor creditorilor, în cazul partajului; prezumției de solidaritate a debitorilor; prezumției de insolvență; prezumției calității de autor și de originalitate a operei în materia drepturilor de proprietate intelectuală; prezumției de vinovăție în cadrul unor raporturi juridice de muncă; prezumției încheierii contractului de muncă pe o perioadă nedeterminată; prezumției de adevăr a hotărârii judecătorești definitive; prezumției cunoașterii termenelor de judecată, după citarea prealabilă, conform legii, într-un litigiu; prezumției de vătămare în cazul unei abateri; prezumției de nevinovăție în materie penală; prezumției de licitate a averii; prezumției de parțialitate și subiectivism al rudelor și afinilor până la gradul al treilea, inclusiv? Este o enumerare exemplificativă, iar nu limitativă, suficientă însă pentru a înțelege rostul și rolul prezumțiilor în jurisprudență.
În lipsa lor, dreptul s-ar închide într-un ermetism care l-ar scoate din viața socială, din viața oamenilor. Prin urmare, prezumțiile au la bază un raționament care se axează pe probabilități, dar, deopotrivă, se bazează pe verosimilități (vero-, simile-, asemănătoare cu adevărul), generalizând ceea ce este dominant și comun pentru anumite fapte sau împrejurări, care urmează a dobândi semnificație juridică.
Doctrina plasează prezumțiile fie în categoria tehnicilor de interpretare în drept, fie în cea a regulilor de drept, fie în categoria probelor și a mijloacelor de probă. Justificarea acestor abordări rezidă în istoricul acestui instrument al Dreptului, în modul în care au fost receptat, valorizat în drept, în felul în care însăși legiuitorul își arogă dreptul de a-l crea și de a-i da efecte juridice, în rolul său de a asigura coerența Dreptului, stabilirea unor instrumente juridice, în măsura în care contribuie la susținerea scopului Dreptului, legat de instaurarea, menținerea și promovarea ordinii publice și a binelui public, în viața oamenilor și a societății.
Totuși, sarcina probațiunii reprezintă obligația părții de a dovedi circumstanțele de fapt pe care le invocă ca temei al pretențiilor sau obiecțiilor sale. Astfel, repartizarea sarcinii probațiunii indică pe seama cui este pusă această obligație. Potrivit regulii generale, prevăzute în art. 118 din Codul de procedură civilă, fiecare parte în proces trebuie să dovedească circumstanțele pe care le invocă drept temei al pretențiilor și obiecțiilor sale, dacă legea nu dispune altfel. Astfel, dacă una din părți face o anumită afirmație cu privire la o circumstanță de fapt, care-i justifică pretenția sau obiecția, atunci această parte este obligată să dovedească existența circumstanței de fapt invocate, în caz contrar faptul se va considera ca nedovedit și nu va putea fi pus la baza hotărârii. Regula general este aplicată dacă pentru anumite categorii de cauze legea nu prevede altfel.
Excepția de la regula generală o găsim în art. 24 din Legea contenciosului administrativ, [50] în care este stabilit că la examinarea în instanța de contencios administrative a cererii în anulare a actului administrativ, sarcina probațiunii este pusă pe seamă pârâtului, iar în materie de despăgubire, sarcina probațiunii revine ambelor părți. Prin urmare, atunci când este contestat un act administrativ, deși reclamantul invocă ilegalitatea lui, dânsul nu este obligat să o și dovedeas că, sarcina de a dovedi că actul emis de autoritatea publică este legal îi revine chiar acesteia.
Alte excepții de la regula generală cu privire la repartizarea sarcinii probațiunii între părți au loc în cazul prezumțiilor. Prezumția reprezintă eliberarea părții, în favoarea căreia ea este prevăzută, de obligația de a dovedi anumite circumstanțe de fapt pe care le invocă. Astfel, în cazul prezumțiilor, o anumită circumstanță de fapt este invocată de una din părți, dar dovedirea ei este pusă pe seama celeilalte părți.
De exemplu:
prezumția de paternitate a soțului: „copilul născut din părinți căsătoriți sau în timp de 300 de zile din momentul desfacerii căsătoriei, declarării căsătoriei nule sau decesului soțului, are ca tată pe soțul (fostul soț) al mamei copilului, dacă nu a fost stabilit contrariul” (art. 47 din Codul familiei).
În funcție de interesul urmărit prin dovedirea rudeniei, mijloacele de probă sunt diferite. Actele de stare civilă constituie mijloace de probă dacă se urmăresc efecte de stare civilă. În ciuda acestui fapt, starea civilă poate fi dovedită prin orice mijloc de probă în următoarele cazuri:
când dovada filiației față de mamă nu se poate face prin înscrisul constatator al nașterii sau când se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al nașterii, în privința filiației față de mamă;
când reconstituirea sau întocmirea actelor de stare civilă se face, la cerere, pe motiv că registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse.
În cazul în care prin dovedirea rudeniei se urmăresc interese patrimoniale, în practică s-a stabilit că se poate apela și la alte mijloace de probă decât actele de stare civilă, cu condiția ca aceste probe să nu fie contrare certificatelor de stare civilă prezentate [38, p. 63].
Atunci când incidența unor dispoziții legale este condiționată de existența calității de rudă, dovada acesteia poate fi făcută prin orice mijloc de probă. De exemplu, încredințarea copiilor din căsătorie, în cazul divorțului, unor rude; opoziția la căsătorie, întemeiată pe rudenie; recuzarea judecătorilor sau experților pe motiv de rudenie, în materie de societăți comerciale, cu privire la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească magistrații și controlorii financiari de de Conturi; în materia strămutării proceselor; stabilirea obligației de întreținere între rude; aprobarea de către autoritatea tutelară a plății creanțelor pe care le au față de minor, tutorele, soțul, o rudă în linie dreaptă sau frații ori surorile tutorelui; instituirea curatelei la cererea celor îndreptățiți, a rudelor, spre exemplu; înlăturarea martorilor propuși spre ascultare, pe motiv de rudenie.
prezumția proprietății: „posesorul este prezumat proprietar al bunului dacă nu este dovedit că a început a poseda pentru altul”(art. 305 Cod civil);
prezumția egalității cotelor-părți ideale din proprietatea comună în devălmășie (art. 346 Cod civil).
Conform art 370 al CC al RM, împărțirea bunului proprietate comună în devălmășie între coproprietarii devălmași se va face proporțional aportului fiecăruia la dobîndirea bunului. Pînă la proba contrară, aportul coproprietarilor devălmași este prezumat a fi egal. Aici este actuală următoarea situație: [48] La 07 aprilie 2006 Alla Cușcan (Cravcenco) a depus cerere de chemare în judecată împotriva lui Ivan Cojocari privind desfacerea căsătoriei, împărțirea bunului proprietate comună în devălmășie, instalarea în spațiu locativ, apărarea dreptului de proprietate prin înlăturarea piedicilor puse în exercitarea dreptului de proprietate. În motivarea acțiunii, reclamanta a indicat că a încheiat căsătorie cu Ion Cojocari la 17.11.1983 în s. Maximovca raionul Anenii Noi. În anul 1986 în timpul căsătoriei au procurat 1/3 cotă-parte din imobilul nr. din str. , or. Vatra. La data de 06.03.1987 a încheiat cu pârâtul o nouă căsătorie, fiind indusă în eroare de ultimul că căsătoria din anul 1983 nu este legală, deoarece nu au fost aplicate ștampilele respective în pașapoarte. Ulterior, căsătoria încheiată în anul fost desfăcută prin hotărâre judecătorească. Reclamanta consideră imposibilă păstrarea căsătoriei, din care considerente cere: – desfacerea căsătoriei încheiate între ea și Ivan Cojocari încheiată la 17.11.1983; – partajarea imobilului, nr. din str. , or. Vatra, mun. Chișinău prin atribuirea lui Cojucari Ivan conform unei din variantele stabilite în raportul de expertiză; – instalarea ei în spațiu locativ atribuit în rezultatul partajării bunului imobil.
Ivan Cojucari a depus acțiune reconvențională împotriva Allei Cușcan (Cravcenco) privind declararea nulității căsătoriei, recunoașterea dreptului de proprietate și repararea prejudiciului moral.
Reclamantul în motivarea acțiunii a indicat că la încheierea căsătoriei din 17.11.1983 el nu și-a dat acordul, semnătura de pe actele de stare civilă nu-i aparține ci pârâtei, având intenția de a-l moșteni.
Cere, reclamantul, Ivan Cojucari, declararea nulității căsătoriei încheiate la 17.11.1983, recunoașterea lui ca proprietar al imobilului nr. din str. , or. Vatra, repararea prejudiciului moral în mărime de 200000 lei.
Prin hotărârea Judecătoriei Buiucani mun. Chișinău din 20 februarie 2008, acțiunea inițială a fost admisă, fiind desfăcută căsătoria încheiată între Ivan Cojucari și Alla Cușcan (Cravcenco) la 17.11.1083 și înregistrată , raionul Anenii Noi, trecută în registrul actelor de stare civilă la nr. 16; s-a decis partajarea imobilului din or. Vatra, str. Frunze , proprietate comună în devălmășie a soților, prin atribuirea fiecăruia a câte ½ cotă-parte ideală, cu instalarea Allei Cușcan (Cravcenco) în imobil și obligarea lui Ivan Cojucari să nu-i pună piedici Allei Cușcan (Cravcenco) în exercitarea dreptului de proprietate, iar acțiunea reconvențională a fost respinsă ca neîntemeiată.
Prin decizia Curții de Apel Chișinău din 03 iunie 2008, au fost respinse apelurile declarate de Alla Cușcan (Cravcenco) și Ivan Cojucari și menținută hotărârea primei instanțe.
Ivan Cojucari a declarat recurs împotriva hotărârilor judecătorești, solicitând casarea lor cu restituirea pricinii la rejudecare în primă instanță.
Recurentul, Ivan Cojucari, în motivarea recursului a indicat că concluziile instanțelor de judecată contravin circumstanțelor pricinii și rezultă din interpretarea eronată a normelor de drept material invocate în susținerea acțiunii din care rezultă incontestabil netemeinicia acțiunii înaintate de Alla Cușcan (Cravcenco) și temeinicia acțiunii sale.
Recurentul, Ivan Cojucari și reprezentantul lui, Svetlana Liliaș în ședința instanței de recurs au solicitat admiterea recursului, în sensul formulat.
Intimata, Alla Cușcan (Cravcenco) și reprezentantul intimatei T. Socolova au solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârilor judecătorești pe care le consideră legale și întemeiate.
Audiind părțile, studiind materialele dosarului, Colegiul Civil și de contencios administrativ lărgit al Curții Supreme de Justiție consideră recursul întemeiat și care urmează a fi admis cu casarea deciziei instanței de apel și hotărârii primei instanțe în partea în care a fost soluționată pretenția privind partajarea bunului imobil și în această parte a emite o hotărâre nouă privind admiterea acțiunii.
În continuare, reieșind din prevederile art 373 alin 1 al CC al RM, în cazul împărțirii bunurilor proprietate comună în devălmășie a soților, părțile lor se consideră egale. La fel, bunurilor proprietate comună în devălmășie a soților pot fi împărțite atît la divorț, cît și în timpul căsătoriei [34, p. 14].
Totodată, partea în defavoarea căreia se instituie prezumția poate aduce probe care, administrate fiind conform legii, vor dovedi viceversa. Mai mult decât atât, instanța are dreptul din oficiu să verifice veridicitatea faptelor prezumate.
În practica României, se întâlnesc însă cazuri în care părțile au o situație egală cu privire la sarcina probei. De exemplu, într-o acțiune confesorie în grănițuire (prin care se urmărește așezarea hotarului dintre fondurile limitrofe prin fixarea de semne vizibile), delimitarea reclamantului de pârât este formală, deoarece fiecare dintre părți are dublul (îndoitul) rol de reclamant și pârât, acțiunea fiind, așa cum se apreciază, un judicium duplex.
