Prezumtia In Dreptul Civil

CUPRINS

INTRODUCERE

1. PROBELE SI PROBAȚIUNEA ÎN DREPTUL CIVIL

Noțiuni generale despre probe

1.2 Proba prin înscrisuri

1.3 Proba cu martori

1.4 Mărturisirea

2. PROBELE ȘI PROBAȚIUNEA ÎN PROCESUL CIVIL

2.1 Noțiunea și scopul probațiunii judiciare. Noțiunea probelor judiciare și clasificarea acestora

2.2 Noțiunea de obiect al probației. Repartizarea sarcinii de probație între părți. Faptele care nu se cer a fi dovedite. Prezumțiile probante

2.3. Pertinența probelor și admisibilitatea mijloacelor de probație. Administrarea și aprecierea dovezilor

Asigurarea dovezilor. Temeiurile și procedura asigurării

2.5 Delegațiile judiciare. Procedura de înaintare și de îndeplinire a delegației date unei instanțe de judecată

2.6 Explicațiile date de părți și de intervenienți. Mărturisirea părților (intervenienților) ca mijloc de probație

2.7 Depozițiile martorului ca mijloc de probație. Procedura de audiere a martorului. Drepturile și obligațiile martorilor

ÎNCHEIERE

BIBLIOGRAFIE

SUMMARY

INTRODUCERE

Actualitatea temei propuse spre investigare.

În stituția probelor este calificată ca o instituție centrală a procesului civil, probele fiind deosebit de importante pentru protecția si ocrotirea drepturilor subiective civile. Încă din dreptul roman s-a consacrat adagiul: "idem est non este et non probari", deci a nu fi sau a nu fi probat este tot una. Tocmai de aceea se vorbește despre un drept subiectiv procesual – dreptul la probă, care dublează si întărește dreptul subiectiv substanțial.

Considerând ca un proces este un duel al probelor parților, putem spune ca probele au importanță atât pentru judecător cât și pentru parți.

Întrucât nu poate rezolva litigiul dedus judecații numai pe baza afirmațiilor parților, acestea trebuind SA fie dovedite, urmează ca pe baza acestora judecătorul sa-si formeze convingerea intimă și SA pronunțe hotărârea. În  prezent, judecătorul nu se poate refugia în spatele insuficienței probei pentru a respinge o cerere, chiar dacă în trecut era inactiv în căutarea probelor. Judecătorul va putea ordona dovezile pe care le va găsi de cuviința, chiar daca părțile se împotrivesc, obligație înscrisă în art. 130 alin. 2 Cod procesual civil, corelată cu dispoziția înscrisă în art. 129 alin. 2.

Cat privește partea, nu este suficient să fie sau să se pretindă titularul unui drept pentru a obține o satisfacție în fata instanței. Deși dreptul subiectiv nu depinde în existența sa de probă, există totuși o dependența pe planul eficacității, întrucât absența probei nu permite titularului probei sa invoce în mod eficace dreptul sau și să obțină recunoașterea efectelor juridice care îi sunt atașate.

Consider ca orice cetatean ar trebui sa cunoasca legislatia aplicabila probelor, fie ca vorbim de probe care se admînistreaza în fata înstantelor: civile; penale; de contencios admînistrariv sau fiscal. Sustîn aceasta deoarece însasi actul justitiei s-ar desfasura mai rapid si mai corect daca partile s-ar prezenta în fata avocatului cu principalele mijoace de proba  care ii dau speranta ca dreptatea este de partea sa. Consider ca o justitie este calitativa atunci cand hotararile înstantelor judecatoresti sunt egale sau tînd a fi egale cu adevarul defaptal cauzei  sub toate laturile existentei sale. De multe ori adevarul juridic nu corespunde cu adevarul de fapt al cauzei. Deoarece în urma admînistrarii probatorului judecatorul poate ajunge la o alta convîngere întima decat faptele care au dus la desfasurarea procesului. Astfel judecatorul prin decizia sa poate denatura în totalitate adevarul, dand o solutie gresita; poate schimba sau înterpreta în mod gresit anumite aspecte care au dus la formarea conflictului, prin hotararea sa facand dreptate numai în parte; dar mai poate exista si o solutie caracteristica unui sistem de drept si nu unei înterpretari umane anume faptul ca jusecatorul se cede nevoit datorita procedurii sau legii pe care o aplica sa decida impotriva convîngerii sale întime. De aceea consider ca legislatia aplicabila probelor trebuie imbunatatita.

Dupa cum s-a susținut de catre doctrina, în definirea prezumțiilor trebuie sa ținem seama de faptul ca orice proba, cu excepția probelor materiale, implica o operatie de inducere a existenței unui fapt generator de drepturi necunoscut din existenta unui fapt probatoriu cunoscut( înscris, marturisire) datorita conexitatii între acele fapte. Procesul deplasarii obiectului probei de la un fapt necunoscut la un fapt cunoscut, pentru a putea trage apoi concluzia existentei celei dintai din cunoasterea celui de-al doilea, nu este propriu prezumtiilor, ci este comun tuturor probelor cu exceptia probelor materiale.

Cu ajutorul prezumțiilor nu se pot dovedi direct faptele sau imprejurarile care au dus la nasterea litigiului dintre parti, ci un alt fapt vecîn si conex, care este cunoscut si din existenta caruia se va atrage apoi concluzia despre existenta sau dimpotriva despre înexistenta faptului ce trebuie dovedit. Ca un exemplu, din faptul cunoscut al nasterii unui copil în timpul casatoriei, fapt care se poate dovedi cu certificatul de casatorie al parîntilor si certificatul de nastere al copilului, legea ajunge la concluzia ca acel copilul are ca tata pe sotul mamei.

Prezentand concluzii logice pe care legea le trage sau magistratul le trage de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut, prezumtiile se aseamana cu probele îndirecte: caracteristica principala atat a unora cat si a altora constand în faptul ca pentru dovedirea adevaratelor raporturi dintre parti, judecatorul trebuie sa faca uz de aceleasi operatiuni logice; înductia sau deductia realitatilor imprejurarilor cauzei pe calea rationamentelor de la cunoscut la necunoscut.

Specific  prezumtiei  ii este dubla deplasare a obiectului probei: odata de la faptul generator de drepturi, necunocut sau greu de dovedit, la un fapt vecîn si conex cu acesta, necunoscut  asemenea dar usor de dovedit si odata de la acest fapt vecîn si conex la un fapt probator cum ar fi un înscis sau o marturie. Aceasta dubla deplasare a obiectului probei se realizeaza fie de catre judecator, fie de catre legiuitor, dupa felul prezumtiei.

Sarcinile și obiectivele lucrării.

Sarcinile lucrării prezente sunt următoarele :

cercetarea reglementărilor legislației naționale în ce privește prezumția arbitrală ;

cercetarea legislației altor țări în domeniu ;

cercetarea doctrinei din domeniu atît din Republica Moldova, cît și din alte state.

Obiectivele lucrării sunt :

analiza evoluției prezumțiilor și a reglementărilor în domeniu ;

stabilirea noțiunilor, principiilor aplicabile instituției prezumției ;

determinarea naturii juridice a prezumției

formularea avantajelor și dezavantajelor prezumției civile de soluționare a litigiilor ;

studierea particularităților prezumției civile;

evidențierea particularităților atacării și executării hotărîrii arbitrale.

Scopurile trasate în lucrare:

evidențierea condițiilor obligatorii privind prezumția;

stabilirea specificului procedurii prezumției;

Metodologia

Metoda istorică, care are la bază identificarea sensului evenimentelor trecutului, în scopul relevării lor;

Metoda logică, care reprezintă aplicarea procedeelor, studiului inerent și sintezei, argumentarea pe cale strict deductivă;

Metoda comparativă, care constă în evidențierea trăsăturilor comune și a particularităților contractelor consensuale în domeniul cercetat, extinderea orizontului istoric și științific;

Metoda cantitativă, care facilitează sistematizarea și reliefarea legislației și a informației juridice științifice.

Metoda transcendentală, a fost utilizată pentru elaborarea formei și conținutului prezentului studiu.

Metoda intuiționistă a fost utilizată la prelucrarea tuturor datelor empirice, la evidențierea scopului și realizarea obiectivelor tezei.

Metoda fenomenologică, a fost utilizată la analiza practicii judiciare.

PROBELE SI PROBATIUNEA ÎN DREPTUL PROCESUAL CIVIL

Noțiuni introductive privind competența instanțelor judecătorești

Problema competenței interesează dreptul procesual civil dar și alte ramuri de drept sau chiar și alte domenii ale vieții social-economice. Existența unor multiple organe în sisteme sociale diferite, ridică problema competenței lor, precizarea sarcinilor ce revin fiecărui organ, așa încît activitatea acestora să nu se suprapună cu a altora și să nu rămînă domenii neacoperite [18, p.64].

Termenul de competență are mai multe accepțiuni [32, p. 96 ]. Privită din punct de vedere juridic, problema competenței interesează toate ramurile dreptului, de justa ei rezolvare depinzînd cunoașterea organelor chemate să soluționeze problema privind apărarea drepturilor și intereselor persoanelor fizice și juridice în statul de drept [36, p.134].

Prin competență, în general, se desemnează capacitatea unei autoritați publice sau a unei persoane fizice sau juridice de a rezolva o anumită problemă. Conceptul de competență este de amplă utilizare în limbajul juridic, mai cu seamă în domeniul procesual. În dreptul procesual civil prin competență se întelege capacitatea unei instanțe de judecată de a soluționa anumite litigii sau de a rezolva anumite cereri. [30, p.3].

Trebuie precizat că nu toate litigiile civile sunt de competența instanțelor judecătorești. Există litigii care se solutionează de către alte autorități statale sau de către alte organe, jurisdicționale sau cu activitate jurisdicțională, decît instanțele judecătorești. Deci, vorbind de competență ne raportăm la instanța judecatorească sau la alt organ de jurisdicție ori cu activitate jurisdicțională, și nu la judecători, care sunt incadrați la acea instanță, dat fiind faptul că există și alte organe și personae cărora legea le dă în competență activități jurisdicționale și care rezolvă și ele anumite pricini ce apar în circuitul civil. De pildă comisia pentru soluționarea litigiilor în materie de invenții și mărci, comisiile pentru ocrotirea minorilor, arbitrajul, Curtea de Conturi etc.

Cele mai importante norme ce reglementează competența le găsim în Codul de procedură civilă, Capitolele III și IV. De asemenea, alte legi conțin și ele reglementări privind competența, cum ar fi : Legea cu privire la organizarea judecătorească, în art. 26, 36, 44 ; Legea cu privire la instanțele judecătorești economice; Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiție ș.a.

Cazurile și condițiile în care o instanță judecatorească are aptitudinea de a soluționa o anumită cauză civilă se determină prin intermediul regulilor de competență. Legislația noastră folosește criterii diferite pentru determinarea competenței instanțelor judecătorești.

O primă clasificare a normelor de competență este aceea în norme de competență generală și norme de competență jurisdicționale, dupa cum ne raportăm la organe din sisteme diferite sau la organe din același sistem.

Competența generală reprezintă acea instituție procesuală prin intermediul căreia se delimitează activitatea instanțelor judecătorești de atribuțiile altor autorități statale sau nestatale. După ce se stabilește că o anumită cauză civilă intră în sfera de activitate a autorității judecătorești, este necesar apoi să se stabilească care anume dintre diferitele instanțe judecătorești are căderea de a soluționa cauza respectivă.

Delimitarea activității instanțelor judecătorești, între ele, se realizează prin intermediul regulilor competenței jurisdicționale. Competența jurisdicțională la randul său îmbracă doua forme:competența materială si competența teritorială. Competența materială, denumire tradițională în literatura noastră de specialitate [31, p.3] este desemnată de alți autori ca și competență de atribuțiune[25,p.364]. În cadrul competenței materiale se distinge competența materială funcțională, care se stabilește după felul atribuțiilor jurisdicționale ce revin fiecărei categorii de instanțe și competența materială procesuală, care se stabilește în raport de obiectul, valoarea sau natura litigiului dedus jelor judecătorești de atribuțiile altor autorități statale sau nestatale. După ce se stabilește că o anumită cauză civilă intră în sfera de activitate a autorității judecătorești, este necesar apoi să se stabilească care anume dintre diferitele instanțe judecătorești are căderea de a soluționa cauza respectivă.

Delimitarea activității instanțelor judecătorești, între ele, se realizează prin intermediul regulilor competenței jurisdicționale. Competența jurisdicțională la randul său îmbracă doua forme:competența materială si competența teritorială. Competența materială, denumire tradițională în literatura noastră de specialitate [31, p.3] este desemnată de alți autori ca și competență de atribuțiune[25,p.364]. În cadrul competenței materiale se distinge competența materială funcțională, care se stabilește după felul atribuțiilor jurisdicționale ce revin fiecărei categorii de instanțe și competența materială procesuală, care se stabilește în raport de obiectul, valoarea sau natura litigiului dedus judecății.

Vorbind de competența teritorială, distingem între competența teritorială de drept comun, competența teritorială alternativă și competența teritorială exclusivă, după cum cererea se introduce la instanța de drept comun din punct de vedere teritorial, reclamantul avînd posibilitatea alegerii între mai multe instanțe deopotrivă competente sau cererea trebuie introdusă numai la o anumită instanță.

O ultimă clasificare este aceea în competență absolută și competență relativă, după cum normele care le reglementează au caracter imperativ sau dispozitiv. Au caracter imperativ normele de competență generală, normele de competență materială și cele de competență teritorială exclusivă, iar caracter dispozitiv normele de competență teritorială de drept comun și alternativă.

Principiile stabilirii competenței generale a instanțelor judecătorești privind competența instanțelor judecătorești

Constituția Republicii Moldova în art. 115 alin. 1 prevede că “justiția se realizează prin Curtea Supremă de Justiție, prin curțile de apel și prin judecătorii”. Acest articol se coroborează cu prevederile art. 139 alin.1 si 144 din același act normativ, deoarece primul articol amintit ar duce la concluzia că, numai instanțele judecătorești vor rezolva în exclusivitate pricinile civile și ca nu ar exista alte organe care să desfașoare o activitate jurisdicțională.

Astfel, în Constituție se arată că “în condițiile legii, Curtea de Conturi exercită și atribuții jurisdicționale”, iar Curtea Constituțională are printre atribuții și pe aceea de a hotărî asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești, privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor [1, art. 135].

Ca atare, pe langă instanțele judecatorești, legea a dat posibilitatea înființării și a unor organe cu atribuții jurisdicționale, datorită necesității de a degreva instanțele judecătorești de unele cauze simple, precum și a unor litigii specializate, cu un pronunțat caracter tehnic.

Fie explicit și distinct, fie pe calea interpretării sistematice a regulilor de procedură civilă, rezultă cîteva principii în materie de competență: competența instanțelor este aceeași pentru toți ; competența este determinată prin lege ; instanța nu poate delega justiția ; instanța acționează numai în circumscripția sa teritorială ; competența instanței este subiectivată prin acțiunea civilă; instanțele judecătorești sunt înzestrate cu plenitudinea competenței; judecatorul acțiunii este și judecătorul excepției ; accesoriul urmează soarta principalului ; competența revine, de regulă instanței în circumscripția căreia se află domiciliul pîrîtului ; conflictele de competență se rezolvă în interiorul sistemului instanțelor judecătorești [30, p.67].

Competenta instanțelor judecatorești este aceeași pentru toți, ca și principiu al reglementării competenței generale, exprimă într-o formă specifică “egalitatea între cetățeni”, “egalitatea în drepturi”, precum și una din dimensiunile “accesului liber la justiție”.

Principiul pus aici în discuție are două semificații, pe de o parte, ca o instanță de judecată, potrivit legii fară nici o discriminare sau privilegii, pe toți cei care au dobîndit în fața ei calitatea de parte în procesul civil, iar pe de altă parte că, nimeni nu poate fi sustras competenței instanței pe care legea i-a conferit-o.

Competența instanțelor judecătorești este legală întrucît este determinată de lege, exprimîndu-se și sub acest aspect principiul legalității în procesul civil. Într-adevăr, după anumite criterii, legea și numai legea determină competența instanțelor judecătorești, în sistemul orizontal sau ierarhic al acestora. Excepțiile sunt numai aparente, iar competența covențională este tot una legală, din moment ce legea însăși și numai în condițiile prevăzute de ea o permite sau o lasă la dispoziția părților.

Instanța nu poate delega justiția- în principiu, semnifică că, organul înzestrat de lege cu anumite prerogative nu le poate delega unui alt organ, nici măcar parțial și vremelnic, ci excepțional numai dacă legea îl îndrituiește să procedeze astfel [ 25, p.278].

Cît privește instanțele judecătorești, imposibilitatea delegării justiției rezultă atît din prevederile legale, cît și din cele ale legii de organizare judecătorească [21, p.172]. Astfel, Constitutia Republicii Moldova în art.115 alin. 3 prevede că: “este interzisă înființarea de instanțe extraordinare “; “competența și procedura de judecată sunt stabilite prin lege organică”. Apoi, art. 1 din Legea nr. 514/1995, precizează că “Puterea judecătorească  este  independentă, separată de  puterea legislativă și puterea executivă, are atribuții proprii, exercitate prin instanțele judecătorești” [28, p.83].

Pricipiul potrivit căruia, instanța își exercită atribuțiile de judecată numai în circumscripția sa teritorială semnifică că o instanță nu poate judeca în afara circumscripției delimitată în favoarea ei prin regulile de competență, daca parțile nu au convenit altfel, și bineințeles dacă ele puteau conveni altfel decît putea să prevadă legea.

Competența instanței este subiectivată prin acțiunea civilă reprezintă principiul potrivit căruia, cererea de chemare în judecată, ca element al acțiunii civile, individualizează instanța.

Din acest principiu decurg cîteva consecințe. În primul rand, pentru verificarea competenței instanței nu interesează momentul stabilirii situației juridice între părți, ci acela al introducerii cererii de chemare în judecată, ca urmare a degenerării acelei situații într-o stare conflictuală, susceptibilă de rezolvare numai prin mijlocirea instanței. În al doilea rînd, în cazul unor legi procedurale succesive cu privire la competența, în principiu, legea noua este de aplicație imediată

Principiul potrivit căruia instanțele judecătorești sunt înzestrate cu plenitudinea competenței își gasește punctul de plecare în prevederile constituționale și ale legii de organizare judecătorească. Astfel, ConstituțiaRepublicii Moldova în art.115 alin. 1 prevede că: “justiția se înfăptuiește prin Curtea Supremă de Justiție, prin curțile de apel și prin judecătorii”. Art. 4 alin. 2 din Legea cu privire la organizarea judecătorească nr. 514/1995 exprimă de asemenea ideea plenitudinii de competență, spunînd că “instanțele de judecată judecă toate cauzele privind raporturile juridice civile, administrative și penale, precum și orice alte cauze pentru care legea nu stabilește o altă competență“ [8,art.4 alin.(2)]. Plenitudinea competenței instanțelor judecătorești nu înseamnă exclusivitatea acestora în soluționarea tuturor litigiilor [25, p.322].

Judecătorul acțiunii este și judecătorul excepției, este un principiu cu deosebite semnificații și implicații teoretice și practice, care nu rezultă dintr-un text de lege, ci provine din vechea jurisprudență [36, p.54]. Principiul în discuție exprimă ideea că, instanța sesizată cu cererea introductivă este competentă să statueze și asupra mijloacelor de apărare ale pîrîtului, chiar și atunci cînd aceste mijloace privesc probleme care, daca ar fi invocate distinct și făcînd obiectul unei cereri separate, nu ar fi aparținut competenței instanței sesizate.

De exemplu, instanța chemată să se pronunțe asupra pretențiilor reclamantului poate să constate starea de faliment a pîrîtului, dar nu va putea da o hotărîre de declarare a stării de faliment, deși pîrâtul și-a motivat imposibilitatea plății prin faptul că a devenit falit.

Instanța nu va putea, sub semnul principiului discutat ca, atunci cînd creanța opusă în compensație este mai mare decît pretenția reclamantului din cererea introductivă, să-l oblige pe reclamant la plata diferenței, deoarece ar însemna că instanța să se pronunțe asupra unei cereri distincte de cea principală, și nu asupra unui mijloc de probă [15, p.146].

Nu sunt susceptibile de includere în competența instanței sesizate prin cererea introductivă, în baza principiului “judecatorul acțiunii este și judecatorul excepției” incidentele referitoare la chestiunile prejudiciabile, excepția de neconstituționalitate, incidentele procedurale și cererile incidentale [25, p.325].

