Prezumtiile Legale In Domeniul Nulitatii

Este astăzi unanim recunoscut faptul că știința dreptului se încadrează din punct de vedere al obiectului de cercetare, în grupul științelor despre societate. Dar științele juridice ocupă un loc aparte, bine individualizat, în cadrul acestui sistem al științelor sociale și acest lucru are două justificări, pe de-o parte datorită specificității obiectului lor de cercetare, adică realitatea juridică, parte componentă a realității sociale, iar pe de altă parte prin relativa lor autonomie metodologică.

Tocmai această metodologie specifică este cea care duce în cazul științelor juridice, la imposibilitatea verificării imediate pe cale experimentală a exactității conceptelor cu care se operează, așa cum se întâmplă în cazul științelor pozitive, unde laboratorul confirmă ceea ce teoria afirmă. Științei dreptului îi sunt proprii anumite concepte specifice, de multe ori inaccesibile nespecialistului, existând și un limbaj specific juridic, diferit în esență de limbajul uzual. Toate acestea dau dreptului o formă aparte, caracterizată prin numeroase procedee specifice a căror valoare și tipologie nu sunt întâlnite în alte ramuri ale științei.

În doctrina juridică s-a vorbit despre existența în drept a unor ''constante juridice'', spunându-se despre acestea că sunt definite prin păstrarea în timp a unor reziduuri tradiționale – în sensul pozitiv al expresiei, prin care se permite abordarea științifică a chestiunii existenței acestor ențe juridice sau constante ale dreptului.

Așa cum se subliniază în continuare, un fapt evident de altfel, existența acestor constante juridice nu afectează procesul de evoluție continuă a dreptului, schimbarea și adaptarea sa permanentă la realitățile vieții sociale pe care are menirea să o reglementeze.

În ce ne privește, încercăm să amplificăm această concepție privind existența unor constante în drept, prin semnalarea faptului că, la fel ca în matematică și în sistemul juridic există anumite axiome, al căror conținut științific marchează în mod sistematic adevărate jaloane obligatorii atât pentru teoreticianul cât și pentru practicianul dreptului, creându-se astfel un sistem a cărui valoare merită să fie apreciată, studiată și în ultimă instanță folosită.

Am definit astfel într-un mod cât se poate de general ceea ce din punct de vedere strict juridic înseamnă prezumție, concept care în opinia noastră primește o valoare cu atât mai ridicată cu cât el este conținut în aproape toate ramurile de drept, atât în dreptul public cât și privat, precum și datorită faptului că cel puțin în ce privește anumite prezumții, acestea sunt indicate de legiuitor prin norme imperative.

Dar valoarea intrinsecă a instituției juridice reprezentată prin prezumții nu se exprimă numai prin aceste considerente, putându-se aduce foarte multe argumente care să dovedească faptul că prezumțiile constituie o componentă importantă a sistemului nostru de drept și amintim în acest sens numai faptul că ele au o triplă valență, fiind in același timp instrument de tehnică legislativă, regulă de drept și mijloc de probațiune iar oricare dintre acestea, dau prezumției o determinare aparte, proprie, având unele particularități capabile a identifica o natură juridică diferită.

Prin urmare, plecand de la sensul etimologic latin al noțiunii – presumptio, adică prae si sumere, constatăm că prezumția vizează considerarea unui fapt ca fiind adevărat – summit pro vero, habet pro vero – înainte de a se fi făcut probarea lui – proe, id est antequam aliunde probetur.

Ne aflăm astfel pe tărâmul probabilităților, fără temei probabilistic nu există prezumție și de aceea, dacă facem abstracție de prezumțiile irefragabile, pornind de la faptul cunoscut, se va admite cea mai probabila ipoteza.

Chiar si legea, atât în vechea (art. 1203 din Codul civil anterior) cât și în actuala reglementare (art. 329 Noul Cod de procedură civilă) impune noțiunea de probabilitate – judecătorul poate pronunța o soluție întemeindu-se pe prezumții dar numai dacă acestea „au greutate și puterea de a naște probabilitatea”.

Desigur, ambele texte vizeaza prezumțiile simple, judiciare, dar nu pentru că prezumțiile legale nu s-ar întemeia și ele pe probabilitate ci pentru că în cazul prezumțiilor legale, legiuitorul însuși a făcut evaluarea probabilității, atunci când le-a consacrat ca atare.

Rezultă că esența prezumțiilor din acest punct de vedere, constă în transformarea unei probabilități în certitudine, acesta fiind totodată hotarul dintre prezumții și ficțiuni. Această din urmă situație, are drept consecință faptul că se aplică uneori o interpretare cu totul necorespunzătoare a ceea ce reprezintă prezumțiile, prin raportarea lor la anumite situații care nu pot avea statutul juridic al acestora, constituind în mod cert ficțiuni juridice.