Totuși, în cazurile anume prevăzute de lege, sarcina probei nu revine celui ce face o susținere în cursul procesului. Este vorba de răsturnarea sau inversarea sarcinii probei, care se produce ca urmare a stabilirii unor prezumții legale, situație în care obligația de a proba trece de la cel care trebuia să facă proba la partea adversă. Art.322 alin.(1) din noul C.pr.civ. român prevede că “Prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumția trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin și conex, pe care se întemeiază aceasta”.
Se poate observa că, în realitate, nu este vorba de o scutire de dovadă, ci de o deplasare a obiectului probei, deoarece beneficiarul prezumției trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin și conex, pe care se întemeiază prezumția. Prezumția legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel (art.322 alin.2 din noul C.pr.civ. român). Cu alte cuvinte, în cazul prezumțiilor legale, când legea presupune că stării de fapt îi corespunde o anumită stare de drept, beneficiarul prezumției, oricare ar fi poziția sa în proces, trebuie să dovedească numai faptul din care decurge prezumția, iar partea potrivnică, dacă dorește să răstoarne această stare, este obligată să administreze proba contrară.
Cât privește sintagma din partea finală a textului “dacă legea nu dispune altfel”, s-a apreciat că legea nu poate interzice dovada contrară, că nu pot exista prezumții iuris et de iure decât cu riscul unei imense și inegalabile contradicții logice, științifice și de echitate și că eventualele excepții ale legiuitorului de la posibilitatea contraprobării prezumției ar fi în contradicție flagrantă cu principiul convențional al egalității de arme și de mijloace procedurale [15, p. 835].
Astfel, orice probă, și nu numai prezumțiile, implică o operație de inducere a existenței unui fapt generator de drepturi necunoscut din existența unui fapt probatoriu cunoscut, datorită conexității dintre cele două fapte. Atît în cazul prezumțiilor simple, cît și a celor legale, procedeul este același: deplasarea obiectului probei de la un fapt necunoscut la un fapt cunoscut, pentru a trage apoi concluzia existenței celui dinții din cunoașterea celui de-al doilea.
Delimitarea din acest punct de vedere a prezumțiilor de celelalte mijloace de probă și al acestora în simple și legale nu este lipsită de importanță. Sub primul aspect, ceea ce este specific prezumției, este o dublă deplasare a obiectului probei: o dată de la faptul generator de drepturi necunoscut la un fapt vecin și conex cu acesta și o dată de la acest fapt vecin și conex la un fapt probator. Apar ca fiind relevante, cel puțin, două caractere specifice ale prezumțiilor față de celelalte probe: pe cînd la celelalte probe deplasarea obiectului este simplă, deoarece ea se face de la faptul de dovedit la faptul probatoriu, la prezumții deplasarea obiectului probei este complexă, căci ea se face mai întîi de la faptul de dovedit la faptul conex și după aceea de la acesta din urmă la faptul probatoriu care îl dovedește; pe cînd la celelalte probe, faptul asupra căruia se deplasează obiectul probei este un fapt probatoriu care poate fi pre-constituit, adică creat tocmai pentru a servi, la nevoie, ca dovadă; la prezumții, faptul asupra căruia se deplasează obiectul probei este un indiciu, adică un fapt conex care există independent de eventuala lui funcție probatorie. Sub cel de-al doilea aspect, caracteristic prezumțiilor simple este faptul că deplasarea obiectului probei se face de judecător, care are totodată deplina libertate de a aprecia puterea lor doveditoare; în cazul prezumțiilor legale, deplasarea obiectului probei se face de lege, care prevede totodată și puterea lor doveditoare [14, p. 106].
2. ASPECTE TEORETICO-PRACTICE PRIVIND FELURILE PREZUMȚIILOR PROBANTE
2.1 Prezumțiile legale
La momentul actual, prezumțiile legale se impart dupa forță lor probantă, în doua categorii principale: prezumții absolute impotriva cărora, odată ce au fost stabilite, nu este admisă nici o dovadă contrarie și prezumții relative care pot fi combătute cu dovada contrară, acestea fiind majoritare în sistemul nostru de drept. Prezumțiile legale pot fi imposibil de combătut prin vreun mijloc de probă sau atunci cînd mărturisirea este admisă, posibil de combătut numai pe calea acesteia.
Prezumțiile legale au următoarele caracteristici [9]:
sunt limitate ca număr datorită faptului că nu există prezumții legale fără text, iar textele sunt de strictă interpretare și aplicare, neputînd fi extinse la alte cazuri;
produc o inversare a sarcinii probei, adică atunci cînd este admisă proba contrarie, cel ce tinde la răsturnarea prezumției trebuie să facă dovada faptului generator de drepturi și obligații, faptul contrar fiind dovedit în privința beneficiarului prezumției legale;
au o putere doveditoare diferită.
Cu titlu de exemplu vom descrie patru principale cazuri de prezumții legale care sunt:
prezumția de nulitate a actului făcut în frauda dispozițiilor legale. Drept exemplu putem prezenta situația în care sunt declarate nule liberalitățile realizate în favoarea persoanelor incapabile dacă sunt făcute în formă deghizată sub forma unui contact oneros sau prin intermediul unei persoane interpuse cum ar fi: tatăl; mama; copii sau soțul incapabilului. Sunt de semenea nule actele încheiate între tutor, soțul acestuia ori o rudă în linie dreaptă a tutorelui, pe de o parte și minor de cealalta parte; declararea ca fiind nulă a oricarei clauze care ar autoriza pe creditor să-și apropie sau să dispună de gaj.
prezumția de dobîndire a proprietății în anumite împrejurări determinate. Prin C. Fam. se prezumă că bunurile dobîndite de cei doi soți în timpul căsătoriei, sunt de la data dobîndirii lor bunuri commune.
prezumția de liberațiune a debitorului ce rezulta din anumite împrejurări de fapt determinate de remiterea voluntara a titlului de credit de creditorul debitului;
prezumția de autoritate de lucru judecat care exprimă faptul că o hotărîre judecătorească rămasă irevocabilă exprimă adevarul.
O situația ce vizează prezumțiile legale se întîlnește în cazul accesiunii imobiliare artificiale. Art. 329 alin. (1) stabilește: Construcțiile și lucrările subterane sau de la suprafața terenului sînt prezumate a fi făcute de proprietarul terenului pe cheltuiala sa și îi aparțin acestuia până la proba contrară. Alin. (1) stabilește o dublă prezumție: construcțiile și lucrările subterane sau de la suprafața terenului sînt prezumate a fi făcute: a) de proprietarul terenului și b) pe cheltuiala sa. Prin această prezumție, legiuitorul a legiferat situațiile cele mai frecvente, căci, în majoritatea cazurilor, construcțiile sau plantațiile sunt făcute de proprietarul fondului și pe cheltuiala sa. Chiar dacă valoarea construcției sau a plantației ar depăși cu mult valoarea pământului pe care se află, prezumția prevăzută își găsește aplicația. Conform dispozițiilor art. 329 alin.(1) însă, această prezumție poate fi combătută prin dovadă contrarie. Astfel, cel care pretinde că a făcut construcția sau plantația pe un fond străin trebuie să dovedească acest lucru prin orice mijloc de probă: înscrisuri, depoziții ale martorilor etc [35, p. 811].
Art. 329 alin. (1) se referă la construcții și lucrări. Dacă la termenul „construcții’’ legiuitorul nu dă explicații, deoarece acesta nu ridică semne de întrebare, reteritor la „lucrări’’ indică expres ce se înțelege prin ele, atribuind sensului lor „plantarea, precum și amenajările aduse unui teren care nu se incorporează în mod durabil în acesta’’. Trebuie să precizăm că alin. (1) se referă doar la lucrări noi, nu și la îmbunătățirile anterioare. De asemenea, la lucrări nu se atribuie nici reparațiile făcute.
La fel vom adăuga că, stabilind o dublă prezumție în alin.(1) art.329 C.civ. RM, legiuitorul nu a făcut altceva decât să legifereze situațiile cel mai des întâlnite în practică. Or, într-adevăr, în majoritatea cazurilor construcțiile sau plantațiile făcute pe un fond sunt făcute de către proprietarul fondului și pe cheltuiala sa. Însă, problematica accesiunii imobiliare artificiale este extrem de complexă, iar soluțiile instanțelor judecătorești pot avea un caracter neunitar [42, p. 74].
Sunt controversate problemele referitoare la natura juridică a construcției edificate pe terenul altuia, la dreptul constructorului asupra porțiunii de teren proprietatea altuia pe care s-a extins construcția, la conturarea noțiunii de bună sau de rea-credință a constructorului care a construit pe terenul altuia, precum și ideea abuzului de drept în materia accesiuni mobiliare.
Jurisprudența se confruntă, frecvent, cu aspecte privind construcțiile ridicate pe terenul unui terț în baza unui antecontract, privind partajarea construcțiilor edificate de soți ori de concubini pe terenul altuia, stabilirea cuantumului despăgubirilor în situația în care proprietarul terenului își reține construcția. Totodată, nu este ușor a găsi soluțiile procesuale ce pot fi aplicate pentru clarificarea raporturilor dintre constructor și proprietarul terenului etc.
Demersul se limitează la abordarea teoretică și, în special, practică, a unor probleme mai importante privind aplicarea prevederilor art.329 C.civ. RM. Se impun analizei unele puncte de vedere ale doctrinei și soluții ale practicii judiciare comparate în această dificilă problemă. Desigur, avem în vedere dreptul constructorului asupra construcției edificate pe terenul altuia, din momentul ridicării ei și până când proprietarul terenului procedează potrivit dispozițiilor prevăzute la an. .civ. RM.
În doctrină opiniile sunt diferite, considerându-se că dreptul constructorului de a folosi construcția ar fi de creanță, de proprietate rezolubilă sau de folosință [6, p. 5]. Astfel, va beneficia de un drept de creanță constructorul de bună-credință, drept care este cert, însă exigibil doar în momentul în care proprietarul terenului preia efectiv posesia construcției.
Considerăm însă că neajunsul acestor soluții ar consta în faptul că nu se precizează ce drept are persoana care a construit de la data edificării și până la opțiunea proprietarului terenului, și nici ce drept are ea dacă proprietarul nu optează pentru însușirile construcției, când constructorul este de rea-credință. În același rând, nu se rezolvă problema cărui drept real îi va corespunde posesia.
Opinia nu este nuanțată, în sensul că constructorul ar beneficia, într-adevăr, de un drept de creanță, pe întreaga perioadă, dar acest drept s-ar fundamenta pe principiul îmbogățirii fără justă cauză (art.8 C.civ. RM). În acest caz, constructorul are doar simpla posesiune a construcției, care nu este decât o stare de fapt. Persoana terță, care a construit cu materialele sale, nu devine proprietar al construcțiilor și lucrărilor, ea putând în unele cazuri să pretindă o despăgubire de la proprietarul terenului. Spunem în unele cazuri, pentru că legiuitorul a făcut o distincție între constructorul de bună-credință și constructorul de rea-credință.
S-a mai formulat și opinia potrivit căreia constructorul ar dobândi un drept de proprietate afectat de o modalitate asupra construcției edificate pe terenul altuia [40, p. 24]. Faptul că organul administrativ va cere sau nu demolarea construcției ridicate fără autorizație constituie un "un eveniment viitor și nesigur", de care depinde soarta construcției privită în materialitatea ei, și întrunește trăsăturile unei adevărate condiții rezolutorii. În aceste condiții, însuși dreptul de proprietate asupra construcției va întruni trăsăturile proprietății rezolubile. Condiția rezolutorie ar opera și în ce privește atitudinea proprietarului terenului referitoare la preluarea sau nu a construcției ridicate pe terenul său.
Dacă păstrează construcțiile sau lucrările făcute de un terț (constructorul), proprietarul este obligat să plătească, la alegere, valoarea materialelor și costul muncii ori o sumă de bani egală cu creșterea valorii terenului. Proprietarul terenului este în drept să aleagă ce sumă să fie achitată constructorului: fie o sumă echivalentă cu valoarea materialelor și costul muncii, fie o sumă echivalentă cu creșterea valorii terenului. Este de presupus că proprietarul terenului va alege suma mai mică, dar nu este exclus și inversul. Dacă proprietarul fondului nu va reține pentru sine construcțiile și lucrările efectuate de terța persoană, atunci constructorul este obligat să ridice construcția sau lucrările pe cheltuiala sa. În cazul în care demolarea construcției va cauza anumite daune, acestea vor fi reparate de către constructorul de rea-credință.