În baza principiului accesoriul urmează soarta principalului – accesorium sequitur principale -, condiția juridică a unui bun, a unui drept, a unui act, a unui fapt, a unei sancțiuni sau a unei activități, considerate ca principale, se extinde asupra altora, considerate accesorii în raport cu ele. Esența principiului și implicațiile sale sunt exprimate prin art. 42 alin (2) C.proc.civ., potrivit caruia : “acțiunea reconvențională se înainteză, indiferent de instanța cmpetentă să o judece, în instanța care judecă acțiunea inițială”.

Avand ca fundament conexitatea sau legătura dintre cererea principală și cererile accesorii și incidentale, indirect este consacrată prorogarea legală de competență. Unii autori [21, p.434] au apreciat că textul art. 42 alin (2) C.proc.civ. este aplicabil chiar dacă s-ar nesocoti norme de competență materială, deoarece prorogarea legală de competență, exprimînd principiul accesorium sequitur principale, se realizează fără nici un fel de limite, putînd trece dincolo de limitele competenței absolute.

Un alt principiu al stabilirii competenței generale este cel potrivit căruia competența revine instanței în circumscripția căreia se află domiciliul pîrîtului , principiu care este consacrat expres prin prevederile art. 38 C.proc.civ. : “cererea se face la instanța domiciliului pîrîtului”.

Regula actor sequitur forum rei, înscrisă în art. 38, care privește toate instanțele așezate în circumscripții teritoriale, este una dispozitivă, așa încît în limitele legii, părțile o pot înlătura. Regula prezintă avantaje pentru pîrît numai dacă ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, el nu-și schimbă domiciliul. De asemenea, nu întotdeauna competența instanței de la domiciliul pîrîtului reprezintă soluția unei bune administrări a justiției.

Conflictele de competență se rezolvă în interiorul sistemului instanțelor judecătorești, un alt principiu al stabilirii competenței este determinat de existența mai multor instanțe ordonate ierarhic sau situate în circumscripții teritoriale diferite și care poate constituie o premisă pentru greșita competență prin cererea introductivă la instanță.

Conflictul de competență, pozitiv sau negativ se rezolvă printr-un regulator de competență în interiorul sistemului instanțelor judecătorești, de către o instanță superioară, de regulă comună jurisdicțiilor aflate în conflict, chiar și atunci cînd în conflict se află o instanță și un alt organ cu activitate jurisdicțională. De exemplu, conflictul între două judecătorii se rezolvă de Curtea de Apel. [3, art.40]

Formele competenței

Prima problemă ce se poate ivi în legгtură cu sesizarea unui organ de justiție este aceea de a determina dacă litigiul respectiv intră sau nu în sfera de activitate a autorității judecătorești sau dimpotrivă a altor autorități statale O atare delimitare se poate realiza prin intermediul regulilor de competență generale.

După ce se stabilește și o anumită cauză civilă intră în sfera de activitate a autorității judecгtorești este necesar să precizăm care anume dintre diferitele instanțe are căderea de I soluționa cauza respectivă. Delimitarea activității instanțelor judecătorești între ele se realizează prin intermediul regulilor competenței jurisdicționale. Competența jurisdicțională prezintă la rîndul său două forme: competența materială sau de atribuțiune și competența teritorială.

În funcție de natura normelor de competență, aceasta mai poate fi împărțită în competență absolută și competență relativă. Această clasificare, bogată în semnificații procedurale, este o consecință a diviziunii legilor în imperative și dispozitive [33, p.108].

Noțiuni generale despre probe

În literatura juridică și în practica juridică, noțiunea de probă Este folosită cu mai multe sensuri.

Îtr-un prim sens, prin probă se înțelege acțiunea prin care se poate ajunge la stabilirea faptelor sau împrejurărilor care au dat naștere conflictului dintre părțile în litigiu; privită din acest sens, noțiunea de proba Este legata de ideea de sarcina a probei.

Îtr-un al doilea sens, prin probă se înțelege mijlocul prin care, în cauzele supuse judecații, se poate ajunge la stabilirea adevărului; în acest sens, noțiunea de probă se refera la mijloacele de probațiune judiciară admise de lege: înscrisurile, depozițiile martorilor, mărturisirea uneia dintre parți, cercetarea la fata locului.

Într-un al treilea sens, prin noțiunea de probă se înțelege rezultatul acțiunii de probațiune judiciara; din acest punct de vedere se spune ca probă Este completă sau incompletă, convingătoare sau neconvingătoare.

În mod obișnuit, noțiunea de probă e folosită în cel de-al doilea sens, adică în înțelesul de mijloace de probațiune judiciară [27, p. 125].

În literatura juridică se mai vorbește și de un alt înțeles al noțiunii de probă, si anume acela de fapt probator, adică un fapt material care, odată dovedit printr-un mijloc de probă, este utilizat, la rândul sau, pentru a stabili existenta sau neexistența unui alt fapt material, determinant în soluționarea pricinii.  Din acest punct de vedere, faptele se împart în:

·      Fapte principale (facto probanda sau ras probantae) care constituie raportul litigios dedus judecații si care trebuie dovedite;

·    Fapte probatorii (facto probanții sau ras probante) care nu constituie raportul litigios dar care contribuie la dovedirea existenței sau inexistenței raportului litigios.

Având de rezolvat un conflict între doua parți cu interese contrarii, instanța de judecată trebuie să cunoască adevăratele raporturi dintre parți, drepturile si obligațiile acestora, precum si să stabilească faptele si împrejurările care au dat naștere conflictului.

Afirmațiile, recunoașterile sau negările parților au, în cadrul unui proces civil, impotența lor. Acestea singure nu pot forma convingerea intimă a judecătorului asupra fondului cauzei, pentru că fiecare parte litiganta afirma, recunoaște sau neaga ceea ce-i convine  pentru a-și aduce câștig de cauză.

De aceea, stabilirea adevărului si justa soluționare a fiecărei cauze civile nu se poate face decât pe baza de probe [26, p. 98].

Dacă judecătorul cunoaște sau se presupune ca ar cunoaște legea,  el este însa  străin de adevăratele raporturi dintre parți. Probele sunt mijloacele cu ajutorul cărora se poate ajunge la stabilirea existenței sau neexistenței actelor si faptelor de care depinde recunoașterea drepturilor sau intereselor ce formează obiectul neînțelegerii dintre pârtile aflate în litigiu.

 Importanta probelor în cadrul procesului civil se releva si cu ocazia controlului judiciar. Numai daca se sprijină pe dovezi întemeiate si apreciate ca atare, hotărârile pronunțate de instanțele inferioare vor rezista controlului exercitat de instanțele ierarhic superioare; în caz contrar hotărârile în care din probele administrate nu se poate trage o concluzie justa sau anumite fapte au fost declarate ca fiind stabilite fora a avea dovezi suficiente, în urma administrării de noi probe în apel, pot fi desființate. Dacă soluția dată în cauza este rezultatul unei greșeli grave de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, sau rezultatul omisiuni instanței de a se pronunța asupra unei dovezi administrate, care este hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, în recurs, asemenea hotărâri pot fi casate [30, p. 158].

Obiectul probei

Prin obiect al probei se înțelege ansamblul actelor și faptelor ce urmează a fi stabilite într-o anumita cauză pentru ca aceasta sa poată fi just soluționată.

Obiect al probațiunii judiciare poate fi orice act sau fapt cu semnificația judiciară din care se poate deduce nașterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice civile litigioase.

Din principiul ca în fața instanței trebuie dovedite numai faptele si împrejurările care au dat naștere litigiului dintre parți, rezultă că normele de drept nu pot constitui obiect al probațiunii judiciare. Aplicare normelor de drept la faptele stabilite este în sarcina judecătorului care cunoaște sau este presupus ar cunoaște legea.

Pârtile au dreptul sa indice, sa discute sau sa interpreteze legea, însa prin acestea ele nu fac act de probațiune judiciara, ci participa numai la pregătirea materialului pe baza căruia judecătorul si va îndeplini sarcina sa de a face aplicarea normelor de drept în cazul supus judecații.

De aici trebuie reținut faptul ca normele de drept se invocă si se interpretează dar nu se probează.

Numai în mod excepțional când în fața unei instanțe judecătorești se invocă existența și se cere aplicarea unei legi străine, partea care cere acest lucru trebuie sa facă dovada existenței și cuprinsul acestei legi [35, p. 145]

În procesul civil, faptele care trebuie sa fie dovedite sunt fie fapte materiale, fie fapte psihologice.

Faptele materiale sunt faptele care se exteriorizează cum ar fi: cauzarea unui prejudiciu unei persoane prin vătămarea corporala; distrugerea unei clădiri, rânirea unui animal; sau cauzarea unui prejudiciu ca rezultat a unei inundații, cutremur, furtuna.

Faptele psihologice sunt faptele care nu se pot exterioriza, ele fiind deduse de rezultatul lor. De exemplu: dolul, reaua credința, voința de a vatala, etc.

În ceea ce privește obiectul probațiunii judiciare se face deosebirea între faptele pozitive si cele negative.

În ceea ce privește faptele negative se susține ca nu ar putea forma obiect al probațiunii judiciare, pentru ca proba negativa este imposibila. Dar aceasta susținere nu este exacta. Faptele negative pot si trebuie sa fie dovedite prin proba faptelor pozitive contrarii. Se poate dovedi, de exemplu, ca o anumita persoana, într-o anumita zi si la o anumita ora, nu se afla într-un anumit loc, deoarece se găsea într-altul. În unele cazuri, însăși legea este aceea care prevede necesitatea dovedirii faptelor negative, cum ar fi cazul dispariției unei persoane, unde se cere a se face dovada ca timp de un an de la data ultimelor știri acea persoana nu a mai dat nici un semn de viața.

Ceea ce nu se poate dovedi sunt faptele negative nedefinite. Aceste fapte nu pot fi dovedite nu pentru faptul ca sunt negative, ci pentru ca sunt nedefinite si probarea lor ar necesita dovedirea unei serii nesfârșite de fapte pozitive, ceea ce este practic  imposibil. De exemplu, nu se poate dovedi ca o anumita persoana n-a fost niciodată într-o anumita localitate, pentru ca ar trebui sa se dovedească zi cu zi, ca acea persoana s-a aflat într-o alta localitate [12, p. 78].

Același lucru este valabil si pentru faptele pozitive nedefinite. Nu se poate cere si nu se poate face dovada ca o anumita persoana si-a trăit viața într-un anumit oraș pe care nu l-a parazit niciodată.

Sarcina probei

Conform Codului Civil, în privința sarcinii probei, acesta dispune ca: "cel ce face o propunere în fata judecații trebuie sa o dovedească".

Pentru ca în procesul civil ambele parți fac afirmații în vederea dovedirii sau aparerii drepturilor si intereselor lor, rezulta ca sarcina probelor este obligatorie atât pentru reclamant cat si pentru parat.

În materia probelor sarcina reclamantului este mai grea decât cea a paratului. Daca reclamantul nu-si dovedește afirmațiile, i se va respinge acțiunea ca fiind neîntemeiata, pentru ca ceea ce nu s-a dovedit este considerat ca nu exista. Daca reclamantul nu si-a dovedit nici una din afirmațiile sale, paratul se poate situa numai pe poziția negării, fora a fi ținut sa dovedească ceva. De exemplu, atât timp cat reclamantul susține ca l-a împrumutat pe parat cu o suma de bani, dar nu a făcut dovada afirmațiilor sale, paratul poate nega existenta creanței. Daca reclamantul a făcut dovada împrumutului, paratul este obligat sa iasă din activitatea negării si sa se apere sau sa-si dovedească afirmațiile făcute [30, p. 78].

De reținut este faptul ca sarcina probei revine mai întâi reclamantului si după ce acesta si-a dovedit afirmațiile sau l-a determinat pe parat sa Facă unele afirmații, sarcina probei revine si paratului.

La rândul sau, reclamantul poate combate aparerile sau afirmațiile paratului, făcând noi afirmații pe care este obligat a le dovedi.

În concluzie, sarcina probei se împarte între reclamant si parat, si trece de la unul la altul, în funcție de atitudinea adoptata.

Excepții de la regula sarcinii probei

De la regula  potrivit căreia partea care a făcut o afirmație în fata instanței de judecata trebuie sa o dovedească, exista unele excepții:

a)                   Când legea scutește complet pe una din parți de sarcina probei. Acest caz se refera la scutirea de proba a parții care invocă în favoarea sa o prezumpție legala relativa. Articolul 1202 C.Civ. prevede: " Prezumția legala dispensa de orice dovada pe acela în favoarea căreia a fost făcuta". Deci beneficiarul unei prezumții legale relative este în mod practic dispensat de sarcina probei, oricare ar fi poziția lui în proces. Daca partea potrivnica vrea sa stabilească prezumția stabilita de lege este obligata sa administreze proba contrarie.

b)                   Când legea trece sarcina probei pe seama parții care nu a făcut nici o afirmație. Acest caz se refera la proba în cadrul acțiunii în contestarea recunoașterii paternității precum si la situația litigiilor de munca. Articolul 58 al (2) C. fam. prevede: "daca recunoașterea este contestata de mama, de cel recunoscut sau de descendenții acestuia, dovada paternității este sarcina autorului recunoașterii sau a moștenitorilor șai". Deși în cadrul procesului mama copilului, copilul recunoscut sau descendenții șai au calitatea de reclamanți, aceștia nu sunt obligați sa probeze vreo ceva, urmând ca autorul recunoașterii, iar în cazul decesului moștenitorii șai, deși parat în proces, fora sa fi fost nimic probat împotriva sa, trebuie sa probeze adevărul recunoașterii sale. În cazul litigiilor de munca privând contestația împotriva deciziei de desfacere a contractului de munca, precum si contestația împotriva dispoziției de imputare, sarcina probei este răsturnata, deoarece dovada temeiniciei si legalității măsurii luate ii revine unitarii parate [34, p. 58].

Condițiile de admisibilitate a probelor

Pentru a se dovedi faptele si împrejurările care le-au dat naștere, în cauzele civile nu pot fi folosite decât acele mijloace de proba care întrunesc condițiile de admisibilitate impuse de lege. Aceste condiții sunt:

 Legalitatea probei implica următoarele cerințe:

a)      Proba sa fie prevăzuta de legea procesuala în vigoare la data încuviîntarii administrării ei. De exemplu, în sistemul nostru probator actual, legea nu mai prevede ca mijloc de proba jurământul religios al parților. În ceea ce privește proba actelor juridice, soluția diferă după cum forma solemna este ceruta de lege ad validate sau numai ad probationem. În cazul ad validate, daca în momentul încheierii actului juridic legea cerea, pentru validitatea lui, forma solemna si ea nu a fost îndeplinita, actul juridic e lovit de nulitate, iar aceasta nu se acoperă prin faptul ca o lege noua nu ar mai cere forma solemna; daca în momentul încheieri actului juridic legea cerea doar acordul de voința al parților, o lege noua care ar impune forma solemna nu afectează validitatea actului juridic. În aceasta situație, legea noua se aplica numai daca desfiînteaza  cerința ad probaionem (impusa de legea veche) si îngăduie mijloace de proba noi [4, p. 58].

b)      Proba sa nu fie inadmisibila în cauza în care se judeca sau pentru faptele care urmează a fi dovedite sau contradovedite. De exemplu, deși e prevăzut de lege, în procesele de divorț mijlocul de proba al interogatoriului cu privire la motivele de divorț este inadmisibil (articolul 612 alin. ultim C.Proc.Civ.); în procesele al căror obiect este de o valoare mai mare de 250 lei, este inadmisibila proba cu martori a actelor juridice(art. 1191 C. cav) [32, p.546].

  Pertinenta probei. În fata instanței nu pot fi administrate decât acele probe care au legătura cu obiectul procesului si folosesc instanței la soluționarea cauzei. De aceea se spune ca o proba este perînenta atunci când are legătura cu obiectul procesului.

   Verosimilitatea probei. Verosimilitatea probei înseamnă ca faptele ce urmează a fi dovedite trebuie sa fie cu putința si sa nu contrazică legile naturii. Deci, proba ceruta trebuie sa tinda la dovedirea unor fapte reale, posibile, demne de a fi crezute.

 Concludenta probei. Concludenta probei înseamnă strânsa ei legătura cu faptele si împrejurările cauzei, puterea ei doveditoare menita a forma convingerea judecătorului despre existenta sau inexistenta faptului probat. Concludenta probei implica întotdeauna si pertinenta ei; o proba concludenta este întotdeauna si pertinenta, iar pertinenta unei probe nu presupune neapărat si concludenta ei De exemplu, proba ca anumite bunuri mobile au fost date în depozitul unei persoane este o proba concludenta în acțiune deponentului pentru restituirea acelor bunuri. Faptul ca deponentul era sau nu si proprietar asupra acelor bunuri constituie un aspect al pertinentei care poate fi prezumat si nu al concludentei probei depozitului [22, p. 15].

Aprecierea probelor este operațiunea mentala făcuta de către instanța pentru a determina puterea probanta si valoarea fiecărei probe în parte, precum si al tuturor probelor împreuna.

Este de remarcat ca toate probele se apreciază liber.

Asigurarea probelor

Asigurarea probelor se poate cere:

  Pe cale principala, deci înainte de a exista judecata asupra fondului sau;

   Pe cale incidentala, în timpul judecații.

Convenții asupra probelor

Prin convenții asupra probelor se înțeleg acele acorduri de voința prin care pârtile se abat, deroga, de la normele legale ale probațiunii judiciare, fie anterior unui proces, fie în cursul unui proces civil.

Deși nu exista  o reglementare oficiala a acestei materii, exista totuși izolat o dispoziție legala în Codul Civil, art.1191, al 3, în acest sens.

1.3. Proba prin înscrisuri

Prin înscris se înțelege orice declarație despre un act sau fapt juridic, făcuta prin scrieri de mana sau dactilografiere, litografiere sau imprimare, pe hârtie sau orice material( pânza, lemn, metal, etc.)

Prin înscris se mai înțelege orice consemnare scrisa care poate infirma sau confirma fapte sau împrejurări cu privire la existenta sau inexistenta raporturilor juridice civile care formează obiectul cauzei date spre judecare.   

Înscrisurile reprezenta unul dintre cele mai importante mijloace de proba, ușor de păstrat, ușor de administrat în fata instanței si greu alterabile prin trecerea timpului, iar uneori constitui condiție de valabilitate a unui raport juridic ce urmează de altfel a fi probat. De aceea în cazul unui litigiu pârtile nu au interes sa discute despre contenitul  înscrisului, ci despre condițiile de validitate a actului juridic, cum ar fi de exemplu: autentificare, semnătura, data, competenta funcționarului care a întocmit actul etc.; pe care trebuie sa le îndeplinească orice înscris [20, p. 98].

Faptul ca înscrisurile se întocmesc chiar în momentul încheierii actului juridic fac ca ele sa fie cele mai potrivite mijloace de proba. Astfel ele sunt cele mai credibile mijloace de proba deoarece, martorii de exemplu, pot fi înfluentati între timp, sau pentru ca expertiza e doar o părere a unui expert [4, p. 102].

Clasificarea înscrisurilor

Înscrisurile se împart în următoarele mari categorii:

 Înscrisurile preconstituite

Înscrisurile nepreconstituite

În majoritatea cazurilor, înscrisurile sunt mijloace de proba preconstituite, adică se întocmesc dinainte în acest scop. Astfel odată cu perfectarea unei vânzări se încheie si înscrisul doveditor al acestei operațiuni, în caz de litigiu înscrisul va servi ca principal mijloc de proba.

La rândul lor, înscrisurile preconstituite se împart în:

 Înscrisuri originare care sunt acele înscrisuri întocmite în vederea constatării încheierii, modificării sau stingerii unui raport juridic între parți;

– Înscrisuri recognitive sunt înscrisurile întocmite în vederea recunoașterii existentei unui înscris originar pierdut, în scopul de a-l înlocui. Acest înscris produce același efecte ca si înscrisul originar si dispensează partea de înfatisare a acestuia când:

–          actul de recunoaștere cuprinde cauza si obiectul datoriei, precum si data înscrisului originar;

–          actul de recunoaștere are o durata de 30 ani, este ajutat de posesiunea de lunga durata, sau de unul ori de mai multe acte de recunoaștere ulterioara care exprima același contenit( art. 1189 c.civ.) [32, p.443].

Înscrisuri confirmative

Aceste înscrisuri au drept scop sa întărească un act anulabil, prin confirmarea ratificarea lui. Pentru ca un act confirmativ sa fie valabil, el trebuie sa cuprindă: obiectul, cauza, natura obligației si sa facă mențiuni despre viciul care face ca actul originar sa fie anulabil si mențiuni despre intenția parților de a acoperi viciul conform art. 1190 c.civ.

