.prezentarea Pentru Recunoastere a Persoanelor

CAPITOLUL I

INTRODUCERE:

NOȚIUNEA, SCOPUL ȘI

IMPORTANȚA PREZENTĂRII PENTRU RECUNOAȘTERE

1. NOȚIUNEA

Prezentarea pentru recunoaștere este o activitate ce se efectuează cu prilejul anchetării unor numeroase infracțiuni, deci o activitate de anchetă , o activitate de tactică criminalistică desfășurată în scopul identificării persoanelor, cadavrelor, lucrurilor sau animalelor care au legătură cu cauza, cu ajutorul persoanei ce le-a perceput anterior și a reținut în memorie semnalmentele, trăsăturile exterioare ale persoanelor ori caracteristicile obiectelor și animalelor.

Această activitate de anchetă urmărește să stabilească dacă obiectul prezentat, celui care face recunoașterea, este identic cu obiectul pe care l-a observat anterior, cu prilejul producerii faptelor ce prezintă importanță pentru cauza anchetată.

Ca mod de lucru, această activitate se realizează prin prezentarea unei persoane a unui lucru,a unei persoane, a cadavrului unei persoane, a unui animal, pe care le-a văzut anterior și poate stabili dacă le recunoaște.

Prezentarea pentru recunoaștere este o formă de realizare concretă a identificării. Ea constituie, totodată, o metodă de verificare a probelor administrate în cauză ori a versiunilor elaborate pe parcursul urmăririi penale, privind identificarea persoanelor, cadavrelor, lucrurilor și animalelor.

Pe lângă numeroasele metode și mijloace științifice puse de către tehnica criminalistică la dispoziția organelor judiciare pentru identificarea persoanelor, obiectelor sau fenomenelor, în cazul prezentării pentru recunoaștere se poate vorbi despre o metodă proprie tacticii criminalistice pe baza căreia martorii, persoana ori partea vătămată, învinuiții sau inculpații sunt solicitați să identifice persoane, cadavre, obiecte ori animale care au legătură cu cauza.

În cazul prezentării pentru recunoaștere, este vorba de procesul memorial de identificare a unor persoane, lucruri sau animale percepute ori cunoscute anterior. Precizarea se impune pentru a preveni orice confuzie între noțiunea psihică de recunoaștere în accepțiunea sa juridică, respectiv mărturisirea adevărului .

Recunoașterea este un proces psihologic mai ușor pentru că reactualizarea informațiilor percepute anterior nu solicită un efort mare, spre deosebire de reproducere care se întâlnește în cazul mărturiilor obișnuite.

Procesul psihologic desfășurat în conștiința persoanei care face recunoașterea constă în perceperea obiectului prezentat, în compararea lui cu obiectul observat anterior și în stabilirea, pe baza acestei comparări, a unei concluzii privind identitatea, asemănarea sau deosebirea lor.

SCOPUL ȘI IMPORTANȚA PREZENTĂRII PENTRU RECUNOAȘTERE

Prezentarea pentru recunoaștere reprezintă o modalitate tactică de identificare cu scopul de a contribui la aflarea adevărului, în această accepție, ea se apropie de reactivare, atât sub forma reproducerii, cât și a recunoașterii.

Activitatea desfășurată în acest scop se caracterizează prin următoarele particularități :

-un obiect poate fi identificat numai de persoanele care au perceput personal obiectul ;

-termenul de comparație folosit cu prilejul identificării constă în reprezentarea obiectului în conștiința celui care face recunoașterea.

Pentru recunoaștere se pot prezenta:

-persoane ;

-cadavre ;

-lucruri ;

-animale;

-fotografii ale acestora

Subiecții recunoașterii pot fi martorii și părțile prejudiciate, iar în anumite cazuri, și învinuiții. Astfel, un învinuit care a recunoscut săvârșirea infracțiunii poate fi chemat pentru recunoaștere dacă el este în măsură să recunoască martorii sau părțile prejudiciate, în timp ce aceștia declară că diferite cauze îi împiedică să-l recunoască pe învinuit.

Datorită faptului că prezentarea pentru recunoaștere reprezintă rezultatul unor mecanisme psihologice: observare, memorare și redare, recunoașterea poate fi mai mult sau mai puțin precisă. De aceea, în desfășurarea prezentării pentru recunoaștere și, mai ales, în aprecierea rezultatelor obținute trebuie să se țină cont de legile psihice care guvernează procesul cognitiv, de factorii obiectivi și subiectivi ce pot influența perceperea memorarea și reproducerea . Trebuie să se aibă în vedere și pericolul apariției unei false identificări, din cauza imposibilității localizării în spațiu și timp a unor fapte și împrejurări, persoane ori obiecte ce prezintă unele trăsături asemănătoare și apar ca familiare persoanei chemată să facă recunoașterea.

Sublinierea posibilităților de apariție a erorilor, a identificărilor false se impun în mod deosebit, deoarece, în cadrul prezentării pentru recunoaștere, elementele de sugestie pot influența ușor declarațiile persoanelor chemate să facă recunoaștere. De asemenea aspectul neîngrijit al învinuitului prezentat pentru recunoaștere, contrastat cu al persoanelor care constituie grupul, poate sugera martorului sau părții vătămate că acesta este infractorul, și, deci, trebuie recunoscut.