Desigur ca și rationamentul folosit in cazul prezumțiilor este unul specific, care se remarca printr-un puternic caracter anticipativ, care „urcă” la un fapt cunoscut spre unul necunoscut, iar apoi „coboară” spre faptul concret, determinat, ce își așteaptă evaluarea și calificarea.

Este insă controverstă chestiunea dacă acest raționament este unul inductiv sau dimpotrivă, deductiv, în doctrina fiind exprimate ambele opinii, cu argumente pe care le vom examina pe larg în cadrul tezei.

II. Reglementarea legală a prezumțiilor. Schimbarea sediului materiei. Modificarea dispozițiilor privind prezumțiile în materia nulității.

La data de 01 octombrie 2011 a intrat în vigoare noul Cod civil al Romaniei. Prima constatare care se impune cu privire la materia examinată este aceea că Noul Cod civil nu mai constituie sediul materiei pentru reglementarea legală a prezumțiilor, ca în vechea reglementare.

Constatăm astfel că legiuitorul și-a însușit criticile constante ale doctrinei cu privire la reglementarea mijloacelor de probă în Codul civil și nu în Codul de procedură civilă prcum și cu privire la scindarea reglementărilor privind probele în cele doua coduri, metodă atribuită preluărilor tale quale din sistemul procedural francez, constatată într-un final ca fiind defectuoasă de către ambii legiuitori.

În acest context, prezumțiile au ca sediu al materiei exclusiv Noul cod de procedură civilă care însă micșorează amploarea reglementării, rezervând pentru prezumții numai trei articole, de la art. 327 la art. 329.

În esență, reglementarea noua nu este mult diferită de cea veche, este doar mai puțină, renuntându-se în totalitate la reglementarea cuprinsă în art. 1200 din vechiul Cod civil, respectiv la definirea prezumțiilor legale și la enumerarea exemplificativă a acestora, precum și la dispozițiile art. 1201 care defineau autoritatea de lucru judecat.

De asemenea, s-a renuntat la reglementarea legală a prezumțiilor absolute cuprinsă în fostul art. 1202 alin. 2, aceasta fiind înlocuită cu o reglementare minimalistă care statuează asupra acestor prezumții intr-o manieră per a contrario: “Prezumția legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel”.

Remarcăm faptul că și noua reglementare păstrează condiția de admisibilitate a prezumțiilor simple, judiciare, în sensul că acestea “pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori” – art. 329, teza a II-a din Noul Cod de procedură civilă.

Din această extrem de succintă examinare a noii reglementări în materia prezumțiilor, pe care însă ne propunem să o examinam în amănunt în cadrul tezei, rezultă că similar vechii reglementări, Noul Cod de procedură civilă definește prezumțiile ca fiind consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut – art. 327 N.C.P.Civ.

Totodată, Noul Cod de procedură civilă opereză cu clasificarea cea mai importantă a prezumțiilor, făcând distincție între prezumțiile legale și cele judiciare, recunoscute și în vechea reglementare, după același criteriu, respectiv prevederea în lege.

În cadrul normelor care reglementează prezumțiile, Noul Cod de procedură cilvilă dispune asupra regimului juridic al acestora, dar spre deosebire de art. 1200 din vechiul Cod civil, nu se mai raportează la categorii de prezumții legale stabilite ca atare, ci prevede numai modul de determinare si de identificare a acestora.

În aceeași ordine de idei, răspunzând criticilor doctrinare constante, noua reglementare tratează autoritatea de lucru judecat numai ca pe un efect al hotarârii judecătorești, cu indicarea mijlocului procesual prin care poate fi invocată, respectiv excepția autorității de lucru judecat, fără a mai fi calificată in terminis drept prezumție legală absolută care nu poate fi înlăturată prin niciun mijloc de dovadă.

Așa stând lucrurile, cu privire la materia care interesează prezentul referat, constatăm că nu mai avem consacrată legal categoria prezumțiilor legale în materia “actelor pe care legea le declară nule pentru că le privește făcute în frauda dispozițiilor sale” – art. 1200 pct. 1 din vechiul Cod civil, legea nouă neaducând nimic similar în schimb, pentru că s-a renunțat la enumerarea exemplificativă a prezumțiilor legale absolute.

III. Reglementarea actuală a prezumțiilor în materia nulității.

Examinând actuala reglementare a dispozițiilor incidente în materie, observăm că și în substanța reglementării, pe fondul ei, au apărut modificări esențiale, realmente diferite față de reglementarea anterioară.

Dar înainte de a trece la examinarea concretă a prezumțiilor din această categorie, considerăm că este util să aruncăm o scurtă privire asupra concepției despre nulitate, care în decursul timpului a cunoscut o evoluție extrem de interesantă, atât din punct de vedere teoretic cât și practic.