Împărtășim și ideea că nu poate fi calificată condiție rezolutorie atitudinea proprietarului terenului în cazul constructorului de bună-credință, deoarece, în acest caz, proprietarul terenului nu beneficiază de un drept de opțiune, el fiind obligat să rețină construcția. Comparativ cu constructorul de rea-credință, situația constructorului de bună-credință este mai favorabilă, el neputând fi obligat să ridice construcțiile și lucrările efectuate pe terenul străin. Aceasta este unica diferență între constructorul de rea-credință și cel de bună-credință.
Cel mult, ne aflăm în prezența unui termen incert, în sensul că nu se poate stabili cu certitudine ziua în care proprietarul terenului îl va deposeda pe constructorul de bună-credință. Posesiunea nu este un drept, ci o situație sau stare de fapt, și este imposibil ca, indirect și unilateral, doar prin faptul edificării clădirii să se dobândească un drept de proprietate pe terenul altuia. Aparența de drept de care se bucură constructorul nu poate fi confundată cu existența în sine a dreptului.
În literatura de specialitate mai veche s-a considerat că dreptul constructorului pe terenul altuia constituie "nu un drept de proprietate sui generis, cum îl consideră doctrina franceză, ci o dezmembrare, adică o sarcină a dreptului de proprietate". În sfârșit, a fost criticată și opinia potrivit căreia constructorul ar beneficia de un drept patrimonial, ceea ce ar determina includerea construcției în masa bunurilor de împărțit. S-a relevat că, "dacă se recunoaște calitatea de drept patrimonial asupra bunului, în mod necesar acest drept trebuie să fie definit, știut fiind că drepturile patrimoniale nu pot fi ori drepturi reale, ori drepturi de creanță".
Considerăm că în această materie soluțiile jurisprudenței naționale ar putea fi oscilante. Spunem "oscilante", deoarece de către instanța de judecată română s-a decis că cel care a construit pe terenul altuia "are un drept de creanță împotriva acestuia, în limita muncii prestate, iar nu un drept real asupra construcției însăși" [51]. Deși instanța supremă română a stabilit că cel care a construit pe terenul altuia ar avea un drept de proprietate asupra construcției executate, în alte cazuri aceeași instanță a decis că "cel care cu bună-credință a construit pe terenul altuia are împotriva proprietarului terenului un drept de creanță, și nu un drept de proprietate asupra construcției"[52].
Referitor la prezumția prevăzută de art.329 C.civ. RM, putem menționa că în practica judiciară a Republicii Moldova această prezumție de proprietate asupra construcției ridicate pe terenul altuia poate fi prezumată și recunoscută în favoarea proprietarului terenului, deci poate fi combătută, iar persoana care a construit să aibă posibilitatea să facă dovadă că ea este proprietara construcției, fie în baza unei convenții intervenite între părți, fie în baza prevederilor legale.
Incontestabil, construcțiile edificate pe terenul altuia, așa cum prevede art.329 C.civ. RM, sunt proprietatea proprietarului terenului din momentul în care s-a început executarea construcției. Astfel, accesiunea imobiliară artificială devine un mod de dobândire a proprietății.
În nici un moment, inclusiv în perioada de la edificarea construcției și până la opțiunea proprietarului terenului, constructorul nu dobândește dreptul de proprietate asupra construcției.
Desigur, în momentul în care proprietarul terenului își manifestă opțiunea (doar în cazul constructorului de rea-credință, pentru că, în caz contrar, el este obligat să o rețină), se evidențiază mai pregnant dreptul proprietarului fondului asupra construcției. Cât timp însă proprietarul terenului rămâne în pasivitate, nu-și exercită opțiunea, constructorul (de bună sau de rea-credință) are doar posesiunea construcției.
Fiind o stare de fapt, posesiunea presupune existența unui element material (corpus) și a unui element intențional (animus). Constructorul nu se limitează să stăpânească doar construcția, ci, prin manifestarea exterioară a posesiunii, aceasta "corespunde cu însuși exercițiul dreptului de proprietate sau al oricărui alt drept real care conferă titularului atributul posesiunii" [25, p. 167].
Suntem de părere că o posesiune îndelungată asupra construcției pe terenul unui terț, prin efectul uzucapiunii, duce la dobândirea dreptului de proprietate asupra clădirii, de către constructor. Va putea uzucapa atât constructorul de bună-credință, cât și cel de rea-credință. Însă, pot apărea și cazuri când constructorul să fie tulburat de posesiunea sa de către alte persoane, altele decât proprietarul terenului.
În aceste circumstanțe putem crede că el va recurge la acțiunea posesorie (în reintegrare sau în complângere), pentru a redobândi posesia asupra construcției sau pentru a fi înlăturate tulburările. Prin aceasta nu se încalcă dreptul de proprietate al proprietarului fondului, deoarece nu se face decât să se conserve imobilul, să fie readus practic în patrimoniul titularului terenului. Posesiunea ia sfârșit în momentul în care proprietarul terenului va opta pentru reținerea sau dărâmarea construcției, în funcție de buna sau de reaua-credință a constructorului [44, p. 151]. Mai exact, în momentul când va cere să-i fie predată posesiunea clădirii, în virtutea dreptului de proprietate asupra ei, ca efect al accesiunii imobiliare artificiale. În acest moment constructorul își va exercita dreptul de creanță în despăgubire, prescriptibil în trei ani. Caz în care constructorul, fie el de bună sau de rea-credință, dobândește împotriva proprietarului terenului pe care a construit un drept de creanță în despăgubire, care se prescrie în termen de trei ani, calculat de la data când proprietarul terenului ridică pretenții asupra construcției sau plantației ori asupra altor amenajări. Dreptul de creanță al constructorului se naște chiar din momentul edificării construcției, nu însă de la data când proprietarul terenului solicită predarea construcției. În fapt, posesiunea asupra construcției este exercitată de constructor cu acceptarea tacită a proprietarului terenului, deoarece în orice moment acesta poate invoca dreptul de proprietate asupra construcției ca urmare a accesiunii imobiliare.
În concluzie, prezumții legale pot fi absolute, imposibil de combătut prin vreun mijloc de probă, de exemplu, prezumția legală de putere a lucrului judecat, prezumția de nulitate a actului racul în frauda legii; sau atunci cînd mărturisirea este admisă, posibil de combătut numai pe calea acesteia; relative, care au putere doveditoare vremelnică, cît timp n-au fost combătute, prin orice mijloace de dovadă; intermediare sau mixte, acele prezumții care, deși pot fi răsturnate, aceasta se poate face prin anumite mijloace de dovadă, numai în anumite condiții sau numai de către anumite persoane [15, p. 657].
2.2 Prezumțiile simple
După cum am menționat, instituția probelor este calificată ca o instituție centrală a procesului civil, probele fiind deosebit de importante pentru ocrotirea drepturilor subiective civile. Încă din dreptul roman s-a consacrat adagiul idem non esse aut non probari (a nu fi sau a nu fi probat este tot una). Un drept care nu poate fi dovedit echivalează cu un drept care nu există. Astfel, se vorbește de un drept subiectiv procesual, dreptul la probă, care dublează și întărește dreptul subiectiv substanțial [7, p. 122].
Judecătorul nu poate rezolva un litigiu numai pe baza afirmațiilor părților, acestea din urmă trebuie să și dovedească ceea ce afirmă. Întotdeauna, într-un proces, judecătorul este acela care trebuie convins prin probele administrate. Probațiunea este strict limitată la elementele de fapt ale litigiului, astfel, judecătorul va aduce dreptul, iar părțile vor furniza faptele, adică probele (da mihi facta dabo tibi ius) [43]. Rezultă că probele prezintă interes atît pentru părți, cît și pentru judecător.
Chiar dacă o lunga perioadă de timp, judecătorul a avut un rol neutru, în sensul că era inactiv în căutarea probelor, în prezent el nu se poate refugia în spatele insuficienței probei pentru a respinge o cerere; aceasta deoarece, deși procesul civil este un proces al intereselor private, ei nu este lipsit de incidența unor aspecte de interes general și de ordine publică, astfel că stabilirea adevărului, care se face pe bază de probe, nu poate fi neglijată.
Astfel, invocînd aici necesitatea prezumțiilor simple, vom menționa că definiția legală a prezumției simple stabilește că prezumțiile care nu sunt stabilite de lege, sunt lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului, magistratul nu trebuie să se pronunțe decît întemeindu-se pe prezumții care să aibă o greutate și puterea de a naște probabilitatea, prezumțiile nu sunt permise judecătorului decît numai în cazurile cînd este permisă și dovada prin martori, afară numai dacă un act nu este atacat că s-a făcut prin frauda, dol sau violență.
Dacă în procesul de adunare a probelor apar dificultăți, instanța poate contribui, la solicitarea părților și altor participanți la proces, la adunarea și prezentarea probelor necesare. În cererea de reclamare a probei trebuie să fie specificate proba și circumstanțele care ar putea fi confirmate sau infirmate prin acea probă, cauzele ce împiedică dobîndirea probei, locul aflării ei. Instanța judecătorească (judecătorul) poate elibera, după caz, la cererea părților sau a altor participanți la proces, un demers pentru obținerea probei. Persoana care deține proba reclamată o trimite nemijlocit în judecată sau o înmînează persoanei care deține demersul pentru a o prezenta în judecată. Persoanele care nu dețin probele de rigoare sau nu au posibilitatea de a le prezenta în termenul stabilit de judecată sînt obligate să comunice instanței faptul în decursul a 5 zile de la data primirii cererii acesteia, indicînd motivele neprezentării. În caz de neînștiințare, precum și de declarare de către instanță a neîndeplinirii cererii de a se prezenta probe ca fiind neîntemeiată, persoanele vinovate care nu sînt participanți la proces se sancționează cu amendă de pînă la 10 unități convenționale. Aplicarea amenzii nu scutește persoanele care dețin proba reclamată de obligația prezentării ei în instanță [32, p. 55].
La fel, conform art 130 din CPC al RM, instanța judecătorească apreciază probele după intima ei convingere, bazată pe cercetarea multiaspectuală, completă, nepărtinitoare și nemijlocită a tuturor probelor din dosar în ansamblul și interconexiunea lor, călăuzindu-se de lege. Nici un fel de probe nu au pentru instanța judecătorească o forță probantă prestabilită fără aprecierea lor.
Astfel, fiecare probă se apreciază de instanță privitor la pertinența, admisibilitatea, veridicitatea ei, iar toate probele în ansamblu, privitor la legătura lor reciprocă și suficiența pentru soluționarea pricinii. Ca rezultat al aprecierii probelor, instanța judecătorească este obligată să reflecte în hotărîre motivele concluziilor sale privind admiterea unor probe și respingerea altor probe, precum și argumentarea preferinței unor probe față de altele. Proba este declarată ca fiind veridică dacă instanța constată prin cercetare și comparare cu alte probe că datele pe care le conține corespund realității.
Astfel, instanța trebuie să vină în mod direct în contact cu întregul material probator și să perceapă nemijlocit toate elementele care ar putea influența soluționarea cauzei. Percepînd direct probele, judecătorii au o mai mare capacitate de a afla adevărul decît dacă ar percepe aceste probe din documentele în care au fost consemnate. Prin urmare, instanța va trebui să audieze nemijlocit părțile și martorii, va lua contact cu specialiștii și experții fără a apela la intermediari, va examina direct mijloacele materiale de probă, să ia contact cu experții etc.
Principiul nemijlocirii se va considera încălcat dacă instanța de judecată a delegat pe unul din judecătorii săi să audieze martorii într-o cauză civilă, chiar dacă aceste acte ar fi efectuate în sala de ședință și în prezența părților. Principiul nemijlocirii se va considera încălcat și în cazul în care instanța de judecată a luat în considerare la darea hotărîrii dovezi depuse după închiderea dezbaterilor, în stadiul deliberării, ca anexe la concluziile scrise (de ex., certificate eliberate de anumite autorități, scrisori emanate sau pretinse ca fiind emanate de la una din părți etc.).