Prezentarea pentru recunoaștere nu este enumerată printre mijloacele de probă. De fapt, reglementarea acestei activități de către legislația noastră procesuală penală nici nu se impune, din moment ce ea nu reprezintă decât o modalitate de ascultare a persoanelor, rezultatul prezentării pentru recunoaștere materializând-se sub forma unor declarații ale martorilor, părții vătămate, învinuitului ori inculpatului, declarații obținute potrivit regulilor privind ascultarea cât și prin întocmirea unui proces-verbal, care potrivit legii este mijloc de probă ca înscris.

Ea se particularizează totuși în cadrul activității de ascultare, prin scopul și finalitatea bine conturate : identificarea de persoane, cadavre, lucruri sau animale ce prezintă importanță în aflarea adevărului și corecta soluționare a cauzelor penale.

Prezentarea pentru recunoaștere are o importanță egală cu activitatea de ascultare propriu-zisă a oricărui subiect procesual ce cunoaște despre vreo faptă sau împrejurare de fapt de natură să servească la aflarea adevărului, inclusiv la identificarea autorului ori victimei unei infracțiuni.

Criminalistica, pe baza generalizării practicii de urmărire penală, a elaborat unele reguli tactice proprii pentru efectuarea acestei activități, reguli a căror respectare asigură realizarea scopului pentru care se organizează prezentarea pentru recunoaștere. Aceste reguli decurg din dispozițiile legale referitoare la unele activități de urmărire,ale căror elemente sunt folosite și în cadrul prezentării pentru recunoaștere.

Rezultatul prezentării pentru recunoaștere constituie mijloc de probă în cauză. Acesta, însă, luat izolat nu poate constitui temei pentru elaborarea unor concluzii temeinice .Faptul că o numită persoană bănuită de săvârșirea infracțiunii a fost recunoscută de către martor nu înseamnă că aceasta a și săvârșit infracțiunea. Pentru a se ajunge la o asemenea concluzie, este necesar ca rezultatul prezentării pentru recunoaștere să fie coroborat cu alte probe administrate în cauză, care să confirme fără putință de tăgadă, participarea persoanei recunoscute la săvârșirea infracțiunii.

CAPITOLUL II

PREGĂTIREA ÎN VEDERA PREZENTĂRII PENTRU RECUNOAȘTERE

Organul de cercetare penală este o persoană a cărei activitate se răsfrânge asupra altor persoane și de aceea însușirile personale ale acestuia sunt esențiale. Rolul social al anchetatorului este imens, el poate transfera asupra celor din fața sa unele din capacitățile sale procesuale care determină calitatea relațiilor umane. Aceste capacități se manifestă în activitățile pe care le desfășoară și se regăsesc în comportamentul său profesional. Ideal putem crede că anchetatorul are cel puțin următoarele atitudini :

pasiune;

obiectivitate ;

optimism ;

răbdare ;

stăpânire de sine;

responsabilitate;

răspundere;

cinste;

corectitudine;

înțelegere;

seriozitate;

exigență rațională;

punctualitate;

dragoste profesională

Toate acestea formează o lume a valorilor la care anchetatorul trebuie să adere, să o cultive și să o manifeste în tot ceea ce face. Este firesc că atitudinile amintite apar în comportamentul anchetatorului numai în lupta cu ,,cele negative”, dar acesta trebuie să câștige mereu lupta care se duce în el.

Anchetatorul este coordonatorul activităților procesual – penale, iar pentru realizarea prezentării pentru recunoaștere este necesar să se respecte o serie de reguli tactice, reguli care garantează calitatea probelor obținute prin efectuarea acestei activități de anchetă.

În vederea prezentării pentru recunoaștere trebuie să se facă o pregătire temeinică, deoarece numai în acest mod se poate asigura realizarea scopului urmărit, care să ducă la reușita acestui procedeu tactic de identificare.

Datorită particularităților sale, procedeul probator al prezentării pentru recunoaștere necesită o pregătire atentă, minuțioasă, pentru a se ajunge la rezultatele scontate este necesar a fi parcurse mai multe etape :

1. STUDIEREA MATERIALELOR DIN DOSARUL CAUZEI

Studierea materialului cauzei, vizează stabilirea cu exactitate a obiectului prezentării pentru recunoaștere, respectiv persoanelor, cadavrelor,lucrurilor și animalelor ce trebuie să fie identificate.

În legătură cu aceasta organul de cercetare penală va analiza în ce măsură identificarea ar fi posibilă și prin valorificarea altor date, existente la dosar, date care să servească și la verificarea ulterioară a rezultatelor prezentării pentru recunoaștere.

Cunoașterea semnalmentelor și caracteristicilor de către organul de urmărire penală care instrumentează cauza și urmărirea lor cu ocazia ascultării persoanelor chemate să facă recunoașterea sunt obligatorii în organizarea prezentării pentru recunoaștere și reușita acestei activități.

