Prezentarea Turistica a Zonei Litoralului Romanesc

CAPITOLUL 1

1.1. Resursele naturale și antropice

Litoralul romanesc se întinde de la granița cu Ucraina în nord pană la granița cu Bulgaria în sud cuprinzand limetele estice ale județelor Constanța si Tulcea. Pe o rază de 163 km, din extremitatea nordică pană aproape de Năvodari se află Delta Dunării care ocupă mai mult de jumătate din suprafața litoralului, dar și lacurile de coastă. Litoralul romanesc se împarte în două sectoare:

– sectorul nordic are o lungime totală de 163 km, cuprins între Capul Midia și brațul Musura, este un țărm de origine fluvio-marină,jos, cu plaje nisipoase întinse;

– sectorul sudic are o lungime de 82 km,este cuprins între capul Midia și Vama Veche, spre deosebire de sectorul nordic acesta este un țărm înalt (2-40 m), alcătuit din faleze formate din calcare sarmatiene.

Litoralul Mării Negre deține o importantă salbă de lacuri, fie cu apă dulce,cum ar fi lacurile Siutghiol, Tașaul, Neptun, Jupiter fie cu apă sărată. Condițiile de climă, conform studiilor de specialitate constituie un important factor de cură, fapt ce a condus la apariția climoterapiei ca mijloc terapeutic cu ajutorul elementelor climogeografice.

Clima temperată favorizează petrecerea unui concediu estival pe litoralul romanesc.În ceea ce privește plaja, are o lățime cuprinsă între 150-200 m acoperită în mare parte cu nisip fin. Falezele au înalțimi variate și reprezintă aproximativ două treimi din lungimea litoralului romanesc.

Faleza crește de la Capul Singol spre sud pană la 35 m și scade apoi la 10-15 m ajungand să atingă la Eforie și Capul Tuzla în jur de 40 m, iar înspre Costinești și Mangalia scade din nou la 10-20 m, după care începe să crească, înspre Vama Veche.

Se pare că strălucirea soarelui,ajunge la o medie de 2500 de ore pe an în partea litoralului romanesc, clasandu-se printre coastele plajei dalmațiene ( Croația ) și plajele coastelor Mării Mediterane. În timpul sezonului se poate face plajă pană la 10-12 ore în cursul unei zile.

Anumite elemente climatice sunt indispensabile practicării sporturilor specifice sezonului de iarnă (stratul de zăpadă și temperatura aerului). În zona montană, stratul de zăpadă se instalează în octombrie și deseori mai devreme, iar în regiunile joase, la începutul luni decembrie și în a doua parte a lunii decembrie pe litoral și durează, cu intermitențe, pană la sfarșitul lunii martie în campie- litoral și pană la finele lui mai sau iunie- în zona munților.

Stațiuni la Marea Neagră:

– Mamaia este ce-a mai populată stațiune a litoralului romanesc datorită numărului mare de spații de cazare (peste 30.000), dar și datorită plajei destul de întinse ajungand la 10 km de la Hotelul ,,Parc” la ,,Hanul Piraților”;

– Eforie Nord este clasificată ca fiind a doua stațiune ca mărime după Mamaia situată la aproximativ 14 km de Constanța. Specific acestei stațiuni este deschiderea largă către mare și faleza de peste 30 m înălțime. Fiind o stațiune în expansiune își schimbă înfățișarea de la an la an;

– Eforie Sud este o stațiune de mici dimensiuni, poziționată în sudul litoralului la 18 km de municipiul Constanța. Factorii naturali din zonă sunt exploatați în beneficiul sănătății, respectiv nămolul și apa sărată;

– Vama Veche și stațiunea Doi Mai sunt situate în apropierea graniței cu Bulgaria, două localități celebre pentru petrecerea unui concediu nonconformist;

– Venus este o stațiune care poartă numele zeiței frumuseții situată în partea sudică a litoralului la doar 3 km de Mangalia și aproximativ 42 km de Constața. Stațiunea Venus s-a dezvoltat ca stațiune balneară, unde pot fi tratate o serie de afecțiuni importante;

– Olimp vine în întampinarea turiștilor cu o cea mai lată plajă de pe litoralul romanesc, avand aproximativ 300 m și o lungime de 3 km. Cei care aleg această zonă turistică sunt turiști din toate categoriile de varstă. În plin sezon estival tinerii, îndeosebi, aleg această zonă,deoarece în decurs de cateva zile se transformă în ,,kilometrul 0” al distracției pe litoral;

– Saturn se află în partea de nord a Mangaliei, în imediata apropiere a acesteia. Este locul preferat de divertisment estival al localnicilor dar și a turiștilor cazați în orașul Mangalia. Avantajos în această stațiune sunt prețurile destul de scăzute avand în vedere și numărul mic de turiști care vizitează această stațiune. Saturn este o stațiune cu numeroase terase și restaurante în aer liber;

– Costinești denumită și ,,Stațiunea Tineretului” datorită numărului mare de turiști din categoria tinerilor este orientată spre est și se întinde pe o lungime de circa 5 km, fiind expusă la soare tot timpul zilei.;

– Jupiter este o stațiune de mici dimensiuni cu hoteluri renovate, cateva dintre ele avand poziții spectaculoase pe faleză. Are un farmec remarcabil în cadrul stațiunilor de la Marea Neagră. Plaja este lată cu nisipul fin aflandu-se în continuarea celei din Neptun;

– Aurora are un farmec aparte în cadrul stațiunilor de pe litoral. Cap Aurora are o piziționare aparte care îi conferă un farmec unic pe litoralul romanesc. Aurora este o peninsulă cu aspect de promontoriu, faleză fragmentată în numeroase golfulețe mici delimitat de diguri de protecție;

– Neptun este situată la 35 km de Constanța și 8 km de Mangalia între Olimp la nord și Jupiter la sud. Stațiunea Neptun prezintă un dezavantaj vizibil, deoarece între stațiune și mare se regăsesc un complex de lacuri care intervin între hoteluri și plajă, astfel încat stațiunea Neptun nu se poate lăuda cu nici măcar un singur hotel construit pe plajă.

Pentru a compensa dezavantajul pe care îl are, Neptun are la bază o vegetație bogată, o liniște și o plajă bună

Aceste stațiuni sunt localizate în județul Constanța și oferă spații de cazare de toate categoriile (hoteluri în funcție de preferințele fiecărui turist, de la 1 pană la 5 stele, campinguri, moteluri, pensiuni, vile sau apartamente cu regim hotelier).

Dintre cele amintite anterior cea mai reprezentativă și cu cele mai multe spații de cazare este stațiunea Mamaia, avand și o plajă destul de întinsă, lată de 250 m și 10 km lungime.

1.2. Baza materială specifică turismului

Cea mai importantă componentă a bazei tehnico-materiale specifice o reprezintă rețeaua unităților de cazare (găzduire), astfel are răspunsul uneia dintre necesitățile de bază ale turistului, și anume odihna, înnoptarea. Fără existența unor astfel de echipamente nu se poate realiza un consum turistic. Mai mult, dimensiunile, structura și distribuția spațială a mijloacelor de cazare determină caracteristicile tuturor celorlalte componente ale bazei tehnico-materiale a turismului și implicit, amploarea și orientarea fluxurilor turistice.

Rețeaua unităților de cazare este formată din obiective de diverse tipuri, structurate după conținut, funcția îndeplinită, categoria de confort, perioada de funcționare etc

În principiu, analizele asupra echipamentelor de cazare au în vedere componenta (sectorul) comercială, alături de aceasta existand un sector non- sau cvasincomercial foarte bine reprezentat prin reședințe secundare, proprietăți în sistem ,,time-share”, spații de găzduire oferite de sistemul educațional (cămine), grupări religioase etc.

Una dintre cele mai frecvent utilizate grupări separă mijloacele de cazare în:

unități hoteliere propriu-zise și asimilate lor (moteluri, pensiuni, hanuri, hoteluri-apartament, bungalow-uri etc.) și

– unități complemetare sau cazarea extrahotelieră, reprezentată de terenuri de camping și caravaning, căsuțe, sate de vacanță, cămine și hanuri pentru tineri, camere, cabane și refugii montane, case și apartamente de închiriat, sanatorii și stabilimente de sănătate, tabere și colonii de vancanță.

Din punct de vedere structural, și unitățile de alimentație pot fi grupate pe tipuri, categorii de confort, perioadă de funcționare, forme de proprietate, etc.

Destinată să satisfacă nevolie de hrană dar și de recreere ale turiștilor, rețeaua unităților de alimentație specifică este dominantă, spre deosebire de cea vizandu-i pe rezidenți, de restaurante (cu peste 45% din numărul unităților și aproape 60% din numărul de locuri); acestora li se adaugă unități cu profil mai lejer (prin gama de sortimente a preparatelor și a serviciilor oferite) de tipul bufet, bar, rotiserie, pizzerie etc., semnificand circa 35% din totalul locurilor la mese; din structura tipologică a unităților de alimentație din zonele turistice mai fac parte, dar cu ponderi relativ mici, cafenele, cofetării și patiserii, ceainării precum și chioșcurile de profil.