Principiul nemijlocirii nu se va încălca în cazul actelor îndeplinite prin comisie rogatorie, fiindcă aceste acte sînt efectuate în fața completului de judecată de la instanța rogată, iar ulterior formează obiectul de discutare și verificare la instanța de judecată care judecă cauza. Astfel, instanța de judecată este obligată de a lua contact direct cu toate probele în cauză, deoarece doar așa se pot trage concluzii asupra unor aspecte care altfel nu ar putea fi apreciate și nu ar influența soluționarea cauzei. Mai mult decît atît, instanța va putea să-și întemeieze sentința numai pe probele care au fost cercetate în ședința de judecată.
Ca urmare a adoptării acestui principiu, judecata cuprinde o cercetare judecătorească, în care se verifică probele și se administrează probe noi de către judecătorii care vor soluționa cauza, și dez6aterîfe judiciare orale, în care procurorul și părțile iau cuvîntul pentru a susține învinuirea sau, respectiv, apărarea. Susținerile verbale din cadrul dezbaterilor sînt percepute nemijlocit de către membrii completului de judecata, care își pot forma astfel o părere corectă privind soluția ce trebuie adoptată.
La fel, instanța în faza de pregătire a pricinii, la cererea participanților la proces, reclamă organizațiilor și persoanelor fizice probele necesare. Aplicarea art. 119, alin.2 CPC este posibilă anume la faza pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, chiar dacă aceasta solicitare se conține în cererea de chemare în judecată. Bineînțeles că participanții la proces pot solicita concursul instanței de judecată la procesul de colectare a probelor și prin cereri separate adresate în timpul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare. în asemenea cazuri judecătorul va reacționa printr-un demers al instanței judecată adresat persoanelor care dețin probele ce urmează a fi administrate în justiție. Ținem să atenționăm că reclamarea probelor prin intermediul instanței de judecată nu întotdeauna va avea ca efect obligatoriu emiterea acestui fel de demers, or, judecătorul va putea refuza reclamarea probelor printr-o încheiere nesusceptibilă de recurs dacă acestea pot fi obținute fără concursul instanței, (art. 138, alin.2 CPC).
Soluționează problema citării în ședință de judecată a martorilor sau îi interoghează la locul aflării lor, conform art. 136 alin.(l) CPC. Audierea martorilor la locul aflării lor la această etapă se poate face doar ca măsură de asigurare a probelor. Audierea chiar în instanța ca măsură de asigurare de asemenea este posibilă din punct de vedere procesual. Iar în ordinea firească a administrării probelor acest act procesual se va exercita în timpul ședinței de judecată.
Potrivit art.10 din Codul civil francez “Chacun est tenu d'apporter son concours à la justice en vue de la manifestation de la vérité. Celui qui, sans motif légitime, se soustrait à cette obligation lorsqu'il én a été légalement requis, peut être contraint d'y satisfaire, au besoin à peine d'astreinte ou d'amende civile, sans préjudice de dommages et intérêts” [10]. Conform art .civ. francez prevede că: “Cel ce pretinde executarea unei obligații trebuie să o dovedească. În mod reciproc, cel ce se pretinde liberat trebuie să dovedească plata sau faptul ce a determinat stingerea obligației sale”. La fel, în dreptul francez, doctrina și jurisprudența consideră că proba legii străine este o problemă de fapt, iar conținutul și interpretarea ce trebuie date legii străine trebuie să fie probate de partea care le invocă. Proba poate fi făcută de părți prin orice mijloace, însă în general ea se face prin intermediul certificatelor de cutumă care sunt expertize scrise [41, p. 123].
De asemenea, în dreptul francez probele se apreciază liber de către judecător, potrivit intimei sale convingeri. Libertatea de apreciere este limitată doar când este vorba de probe preconstituite sau, cum spun francezii, de elemente de probă anterioare intervenției judiciare, pentru care legea fixează gradul lor de autoritate, cum sunt înscrisurile, prezumțiile legale, mărturisirea, jurământul. Pentru altele, cum sunt mărturiile, prezumțiile omului, anchetele executate de un tehnician, confruntarea părților, legea lasă judecătorului o putere suverană, pentru a aprecia pertinența mijloacelor de probă invocate.
Art.2803 C.civ. Québec prevede că: “Cel care dorește să-și valorifice un drept trebuie să dovedească faptele care susțin pretenția sa. Cel care pretinde că un drept este nul, a fost modificat sau este stins trebuie să dovedească faptele pe care pretenția sa este fondată”. La fel, art.2857 C.civ. Québec prevede că proba oricărui fapt pertinent din litigiu este admisibilă și poate fi făcută prin toate mijloacele [26, p. 93]. În aceleși art din C.civ. Québec se prevede că declarația care a fost înregistrată pe o bandă magnetică sau printr-o tehnică de înregistrare în care se poate avea încredere poate fi probată prin acest mijloc, cu condiția ca o probă distinctă să-i stabilească autenticitatea.
Condiția verosimilității rezultă și din art.2865 C.civ. Québec, potrivit căruia “începutul de probă poate rezulta din mărturisire sau dintr-un înscris emanând de la partea adversă, din mărturia sa sau din prezentarea unui element material, atâta timp cât un asemenea mijloc face verosimil faptul invocat”, precum și din art.2804 C.civ. Québec, care stabilește că “Proba care recunoaște existența unui fapt mai probabil decât inexistența Iui este suficientă, numai dacă legea nu pretinde o probă mai convingătoare”.
La fel, în art.2859 C.civ. Québec se prevede expres că tribunalul nu poate invoca din oficiu mijloacele de inadmisibilitate, rezultând din dispozițiile Codului civil, referitoare la probe pe care o parte care este prezentă sau reprezentată a omis să le invoce. Însă, potrivit art.2858 alin.1 C.civ. Québec, tribunalul trebuie, chiar din oficiu, să respingă orice element de probă obținut în condiții care aduc atingere drepturilor și libertăților fundamentale și a cărui utilizare este susceptibilă de a desconsidera administrarea justiției, iar potrivit alin.2 al aceluiași articol, instanța nu este ținută a evalua acest ultim criteriu atunci când este vorba despre o violare a dreptului la respectarea secretului profesional.
Trebuie, de asemenea, să se țină seama de internaționalizarea dreptului probei. În relațiile cu Statele membre ale Uniunii Europene, Regulamentul Consiliului (CE) nr.1206/2001 instaurează o cooperare între jurisdicțiile Statelor membre în domeniul obținerii probelor în materie civilă și comercială. Conform art.21 din Regulamentul CE nr.1206/28 mai 2001 referitor la cooperarea între jurisdicțiile statelor membre în domeniul obținerii probelor în materie civilă sau comercială cu statele membre ale Uniunii Europene, cu excepția Danemarcei, acest instrument normativ va prevala, în materiile care fac obiectul său de reglementare, asupra prevederilor cuprinse în acordurile bi și multilaterale încheiate între statele membre și în special de Convenția de din 1 martie 1954 privind procedura civilă și Convenția de din 18 martie 1970 privind administrarea de probe în străinătate în cauzele civile și comerciale în relațiile dintre statele membre părți la acestea.
Nu putem trece cu vederea nici caracteristica rergimului juridic al probelor material conform legislației statelor din sistemul de drept anglo-saxon. Astfel, vom menționa inițial că în țările familiei juridice anglo-saxone ca izvor de bază a dreptului este norma formulată de judecători și exprimată în precedente judiciare [5, p. 15]. Dreptul comun anglo-saxon ca și dreptul roman s-a dezvoltat după principiul „Dreptul este acolo unde este apărarea”. Și necătînd la toate încercările de codificare dreptul comun englez, completat și perfecționat de legile „dreptului de echitate”, are la bază un drept de procedent creat de judecătorii. Acest fapt nu excludee creșterea rolului dreptului statular (legislativ). Astfel, dreptul a obținut o triplă structură: dreptul comun bazat pe precedent, izvor de bază; dreptul de echitate – care completează și corectează izvorul de bază; dreptul statular – dreptul scris de origine parlamentară.
În general, în SUA s-a format un sistem dualist, asemănător celui englez: dreptul precedentului în interacțiune cu cel legislativ. În Anglia și SUA exista aceeași concepție a dreptului și a rolului său. În ambele țări există aceeși divizare a dreptului, se folosesc aceleași metode de interpretare a dreptului.
Pentru un jurist american ca și pentru unul englez, dreptul este mai întîi de toate un drept al practicii judiciare. Normele elaborate de legiuitor pătrund cu adevărat în sistemul de drept americat numai după o aplicare și interpretare a lui repetată de către judecătorii și numai după ce se va putea face referire la hotărîrile judiciare care l-au aplicat și nu la norme nemijlocit. Prin urmare, dreptul SUA, în general, are o structură analogică cu structura dreptului comun [37, p. 44].
În sistemul american, desfășurarea procesului cuprinde două etape: etapa pregătitoare, numită discovery sau cercetarea judecătorească a cauzei, și etapa dezbaterii cauzei. Etapa cercetării judecătorești este considerată piatra de temelie a procesului, în cadrul căreia părțile fac un schimb prealabil de informații, acte și mijloace de probă pe care le vor folosi în cauză, în scopul evitării efectelor surprizei și pentru a permite o pregătire cât mai bună a procesului propriu-zis, precum și pentru a da părților posibilitatea de a tranzacționa. Sfera de aplicare a acestei proceduri include orice element pertinent, nefiind limitată la probele admisibile.
De asemenea, în dreptul american, dacă procesul se judecă de către jurați (în prezent, rolul acestora limitându-se la situația de fapt, iar în contenciosul privat dreptul de a fi judecat de jurați există doar dacă se pretind despăgubiri) aceștia se pronunță asupra stării de fapt în cauza respectivă, iar judecătorul hotărăște doar cu privire la problemele de drept privind procedura, administrarea probelor și regulile de drept aplicabile în speță. Dacă litigiul se judecă fără jurați, judecătorul trebuie să se pronunțe atât asupra situației de fapt, cât și asupra situației de drept.
La fel, în dreptul procesul-civil American se întîlnește procedura “discovery”, procedură ce face parte din procesul judiciar federal de la adoptarea în 1938, de către Curtea Supremă, a Regulilor federale de procedură civilă (FRCP), însă, ulterior, reguli similare au fost adoptate în diferite state. La procedura “discovery” (etapă pregătitoare ce precede etapa dezbaterii cauzei) se recurge în situația în care avocații părților nu ajung la o înțelegere (stipulation) în cadrul ședinței preliminare, înaintea procesului. Sfera de aplicare a procedurii discovery, ce are la bază regula nr.26 FRCP, include orice element pertinent, nefiind limitată la probele admisibile. Există totuși unele limitări care se referă la: subiectele protejate printr-unul din privilegiile recunoscute de dreptul privind probele și decurgând dintr-o legătură protejată prin secretul profesional, cum ar fi cea dintre client și avocatul său, medic și pacient, excluderea oricărui element ce ar putea pune în pericol securitatea națională ori care ar fi susceptibil de a divulga secrete militare, informațiile care reprezintă produs al muncii (work-product) avocatului sunt protejate printr-un cvasiprivilegiu. Procedura discovery se poate realiza prin depoziție (declarație sub jurământ, ce poate fi luată de o parte celeilalte părți sau unui martor), interogatoriu (întrebări scrise puse de o parte celeilalte părți, care va răspunde sub jurământ) și prezentarea de registre, dosare sau documente, în scopul examinării lor din punct de vedere fizic ori chiar în scopul verificării autenticității unor documente. De asemenea, în cauzele complexe părțile apelează la experți [16, p. 63].
În dreptul englez, dacă aprecierea faptelor este încredințată unui juriu care colaborează cu instanța, aceasta din urmă trebuie să aprecieze pertinența probei, și nu juriul.