Studierea materialelor cauzei trebuie să ducă la stabilirea persoanelor (subiecților procesuali) cu ajutorul cărora se va face identificarea, a calității acestora în cauză: martori, învinuiți, părți sau persoane vătămate, a posibilităților ce le au de a percepe, reține și reda elemente pe baza cărora urmează să facă recunoașterea.

În studierea materialului, un aspect care nu trebuie neglijat este acela al determinării condițiilor în care a avut loc percepția, de ele urmând să se țină seama în momentul prezentării pentru recunoaștere.

2 ASCULTAREA PREALABILĂ A PERSOANELOR CARE URMEAZĂ SĂ FACĂ RECUNOAȘTEREA

Ascultarea prealabilă a persoanei ce urmează să facă recunoașterea în legătură cu persoanele, cadavrele, obiectele ce urmează identificate, are un caracter de sine stătător, ea fiind efectuată independent de faptul că persoana a mai fost ascultată și asupra unor aspecte privind cauza, altele decât cele referitoare la obiectul recunoașterii.

Cu această ocazie,persoana este solicitată să descrie semnalmentele persoanei ori caracteristicile obiectelor, care pot duce la identificarea lor.

Ascultarea prealabilă se desfășoară după regulile privind ascultarea persoanei vătămate, martorilor, învinuiților ori inculpaților, însă prezintă unele particularități, datorită faptului că, în cazul persoanei vătămate acesteia nu i se solicită să redea împrejurările și condițiile săvârșirii infracțiunii ci să descrie semnalmentele sau caracteristicile care pot duce la recunoașterea obiectului supus identificării.

2.1.Tactica ascultării persoanei vătămate

Importanța acordată declarațiilor părților vătămate este confirmată prin acel fapt, că sunt incluse în rândul celorlalte mijloace de probă.

Declarațiile părții vătămate sunt comunicări orale ale persoanei despre infracțiunea care i-a cauzat un prejudiciu moral, fizic sau material, făcute de ea în timpul audierii în cadrul cercetării prealabile sau a dezbaterilor judiciare. Declarațiile părții vătămate au în linii generale multe trăsături comune cu declarațiile martorului.

Diare un caracter de sine stătător, ea fiind efectuată independent de faptul că persoana a mai fost ascultată și asupra unor aspecte privind cauza, altele decât cele referitoare la obiectul recunoașterii.

Cu această ocazie,persoana este solicitată să descrie semnalmentele persoanei ori caracteristicile obiectelor, care pot duce la identificarea lor.

2.1.Tactica ascultării persoanei vătămate

Importanța acordată declarațiilor părților vătămate este confirmată prin acel fapt, că sunt incluse în rândul celorlalte mijloace de probă.

Din aceste considerente, legea a stabilit o ordine unică de obținere, verificare și apreciere a declarațiilor martorului și părții vătămate. Spre deosebire însă de martor, partea vătămată este participant activ în procesul penal. Dacă pentru martor depunerea mărturiilor este o îndatorire, atunci pentru partea vătămată nu este numai o îndatorire, ci și un drept cu care ea este înzestrată pentru apărarea intereselor sale. Ea deci, este în drept să insiste a fi audiată.

Procedura de obținere a declarațiilor părții vătămate

Înainte de ascultare, organele judiciare au obligația, potrivit rolului lor activ, să pună în vedere persoanei vătămate că poate participa în proces ca parte vătămată, iar dacă a suferit o pagubă materială se poate constitui parte civilă.

Partea vătămată este obligată să se prezinte, când este chemată de persoana care efectuează cercetarea penală,anchetatorul penal, de procuror sau instanța de judecată și să facă declarații drepte ; să comunice tot ce știe referitor la pricină și să răspundă la întrebările, ce i se pun.

Partea vătămată este ascultată asupra împrejurărilor, care urmează a fi dovedite în cauză, asupra relațiilor ei cu învinuitul, precum și asupra probelor aflate la dosar.

Datele, comunicate de partea vătămată, nu pot servi ca probe, dacă ele se bazează pe informații, a căror sursă nu este cunoscută. Dacă declarațiile se bazează pe spusele altor persoane, acestea din urmă trebuie să fie ascultate.

Partea vătămată, care refuză sau se sustrage de a face declarații poartă răspundere conform art. 197 C.P., iar în caz de depunere a declarațiilor false poartă răspundere conform art. 196 C.P.

Această declarație de constituire ca parte în proces poate fi făcută în tot cursul urmăririi penale, iar în fața instanței de judecată până la citirea actului de sesizare.

Valoarea probatorie a declarațiilor părții vătămate

Având în vedere că aceste părți sunt interesate în mod direct în soluționarea laturii penale (partea vătămată) sau a laturii civile (partea civilă și partea responsabilă civilmente) a cauzei, arată că declarațiile acestor părți pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

2.2.Tactica ascultării martorului. Psihologia martorului și a mărturiei judiciare

"Peste tot unde intervine factorul uman si acest domeniu nu e deloc restrâns – are si psihologia un cuvânt de spus" afirma la un moment dat Alexandru Rusca. Si procesul juridic este un asemenea domeniu in care sunt implicați oameni ale căror interese sunt divergente, existând totuși o axă de convergență care întrunește personajele din scena judiciară: aflarea adevărului. Aflarea adevărului este condiționată, printre altele si de cunoașterea structurii psihice a acestor personaje: infractor, victimă, martor, anchetator, avocat si judecător.