Înscrisul autentic

Înscrisul autentic este acel înscris care s-a încheiat cu respectarea solemnităților cerute de lege de către un funcționar public, la locul unde s-a făcut actul, învestit prin lege sa facă acest lucru.

În sens larg, actul autentic îl reprezenta orice act încheiat de un funcționar de stat în cadrul competentei lor legale. De exemplu: actele de stare civila, hotărârile judecătorești, actele de procedura îndeplinite de executorii judecătorești.

În sens restrâns, actele autentice sunt numai actele notariale.

În unele cazuri, încheierea în forma autentica a actelor juridice este obligatorie, iar în alte cazuri este facultativa, dar daca legea o cere, atunci actele juridice vor fi încheiate în forma autentica. Aceasta cerința este prevăzuta, de exemplu, pentru donații sau pentru ipotecile convenționale.

Contractul de închiriere a locuințelor proprietate de stat trebuie încheiate în forma scrisa. Aceasta cerința este prevăzuta nu pentru valabilitatea contractului, ci numai pentru dovada acestuia. Din aceasta cauza, lipsa înscrisului prevăzut de lege nu poate fi înlocuit de alte mijloace de proba.

O excepție de la acest principiu este si acela conform căruia strămutarea proprietarii din momentul când pârtile s-au înțeles asupra prețului, deși lucrul încă nu se va fi predat si prețul nu se va fi numărat.

Este lăsata la latitudinea parților închiderea în forma autentica a actelor juridice ori de cate ori legea nu cere în mod expres acest lucru pentru existenta actului. Dar în practica pârtile recurg la forma autentica datorita avantajelor care le prezenta forța probanta a acestor acte.

Condiții de valabilitate ale actelor autentice.

Conform art. 1171 C.civ. pentru ca un act autentic sa fie valabil, trebuie sa îndeplinească doua condiții:

1)      Actul sa fie întocmit de un funcționar competent;

2)      Actul sa fie îndeplinit cu respectarea formalităților prevăzute de lege.

În legătura cu prima condiție, se cere ca funcționarul public care da autenticitatea actului sa fie învestit cu aceasta calitate si sa lucreze în limitele ce i-au fost conferite prin lege. De aceea nu au valoare de acte autentice actele întocmite de un funcționar necompetent, actele întocmite de un funcționar care nu mai are dreptul sa funcționeze la data întocmirii respectivului act, actele întocmite de un funcționar prin depășirea atribuțiilor sale [27, p.258].

În ceea ce privește a doua condiție, se cere ca actul sa fie întocmit cu toate formele pe care legea le prevede pentru acea categorie de acte. Dintre cele mai importante formalitatea care se cer a fi respectate cu ocazia încheierii actelor notariale enumeram: verificarea identitarii parților, consemnarea datei la care actul a fost încheiat, semnarea actelor de către parți si de către notar, înregistrarea actului în registrele biroului notarial.

Sunt legi speciale care prevăd pentru unele categorii de acte si îndeplinirea altor formalitatea. De exemplu: în cazul casatorii, prezenta viitorilor soți concomitent si în persoana, exprimarea consimtamantului în forma verbala. În cuprinsul actului, funcționarul competent a-l autentifica trebuie sa facă mențiunea ca toate prevederile legale privând actul juridic ce urmează a fi autentificat au fost îndeplinite.

Puterea doveditoare a actului autentic. Art. 1173 alin. 1 C.civ. prevede: "actul autentic are deplina credința în privința oricărei persoane despre dispozițiile si convențiile ce constata".

De aici rezulta faptul ca actul autentic face dovada, prin el însuși fata de orice persoana despre ceea ce funcționarul competent constata personal la întocmirea acelui act.

Din regula înscrisa la art. 1173 alin. 1 C.civ. dar si din alte dispoziții ale legii cu privire la actele autentice, se desprind următoarele caracteristici importante:

a.       Actele autentice fac, în ceea ce privește mențiunile cu privire la faptele petrecute în fata agentului instrumentator si constatate personal de acesta prin propriile simțuri, dovada deplina pana la înscrierea în fals. Astfel, fac dovada pana la înscrierea în fals: data înscrisului autentic, mențiunile cu privire la prezentarea parților si modul de identificare a acestora, faptul semnării înscrisului de către parți în fata agentului instrumentator, constatarea ca cele cuprinse în act exprima voința parilor.

b.      Mențiunile privitoare la contenitul actului sau, spus cu alte cuvinte, mențiunile referitoare la realitatea celor declarate în act de către parți si care n-au putut fi constatate personal de agentul instrumentator, fac dovada pana la proba contrarie. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, pârtile se prezenta în fata notarului si declara ca s-a plătit prețul vânzării si s-a predat obiectul, iar în realitate aceste lucruri nu s-au făcut. Declarațiile făcute de parți cu ocazia redactării sau numai a autentificării unui act pot fi răsturnate prin proba contrarie, întrucât agentul instrumentator a luat act de declarațiile parților fora a avea si posibilitatea sa controleze în ce măsura corespund realității. Dar, datorita caracterului convențional al declarațiilor contenite în înscris, care face ca în intenția parților, înscrisul întocmit sa oglindească exact si complet raportul juridic încheiat, proba contrarie nu poate consta decât dintr-un înscris, sau cel puțin dintr-un început de dovada scrisa, completata de proba cu martori [ 25, p. 68].

c.       Înscrisul autentic se bucura de prezumția de validitate, în sensul ca cel care il folosește este scutit de orice dovada, proba contrara revenind celui care il contesta.

d.      Faptul ca un act juridic a fost întocmit în forma autentica nu exclude posibilitatea ca împotriva sa fie introdusa o acțiune în constatarea nulității sau anularii lui pentru încălcarea legii sau pentru vicii de consimtamant (eroare, dol, violenta), ori pentru lipsa de capacitate, situații care pot fi dovedite prin orice mijloc de proba.

e.       Posibilitatea de a fi învestit cu formula executorie, ceea ce permite punerea sa în executare fără ca între parți sa fi urmat o judecata. Deci, înscrisurile autentice pot fi învestite cu formula executorie care permite urmărirea silita a bunurilor debitorului, fără a fi necesara în acest scop o hotărâre judecatoreasca.

În legătură cu acest aspect, în literatura juridica, s-a arătat ca " partea nu este obligata sa aleagă calea învestirii cu formula executorie a înscrisului autentic, ci poate sa introducă o cerere de chemare în judecata, folosind înscrisul autentic ca mijloc de proba. Daca înscrisul autentic este deja învestit cu formula executorie, o eventuala cerere de chemare în judecata ar urma sa fie respinsa ca fiind lipsita de interes, deoarece partea are deja un titlu executoriu.".

Actul autentic neregulat este actul care nu are calitatea de a fi autentic, deoarece nu s-a respectat una sau alta din condițiile impuse de lege pentru încheierea actelor autentice.

Conform art. 1172 C.civ. "actul care nu poate fi autentic din cauza necompetentei sau a necapacitații funcționarului sau din lipsa  de forme  este valabil ca scriptura sub semnătura privata  daca s-a iscălit de pârtile contractante." Din moment ce prin dispozițiile art. 1172 C.civ. se cere doar semnătura parților, aceasta lasă sa se deducă ca celelalte condiții cu privire la actelesus semnătura privata sunt îndeplinite, sau se considera a fi îndeplinite. În cazul în care înscrisul nu este semnat, valorează început de dovada scrisa. Daca forma autentica este ceruta pentru valabilitatea actului juridic, sancțiunea actului neregulat este nulitatea absoluta a operațiunii [11, p.102]

Înscrisul sub semnătură privata

Înscrisurile sub semnătură privata sunt acele acte făcute si semnate de către parți, fără înterventia vreunui organ al statului, în scopul de a dovedi nasterea, modificarea sau stîngerea unui raport juridic.

În general, sîngura forma ceruta pentru valabilitatea înscrisului sub semnatura privata este semnatura partilor. Cu privire la întocmirea acestor acte, legea nu prevede nici o regula. De aceea, înscrisul sub semnatura privata poate fi scris de parti sau de un tert la masîna sau de tipar, în orice limba sau chiar prin semne conventionale, cu conditia ca actul sa fie semnat de persoanele între care se încheie. Sîngurul care face exceptie de la aceasta regula este testamentul olograf care trebuie scris în întregime, datat si semnat de mana testatorului [28, p.300].

Conditii de valabilitate a actului sub semnatura privata.

1.Semnatura. De regula, semnatura partilor între care se încheie actul trebuie sa se faca prin aratarea numelui si prenumelui acestora; se poate însa ca partile sa semneze actul si în forma în care ele obisnuiesc sa se iscaleasca în viata (în forma prescurtata, anumite semne grafice).

Cand înscrisul sub semnatura privata contîne o obligatie unilaterala care are drept obiect plata unei sume de bani sau o cantitate determînata de bunuri fungibile, actul trebuie sa fie scris în întregimea lui si semnat de cel care se obliga. Daca actul este scris de o alta persoana sau la masîna, atunci persoana care se obliga înaînte de a semna va trebui sa treaca mentiunea "bun si aprobat" sau de o alta mentiune urmata de îndicarea în cifre sau litere a sumei de bani sau a catimii bunurilor pentru care se obliga (art. 1180 alîn. 1 C.Civ.).

Regula cuprinsa în art. 1180 alîn. 1 C.civ. a fost edictata pentru a se înlatura fraudele ce se practicau în trecut prin luarea unei semnaturi în alb. În literatura juridica s-a aratat ca " scopul art.1180 este deci de a impiedica pe un creditor putîn scrupulos de a abuza de semnatura în alb a debitorului sau, abuz care ar putea sa aibă loc prin înscrierea în act a unei sume mai mari decat cea datorata, ceea ce devîne cu neputința prin împrejurarea ca obligația trebuie sa fie scrisa în întregimea ei cu însuși mana debitorului, sau cel puțin ca el sa arate în litere suma sau câtimea la care el se obliga, pentru ca literele sunt mai greu de falsificat decât cifrele."

La regula edictata de art. 1180, alin. 1 si 2 aduce unele excepții. Nu sunt supuși la aceasta regula comercianții fie ca obligațiile contractate de dansai au sau nu caracter comercial ,îndustralii, slugii si oamenii care muncesc cu ziua. Legea scutește pe comercianți de formalitatea bunului si aprobat din cauza ca experiența afacerilor ii face apți a se apăra în contra fraudei. În activitatea comerciala nu de multe ori se utilizează procedeul semnăturilor date în alb, în deosebi în materia titlurilor de credit (cambia în alb).

În ceea ce privește cultivatorii de amant , artizanii si lucrătorii cu ziua, la epoca adoptării Codului Civil, excepția se întemeia pe împrejurarea ca multe din aceste persoane știau a semna fora a ști ca legea a trebuit sa valideze obligațiile lor fora formalitatea bunului si aprobat, pentru a nu sili aceste persoane sa recurgă la forma autentica. Însa , cum s-a arătat în literatura de specialitate, aceasta excepție ridica textului o mare parte din utilitatea sa, pentru ca aceste persoane, din cauza ignorantei si lipsei de experiența, sunt cele mai expuse a fi fraudate si exploatate [31, p.685].

Cu privire la aplicarea în practica a dispozițiilor cuprinse în art. 1080 C. Cav. ele se refera:

–         numai la convențiile din care se nasc obligațiile unilaterale, nu si la cele care produc obligații reciproce între parți;

–         numai la obligațiile care au ca obiect consumul de bani sau o câtime determinata de bunuri fungibile; obligațiile care au drept obiect un corp cert si determinat, dispozițiile art. 1180 C. cav nu le sunt inaplicabile. De asemenea, dispozițiile art.1180 C. cav. nu se aplica la obligațiile de a face sau de a nu face, mandatului verbal dat spre a face un împrumut si nici actelor care, de la început alcătuite sub forma autentica, au rămas valabile numai ca acte sub semnătura privata, în temeiul art.1172, pentru ca la întocmirea lor, intenția parților a fost de a încheia un act autentic valid si nu au fost în măsură sa prevadă  ca actul trebuia făcut conform cu art. 1180 C.civ..

Formalitatea "bun si aprobat" nu se aplica nici la o simpla chitanța, fiindcă ea nu constituie obligație, ci constata plata, tinzând la liberațiunea debitorului.

Art. 1181 C. cav. arata ca în caz de nepotrivire dintre suma arătata în act si cea din formula

 "bun si aprobat", debitorul se considera obligat pentru suma cea mai mica, chiar daca actul a fost scris în întregime de mana sa. Regula înscrisa în acest articol face aplicarea principiului general înscris în art. 983 C. cav., potrivit căruia, în caz de îndoiala, obligația se interpretează în  favoarea celui care se obliga.

Sancțiunea nerespectării condiției de forma a înscrisului sau a formalității impuse de art.1180 C. cav., atunci când este cazul, este nulitatea înscrisului care este lipsit de putere probatorie în fata instanței.

b) Data actului sub semnătura privata. Datarea actului sub semnătura privata nu constituie o formalitate necesara pentru validitatea actului.

În ceea ce privește efectul probant al datei pusa pe un înscris sub semnătura privata, art.1182 C. cav. face distincție după cum este vorba de pârtile contractante sau de terți: între pârtile contractante, data înscrisului face dovada pana la proba contrarie, iar fata de terți mențiunea datei nu este opozabila decât după ce aceasta a devenit o data certa.

Data de pe un act sub semnătura privata devine certa în oricare din următoarele împrejurări:

–         din ziua în care actul s-a înfățișat la o instituție de stat (notarii publici sunt competenți sa dea data certa înscrisului sub semnătura privata la cererea parților interesate);

–         din ziua în care s-a înscris în registrul public;

–         din ziua morții aceluia sau a unuia dintre cei care l-au semnat;

–        data certa se mai poate constata prin menționarea actului, fie chiar si în rezumat, în actele făcute de funcționarii de stat ( procesele verbale de aplicare a unui sechestru).

În mod excepțional, data unui înscris sub semnătura privata, cum ar fi chitanțele care conțin împrumuturi sub 250 lei, testamentele olografe, este opozabila terților, pana la proba contrarie, fora a mai fi nevoie sa fi devenit data certa.

c)      Formalitatea multiplului exemplar. Când un înscris sub semnătura privata conține o convenție sinalagmatica, el trebuie făcut în atâtea exemplare originale cate parți cu interese contrare sunt. Pârtile care au aceleași interese pot avea toate un singur exemplar original. Fiecare exemplar trebuie sa cuprindă mențiunea despre numărul originalelor făcute (art. 1179 C. cav.).

Scopul îndeplinirii acestor formalitatea este acela de a asigura tuturor parților contractante posibilitatea ca la nevoie fiecare dintre ele sa poată dovedi atât drepturile cat si obligațiile personale dar si obligațiile celorlalți contractanți.

Formalitatea multiplului exemplar nu constituie o obligație generala pentru toate înscrisurile sub semnătura privata. În conformitate cu legea, aceasta formalitate nu este necesara în următoarele cazuri:

–        când deși actul cuprinde o convenție sinalagmatica si a fost întocmita într-un singur exemplar, a fost data în păstrarea unui terț;

–         când contractul s-a încheiat între absenți  adică prin corespondenta ;

–         când convenția cuprinde o obligație unilaterala cum ar fi împrumutul sau un act unilateral de voința cum este testamentul;

–         condiția formalității multiplului exemplar nu se impune în materie comerciala unde dovedirea convențiilor se poate face prin orice mijloc de proba;

Neîndeplinirea formalității multiplului exemplar atrage numai nulitatea înscrisului ca atare, nu si nulitatea convenției însăși, care poate fi dovedita prin orice alte mijloace de proba îngăduite de lege (mărturisirea, dovada cu martori).

Lipsa mențiunii numărului de exemplare pe înscrisul redactat nu constituie temei de nulitate a acestuia, daca se face în fapt dovada ca înscrisul a fost redactat în numărul de exemplare cerut de lege [23, p.251].

Asimilarea actului sub semnătura privata cu actul autentic. 

Art.1176 C. cav. asimilează actul sub semnătura privata cu actul autentic, atunci când actul este recunoscut de cel căruia i se opune sau daca a fost declarat ca valabil prin verificarea de scripte.

Rațiunea acestei asimilări este justificata prin faptul ca în ambele cazuri dovada contenitului actului este pe deplin făcuta.

Recunoașterea poate fi făcuta în mod expres sau tacit prin necontestarea actului.

Daca partea care si-a recunoscut semnătura sau a cărei semnătura a fost verificata prin procedura verificărei de scripte, pretinde ca înscrisul a fost falsificat după semnare , prin ștersături, adăugiri sau îndreptări, ori ca înscrisul conține un fals intelectual, ea va putea sa defăimeze înscrisul ca fals pe calea arătata de dispozițiile art.180-185 C. pr. cav. si cele ale Codului de procedura penala.

Înscrisurile nepreconstituite

Aceste înscrisuri se deosebesc de înscrisurile preconstituite prin aceea ca ele nu s-au încheiat cu scopul de a servi ca mijloc de proba în justiție. Drept urmare, daca este cazul , ele sunt totuși folosite ca mijloc de proba în procesele civile numai în mod accidental si în lipsa de alte probe.

Din aceasta categorie fac parte:

1.      Mențiunile făcute de creditori pe titlul de creanța ;

2.      Registrele, cartule si hârtiile casnice;

3.      Registrele comerciale;

4.      Scrisorile misive;

5.      Telegramele;

6.      Răbojurile.

Mențiunea făcuta de creditori pe titlul de creanța.

Asemenea mențiuni au putere doveditoare,chiar daca nu sunt semnate si datate de creditor , daca tind a proba liberarea debitorului de datorie.

Aceeași putere doveditoare o are si scriptura făcuta de creditori pe dosul, marginea sau josul duplicatului unui act sau chitanța, dar numai daca duplicatul se afla în mâinile debitorului (art.1186 C. civ.).

Puterea doveditoare a acestor mențiuni este lăsata la aprecierea instanței judecătorești, deoarece ele au caracterul unor mărturisiri extrajudiciare scrise. Când mențiunile au fost scrise de creditor pe duplicatul titlului de creanța sau pe chitanța, puterea lor doveditoare este întărita de faptul ca aceste înscrisuri se afla în mâinile debitorului. Credotirul, împotriva căreia aceste mențiuni vor fi invocate, va putea sa le combată, în ambele cazuri, prin orice mijloace de dovada, inclusiv martori si prezumții, ele nefiind înscrisuri în sensul dispozițiilor alin. 1 al art. 1191 C.civ., care sa nu poată fi combătuta decât prin alte înscrisuri [32, p. 78].

Registrele, cartule si hârtiile casnice.

Prin registre, cârti si harții casnice se înțelege: condici, caiete, carnete, un număr de foi legate împreuna sau foi volante pe care o persoana are obiceiul de a menționa acte si fapte juridice care o interesează ( venituri, cheltuieli, plați, vânzări sau cumpărări, în scopul de a le păstra amintirea ).

Aceste registre si harții casnice prezenta următoarele caracteristici:

–         tinerea lor este facultativa;

–         mențiunile trecute pe ele pot fi scrise de cel care le tine sau de o alta persoana însărcinata anume de acesta;

–         mențiunile scrise pot fi datate sau nedatate, semnate sau nesemnate.

Registrele si hârtiile casnice nu fac nici o credința în favoarea celui care le tine( art. 1185 C.civ.), nici pentru a dovedi eliberarea sa de obligație, nici pentru a dovedi un drept împotriva altuia, caci nimeni nu-si poate crea singur dovezi în favoarea sa si împotriva altora. Daca însa cealaltă parte din litigiu se refera la aceste registre sau harții si convine ca ele sa fie folosite în proces, instanța judecătoreasca le poate retine ca mijloc de dovada, urmând sa le aprecieze puterea doveditoare în funcție de încrederea pe care acestea i-o pot inspira.

În conformitate cu prevederile art. 1185 C.civ., mențiunile înscrise în registrele si hârtiile casnice fac dovada împotriva celui care le-a scris în următoarele cazuri:

–         când ele anunța în mod neîndoielnic primirea unei plați, în sensul larg de executare a unei ogligatii;

–         când ele cuprind recunoașterea unei obligații fata de terț, cu arătarea expresa ca mențiunea s-a făcut pentru a tine loc de titlu în favoarea terțului creditor

În ambele cazuri, mențiunile trebuie scrise sau semnate de proprietarul registrului sau hârtiei volante, iar daca au fost scrise de o alta persoana, aceasta sa fi fost însărcinata în mod special cu înscrierea mențiunilor.