2.3 Asemănări și deosebiri între prezumțiile probante legale și prezumțiile probante judiciare
Vorbind despre asemănări și deosebiri între prezumțiile probante legale și prezumțiile probante judiciare, vom porni de la necesitatea distinderii celorlalte mijloace de probă admise în cadrul procesului civil din Republica . Astfel, conform art 117 al CPC al RM, probe în pricini civile sînt elementele de fapt, dobîndite în modul prevăzut de lege, care servesc la constatarea circumstanțelor ce justifică pretențiile și obiecțiile părților, precum și altor circumstanțe importante pentru justa soluționare a pricinii.
În calitate de probe în pricini civile se admit elementele de fapt constatate din explicațiile părților și ale altor persoane interesate în soluționarea pricinii, din depozițiile martorilor, din înscrisuri, probe materiale, înregistrări audio-video, din concluziile experților. Probele obținute cu încălcarea legii nu au putere de probațiune și nu pot fi puse de instanță în temeiul hotărîrii.
Conform art 137 al CPC al RM, se consideră înscris orice document, act, convenție, contract, certificat, scrisoare de afacere ori scrisoare personală, alt material expus în scris cu litere, cifre, semne grafice, precum și primit prin fax, poștă electronică ori prin alt mijloc de comunicare sau în alt mod ce permite citirea informației care se referă la circumstanțe importante pentru soluționarea pricinii și care pot confirma veridicitatea lor. Se consideră probă scrisă sentințele, hotărîrile și alte acte judecătorești, procesele-verbale ale actelor procedurale, procesele-verbale ale ședințelor judiciare, anexele (scheme, proiecte, desene etc.) la procesele-verbale ale actelor procedurale.
În unele surse doctrinare, paralel cu noțiunea de înscris sunt folosite și așa noțiuni ca cea de act sau document. Reieșind din acest fapt, considerăm mai adecvată în terminologia examinării criminalistice, utilizarea noțiunii de document.
Desfășurînd în continuare noțiunea de document, vom porni de la faptul că cuvîntul document provine din limba latină și anume de la cuvîntul documentum ce înseamnă certificat, indiciu, dovadă [1, p. 44]. Conform DEX-ului în redacția din 1996, documentul este un act prin care se adeverește, se constată sau se preconizează un fapt, se conferă un drept, se recunoaște o obligație; o altă explicație ar fi că este un text scris sau tipărit, inscripție sau altă mărturie servind la cunoașterea unui fapt real actual sau din trecut [17, p. 313]. După Enciclopedia Sovetică Moldovenească din 1981, documentul este un act scris, care confirmă un fapt juridic (nașterea, căsătoria ș.a.) sau care servește ca dovadă de justificare a unui oarecare drept (pașaportul, diploma, testamentul ș.a.) [20, p. 198].
Pentru început vom spune că în sens larg, termenul de document, cuprinde diverse obiecte materiale confecționate și destinate fixării în timp și spațiu a ideilor, gîndirii și voinței umane. Astfel sub incidența termenului de document este și filmul, fotografia, audio-videogramele și alte modalități de înregistrare. Toate aceste feluri de înregistrare pot fi și sînt folosite pentru păstrarea datelor în diferite scopuri inclusiv juridice.
În argentarea tezei de mai sus vom cita spusele autorului rus И.Ф.Кpылoв, conform cărora noțiunea de document este mai cuprinzătoare sub aspect terminologic și semantic, fiind mai complexă decît cea de act. După cum afirmă autorii români Bulai C., Filipaș A. și Mitrache C., termenul de document este mai sugestiv pentru scopul pe care îl servește, acela de a fi expresia grafică a unei manifestari sau declarații de voință, ori a unei atestări a unui fapt, redînd prin conținut fapte, împrejurări, evenimete, stări, acțiuni de care legea penală leagă anumite consecințe juridice [4, p. 443].
Conform opiniei lui Sandu Dumitru, noțiunea de document, poate desemna atît un înscris, cît și orice obiect destinat să ateste fapte de natură juridică sau istorică [39, p. 7]. Documentul reprezintă mai întîi de toate o scriere ca modalitate de exprimare a gîndirii, fixată pe un anumit suport, care în mod obișnuit este hîrtia, dar care poate fi și pergamentul, pînza, lemnul, sticla, materialele plastice ș.a. Nefiind o exprimare a gîndirii în scris, emblemele, mărcile de fabrică, notele muzicale, reproducerile fotografice, înregistrările fonografice, filmele, nu se cuprind în noțiunea de act scris, după cum nu intră în această noțiune matrițele, sigiliile ș.a.
Este primar a evidenția gîndul conform căruia, textul scris, ca expresie grafică a unei manifestări sau declarații de voință ori a atestării unui fapt, redă conținutul documentului și poate cuprinde fapte, împrejurări, evenimente, stări, acțiuni de care legea penală leagă anumite consecințe juridice. Lipsa textului scris înseamnă inexistența actului. Un alt element important al actului, care dă acestuia valoare și semnificație juridică, ol constituie semnătura (subscrierea), prin care se identifică în general autorul acestuia. Semnătura trebuie să fie manuscrisă și proprie. Semnarea într-un alt mod – de exemplu prin aplicarea unei parafe – reprezintă un simplu element de identificare, cu caracter prezumtiv, iar nu o semnătură propriu- zisă, cu valoare juridică. Este de remarcat însă că semnătura nu constituie singurul mijloc pentru a certifica paternitatea înscrisurilor, legea prevăzînd numeroase acte valabile fără semnătură.
În continuare vom încerca depsebirea mijloacelor material de probă de înscrisuri. De aceea, prin analiza suporturilor electronice de fixare a informației vom încerca să arătăm deosebirea între înscrisuri și probele materiale. Deci, odată cu dezvoltarea mijloacelor tehnico-electronice și implementarea lor în practică, adică în viața de toate zilele a oamenilor, s-a mărit frecvența și posibilitatea "fixării împrejurărilor de fapt pe suporturi electronice"1, cum ar fi: suporturi electronice de informație obținute cu ajutorul tehnicii de calcul moderne (cardurile, discurile etc.), suporturi obținute cu ajutorul mijloacelor tehnice (de exemplu cele audio-, video-). Acestea au o calitate mult mai înaltă la fixarea datelor în comparație cu purtătorii de informație tradiționali (hârtia, piatra, lemnul etc.), ceea ce duce la modificarea relațiilor sociale în domeniu adică face posibilă reglementarea acestora în procesul civil al Republicii . Dat fiind rolul probelor în procesul civil, în absența lor e greu a vorbi despre existența dreptului subiectiv sau a vreunei obligații, deoarece prin intermediul probelor acestea din urmă îmbracă forma juridică. De aceea, problema constă în admiterea și egalarea rezultatelor progresului tehnico-științific cu suporturile tradiționale de fixare a informației – hârtia (înscrisul), astfel încât, în condițiile legii, să se faciliteze colectarea probelor pentru justa soluționare a pricinii civile.
La caracterizarea suporturilor electronice de fixare a informației sunt utilizate două criterii de formă și de fond. Astfel că, indiferent de forma și fondul suportului electronic de informație, dacă acesta corespunde sensului prevederilor art.137 C. proc. civ. RM, el trebuie atribuit la înscrisuri și privit ca purtător de informație potențial utilă și veridică. Important este ca informația de pe aceste suporturi să fie citită, "înțeleasă de orice om", indiferent de formă: limbă străină, scris cuiniform, ieroglife, sistem binar, impulsuri electromagnetice etc., cu condiția să se respecte prevederile legii. Însă, suporturile electronice propriu-zise (de exemplu, CD-R etc.) nu le putem privi în acest caz ca mijloace de probe materiale (deoarece în alte condiții ele ar putea constitui și probe materiale – de exemplu: ca obiect material al infracțiunii de furt, omor etc.), ci mai degrabă ca niște dispozitive ajutătoare, auxiliare ce ne facilitează accesul la informația pe care o conțin, numai că într-o formă deosebită decât cea pe care ne-am obișnuit a o vedea pe suporturile tradiționale – înscrisurile. De aici rezultă și o altă caracteristică specifică a acestor mijloace de probație: materializarea sau fixarea informației se face pe un dispozitiv sau pe/prin mecanisme prea sofisticate și complexe, ceea ce nu ne permite perceperea liberă, momentană a informației pe care o conțin, ca în cazul mijloacelor de probație obișnuite, cum ar fi un înscris simplu. În acest caz, vom apela la alte dispozitive, mecanisme auxiliare sau procedee pe care legislația procesual civilă trebuie să le reglementeze în detaliu, pentru a se evita abuzurile și interpretările eronate, deoarece, în cele din urmă, statul are competența de a garanta respectarea drepturilor și intereselor persoanelor, inclusiv prin accesul liber la justiție, stabilind reguli (norme procesuale) cât mai clare și precise.
Suporturile electronice de informație pot fi atribuite la înscrisuri și pentru faptul că au caracteristicile necesare acestei categorii de probe [8, p. 34]. Totodată menționăm că, conform prevederilor art.371 din Codul de procedură civilă al Republicii Federative Germane, suporturile electronice de informație nu sunt atribuite la înscrisuri, ci sunt privite ca suporturi de probație de sine stătătoare. De asemenea, conform prevederilor legislației procesual civile a Germaniei, fotografia nu se atribuie la înscrisuri, ci este privită ca o entitate separată și independentă de celelalte mijloace de probație. Această poziție este criticată de doctrina juridică europeană. Per a contrario, Codul de procedură civilă al Republicii Democratice Germane, prin art.53, atribuie suporturile electronice de informație la înscrisuri, idee susținută de majoritatea autorilor progresiști, a cărei veridicitate este confirmată de practica judiciară.
Documentul electronic – constituie, conform prevederilor art.3 din Legea Republicii Moldova cu privire la documentul electronic și semnătura digitală, nr.264-XV din 15.07.2004, informația în formă electronică, creată, structurată, prelucrată, păstrată și transmisă cu ajutorul computerului, al altor dispozitive electronice sau mijloace tehnice și de program, semnată cu semnătură digitală în conformitate cu prevederile acestei legi. Prin urmare, documentul electronic urmează regimul juridic al înscrisului și nu al probelor materiale, deoarece în esență cade sub incidența prevederilor art.137 C. proc. civ. RM.
Fotografia – constituie, conform sensului său lexical dat de DEX, imaginea pozitivă a unei ființe, a unui obiect, a unui peisaj etc. fixată pe hârtie fotografică și obținută prin fotografiere. Doctrina juridică, în special cea procesual penală, și criminaliștii privesc fotografia ca o metodă tehnică de reproducere prin proiectare și fixare pe materiale fotosensibile a imaginii luminoase a ființelor, obiectelor, fenomenelor materiale, bazându-se pe proprietatea radiațiilor electromagnetice, a substanțelor chimice utilizate, printr-un proces chimic complex (aici menționăm că autorii de drept procesual civil neglijează cercetarea acestei probleme).
Dat fiind faptul că legislația procesual civilă a Republicii Moldova trece sub tăcere fotografia atât drept mijloc de probare de sine stătător, cât și drept categorie juridică, vom încerca să o definim și să o calificăm. Astfel, legiuitorul nu distinge fotografia ca mijloc de probă aparte, dându-i, spre exemplu, un statut de sine stătător – după modelul Codului de procedură penală (art.93), de rând cu acela al altor produse ale progresului tehnico-științific, cum sunt înregistrările audio-, video-, iar atribuirea acestora la înscrisuri nu se încadrează în condițiile reglementărilor actuale cuprinse în art.137 C. proc. civ. RM.
Prin urmare, utilizarea fotografiei în procesul civil ca mijloc de probă nu poate fi exclusă, importanța acesteia fiind incontestabilă. De aceea, în sensul Capitolului X din Titlul I al Codului de procedură civilă, atribuirea fotografiei ar fi logică la probele materiale, conform prevederilor art.142 C. proc. civ. RM, idee de altfel susținută și în doctrina rusă, de exemplu de P.C.Бeлкин [45, p. 200].
În plan asemănător, prezumțiile:
Au forță juridică;
Forța juridică a prezumțiilor este echivalent aplicabilă în cadrul procesului civil, iar rezultatul acestora nu poate fi pus la îndoială sau înlăturat din diferite motive;
Sunt prezente doar într-un proces;
Prezumțiile oricare nu ar fi aceste nu pot exista în afara unui proces civil. Doar prezența și rularea unui proces civil prezintă publicului diferite prezumții;
Sunt destinate pentru a întări probatoriul;
Prezumțiile, oricare nu ar fi acestea, sunt destinate pentru a forma și întări probatoriul în cadrul procesului civil.