În acest context, o primă concepție despre nulitate este cea conținută în adagiul quod nullum est nullum producit efectum, adică un act lovit de nulitate nu poate produce niciun efect, concepție considerată ulterior ca fiind rigidă, întrucât nulitatea era considerată ca fiind totală și iremediabilă.

Această concepție a fost denumită în doctrină ca fiind "concepția actului organism", considerându-se că nulitatea este o stare organică sau o calitate a actului juridic.

Mai târziu, ținându-se seama de faptul că nulitatea, ca sancțiune a actului juridic, este de fapt mijlocul juridic prin care se restabilește legalitatea, atunci când ea a fost încălcată la încheierea actului, s-a emis teza proporționalității efectelor nulității, potrivit căreia, trebuie înlăturate numai efectele care contravin legii, prin urmare nulitatea nu mai este totală și iremediabilă ci parțială și remediabilă. În acest sens, se consideră că actul juridic trebuie salvat de la desființare, ori de câte ori acest lucru este posibil, efectele nulității fiind mărginite strict la înlăturarea încălcărilor legii, existente la încheierea lui, menținându-se însă tot ceea ce este în concordanță cu legea.

S-a conturat astfel o schimbare fundamentală în concepția despre nulitate, de la nulitatea totală la cea parțială, de la iremediabil la nulitate compatibilă cu validarea actului, de la ineficacitatea actului juridic la limitarea consecințelor doar la efectele care contrazic scopul dispoziției legale a cărei încălcare a dus la nulitate.

Însumând toate aceste precizări, nulitatea poate fi definită ca fiind acea sancțiune de drept civil, care lipsește actul juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Într-o exprimare generală, se poate spune că există nulitate când:

– s-au încălcat dispozițiile legale privind capacitatea de a încheia actul juridic în cauză;

– consimțămțamântul a lipsit sau a fost viciat;

– obiectul a lipsit sau a fost contrar regulilor de conviețuire socială;

– cauza a lipsit, a fost falsă, ilicită ori imorală;

– forma cerută în mod obligatoriu de lege nu a fost respectată de părți;

– s-au nesocotit limitele libertății actelor juridice – normele imperative, ordinea publică și bunele moravuri;

– prin actul încheiat, s-a ajuns la fraudarea legii;

– atunci când autorizația administrativă este cerută de lege, constituie cauză de nulitate (absolută) și lipsa acesteia.

Aceste considerații sunt importante, credem noi, pentru examinarea prin exemple a acelor categorii de nulități care au la bază existența unor prezumții legale (absolute în vechea reglemetare), pentru o cât mai convingătoare precizare a lor, cu atât mai mult cu cât efectul pe care îl produc este foarte strict: nulitatea actului juridic încheiat prin nesocotirea lor.

Astfel, de esența materiei pe care o examinăm în prezentul referat sunt doua prezumții al căror mecanism duce la nulitatea unui act juridic:

1. Prezumția caracterului deghizat al donațiilor și a interpunerii de persoane, in cazul dispozițiilor făcute în favoarea unui incapabil și

2. Prezumția deghizării și a interpunerii de persoane, în cazul donațiilor între soți.

Ca o constatare de ordin general, ambele prezumții sunt prevăzute atât în vechea cât și în noua reglementare însă în maniere diferite.

III.I Prezumția caracterului deghizat al donațiilor și a interpunerii de persoane, in cazul dispozițiilor făcute în favoarea unui incapabil – art. 812 din vechiul Cod civ., art. 992 din noul Cod civil.

Fostul art. 812 C.civ. dispunea: “Dispozițiile – donații, legate (s.n.) în favoarea unui incapabil sunt nule, fie ele deghizate sub forma unui contract oneros, fie făcute în numele unor persoane interpuse.

Sunt reputate – prezumate (s.n.) ca persoane interpuse tatăl și mama, copiii și descendenții și soțul persoanei incapabile”.

Această dispoziție legală, era plasată în Capitolul II – Despre capacitatea de a dispune sau de a primi prin donațiune între vii sau prin testamente, din Titlul II – Despre donațiuni între vii și despre testamente, din vechiul Codul civil.

Și noua reglementare păstrează dispozițiile privind donația în titlul privind liberalitătile și nu o plasează în cadrul reglementării contractelor speciale; sub acest aspect, noul cod nu a raspuns unora dintre criticile doctrinare cu privire la materia în care trebuie să fie reglementată donația.

În această ordine de idei, trebuie să arătăm că donația este un contract solemn, unilateral și cu titlu gratuit prin care una din părți, numită donator, cu intenție liberală își micșorează în mod actual și irevocabil patrimoniul său cu un drept (real sau de creanță), mărind patrimoniul celeilalte părți, numită donatar, cu același drept, fără a urmări să primească ceva în schimb.