In cele mai multe cazuri infractorul nu-și recunoaște fapta, făcând tot ce-i stă în putință spre a o nega și spre a face să dispară urmele ei.

Ca atare, pentru dovedirea unei infracțiuni si implicit pentru pedepsirea făptuitorului este nevoie de studierea probelor existente despre acel eveniment judiciar obiectiv. Probele directe ale infracțiunii sunt urmele materiale ale acesteia, adică obiectele cu care s-a realizat infracțiunea: arme, urme, pete, etc. care trebuiesc completate cu probele indirecte, adică mărturiile depuse de anumite persoane care au participat indirect la infracțiune: martorii.

Ca si persoane fizice, martorii pot fi imparțiți în două categorii: martori de bună credință și martori de rea credință. Cei de rea credință sunt aceia care sunt hotarâți să depună marturii false, fie din interese materiale – fiind mituiți de infractor, fie din interese spirituale – fiind prieteni cu infractorul sau dușmani ai victimei.

Orice marturie are dublu aspect: subiectiv si obiectiv. Întotdeauna există o anumită direcție a cercetării fenomenelor psihologice ce insoțesc formarea mărturiei judiciare, avându-se in vedere anumite atribute cu privire la marturie si la martori, deoarece chiar si mărturia de bună credință poate fi pândită de falsitate si de un anumit relativism din cauza unor defecțiuni senzoriale.

Procesele psihice implicate in dobândirea informației de către martor sunt, in primul rând senzațiile si percepțiile, apoi reprezentările si memoria. Procesele de senzație și percepție sunt fie cele bazate pe analizatorii vizuali, fie cele bazate pe analizatorii auditivi, fie ambele categorii. Experimentele făcute în acest domeniu au demonstrat că mărturia vizuală este mai importantă decât cea auditivă, fiind mai bogată sub raport informativ si mai aproape de adevăr. Dar chiar si calitatea acestor informații este influențată atât de condiții subiective (calitatea analizatorului in cauza), cât și de condiții obiective (distanța de locul infracțiunii, luminozitate, liniștea sau zgomotul existente, etc.).

Calitatea si veridicitatea datelor dobândite prin senzații sunt condiționate de calitatea analizatorilor, de buna lor funcționare. O la fel de mare importanță o are spiritul de observație al martorului. Cei care au un spirit de observație precar, comit greșeli in depunerea mărturiei, fără voia lor.

O altă categorie de erori in mărturia judiciară pot fi produse de iluziile pe care le-a avut martorul, fie că ele sunt de natură vizuală, de natură auditivă sau din alți analizatori. Diminuarea influenței nocive a iluziilor în depunerea mărturiei se poate realiza prin întrebări puse cu pricepere de către personalul juridic – polițist, procuror, avocat, judecător.

Foarte importantă în culegerea informației de către martor este și atenția acestuia, calitățile lui. Sunt situații în care este necesar un volum mare de receptivitate, sunt situații în care concentrarea are un rol hotărâtor, în timp ce în alte situații mobilitatea și dispersarea atenției sunt calitățile necesare.

De obicei, între producerea infracțiunii sau a faptelor pentru care sunt chemați a le confirma și depunerea mărturiei există un interval mare de timp. În acest caz în procesul mărturiei sunt implicate reprezentările martorului – vizuale, auditive, sau de altă natură. Calitatea acestor reprezentări influențează în mod direct și hotărâtor calitatea mărturiei judiciare.

Distanța în timp de la săvârșirea faptelor și până la judecarea lor, aduce în prim plan – în ceea ce privește psihologia martorului – un alt proces psihic important: memoria si calitățile sale. Calitatea depoziției martorului depinde în mare măsură de modul în care funcționează acest proces.

Memoria este un proces de stocare a informației, deci trebuie avută în vedere calitatea păstrării acestei informații. Aceasta poate fi păstrată nealterată, după cum, cu trecerea timpului, ea poate fi deformată. Întrucât informațiile asupra unui act infracțional se memorează neintenționat, riscul păstrării pentru timp îndelungat pândește pe orice martor. Calitățile memoriei în ceea ce privește mărturia judiciară, sunt memorabilitatea, fidelitatea si sinceritatea.