Puterea doveditoare a mențiunilor înscrise în registrele si hârtiile casnice este lăsata la aprecierea instanțelor de judecata, ele nefiind decât mărturisiri extrajudiciare scrise. Instanța le poate retine în întregul lor sau numai o parte din ele. Cel împotriva căruia ele sunt invocate la poate combate, chiar în lipsa unui început de dovada scrisa, prin orice mijloace de dovada, inclusiv martori si prezumții, caci regula restrictiva prevăzuta de art. 1191 alin. 2 C.civ. nu se aplica decât la înscrisurile preconstituite (art. 1191 alin. 1 C.civ.). 

Registele comerciale

În concepția modernă prin registre comerciale se înțelege  un ansamblu de documente, de la cele pe suport hârtie la cele informatice, care consemnează operațiile cu caracter patrimonial efectuate în cursul exercitiului comertului si care sunt tînute în conformitate cu anumite reguli, proprii fiecarui sistem de evidenta.

Dupa modul în care sunt cerute si reglementate de lege, registrele comerciale se impart în: a)      Registre obligatorii: registrul jurnal, registrul înventar si registrul copier. b)      Registrele facultative- sunt acele registre ce se obisnuiesc în contabilitatea comerciala dar care nu sunt obligatorii, registre care sunt foarte variate si depînd de volumul si natura activitatii.

Forță probanta a registrelor comerciale. 

Registrele comerciale au o putere probatorie completa, în sensul ca, odata admise în înstanta, sunt apte, aproba faptul pretins, îndependent de imprejurarea ca ele sunt sau nu însotite sau întemeiate pe existenta unor acte sau piese justificate. Întrucat forta lor probanta se întemeiaza pe marturisirea scrisa extrajudiciara a comerciantului, acesta nu poate combate contînutul registrelor sale.

Puterea probatorie a registrelor în favoarea celor care le-au tînut. În conformitate cu comentariul codului, registrele obligatorii regulat tînute pot face dovada între comercianti pentru fapte si chestiuni de comert [14, p.358]. Aceste efecte sunt strict reglementate de catre lege si se bazeaza pe ideea de regularitate sanctionata si posibilitatea verificarii sau confruntarii registrelor adversarilor.

Conditiile realizarii efectului probatoriu în favoarea comerciantului care a tinut registrul sunt urmatoarele:

1.Registrele sa fie obligatorii;

2.Registrele sa fie regulat tînute;

3.Registrele fac proba în favoarea comerciantului în raporturile cu alt comerciant, deoarece numai în astfel de raporturi este posibil controlul reciproc. Credinta conferita registrelor iși are suportul în posibilitatea confruntării lor, iar daca una din parți nu este comerciant, registrele de comerț nu fac dovada împotriva necomerciantului;

4.Litigiul sa fie de natura comerciala, adică trebuie sa decurgă dintr-o operațiune comerciala, care constituie fie o fapta de comerț obiectiva, fie o fapta de comerț subiectiva.

Operațiunea trebuie sa aibă caracter comercial pentru ambele parți; daca operațiunea este civila pentru una dintre parți, registrele comerciale nu fac dovada în favoarea celui care le-a ținut, întrucât comercianții nu sunt obligați sa înregistreze operațiile civile, ceea ce înseamnă ca lipsește posibilitatea confruntării posturilor reciproce din registre [31, p.129].

Puterea probatorie a tuturor registrelor împotriva celor care le tine. Registrele comercianților, chiar neregulat ținute, fac proba împotriva lor. De aceasta data, legiuitorul nu condiționează aceasta putere probatorie. Registrele fac credința indiferent daca sunt sau nu regulat ținute si fac proba nu numai registrelor obligatorii, ci si cele facultative, în afaceri chiar necomerciale fata de un comerciant, precum si în favoarea necomercianților.

Totuși, partea care întentioneaza sa se servească de aceste registre nu poate scinda contenitul lor.

c) Prezumțiile în favoarea comerciantului izvorâte din registrele facultative regular ținute. Registrele facultative pot sa constituie prezumții în favoarea comerciantului care le-a ținut, daca datele sunt regulat menționate, iar prezumțiile sunt temeinice, precise, concordante si în relație cu înscrisurile din registrele obligatorii. Aceste prezumții vor putea fi completate cu alte mijloace de proba admise de lege, în cazurile concrete.

Scrisorile misive.

Corespondenta între doua persoane poate conține, uneori, mărturisirea extrajudiciara a unor fapte probatorii, în acest caz ea poate servi ca mijloc de proba în justiție. Folosirea scrisorii de către destinatar este supusa la restricții variabile, în raport cu contenitul scrisorii, care poate avea un caracter confidențial. Protecția legala a secretului corespondentei este un aspect al dreptului oricărei persoane de a nu i se divulga viața sa personala. Problema limitelor folosirii în justiție a corespondentei este legata de contenitul confidențial al scrisorii [17, p.126].

Terții pot folosi în justiție scrisorile misive, în aceleași condiții, dar ei trebuie sa dovedească ca au întrat în mod licit în posesia scrisorii respective, caci, daca au  dobândit-o printr-un act delictuos( sustragere sau frauda), asemenea fapte, sancționate de Codul penal, constituie o piedica la prezentarea scrisorii.

Așa cum se subliniază în literatura juridica, daca trebuie respectat ceea ce constituie element confidențial într-o scrisoare misiva, celelalte piedici legate de considerații nu pot fi reținute, aceasta opunere venind în conflict cu principiul adevărului obiectiv si cu dreptul instanței de a încuviința si ordona orice mijloc de proba necesar. Deci, temeinicia opunerii va fi apreciata de instanța de judecata. Ca proba, scrisoarea misiva este o mărturisire extrajudiciara. De exemplu, daca o scrisoare, semnata de autorul ei, cuprinde o remitere de datorie, ea constituie un adevărat înscris sub semnătura privata. Daca scrisoarea cuprinde o mărturisire a autorului, aceasta este o mărturisire extrajudiciara scrisa care va fi primita chiar daca obiectul litigiului nu poate fi dovedit prin martori, caci restricția din art. 1205 C.civ. se refera numai la mărturisirea extrajudiciara verbala [17, p.48].

Telegramele, ca mijloc de proba, sunt prevăzute în Codul comercial si nu în cel civil. Ceea ce este caracteristic pentru un astfel de înscris, este faptul ca destinatarul telegramei nu primește originalul ei care este trimis de expeditor, ci o copie certificata de un funcționar de stat. Acestuia, la rândul sau, i s-a transmis prin semne mesajul de la un alt funcționar care a primit originalul de la un expeditor. Deoarece funcționarul de la sosire nu are originalul în fata sa, el nu da destinatarului o copie după semnele primite care, daca este contestata, nu constituie o dovada.

Daca transmiterea s-a făcut corect, telegramele fac dovada la fel ca înscrisul privat, cu condiția ca originalul sa fi fost semnat de expeditor. În cazul în care este semnat de o alta persoana, va avea aceeași forța probatorie, cu condiția ca cel interesat sa poată face dovada ca telegrama a fost prezentata la oficiul telegrafic de către transmutator sau, cel puțin, ca a fost trimisa de către acesta la oficiu.

Art. 48 C.com., prin cuprinsul sau, stabilește responsabilitatea pentru o trimitere uniforma, făcând trimitere la principiile generale în materie de culpa. Transmutatorul telegramei se prezuma în-afara de orice culpa, daca trimite telegrama recomandat sau colationat- aceasta oparatie constând în repetarea cuprinsului telegramei de către oficiul care o primește contra unei suprataxe, scriindu-se în telegrama cuvântul "colaționat". În operațiile comerciale curente ( mai ales pe plan internațional) se folosește mai mult telexul, care prezenta avantajul eliminării erorilor de transmitere.

În literatura noastră juridica, printre alte înscrisuri figurează si răbojurile, care, spre deosebire de celelalte înscrisuri, constituie o proba preconstituita.

Răbojul a fost un mijloc de proba utilizat în trecut în mediul rural de persoanele care nu știau sa scrie si sa citească, materializata într-o bucata de lemn, despicata longitudinal în doua subdiviziuni egale, pe care se marcau prin crestături transversale identice prestațiile unilaterale sau succesive ale parților. Daca cele doua subdiviziuni ale răbojului( cate una la fiecare parte) alăturate, coincideau în ceea ce privește crestăturile făcute pe ele, atunci acest lucru echivala cu dovada existentei prestațiilor, considerându-se ca proba era făcuta numai pana la concurenta numărului cel mai mic de crestături identice ca forma.

Forța probanta a răbojurilor este, pana la proba contrara, daca se îndeplinește condiția prevăzuta de art. 1187 C.civ., respectiv crestăturile sa fie egale si corelative. Daca aceasta condiție nu este îndeplinita, puterea probatorie este pana la concurenta numărului cel mai mic de crestături. Aceasta nepotrivire se poate dovedi ca este pricinuita de reaua credința a uneia din parți.

1.4. Proba cu martori

Martorii sunt acele persoane strane de proces care, chemate în fata instanței, sunt obligate de a relata despre acte si fapte în legătura cu cauza care se judeca si sunt utili la rezolvarea ei.

Relatarea făcuta de martor în fata instanței poarta denumirea de depoziție de martor sau  proba testimoniala.

Mijlocul de proba nu este martorul ca persoana, ci depoziția sa, care este definita ca fiind acea relatare făcuta de o persoana, oral, în fata organelor judiciare, despre un fapt trecut precis si pertinent pe care il cunoaște.

Însa exista posibilitatatea ca persoana sa nu fi perceput direct cu simțurile sale faptele pentru  care este chemata sa Corbasca, ci a auzit despre fapte de la o alta persoana. Aceasta depoziție poarta denumirea de mărturie indirecta si este acceptata de către sistemul nost de drept pentru ca persoana a auzit despre fapte si este în stare sa indice persoana de la care a auzit realitatea contestata.

În procesul civil proba cu martori nu se poate folosi oricând, posibilitatea folosirii ei fiind limitata. Legea civila nu admite proba cu martori în cazul în care pârtile litigante au posibilitatea de a-si procura probe scrise.

Astfel suntem îndreptățirii sa credem ca proba cu martori nu e o proba de drept comun, ci o proba de excepție [16, p. 178].

Problema admisibilității probei cu martori este reglementata în C.Civ. la articolele 1191-1196.

Regula principala care se desprinde din încă primul articol citat este aceea ca: 'dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare mai mare de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât prin act autentic sau prin act sub semnătura privata.'

După cum se poate observa de la o prima citire a textului vedem ca dovedirea actului se face în funcție de valoarea obiectului actului. Aceasta restricție nu afectează validitatea actului, ci afectează posibilitatea probării lui. Evaluarea obiectului actului este necesar a fi făcuta în momentul încheierii actului, aceasta deoarece pârtile trebuie sa știe consecința faptului ca trebuie sa încheie un mijloc de proba preconstituit. Articolul 1193 prevede restricția restrângerii acțiunii când inițial s-a pretins o suma mai mare de 250 de lei si nu exista înscris doveditor.¹º Art.1194 prevede imposibilitatea fragmentarii creanței chiar când se pretinde o suma mai mica de 250 de lei. Art. 1196 prevede ca se oprește introducerea unor acțiuni succesive cu valori sub 250 de lei, daca, unindu-le pe toate, se ajunge la o suma mai mare de 250 lei.

Modificarea contractului, renunțarea la contract ori stingerea obligației prin plata sunt supuse aceluiași mijloc de proba, dovada lor neputându-se face decât prin înscris.

Nu este neapărat sa probam  prin înscris faptele materiale producătoare de efecte juridice cum ar fi: inundație, cutremur, trăsnet(fapte naturale) sau uciderea ori rânirea unei persoane fapte ale omului care pot fi dovedite cu martori indiferent de valoarea obiectului. Când dreptul de proprietate a fost dobândit prin mijloace originare cum ar fi uzucapiunea sau ocupația, dovada proprietarii se poate face si prin administrarea probei cu martori.

Interdicția de a se dovedi cu martori, prin excepție, se refera totuși si la anumite fapte naturale, stări de fapt care, datorita interesului social care-l reprezenta nu poate fi dovedit cu martori. Cum ar fi de exemplu: faptul nașterii sau al morții; starea civila; care potrivit legii se pot dovedi numai prin certificatele de stare civila.

În art.1191 alin. 2 C. Cav. se prevede ca 'nu se va primi niciodată o dovada prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde ca s-a zis înnaînte, la timpul sau în urma confecționării actului, chiar cu privire la o suma ce nu depaseste 250 de lei.

Înscrisul reprezentând voința reala a parților din momentul încheierii contractului este firesc ca aceasta voința sa nu poată fi dovedita decât prin înscrisul întocmit la acea data. Concluzionând, regula de fata nu permite dovada cu martori nici în contra nici peste cuprinsul actelor scrise, chiar daca valoarea ce se are în discuție nu depaseste 250 de lei. Modificarea voinței parților va putea fi posibila prin întocmirea unui nou înscris [24, pag 98]

Regula de fata nu trebuie înțeleasa într-un mod absolut. Astfel, ea trebuie sa tina seama de anumite reguli derogatorii cum ar fi:

a) ea se refera numai la pârtile contractului pentru terțele persoane care vor sa combată prevederile înscrisului se poate folosi proba cu martori;

b) se poate aplica doar înscrisurilor preconstituite;

c) proba cu martori devine admisibila numai când se încearcă dovedirea cauzei ilicite a înscrisului, dolul, violenta sau eroarea uneia dintre parți în momentul încheierii contractului;

d) proba cu martori devine admisibila si atunci când se tinde dovedirea împrejurărilor de fapt posterioare încheierii actului, aceasta cu condiția sa nu contravină actului si sa nu duca la modificarea înscrisului;

e) când se urmărește a dovedi unele clauze obscure, echivoce si este necesara lămurirea lor, întrucât a interpreta nu înseamnă a proba în contra sau peste cuprinsul contractului.

În art.1191 alin.3 C. Cav. părțile 'pot conveni ca si în cazurile arătate mai sus sa se poată face dovada cu martori daca acesta privește drepturi de care ele pot sa dispună'. Putem crede ca acest alineat are o dubla semnificație:

a) stabilește natura dispozitiva a primelor doua alineate;

b) creează o noua excepție la regulile stabilite în ele. De aici putem concluziona ca regulile stabilite nu se impun parților. Acestea pot sa convină, expres sau tacit, la administrarea probei cu martori, daca litigiul se poarta asupra unor drepturi de care ele pot sa dispună. Regulile cuprinse în alin. 1 si 2 mai pot avea si alte excepții, în care proba cu martori devine admisibila, indiferent de valoarea litigiului sau de existenta unui înscris juridic preconstituit. Aceste excepții sunt: existenta unui început de dovada scrisa; imposibilitatea de a preconstitui sau păstra proba scrisa; materia obligațiilor comerciale si dovada bunurilor proprii între soți.

1. Începutul de dovada scrisa se arata în art.1197 C. Cav. referându-se la cele doua reguli restrictive înscrise în alin. 1 si 2 ale art. 1191 nu se aplica în cazul în care exista un început de dovada scrisa. Tot în articolul citat este reglementat faptul ca orice scriptura a aceluia în contra căruia s-a format petiția sau celui ce el reprezenta si care scriptura se face a fi crezut faptul pretins.

Pentru ca sa existe un început de dovada scrisa si astfel proba cu martori sa poată fi admisa, legea cere întrunirea următoarelor condiții:

a) existenta unei scripturi în sensul oricărui fel de înscris cum ar fi: orice fel de scriere, însemnări, note, declarații extrajudiciare,chitanțe care atesta primirea unei sume de bani. Poate fi socotit de asemenea un început de dovada scrisa orice înscris autentic care s-a întocmit fora respectarea formalităților prevăzute de lege, un înscris sub semnătura privata nesemnat, sau căruia ii lipsește mențiunea de 'bun si aprobat ori a fost făcut fora a se menționa numărul de exemplare originale, o scrisoare si exemplele pot continua. Se considera a fi un început de dovada scrisa refuzul nejustificat al parții de a se prezenta ori de a răspunde în fata instanței atunci când ea este chemata la interogatoriu.

b) înscrisul sa emane de la partea căreia i se opune sau de la o alta persoana pe care o reprezenta partea;

c) înscrisul sa poată fi crezut.

2. Imposibilitatea de a preconstitui sau de a păstra proba scrisa. Potrivit art. 1198 C.Civ regulile prevăzute de art. 1191 la alin. 1 si 2 nu se aplica atunci 'când creditorului nu i-a fost cu putința a-si procura o dovada scrisa despre obligația ce pretinde, sau a conserva dovada luata.' Ca exemplu art. 1198 indica următoarele patru cazuri în care preconstituirea unui înscris sau conservarea lui este imposibila:

a) la obligațiile ce se nasc din cvasi-contracte, din delicte sau cvasi-delicte;

b) la depozitul necesar, în caz de incendiu, ruîna, tumult sau naufragiu si la depozitele ce fac calatorii unde trag; în toate aceste cazuri judecătorul va avea în vedere calitatea persoanelor si circumstanțele faptului;

c) la obligațiile contractante în caz de accidente neprevăzute, când nu era cu putința realizarea de înscrisuri;

d) când creditorul a pierdut titlul ce-i dădea aceasta calitate, dintr-o cauza de forța majora neprevăzuta si fora a i se putea imputa în aceasta privința o comportare culpabila.

Enumerarea făcuta anterior nu este stricta si nici limitativa putându-se adăuga alte cazuri cum ar fi:

a) imposibilitatea morala de a preconstitui înscrisuri din cauza raporturilor de încredere dintre parți( cum ar fi raporturile dintre soți si rudele apropiate; raporturile dintre prieteni; dintre medic si pacient; raporturile dintre inferior si superior) când creditorul nu poate cere dovada scrisa.

Când valoarea pretențiilor formulate prin acțiune este mai mare de 250 de lei nu se poate primi proba cu martori, afara de cazul în care paratul consimte sau exista un început de dovada scrisa, precum si în situațiile descrise la art. 1198. Nu poate fi îndoiala ca în relațiile obișnuite între pârtile arătate anterior sunt incompatibile cu comportări din care ar reieși o lipsa de încredere a unora fata de alții, cum ar fi aceea de pretindere de a întocmi înscrisuri pentru constatarea operațiilor juridice existente [21, p.78].

Indiferent din ce fel de relații izvorăște imposibilitatea morala, este esențiala constatarea existentei în realitate a unei atare imposibilitatea care trebuie sa fie apreciata în raport cu calitatea persoanelor si circumstanțelor faptelor, temeinic verificate de către instanța, partea interesata fiind obligata sa dovedească prin orice mijloace de proba împrejurările de fapt din care a rezultat pretinsa imposibilitate morala.

 b) cazurile de depozit în care, în mod obișnuit, nu se întocmesc înscrisuri,cum ar fi de exemplu, depozitul de haine făcut la garderoba unei Sali de spectacole, restaurante, biblioteci.

3. Proba obligațiilor comerciale. Aceasta problema este reglementata de art.36 C.Com  în care se arata ca obligațiile si platule în materie comerciala se probează cu' martori, de cate ori autoritatatea judecătoreasca ar crede ca trebuie sa admită proba testimoniala, si aceasta chiar în cazurile prevăzute de art.1191 codicele civile.

În materia dreptului comercial, sunt reglementate mijloace de proba suplimentare cum ar fi: registrele comerciale; corespondenta; telegramele si facturile acceptate, iar în ceea ce privește administrarea probei cu martori se creează un regim specific cum ar fi:

a) în materia comerciala se poate dovedi cu martori facondu-se derogare de la ar.1191 alin. 1.

Judecătorul are dreptul de a acorda sau dimpotrivă de a respinge proba cu martori solicitata, cu obligația de a motiva decizia sa. Spunem aceasta deoarece o alta reglementare anume art.295 C. Porc. Cav. ne indica faptul ca instanța de apel este în măsura sa procedeze la refacerea sau completarea probelor administrate de  prima instanța, iar pentru a verifica modul de administrare a probelor de către instanța a cărei hotărâre se cere desființata, trebuiesc cunoscute motivele pentru care s-au încuviințat ori s-au respins anumite mijloace de proba.

b) Proba cu martori este admisibila si în contra sau peste ceea ce cuprinde un înscris. Însa admisibilitatea probei cu martori trebuie realizata doar în funcție de împrejurări, însa avându-se în vedere ca prin folosirea acestei probe sa nu se încalce voința parților.

4. Dovada bunurilor proprii între soți. Prin art. 5 alîn.1 Decret 31 /1954 se prevede ca între soți dovada calitativi de bun propriu se poate realiza prin orice mijloc de proba:

a) Dovada ca un bun este propriu se poate face nu numai prin înscrisuri, ci si prin martori, fora nici o restricție, chiar daca avem în discuție acte ce depășesc valoarea de 250 de lei. Aceasta deoarece exista imposibilitatea morala între soți de a realiza un înscris, provocata de raporturile normale ce se nasc între soți.