Din chiar definiția sa, rezultă că donația este un contract cu titlu gratuit, donatorul neurmărind să primească ceva în schimbul donației.

Fără a putea fi confundată cu actele dezinteresate, donația, ca varietate a contractelor cu titlu gratuit, este o liberalitate, întrucât are ca efect micșorarea patrimoniului donatorului cu bunul donat. Prin excepție de la regula că donația este o liberalitate, există donația deghizată, atunci când, conform actului public – ostensibil, donația apare încadrată într-o altă operațiune juridică, cu titlu oneros.

Dar, donațiile deghizate sunt valabile dacă părțile au capacitatea să dispună și să primească cu titlu gratuit și dacă donația are o cauză și un obiect licite.

Legislația noastră a conținut și conține anumite dispoziții speciale, derogatorii de la regulile generale, cu privire la capacitatea părților, în cadrul contractului de donație, stabilind unele incapacități speciale, atât de a dispune cât și de a primi prin donație.

Astfel, sunt incapabili de a dispune minorii și persoanele puse sub interdicție judecătorească, nici personal și nici prin reprezentanții legali, chiar dacă s-ar obține autorizația autorității tutelare, cu excepția darurilor obișnuite, făcute de minor sau de ocrotitorul său legal, dacă se încadrează în posibilitățile sale materiale.

De asemenea, potrivit vechii reglementări, minorul nu putea dispune prin donație în favoarea tutorelui său, nici după majorat dacă "socotelile tutelei nu au fost în prealabil date și primite" – art. 809 alin. 2 din vechiul C.civ.

Noua reglementare din art. 988 alin. 2 din Noul Cod, extinde sfera persoanelor în favoarea cărora nu se pot face liberalități nici dupa dobândirea capacitații depline de exercițiu, incluzând în această categorie și pe reprezentantul legal, altul decât tutorele și păstreaza o excepție în situația în care reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal este ascendentul dispunătorului.

Au fost și rămân incapabili de a primi prin liberalități, în mod direct, persoanele neconcepute, medicii și farmaciștii sau alte persoane care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului, precum și preotul care a acordat asistența religioasă.

Sunt exceptate expres de la această interdicție sancționată cu nulitatea relativă liberalitățile făcute soțului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiați, precum și liberalitățile făcute altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă la data liberalității, dispunătorul nu are soț și nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiați

În aceeași ordine de idei, legatul este o dispoziție testamentară – cea principală, prin care testatorul desemnează una sau mai multe persoane care, la decesul său, urmează să dobândească cu titlu gratuit întregul său patrimoniu sau o fracțiune din acesta ori anumite bunuri determinate.

În funcție de obiectul dispoziției testamentare, legatul poate fi universal- când are ca obiect patrimoniul defunctului, cu tiltu universal – când are ca obiect o parte din acest patrimoniu sau cu titlu particular – când se referă la un bun sau anumite bunuri determinate.

Noul Cod civil instituie unele incapacități speciale strict în materia legatelor – art. 991, toate cu caracter de noutate, stabilind că “Sunt anulabile legatele în favoarea:

a) notarului public care a autentificat testamentul;

b) interpretului care a participat la procedura de autentificare a testamentului;

c) martorilor, în cazurile prevăzute la art. 1.043 alin. (2) și art. 1.047 alin. (3);

d) agenților instrumentatori, în cazurile prevăzute la art. 1.047;

e) persoanelor care au acordat, în mod legal, asistență juridică la redactarea testamentului.”

Așadar, acesta este domeniul de aplicație al dispozițiilor în materie, instituite de Noul Cod civil; ele vizează toate actele de dispoziție făcute în favoarea unei persoane incapabile de a primi, indiferent dacă acestea sunt făcute cu titlu oneros deghizat sau cu titlu gratuit, în ambele cazuri, fundamentul nulității de care sunt lovite fiind constituit de fraudarea legii.

Este vorba de toate liberalitățile făcute cu încălcarea dispozițiilor privind capacitatea în materie de liberalități, atât cele deghizate sub forma unui contract cu titlu oneros cât și cele făcute unei persoane interpuse.

De remarcat este că, așa cum s-a spus, actul simulat, adică actul îmbrăcat într-o formă juridică mincinoasă sau făcut în folosul unui gratificat aparent, este "cu atât mai nul" cu cât el greșește de două ori – face o gratificație pe care legea nu o îngăduie și încearcă să ascundă gratificația printr-o operație juridică admisă.

Prezumțiile ce constituie temei al nulității actelor făcute în frauda legii, nu vizează incapacitățile absolute de a primi (adică, practic, cea a persoanelor neconcepute); prezumțiile instituite de art. 992 din Noul Cod civil se referă la incapacitățile relative – medici, farmaciști, preoți etc, deci toți cei incapabili relativ, constituie sfera persoanelor cărora li se aplică aceste prezumții.