Memorabilitatea este unul din elementele cele mai importante ale unei marturii judiciare, având în vedere că aceasta constă în acea capacitate a evenimentului juridic, obiectului de a fi memorat, deoarece sunt situații ce efectiv nu pot fi percepute, memorate, ele desfășurându-se sub pragul perceptibilității noastre. Fidelitatea – în opoziție cu memorabilitatea – constă în capacitatea omului de a-și aminti evenimentul judiciar și de a depune marturie.Există persoane care pot reproduce cu mare exactitate și cu lux de amănunte cele văzute și auzite la locul faptei, aceste persoane fiind martori valoroși, dar din păcate, foarte puțini. Mai există și persoane care neavând formată fidelitatea/exactitatea memoriei reproduc totul cu mare aproximație, ca atare valoarea depoziției lor este neânsemnată, trebuind coroborată cu alte mijloace de probă. Sinceritatea reprezintă disponibilitatea subiectivă a martorului de a spune adevărul, deoarece procesele memorării, adică ale întipăririi, conservării si reproducerii pot fi influențate și de interesul pe care-l are martorul față de cele întâmplate, precum și gradul de afecțiune pentru victimă sau chiar pentru autorul infracțiunii.

În cadrul complexului proces al memoriei sunt implicate și asociațiile de idei, adică asociația prin asemănare, prin contrast și prin continuitate spațială sau temporară.

Un bun jurist va face întotdeauna apel la acestea, pentru a-i facilita martorului o depoziție cât mai exactă. La fel și tipurile de memorie trebuie avute în vedere, deoarece ele influențează atât durata memoriei cât și fidelitatea ei. Fără îndoială că lucrurile memorate în mod involuntar nu au trăinicia și fidelitatea reproducerilor bazate pe voința si hotărârea martorului de a reține cele întâmplate. Este stabilit deci, că memorarea voluntară este mai eficientă.

În ceea ce privește fidelitatea mărturiei judiciare, pentru prevenirea carențelor (ex. un martor sincer ce se află în eroare, prelungirea perioadei dintre infracțiune și marturie, martori mincinoși cu serioase probleme psihice, etc.) este nevoie de o evaluare științifică a probei testimoniale. Evaluarea, reclamă necesitatea reconstituirii drumului pe care îl parcurge procesul de formare al mărturiei. Acest drum începe cu recepția informațiilor, stocarea lor în memorie, comunicarea informațiilor sub forma reproducerii și recunoașterii, în funcție de anumiți factori obiectivi sau subiectivi care pot avea influență asupra întinderii și fidelității mărturiei. Problema psihologiei martorului trebuie considerată critic, adică în perspectiva contradictorie a personalității. Întâlnim astfel principialitate, onestitate, corectitudine, modestie, generozitate, față în față cu necinstea, nesinceritatea, egoismul, lașitatea și egocentrismul. Ambele clase se vor găsi într-un anumit raport cu ambianța – pricina judiciară și participanții la proces.

Tipologia memoriei în cadrul procesului mărturiei judiciare, implică referiri la memoria logică și la cea mecanică, la cea motrice sau la cea primitivă sau verbală.

Memoria logică nu implică numai o logică a cuvintelor expuse, ci și o logică a derulării evenimentului în cauză.

Sunt infracțiuni în care păstrarea imaginii este lucrul important, în timp ce în altele, cuvintele spuse au partea deosebită, după cum sunt situații în care mișcarea victimei sau a infractorului sunt necesare de reținut.

În unele cazuri profesia martorului joacă un rol deosebit de important în păstrarea și redarea cu precizie a informațiilor văzute sau auzite. Așa, de exemplu, un pictor va reține mai ușor aspectele de formă și de culoare, un matematician sau contabil – cifrele, etc.

Păstrarea în memorie a evenimentelor e supusă uitării sau deformării și de aici redarea lor deformată. Uitarea nu se produce uniform, unele lucruri se uită mai repede, altele mai încet. Aceasta în funcție de tipul de memorie și gradul de afectivitate a martorului fată de întâmplare. Acest lucru ne duce la concluzia că uitarea și deformarea trebuie privite de organul de justiție ca fenomene firești și nu neapărat ca acte de rea credintă. De aceea, ar fi de dorit ca depozițiile martorilor să fie luate cât mai aproape de producerea evenimentului.

Uneori, la unele persoane trecerea timpului se repercutează pozitiv asupra calității celor memorate. Aceasta se întâmplă mai ales atunci când evenimentul produce stări afective puternice – frică, spaimă, teroare, furie -, trecerea timpului va acționa pozitiv în sensul că toate aceste stări afective vor dispărea, iar martorul își va aminti cu mai multă claritate cele văzute sau auzite.

Așadar, organul de justiție va trebui să ia în considerare din depoziția martorului toate aceste elemente care influențează, într-un fel sau altul, atât păstrarea celor văzute și auzite, cât și redarea lor cu mai mare sau mai mică fidelitate.

Din perspectiva condițiilor în care se depune marturie, o foarte mare influență o are personalitatea anchetatorului, judecătorului, expertului, notarului, chiar și locul unde se desfașoară, persoanele prezente, toate acestea influențând conținutul și calitatea depoziției. La fel și modul în care este redată depoziția nu este lipsit de importanță, adică întrebările cu cât sunt mai exacte, cu atât conțin mai multe elemente de sugestie.

Mărturia îmbracă, cel mai adesea, forma reproducerii orale a informațiilor. Aceasta se poate realiza printr-o evocare liberă a faptelor percepute, sau prin răspunsuri la întrebările puse de organul judiciar indreptațit.