Baza tehnico-materială specific turistică înscrie între componentele sale și mijloacele de transport; este vorba de cele care sunt destinate exclusiv turiștilor și/sau se află în proprietatea/administrarea unor societăți comerciale aparținand sferei turismului. În privința dimensiunilor, la nivel mondial, se poate vorbi de existența unui sector al transporturilor specifice bine dezvoltat, ca efect al preocupărilor organizatorilor de turism de a evita disfuncționalitățile generate de apelarea la servicile terților.

În cazul țării noastre, parcul de mijloace de transport aflat în dotarea întreprinderilor turistice este relativ modest, rezultat al unui complex de cauze, înre care; o anume tradiție în organizarea voiajelor, puterea economică redusă a societăților de turism, faptul că tendința de integrare pe verticală, puternic dezvoltată în lume, se află abia la început etc.

În aceste condiții, turismul romanesc dispune de mai puțin de 3000 autocare, circa 1000 microbuze și aproape 800 de autoturisme destinate închirierii, cateva aeronave și 4-5 nave-hotel pentru croaziere în Delta Dunării. Acestea se află în proprietatea sau administrarea, după caz, a agențiilor de turism, a societăților hoteliere sau a celor de transport (ex., ROMTUR – considerat cel mai important agent economic de profil, Touring ACR, reprezentanțele în Romania ale Hert, Avis, Budget, operatori aerieni, Administrația Rezervației Biosferei, Delta Dunării etc).

Instalațiile (mijloacele) de transport pe cablu fac parte, de asemenea, din structura bazei tehnico-materiale specific turistice; ele servesc ca mijloace de continuare a călătoriei (transport) sau de acces spre altitudinile înalte, spre destinațiile de vacanță sau ca mijloace de agrement. Pentru unele tipuri de turism, cum sunt sporturile de iarnă, alpinismul, aceste instalații joacă un rol esențial, stimuland sau îngrădind dezvoltarea lor. Recunoașterea acestui rol, paralel cu evoluția explozivă a interesului pentru schiul amator s-au concretizat în eforturi investiționale remarcabile în domeniu și într-o echipare pe măsură.

Pe baza statisticilor internaționale, în 1996 existau în lume peste 21 mii teleferice, din care 60% în Europa: totodată, țările membre ale grupului alpin ( Franța, Austria, Germania, Elveția) concentrau cea mai mare parte a acestor instalații.

Mijloacele de agrement este o altă componentă bine structurată a bazei tehnico-materiale proprii turismului; aceste echipamente au ca obiectiv crearea condițiilor cu varietatea destinațiilor de vacanță, cu diversitatea gusturilor și preferințelor turiștilor, mijloacele de agrement se prezintă, din punctul de vedere al conținutului, într-o gamă foarte largă și anume: terenuri de sport, săli de jocuri (mecanice, calculatoare, bowling) sau polivalente (spectacole, expoziții, concursuri), parcuri de distracție, centre de echitație, plaje și instalații de sporturi nautice, partii de schi, cluburi, cazinouri, discoteci etc.

Instalațiile de tratament ocupă un loc mai modest în structura bazei materiale, fiind destinate unei forme particulare a turismului, și anume celui balneo-medical. Aceste dotări au un conținut eterogen, determinat de specificitatea afecțiunilor, natura resurselor (ape minerale, mofete, nămoluri) și profilul stațiunilor.

Din categoria acestora pot fi menționate: instalații de fizioterapie, băi, buvete, amenajări saline, săli de gimnastică, amenajări pentru cura de teren etc.

Beneficiind de un potențial natural deosebit de bogat și variat, Romanie dispune de circa 40 de baze de tratament, din care aproape jumătate în incinta hotelurilor, asigurand condiții de cură pe toară durata anului calendaristic, unde se pot efectua zilnic aproximativ 100.000 proceduri.

Din structura bazei tehnico-materiale specifice mai fac parte satele turistice și satele de vacanță. Încadrate impropriu de diverși autori în categoria mijloacelor de cazare, acestea au o structură complexă, polifuncțională, oferind turișilor atat condiții de găzduire și servire a mesei, cat și de agrement. Totodată, se impune precizarea că, deși cele două categorii de echipamente au o terminologie apropiată, conținutul lor este diferit.

Satele turistice sunt, într-o accepțiune generală, localități rurale situate într-un cadru natural nepoluat, dispunand de elemente atractive posibil de valorificat, precum: arhitectura locală, port popular, tradiții, meșteșuguri etc., amenajate astfel încat să ofere temporar sau permanent găzduire, alimentație și activități recreativ-distractive.

Satele de vacanță sunt ansambluri de dimensiuni mari, de factură modernă, ce cuprind unități de cazare individuală sau familială (vile, bungalow-uri), grupate în jurul unor spații comune pentru masă, distracție și sport.

Alături de ramura de transporturi, contribuții importante la dezvoltarea turismului au telecomunicațiil, comerțul, sănătatea, zestrea edilitară a localităților etc. O analiză a bazei tehnico-materiale din aceste domenii evidențiază, cel puțin sub aspect cantitativ, o dotare corespunzătoare

1.3.Indicatorii circulației turistice

Printre indicatorii cei mai reprezentativi pentru caracterizarea circulației turistice se folosesc: numărul turiștilor, numărul mediu de turiști, numărul zile-turist, încasările din turism, durata medie a sejurului, densitatea circulației turistice, preferința relativă a turiștilor etc. O parte din acești indicatori (numărul de turiști, număr zile-turist, încasările din turism) se obțin direct din informațiile furnizate de sursele amintite.

Indicatorul număr mediu de turiști se obține prin punerea în relație a numărului de turiști cu un aspect economic, putem obține astfel: număr mediu de turiști pe zi, lună, la pe litoral, la munte etc. Indicatorul respectiv arată intensitatea circulației turistice într-un anumit interval ( calendaristic sau sezon turistic ).

Indicatorul număr de turiști îl putem obține prin acumularea informațiilor aflate în diferite documente statistice, calculandu-se efectiv la sfarșitul anului calendaristic, dar și pe perioade mai mici, în funcție de nevoile celui care îl utilizează. Indicatorul îl putem determina pe total circulație turistică sau pe tipuri de acțiuni, zone turistice etc.

Durata medie a sejurului se poate obține ca raport între total zile-turist și numărul de turiști. Acest indicator arată timpul mediu ( zile ) de rămanere a turiștilor în spațiile de cazare și reflectă astfel posibilitatea ofertei de a reține turistul într-o anumită zonă, regiune etc.

Densitatea circulației turistice pune în legătură directă circulația turistică cu populația rezidentăa țării ( zonei, regiunii ) receptoare. Acest indicator se calculează ca raport

între numărul turiștilor sosiți în zona X și populația rezidentă a zonei X. De regulă acest indicator are valoare subunitară, dar există și zone ( jud. Constanța în perioada de sezon turistic estival atinge nivelul de 2,12 la densitatea circulației turistice ) sau țări ( Spania,Austria ) în care valoarea este supraunitară.

Numărul de înnoptări sau numărul zile-turist se obține din înregistrările în spațiile de cazare, prin însumarea numărului de zile de ședere al fiecărui turist; se poate pe tipuri de unități de cazare, pe tipuri de acțiuni, pe zone de proveniență a turiștilor etc

Preferința relativă a turiștilor redă informații asupra orientării geografice a fluxurilor de turiști emise de către un bazin de cerere ( zonă, țară etc. ); se obține ca raport între numărul de turiști dintr-o țară Y care se deplasează spre o țară X și populația rezidentă a țării de origine X. .

Tabelul 1.1.

Sosiri turiști romani și străini pe litoralul romanesc în perioada 2010/2013

Sursa: Prelucrare pe baza Anuarului Statistic al Județului Constanța 2014

Turiștii români, care au vizitat litoralul românesc în ultimii patru ani au înregistrat o creștere aproape constantă, de la 755 mii în anul 2010 la 898 mii în anul 2012 când s-a înregistrat cel mai mare aflux de turiști român din ultimii 4 ani (tabelul 1.1.).

Comparând anul 2013 cu anul 2010 se observă o creștere cu 7,5% a numărului de turiști români față de acum patru ani, creștere care nu este semnificativă dar este importantă pentru economia țării noastre.

Numărul de turiști străini sosiți pe litoralul românesc în perioada 2010-2013 a oscilat de la 46.000 în anul 2011 la 48.000 în 2010 și 2013 înregistrând o ușoară creștere, 55.000 , în anul 2012. Se poate spune că nu s-a fost înregistrat un aflux mare de turiști străini în ultimii 4 ani pe litoralul țării noastre.

Numărul total de turiști (români și străini) sosiți în 2013 pe litoralul românesc este aproape direct proporțional cu numărul de turiști români, creșterea înregistrată fiind de 7,0% față de anul 2010.

Tabelul 1.2.

Capacitatea și activitatea de cazare turistică în zona litoralului în perioada 2010-2013

Sursa: Prelucrare pe baza Anuarului Statistic al Județului Constanța 2014

Capacitatea de cazare turistică a scăzut din anul 2010 când existau 124.643 locuri la 83.751 locuri în anul 2011, în următorii doi ani s-a înregistrat o ușoară creștere care nu a mai ajuns la numărul de locuri existent în anul 2010. Această capacitate de cazare ar fi trebuit să fie direct proporțională cu numărul total de turiști care, așa cum se vede din datele tabelului 1.2. în anul 2012 a fost de 953.000, iar capacitatea de cazare a scăzut în comparație cu anul 2010. Capacitatea de cazare existentă a scăzut în anul 2013 cu 31,19% față de anul 2010.