Dacă se pune în discuție reglementarea prevăzută de art. 922 din Noul Cod civil., sub aspectul tipului de reglementare folosit, ea este similară vechii reglementări, având la bază același scop, anume al reamintirii sancțiunii care intervine potrivit dreptului comun, atunci când donațiile sau legatele sunt făcute cu încălcarea unor incapacități speciale.

Se poate spune că, având în vedere fundamentul nulității prevăzute în aceste cazuri – care este fraudarea legii, trebuie să admitem că art. 922 N.C.civ., nu este doar un simplu caz de aplicare a dreptului comun, ci un text care instituie și o sancțiune specială a fraudei la lege, făcută printr-un anumit mijloc și anume prin simulație.

Din acest motiv, trebuie de asemenea să admitem, că aceste reglementări, la fel ca și cele vechi, sunt nu numai dispoziții imperative ci și de excepție.

Despre aceste dispoziții, se poate spune că ele se sprijină pe trei prezumții și anume: prezumția de captație și sugestie din partea viitorilor dispunători asupra beneficiarilor liberalităților, în cazul medicilor, farmaciștilor și persoanelor aflate în aceeași situație cu aceștia, prezumția caracterului deghizat al liberalităților făcute acestor persoane și prezumția de interpunere de persoane.

Dacă luăm în considerare credibilitatea și coeficientul ridicat de frecvență al situațiilor când apare captația sau sugestia, în cazul dispozițiilor făcute medicilor, farmaciștilor, etc. și de împrejurările în care interdicția operează, putem constata de ce legea le opune o astfel de prezumție.

Astfel, interdicția prevăzută de art. 990 N.C.civ., instituită pentru medici și persoanele asimilate lor, funcționează numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: donația sau legatul să fie făcute în cursul bolii de care donatorul a murit, moartea să fie cauzată de boala de care a fost îngrijit, iar medicul donatar sau legatar să îl fi tratat pe bolnav un timp suficient de mare, încât tratamentul să aibă caracter de continuitate.

Este firesc, în aceste condiții, ca legiuitorul să prezume că donația a fost urmarea unei captații sau sugestii, decât să se accepte ideea că ea a fost determinată de o reală animus donandi din partea donatorului.

În legătură cu cea de-a doua prezumție, cea a caracterului deghizat al liberalităților făcute prin acte aparent oneroase persoanelor indicate atât în noua cât și în vechea reglementare, se poate spune că aceasta vine să sublinieze finalitatea interdicțiilor la care legea se referă.

Față de interdicția necondiționată a liberalităților făcute în favoarea acestor persoane, apare ca evident faptul că ceea ce nu se poate realiza în mod legal, s-ar putea încerca printr-o formă juridică admisă dar mincinoasă, eludându-se dispozițiile legii, prin deghizarea liberalităților sub forma unor acte cu titlu oneros, recurgându-se fie la simularea unui act juridic, fie la interpunerea de persoane.

Oricum, este vorba despre o simulație, care are ca obiect ori natura actului – în cazul deghizării, ori persoana gratificatului – în cazul interpunerii de persoane, în scopul de a ocoli incapacitățile legale în materie de liberalități.

Și cum actul juridic real nu poate fi valabil dacă violează legea, tot astfel și cu atât mai mult actul nu poate fi valabil dacă, pentru a ocoli legea, a fost simulat.

Ultima prezumție pe care am identificat-o – cea a interpunerii de persoane, este, în contextul celorlalte două prezumții, absolut necesară, ea fiind practic mijlocul prin care legea a asigurat respectarea interdicțiilor ei nu doar în situațiile arătate, ci și în acele cazuri când, dovada simulației prin ascunderea adevăratului gratificat, devenea extrem de dificilă, dacă nu chiar imposibil de făcut.

În acest sens, trebuie să acceptăm ideea că dispunătorul nu ar putea alege (sau în foarte puține cazuri ar putea să o facă) pentru a realiza liberalitatea interzisă, altă persoană decât cele indicate de lege – ascendenții adevăratului gratificat, incapabil de a primi donații sau legate, descendenții ori soțul acestuia, sau că altă persoană decât acestea ar putea conveni cu cel dispus să facă liberalitatea, ca împreună, să comită o fraudă la lege.

Observăm că noua reglementare extinde sfera persoanelor prezumate ca fiind interpuse, incluzând în această categorie pe ascendenții și descendenții soțului persoanei incapabile de a primi liberalități.

Toate aceste prezumții au avut în vechea reglementare un incontestabil caracter irefragabil, fiind prezumții absolute, neputând fi combătute prin nici un mijloc de dovadă.