Experimențele efectuate de-a lungul timpului au demonstrat că expunerea liberă este mult mai indicată, dat fiind faptul că întrebările pot influenta negativ depoziția, fie prin elemente de sugestionare, fie prin intimidarea martorului de către cel ce pune întrebările – chiar și dacă nu ar urmări aceasta. Relatarea liberă a depoziției este cea mai indicată, dar, când se constată omisiuni – voite sau nevoite – și deformări, este necesar ca acestea să fie completate și corectate prin întrebări. Așadar cele două moduri de a depune marturie: liber și prin răspunsuri la întrebări, trebuie să se completeze reciproc, adică trebuie utilizate prin complementaritate.

Dificultățile în redarea corectă și completă a faptelor sunt generate de starea afectivă a martorului (sala de judecată, prezența organelor de justiție, a unui public numeros) cât și de cultura celui în cauză, cultură care-l împiedică uneori să formuleze adecvat cele percepute. Deci dificultățile de verbalizare/exprimare trebuie avute în vedere de organele de justiție, iar martorul sprijinit în acest sens, prin întrebări adecvate.

În general, trebuie avut în vedere că martorul reproduce verbal, deci subiectiv, un fapt subiectiv, iar corespondența dintre cele două fapte diferă de la om la om în funcție de condițiile evocate.

Concret, mărturia se depune sub forma recunoașterii faptelor la care a asistat martorul si a reproducerii celor văzute sau auzite.

Recunoașterea constă în posibilitatea de individualizare a persoanelor participante la împrejurarea cu semnificație juridică, sau a faptelor care s-au produs. Pentru ca persoanele, sau faptele să poată fi recunoscute, este necesară reconstituirea acestora, adică prezentarea lor pentru recunoaștere. Procesul recunoașterii constă în capacitatea martorului de a-și aminti ceea ce a perceput în momentul recepției inițiale. Acum sunt puse in joc atât trăinicia și fidelitatea memoriei martorului, cât și asociațiile pe care le poate face cu privire la locul și timpul în care s-au produs evenimentele.

Recunoașterea comportă grade diferite de certitudine. Așa, de exemplu, recunoașterea este precisă când relatările martorului corespund într-o foarte mare măsura cu cele petrecute. Dar sunt și situații când recunoașterea este imprecisă, adică relatările martorului conțin foarte multe omisiuni cu privire la persoane sau faptele lor. În asemenea situații se pot manifesta doua fenomene negative ale actului memorării: déja vu sau jamais vu. În cazul fenomenului déja vu martorului i se par cunoscute anumite fapte, întamplari pe care el nu le-a vazut de fapt, adică le "vede" acum pentru prima dată, dar sustine că le-a mai văzut. Jamais vu constă în iluzia pe care o are martorul că persoana sau fapta ce i se prezintă nu a mai întâlnit-o niciodată, deși ea a fost prezentă în momentul incidentului.

De mare importanță pentru calitatea mărturiei sunt percepțiile de timp și de spațiu, căci localizarea în timp și spațiu a evenimentului este o condiție a corectitudinii mărturiei.

De cele mai multe ori martorului i se cere să descrie persoana – infractorul, victima, alți participanți – sub aspectul infățisarii. Ca atare este important ca martorul să fi reținut talia, fizionomia, culoarea părului, eventualele particularitatea anatomice, infirmitatea etc. Desigur că în descrierea persoanei care interesează cauza sunt necesare precizări și cu privire la îmbracaminte – culoare, formă etc. Uneori se pot aduce precizări suplimentare în descrierea persoanei cu ajutorul vocii, a mersului sau a altor particularitatea.

În instanță se recurge uneori la recunoașterea persoanei cu ajutorul fotografiilor. În recunoașterea după fotografii sunt de preferat fotografiile făcute instantaneu, celor artistice în care persoana este "înfrumusețată" prin retușări. Din păcate orice fotografie redă persoana în mod static și în plan. Ca atare, mult mai adecvată este recunoașterea cu ajutorul filmului, în care este prezentată dinamica unui eveniment. Chiar mai multe dificultăți prezintă recunoașterea cadrelor deoarece poziția, atitudinea și înfațișarea acestora nu mai corespund realității în care s-a produs evenimentul.

Reproducerea constă în redarea/evocarea faptelor legate de o situație cu semnificație juridică. Reproducerea poate imbrăca forma relatării orale sau scrise. De asemenea evocarea orală poate fi făcută în mod liber sau poate îmbrica forma unor răspunsuri la întrebările puse de participanții la proces. Datele experimentale pledează pentru evocarea spontană, liberă. De mare importanță este ca martorul să redea în depoziția sa evenimentele în succesiunea lor cronologică. În cazul în care martorul sare peste unele evenimente, i se vor pune întrebări ajutătoare.

Calitatea reproducerii este condiționată de calitatea limbajului celui care relatează, iar această calitate este dependentă de nivelul sau de pregătire, de cultura lui. Chiar și sexul își spune cuvântul, constatându-se experimental că, femeile sunt mai sentimentale, mai poetice în redarea evenimentelor, în timp ce bărbații urmăresc de regulă exactitatea, precizia celor pe care le relatează, fiind preocupați să facă o relatare cât mai obiectivă.