Reprezentativ este intervalul dinte 2011 și 2012 când a crescut capacitatea de cazare în funcțiune. În anul 2011 au fost 11.329 locuri-zile și în 2012 10.657 locuri-zile, comparativ cu 2010 și 2013 când s-au înregistrat în jur de 9.979 locuri-zile.

Înnoptările în perioada menționată anterior au înregistrat o ușoară creștere de 7,95% în anul 2013 față de anul 2010. Turiștii români au înnoptat mai puțin în anul 2013 pe litoralul românesc decât în anul 2012 și 2010 în timp ce turiștii străini au înregistrat un număr aproape constant în 2010, 2012 și 2013.

Indicii de utilizare netă a capacității în funcțiune pentru fiecare an în parte, începând cu anul 2010 și până în 2013, arată că în 2011 aceștia au fost de 29,7% crescând la valoare maximă în 2012 de 35,7%.

Tabelul 1.3.

Structuri de primire turistică cu funcțiuni de cazare turistică în zona litoralului în

perioada 2010-2013

Sursa: Prelucrare pe baza Anuarului Statistic al Județului Constanța 2014

Referitor la structurile de primire turistică cu funcțiuni de cazare turistică în zona litoralului românesc , în perioada 2010-2013 (tabelul 1.3.1) se observă că numărul de hoteluri și moteluri a scăzut în anul 2013 cu 16,39% față de anul 2010, scădere care se observă și pe parcursul anilor 2011 și 2012.

Hotelurile pentru tineret sunt inexistente pe litoralul românesc, în schimb a crescut numărul de hosteluri de la 24 în anul 2010 la 44 în anul 2013, creștere foarte semnificativă (83,33%). Această structură de primiri turistică a înregistrat creșteri semnificative în fiecare an din 2010 și până în 2013, perioadă la care se face referire în studiul de față.

Hanurile turistice nu se regăsesc pe litoralul românesc acestea fiind specifice altor zone turistice, deoarece în aceste structuri se reînvie atmosfera tradițională a vechilor hanuri cu soluții constructive, dotări și amenajări interioare specifice vechii arhitecturi românești mai puțin integrate în structurile litoralului.

Același lucru se poate spune și despre cabanele turistice care sunt specifice zonei montane și foarte puțin litoralului.

Campingurile și unitățile tip căsuță au fost în anul 2010 în număr de 46 ca apoi în următorii ani numărul acestora să se reducă până la 20 , respectiv cu 56,52%.

Vilele turistice și bungalourile au scăzut de la 567 în anul 2010 la 340 în 2013. Această scădere se observă și în cazul taberelor de elevi și preșcolari unde se înregistrează un procent de 58,33% mai mic decât în anul 2010.

Pensiunile turistice au înregistrat și acestea o scădere remarcabilă de peste 50% în 2013 față de 2010 (56,52%)., iar cele agroturistice de 80% în 2013 față de anul 2010. Acest lucru se poate explica prin faptul că turiștii care au vizitat litoralul românesc în perioada 2010-2013 au fost tentați de cazarea în unități tip hotel, motel și hosteluri mai puțin pentru celelalte structuri de cazare.

Per total structuri de primire turistică se observă o scădere pentru anii 2011-2012-2013 față de anul 2010, dar și o ușoară creștere în comparație cu anul 2011 care s-a menținut și să sperăm că se va menține în continuare.

Tabelul 1.4.

Sosiri ale turiștilor, pe structuri de primire turistică în anul 2012 și 2013 pe litoralul românesc

Sursa:Prelucrare Anuarul Turistic al României 2013 și 2014

Făcând un studiu comparativ al turiștilor sosiți pe litoralul românesc în perioada 2012-2013, pe structuri de primire turistică (tabelul 1.3.2) se observă că pentru cazarea în hoteluri procentul de peste 95% este constant pe cei doi ani pentru turiștii români la fel și la turiștii străini unde se vede o foarte ușoară scădere. Această scădere se înregistrează ca o creștere în hosteluri, la turiștii străini care în 2013 au fost 6,56% iar în 2012 numai 2,39%. Și în cazul vilelor turistice , acestea au fost preferate de turiștii străini în anul 2013 (6,18%) în comparație cu anul 2012 (1,65) dar și față de turiștii români care în anul 2012 au fost de 34.686 iar în 2013 de numai 12236.

Pentru bungalouri și cabanele turistice au crescut preferințele turiștilor români în anul 2013 față de 2012 dar au scăzut cele ale turiștilor străini care și-au îndreptat atenția către campinguri unde se vede o creștere de 4,99 % în 2013 față de 2012 când era de 3,16%.

Taberele de elevi și preșcolari au fost organizate numai pentru tinerii din România atât în anul 2012 cât și în anul 2013.

Popasurile turistice se pare că au fost o atracție pentru turiștii români care în 2012 au fost de 639 iar în 2013 să se ajungă la 1523, pe când în cazul turiștilor străini lucrurile au stat exact opus, de la 2,67% în anul 2012 s-a ajuns la 1,05% în anul 2013.

Pensiunile turistice, cele agroturistice și căsuțele turistice au fost ocupate în totalitate de către turiștii români, cei străini nefiind interesați de aceste structuri de primire turistică în anii 2012 și 2013.

CAPITOLUL 2

PIAȚA TURISTICĂ A LITORALULUI ROMANESC

2.1. Conținut și caracteristici

Piața turistică este parte componentă a pieței, în principiu, și a pieței serviciilor, în particular, dar și a mediului economico-social. Este reprezentată de o serie de trăsături comune cu ale respectivelor, dar și de o serie de caracteristici proprii, dependente de specificul activității în acest domeniu. În concordanță cu accepțiunea generală, piața turistică reprezintă totalitatea tranzacțiilor ( actelor de vânzare-cumpărare ) al căror specific îl atribuie produsele turistice, privită în legătură cu relațiile pe care le generează și spațiul geografic și chiar timpul în care se desfășoară.

Piața turistică este reprezentată de interferența dintre oferta turistică cu cererea respectiv, dintre produsul turistic cu consumatorii săi. Ea se suprapune, în general cu zonele receptoare, dar nu este absentă nici în zonele de tranzit sau chiar în mediul urban. Componentele de bază ale pieței turistice sunt:

– oferta turistică , se exprimă prin produsul turistic și include fondul turistic și serviciile turistice (transport, cazare, agrement etc.);

– cererea turistică – ce include un volum potențial de turiști modelat de o largă varietate de factori de irdin demografic, socio-economic, psihologic

Piața ar trebui înțeleasă, în complexitatea sa, ca și sfera de confruntare dintre oferta turistică, materializată prin producția turistică, și cererea turistică materializată în consum sau expresie a nevoilor, dorințelor și aspirațiilor clienților. O astfel de abordare evidențiază că laturile corelative ale pieței, adică cererea și oferta, prin modalitățile specifice de echilibrare și prin caracteristicile lor, doresc a defini în ansamblu specificul pieței turistice dar și particularitățile sale în raport cu alte segmente de piață.

Avand în vedere cele prezentate, piața turistică se caracterizează, într-o primă fază, prin complexitate, dat fiind faptul că produsul turistic (oferta) are un conținut mai aparte, fiind alcătuit din bunuri și servicii, din elemente tangibile și intangibile. Produsul turistic include elemente de o mare eterogenitate, rezultate din activitatea conjugată a unui număr destul de mare de producători-ofertanți, cu o mare varietate de forme de concretizare, ceea ce accentuează caracterul complex al pieței. Varietatea formelor de concretizare, dar și de asociere a elementelor constitutive ale produsului turistic, pe de o parte, diversitatea nevoilor și dorințelor consumatorilor, pe de altă parte, determină ca din confruntarea ofertei cu cererea de produse și servicii să rezulte o mulțime de forme de turism și implicit, de segmente, de subpiețe – cum le numesc anumiți autori, conferind pieței un caracter ,,peticit” ( patch ), fragmentat. .

Caracterul fragmentat este o altă particularitate a pieței, determinat de mulțimea de diverse forme de turism, de subpiețe, rezultate din confruntarea pe piața turistică a variatelor forme și asocieri ale produsului turistic, pe de o parte, și diversitatea nevoilor și dorințelor consumatorilor, pe de altă parte

Opacitatea. În cadrul pieței turistice apar mai multe incertitudini decat pe piața bunurilor tangibile, generatoare de riscuri pentru ofertant și cumpărător, determiante de faptul că oferta este ,,invizibilă”, exprimată prin ,,imagini” create de cumpărător pe baza informațiilor căpătate și a experiențelor anterioare.

La rândul ei, opacitatea poate genera particularități în modul de manifestare a concurenței pe piața turistică. De asemenea caracterul limitat clienților și concurenței asupra ofertei, neposibilitatea cunoașteri în detaliu a produselor și ,,performanțelor” lor reduc, pe de o parte, rolul prețului ca principal instrument de reglare a raportului cerere-ofertă, de echilibrare a pieței, și pe de altă parte, îngrădesc intrarea în această ramură, libera circulație a capitalului.