2.4 Analiza speței cu privire la partajarea bunurilor în devălmășie
În conformitate cu art. 19 Codul familiei, bunurile dobândite de către soți în timpul căsătoriei sunt supuse regimului proprietății în devălmășie și acest regim legal al bunurilor soților acționează în măsura în care nu este modificat de contractul matrimonial. Ca formă a proprietății comune, proprietatea în devălmășie se distinge prin aceea că aparține nefracționat tuturor titularilor devălmași și are ca obiect bunuri comune nefracționate în materialitatea lor.
În cazul acestei forme de proprietate comună, titularii nu au determinată nici măcar o cotă-parte ideală, matematică din dreptul de proprietate [29, p. 180]. Devălmășia este legată de anumite relații existente între titularii dreptului, în primul rând – de relații de familie. Deci, proprietatea în devălmășie, în conformitate cu art. 114 Codul Civil, este proprietatea comună a membrilor familiei asupra bunurilor, fără cote definite.
Potrivit acestui regim de proprietate soții au două categorii de bunuri:
1) comune ambilor soți;
2) proprii fiecăruia dintre ei [9, p. 109].
Regula este că bunurile dobândite de oricare dintre soți în timpul căsătoriei sunt comune, iar excepția este că anumite bunuri limitativ prevăzute de lege sunt proprii. Grupa bunurilor comune precum și acea a bunurilor proprii există în patrimoniul fiecăruia dintre soți, nefiind vorba de un al treilea patrimoniu.
Regimul comunității de bunuri are un caracter precumpănitor, iar separația de bunuri între soți (bunurile proprii) are un caracter subsidiar, de excepție, bunurile fiind proprii unuia dintre soți numai în cazurile limitativ prevăzute de lege, în consecință, în cadrul raporturilor patrimoniale dintre soți, legea pune accentul pe comunitatea de bunuri și nu pe separația de bunuri.
Raporturile patrimoniale dintre soți cu privire la bunurile lor comune dobândite în timpul căsătoriei sunt consecința firească și necesară a raporturilor lor personale, nepatrimoniale. Soții nu urmăresc niciodată un scop lucrativ, adică realizarea și împărțirea unui câștig. Comunitatea de bunuri este un efect legal al căsătoriei și, deci, bunul dobândit de oricare dintre soți, în condițiile precizate, este comun chiar dacă numai unul din ei a contribuit efectiv la acea dobândire. Prin urmare, contribuția soților la dobândirea bunurilor comune este presupusă de lege, dar nu este o condiție pentru considerarea bunurilor ca fiind comune. De această contribuție se ține seama pentru determinarea părților ce se cuvin soților în cazul împărțirii bunurilor comune.
În temeiul acestor dispoziții legale, un bun este comun dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
a) este dobândit de oricare din soți în timpul căsătoriei;
b) nu face parte din categoriile de bunuri pe care legea le consideră bunuri proprii [31, p. 136].
Comunitatea de bunuri a soților este afectată unui scop special, și anume acela de a susține sarcinile căsătoriei. Deosebirile apar și sub aspectul întinderii dreptului lor, în sensul că asociații cunosc întinderea părții lor sociale în cadrul societății, pe când soții nu cunosc întinderea dreptului lor de proprietate asupra bunurilor lor comune, cota-parte din drept și din bunuri în materialitatea lor ce aparține fiecăruia din soți se stabilesc cu ocazia împărțirii bunurilor comune care, de regulă, are loc la încetarea regimului legal al bunurilor sau desfacerea căsătoriei. De asemenea, deosebirile între cele două instituții se manifestă și sub aspectul încetării lor [24, p. 494].
Natura juridică a comunității de bunuri a soților nu poate fi explicată nici prin noțiunea de persoană juridică, din cauza deosebirilor de esență dintre cele două instituții. Interesele colective ale persoanei juridice sunt distincte de interesele proprii ale persoanelor ce compun persoana juridică. Dimpotrivă, comunitatea de bunuri nu exprimă alte interese în afara intereselor soților privite în cadrul căsătoriei.
Bunul devine comun fără a deosebi dacă în actul de achiziție au fost trecuți ambii soți sau numai unul dintre ei. De asemenea, bunul devine comun dacă a fost dobândit prin munca ambilor soți sau numai prin munca unuia dintre aceștia [36, p. 201]. În speță sa constatat că dreptul la proprietate în devălmășie se extinde și asupra soțului care nu a avut un venit propriu, fiind ocupat cu gospodăria casnică, cu educația copilului sau din alte motive temeinice [49].
L.R. a depus cerere de chemare în judecată împotriva lui I.R. cu privire la partajul bunurilor. În motivarea acțiunii, reclamanta L.R. a indicat că, în încheiat căsătorie cu reclamantul și a trăit cu el pînă în 2004, are un fecior, născut la 24 februarie 2004, care se află la întreținerea ei.
Cere L.R. partajul bunurilor agonisite în perioada căsătoriei, inclusiv a casei de locuit, situată în or.Drochia, str.Eminescu construcțiilor auxiliare și a altor obiecte de uz casnic. Prin hotărîrea judecătoriei r.Drochia din 21 martie 2005 acțiunea L.R. a fost admisă parțial, dispunîndu-se partajarea bunurilor mobile și imobile, inclusiv a casei de locuit situată în or.Drochia, str.Eminescu 26, automobilului VAZ-011 și a altor bunuri.
Prin decizia Curții de Apel or. Bălți din 02 iunie 2005 apelul declarat de L.R. a fost admis, iar hotărîrea judecătoriei or. Drochia din 21 martie 2005 modificată în partea partajării imobilului amplasat pe str.Eminescu 26 or. Drochia și a dispus partajarea conform variantei întîi a actului de expertiză și anume: L.R. i s-a atribuit partea a doua care constă din: casa de locuit și se atribuie bucătăria nr.1 cu suprafața de , costul ei fiind de 9840 lei, coridor nr.2, suprafața , costul 6439 lei, camera nr.3, suprafața , costul 9723 lei Lit.A, terasă, suprafața , costul 1320 lei Lit.B, casa de locuit, volum , costul 15893 lei, Lit.B1, anexă locativă, volum costul 2217 lei, Lit.b, terasă, suprafața , costul 3380 lei, Lit.1, beci suprafața , costul 2363 lei, Lit.2, veceu suprafața , costul 810 lei, Lit.3, sarai suprafața , costul 863 lei, Lit.1 1/5 gard, costul 259 lei
Din sectorul de pămînt de atribuit sectorul cu dimensiunile 1-2 31., 5m, 2-3 18m, 3-9 14m, 9-8 4m, 8-7 3,5m, 7-6 12,8m, 6-5 20m, 5-1 1,5m, suprafața totală , costul 355 lei, costul total al imobilului 53362 lei.
Lui I.R. i s-a atribuit partea întîi: din casa de locuit, Camera nr.4, suprafața , costul 21344 lei, Lit.a terasă, suprafața , costul 2339 lei, Lit.4 garaj, 97 m3, costul 9665 lei, Lit.1 4/5 gard, costul 1035 lei, Lit.1 1 poartă , costul 3514 lei, Lit.1 11 pavaj, costul 629 lei.
Din sectorul de pămînt de atribuit sectorul cu dimensiunile 4-5 16,5m, 5-6 20m, 6-7 12,8m, 7-8 3,5m, 8-9 4m, 9-4 17,5m, sector cu suprafața de , costul 489 lei, în total de 51676 lei.
În rest hotărîrea a fost menținută.
În cazul în care în actul de dobândire a unui imobil încheiat în timpul căsătoriei figurează ambii soți, iar actul ar fi transcris în cartea funciară cu indicarea părții cuvenite fiecăruia din soți, respectivul imobil este un bun comun, și nu proprietate pe cote-părți. Bunul devine comun și în cazul în care actul de dobândire este transcris sau înscris în cartea funciară numai pe numele unuia din soți dacă dobândirea a avut loc în timpul căsătoriei.
Bunurile dobândite cu venitul din muncă al unuia din soți și cele dobândite cu împrumutul făcut de unul din soți sunt bunuri comune. De asemenea, fructele provenite de la bunurile comune sunt bunuri comune. În speță sa constatat că bunurile dobîndite de către soți în timpul căsătoriei aparțin ambilor cu drept de proprietate în devălmășie [47]. Astfel, S.B. s-a adresat cu acțiune în instanța judecătorească către E.R. de partajare a apartamentului nr.108 de pe bulevardul Traian, 4, mun. Chișinău. E.R. s-a adresat cu cerere reconvențională și cere separarea cotei-părți din apartament, 2/3 cote-părți din apartament fiind recunoscute ale ei, lui S.B. – 1/3 cote-părți cu transmiterea în proprietatea ei a odăilor cu suprafața locativă de și , iar lui S.B. – odaia cu suprafața locativă de , motivînd prin aceea că prima cotă-parte de bani introdusă în CCL-71 în sumă de 3.641 ruble a fost achitată de ea din banii ce i-au aparținut personal.
Prin hotărîrea judecătoriei sect. Botanica, mun. Chișinău din 26.12.2000 a fost stabilit modul de folosire a apartamentului și efectuată împărțirea apartamentului cu aprecierea cotelor-părți ideale. Prin decizia Tribunalului Chișinău din 26.04.2001 hotărîrea judecătoriei a fost modificată, recunoscîndu-se dreptul de proprietate a lui E.R. și S.B. în cote-părți ideale a cîte 1 din apartamentul litigios. Prin decizia Curții de Apel din 26.06.2001 a fost menținută decizia Tribunalului Chișinău.
Bunul cumpărat de unul din soți devine comun chiar când celălalt soț lucrează ca mandatar al terțului vânzător și semnează actul de vânzare-cumpărare în această calitate. Având în vedere prevederile legislației în vigoare, am putea defini dreptul de proprietate comună în devălmășie ca drept ce aparține concomitent la două sau mai multe persoane asupra unui bun pe care îl dețin în proprietate, acesta rămânând nefracționat în materialitatea sa, nefiind determinată nici cota-parte ideală din dreptul de proprietate.
Se afirmă că proprietatea în devălmășie, ca formă a proprietății comune, se distinge prin faptul că aparține nefracționat tuturor titularilor devălmași și are ca obiect bunuri comune nefracționate în materialitatea lor [28, p. 142]. În cazul acestei forme de proprietate comună, titularii nu au determinată nici o cotă-parte ideală, matematică în dreptul de proprietate.
Caracteristica principală a dreptului de proprietate comună în devălmășie o constituie faptul că titularii lui nu cunosc nici întinderea dreptului lor de proprietate asupra bunului comun și nici bunurile în materialitatea lor, ce aparțin fiecăruia în parte. Această particularitate a proprietății comune în devălmășie este prevăzută și la art. 366 Codul Civil.
Este important să menționăm că devălmășia, în principiu, ține de anumite relații existente între titulari, în primul rând relațiile de familie. De obicei, odată cu încetarea relațiilor ce au determinat-o, încetează și proprietatea comună în devălmășie.
Examinând cazurile de proprietate în devălmășie anterioare Codului civil în vigoare, putem conchide că ea apărea numai ca o modalitate a dreptului de proprietate aparținând persoanelor fizice. Codul civil admite ca proprietatea comună în devălmășie să aibă ca subiecte atât persoane fizice, cât și persoane juridice. Proprietatea în devălmășie nu se întâlnește în cazul bunurilor din domeniul public.
În literatura de specialitate, opiniile privind temeiurile de dobândire a dreptului de proprietate comună în devălmășie s-au divizat în două grupe. Unii autori consideră că devălmășia poate rezulta din lege și din convenția părților, că legea nu exclude și nici nu interzice posibilitatea dobândirii proprietății devălmașe în afara raporturilor familiale. Alții sunt de părerea că dreptul de proprietate în devălmășie poate apărea numai în temeiul legii și, prin urmare, al căsătoriei [18, p. 88]. În opinia ultimilor, titulari ai dreptului de proprietate comună în devălmășie pot fi numai persoanele fizice care au calitatea de soț și că acest drept se naște în temeiul legii, nu prin convenție a părților.