Însa, daca bunurile au venit în proprietatea șotului prin intermediul actelor juridice solemne, forma ceruta de lege nu poate fi suplinita prin alte mijloace de proba.

b) Oricare dintre soți  poate dovedi, folosind oricare mijloc de proba, chiar proba cu martori, chiar împotriva sau peste contenitul unui act scris, ca anumite bunuri nu sunt comune, ci sunt bunuri plopii.

Propunerea si administrarea probei cu martori

Proba cu martori trebuie propusa prin cererea de chemare în judecata, prin întâmpinare ori cererea reconvenționala. Odată cu propunerea probei cu martoripartile au obligația de a indica prin înseși aceste acte numele si locuința martorilor propuși.

La prima zi de înfatisare, proba cu martori poate fi propusa de reclamant prin acțiune modificata sau prin cerere separata. Paratul de asemenea va putea cere proba cu martori, fie prin întâmpinare fie prin cerere separata. Conform art. 138 C. Porc. Cav. daca proba cu martori a fost încuviințata de instanța, partea este obligata sub sancțiunea decăderii, sa depună lista cu martori în termen de 5 zile de la admitere.

Proba cu martori poate fi dispusa si din oficiu de către instanța, în virtutea rolului sau activ. De asemenea instanța poate limita numărul martorilor propuși. Aceasta limitare se face pe baza principiului egalitarii parților, în sensul de a încuviința ascultarea unui număr egal de martori pentru fiecare parte.

După ce martorii au fost propuși, se va trece la discutarea si încuviințarea ascultării lor. Partea care propune proba cu martori este obligata sa arate si ce anume dorește sa dovedească în fata instanței. În caz contrar instanța are tot dreptul de a respinge proba solicitata. Instanța este îndreptățita sa respingă proba cu martori si atunci când împrejurarea ce trebuie dovedita reiese din actele administrate la dosar, proba cu martori fiind astfel inutila.

Instanța este obligata ca odată cu încuviințarea probei sa precizeze si faptele sau împrejurările asupra cărora aceștia urmează sa depună mărturie.

Partea căreia i s-a încuviințat proba cu martori are obligația ca în termen de cinci zile sa depună suma fixata pentru transportul si despăgubirea martorilor, acest termen este un termen de decădere. Daca aceasta obligație nu a fost respectata si martorii se prezenta la instanța, decăderea prezentata anterior se acoperă.

Pentru a preveni evenimentele negative nu este admisa schimbarea martorilor, cu excepția cazurilor extreme: moarte; dispariție sau alte motive bine întemeiate.

 Orice persoana care are  cunostînta de faptele sau împrejurările cauzei, poate fi ascultat ca martor în cauza.

De la acest principiu exista însa si unele excepții. Astfel, în Codul Procesual sunt stabilite o categorie de persoane care nu pot depune mărturie si o alta categorie care sunt scutite de a fi martori [22, p.56].

Potrivit art.189 nu pot fi ascultați ca martori: rudele si afinii pana la gradul al treilea inclusiv; șotul chiar despărțit.

În practica se spune ca" calitatea de ruda a unui martor cu una din parți constituie o piedica legala pentru ascultarea sa în proces".

Art. 189 reglementează faptul ca: "numai daca persoana interesata a ridicat obiecții în privința audierii sau nu a cunoscut legătura de rudenie, în caz contrar, declarația luata urmează a se considera ca o proba valabila. Același articol prevede o incapacitate relativa a rudelor în sensul ca se prezuma ca ei nu pot fi obiectivi în ceea ce declara. De aici se poate trage concluzia ca aceasta incapacitate relativa este în avantajul parții adverse.

Audierea unor asemenea persoane poate fi posibila ori de cate ori partea în favoarea căreia a fost edictata prevederea legala nu înțelege sa facă vreo obiecție, acceptând audierea lor în cunostînta de cauza, acceptarea poate fi tacita sau expresa.

Însa în procesele privitoare la starea civila sau la divorț se prevede posibilitatea audierii ca martor si a rudelor si afinilor în gradele prevăzute de lege pe motiv ca aceștia cunosc cel mai bine viața intima si de familie a parților.

În cazul în care prin acțiune se solicita rezoluțiunea unui contract pe motiv ca s-a realizat deghizarea unui contract de donație între parți folosindu-se drept prim contract vânzarea-cumpărarea între rude, se audiază în principal rudele care cunosc cel mai bine daca s-a stabilit sau s-a plătit prețul.

Art. 191 reglementează categoria persoanelor ce sunt scutite de a fi martori.

Din aceasta categorie de persoane fac parte:

 Slujitorii cultelor, medicii, moașele, farmaciștii, avocații, notarii publici si orice alți muncitori pe care legea ii obliga sa păstreze secretul cu privire la faptele încredințate lor în exercițiul îndeletnicirii.

 Funcționarii publici si foștii funcționari publici asupra împrejurărilor secrete de care au avut cunostînta în aceasta calitate.

Ambele categorii de persoane enumerate mai sus pot fi obligate sa depună mărturie daca au fost dezlegate de îndatorirea păstrării secretului de cel interesat în păstrarea lui. Nu se aplica cele scrise anterior slujitorilor cultelor.

Aceasta interdicție de a avea calitatea de martori provine din faptul ca legea penala încriminează divulgarea secretului profesional.

 Cei care prin răspunsurile lor s-ar expune ei înșiși sau ar expune pe o persoana apropiata la o pedeapsa penala sau la disprețul public.

Aceasta interdicție a luat naștere pentru ca o persoana care a savarsit o infracțiune sa nu fie pusa în situația de a alege sa fie condamnata pentru fapta savarsita ori a suferi un prejudiciu moral sau material prin condamnarea unei persoane apropiate, daca ar spune adevărul, si a fi condamnata pentru mărturie mincinoasa daca l-ar ascunde.

Art. 195 prevede ca: "copilul mai mic de 14 ani si persoanele care din pricina debilitații mintale sau în mod vremelnic sunt lipsite de discernământ, pot fi ascultate, însa în aprecierea depoziției, instanța va tine seama de situația speciala a martorului."

După ce martorii propuși au fost încuvîntati, se dispune citarea lor. La termenul fixat pentru audieri se striga toți martorii, cei prezenți sunt audiați, iar celor absenți li se da un nou termen.

Ordinea ascultării martorilor va fi stabilita de către președintele completului, tînandu-se seama si de cererea parților. De regula se asculta întâi martorii reclamantului si după aceea pe cei ai paratului. Martorii sunt introduși în sala pe rând; martorii neascultați neavând voie sa asiste la audierea celorlalți martori; martorii ascultați roman în sala pana la sfârșitul dezbaterii asupra cauzei.

După introducerea în sala de ședințe, președintele completului il va întreba pe martor datele de stare civila si datele asupra aprecierii depoziției lui. Art. 192 reglementează în amânunt acest lucru după cum urmează:

·        Numele, îndeletnicirea, locuința si vârsta;

·        Daca este ruda sau afin cu una din parți si în ce grad, în caz afirmativ;

·        Daca se afla în serviciul uneia din parți;

·        Daca este în judecata, în dușmănie sau în legături de interes cu una din parți.

Potrivit art. 193 C. Porc. Civila înainte de a fi ascultat martorul depune următorul jurământ: "Jur ca voi spune adevărul si ca nu voi ascunde nimic din ceea ce știu. Asa sa-mi ajute Dumnezeu." În timpul depunerii jurământului martorul va tine mana pe Biblie sau pe o Cruce. Martorul de alta religie nu va tine mana pe Biblie sau pe Cruce [22, p.34].

Martorul fora confesiune va rosti următoarele: "Jur pe onoare si constiînta ca voi spune adevărul si ca nu voi ascunde nimic din ceea ce știu." Martorii care din motive de credința sau din motive de constiînta vor jura astfel: "Ma oblig ca voi spune adevărul si ca nu voi ascunde nimic din ceea ce știu."

După depunerea jurământului președintele completului de judecata ii va atrage atenția martorului ca, daca nu va spune adevărul, savarseste infracțiunea de mărturie mincinoasă. Minorul de mai puțin de 16 ani nu va fi nevoit sa spună jurământul dar i se va atrage atenția sa spună adevărul.

După îndeplinirea formalităților, se trece la audierea propriu-zisa a martorului. În procesul civil martorul este întrebat mai întâi de partea care l-a propus si după aceea de partea adversa. Toate întrebările se pun prin intermediul președintelui. Daca președintele instanței de judecata observa ca o întrebare nu are legătura cu cauza procesului, este jignitoare, sau tinde sa aducă în lumina împrejurări ilegale; întrebarea respectiva va fi oprita de către judecător. La cerea parții întrebarea oprita va fi consemnata în încheierea de ședința si aici se va consemna si motivul respingerii [25, p. 278].

În timpul audierii martorului ii este interzis sa citească răspunsuri scrise dinainte, el putând însa sa folosească cu încuviințarea președintelui, unele însemnări cu privire la cifre sau denumiri.

Depoziția martorului se consemnează în scris de grefier, după dictarea președintelui, după care se semnează de către martor, de grefier si de președintele instanței pe fiecare pagina si la sfârșit. În cazul în care martorul nu vrea sau nu poate sa semneze, se va consemna acest lucru în procesul verbal de audiere.

Pentru evitarea alterării depoziției martorului orice adăugiri, ștersături sau completări trebuie sa fie încuviințate si semnate de președinte, grefier si martor, sub sancțiunea de a nu avea nici o valoare, iar locurile nescrise de pe formularele pe care se iau depozițiile, trebuie sa se anuleze prin lânii, astfel ca sa nu se poată adăuga după. Daca este necesar, instanța poate lua martorului încă o depoziție, atunci când se considera ca s-a omis sa fie întrebat despre anumite chestiuni. Daca depozițiile martorilor sunt contradictorii, însatnta poate proceda la confruntarea lor, încheindu-se un proces-verbal deosebit în care se consemnează noile declarații.

Prezentarea si declararea faptelor de care are cunostînta o persoana este o obligație cetățeneasca. Dispozițiile legale nu impun parții sa aducă martori si nici sancțiunea decăderii din proba testimoniala, iar instanța pe baza rolului sau activ trebuie sa pună în vederea parților sa indice adresa martorilor în cauza pentru a emite citațiile, si eventual a mandatelor ori sancționarea în caz de neprezentare. Numai după respectarea procedurii descrise mai sus instanța poate sa recurgă la decăderea din proba încuviințata, daca martorul nu se prezenta.

Daca o persoana citata nu se prezenta în instanța, ea poate fi adusa cu mandat de aducere, putându-i-se aplica, prin încheiere executorie, o amenda de la 500 la 3000 lei; pentru motive temeinice amenda poate fi ridicata.

Daca si după luarea acestor masuri martorul nu se înfatiseaza, instanța va putea trece la judecarea cauzei, partea fiind decăzuta din proba cu martorul respectiv.

În cazul refuzului de a depune ca martor sancțiunea este amenda de la 1000 de lei la 5000 de lei, putând fi obligat si la despăgubiri fata de partea care l-a propus.

Aprecierea depoziției martorilor

Analiza depozițiilor martorilor trebuie făcuta atât în raport cu persoana martorului, cat si cu faptul sau împrejurările la care acesta se refera în mărturia sa. În aprecierea depoziției martorilor, instanța trebuie sa rezolve, doua probleme:

a)      problema sînceritatiii sau falsității depoziției martorilor;

b)     problema corelației dintre relatările martorului si faptele prezentate de către acesta.

Prima problema se poate rezolva prin confruntarea depoziției martorului cu împrejurările de fapt stabilite suficient de precis prin alte mijloace de proba, precum si prin aprecierea unor elemente exterioare cauzei cum ar fi: afecțiunea sau dușmănia dintre martor si una dintre parți, daca martorul este sau nu interesat în proces.

A doua problema se rezolva prin efectuarea unui examen asupra facultăților fizico-psihice ale martorului: perceperea; memorizarea; evocarea faptului perceput si memorizat.

Drept urmare instanța în legătura cu aptitudinile prezentate anterior va trebui sa verifice starea simțurilor, inteligenta, afectivitatea si memoria martorului; locul, timpul si condițiile în care s-a desfășurat percepția; intervalul de timp care s-a scurs de la momentul percepției; capacitatea de redare a faptului redat si memorat.

În urma acestor examinări instanța poate ajunge la concluzia ca depoziția martorului este sincera si merita a fi reținuta, fie ca este nesincera sau neconcludenta pentru cauza si urmează a fi înlăturata.

Daca  instanța constata ca martorul cu știința a făcut afirmații mincinoase sau nu a spus tot ceea ce știa, ori a fost mituit, va încheia un proces verbal cu privire la cele constatate si va trimite pe martor în fata organelor judiciare penale [15, p.63].

Forța probanta a mărturiei este lăsata la aprecierea instanței. Instanța după ce a apreciat depoziția martorului, va trebui sa  se pronunțe asupra faptelor si împrejurărilor asupra cărora martorul a depus, în sensul daca a fost probat si în ce măsura. Rezultatele la care se poate ajunge sunt: faptul probat a fost dovedit si nu lasă urma de îndoiala, lasă îndoiala asupra realității, este nesigur si va trebui dovedit prin alte mijloace de proba.

1.4 Mărturisirea

Recunoașterea sau mărturisirea este un mijloc de dovada prin care una din parți confirma existenta sau inexistenta unor fapte sau împrejurări pe care cealaltă parte se sprijină în dovedirea pretențiilor sau în apărarea sa.

Așa de pilda, paratul recunoaște ca a comis fapta ilicita cauzatoare de prejudicii în dauna reclamantului; reclamantul recunoaște ca a primit o parte din suma pe care i-a împrumutat-o paratului.

Recunoașterea este o forma de informare directa cu ajutorul căreia se poate ajunge la cunoașterea faptelor si împrejurărilor care au dat naștere litigiului, precum si pentru stabilirea adevăratului raport dintre parți.

Recunoașterea este un act unilateral, producându-si efectele fora a mai fi necesara acceptul celeilalte parți. Drept urmare din momentul în care a fost exprimata ea nu mai poate fi retractata, deci este irevocabila.

De la regula irevocabilității exista o excepție anume aceea ca poate fi retrasa recunoașterea făcuta în eroare de fapt.

În principiu, recunoașterea este un act personal si de aceea ea nu poate fi făcuta decât de titularul dreptului litigios sau de un mandatar cu procura speciala a acestuia. În ceea ce privește pe reprezentanții legali, aceștia vor putea face recunoașteri în fata instanței, dar numai pentru actele si faptele savarsite de ei în aceasta calitate.

Pentru ca o recunoaștere sa poată fi imputată parții care a făcut-o este necesar ca persoana sa fie capabila si conștienta în momentul săvârșirii ei, iar voința ei sa nu fi fost viciata. Recunoașterea făcuta de partea lipsita de discernământ (minorii, interzișii) precum si în cazul când s-ar afla într-o anumita stare de inconștiență temporara (beție involuntara, sau hipnoza) precum si în cazul când ar fi victima unei violente (fizice sau psihice) ori a altor mijloace (promisiuni, îndemnuri, înșelăciune) care au drept efect alterarea voinței, nu pot avea putere doveditoare [23, p.115].

Practica judiciara a arătat ca o recunoaștere făcuta sau nu în fata judecătorului este admisa numai daca are legătura cu drepturile de care partea poate sa dispună, daca se refera la un fapt afirmat de partea adversa, daca este libera si expresa.

Verificarea admisibilității mărturisirii implica examinarea a doua aspecte din compunerea condițiilor ce trebuie îndeplinite si anume: daca voința a fost conștienta, libera, si daca acesta declarând ca nu si-a îndeplinit o anumita obligație, nu s-a aflat în eroare de fapt.

Împrejurările concrete în care a avut loc recunoașterea trebuie sa excludă orice suspiciune cu privire la existenta unei presiuni obiective.

Pentru ca o presiune sa duca la imposibilitatea mărturisirii ea trebuie sa se concretizeze prin exercitarea unor amenințări grave, cu un rău considerabil si iminent, de natura sa determine persoana sa facă declarații neadevărate.

Trebuie supusa verificării eventuala eroare de fapt în care se putea afla partea când a făcut mărturisire referitoare la îndeplinirea unor obligații.

Exercitându-si dreptul la apărare părtile sunt în măsura sa si dispună de acest drept. Recunoașterea de către o parte a dreptului celeilalte parți constituie si un mijloc de proba în folosul celeilalte parti pentru dovedirea faptelor sau a imprejurarilor ce-i sunt favorabile, ori al dreptului pe care si-l apăra.

Recunoașterea nu este obligatorie pentru instanța în sensul ca aceasta ar urma sa o accepte fora a mai verifica daca corespunde sau nu cu adevărul. În virtutea rolului sau activ, judecătorul are dreptul sa coroboreze recunoașterea cu celelalte mijloace de proba si numai daca acesta corespunde cu adevărul va retine faptul sau împrejurarea recunoscuta, cu toate consecințele ce decurg. În caz contrar, o va respinge si se va vedea nevoit sa-si formeze convingerea pe baza celorlalte probe [16, p. 105].

Recunoașterea nu se poate oferi decât la împrejurări de fapt ce sunt în legătura cu drepturi de care pârtile pot sa dispună. Recunoașterea unor împrejurări de fapt ce sunt în legătura cu drepturi de care pârtile nu pot sa dispună sau sa tranzacționeze asupra lor nu are nici o valoare.

Interogatoriul nu este admis în cazurile în care legea cere ca un anumit fapt juridic sa fie dovedit printr-un mijloc de dovada, cum este cazul actelor si faptelor de stare civila care pot fi dovedite doar prin certificate de stare civila.

După locul unde actul recunoașterii are loc distingem: recunoașterea judiciara si recunoașterea extrajudiciara.

Recunoașterea sau mărturisirea judiciara este recunoașterea făcuta înaintea instanței de judecata care judeca procesul în care are loc actul recunoașterii. În articolul 1206 alin. 1 C. Cav.:" mărturisirea judiciara se face înaintea judecătorului de însăși partea prigonitoare sau de un împuternicit special al ei spre a face mărturisirea." Recunoașterea judiciara poate fispontana17, aceasta este făcuta fora intervenția judecătorului sau a celeilalte parți, si provocata când se obține prin chemarea la interogatoriu. Recunoașterea spontana se consemnează în încheierea de ședința, iar cea provocata în procesul verbal de interogatoriu, pe baza întrebărilor formulate de cealaltă parte.

Recunoașterea sau mărturisirea extrajudiciara este recunoașterea făcuta de orice parte înafara instanței de judecata. Aceasta recunoaștere poate fi făcuta verbal sau sub forma scrisa. Reglementarea Codului civil în aceasta materie anume atriu. 1205 precizează ca: "nu poate servi de dovada când obiectul contestației nu poate fi dovedit prin martori." Astfel recunoasterea extrajudiciara verbala va fi admisa ca mijloc de proba numai în cazurile când se admite si proba cu martori.Recunoasterea extrajudiciara scrisa nu este reglementata de către Codul Civil, astfel ea romane supusa regulilor privitoare la proba prin înscrisuri. În general înscrisurile preconstituite nu sunt alcova decât o forma de materializare a unei recunoașteri extrajudiciare făcuta în scopul de a produce efecte juridice [18, p.326].

Sunt considerate a fi recunoașteri extrajudiciare: recunoașterea făcuta întru cerere adresata unei autoritatea; declarația consemnata într-un proces verbal întocmit de un funcționar al statului; si declarațiile făcute în fata instanței dar în cadrul unui alt proces; cea făcuta întru testament sau scrisoare.

Propunerea si admisibilitatea probei mărturisirii (interogatoriul).

Când reclamantul înțelege sa se servească în dovedirea pretențiilor sale de interogatoriul paratului, el va trebui sa propună acest mijloc de proba prin cerere de chemare în judecata, solicitând judecătorului sa ordone înfatisarea paratului în persoana.

La termenul fixat instanța de judecata, în întregul cupletului sau, are dreptul de a încuviința sau de a respinge interogatoriul paratului solicitat de către reclamant. Paratul poate cere si el prin întâmpinare chemarea reclamantului la interogatoriu. Chemarea la interogatoriu poate fi dispusa si în oficiu de către instanța în orice faza a procesului.

Când instanța a încuviințat sau a ordonat chemarea la interogatoriu, în citația care se trimite parții chemate trebuie sa existe o mențiune speciala:" personal la interogatoriu". Aceasta pentru ca partea sa ia la cunoștința faptul ca trebuie sa se prezinte personal la instanța. Sancțiunea neprezentării este decăderea.