Piața turistică este, de asemenea, caracterizată printr-o ,,hipersensibilitate” la oscilațiile macromediului, prin elasticitate și dinamism.

Piața turistică, în ansamblul ei, și în mod aparte cererea turistică, a înregistrat de-a lungul vremii o evoluție crescătoare dintre cele mai dinamice, ca rezultat al punerii în acțiune a unui ansamblu de factori de natură diversă, proprii unor zone sau specifici economiei mondiale. Astfel nivelul de dezvoltare și structura economiei, cadrul legislativ, structura economiei, progresul tehnologic și instituțional, calitatea mediului înconjurător, climatul politic, ca factori favorizanți sau restrictivi ai călătoriilor, și-au pus amprenta asupra ritmului și direcțiilor evoluției pieței turistice.

O particularitate destul de importantă a pieței turistice este dată de concentrare în timp și spațiu, specifică deopotrivă cererii și ofertei. Concentrarea, exprimată prin diferențe importante în amploarea activității și a ansamblului tranzacțiilor, de la o perioadă la alta sau de la o zonă la alta, are anumite implicări asupra modului de derulare a pieței, favorizând apariția anumitor situații de ofertă fără cerere și cerere fără ofertă, cu un efect negativ asupra utilizării capacității de producție, rezultatelor economice și satisfacerii clientelei.

O altă particularitate a pieței turistice, decurgând din modul de manifestare al cererii, este mobilitatea. Dependentă fiind în mare mășură de cadrul natural și de condițiile locale, oferta turistică nu poate veni în întâmpinare cererii, ca în cazul altor piețe; în vederea finalizării actului de vânzare-cumpărare se deplasează cererea

Piața turistică are anumite varietății de forme de manifestare, putem vorbi, astfel, de o piață reală și efectivă, potențială și teoretică; de o piață locală, națională, internațională internațională-regională și mondială; de o piață diferită pe produse ( tipuri de vacanțe/forme de turism ), pe fragmente de consumatori, pe tipuri de producători sau ofertanți etc.

În practica turistică se înregistrează destul de des cazuri de modificări impulsive ale turiștilor în alegerea deciziilor pentru anumite destinații a călătoriilor lor, care pot provoca și ele anumite mutații în volumul fluxurilor turistice.

În practică, operatorul de tururi (agenția de turism, filiala de turism etc) are prim planul în inițiativa ofertei, dar în ultimă instanță clientul este cel care decide dacă un produs turistic corespunde dorințelor, preferințelor și gusturilor sale. Astfel serviciile turistice ar trebui să fie adaptate intereselor acestora, gusturilor și preferințelor, iar clientul trebuie să fie informat de această conformitate, transformandu-l dintr-un turist potențial în unul real și, pe cat se poate, de constant. Implementarea oricărei strategii în ceea ce privește produsul turistic, pătrunderea pe o piață, organizarea distribuției, măsurile de promovare etc. se bazează în consecință pe datele furnizate de activitatea de studiere constantă, sistematică și metodică a cerințelor și tendințelor de evoluție a pieței turistice.

2.2. Cererea și oferta turistică

Ansamblul bunurilor și serviciilor utile pentru stimularea activității specifice de consum turistic este definit generic prin noțiunea de produs turistic, ansamblul activităților indispensabile pentru producția și distribuția lor prin termenul de ofertă turistică, iar ansamblul nevoilor sociale pentru consumul produsului turistic prin termenul de cerere tursitică.

Cererea turistică, ca parte componentă a pieței, reprezintă ,,dorința pentru un anumit produs, dublată de posibilitatea și decizia sau dorința de a-l cumpăra”.

Cererea turistică este deci formată din totalitatea persoanelor care își arată acea dorință de a se mișca periodic și temporar în afara localității proprii, pentru altfel de motive decât prestarea unor activități remunerate la locul de destianție.

Consumul turistic este format totalitatea cheltuielilor realizate de purtătorii cererii turistice pentru achiziționarea unor servicii și bunuri strans legate de motivația turistică. Gama de servicii pentru care poate opta un turist în momentul unei călătorii turistice, în decursul unui sejur de vacanță sau în cadrul unei forme de turism practicată, de diversitatea produselor turistice în cadrul fiecărei forme de turism, de distanța dintre localitatea de reședință a turistului și locul unde se va realiza respectivul consum turistic, de sezonalitatea activității turistice, de felul atracțiilor turistice majore care polarizează curentele turistice spre posibile destinații, de forța de cumpărare a clientului potențial (cererea solvabilă) și, într-o proporție foarte importantă, de gusturile, preferințele, aspirațiile etc., mai pe scurt, de motivațiile nevoilor sociale turistice ale clientelei potențiale.

Încercand o structurare a acestor aspecte, reiese că cererea turistică se manifestă practic într-un număr nedeterminat de variante, nuanțate ori nuanțabile de la un client potențial la altul, în funcție de:

tipologia socioprofesională, familia și forma de turism în care se desfășoară călătoria

turistică a clientului interesat;

caracteristicile tehnice ale voiajului efectuat (durata sejurului, modalitățile de cazare, formele de transport);

sursele financiare și disponibilitatea sumelor pentru acoperirea cheltuielilor turistice în funcție de structura serviciilor;

motivațiile clientelei și preferințele turiștilor pentru atracțiile oferite.

În ceea ce privește raportul dintre cerere-consum, situația se prezintă astfel:

a) consumul turistic în comparație cu cererea are o sferă de cuprindere mai mare, deoarece și în cazul turismului se poate discuta despre autoconsum (ex: vacanțe petrecute în locații de reședință secundare, vizite la rude și prieteni, consumuri turistice subvenționate pentru pensionari, elevi, studenți etc).

b) în comparație cu oferta, consumul turistic are o sferă de cuprindere mai redusă, fiind echivalent cu producția. Altfel spus se produce doar ce se consumă, produsele turistice, datorită caracterului lor intangibil, neputand fi stocate în privința unor vanzări sau consumuri ulterioare.

Din punct de vedere al conținutului, cererea se formează la reședința permanentă a turistului și se deplasează spre locul ofertei, iar consumul se manifestă doar în sfera ofertei.

Comparativ cu cererea de mărfuri, cererea turistică prezintă o serie de specificități, ce decurg inedit din sfera nevoilor sociale pentru mărfuri și servicii ale oamenilor.

Spre deosebire de cererea solvabilă de mărfuri a populației, care se identifică cu consumul propriu-zis al mărfurilor ( chiar în cazul produselor de folosință îndelungată ), cererea de servicii turistice nu se identifică în totalitate cu consumul turistic, situație explicată prin faptul că acele grupe de populație care, din anumite motive, nu-și părăsesc localitatea de reședință în timpul concediilor, nu se manifestă de regulă ca solicitanți de servicii turistice.

Dacă în consumul de mărfuri se poate stabili o anume ierarhizare a formelor de modificare a cererii pentru diverse grupe de mărfuri, cererea turistică nu se caracterizează, de obicei, printr-un consum periodic al aceluiași produs, dat la aceeași locație a calătoriilor turistice.

Raționamentul face în mod liber abstracție de anumite forme impuse de manifestare temporară a cererii turistice, ca de exemplu cazul călătoriilor de afaceri ( asimilate cu călătoriile tursitice), în cazul recomandărilor medicale pentru anumite proceduri de tratament balneomedical care necesită repetare la intervale regulate de timp și în aceeași stațiune turistică, sau chiar și în cazul unor anumite forme cu predilecție de turism ( de exemplu, vânătoarea sau pescuitul sportiv ) legate de aceeași destinație a călătoriilor.

O fucție a veniturilor disponibile este periodicitatea cererii turistice, a timpului liber și a sezonalității activității turistice, care generează forme diferite de turism bazate o ofertă periodică anuală (ex: turismul în stațiunile specifice sportului de iarnă, turismul estival pe litoral etc). În această privință merită să fie aadus în vedere faptul că factorul esențial al formării periodice (sezoniere) a cererii turistice și, în consecință și a repartiției inegale în timp și spațiu a cererii, este reprezentat de limitele timpului liber avut pentru turism în decursul unui an calendaristic.

Se are în vedere, pe de o parte, concediile și vacanțele anuale, care reprezintă perioade mai lungi și neîntrerupte de timp liber și care influențează formarea cererii turistice:

durata concediilor și vancanțelor; cu cat acestea sunt de mai lungă durată, permit fragmentarea lor în mai mare măsură și, ca atare, atenuează caracterul sezonier al cererii.

limitele specifice impuse respectivelor, cunoscand că, pentru anumite categorii categorii de populație activă, concediile pot fi utilizate în scopuri turistice numai în anumite perioade de an (de exemplu în agricultură).

Timpul liber săptămanal are o influență mai puternică asupra periodocității cererii turistice, din cauza frecvenței relativ constante de utilizare pentru turism a sfarșitului de săptămană în decurs de un an.