Considerăm oportun a menționa în continuare că potrivit art. 344, alin. (2) Codul Civil, proprietatea comună, inclusiv cea în devălmășie, poate să apară în temeiul legii sau al unui act juridic. Prin urmare, numai în baza acestor prevederi legale se poate spune că părțile, încheind o convenție, decid ca bunurile dobândite să le aparțină cu drept de proprietate comună în devălmășie.
Astfel, bazîndu-ne pe prevederile legale și pe principiul că este permis tot ce nu este interzis, am putea conchide că părțile, încheind un act juridic civil, pot decide ca bunurile dobîndite să le aparțină cu drept de proprietate comună în devălmășie. Deși Codul civil admite posibilitatea apariției proprietății comune în devălmășie în baza unui act juridic civil, totuși trebuie să afirmăm că, avînd în vedere faptul că în cazul proprietății comune în devălmășie nu este cunoscută nici măcar cota ideală din dreptul de proprietate, ea poate apărea între persoane foarte apropiate.
Practica din domeniu nu cunoaște însă astfel de convenții încheiate între persoanele fizice care nu au calitatea de soț, nu sunt cunoscute nici cazuri de încheiere a unor astfel de convenții cu participarea subiectelor colective de drept civil (persoane juridice). Important este ca, în cazul dobândirii dreptului de proprietate comună în devălmășie prin act juridic, în act să fie indicat expres că proprietatea este în devălmăși, în caz contrar, este aplicabilă regula din art. 345, alin. (2) Codul Civil, conform căreia, dacă bunul este comun, proprietatea pe cote-părți se prezumă până la proba contrară.
În concluzie, avându-se în vedere că, în cazul proprietății comune în devălmășie, nu este cunoscută nici măcar cota ideală din dreptul de proprietate, se poate spune că ea poate apărea între persoane foarte apropiate, acestea fiind în primul rând soți.
ÎNCHEIERE
Am stabilit că în scopul stabilirii adevărului în procesul civil, este necesară o activitate cognitivă în care subiecții implicați într-o cauză civilă efectuează acțiuni în vederea asigurării cercetării sub toate aspectele, complete și obiective, ale circumstanțelor cauzei. În activitatea de stabilire a adevărului elementele care duc la realizarea cunoașterii sunt dovezile, în procesul civil dovezile care duc la realizarea cunoașterii poartă denumirea de probe. Fie ea legală sau doctrinară, definiția probei trebuie să fie rezultatul unei operații de determinare a însușirilor proprii unei instituții, fiind necesar să reflecte, pe de o parte, filiația, originea instituției – genus proximus, iar, pe de altă parte, elementele care o individualizează, care îi justifică existența de sine stătătoare – diferenția specifica.
Am dedus că problema probei se pune în mod stăruitor atunci când există o contestație, un litigiu cu care este sesizată o instanță și pretind, și unii și alții, că au dreptate. Pentru soluționarea litigiului, instanța, înainte de a pronunța hotărârea, va proceda la administrarea probelor și va obține câștig de cauză cel în favoarea căruia au cântărit probele, adică elementele care au format convingerea instanței.
Am menționat că deși proba prin excelență este proba în instanță, probele au și rolul de a preveni ivirea litigiilor, căci un drept a cărui existență este neîndoielnică va fi de cele mai multe ori recunoscut și respectat de bunăvoie. De aceea subliniam și cu altă ocazie că problema probei nu se pune mereu, cel puțin nu de la început, pe teren judiciar. Pe de altă parte, poate să existe o executare silită, fără să fi existat o judecată, mai ales dacă un creditor deține un titlu executoriu (de exemplu, un înscris autentic). Chiar în raporturile dintre particulari, legiuitorul solicită sau îngăduie intervenția funcționarilor publici, notarilor însărcinați să participe la unele operațiuni juridice; ei nu vor face decât să-și ia anumite precauții referitoare la producerea anumitor probe (la identitatea părților, la capacitatea lor, la validitatea drepturilor invocate etc.).
Am ajuns la concluzia că probele au o importanță hotărâtoare în procesul civil și, în general, în domeniul juridic, întrucât zadarnic am avea drepturi, dacă nu le-am putea dovedi, importanță exprimată sugestiv prin adagiul latin “Idem est non esse, aut non probari” – este același lucru a nu fi cu a nu fi dovedit. Altfel spus, nu există ceea ce nu este probat ori că, în lipsa probelor, situațiile juridice nu pot fi acceptate.
Am menționat că în literatura juridică și în practica juridică, noțiunea de probă este folosită cu mai multe sensuri. Într-un prim sens, prin probă se înțelege acțiunea prin care se poate ajunge la stabilirea faptelor sau împrejurărilor care au dat naștere conflictului dintre părțile in litigiu; privită din acest sens, noțiunea de probă este legată de ideea de sarcină a probei. Într-un al doilea sens, prin probă se înțelege mijlocul prin care, în cauzele supuse judecății, se poate ajunge la stabilirea adevărului; în acest sens, noțiunea de probă se referă la mijloacele de probațiune judiciară admise de lege: înscrisurile, depozițiile martorilor, mărturisirea uneia dintre părți, cercetarea la fața locului. Într-un al treilea sens, prin noțiunea de probă se înțelege rezultatul acțiunii de probațiune judiciară; din acest punct de vedere se spune că proba este completă sau incompletă, convingătoare sau neconvingătoare. În mod obișnuit, noțiunea de probă e folosită în cel de-al doilea sens, adică în înțelesul de mijloace de probațiune judiciară.
Înaintînd propuneri de lege ferenda privind administrarea probelor în Procesul Civil al Republicii Moldova, vom porni de la afirmația că referitor la legea aplicabilă mijloacelor de proba, distingem necesitatea deosebirii între admisibilitatea probelor și administrarea probelor. Potrivit noului text, condițiile de admisibilitate și puterea doveditoare a probelor preconstituite și a prezumțiilor legale vor fi guvernate de legea în vigoare la data producerii faptelor juridice care fac obiectul probațiunii, iar administrarea probelor se face potrivit legii în vigoare la data administrării lor. Ca atare, admisibilitatea probelor este guvernată de legea fondului, în timp ce administrarea probelor, cu excepția probelor preconstituite, este guvernată de legea judecății.
Prupunem adăugarea unui nou articol, 1191, cu denumirea de Proba unui act juridic și proba unui fapt juridic.
Mijloacele de probă pentru dovedirea unui act juridic și forța probantă a înscrisului constatator sunt cele prevăzute de legea convenită de părți, când legea locului încheierii actului juridic le acordă această libertate. În lipsa acestei libertăți sau când părțile n-au uzat de ea, se aplică legea locului încheierii actului juridic.
Probațiunea faptelor este supusă legii locului unde ele s-au produs ori au fost săvârșite (alin.2).
Totuși, va fi aplicabilă legea română, dacă aceasta admite și alte mijloace de probă decât cele prevăzute de legea convenită de părți sau de legea locului încheierii actului ori de legea locului faptului, precum și în cazul în care ea îngăduie proba cu martori și cu prezumții ale judecătorului, chiar și în situațiile în care aceste mijloace de probă n-ar fi admisibile conform legii străine declarate aplicabile (alin.3).
Proba stării civile și puterea doveditoare a actelor de stare civilă sunt guvernate de legea locului unde a fost întocmit înscrisul invocat (alin.4).
În continuare vom menționa că CPC al RM nu instituie unele dispoziții pentru determinarea obiectului probei.
Totuși, fără a modifica în mod esențial dispozițiile existente în Codul în vigoare în materia probelor, prevederile noului Cod de procedură civilă completat prin Legea pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 155 din 05.07.2012, concentrate în principal pe asigurarea celerității soluționării cauzelor, concomitent cu îmbunătățirea calității actului de justiție, realizează pentru prima dată în sistemul judiciar român unificarea reglementării probelor. În ansamblu, reglementarea probelor este actualizată, îmbunătățită și expusă conform unui plan metodic inspirat din literatura juridică recentă, iar la elaborarea soluțiilor legislative au fost avute în vedere atât instrumente normative naționale.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.1 din 12.08.1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496
Codul de procedură civilă al Republicii nr. 225-XV din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 111-115/451 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=286229
Legea Republicii Moldova pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă al Republicii Moldova, nr. 244-XVI din 21.07.2006. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.178-180/814 din 17.11.2006. http://lex.justice.md/document_rom.php?id=DC55DCE0:9836A26F
Legea Republicii Moldova pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă al, nr. 155 din 05.07.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.185/622 din 31.08.2012. http://lex.justice.md/md/344626/
Legea Republicii Moldova pentru modificarea și completarea unor acte legislative nr. 15-XVI din 03.02.2009. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.57-58/163 din 20.03.2009. http://lex.justice.md/md/330765/
Monografii, articole de specialitate
Anghel I. Drept roman (manual). Ediția a III-a Revăzută și adăugită. București: Editura Lumia Lex, 2001. 658 p.
Beleiu Gh. Drept civil roman. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil. Ediția a Vll-a revăzută și adăugită de: Marian Nicolae, Petrică Trușcă. București: Universul Juridic, 2001. 640 p.
Bîrsan C. Drept civil. Drepturile reale. : Institutul European, 1997. 455 p.
Bulai C., Filipaș A., Mitrache C. Dreptul penal român. București: Editura Press Mihaela, 1997. 879 p.
Calenic Al., Ocнoвныe пoлoжeния пpавoвoгo cтатycа oбщecтва c oгpаничeннoй oтвeтcтвeннocтью. În: Бизнec-Пpав, 2008, № 5, p. 15-22
Chirică D. Natura juridică și valorificarea dreptului constructorului pe terenul unui terț. În: Revista română de drept, 1987, nr.1, p. 3-12
Ciobanu V. Tratat teoretic și practice de procedură civilă. Volumul II. Judecata în primă instanță. Căile de atac. Proceduri speciale. Arbitrajul. Activitatea notarială. București: Editura Național, 1997. 698 p.
Coban I. Suporturile electronice de informație ca mijloc de probație în procesul civil al Republicii . În: Revista Națională de Drept, 2005, nr.6, p.34-39
Cocoș I. Dreptul Familiei. București: Lumina Lex, 2001. 466 p.
Code civil. Edition 2004. : Dalloz. 1100 p.
Deleanu I. Considerații cu privire la excepțiile procesuale în contextul prevederilor proiectului noului Cod de procedură civilă. În: Revista română de drept privat, nr.4, 2009, p. 13-17
Deleanu I. Tratat de procedură civilă. București: AII Beck, 2005. 855 p.
, Deleanu S. Mica enciclopedie a dreptului. Adagii și locuțiuni latine în dreptul românesc. : Editura , 2000. 420 p.
, Mărgineanu V. Prezumțiile în drept. Prezumții absolute. : , 1981. 789 p.
Deleanu I. Tratat de procedură civilă. Volumul I. Din perspectiva noului Cod de procedură civilă. București: Editura Wolters Kluwer, 2010. 1010 p.
Deysine A. Justiția în Statele Unite ale Americii. București. Editura Rosetti, 2000. 569 p.
Dicționar Explicativ al Limbii române. București: Teora, 1996. 1186 p.
Dogaru I. Elemente de drept civil. Volumul II. Drepturi reale. : Minerva, 2013. 614 p.
Eliescu M. Curs de drept civil. Teoria generală a probelor. București: f.ed, 1947. 489 p.
Enciclopedia Sovetică Moldovenească. Chișinău: Vecio, 1981. pag 198 635 p.
Fodor M. Considerații asupra reglementării probelor în noul Cod de procedură civilă. În: Dreptul (România), 2011, nr.12, p.52-59
Fodor M. Probele în procesul civil. București: Editura Universul Juridic, 2006. 399 p.
Guinchard S., Ferrand F., Chainais C. Procédure civile. Droit interne et droit communautaire. 29e edition. : Dalloz, 2008. 1158 p.