În aceste condiții, se punea întrebarea dacă acest caracter irefragabil al acestora, înseamnă, în același timp și nulitatea absolută a actelor încheiate prin ignorarea dispozițiilor fostului art. 812 C.civ.

S-a exprimat în acest sens opinia conform căreia, actele a căror nulitate este prevăzută de acest text, nu sunt nule absolut, ele fiind doar anulabile. Astfel, s-a considerat că din moment ce în principiu, sancțiunea pentru nerespectarea incapacităților de a dispune și primi liberalități, este nulitatea relativă, ar urma să înțelegem că și sancțiunea pentru nerespectarea dispozițiilor fostului art.812 C.civ, este tot nulitatea relativă.

Totuși, din examinarea textului menționat, se observă așadar, că legea folosea expresia "dispozițiile … sunt nule", ori după cum se știe, sub aspect terminologic, tocmai nulitatea absolută este desemnată prin formule ca: "actul este nul", "actul este nul de drept", etc., iar nulitatea relativă este indicată prin formulele "act anulabil", "actul poate fi anulat" etc., deci textul legii vorbea despre nulitate și nu despre anulabilitate.

Dispozițiile art. 992 N.C.civ., au pus definitiv capăt acestei controverse, stabilind expres că sancțiunea este nulitatea relativă și nu cea absolută.

La o primă vedere, s-ar putea crede că actuala reglementare instituie o excepție de la sancțiunea nulității relative, în materia desemnării beneficiarului liberalității – art. 989 alin. 1 N.C.civ., care dispune că “Sub sancțiunea nulității absolute, dispunătorul trebuie să îl determine pe beneficiarul liberalității . . .”

De asemenea, alin. 3 al aceluiași text dispune că “Sub sancțiunea nulității absolute, dispunătorul nu poate lăsa unui terț dreptul de a-l desemna pe beneficiarul liberalității sau de a stabili obiectul acesteia”.

Opinăm însă că textele de mai sus nu instituie nicio excepție de la regimul sancționator al prezumțiilor instituite în materia liberalităților, deoarece din interpretarea literală a textului art. 992 N.C.civ. reiese că sancțiunea prevăzută expres este nulitatea relativă.

Faptul că pentru nedeterminarea beneficiarului liberalității și pentru lăsarea la latitudinea unui terț a dreptului de a desemna pe beneficiar este prevăzută ca sancțiune nulitatea absolută, aceasta vizează strict aceste împrejurări și nu liberalităților deghizate în acte oneroase sau interpunerii de persoane.

III.II. Prezumția deghizării și a interpunerii de persoane, în cazul donațiilor între soți – art. 939 – 941 din vechiul Cod civil, art. 1033 din Noul Cod civil.

În vechea reglementare art. 940 C.civ., dispunea “Soții nu pot să-și dăruiască indirect mai mult decât s-a arătat mai sus. Orice donațiune, deghizată sau făcută unei persoane interpuse, este nulă”.

Expresia "mai sus", se referea la art. 939 C.civ., care arătau că: “Bărbatul sau femeia care, având copii dintr-un alt maritagiu, va trece în al doilea sau subsecvent maritagiu, nu va putea dărui soțului din urmă decât o parte egală cu partea legitimă a copilului ce a luat mai puțin, și fără ea, nici într-un caz, donațiunea să treacă peste cuartul bunurilor”.

În continuare, art. 941, arata că: “Sunt reputate – prezumate- s.n. persoane interpuse copiii ce soțul donatar are din alt maritaj, asemenea sunt reputate și rudele soțului donatar, la a căror ereditate acesta este chemat în momentul donațiunii”.

Este de observat exprimarea extrem de alambicată a vechiului cod, care a ridicat destul de multe impedimente în interpretarea corectă a textelor respective.

Prin comparație, noul cod reia practic fondul vechilor dispoziții, într-un limbaj mai adecvat.

Astfel, art. 1.033 N.C.civ. dispune că “Este lovită de nulitate orice simulație în care donația reprezintă contractul secret în scopul de a eluda revocabilitatea donațiilor între soți”.

In continuare, se stabilește prezumția relativă că sunt persoane interpuse, orice rudă a donatarului la a cărei moștenire acesta ar avea vocație în momentul donației și care nu a rezultat din căsătoria cu donatorul.

Desigur că aceste dispoziții trebuie interpretate prin coroborare cu cele stabilite prin art. 1.090 N.C.civ. care se referă la cotitatea disponibilă a soțului supraviețuitor prin care se arată că “Liberalitățile neraportabile făcute soțului supraviețuitor, care vine la moștenire în concurs cu alți descendenți decât cei comuni lor, nu pot depăși un sfert din moștenire și nici partea descendentului care a primit cel mai puțin”.