Mai rezultă din practică că cererea turistică are un grad mai ridicat de spontaneitate în comparație cu cererea de mărfuri. Cu toate că în turism s-a adoptat clasificarea cererii în fermă și spontană, însăși cererea fermă nu comportă în toate împrejurările un ridicat grad de urgență și se manifestă cu o elasticitate variabilă la diferite categorii de populație. Ca rezultat al elasticității nevoilor de consum ale populației, ordinea de urgență a satisfacerii nevoilor pentru mărfuri și pentru servicii turstice se manifestă și aceasta diferită de la o categorie de populație la alta, cu anumite excepții (exemplu în cazul cererii pentru tratamente balneomedicale), cererea turistică este mai puțin legată de condițiile de existență ale populației decat cererea de mărfuri, fiind în general mai mult sensibil influențătă de nivelul veniturilor populației și de nivelul tarifelor pentru aranjamentele (pachetul de servicii) turistice. În anlogie ce cererea de mărfuri, elasticitatea cererii turistice se exprimă prin intermediul coeficienților de elasticitate

Valorile pe care le îmbracă coeficienții de elasticitate depind în speță de natura produsului turistic și de natura și categoria cumpărătorilor virtuali ale căror niveluri sunt luate destul de mult luate în considerare.

Tarifele, nivelul de venituri, distanța și durata călătoriilor nu sunt singurele elemente care ar putea influența cererea turistică. În măsură egală ar trebui cunoscute și obiceiurile de a călători ale cetățenilor și motivațiile care-i incită să întreprindă în scopuri turistice călătorii.

În practica turistică, cei care analizează disting numai trei categorii importante și principale de turiști, cu diferențe sensibile în ceea ce privește aspirațiile și manifestările lor de cerere pentru produsele turistice și pentru destinațiile de vacanță, și anume:

turiști ”activi”, care dispun de resurse financiare necesare sau sunt în căutarea unor resurse pentru a stabili un echilibru financiar între resursele lor economice și cererile pentru anumite călătorii cu scop de vacanță;

turiști ”pasivi” (sau, după anumiți analiști, așa-numiți turișt ”captivi”), ale căror aspirații pentru achiziționarea produselor turistice nu pot să depășească limitele lor economice;

turiști pentru care constrangerile economice nu sunt de natură să influențeze în sens restrictiv alegerea formulelor și destinațiilor de vacanță și care constituie categoria clientelei de „lux”.

Analizand dorințele turiștilor, reiese faptul că aceștia își doresc să își petreacă vacanța în condiții favorabile de climă, astfel ei aleg ca destinație de vacanță stațiunile de pe litoralul ramanesc. Condițiile favorabile de climă sunt elementul specific al activității turistice de pe litoral. În extrasezon activitatea turistică este mai redusă, funcționand doar o mică parte din capacitatea de cazare, majoritatea unităților sun închise pană la redeschiderea sezonului următor.

Este de evidențiat faptul că turiștii sosiți în această perioadă să efectueze un anumit tratament, sau pentru recreere nu prea au posibilitatea de agrement și de distracție, nevoiți fiind să își petreacă timpul liber într-un mod destul de monoton, influențand într-o mare măsură starea lor psihică. La începutul de sezon, chiar în luna mai, există un fenomen de inerție în privința dării în folosință după perioada extrasezonului a unităților de alimentație publică și agrement. Acestea nu au o influență tocmai buna deoarece duc la scăderea gradului de atractivitate a stațiunii, la o eficiență economică mai redusă, deci putem vorbi de atragerea turiștilor în extrasezon, cu scopul de a-și petrece vacanța, fără a beneficia de tratament balnear. În sezon și extrasezon, se remarcă frecvent o repartizare inegală în timp a cererii de servicii turistice, care în anumite zone cu interes turistic se soldează cu o concentrare pronunțată a sosirilor de vizitatori în anumite perioade ale unui an și respectiv diminuarea afluenței turistice în alte perioade.

Variațiile sezoniere, cu serioase implicații economico-organizatorice sunt specifice activității turistice de pe litoral. Ele constituie defapt una din caracteristicile fundamentale ale turismului modern. Întreaga activitate a litoralului Mării Negre este concentrată doar într-un singur sezon limitat ca durată la perioada iunie-septembrie. Această concentrare este specifică litoralului. Specificul sezonier al activității turistice de pe litoral are implicații consistente atat din punct de vedere al organizării, dar mai ales din punct de vedere economic. În acest sens reiese faptul că durata de recuperare a investițiilor de pe litoral este mult mai mare decat restul investițiilor turistice din țară. Efectul economic negativ este evident avand în vedere faptul că perioada de funcționare a infrastructurii este relativ redusă, de aproximativ patru luni pe an. În privința plafonului cheltuielilor pentru reparațiile anuale acesta atinge un nivel foarte ridicat din cauza unei uzuri avansate, efect al exploatării intense, și de scurtă durată sau a factorilor naturali (mediul sărat și umed).

Un aspect de ordin economic se referă la personalul angajat care reprezintă forța de muncă necesară pentru desfășurarea activității turistice. Este vorba despre permanentizarea personalului, care, în cazul litoralului pune probleme mari. Astfel, în afară de volumul de muncă mare la deschiderea și închiderea stațiunilor se adugă și cheltuielile ocazionate de contractarea lucrărilor de reparații (izolații, zugrăveli etc) cu terții. Echipele de meseriași angajați permanent nu au posibilitatea de a face față volumului de lucrări necesare în perioadă de extrasezon cu toate că numărul lor ar fi suficient în cadrul unei activități desfășurate continuu, pe parcursul întregului an prin eșalonarea lucrărilor în timp și pe obiective. Tot în legătură cu efectivul de personal angajat nu s-au găsit încă soluții bune pentru folosirea acestui personal permanent în perioada extrasezonului. Astfel personalul administrativ cat și managerii de hotel, șefii de unități de alimentație publică sunt redistribuiți cu salariu tarifar de încadrare în toată această perioadă, fără să aducă nici un aport economic societății.

Deci pentru a realiza beneficii anuale, pentru amortizarea beneficiilor făcute, necesar este să se compenseze toate aceste cheltuieli în timpul sezonului estival și așa destul de scurt. Suficient ar fi, ca în perioadă de extrasezon să fie recuperate aceste cheltuieli, fără a realiza beneficii pentru a se putea conta în sezon pe realizările efective.

Putem trage concluzia că prelungirea sezonului estival are o importanță economică deosebită pentru unitățile hoteliere și de alimentație publică de pe litoralul romanesc.

În privința importanței sociale a prelungirii sezonului, se poate face referire la majoritatea unităților hoteliere și în general la întreaga infrastructură care stă nefolosită și ar putea fi dată în folosință oamenilor pentru tratament și chiar pentru destindere și odihnă.

Lărgirea bazeil de tratament avand la bază posibilitățile oferite de sursele naturale de nămol, aerosoli de mare, săruri și prin crearea unor spații de cazare încălzite noi, a unor baze de agrement moderne, mare parte din turiștii potențiali ar alege litoralul Mării Negre.

Prin crearea de spații încălzite sub formă de săli polivalente, piscine acoperite și amenajate cu solarii, săli de sport sau gimnastică medicală, populația din localitățile apropiate ar putea fi atrasă pentru a-și petrece sfarșitul de săptămană avand în vedere reducerea săptămanii de lucru. Cu un efort mai eficient s-ar putea organiza chiar și manifestări culturale sau științifice cu prezențe din țară dar și din străinătate.

O cale importantă pentru creșterea eficienței economice a activității turistice pe litoral, o constituie mărirea perioadei de sezon, astfel aceasta să depășească granița celor 120 de zile, dar și exploatarea corespunzătoare a spațiilor încălzite în perioada extrasezonului.

Datorită măririi perioadei de sezon, referitor la lunile mai, spetembrie și octombrie, luni în care coeficientul de ocupare a spațiilor de cazare este scăzut. Pentru a folosi eficient spațiile de cazare în aceste perioade, s-ar putea realiza două variante.

Într-o primă fază este utilizarea capacității tuturor stațiunilor, deschizand și închizand treptat unitățile pe măsura sosirilor (respectiv plecărilor) turiștilor.

O a doua variantă ar fi utilizare la încărcătură maximă a anumitor stațiuni, în mod eșalonat în primul rand cele care beneficiază de spații încălzite.

Prima variantă are anumite dezavantaje în sensul că oferă posibilități limitate de agrement, influență asupra bunei dispoziții a turiștilor, mai ales cu timpul neprielnic. Prezintă însă avantajul că personalul poate fi ocupat chiar la un volum redus de activitate.

A doua variantă este mai avantajoasă decat prima variantă și din punct de vedere economic doar numai pentru acele stațiuni care sunt deschise oferind posibilitatea de a se utiliza integral mijloacele de agrement.

Necesitatea pregătirii sezonului este determinată de considerentele economice impuse de foarfeca tarife-cheltuieli. Apare astfel necesitatea reducerii pe cat se poate de posibil a cheltuielilor convențional-constante pe fiecare unitate în parte. Analizand factorii care au o influență directă în prelungirea sezonului turistic, se pot clasifica în două categori diferite.

Prima categorie are la bază factorii exogeni: venitul național și individual, structura consumului populației, gradul de urbanizare, structura socio-profesională a populației, volumul de timp liber, strcutura și calitatea ofertei turistice primare.

O a doua categorie sunt factorii endogeni: măsuri economico-organizatorice, politica comercială, politica de prețuri și tarife, publicitate și informare turistică.

Acei factori exogeni au o acțiune generală asupra prelungirii sezonului turistic de pe litoralul Mării Negre și nu pot să fie influențați prin măsuri care sunt luate de conducătorii hotelurilor și restaurantelor din Eforie Nord și Sud.