Alexandru Rusca, citându-l pe A. Bănet prezintă cinci tipuri psihologice de martori: "

1. Tipul descriptiv, care descrie lucrurile pe care le-a văzut, ținând seama de caracterele lor cele mai aparente și foră să caute să prindă semnificații;

2.Tipul observator, care-și fixează atenția îndeosebi asupra subiectului scenei; 3. Tipul emoțional, care descrie emoția ce se degajă din subiect;

4. Tipul erudit, care în loc să descrie obiectul însuși, spune tot ce-i vine în minte în legătură cu subiectul respectiv;

5. Tipul imaginativ și poetic, idealist, care prezintă în mod eronat realitatea, înlocuind-o cu elemente poetice.

În aceeași lucrare mai există și alte clasificări, dar cea mai importantă clasificare a mărturiei mi se pare a fi clasificarea lui Alexandru Rusca: între tipul obiectiv și tipul subiectiv; tipul obiectiv fiind acela care se străduiește să reproducă cu cât mai multă exactitate și acuratețe cele percepute, iar tipul subiectiv fiind caracterizat prin tendința de a da o nota personală relatărilor sale.

2.3.Tactica ascultării învinuitului sau inculpatului

Pornind de la faptul că învinuitul sau inculpatul cunoaște cel mai bine împrejurările în care a fost săvârșită infracțiunea, înscris declarațiile învinuitului sau ale inculpatului între mijloacele de probă în procesul penal.

Declarațiile învinuitului sau ale inculpatului constituie un drept al acestuia, și nu o obligație (nemo tenetur edere contra se). Acest mijloc de probă are o dublă funcționalitate în procesul penal: pe de o parte, furnizează informațiile necesare aflării adevărului iar pe de altă parte, constituie prima modalitate prin intermediul căreia cel ce urmează să fie tras la răspundere penală își exercită dreptul de apărare.

Importanța acestui mijloc de probă este subliniată prin obligația pe care o au organele judiciare de a-l asculta pe învinuit și bănuit în cele mai importante momente ale desfășurării procesului penal, deoarece ei sunt purtători ai informației probante la fel ca martorul și partea vătămată.

Bănuitul face declarații referitoare la împrejurările reținerii sale, la aplicarea măsurii preventive, precum și la alte condiții ale cauzei, pe care le cunoaște (art. 62 C. Pr. Pen. ). Conform caracterului său procesual, declarațiile bănuitului, ca, de altfel, și declarațiile învinuitului sunt, pe de o parte, surse de probă, pe de altă parte – mijloace de apărare a lor.

Furnizarea declarațiilor de către bănuit sau de învinuit nu este o obligație, ci un drept al lor. Pentru refuzul de a face declarații sau pentru declarații falsificate cu intenție ei nu sunt trași la răspundere. Conform art.62 C.Pr.Pen. primul interogatoriu al bănuitului reținut sau arestat este efectuat numai în prezența unui apărător, ales sau numit din oficiu în decursul a douăsprezece ore din momentul reținerii sau arestării. Bănuitul face declarații referitor la împrejurările care au servit ca temei pentru reținerea lui sau pentru aplicarea măsurii de reprimare, precum și referitor la alte împrejurări ale cauzei, pe care le cunoaște.

Învinuitul face declarații în privința fondului acuzațiilor ce i se aduc, în privința împrejurăiilor cauzei pe care le cunoaște și în privința probelor adunate deja în dosar (art.63 c.pr.pen.)

Procedura de obținere a declarațiilor învinuitului sau inculpatului

De la început, trebuie subliniat faptul că procedura de obținere a declarației învinuitului sau inculpatului înmănunchează un complex de reguli de ordin procesual și de ordin tactic. Problemele referitoare la tactica obținerii declarațiilor de la acest subiect procesual sunt studiate de criminalistică.

Între regulile de tactică a ascultării învinuitului sau inculpatului se înscrie și aceea a creării unei atmosfere favorabile ascultării și stabilirii contactului psihologic cu subiectul investigat. Înainte de a fi ascultat, învinuitul sau inculpatul este întrebat cu privire la nume, prenume, poreclă, data si locul nașterii, locul de muncă, ocupația, adresa, antecedente penale și alte date, pentru stabilirea situației sale personale. Învinuitului sau inculpatului i se aduce apoi la cunoștință fapta care formează obiectul cauzei și i se pune în vedere să declare tot ce știe cu privire la faptă și la învinuirea ce i se aduce în legătura cu aceasta.

Organul de urmărire penală, înainte de a-l asculta pe învinuit, cere acestuia să dea o declarație scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce.

În caz dacă, în faza de urmărire penală sunt mai mulți învinuiți sau inculpați, fiecare este ascultat fără să fie de față ceilalți.