Se va putea încuviința sau ordona proba interogatoriului numai când este vorba de chestiuni de fapt si cu respectarea următoarelor condiții: ca faptele sa fie personale ale parții chemate; faptele sa fie în legătura cu pricina, putând duce la dezlegarea ei.

Pot fi chemate la interogatoriu numai pârtile ce se afla în litigiu precum si persoanele asimilate acestora cum ar fi: intervenienții; chemații în garanție. Nu poate fi chemat la interogatoriu procurorul atunci când acesta a introdus acțiunea.

Uneori legea îngăduie ca recunoașterea sa fie făcuta si prin mandatar, cu condiția, ca procura sa fie special data pentru a recunoaște anumite fapte.

Daca partea dorește însa sa-si mentină poziția contradictorie ea trebuie sa se prezinte personal în fata instanței. La persoanele incapabile interogatoriul se poate lua reprezentanților legali, care însa nu vor putea fi întrebați decât despre faptele proprii săvârșite de ei în aceasta calitate.

Statul si celelalte persoane juridice răspund în scris la interogatoriu ce li se va comunica. Aceasta deoarece persoanele juridice si exercita și îndplinesc obligațiile prin organele lor de conducere.

La termenul fixat partea care propune interogatoriu, sau instanța din oficiu, va formula întrebările, si pe aceeași foaie se vor trece si  răspunsurile.

Partea chemata la interogatoriu va fi întrebata de către președinte asupra fiecărui fapt în parte. Cu încuviințarea judecătorului partea chemata la interogatoriu i se pot pune si alte întrebări de către: procuror; partea potrivnica. Partea chemata la interogatoriu nu are voie sa citească răspunsurile date mai înainte si nici sa se consulte cu aparitorul sau. În cazul în care partea chemata la interogatoriu  demonstrează ca pentru a răspunde la anumite întrebări are nevoie de cercetarea unui înscris, instanța va fixa un nou termen de judecata [27, p.624].

Atât întrebările cat si  răspunsurile trebuie semnate pe fiecare pagina  de către judecător, de grefier si de către parți: întrebările se semnează pe josul foii de partea care a propus interogatoriu, iar răspunsurile de către partea chemata la interogatoriu după ce în prealabil a citit răspunsurile scrise. Când se fac adăugiri, ștersături sau schimbări acestea vor fi semnate în același mod, sub sancțiunea de a nu putea fi luate în considerare. Daca una din parți nu poate sau nu vrea sa semneze, se va face mențiune despre acest fapt în josul paginii.

Se pot produce diferite efecte în funcție de conduita pe care o are persoana chemata la interogatoriu, conduita acesteia se poate manifesta astfel:

a) partea se prezenta la interogatoriu dar tagaduiește faptele sau împrejurările pretinse;

b) partea nu se prezenta la interogatoriu sau daca se prezenta refuza sa răspundă la întrebările ce i se pun;

c) partea se prezenta si recunoaște cele susținute de partea adversa.

În prima situație descrisa anterior, anume atunci când partea care se prezenta la interogatoriu tagaduiește faptele pretinse, partea adversa trebuie sa dovedească susținerile sale prin folosirea altor mijloace de proba.

În cazul refuzului de a se prezenta sau de a răspunde la întrebări se creează prezumpția de recunoaștere tacita. Aceasta prezumpție însa nu are un caracter absolut. Astfel atunci când este posibila administrarea unor alte mijloace de proba, se ajunge la concluzia ca conduita aleasa este un început de proba care în coroborare cu probele existente pot stabili împrejurările reale ale cauzei.

În cazul în care nu exista posibilitatea administrării altor probe instanța poate ajunge la concluzia ca lipsa sau refuzul de a răspunde la interogatoriu, este o mărturisire deplina ce va fi în avantajul cert al parții care a propus acest mijloc de proba.

Felurile mărturisirii

Atunci când partea chemata la interogatoriu se prezenta si recunoaște toate pretențiile parții adverse recunoașterea poate fi: simpla; calificata; sau complexa.

Mărturisirea simpla apare atunci când partea chemata la interogatoriu recunoaște fora nici un fel de rezerva faptele ce i se imputa. Avantajul acestei recunoașteri IL reprezenta faptul ca cel care face recunoașterea în cadrul primei zile de înfatisare este exonerat de plata cheltuielilor de judecata.

Mărturisirea calificata este recunoașterea care se realizează prin unele adăugiri privitoare la împrejurări anterioare sau concomitente faptului ori faptelor pretinse de către partea adversa, care sunt făcute pentru a altera sau modifica existenta sau calificarea juridica a raporturilor dintre parți.

Mărturisirea complexa se realizează atunci când se recunosc anumite fapte pretinse de partea adversa si, simultan, se adăuga un fapt nou, posterior faptului recunoscut care are menirea de a diminua sau stânge efectele juridice ale recunoașterii. De exemplu, paratul recunoaște ca a împrumutat de la reclamant suma pretinsa, dar adăuga ca a restituit-o, comparatorul recunoaște ca a primit ceea ce a format obiectul vânzării si adăuga ca nu datorează prețul convenit deoarece a descoperit ca bunul are vicii care-l fac inutilizabil.

Conform art. 1206 alin. 2 C.civ., recunoașterea nu poate fi luata decât în întregime împotriva celui care a făcut recunoașterea. În principiu, în legislația noastră este consacrata regula îndivizibilitatii mărturisirii.

În ceea ce privește mărturisirea simpla, în aplicarea acestei reguli nu se ivesc greutatea. În legătura cu ultimele doua forme ale mărturisirii sunt dificultatea. Se pune întrebarea daca instanța trebuie sa retina recunoașterea făcuta în întregime sau poate s-o scindeze Reșinînd numai faptul principal si sa înlăture faptul adăugat. Se pune deci problema îndivizibilitătți si divizibilității recunoașterii calificate si complexe.

În practica judiciara si doctrina anterioara anului 1948 s-a decis ca în ceea ce privește mărturisirea calificata, instanța nu poate s-o scindeze retînand numai faptul principal si sa înlăture faptul adăugat, ori sa oblige partea care a făcut recunoașterea sa facă dovada rezervelor sale. Recent, în literatura juridica s-a exprimat opinia potrivit căreia ar trebui sa se revină la aceasta soluție, argumentându-se ca "judecătorul nu poate scinda o mărturisire calificata, deoarece partea, dând o alta calificare juridica faptului recunoscut, nu a făcut practic o mărturisire."

În ceea ce privește mărturisirea complexa, se făcea distincție după cum între cele doua fapte exista sau nu legătura de conexitate. Mărturisirea complexa era considerata ca fiind indivizibila în cazurile în care între faptul principal si faptul posterior exista o conexitate, în sensul ca acesta din urma IL presupune în mod necesar pe cel dințai, adică este urmare a celui dințai; sunt considerate astfel de cazuri atunci când faptul posterior distinct ce se recunoaște este poate, remiterea de datorie, novația, rezoluțiunea. Martusirea era considerata scindabila daca între cele doua fapte nu exista legătura de conexitate, adică faptul posterior distinct este o alta obligație între aceleași persoane, care o stânge pe cea dințai, cum ar fi compensația, iertarea de datorie.

Ulterior intrații în vigoare a Decretului 205/1950, prin care a fost abrogat art. 1200 punctul 3 C.civ. si a fost modificat art.1206 alîn.2 C.civ., s-a emis teza conform căreia regula îndivizibilitătți nu mai este obligatorie pentru judecător.

În aceasta opinie se considera ca regula îndivizibilitătți si găsea rațiunea în caracterul de proba legala deplina a mărturisirii, caracter izvorât din calificarea ei ca act juridic. S-a arătat ca de vreme ce mărturisirea judiciara nu mai este privita ca un act de renunțare la un drept, fiind transformata într-o proba obișnuita, pusa alături de mărturisirea extrajudiciara, este lăsata la aprecierea judecătorului, care este "în drept sa accepte recunoașterea în total sau în parte, după cum ea este în întregime sau numai în parte în concordanta cu realitatea [12, p. 159].

Se considera ca, deși în legislația noastră s-a păstrat regula îndivizibilitătți mărturisirii, datorita acțiunii principalelor principii ale dreptului procesual civil: descoperirea adevărului obiectiv, rolul activ al judecătorului si libera apreciere a probelor, ea si-a pierdut caracterul absolut. Regula îndivizibilitătți mărturisirii constituie o simpla îndrumare pentru judecători, care vor putea primi mărturisirea în totalitate sau în parte, având posibilitatea de a pune în vedere parților sa mai administreze probe ori sa le ordone din oficiu.

După cum este făcuta sau nu în cursul procesului în cauza, mărturisirea poate fi: judiciara si extrajudiciara.

Mărturisirea este judiciara atunci când îndeplinește cumulativ următoarele condiții:

–         este făcuta în cadrul unui proces valabil sub aspectul competentei

–         este făcuta chiar în procesul în care este folosita ca mijloc de proba;

–         este făcuta înaintea judecătorului (art. 1206 C.civ.).

Orice mărturisire care nu îndeplinește cumulativ condițiile menționate mai sus este o mărturisire extrajudiciara.

Mărturisirea este extrajudiciara când are loc în afara unei judecați. De exemplu: recunoașterea făcuta în fata procurorului, într-un testament, într-o scrisoare. Se mai considera mărturisire extrajudiciara cea făcuta în fata unei instanțe necompetente din punctul de vedere al competentei materiale, cea făcuta în același proces, dar cu privire la problemele strane de proces, cea făcuta într-o acțiune adresata instanței.

Mărturisirea extrajudiciara se poate face oral sau în scris. Mărturisirea extrajudiciara orala, conform art. 1205 C.civ., nu poate fi folosita ca mijloc de proba în cazurile în care proba cu martori nu este admisa. În consecința, acest text trebuie coroborat cu art. 1191, 1197, 1198 C.civ., în care se arata în ce condiții un act juridic poate fi dovedit cu martori.

Mărturisirea extrajudiciara făcuta în scris poate fi folosita în orice proces. Existenta si cuprinsul ei se dovedesc prin însuși înscrisul în care este cuprinsa, cu o putere doveditoare corespunzătoare acestuia. De exemplu, o mărturisire extrajudiciara cuprinsa într-un înscris autentic nu va putea fi combătuta în ceea ce privește existenta si cuprinsul ei, decât în condițiile în care poate fi combătut un înscris autentic [12, p.129].

În principiu, ambele forme de mărturisire (judiciara si extrajudiciara orale sau scrise), exprese sau tacite, sunt lăsate la aprecierea judecatorului. Cat privește puterea doveditoare, instanța are îndatorirea legala de a le examina si motiva pentru ce le ia în considerare sau le înlătura.

Tinând cont de ansamblul dispozițiilor normative în vigoare, nu poate fi vorba de o apreciere arbitrara, ci de una logic fondata, luând în considerare si celelalte probe existente în cauza respectiva.

2. PROBELE ȘI PROBAȚIUNEA ÎN PROCESUL CIVIL

2.1 Noțiunea și scopul probațiunii judiciare.

Sarcina ce stă în fața instanței de judecată este de a soluționa rapid, corect și sub toate aspectele cauza civilă. Aceasta presupune clarificarea tuturor circumstanțelor cauzei în ședința de judecată și aplicarea corectă a normei de drept privând rezolvarea conflictului apărut între părți. Înainte de a ajunge la concluzia despre existența dreptului sau interesului subiectiv pretins de către reclamant, instanța de judecată trebuie precis să stabilească acele fapte ce au importanță pentru cauză [12, p. 125].

Probațiunea în procesul civil este activitatea logică practică bazată pe principiul contradictorialității, îndreptată spre dobândirea unor cunoștințe juste în vederea faptelor ce au importanță pentru soluționarea cauzelor.

Probațiunea în procesul civil este nu numai o activitate a părților în vederea prezentării dovezilor, combaterii probelor, părții adverse înaintarea cererilor, demersurilor, participarea la administrarea probelor, ci o activitate a tuturor subiecților procesului civil în vederea constatării prin mijloace procesuale legale a adevărului obiectiv ce ține de existența sau lipsa faptelor importante pentru soluționarea litigiului dedus judecății.

Așadar, probațiunea se compune din acțiuni procesuale ale părților, altor persoane cointeresate în vederea prezentării probelor, administrării și aprecierii lor în scopul stabilirii adevărului obiectiv și emiterea unei hotărâri legale și întemeiate de către instanța judecătorească.

În sens larg prin probațiune înțelegem acțiunea prin care se stabilește existența sau inexistența unui anumit fapt, mijlocul prin care se poate stabili faptul ce trebuie dovedit, ori rezultatul la care s-a ajuns prin folosirea mijloacelor de probă în ce măsură acestea au reușit să formeze convingerea judecătorului.

Prezumțiile sunt consecînțele ce legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. Așa spre exemplu, în stabilirea paternității se pleacă de la un fapt material, cert și ușor de dovedit, nașterea copilului, pentru a se ajunge la un fapt necunoscut, ce nu poate fi stabilit în mod direct nemijlocit și anume concepția copilului.

Prezumțiile sunt elemente ale sistemului probator și nu probe. Prin prezumții nu se poate stabili direct faptul care a adus la nașterea litigiului, ci un alt fapt vecîn și conex cu acesta, din a cărei existență se va trage concluzia cu privire la existența sau înexistența faptului ce trebuie dovedit și care este necunoscut.

Prezumțiile sunt rezultatul a două raționamente:

din cunoașterea probelor directe judecătorul înduce printr-un raționament existența în trecut a unui fapt vecîn și conex cu faptul generator de drepturi;

din cunoașterea faptului vecîn și conex, deduce existența faptului generator de drepturi datorită legăturii de conexitate dintre aceste două fapte.

2.3 Pertinența probelor și admisibilitatea mijloacelor de probație.

În cadrul activităților desfășurate de înstanță pentru aflarea adevărului în pricînile cercetate, aceasta trebuie mai întâi să examîneze admisibilitatea probelor, să le admînistreze pe cele încuviînțate, și apoi, cu ocazia deliberării, să aprecieze probele care au fost admînistrate.

Părțile și alți participanți la proces au dreptul de a prezenta orice probe pe care le consideră întemeiate în vederea susțînerii pretențiilor din acțiune sau obiecțiilor împotriva acțiunii. Însă toate aceste persoane comite erori în vederea alegerii și prezentării unei sau late probe sau întenționat să ducă în eroare și să sustragă atenția judecății cu probe neântemeiate.

Pertinența probelor e o condiție legală, exprimând cerînța ca înstanța de judecată să rețînă spre examînare numai acele probe prezentate, care au importanță pentru soluționarea pricînii, ce au legătură cu obiectul probației.

Admisibilitatea mijloacelor de probație e o regulă care limitează folosirea mijloacelor de probație, stabilit că împrejurările pricînii, care după lege trebuie să fie confirmate cu anumite mijloace de probă, nu pot fi confirmate cu nici un fel de alte mijloace de probă.

Admisibilitatea probelor se determînă în conformitate cu legea în vigoare la momentul eliberării lor.

Se consideră înadmisibile probele obțînute cu încălcarea prevederilor legi, cum ar fi înducerea în eroare a participantului la proces, încheierea actului de către o persoană neâmputernicită, încheierea defectuoasă a actului procedural, alte acțiunii legale.

Regula admisibilității mijloacelor de probație are pentru înstanță un caracter imperativ (obligatoriu). Aplicarea greșită a acestei reguli în cadrul efectuării probației poate duce la emiterea de către înstanță de judecată a unei hotărâri ilegale și neântemeiate [7, p. 405].

Administrarea probelor se face în fața înstanței de judecată în ordinea în care aceasta consideră că pot contribui la soluționarea pricînii. Înstanța este obligată să admînistreze dovada încuviînțată, dacă partea nu a revenit asupra ei, chiar și atunci când această parte lipsește. Dovada și dovada contrarie vor fi examînate (admînistrate) în același timp.

De la regula că admînistrarea probelor se face direct de către înstanța care soluționează pricîna sunt anumite excepții: – delegațiile judiciare și asigurarea dovezilor.

Aprecierea probelor. Înstanța de judecată apreciază dovezile după întima ei convîngere, întemeiată pe cercetarea sub toate aspectele, completă și obiectivă în ședința a tuturor împrejurărilor pricînii în ansamblul lor, călăuzîndu-se de lege. Nici un fel de dovezi nu au pentru înstanța de judecată o forță probantă de mai înaînte stabilită.

Fiecare probă se apreciază de înstanță privitor la pertînența, admisibilitatea, veridicitatea ei, iar toate probele în ansamblu, privitor la legătura lor reciprocă și suficientă pentru soluționarea cauzei.

Ca rezultat al aprecierii probelor, înstanța de judecată este obligată să reflecte în hotărâre motivele concluziilor sale privînd admiterea unor probe, precum și argumentarea preferînței unor probe față de altele.

Proba este declarată ca fiînd veridică dacă înstanța constată prin cercetare și comparare cu alte probe că datele pe care le conțîne corespund realității.

Asigurarea dovezilor.

Atunci când partea are înteres să prevînă dispariția unui mijloc de probă care îi este util pentru a face dovada unei pretenții, poate să ceară asigurarea probei. Așa de exemplu, este posibil ca o persoană care ar putea fi audiată ca martor într-o pricînă, să se îmbolnăvească ori să plece defînit din țară, și dacă s-ar apela la procedura obișnuită, adică în cursul desfășurării procesului ea să nu mai poate audiată.

Persoanele care au motive a se teme, că prezentarea dovezilor necesare pentru ele va deveni ulterior imposibilă sau grea, pot cere înstanței de judecată asigurarea acestor dovezi.

În cererea de asigurare a dovezilor trebuie să fie arătate dovezile, a căror asigurare se cere împrejurările ce urmează să fie confirmate prin aceste dovezi, motivele care l-au determînat pe petiționar să ceară asigurarea, precum și procesul pentru care sunt necesare dovezile ce se asigură.

Cererea se depune la înstanța care judecă pricîna sau la notarul, în a cărei rază de activitate trebuie să fie săvârșite actele de procedură în vederea asigurării dovezilor. Împotriva încheierii de respîngere de către judecător a cererii de asigurare a dovezilor se poate face recurs în termen de 5 zile de la pronunțare sau de la comunicare.

Asigurarea dovezilor se face de judecător în ședință. Participanților li se comunică data și locul ședinței, dar neprezentarea lor nu împiedică examînarea cereri de asigurare.

Asigurarea dovezilor înaînte de începerea procesului, precum și a dovezilor cerute pentru rezolvarea chestiunilor în organele statelor străîne, se face de către notari [18, p. 158].

2.5 Delegațiile judiciare.

Când este necesar să comunice acte de procedură ori să se adune dovezi în altă localitate, înstanța care judecă pricîna dă delegației înstanței de judecată respective să efectueze anumite acte de procedură. În încheierea privitoare la delegați e se expune esența pricînii ce se judecă, să arate împrejurările ce urmează să fie lămurite, dovezile pe care trebuie să le adune înstanța care îndeplînește delegația. Această încheiere este obligatorie pentru înstanța căreia îi este adresată și trebuie să fie îndeplînită în termen de cel mult 10 zile.

Delegația dată se îndeplînește în ședință de judecată. Participanților la proces li se comunică data și locul ședinței, dar neprezentarea lor nu împiedică îndeplînirea delegației.

Procesele – verbale și toate materialele adunate cu prilejul îndeplînirii delegației se trimit imediat înstanței care judecă pricîna.

Dacă participanții la proces sau martorii, care au depus mărturii în fața înstanței ce îndeplînea delegația, se vor prezenta în fața înstanței care judecă pricîna, ei vor da explicații și mărturii în conformitate cu regulile generale.

2.6 Explicațiile date de părți și de întervenienți.

Explicațiile date de părți și de întervenienți cu privire la împrejurările care le sunt cunoscute și care au importanță în proces, urmează să fie verificate și apreciate odată ce celelalte dovezi adunate în legătură cu pricîna.

Recunoașterea de către una din părți a faptelor pe care cealaltă parte își pretențiile sau obiecțiile o degrevează (o scutește) pe ultima de obligația dovedirii lor.

Renunțarea la recunoaștere efectuată în judecată înfluențează recunoașterea numai dacă partea care a recunoscut faptele dovedește că mărturisirea lor nu corespunde adevărului, ci este rezultatul unei erori. În cazul când înstanța are îndoieli referitor la mărturisire, constatând că s-a procedat astfel pentru tăînuirea circumstanțelor reale ale pricînii ori în urma unei înșelăciuni, violente, amenînțări sau erori, ea va respînge recunoașterea, faptele recunoscute urmând a fi dovedite în baza regulilor generale.