Omul, din dorința de a cunoaște din ce în ce mai mult și a descoperi lucruri tot mai interesante se extinde și în sfera turismului determinand populația să apeleze tot mai mult la serviciile acestuia. Astfel, în condițiile unei civilizații din ce în ce mai avansate, gradul de urbanizare va fi mai ridicat, multe localități rurale se vor transforma în orașe, fapt care va influența într-o măsură negativă liniștea, aerul curat, gradul de aglomerare și desfășurarea activității oamenilor în bune condiții. Deci, apare necesitatea de a evada din acest mediu fie pentru odihnă și destindere, fie pentru refacerea sănătății.

Lucrul acesta va fi posibil cu atat mai mult cu cat s-a trecut la reducerea săptămanii de lucru la cinci zile, deci la creșterea volumului de timp liber. Oamenii au posibilitatea, chiar în afara concediului de odihnă anual de a-și rezerva două zile dintr-o săptămană pentru a se destinde, efectuand astfel, după plăcerea fiecăruia excursii în zonele preferate, în funcție de veniturile disponibile ale fiecăruia. În deosebire de ceilalți, singurul factor lipsit de o structură dinamică, este oferta turistică primară. În cazul litoralului aceasta se referă la mare, nămol, aerosoli, plajă.

Referitor la perioada de extrasezon nu putem vorbi de mare și plajă, în schimb se poate vorbi de valorificare în condiții optime a nămolului, aerosolilor marini, apelor minerale într-un cuvant, a posibilităților de tratament balnear. Ținand seama de influența generală a tuturor factorilor analizați mai sus, se poate arăta cum societățile de turism de pe litoral pot avea influență prin forțe proprii opțiunile potențialilor turiști. Astfel, prin măsuri economico-organizatorice luate de Ministerul Turismului, ce poate să întărească și să dezvolte infrastructura, poate spori gradul de atractivitate a obicetivelor turistice, se pot diversifica serviciile, venind astfel în întampinare gusturilor și preferințelor diferitelor segmente de turiști. Astfel printr-o politică comercială adecvată se pot diferenția tarifele, dand posibilitatea tuturor categoriilor de oameni, și în special a celor cu un venit sub medie să beneficieze de tratament și odihnă în condiții asemănătoare celor din timpul sezonului estival. Diferențierea dintre tarife nu trebuie să presupună însă condiții inferioare de cazare și masă, ci lipsa condițiilor naturale din timpul verii. Această lipsă a condițiilor naturale trebuie compensată de îmbunătățirea confortului, a sejurului în general.

Toate aceste măsuri luate de Ministerul Turismului și de stațiuniel de pe litoralul Mării Negre trebuie popularizate, printr-o informare destul de largă a oamenilor, prin toate mijloacele posibile, astfel încat să trezească dorința de a vizita și a beneficia de condițiile create în cadrul zonelor turistice preferate.

După 1999 turiștii din zilele noastre, ale economiei de piață, au devenit clienți mai bine informați, mai bine pregăți din punct de vedere profesional, mai exigenți deoarece preferințele lor sunt tot mai complexe, cu o bogată cultură generală, cu experiență în aprecierea serviciilor, nefiind impresionați de vorbe amiabile spuse la întamplare, fără un real suport calitativ. În privința personalului din societatea turistică ce vine în contact cu turiștii trebuie să descopere la fiecare client în funcție de caracteristicile de manifestare ale acestuia. Serviciile calitative, civilizate și eficiente, se pot realiza numai cu angajați capabili, buni psihologici, subtili, care au calitatea de a-și pune în valoare măiestria profesională prin adaptarea comportamentului lor la situațiile particulare create de diferitele tipuri de clienți.

În prezent se impune mai mult ca oricand, ca toți lucrătorii din sfera serviciilor turistice să-și ridice necontenit calificare profesională, să învețe și iar să învețe, dacă vor bineînțeles să aibe satisfacția deplinei afirmări, atat pentru societatea comercială, precum și pentru el însuși. Societățile comerciale de prestări servicii turistice trebuie ca în permanență să își facă publicitate prin diferite moduri, despre buna calitate a serviciilor prestate și în funcție de parametrii redactați mai sus, să contribuie la realizarea unor fime documentare cu privire la modul de servire, oferta de cazare, patrimoniul cultural din zonă, care poate să fie vizitat de către turiști, publicitate cu privință la datele organizării de targuri, seminarii etc.

Oferta turistică este a doua categorie de bază și definitorie a pieței, inclusiv a celei turistice și este formată din ansamblul atracțiilor turistice care dețin puterea de a atrage turiștii în scopul de a motiva vizitarea lor de către aceștia. De regulă, oferta turistică a unei țări (stațiuni,zone) cuprinde ansamblul elementelor care pot fi puse în evidență la un interval de timp bine stabilit pentru stimularea cererii turistice.

Din punct de vedere al conținutului, oferta turistică se poate defini, în spiritul accepțiunii clasice (similară cu oferta de bunuri) prin ,,valoarea serviciilor și bunurilor finale create de sectorul turistic în timpul unei perioade determinate, de regulă, un an” sau cu accent pe caracterul de activitate terțiară (de servicii) a turismului, prin capacitatea economică și organizatorică a rețelei specifice (echipamente turistice și infrastructură) de a satisface, în anumite condiții, cererea turiștilor.

Aceste abordări nu reușesc să suprindă însă oferta turistică în complexitatea ei și sub aspectul diferențierii de celelalte tipuri; astfel, trebuie înțeles că aceasta (oferta turistică) nu se limitează la elementele potențialului (natural și antropic), deși esențiale; lor ar trebui sa li se adauge ,,mijloacele” de producție a serviciilor turistice, respectiv baza materială (echipamentele) și forța de muncă, iar în opinia unor autori, chiar și condițiile de comercializare.

Pe de altă parte, ansamblul bunurilor și serviciilor create în sfera turismului desemnează, mai degrabă, producția turistică.

În aceste condiții, sfera de cuprindere a ofertei este mai largă decat cea a producției, deșii unii autori pun semnul egalității între ele, incluzand elemente de atracție și bază materială, cu o existență potențială și care sunt transformate în produse efective prin acțiunea forței de muncă, în momentul formării cererii. Oferta turistică are, deci, o existență de sine stătătoare, este fermă, cu o structură bine determinată, în timp ce producția nu poate exista în afara ofertei, este efemeră și se realizează doar pe măsura afirmării și manifestării cererii.

Prin analogie cu clasificarea resurselor turistice, ofera se împarte în ofertă turistică primară, care are la bază totalitatea valorilor (resurselor) naturale și ofertă turistică secundară, care include ansamblul resurselor create de către mana omului ( valori arhitecturale, istorice, folclorice, culturale etc). .

În ansamblu oferta primară și ce-a secundară constituie oferta turistică potențială a unui teritoriu, care va deveni ofertă reală (efectivă) numai în măsura în care va întruni o serie de caracteristici pentru a stimula consumul turistic, respectiv atunci cand se vor dezvolta măsurile prin care se realizează primirea primirea turiștilor și de petrecere a sejurului lor într-o ambianță specifică resurselor primare și secundare, rezultat al dezvoltării bazei materiale a turismului și totodată a infrastructurii sale tehnice specifice.

În privința ofertei primare, aceasta nu are valoare intrinsecă: ea se distinge de oferta turistică secundară (produsă de mana omului) prin faptul că resursele naturale nu pot fi reproduse artificial, ele fiin create de către natură, atat în spațiu, cat și în timp.

Oferta turistică primară și secundară constituie deci ”materia primă” pentru industria tursimului, care se va modela în diverse produse turistice doar printr-un consum efectiv de muncă vie, înglobată în prestațiile de servicii turistice specifice pentru fiecare produs turistic în parte.

Această ”materie primă”, deși abundentă în aparență, devine pe parcurs mai limitată, ceea ce reflectă îngustarea ”spațiului turistic” și deci posibilitatea folosirii unui teritoriu în scopuri preponderent ori exclusiv turistice. În acest context, se impune o identificare realistă a resurselor turistice specific motivațiilor efective, ca și evaluarea corectă a posibilităților de a putea transforma resursele potențiale utilizabile în scopuri strict turistice.

Oferta și cererea turistică se găsesc în relații de cauzalitate, atat oferta, cat și cererea putandu-se situa una față de cealaltă pe poziție de factor principal determinant de evoluție sau pe poziție de rezultantă a acestei evoluții.

Din acest fapt, particularitățile produsului turistic imprimă și ofertei turistice anumite caracteristici specifice, adaptate ca volum, structură și ca diversitate îndreptate spre satisfacerea cererii de consum a clientelei participante la diferite forme de turism, cu ținerea cont de factorii care stimulează sau limitează circulația turistică.

Oferta turistică se determină printr-un ansamblu de bunuri și servicii, a căror ,materializare este o caracteristică a capacităților receptoare. Deoarece capacitățile de primire limitează oferta turistică în spațiu, aceasta se caracterizează printr-o rigiditate relativă comparativ cu elasticitatea cererii turistice.

Oferta turistică are mai aparte și anumite limite de ordin temporar, putand avea caracter sezonier sau permanent, în funcție de condițiile minime pe care le întrunesc resursele naturale pentru a putea fi acceptate de turiști într-o anumită perioadă din an.