Înainte de a trece la examinarea propriu zisă a acestor texte legale, apreciem că este necesar să facem câteva scurte considerații asupra noțiunilor de "rezervă succesorală" și "cotitate disponibilă", absolut necesare pentru examinarea prezumțiilor pe care le stabilesc textele respective.

Masa succesorală – însăși patrimoniul transmis prin moștenire, poate fi împărțită în rezerva succesorală și cotitatea disponibilă.

Partea din moștenire pe care legea o declară intangibilă și o transmite moștenitorilor rezervatari, indiferent de voința defunctului, constituie rezerva succesorală.

Așadar, rezerva succesorală este acea parte din patrimoniul celui ce lasă moștenirea, la care moștenitorii au dreptul în virtutea legii, împotriva voinței defunctului, manifestată prin liberalități făcute în timpul vieții (donații) și/sau prin dispoziții testamentare pentru cauză de moarte (legate sau exheredări).

Această parte din moștenire este diferită, în funcție de cel care moștenește și de cei cu care acesta vine în concurs.

Cotitatea disponibilă sau partea disponibilă a bunurilor, este acea parte a patrimoniului succesoral, care excede rezervei succesorale și de care defunctul poate dispune în mod liber, neîngrădit, inclusiv prin donații și dispoziții testamentare.

Sancțiunea depășirii cotității disponibile, este reducțiunea aplicată liberalităților excesive, care în conformitate cu art. 1.092 N.C.civ., constă în reducerea liberalităților făcute prin acte între vii sau prin testament, când acestea vor trece peste rezerva succesorală, la ceea ce intră în cotitatea disponibilă, fără să o poată depăși.

Prin urmare, moștenitorii rezervatari sunt apărați, în limitele rezervei succesorale, împotriva voinței defunctului care le-ar fi defavorabilă, prin aceea că legea interzice acestuia să dispună prin donații sau legate, fie și simulate, asupra părții din moștenire care constituie rezerva succesorală.

Aceste precizări au fost făcute pentru a se putea identifica mai bine modul cum funcționează cotitatea disponibilă specială a soțului supraviețuitor, în concurs cu descendenți dintr-o căsătorie anterioară, materie care este reglementată prin prezumțiile instituite prin art. 1.033 alin. 2 N.C.civ.

Astfel, potrivit art. 1.090 N.C.civ., dacă există copii dintr-o căsătorie anterioară a defunctului, soțul acestuia nu poate primi de la acesta (evident în timpul vieții), decât cel mult o parte egală cu aceea a copilului care "a luat mai puțin", fără ca această parte să poată depăși 1/4 din moștenire.

Prin expresia “alți descendenți decât cei comuni lor”, trebuie să se înțeleagă, atât copiii din căsătorie, cât și cei din afara acesteia, precum și copiii rezultați din adopție și nu doar descendenții de gradul întâi, ci și nepoții sau strănepoții de fii și fiice, care vin la moștenire prin reprezentarea autorului lor predecedat.

Sancțiunea depășirii cotității disponibile astfel determinate, constă în reducțiunea corespunzătoare a donației sau legatului.

În acest context trebuie luate în considerare dispozițiile art. 1.033 N.C.civ prin care se arată că este nulă orice simulație în care donația este un act secret în scopul de a eluda revocabilitatea donațiilor între soți, mai ales că alin. 2 al textului prezumă ca persoane interpuse rudele donatarului la a cărei moștenire acesta ar avea vocație și care nu a rezultat din căsătoria cu donatorul.

În cuprinsul acestui text pot fi fost identificate două ipoteze distincte:

a. când soțul supraviețuitor a fost gratificat prin donații directe sau indirecte ori legate, situație în care liberalitățile vor fi supuse reducțiunii, în măsura în care depășesc cotitatea disponibilă specială;

b. când defunctul a făcut soțului supraviețuitor donații deghizate prin persoane interpuse, situație în care aceste acte, astfel făcute, vor fi nule.

Este de observat că legea prezumă în beneficiul unora din moștenitorii rezervatari, că orice donație făcută soțului supraviețuitor, dacă este deghizată sau făcută prin persoană interpusă, are drept scop să aducă atingere rezervei speciale, liberalitatea astfel simulată va fi nulă, chiar dacă la deschiderea moștenirii, ea nu ar depăși în fapt cotitatea disponibilă specială, prevăzută de art. 1.090 N.C.civ.

Aceasta constituie o interpretare extensivă a dispozițiilor amintite, care nu întotdeauna se potrivește cu scopul îngrădirilor conținute de acestea – ocrotirea rezervei speciale, fiind de preferat o interpretare restrictivă, din care s-ar putea trage concluzia că nulitatea nu trebuie să opereze decât dacă rezerva specială a fost atinsă.