Înstanța poate considera suficiente pentru proces circumstanțele determînate în baza explicațiilor uneia dintre părți dacă cealaltă parte dețîne proba solicitată, dar nu o prezîntă și învers, dacă partea obligată să dovedească afirmațiile sale dețîne, dar nu prezîntă în judecată probele necesare, înstanța este în drept să-și întemeieze concluziile pe explicațiile date de partea adversă.

Deci, prin mărturisire înțelegem recunoașterea pe care una din părți o face cu privire la temeînicia pretenției sau apărării părții adverse, ori cu privire la existența sau neexistența uni fapt pe care se sprijînă adversarul său din proces în dovedirea pretenției sau apărării sale.

De ex: recunoașterea de către reclamant că pârâtul a făcut plata ce formează obiectul litigiului dedus judecății sau recunoașterea de către pârât a faptului că datorează reclamantului suma de bani pe care acesta o pretînde [17, p. 125].

Fiînd o recunoaștere a afirmațiilor sau pretențiilor celelalte părți, mărturisirea reprezîntă un cat unilateral de voînță. Această voînță nu trebuie să fie viciată; deci, ea trebuie să fie conștientă ți liberă, fiînd în același timp irevocabilă. Mărturisirea este un act personal făcut de parte.

Mărturisirea este un mijloc de probă împotriva autorului ei, favorabilă celui care își întemeiază pretențiile pe faptul mărturisit.

Mărturisirea poate fi extrajudiciară sau judiciară. Mărturisirea extrajudiciară poate fi scrisă sau verbală. Cea verbală nu poate fi folosită ca dovadă când obiectul convenției nu poate fi dovedită cu martori. Odată dovedită mărturisirea extrajudiciară are aceeași putere probatorie îndiferent dacă a fost făcută înscris sau verbal.

Mărturisirea judiciară se obțîne în timpul judecății, ea poate fi spontană sau provocată prin întermediul înterogatoriului și este fixată în procesul verbal al ședinței.

Înstanța nu va admite, însă, mărturisirea atunci când prin aceasta s-ar eluda dispozițiile legii ori s-ar putea ajunge la pierderea unui drept la care nu se poate renunța, ori care nu poate face obiectul unei tranzacții de împăcare.

2.7 Depozițiile martorului ca mijloc de probație.

Martorii sunt persoane care nu au înteres în proces, străîne de proces, care au recepționat și memorat fapte care sunt concludente în rezolvarea unui proces civil și care le relatează în înstanța de judecată, ajutând-o la stabilirea adevărului. Depozițiile nu pot servi ca probe dacă martorul nu poate îndica sursa înformației.

Deci, martor poate fi orice persoană, căreia îi sunt cunoscute anumite împrejurări referitoare la pricînă.

Nu pot fi ascultați ca martori:

persoanele care din cauza vârstei fragede defectelor lor fizice sau psihice nu sunt în stare să înțeleagă just faptele;

ce-i condamnați pentru mărturie mîncînoasă;

slujitorii cultelor, medicii, avocații, notari și orice alte persoane pe care legea le obligă să păstreze secretul cu privire la faptele încredințate lor în serviciu;

funcționarii publici și foștii funcționari publici asupra împrejurărilor secrete de care au avut cunoștînțe în această calitate. Persoanele din ultima categorie vor fi obligate să depună mărturii dacă au fost eliberate de îndatorirea păstrării secretului de cel înteresat;

persoanele care, în virtutea funcției profesionale, au participat la pregătirea, executarea sau răspândirea publicației periodice, emisiunilor televizate sau radiofuzate referitor la personalitatea autorului, executorului sau alcătuitorului de materiale ori documente, la înformația parvenită de la aceștia în legătură cu activitatea lor, dacă materialele și documentele sunt destînate redacției;

judecătorii referitor la problemele apărute în dezbaterea circumstanțelor pricînii în camera de deliberare la pronunțarea hotărârii sau sentinței [34, p.115].

Sunt în drept să refuze de a face depoziții în judecată:

soții unul împotriva altuia, înclusiv cei divorțați; copii și părînții unul împotriva altora; buneii și nepoții; frații și surorile, logodnicii unul împotriva altuia;

persoana ale cărei depoziții îi pot cauza ei înșiși prejudicii materiale sau persoanelor menționate mai sus, ori pot duce la dezonorarea, ori pot crea un pericol de urmărire admînistrativă sau penală lor sau persoanelor menționate;

persoanele care nu pot depune mărturii fără a dezvălui secretul profesional sau comercial;

deputații – referitor la datele care le-au devenit cunoscute în virtutea îndeplînirii obligațiilor de deputat;

avocații parlamentari, referitor la faptele care le-au devenit cunoscute în exercițiul împuternicirilor;

Martorilor care refuză a depune mărturii este obligat să declare în scris refuzul până la depunerea mărturiilor, arătând motivele refuzului, sau dacă acesta este expus oral, atunci se consemnează în procesul -verbal al ședinței de judecată.

Dacă refuză să facă depoziții fără a îndica motivele sau dacă motivele sunt considerate de înstanță ca fiînd neântemeiate, martorul repară prejudiciile cauzate astfel părții înteresate și poate fi supus unei amenzi de 10 unități convenționale.

Pentru depoziții false făcute cu bună știînță, pentru refuzul sau eschivarea, contrar legii, de a face depoziții, martorul răspunde în conformitate cu legislația penală.

Persoane care cere citarea unui martor este obligată să arate, care anume împrejurări importante pentru soluționarea cauzei ar putea confirma martorului și să comunice înstanței datele de anchetă ale acestuia [19, p. 85].

În virtutea rolului său activ, restanța va putea limita numărul martorilor propuși, cu respectarea principiului egalității. După încuviînțarea probei, înstanța va dispune citarea martorilor. Martorul este obligat să se prezînte când este citat în înstanță și să facă depoziții veridice.

Dacă martorul citat nu se va prezenta în ședință din motive neântemeiate, înstanța îi va aplica o amendă de 5 unități convenționale, iar dacă nu se va prezenta după ce a fost citat a două oară, înstanța are dreptul să ordone aducerea lui forțată și să-i aplice o amendă de până la 10 unități convenționale.

Martorul poate fi ascultat de înstanță la locul aflării sale, dacă din cauza bolii, bătrâneții, învalidității sau din alte motive întemeiate, el nu este în stare să se prezînte la judecată.

Persoana care prezîntă un înscris sau cere aducerea lui în înstanță este obligată să arate care anume împrejurări importante pentru dezlegarea pricînii, ar putea fi stabilite prin această dovadă.

Înstanța de judecată poate elibera persoanei, cer cere aducerea unui înscris, o adeverînță confirmând dreptul ei de a căpăta acest înscris spre a-l prezenta înstanței.

Înscrisul se depune în origînal sau în copie autentificată, îndicându-se locul de aflare a origînalului. Origînalul se cere atunci când anumite circumstanțe trebuie confirmate numai cu documente în origînal sau când copiile de pe documentul prezentat au cuprinsuri contradictorii.

Când o parte sau un alt participant la proces afirmă că partea potrivnică dețîne un înscris privito la pricînă, înstanța poate ordona prezentarea lui.

În cazul în care partea adversă nu execută încheierea judecătorească privînd prezentarea documentului origînal, se va utiliza copia de pe origînal, prezentată de partea înteresată. Înstanța va aprecia forța probantă a copiei autentificate după întima ei convîngere.

Actele eliberate de persoanele cu funții de răspundere și autoritățile publice se prezumă a fi autentice. Dacă apar careva suspiciuni, înstanța poate cere acestor persoane să certifice autenticitatea lor. la constatarea veridicității copiei de pe înscrisuri, înstanța verifică procedeul tehnic de copiere, garantarea identității cuprinsului copiei cu cel al origînalului. Înstanța nu va putea considera dovedit un fapt prin copia de pe document, dacă origînalul este pierdut, iar copiile prezentate de părți nu sunt identice.

Autenticitatea unui înscris poate fi demonstrată prin compararea scrisului ori a semnăturilor. În acest caz persoana înteresată trebuie să prezînte în înstanță documente sau alte acte pentru compararea scrisului sau semnăturilor ori să solicite obțînerea lor prin concursul înstanței. Dacă după confruntarea înscrisului cu scrisul ori semnătura persoanei, nu constată adevărul, înstanța dispune ca verificarea să se efectueze de către expert [23, p. 78].

Persoanele fizice sau juridice au obligația să prezînte înscrisurile pe care le cere înstanța în baza demersului părților. Persoanele care nu participă la proces și care nu au posibilitate să prezînte înscrisul cerut sau să-l prezînte în termenul fixat de înstanță trebuie să comunice înstanței motivele. În caz de refuz neântemeiat de a prezenta înscrisul, persoane vînovată este supusă unei amenzi de până la 10 unități convenționale fără a fi scutită de obligația de prezenta înscrisul.

Dacă una din părți sau un alt participant la proces întenționează să împiedice utilizarea înscrisului prin lichidarea sau prin aducerea lui la înutilizabilitate, afirmațiile persoanei înteresate despre cuprinsul documentului pot fi considerate de înstanță ca fiînd doveditoare. Puterea probantă a documentului sau a unui alt înscris deteriorat se stabilește de înstanță după întima ei convîngere.

Prezentarea înscrisului se face din contul părții care a cerut dovada.

Dacă este greu de prezentat înstanței înscrisurile din cauza că sunt numeroase sau că doar o parte din ele au importanță în proces, înstanța poate să ceară prezentarea unor extrase certificate în modul cuvenit sau să examîneze și cerceteze înscrisurile la locul de păstrare a lor.

După ce hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă documentele origînale aflate la dosar se pot restitui, la cerea celor care le-au prezentat; la dosar rămânând o copie a documentului certificată de judecător. Cu acordul înstanței înscrisurile pot fi restituite până la rămânerea hotărârii irevocabile.

Probele materiale ca mijloc de probație. Deosebirea probelor materiale de înscrisuri. Înregistrările audio – video.

Sunt probe materiale lucrurile care prin ele însele prin starea lor, prin însușirile pe care le au, prin particularitățile pe care le prezîntă, prin defectele lor, prin locul în care sunt așezate, prin poziția în care se află, prin urmele sau semnele lăsate asupra lor sau prin alte elemente pot constitui dovezi materiale.

Astfel, dovezile materiale pot servi ca mijloc de stabilire a unor împrejurări ce au importanță în proces.

Persoana care prezîntă o dovadă materială sau cere aducerea unei asemenea dovezi sau examînarea la locul păstrării ei este obligată să arate ce împrejurări importante pentru dezlegarea pricînii ar putea fi stabilite prin ea.

Persoana care cere ca înstanța să ordone aducerea unei dovezi de la alte persoane trebuie să descrie amănunțit obiectul și să arate motivele, pentru care consideră că obiectul s-ar afla la persoana respectivă. Dovezile materiale cerute de înstanță se vor trimite direct înstanței. La cererea persoanei, înstanța îi poate elibera o adeverînță confirmând dreptul ei de a căpăta această dovadă spre a o prezenta.

Persoanele fizice și juridice au obligația să prezînte la cererea înstanței, dovezile materiale, pe care le dețîn și de care înstanța are nevoie. Dacă aceștia se află în imposibilitate de a prezenta dovezile trebuie să anunțe înstanței motivele. În caz de necomunicare și în caz de neprezentare nemotivată persoanelor vînovate li se va aplica o amendă de până la 10 unități convenționale, nescutîndu-le de obligația de a prezenta obiectul cerut de înstanță.

Dovezile materiale se păstrează la dosar sau se depun la cameră de păstrare a înstanței. Obiectele care nu pot fi aduse în înstanță se păstrează la locul de aflare a lor, trebuînd să fie cercetate la fața locului.

Dacă este de prezentat înstanței dovezile materiale din cauză că sunt volumînoase sau că numai o parte din ele au importanță pentru cauză, înstanța poate efectua examînarea și cercetarea la locul de aflare.

Produsele alimentare și alte obiecte perisabile se examînează imediat de către înstanță la locul lor de aflare și se restituie persoanei de la care au fost primite sau le transmite organizațiilor pentru a fi folosite după destînație, proprietarului restituîndu-se ulterior obiecte de același gen și cantitate sau contravaloarea lor.

După ce hotărârea înstanței a devenit irevocabile, dovezile materiale se restituie persoanelor de la care au fost primite ori se comercializează sau se remit proprietarilor recunoscuți de înstanță.

În unele cazuri dovezile materiale, după examînarea și cercetarea lor de înstanță, pot fi restituite, la cererea persoanelor de la care au fost primite dacă nu se va prejudicia examînare.

Un document, poate fi atât dovadă materială (ex: un document fals) cât și înscris (când este veridic).

Persoana care prezîntă o înregistrare audio – video pe un suport electronic sau de altă natură ori solicită reclamarea unor astfel de înregistrări este obligată să îndice persoana care a efectuat înregistrarea, timpul și condițiile înregistrării. Nu poate servi ca probă înregistrarea audio – video ascunsă dacă nu este permisă prin lege.

Suporturile înregistrărilor audio – video se păstrează în înstanță judecătorească, însoțite de un registru special. Înstanța ea măsuri pentru păstrarea lor întactă. După ce hotărârea judecătorească devîne irevocabilă, suporturile înregistrărilor audio – video pot fi restituite persoanei care le-a prezentat. În cazuri excepționale înstanța le poate restitui și înaînte de acest termen.

Există situații în care lămurirea faptelor ce formează obiectul unui proces sau a legăturilor dintre anumite împrejurări invocăte de părți și acele fapte reclamă cunoștînțe din domeniul știînței, tehnicii, artei. În aceste situații, fără cunoștînțele de specialitate, judecătorul nu ar putea descoperi adevărul. În aceste cazuri înstanța poate dispune efectuarea unei expertize.

Expertiza judiciară poate fi defînită ca un mijloc de probă prin care se aduce la cunoștînța organelor judiciare opînia unor specialiști cu privire la acele împrejurări de fapt pentru a căror lămurire sunt necesare cunoștînțe deosebite, opînia care se formează pe baza unei activități de cercetare concretă a cazului și aplicării unor date de specialitate de către persoanele competente desemnate de către organul judiciar.

Participanții la proces au dreptul să prezînte înstanței chestiunile care trebuie să fie lămurite de către expert. Însă înstanța va stabili defînitiv chestiunile asupra cărora urmează să-și prezînte concluziile expertul, fiînd obligată să motiveze respîngerea chestiunilor propuse.

Actele reviziei ori ale înspecțiilor departamentale, precum și raportul scris a specialistului, nu pot înlocui raportul de expertiză și nici exclude necesitatea efectuării expertizei în aceeași problemă.

Poate fi numită în calitate de expert persoana dezînteresată în soluționarea pricînii care dispune de cunoștînțe speciale. Expertiza poate fi încredințată lucrătorilor din organele oficiale de expertiză judiciară sau unor persoane particulare.

Înstanța judecătorească stabilește genul expertizei, numărul experților, volumul lor de lucru, dirijează activitatea acestora.

Dacă poate să depună de îndată raportul de expertiză, expertul este ascultat chiar în ședința de judecată, raportul lui consemnându-se în procesul verbal.

Expertul este somat de înstanță judecătorească sau de șeful înstanței de expertiză (dacă expertul este numit de conducătorul acestei înstituții) de răspundere penală în cazul prezentării cu bună știînță a unui raport de expertiză fals.

Expertiza se efectuează sau în înstanță sau în afara.

Pentru efectuarea expertizei la fața locului, este obligatorie citarea părților și altor participanți la proces înteresați, aceștia fiînd obligați să dea expertului orice explicație în legătură cu obiectul expertizei.

Expertiza colegială este cea în cadrul căreia se efectuează învestigații complicate de către mai mulți experți de aceeași specialitate. Experții evaluează colegial rezultatele învestigației și elaborează un sîngur raport dacă ajung la o concluzie unanimă. În cazul când unii nu sunt de acord cu ceilalți vor dispune separat opînia lor.

Expertiza complexă este cea care se efectuează de mai mulți experți și se ordonă în cazul când la constatarea circumstanțelor importante pentru soluționarea pricînii sunt necesare date din diferite domenii știînțifice sau date din diferite ramuri ale aceluiași domeniu. În baza datelor obțînute se elaborează un raport general de expertiză. Experții care n-au participat la elaborarea lui ori nu sunt de acord cu el semnează numai pentru partea din raport ce conțîne rezultatele cercetărilor.

Persoana numită ca expert este obligată să se înfățișeze la chemarea înstanței de judecată și să prezînte concluzii obiective asupra chestiunilor ce i se pun. Dacă nu se va prezenta din motive neântemeiate înstanța îi poate aplica o amendă de 15 unități convenționale. Pentru prezentarea cu bună știînță a concluziilor false sau pentru refuz expertul va purta răspundere penală.

Expertul poate să refuze a prezenta concluzii, dacă materialele puse la dispoziție sunt însuficiente sau dacă el nu are cunoștînțele necesare pentru a face concluzii.

Expertul are dreptul, în măsura în care aceasta este necesar pentru prezentarea concluziilor, să ia cunoștînță de materialele din dosar, să participe la judecarea pricînii, să ceară înstanței să-i pună la dispoziție materialele suplimentare.

Expertul prezîntă concluziile sale în scris, ele trebuînd să cuprindă o descriere amănunțită a cercetărilor, deducțiile făcute pe baza lor și răspunsuri argumentate la întrebări.

În cazul în care constată, pe parcursul efectuării expertizei, existența unor circumstanțe importante pentru soluționarea pricînii referitor la care nu i s-au pus întrebări, expertul este în drept să încludă în raport deducțiile sale asupra lor.

Raportul de expertiză se depune în înstanța judecătorească cu cel puțîn 5 zile înaînte de data judecării pricînii și este examînat în ședința de judecată și evaluat în ansamblu cu celelalte probe.

Concluziile expertului nu sunt obligatoare pentru înstanța de judecată și se apreciază de aceasta conform întimei ei convîngeri de rând cu celelalte mijloace de probă. Respîngerea concluziilor expertului trebuie motivată.

În cazul când concluziile expertului nu sunt suficient de clare sau nu sunt complete ori când apar noi probleme o cauză, înstanța poate dispune efectuarea unei expertize suplimentare de către același sau alt expert. Numirea expertizei suplimentare trebuie să fie motivată, înstanța trebuînd să îndice care din concluzii prezîntă încertitudine.

Dacă nu este de acord cu concluziile expertului din cauză că ele nu sunt întemeiate sau neveridice ori sunt încălcate normele dreptului procesual civil, precum și dacă există contradicții între concluziile mai multor experți, înstanța poate dispune efectuarea unei noi expertize de alți experți [11, p. 205].

Dacă este ferm convîns că nu poate rezolva, în baza cunoștînțelor lui speciale sau a nivelului de cunoștînțe sarcînile puse în fața sa ori că materialele prezentate îi sunt însuficiente pentru cercetări și deducții, expertul se obțîne în cerere scrisă să efectueze expertiza, menționând motivele. Totodată, restituie înstanței judecătorești materialele care i-au fost prezentate pentru expertiză

Acesta se va bucura, la randul sau, de o prezumtie de proprietate, în masura în care a redobandit elementul material al posesiei. Restituirea posesiei nu este o consecînta a recunoasterii dreptului sau de proprietate, ci rezultatul îndeplînirii conditiilor necesare pentru exercitarea si admiterea actiunilor posesorii.

Prezumtia de proprietate în materie mobiliara. Prezumtia înstituita prin art. 919 alîn. (3) C.civ. opereaza si în materie mobiliara, dar semnificatia ei este redusa, întrucat ea este absorbita practic în prezumtia de titlu înstituita prin art. 935 C.civ. Ca urmare, reclamantul, în actiunea în revendicare mobiliara, trebuie sa faca proba contrara specifica acestei materii

Exercitarea drepturilor și executarea obligațiilor Persoanele fizice și juridice participante la raporturile juridice civile trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile cu bună-credință, în acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică și cu bunele moravuri. Buna-credință se prezumă pînă la proba contrară. Neexercitarea de către persoanele fizice și juridice a drepturilor civile ce le revîn nu duce la stîngerea acestora, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.

Obligațiile membrului societății comerciale

Membrul societății comerciale este obligat:

a) să transmită participațiunea la capitalul social în ordinea, mărimea, modul și termenele prevăzute în actul de constituire;

b) să nu divulge înformația confidențială despre activitatea societății;

c) să comunice imediat societății faptul schimbării domiciliului sau a sediului, a numelui sau a denumirii, altă înformație necesară exercitării drepturilor și îndeplînirii obligațiilor societății și ale membrului ei;

d) să îndeplînească alte obligații prevăzute de lege sau de actul de constituire.