Atenția și interesul pentru consumația turistică nu este ceva înnăscut: el apare în contextul factorilor de influențare a cererii turistice la locul de reședința a turiștilor potențiali. Aceste condiții, conjugate cu impulsurile de ordin personal (deci strict individualizate) ale fiecărui beneficiar în parte de servicii tur turistice, provoacă interesul turistic, cu alte cuvinte- motivațiile turistice.

Analiza interdependenței diferiților factori motivaționali care stimulează sau încetinesc circulația turistică la nevoile de consum ale populației pentru serviciile turistice.

În sinteză, oferta turistică este formată din:

potențialul turistic (atracții naturale și antropice), plasat într-un anumit spațiu geografic, așadar, dependent de teritoriu, cu o anumită structură, valoare și capacitate, avand rol definitiv în dezvoltarea turismului;

baza materială specifică – de cazare, agrement, alimentație etc. – și infrastructura generală, componenta ce dă posibilitatea exploatării potențialului;

forța de muncă, numărul, structura, nivelul de pregătire, determinand valoarea producției;

serviciile (sectorul terțiar în ansamblul său, în opinia unor autori); pe de o parte, forma sub care se exteriorizează, cel mai adesea, produsele turistice o reprezintă serviciile și, pe de altă parte, factorii de producție ai turismului (capital, forță de muncă, capital) sunt incluși în sfera terțiarului.

Situat în partea de sud-est a Romaniei, județul Constanța ocupă jumătatea sudică a regiunii Dobrogea, limita de sud fiind generată de granița de stat cu Bulgaria. Județul Constanța are o populație evaluată la 746.000 locuitori și o suprafață de 7071 kmp. De-a lungul Văii Carasu, pe o lungime de aproximativ 64,2 km se regăsește partea ce-a mai joasă, unde a fost clădit canalul navigabil Dunăre-Marea Neagră, densitatea rețelei hidrografie avand, cea mai scăzută valoare de pe tot teritoriul țării. Ca principal factor natural de atragere turistică rămane însă marea.

Regăsindu-și originea în vechea Mare Sarmatică, mult mai întinsă, Marea Neagră deține o suprafață totală de 411.540 kmp și cu o adancime totală de circa 2245m dar și o platformă continentală destul de întinsă, care scade pană la 400-500m. Marea Neagră este o mare de tip continental .

Apa mării este bogată în clorură de sodiu și magneziu, sulfat de calciu, de potasiu, ca și lacurile Sinoe, Razim și Techirghiol- bogate în săruri, cu nămol sapropelic bogat în substanțe minerale și cu un efect terapecutic recunoscut la nivel mondial.

Marea Neagră este lipsită de flux și reflux, în unele cazuri valurile pot atinge 1-3m, fapt ce favorizează thalasoterapia. În sezonul cald, temperatura la suprafața plajei poate ajunge lejer la 45 grade celsius, dar brizele marine, bogate în aerosoli mai atenuează din arșița zilelor foarte calde.

Aerul lipsit de praf, fum sai microbi, nepoluat, la fel ca și apa mării. În componența picăturilor extrem de fine care plutesc în aer, aerosolii proveniți din sfăramarea valurilor, conțin anumite substanțe care intră în componența apei de mare. Recomandat este inhalarea aerosolilor de majoritatea oamenilor, avand efecte fortifiante asupra organismului, cu rezultate excepționale pentru copii, persoane demineralizate, sau cei care sunt predispuși la tuberculoză.

Potențialul turistic antropic deține un bogat fond cultural-istoric reprezentat de cetăți vechi, muzee, vestigii arheologice, monumente arhitecturale etc. Impunător în privința atracțiilor turistice antropice este Constanța, unde este situat Muzeul de arheologie în aer liber unde adăpostește vestigiile vechii cetăți Tomis; Edificiul roman cu mozaic, structurat din bucăți de marmură, gresie și calcar, desfășurat pe trei nivele; Muzeul marinei romane; Muzeul Mării- cu exponate din faună și floră specifică Mării Negre, muzeul de artă; Moscheea Mare- în stil maur (1910), cu un minerat de 50m înălțime; Cazinoul situat pe faleză, construit (1904-1909) în stil Seccession, cu un aspect interior somptuos; Farul genovez datand din anul 1300; portul turistic ,,Tomis”; stauia lui Eminescu turnat în bronz și cea a lui Anghel Salingny etc. Se mai situează, de asemenea Muzeul de floră și faună marină, dar și Grădina botanică de la Agigea. Trebuie adăugată o notă în privința originalismului a unor dotări de bază materială, de cazare, alimentație publică, tratament, agrement (hotelurile ,, Europa”, ,,Belona” din Eforie Nord; ,,Tismana”, ,,Cozia” din Jupiter; ,,Raluca”, ,,Adriana”, ,,Dana”, ,,Ileana” din Venus; hotelurile din Olimp și Cap Aurora: sanatoriul și hotelul ,,Prezident” Mangalia; restaurante cu specific ,, Nunta Zamfirei”, ,,Calul Bălan” etc).

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea a început să se valorifice potențialul turistic al litoralului romanesc, datorită activităților turistice organizate, unde pe malul lacului Techirghiol sunt amenajate stabilimente balneare și se ridică primele hoteluri.

După primul război mondial dar mai după 1960, moda stațiunilor a schimbat efectiv spațiul litoral care este nevoi a face față exploziei turismului de masă devenind astfel, o ,,zonă de colonizare turistic” sezonieră, conformă cu acest fenomen.

Cele dintai așezări balneare de pe litoralul romanesc s-au creat în 1892, pe, malul lacului Techirghiol, atunci cand omul de afaceri I. Movilă construiește aici cel mai vechi stabiliment balnear, iar în parcul din aropierea litoralului ridică ,,Marele hotel al băilor”, cel dintai hotel din zona litorală, urmată și de către altele. Astfel, se conturează și cea mai veche stațiune cunoscută sub numele de ,,Carmen Silva”(ulterior, după 8 septembrie 1950, Eforie Sud), care a fost declarată oficial stațiune balneară în anul 1928.

Aceste elemente, considerate, pe bună dreptate, determinanți ai ofertei, se pot prezenta distinct, alcătuind o ofertă separată – de locuri de cazare, de posibilități de odihnă, de transport, schi tratament etc. – sau împreună, sub forma pachetelor de vacanță. De asemenea, ele au o diferită importanță, care se poate modifica în timp, pentru satisfacerea nevoilor consumatorilor economică și turistică.

Toate acestea conferă ofertei turistice o serie de particularități, între care mai importante sunt următoarele: complexitatea și eterogenitatea, creșterea diversificată, rigiditatea și adaptarea parțială sau imperfectă la cerere.

Complexitatea și eterogenitatea reprezintă expresia rezultatului că oferta și producția turistică sunt alcătuite dintr-un amlgam de elemente; ele se diferențiază din punctul de de vedere; al conținutului, putand fi grupate în atractive (resurse turistice) și funcționale (echipamentele și serviciile); al comportamentului, unele fiind rigide (atracțiile și echipamentele) și alte variabile (serviciile); al sectorului economiei din care provin: naturale, agricole, industriale, transporturi etc.

Cu toate că oferta, dar mai ales produsele turistice, prezintă un caracter unitar, complexitatea și eterogenitatea sunt specifice tuturor componentelor acestora; acestea sunt diferite nu doar între ele ci și în interiorul lor, astfel:

echipamentele se diferențiază după trebuința căreia sunt destinate: cazare, transport, alimentație, agrement, iar fiecare, mai departe, pe tipuri, categorii de confort, zone de amplasare ș.a.;

atracțiile sunt naturale și antropice, fiecare categorie subdivizandu-se, la randul ei, în funcție de conținut, originalitate, valoare etc;

serviciile, la randul lor, sunt diferite, ca urmare a dependenței de capitalul uman și de cel natural;

forța de muncă se clasează pe funcții, vechime, nivele de pregătire, sex, categorii de varstă;

se poate vedea, de asemeni, o eterogenitate a producătorilor, ei fiind specializați pe activități: cazare, alimentație, agrement, transport, comercializare (agenții și tour-operatori) sau deținand un profil general; se pot diferenția din punctul de vedere al formei de proprietate, modului de organizare, mărimii, tipului.

O altă caracteristică a ofertei, creșterea diversificată, este consecința eterogenității componentelor lor dar, mai ales, a rigidității unora dintre ele.

În turism, ca și în alte ramuri ale economiei, o creștere a cererii antrenează o dezvoltare a ofertei turistice, a producției. Dacă în multe domenii acoperirea cererii se satisface prin a multiplica oferta, prin producerea unei cantitați mai mari din aceleași bunuri sau servicii (ex., cererea de produse alimentare – paine, legume, carne, fructe sau nealimentare – frigidere, televizoare, mașini de spălat,automobile etc și chiar servicii: de transport, învățămant,spălătorie ș.a.m.d.), în turism, acest fapt nu este realizabil doar într-o mică măsură. Practic, dependența de potențial (atracții) face ca sporirea ofertei prin multiplicare să se poată realiza doar în anumite limite, respectiv pană la concurența capacității de primire, fizice și ecologice, a acestuia (a diverselor sale componente, de ex. – a plajei, a partiilor de schi, a izvoarelor minerale sau termale, a parcurilor și rezervațiilor); dincolo de acest prag, creșterea ofertei se poate realiza doar prin a atrage în circuitul turistic unor noi zone, prin amenajare de noi atracții turistice, altefel spus, prin diversificare.