Ioan A. Drept Civil. Drept Reale. București: All, 2002. 590 p.
Ionașcu T., Brădeanu S. Drepturile reale principale in Republica Socialistă România. – București: Editura Academiei, 1978. 566 p.
Leș I. Reglementarea probelor în noul Cod de procedură civilă. În: Revista română de drept privat, nr.1, 2011, p.93-99
Lupșan G. Căsătorie fictivă. Nulitate absolută. Efecte. Notă la sentința civilă nr.60 din 3 februarie Tribunalului Iași. În: “Dreptul” nr.7/2004, p.201-210
Lupulescu D., Lupulescu A. Dreptul familiei. București: C.H. Beck, 2006. 499 p.
Mărginenanu L., Mărgineanu G. Dreptul Familiei. Chișinău: Ed. Elena-V.I., 2002. 380 p.
Mihai L. Natura juridică a prezumțiilor. În: S.C.J. nr. 1/1979, p. 49-53
Mureșan M. Drept civil. Partea generală. Cluj – Napoca: Editura „Cordial Lex”, 2006. 412 p.
Muruianu I. Realizarea dreptului de acces efectiv la justiție prin prisma achitării taxei de stat. În: Buletinul CSJ, nr.12, 2007, p. 55-57
Patrik L, Mănuc M. Raportul dintre prezumții și alte mijloace de probă . În: Legea și viața, 2010, nr.4, p.48-50
Pînzari V. Unele reflecții cu privire la reglementarea regimului contractual al bunurilor soților în legislația familiei a Republicii Moldova. În: Legea și viața, 2006, nr.3, p. 14-18
Poalelungi M. Manualul judecătorului penatru cauze civile. Chișinău 2013, 1200 p.
Pop L. Drept civil. Drepturile reale principale. Cluj – Napoca: Editura „Cordial Lex”, 2008. 566 p.
Postovan D. Discreția judiciară in sistemul de drept anglo-saxon. În: Revista Națională de Drept, 2007, nr.8, p. 44-55
Rizeanu D., D. Protopopescu. Raporturile patrimoniale dintre soți in lumina Codului familiei. București: Ed. Științifică, 2010. 799 p.
Sandu D. Falsul în acte. Descoperire și combatere prin mijloace criminalistice. București: Ed Lumina Lex, 1994. 458 p.
Stătescu C. În legătură cu practică judiciară privind partajul unor construcții clădite fără autorizație legală. În: Revista română de drept, 1982, nr.12, p. 24-29
Tudorache D. Sistemul probator în procesul civil. : Ankarom Publishing House, 1996. 478 p.
Țurcanu R. Accesiunea imobiliara artificiala – natura juridică a dreptului constructorului pe terenul altuia: aspecte teoretice și practice. În: Revista Națională de Drept, 2006, nr.7, p.74-77
Ungureanu O. Drept civil. Introducere. Ediția 8. București: C.H.Beck, 2007. 700 p.
Ungureanu O. Drepturile reale. Curs practice. București: Rosetti, 2001. 389 p.
Бeлкин P. Кpиминалиcтика. Mocква: Hopма, 2003. p.200-201 720 p.
Cамoщeнкo И. C., Фаpyкшин M. X. Oтвeтcтвeннocть пo coвeтcкoмy закoнoдатeльcтвy. M.: Иcкpа, 1971. 298 p.
Culegeri de documente, practică judiciară
Decizia Colegiului civil al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. Dosarul nr.2r/a-11/2002 din 13.02.2002. În: Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii , 2002, nr.8, pag.14
Decizia Colegiului Civil și de contencios administrativ lărgit al Curții Supreme de Justiție din 19 noiembrie 2008. Dosarul 2ra-1903/08
Decizia Colegiului civil și de contencios administrative al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. Dosarul nr.2ra-1212/2005 din 14.09.2005
Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 27 din 24 decembrie 2002 cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a unor prevederi ale Legii contenciosului administrativ. Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii , 2002, nr.4-5
Tribunal Județului Ilfov, dec. civ. nr.742/1977. În: Revista română de drept, 1978, nr.8, p. 61-66
Tribunal Suprem, s. civ., dec. nr.1787/1979. În: Culegere de decizii 1979.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.1 din 12.08.1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496
Codul de procedură civilă al Republicii nr. 225-XV din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 111-115/451 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=286229
Legea Republicii Moldova pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă al Republicii Moldova, nr. 244-XVI din 21.07.2006. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.178-180/814 din 17.11.2006. http://lex.justice.md/document_rom.php?id=DC55DCE0:9836A26F
Legea Republicii Moldova pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă al, nr. 155 din 05.07.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.185/622 din 31.08.2012. http://lex.justice.md/md/344626/
Legea Republicii Moldova pentru modificarea și completarea unor acte legislative nr. 15-XVI din 03.02.2009. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.57-58/163 din 20.03.2009. http://lex.justice.md/md/330765/
Monografii, articole de specialitate
Anghel I. Drept roman (manual). Ediția a III-a Revăzută și adăugită. București: Editura Lumia Lex, 2001. 658 p.
Beleiu Gh. Drept civil roman. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil. Ediția a Vll-a revăzută și adăugită de: Marian Nicolae, Petrică Trușcă. București: Universul Juridic, 2001. 640 p.
Bîrsan C. Drept civil. Drepturile reale. : Institutul European, 1997. 455 p.
Bulai C., Filipaș A., Mitrache C. Dreptul penal român. București: Editura Press Mihaela, 1997. 879 p.
Calenic Al., Ocнoвныe пoлoжeния пpавoвoгo cтатycа oбщecтва c oгpаничeннoй oтвeтcтвeннocтью. În: Бизнec-Пpав, 2008, № 5, p. 15-22
Chirică D. Natura juridică și valorificarea dreptului constructorului pe terenul unui terț. În: Revista română de drept, 1987, nr.1, p. 3-12
Ciobanu V. Tratat teoretic și practice de procedură civilă. Volumul II. Judecata în primă instanță. Căile de atac. Proceduri speciale. Arbitrajul. Activitatea notarială. București: Editura Național, 1997. 698 p.
Coban I. Suporturile electronice de informație ca mijloc de probație în procesul civil al Republicii . În: Revista Națională de Drept, 2005, nr.6, p.34-39
Cocoș I. Dreptul Familiei. București: Lumina Lex, 2001. 466 p.
Code civil. Edition 2004. : Dalloz. 1100 p.
Deleanu I. Considerații cu privire la excepțiile procesuale în contextul prevederilor proiectului noului Cod de procedură civilă. În: Revista română de drept privat, nr.4, 2009, p. 13-17
Deleanu I. Tratat de procedură civilă. București: AII Beck, 2005. 855 p.
, Deleanu S. Mica enciclopedie a dreptului. Adagii și locuțiuni latine în dreptul românesc. : Editura , 2000. 420 p.
, Mărgineanu V. Prezumțiile în drept. Prezumții absolute. : , 1981. 789 p.
Deleanu I. Tratat de procedură civilă. Volumul I. Din perspectiva noului Cod de procedură civilă. București: Editura Wolters Kluwer, 2010. 1010 p.
Deysine A. Justiția în Statele Unite ale Americii. București. Editura Rosetti, 2000. 569 p.
Dicționar Explicativ al Limbii române. București: Teora, 1996. 1186 p.
Dogaru I. Elemente de drept civil. Volumul II. Drepturi reale. : Minerva, 2013. 614 p.
Eliescu M. Curs de drept civil. Teoria generală a probelor. București: f.ed, 1947. 489 p.
Enciclopedia Sovetică Moldovenească. Chișinău: Vecio, 1981. pag 198 635 p.
Fodor M. Considerații asupra reglementării probelor în noul Cod de procedură civilă. În: Dreptul (România), 2011, nr.12, p.52-59
Fodor M. Probele în procesul civil. București: Editura Universul Juridic, 2006. 399 p.
Guinchard S., Ferrand F., Chainais C. Procédure civile. Droit interne et droit communautaire. 29e edition. : Dalloz, 2008. 1158 p.
Ioan A. Drept Civil. Drept Reale. București: All, 2002. 590 p.
Ionașcu T., Brădeanu S. Drepturile reale principale in Republica Socialistă România. – București: Editura Academiei, 1978. 566 p.
Leș I. Reglementarea probelor în noul Cod de procedură civilă. În: Revista română de drept privat, nr.1, 2011, p.93-99
Lupșan G. Căsătorie fictivă. Nulitate absolută. Efecte. Notă la sentința civilă nr.60 din 3 februarie Tribunalului Iași. În: “Dreptul” nr.7/2004, p.201-210
Lupulescu D., Lupulescu A. Dreptul familiei. București: C.H. Beck, 2006. 499 p.
Mărginenanu L., Mărgineanu G. Dreptul Familiei. Chișinău: Ed. Elena-V.I., 2002. 380 p.
Mihai L. Natura juridică a prezumțiilor. În: S.C.J. nr. 1/1979, p. 49-53
Mureșan M. Drept civil. Partea generală. Cluj – Napoca: Editura „Cordial Lex”, 2006. 412 p.
Muruianu I. Realizarea dreptului de acces efectiv la justiție prin prisma achitării taxei de stat. În: Buletinul CSJ, nr.12, 2007, p. 55-57
Patrik L, Mănuc M. Raportul dintre prezumții și alte mijloace de probă . În: Legea și viața, 2010, nr.4, p.48-50
Pînzari V. Unele reflecții cu privire la reglementarea regimului contractual al bunurilor soților în legislația familiei a Republicii Moldova. În: Legea și viața, 2006, nr.3, p. 14-18
Poalelungi M. Manualul judecătorului penatru cauze civile. Chișinău 2013, 1200 p.
Pop L. Drept civil. Drepturile reale principale. Cluj – Napoca: Editura „Cordial Lex”, 2008. 566 p.
Postovan D. Discreția judiciară in sistemul de drept anglo-saxon. În: Revista Națională de Drept, 2007, nr.8, p. 44-55
Rizeanu D., D. Protopopescu. Raporturile patrimoniale dintre soți in lumina Codului familiei. București: Ed. Științifică, 2010. 799 p.
Sandu D. Falsul în acte. Descoperire și combatere prin mijloace criminalistice. București: Ed Lumina Lex, 1994. 458 p.
Stătescu C. În legătură cu practică judiciară privind partajul unor construcții clădite fără autorizație legală. În: Revista română de drept, 1982, nr.12, p. 24-29
Tudorache D. Sistemul probator în procesul civil. : Ankarom Publishing House, 1996. 478 p.
Țurcanu R. Accesiunea imobiliara artificiala – natura juridică a dreptului constructorului pe terenul altuia: aspecte teoretice și practice. În: Revista Națională de Drept, 2006, nr.7, p.74-77
Ungureanu O. Drept civil. Introducere. Ediția 8. București: C.H.Beck, 2007. 700 p.
Ungureanu O. Drepturile reale. Curs practice. București: Rosetti, 2001. 389 p.
Бeлкин P. Кpиминалиcтика. Mocква: Hopма, 2003. p.200-201 720 p.
Cамoщeнкo И. C., Фаpyкшин M. X. Oтвeтcтвeннocть пo coвeтcкoмy закoнoдатeльcтвy. M.: Иcкpа, 1971. 298 p.
Culegeri de documente, practică judiciară
Decizia Colegiului civil al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. Dosarul nr.2r/a-11/2002 din 13.02.2002. În: Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii , 2002, nr.8, pag.14
Decizia Colegiului Civil și de contencios administrativ lărgit al Curții Supreme de Justiție din 19 noiembrie 2008. Dosarul 2ra-1903/08
Decizia Colegiului civil și de contencios administrative al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. Dosarul nr.2ra-1212/2005 din 14.09.2005
Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 27 din 24 decembrie 2002 cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a unor prevederi ale Legii contenciosului administrativ. Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii , 2002, nr.4-5
Tribunal Județului Ilfov, dec. civ. nr.742/1977. În: Revista română de drept, 1978, nr.8, p. 61-66
Tribunal Suprem, s. civ., dec. nr.1787/1979. În: Culegere de decizii 1979.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Prezumtiile Probante In Procesul Civil (ID: 129049)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.