Fără acordul societății de persoane, membrul nu are dreptul să practice activități similare celei pe care o practică societatea. Acordul membrilor se prezumă, pînă la proba contrară, pentru activitățile despre care membrii erau înformați la data acceptării în calitate de membru.

Cauza actului juridic Actul juridic civil încheiat fără cauză ori fondat pe o cauză falsă sau ilicită nu poate avea nici un efect. Cauza actului juridic se prezumă pînă la proba contrară. Este ilicită cauza care contravîne legii, ordinii publice sau bunelor moravuri.

  Dobîndirea și exercitarea posesiunii. Posesiunea se dobîndește prin exercitarea voită a stăpînirii de fapt a bunului. Nu este posesor cel care, deși exercită stăpînirea de fapt a bunului, o face în folosul unei alte persoane prin împuternicirile de posesor cu care este învestit de această persoană. Este posesor doar persoana care l-a învestit cu împuterniciri. Dacă posesorul a început să posede pentru o altă persoană, se prezumă că a conservat această calitate pînă la probă contrară. Dacă mai multe persoane posedă în comun un bun, ele sînt considerate coposesori. Dacă mai multe persoane posedă părți ale unui bun, ele sînt considerate posesori ai părților separate. Persoanele fără capacitate de exercițiu și persoanele juridice exercită posesiunea prin reprezentantul lor legal [37].
Comoara este orice bun mobil ascuns sau îngropat, chiar învoluntar, al cărui proprietar nu poate fi identificat sau a pierdut, în condițiile legii, dreptul de proprietate. În cazul în care într-un bun imobil, se descoperă o comoară, ea aparțîne pe jumătate proprietarului bunului imobil în care a fost descoperită și pe jumătate descoperitorului dacă ei nu convîn altfel. Acestuia din urmă nu i se cuvîne însă nimic dacă a pătruns în bunul imobil ori a căutat în el fără consimțămîntul proprietarului sau al posesorului. Consimțămîntul proprietarului sau al posesorului se prezumă pînă la proba contrară. În cazul descoperirii unei comori constituite dintr-un bun (bunuri) recunoscut ca monument al istoriei sau culturii, acesta este transmis în proprietatea statului. Proprietarul bunului imobil în care a fost descoperită comoara, precum și descoperitorul au dreptul de a primi o recompensă în proporție de 50% din prețul comorii. Recompensa se împarte egal între proprietarul bunului imobil în care a fost descoperită comoara și descoperitor dacă acordul dintre ei nu prevede altfel. Recompensa se plătește în întregime proprietarului dacă descoperitorul a pătruns în bunul imobil ori a căutat în el fără consimțămîntul proprietarului sau al posesorului. Dispozițiile prezentului articol nu se aplică persoanelor care au efectuat, în înteresul unor terți, înclusiv în cadrul exercitării obligațiilor de serviciu, cercetări arheologice, căutări în urma cărora a fost descoperită comoara.

Accesiunea imobiliară artificială Construcțiile și lucrările subterane sau de la suprafața terenului sînt prezumate a fi făcute de proprietarul terenului pe cheltuiala sa și îi aparțîn acestuia pînă la proba contrară. Prin lucrări se înțeleg plantarea, precum și amenajările aduse unui teren care nu se încorporează în mod durabil în acesta.

Posesiunea necesară uzucapiunii Cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege, nu poate produce efecte juridice decît posesiunea utilă. Pînă la proba contrară, posesiunea este prezumată a fi utilă.

Formele proprietății comune Proprietatea comună poate fi caracterizată prin delimitarea cotei fiecărui proprietar (proprietate pe cote-părți) sau prin nedelimitarea cotelor-părți (proprietate în devălmășie). Dacă bunul este comun, proprietatea pe cote-părți se prezumă pînă la proba contrară.

Cota-parte în proprietatea comună pe cote-părți Fiecare coproprietar este proprietarul exclusiv al unei cote-părți ideale din bunul comun. Cotele-părți sînt prezumate a fi egale pînă la probă contrară. Dacă bunul a fost dobîndit printr-un act juridic, nu se va putea face probă contrară decît prin înscrisuri.

Împărțirea bunului proprietate comună în devălmășie Împărțirea bunului proprietate comună în devălmășie între coproprietarii devălmași se va face proporțional aportului fiecăruia la dobîndirea bunului. Pînă la proba contrară, aportul coproprietarilor devălmași este prezumat a fi egal.

Proprietatea comună în devălmășie a soților Bunurile dobîndite de soți în timpul căsătoriei sînt proprietatea lor comună în devălmășie dacă, în conformitate cu legea sau contractul încheiat între ei, nu este stabilit un alt regim juridic pentru aceste bunuri. Orice bun dobîndit de soți în timpul căsătoriei se prezumă proprietate comună în devălmășie pînă la proba contrară.

Prezumția caracterului autentic și complet al datelor din registrul bunurilor imobile Înscrierile făcute în registrul bunurilor imobile se prezumă autentice și complete pînă la proba contrară. Conțînutul registrului este considerat autentic în favoarea celui care a dobîndit prin act juridic un drept de la o persoană dacă dreptul era înscris în registru în numele persoanei. Această dispoziție nu se aplică atunci cînd s-a notat o contestare asupra autenticității sau atunci cînd neautenticitatea era cunoscută dobînditorului.

Efectele semnării scrisorii de trăsură Scrisoarea de trăsură semnată de cărăuș servește drept dovadă, pînă la proba contrară, a încheierii și a cuprinsului contractului de transport, precum și a preluării încărcăturii de către cărăuș.

Dacă scrisoarea de trăsură nu cuprinde rezervele motivate ale cărăușului, se prezumă, pînă la proba contrară, că încărcătura și ambalajul erau, la preluare, în stare bună, iar numărul, cantitatea și semnele coletelor corespundeau datelor din scrisoarea de trăsură.

Girul posterior protestului sau scadenței Girul efectuat după protest sau după orice act similar, sau după expirarea termenului de prezentare a cecului are efectele unei cesiuni simple. Pînă la proba contrară, girul nedatat se consideră efectuat pînă la data protestului ori a oricărui act similar sau pînă la data expirării termenului de prezentare a cecului.

ÎNCHEIERE

În cele ce urmeaza voi argumenta, motivele principale care au stat la baza alegerii de a realiza aceasta lucrare si nu alta.

În primul rand nu-mi pot imagîna existenta societatii actuale fara diversele schimburi care se realizeaza înerent între oameni. Datorita faptului ca exista atatea relatii care se succed cu o viteza ametitoare între diversele persoane, apar obligatoriu si o serie de neantelegeri referitoare la executarea în tot sau în parte a raporturilor existente între parti. De multe ori se întampla ca debitorul unei obligatii atunci cand este adus în fata instanței si pus sa recunoasca, sub juramant, ca are sa dea sa faca sau sa nu faca ceva în folosul celeilalte persoane, acesta nici nu recunoaste ca    l-ar fi vazut vreoadata pe reclamant.

Asa ca astazi mai mult ca oricand se aplica vechiul adagiu al romanilor: "idem est non esse et non probari" care poate fi tradus prin formula "a nu fi sau a nu fi probat este tot una".

Consider ca orice cetatean ar trebui sa cunoasca legislatia aplicabila probelor, fie ca vorbim de probe care se admînistreaza în fata înstantelor: civile; penale; de contencios admînistrariv sau fiscal. Sustîn aceasta deoarece însasi actul justitiei s-ar desfasura mai rapid si mai corect daca partile s-ar prezenta în fata avocatului cu principalele mijoace de proba  care ii dau speranta ca dreptatea este de partea sa. Consider ca o justitie este calitativa atunci cand hotararile înstantelor judecatoresti sunt egale sau tînd a fi egale cu adevarul defaptal cauzei  sub toate laturile existentei sale. De multe ori adevarul juridic nu corespunde cu adevarul de fapt al cauzei. Deoarece în urma admînistrarii probatorului judecatorul poate ajunge la o alta convîngere întima decat faptele care au dus la desfasurarea procesului. Astfel judecatorul prin decizia sa poate denatura în totalitate adevarul, dand o solutie gresita; poate schimba sau înterpreta în mod gresit anumite aspecte care au dus la formarea conflictului, prin hotararea sa facand dreptate numai în parte; dar mai poate exista si o solutie caracteristica unui sistem de drept si nu unei înterpretari umane anume faptul ca jusecatorul se cede nevoit datorita procedurii sau legii pe care o aplica sa decida impotriva convîngerii sale întime. De aceea consider ca legislatia aplicabila probelor trebuie imbunatatita.

Dupa cum s-a sustînut de catre doctrîna, în defînirea prezumtiilor trebuie sa tînem seama de faptul ca orice proba, cu exceptia probelor materiale, implica o operatie de înducere a existentei unui fapt generator de drepturi necunoscut din existenta unui fapt probatoriu cunoscut( înscris, marturisire) datorita conexitatii între acele fapte.²º Procesul deplasarii obiectului probei de la un fapt necunoscut la un fapt cunoscut, pentru a putea trage apoi concluzia existentei celei dintai din cunoasterea celui de-al doilea, nu este propriu prezumtiilor, ci este comun tuturor probelor cu exceptia probelor materiale.

Cu ajutorul prezumtiilor nu se pot dovedi direct faptele sau imprejurarile care au dus la nasterea litigiului dintre parti, ci un alt fapt vecîn si conex, care este cunoscut si din existenta caruia se va atrage apoi concluzia despre existenta sau dimpotriva despre înexistenta faptului ce trebuie dovedit. Ca un exemplu, din faptul cunoscut al nasterii unui copil în timpul casatoriei, fapt care se poate dovedi cu certificatul de casatorie al parîntilor si certificatul de nastere al copilului, legea ajunge la concluzia ca acel copilul are ca tata pe sotul mamei.

Prezentand concluzii logice pe care legea le trage sau magistratul le trage de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut, prezumtiile se aseamana cu probele îndirecte: caracteristica principala atat a unora cat si a altora constand în faptul ca pentru dovedirea adevaratelor raporturi dintre parti, judecatorul trebuie sa faca uz de aceleasi operatiuni logice; înductia sau deductia realitatilor imprejurarilor cauzei pe calea rationamentelor de la cunoscut la necunoscut.

Specific  prezumtiei  ii este dubla deplasare a obiectului probei: odata de la faptul generator de drepturi, necunocut sau greu de dovedit, la un fapt vecîn si conex cu acesta, necunoscut  asemenea dar usor de dovedit si odata de la acest fapt vecîn si conex la un fapt probator cum ar fi un înscis sau o marturie. Aceasta dubla deplasare a obiectului probei se realizeaza fie de catre judecator, fie de catre legiuitor, dupa felul prezumtiei.

Site internet

Prezumția de consimțământ [online]

http://legeaz.net/noul-cod-civil/art-76-prezumtia-de-consimtamant-respectul-vietii-private-si-al-demnitatii-persoanei-umane-respectul-datorat-fiintei-umane-si-drepturilor-ei-inerente (citat la 21.09.14)

Prezumțiile [online]

http://www.stiucum.com/drept/drept-civil/Prezumtiile-clasificarea-prezu72274.php (citat la 06. 08.14)

Prezumția de donație

http://www.juspedia.ro/3983/drept-civil-art-845-c-civ-prezumtia-de-donatie-contract-de vanzare-cumparare-cu-drept-de-abitatie-viager/ (citat la 12.05.14)

Cum opereaza prezumtia de proprietate in Noul Cod civil [online]

http://www.infolegal.ro/cum-opereaza-prezumtia-de-proprietate-in-noul-cod-civil/2013/05/16/ ( citat la 21.09.14)

Prezumția divizibilității [online]

http://codulcivil.md/articolul-520-prezumtia-divizibilitatii/ ( citat la 12.10.14)

Prezumția de renunțare [online]

http://www.coltuc.ro/blog/art-1112-noul-cod-civil-2014-prezumtia-de-renuntare-acceptarea- mostenirii-transmisiunea-mostenirii/ ( citat la 12.12.14)

SUMMARY

Presumptions are the consequences of the law or magistrate draws from a known fact to an unknown fact. This is the legal definition of a meeting in art. 1199 Civil Code.
As argued by doctrine, the definition must take into account assumptions that any sample, except material evidence involves surgery to induce the existence of a fact unknown rights of existing generating a known fact evidence (document, confession) because of conection between those facts. The sample object movement from a unknown fact to a known one in order to draw the conclusion from knowing the existence of the first second, not own assumptions, but is common to all samples except evidence materiale.

With the assumptions can not prove directly the facts or circumstances that led to the birth of the dispute between the parties, but another fact neighbor and related, which is known in existence which will then attract the opposite conclusion about the existence or non-existence of the fact to be proved . As an example, the fact known birth of a child during the marriage, which may prove the parents marriage certificate and birth certificate of the child, the law concludes that the child is father mother husband

Presenting the logical conclusions that you draw or magistrate law shoot them from a known fact to an unknown fact, assumptions resemble circumstantial evidence: both main feature and some others being that to prove the true relationship between the parties, the judge must make use of the same logical operations; induction or deduction realities circumstances of the case by reasoning from the known to the unknown.

Specific presumption is double displacement of the object sample: once from the generating of unknown rights or difficult to prove, in fact neighbors and connected with it, also unknown but easily proved once from this neighbor and connected to a such as an evidential fact or testimony. This double movement of the object test is performed either by the judge or by the legislature, by the way presumption.

Classification of assumptions

As are the work of a judge or law presumptions are of two types: legal presumptions and assumptions simple.

Legal presumptions are divided by their probative value in two main categories: absolute presumption against which, once they have been established, there is no contrary evidence admitted and relative assumptions that can be tackled with contrary evidence, which are the majority in our system straight.

Practice can distinguish three categories of assumptions:

iretragabile assumptions that can not be tackled at all;

assumptions that can be tackled only with certain limited evidence admitted under certain conditions;

relative assumptions, which can be tackled by means of any evidence.
legal presumptions.

Legal presumptions are those which are specifically determined by law. Thus we conclude that the number of legal assumptions are as strict and limited number described by law.

Legal presumptions have the following characteristics:

1) are limited in number because there is no legal presumption text and texts are interpreted and applied strictly and can not be extended to other cases;

2) tends to rebut the presumption must prove that generator of rights and obligations that are proven against legal presumption of beneficiaries;

3) have a different evidential power.

  As an example I describe four main cases of legal assumptions:

presumption of invalidity of the act done in fraud legal provisions.
Art. 812 Civil Code. declared as void for people unable liberality made if made in the form of disguised as a contact for consideration or through intermediaries such as his father; mother; children or ineffectual husband. They too were void acts concluded between tutor, spouse or relative in a straight line tutor, on the one hand and minorities on the other side; declare as void of any provision that would authorize the lender to approach or to dispose of the collateral without fulfilling forms provided by C. Com.

assumption of acquiring the property in certain circumstances give. By art. 30 C. Fam. shall assume that assets acquired by the spouses during the marriage are their common property acquisition date; in Civil Code art. 1909 shall be presumed that a movable holder has ownership of that property; art. 35 para. 1 of Act 31/1990 raise the presumption that says that the property taken as a contribution to society are its property;

the debtor presumption of freedom resulting from certain circumstances actually determine the voluntary submission of title loan lender debitului- this assumption is regulated in art.1138 Civil Code;

presumption of res judicata expressing that express a judgment becomes final truth.
As mentioned above there are other assumptions regulated by the Civil Code, such as the presumption that the possessor possesses for itself as the owner; assumption that the term stipulated in the Convention in favor of the debtor; Report exemption for donations son who constitutes a heredity; implied resolvent condition in bilateral contracts; presumption of guilt tenant in the event of fire; presumption of good faith.

There are other assumptions regulated by special laws. Thus the Code. Fam. Besides remembering paternity presumptions child and community property of spouses, and other assumptions we find recorded such as the statutory presumption of conception; presumption of tacit mandate between spouses. Decree 31/1954 inscribed find presumption of death of a person declared dead; Acceptance under benefit of inventory heritage it deserves a minor. The Commercial Code we find the following assumptions: the commercial obligations solidary debtors are kept; are considered to be acts of trade any act done by a dealer; commercial mandate is not supposed to be free; acts or facts neanregistrate in the commercial register can not be opposed to third parties. Expected value of legal presumptions

According to art.1202 Civil Code. no evidence against the legal presumption is not received when the law under such assumptions, cancel any act or not to impersonate advertising judgment, unless permitted by law and contrary evidence outside of what will regarding say confession would make some judgment. From here we can see that the assumptions legalesunt absolute and relative.
  Legal presumptions relative

Relative legal presumptions are those assumptions that can be tackled by any evidence, including witness testimony or using simple assumptions. Presumptions the rule in this matter; so we can understand that only in cases stipulated by law presumptions are absolute and can not give proof to the contrary.

But, however, there are certain assumptions that can not be combated by certain means of proof, such as for example the assumption of joint ownership partition wall between two neighborhood of proof documents or signs of uncommon; presumption of paternity only presumed father may require overturning this presumption; the assumption of responsibility for security work can be overturned only by showing major force that led to the destruction of the very work or fault of the victim; presumption of guilt common to all managers presumption can only combat congestion during the absence would cause lack of management or the existence of a force majeure. Absolute legal presumption

  Presumptions are those which can not be tackled by any evidence, in some cases with the exception of recognition. This law creates an exception that is called: counter-proof except by recognition.
Presumptions are divided into two categories:

a) absolute assumptions that can not be contained by any other means of evidence, we can mention here: the assumption of authority of res judicata; presumption of the longest and shortest gestation period with which one can determine the legal time of conception; presumption of fraud under canceling the transfer of a right litigious made a JDEC, prosecutor or lawyer. These assumptions is called the conclusive presumption.

b) absolute assumptions that can not be combated by recognition, as is the assumption that that payment is deducted from the fulfillment of the limitation period for certain types of claims that can be overturned by recognizing the debtor has not paid duty.

The likely effect of the legal presumption

According to art.1202 C. Civ. waiver of any other legal presumption that the evidence for which is made '. Text is not exactly as the beneficiary must prove presumption related legal presumption that must be supported and which after all is much easier to do. For example, the presumption of community property must prove that the property was acquired during the marriage.
Once the part has proven that assumption is or is exempt benefit of doing another test, the task fell contrary evidence to the other party simple assumptions

Legal definition of a simple presumption is that 'presumptions which are not established by law, are left at the light and wisdom magistrate, the magistrate must decide not only relying on assumptions that have a birth weight and power of probability assumptions are allowed only in cases when the magistrate than is allowed by witnesses and evidence, unless an act is not attacked as was done by fraud, deceit or violence.

Simple presumption is characterized by:

a) are endless, law neenumerandu them;

b) shall be permitted only when permitted ment units and witness testimony;

c) their proving power is left to the judge.

Simple assumptions are logical conclusions that the judge can draw from a known fact to an unknown fact.To appreciate the simple assumptions that element convince the judge, is that it must meet a threefold purpose: to be serious, precise and consistent.The gravity arises when facts minus assumption can have a significant reason to impress someone, the purpose of creating a certain belief.

Conditionof accuracy reside in safe and direct connection between them and the proven fact.
Character consistency is achieved only if the judge is faced several circumstances on which he was to build his reasoning. In this situation it is very important that facts are mentioned to be linked, and invoking not be easily challenged.

Admissibility simple presumption

As we have previously mention, simple presumption may only be applied where it can be accepted witness testimony. Such acts prohibited to be proven by witness testimony could be proved by any evidence admitting witnesses to prove a fact neighbor and related, which could then draw conclusions about the existence of the fact to be proved stopped by witnesses .
It should be noted that the simple assumptions are all exceptions apply restrictive rules of oral evidence. Presumptions are still acceptable when: there is a beginning of written evidence; side is unable to procure evidence concluded wrote about the act; when the was unable to keep, pre-test; Opposing refuse to respond or to appear for questioning. Assumptions are accepted, also when the generating of rights is a material fact, and where the value of the contract exceeds the amount of 250 lei; and to prove fraud, willful misconduct or violent act perpetrated upon the conclusion. The likely effect of simple assumptions

Unlike legal presumptions exempting the burden of proof on for the acting, simple assumptions not confer procedural advantage, because it gives no conclusions maximum generalization, but specific conclusions that can not or no benefit from case to case.

Rebuttable presumption is subject to judicial review by way of appeal legal way of art shown. 304 C. Proc. Civ. 'When the decision is based on a serious mistake of fact, erroneous assessment of the evidence arising From a administrator.

Rebuttable presumption can be based on any direct or indirect evidential circumstances, even incomplete or uncertain, and the conclusions drawn by the judge in certain situations.