Trebuie adăugat la acestea că implicarea nemijlocită și în proporție mare a resursei umane, imposibil de standardizat, accentuează diversitatea producției turistice.

Pe de altă parte, creșterea diversificată ar trebui privită nu doar ca un rezultat obiectiv al condițiilor specifice turismului, ci și ca o preocupare a ofertanților/ producătorilor de apropiere de dorințele și de gusturile consumatorilor, ca un mijloc de stimulare a cererii. Concretizează în noi forme de vacanță, în noi tipuri de echipamente, diversificare este, în cazul de față, mult mai ușor de asigurat.

O altă particularitate a ofertei turistice este rigiditatea; ea se manifestă sub diferite forme, și anume: prin imobilitate, produsele turistice neavand posibilitatea de a fi expediate în vederea întalnirii cu cererea și realizării consumului, este necesară deplasarea turiștilor, iar aceasta pune o largă serie de probleme suplimentare, mai ales în cazul turismului internațional; prin imposibilitatea stocării produselor în scopul satisfacerii unor nevoi viitoare sau acoperirii unor oscilații bruște ale cererii; prin capacitatea limitată- în timp și spațiu – a atracțiilor, echipamentelor și chiar forței de muncă.

Oferta, datorită caracterului său rigid și inelastic limitează posibilitățile alinierii acesteia la cererile variațiilor, determinand o altă caracteristică, anume inadaptabilitatea relativă sau adaptabilitatea parțială și imperfectă la cerere.

Rigiditatea și condițiile de exploatare a capacităților existente, în speță de cazare, antrenează anumite neconcordanțe între ofertă și cerere. Astfel, ar putea apărea, situațiile de ofertă subutilizată și de insuficiență a ofertei.

Fenomenul de subutilizare are în vedere toate tipurile de echipamente și chiar componentele naturale ale ofertei (ex., capacitatea partiilor de schi, suprafața plajelor, debitul izvoarelor), se manifestă în proporții diferite și are efecte asupra rezultatelor economice ale activității. În acest sens, studiile au arătat că, în zonele de litoral, baza materială de cazare este folosită 90-120 zile pe an, într-un procentaj de 60-90%, în funcție de momentul sezonului; în cazul reședințelor secundare, cel puțin în Franța, ocuparea este de 15-18 zile pe an. În privința situațiilor de insuficiență a ofertei, efectele negative se reflectă asupra nivelului satisfacției consumatorului.

Dar rigiditatea și inadaptabilitatea nu ar trebui absolutizate. Pe de o parte, sunt elemente ale ofertei care prezintă o oarecare suplețe: un exemplu fiind mijloacele de transport care se pot adapta prin organizarea de curse suplimentare; în cazul capacităților de cazare și alimentație, adaptarea se poate realiza prin construirea anumitor echipamente mai ușoare, nepretențioase, care să nu necesite timp sau eforturi investiționale mari – caping-uri, căsuțe, grădini de vară, terase etc. Pe de altă parte, există posibilitatea substituirii unor componente ale ofertei, considerată de anumiți autori ca o trăsătură, situație în care este necesar ca elementele ofertei să aibă caracter polifuncțional, să poată satisfacemai multe tipuri de nevoi, fără investiții suplimentare.

Realizarea unei oferte turistice mereu crescande, nivelul calitativ ridicat al activității și eficiența circulației turistice sunt într-o mare măsură condiționate de oferta turistică de cazare. Adaptarea operativă a forței turistice de cazare la condițiile vieții, impune dezvoltarea în avans a acesteia față de circulația turistică ridicată.

Acest fapt are posibilitatea realizării cu atat mai mult într-o economie de piață unde fondurile de investiție și de dezvoltare economico-socială fac obiectul fiecărei societăți comerciale în parte. În incinta stațiunilor de pe litoralul Mării Negre ponderea cea mai mare în rețeaua de cazare o deține hotelul, structură formată dintr-o clădire sau un ansamblu de clădiri, care asigură cazarea în camere special amenajate și specific dotate așteptărilor turiștilor. Hotelul are capacitatea și posibilitatea oferirii mesei, posibilități de distracție și pune la dispoziția turiștilor o largă gamă sau mai restransă de servicii turistice.

Ca pondere locul doi este deținut de camping, care are avantaje economice nu numai pentru organizatori cat și pentru turist. Dintre acestea: amplasare simplistă, investiții reduse, tarife avantajoase, mare varietate. Datorită acestor avantaje, campingul începe să devină din ce în ce mai solicitat în special de categoria turiștilor automobiliști. Campingul de pe litoralul Mării Negre sunt amenajate în conformitate cu exigențele turiștilor romani, cat și a celor străini. Astfel, ele dețin grupuri sanitare comune și individuale, apă caldă, menajeră în tot cursul zilei, unități de alimentație publică și ale comerțului de stat. În incinta fiecărui camping se află și o discotecă, gen grădină de vară. Bungalourile și vilele, căsuțele sunt construcții care pot oferi locuri pentru cazarea turiștilor, fie izolate, fie grupate în cadrul unor ansambluri complexe.

Unitățile hoteliere de pe litoral sunt constituite din construcții arhitectonice moderne, ca amplasament sunt situate cat mai aproape de plajă avand în majoritate șase nivele. Într-o proporție mai mică, există, de asemenea ansambluri hoteliere cu 15 nivele. Indiferent de numărul acestor nivele unitățile hoteliere dețin în majoritate circa, 600-650 de locuri, amplasate în camere cu două pături și mai rar cu trei pături. În privința parterului unitățile de șase nivele sunt dotate cu două unități de alimentație publică, iar la fiecare cap de hotel un bar de zi și un bar-bufet. Alături de hotel se află restaurantul, dotat în general cu un număr de locuri, de mese, egal sau mai mare cu numărul de locuri al hotelului. În unele unități hoteliere sunt amplasate de asemenea, puncte de schimb valutar.

De asemenea, hotelul reprezintă forma de cazare cu ponderea cea mai ridicată, urmată de camping. Acest lucru se datorează prin faptul că stațiunile au luat ființă în perioada marilor investiții ce s-au făcut de-a lungul anilor pe litoralul romanesc al Mării Negre (1971-1972), avandu-se în vedere activitatea agențiilor de voiaj, axandu-se la randul lor pe trimiteri masive de turiști, răspunzand astfel cererii din ce în ce mai mari pe piața internă și externă. Următoarea formă de cazare, ca pondere, este formată din campinguri și sate de vacanță. Acestea au luat ființă și s-au dezvoltat ca urmare a avantului ce l-a luat turismul neorganizat și cel semiorganizat. Ca formă de cazare coplementară a reușit să satisfacă într-o bună măsură cererile individuale sau de grup ale turiștilor care posedă autovehicule, adepți a unui contact cat mai direct cu natura și a unui program cat mai puțin rigid.

Vilele și căsuțele, cu pondere de 15,5% din totalul locurilor de cazare, constituie o formă complementară, mai puțin utilizată pe litoral. Acestea sunt amplasate izolat ori grupate sub forma satului de vacanță, constituind o formă intermediară, din punct de vedere al confortului, între hotel și camping. Unul dintre avantajele economice ale formei de cazare de bază, este coeficientul de utilizare a capacității. Unitățile hoteliere de pe litoral au carateristic faptul că ele funcționează, sau pot funcționa, întreaga periodă a sezonului estival, dar numai cel mult patru luni. Din cauza acestul fapt, ele suferă o uzură exagerată, ceea ce conduce la cheltuieli suplimentare pentru întreținere, la menținerea unui personal insuficient utilizat, la degradarea prematură a construcției și instalațiilor aferente. Cu toate acestea, hotelul ramane unica unitate capabilă să preia un număr masiv de turiști, mai ales în varf de sezon, cand afluența turistică atinge pragul maxim. Căsuțele si vilele sunt folosite aproximativ în aceeași perioadă ca și hotelurile, dar au un coeficient de utilizare mai mic. Față de forma principală de cazare, ele se deosebesc și prin tarifele mai mici practicate.

Alimentația publică este o componentă de bază a servirii turistice, clasandu-se în grupa serviciilor de bază. După cazare, hrana reprezintă ce-a dintai necesitate a turistului. Dinamica alimentației publice este din ce în ce mai mult pusă în legătură cu evoluția dimensiunilor circulației turistice.

Dezvoltarea tursimului intern și internațional, perspectivele ce urmează a se contura în această privință au impus sporirea preocupărilor menite să asigure alinierea dinamicii serviciilor de hrană la aceea a volumului și exigențelor cererii. Sectorului de alimentație publică îi revine sarcina de a asigura ansamblul condițiilor necesare pentru ca turistul să își poată procura hrana necesară pe tot parcursul călătoriei sau numai a sejurului. El are obligația să organizeze producția proprie din preparate culinare și să asigure servirea consumatorilor în cele mai bune condiții. Complexurile de hoteluri și restaurante, structuri organizatorice des întalnite pe litoral, confirmă tendința de asocierii a activității de hrană cu cea de cazare și implicit de turism.