La baza acestor sancțiuni instituite pentru liberalitățile făcute împotriva interdicțiilor arătate, stau anumite situații faptice a căror frecvență deosebit de ridicată, l-a determinat pe legiuitor să instituie anumite prezumții legale, care pot fi identificate ca fiind: prezumția de captație sau sugestie – la fel ca în cazul prezumției privind gratificarea incapabililor de a primi prin liberalități, prezumția de prejudiciere a intereselor copilului, prezumția de deghizare a actului făcut cu titlu oneros și prezumția de interpunere de persoane.

Prezumția de captație sau sugestie, are ca scop primordial, să apere moștenirea copiilor din prima căsătorie, de influențele pe care cel de-al doilea soț ar putea să le exercite asupra părintelui lor, care s-a recăsătorit, ținând seama de relațiile de apropiere între cei doi, inerente oricărei căsătorii.

Cealaltă prezumție – cea a prejudicierii intereselor copilului, nu este altceva decât un mod de a o pune în valoare pe prima; aceasta pentru că în măsura în care rezerva succesorală a copiilor nu este respectată, nulitatea actului prin care s-ar aduce atingere acestei rezerve, este fundamentată pe prezumția că liberalitatea s-a făcut în frauda drepturilor legale la moștenire ale copiilor, în urma abuzului de influență exercitat de cel de-al doilea soț al dispunătorului.

Tocmai din acest motiv, pentru a zădărnici acele încercări de eludare a legii, prin liberalități făcute între soți, prin ascunderea lor sub aparența unor acte cu titlu oneros ori făcute aparent altei persoane decât adevăratul gratificat, legea a prezumat că operațiunile respective au fost simulate, printr-una din aceste modalități.

După cum reiese din dispozițiile art. 1.033 N. C.civ., legea prezumă ca fiind persoane interpuse copiii soțului donator din altă căsătorie, precum și rudele soțului donator la a căror moștenire acesta este chemat în momentul donației.

Apreciem că dispozițiile art. 1.033 N.C.civ., au un vădit caracter imperativ și în acest sens este interesantă maniera de reglementare a acestui text.

Se observă că se folosește expresia “este lovită de nulitate”, ceea ce înseamnă că nulitatea vizată de către legiuitor este una absolută.

Însă prezumția că rudele donatarului sunt persoane interpuse este una relativă pentru că ea poate fi rasturnată prin proba contrară.

Prin urmare, dacă nu se răstoarnă prezumția că persoana în cauză este una interpusă, sancțiunea donației simulate în scopul eludarii revocabilității acesteia este nulitatea absolută.

IV. Concluzii.

Noua reglementare a prezumțiilor în materia nulității unor acte juridice, deși nu mai este prevăzută ca atare în categoriile exemplificate de lege în Codul civil anterior, este și ramâne o categorie de prezumții legale pe care și noua lege a folosit-o din plin, menținând practic dispozițiile de drept substanțial în această materie.

Ele trebuie examinate prin prisma faptului că vizează ipoteza în care chiar legea prezumă nerespectarea condițiilor cerute unui act juridic pentru a putea produce efecte.

Noile dispoziții schimbă caracterul irefragabil al unora dintre prezumțiile în materia nulității, stabilind că acestea admit dovada contrară și le reglementează într-o manieră mai clară, într-un limbaj actual, chiar dacă perfectibil.

De altfel, dispozițiile noului cod au fost receptive la diversele critici aduse de-a lungul timpului în doctrină și apreciem că principalul beneficiu al acestei maniere de reglementare este acela că s-a renunțat la clasificarea exemplificativă conținută în vechiul art. 1.200 C.civ., enumerarea categoriilor de prezumții fiind inutilă pentru că nu era completă și nu avea la bază un criteriu adecvat.

Nu este mai puțin adevărat faptul că în materia nulității, reglementarea prezumțiilor nu era chiar deficitară, astfel că modificările puteau să se apropie de realitate doar prin modificarea caracterului lor absolut în unul relativ, fără a fi necesară o modificare de fond esențială.

BIBLIOGRAFIE

LEGISLAȚIE:

1. Vechiul Cod civil – decretat la 26 noiembrie 1864, promulgat la 04 decembrie 1864 și pus în aplicre la 01 ianuarie 1865;

2. Noul Cod civil – Legea nr. 278/2009 privind Codul civil, republicată în temeiul art. 218 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicata în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011.

DOCTRINĂ:

1. Alexandru Resmeriță, Dicționar Etimologico-Semantic al Limbei Române, Institutul de Editură "Ramuri" S.A. Craiova, 1924.

2. Anita Naschitz, Teorie și tehnică în procesul de creare a dreptului, Editura Academiei, București, 1965.

3. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, București, 1998.

4. I. Deleanu, V. Mărgineanu, Prezumțiile în drept, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1981.

5. I. Deleanu, Prolegomene juridice, Editura Universul Juridic, București, 2010.