După cum știm, în timpul obținerii informației de la învinuit sau inculpat, el este mai întâi lăsat să declare tot ce știe în cauză, ascultarea ne putând să înceapă cu citirea sau reamintirea declarațiilor pe care acesta le-a dat anterior în cauză declarație.

După ce învinuitul sau inculpatul a făcut declarația, i se pot pune întrebări cu privire la fapta care formează obiectul cauzei și la învinuirea ce i se aduce.

Pentru ca declarațiile să poată fi folosite în cadrul procesului penal și pentru a se reține cu fidelitate ceea ce învinuitul sau inculpatul declară, legea procesuală prevede obligativitatea consemnării în scris a acestor declarații. Învinuitului sau inculpatului i se oferă posibilitatea de a verifica dacă cele relatate de el au fost consemnate în mod corect în declarația scrisă După ce interogatoriul a luat sfârșit, învinuitului sau inculpatului i se citește documentul întocmit și dacă învinuitul sau inculpatul este de acord cu conținutul declarației, o semnează pe fiecare pagină și la sfârșit.

Această prevedere a legii se impune pentru a se înlătura posibilitatea ca la sfârșitul declarației să se facă adăugiri. Întâlnim și situații când învinuitul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze declarația, în aceste cazuri, se face mențiune în declarația scrisă despre acest fapt.

Pentru a se conferi caracter oficial declarației învinuitului sau inculpatului, aceasta va fi semnată atât de către cel care a dat-o cât și de către organul de anchetă în fața căruia învinuitul sau inculpatul a fost ascultat.

Când învinuitul sau inculpatul revine asupra vreuneia dintre declarațiile sale sau dorește să facă completări, rectificări sau precizări, acestea se consemnează și se semnează ca și declarațiile date inițial.

Indiferent de conținutul declarației acestui subiect procesual (recunoaștere a faptei, negare a faptei etc. ), legea nu acordă o forță probantă deosebită acestui mijloc de probă, arătându-se că aceste declarații pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt confirmate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Practica judiciară a relevat numeroase cazuri în care învinuiții sau inculpații au recunoscut săvârșirea unor fapte ai căror autori, în realitate, erau alte persoane asemenea recunoașteri fiind făcute fie din motive de afecțiune deosebită față de adevărații făptuitori, fie pentru a ascunde alte fapte mai grave săvârșite de însuși învinuit sau inculpat.

Ascultarea persoanei ce urmează să facă recunoașterea vizează realizarea mai multor obiective:

– cunoașterea posibilităților reale de percepere,memorare și redare ale persoanei;

– stabilirea condițiilor de loc,timp și mod de percepere,precum și a factorilor obiectivi ori subiectivi care ar fi putut-o influența;

– determinarea datelor referitoare la caracteristicile de identificare percepute și memorate de persoană,pe baza cărora va putea face recunoașterea.

În ascultarea persoanei ce urmează să facă recunoașterea trebuie să se aprecieze corect în ce măsură declarațiile obținute sunt viciate de factorii care influențează perceperea,dacă ea va putea să recunoască.

Cu ocazia ascultării, trebuie să se dea persoanei posibilitatea de a reconstitui în mod independent și de a reda liber înfățișarea infractorului,caracteristicile obiectelor sau animalelor care urmează a fi recunoscute, neadmițându-se întrebările sugestive,tendențioase. Folosindu-se criteriile stabilite în sistemul ,,portretului vorbit”,persoana poate fi ajutată să-și amintească,de exemplu,semnalmentele infractorului,fără,însă,a i se sugera cele pe care trebuie să le descrie .Atenție deosebită trebuie acordată obținerii acelor elemente ce particularizează persoana,obiectul și care fac posibilă identificarea lor.

Tot cu ocazia ascultării,trebuie să se stabilească dacă perceperea s-a făcut cu ocazia și în condițiile săvârșirii infracțiunii ori în alte împrejurări, aspect deosebit pentru aprecierea posibilităților persoanei de a reține elementele pe baza cărora urmează să facă recunoașterea. Trebuie de asemenea,să se stabilească dacă cel ce urmează să facă recunoașterea a revăzut persoana,obiectul,animalul pe care este chemat să le descrie,știut fiind faptul că în aceste condiții posibilitățile de percepere și memorare a semnalmentelor sau caracteristicilor sunt cu mult mai mari. Este cunoscut faptul că perceperea se realizează de cele mai multe ori în momentul săvârșirii infracțiunii. Or,perceperea realizată în acest moment are,de regulă,o durată scurtă de timp,persoana neavând posibilitatea să studieze detaliile care permit identificarea. Dacă la acestea se adaugă faptul că persoana sau obiectul de recunoscut au fost văzute o singură dată,rezultă dificultățile pe care le întâmpină cel chemat să facă identificarea cu ocazia ascultării și,apoi,a prezentării pentru recunoaștere.

Ascultând persoana cu ajutorul căreia urmează a se face identificarea,este necesar să fie întrebată dacă ar recunoaște persoana,lucrul, animalul despre care a făcut declarația,în condițiile când i-ar fi prezentate.

Adresând o asemenea întrebare,organul de urmărire penală trebuie să observe cu atenție modul cum reacționează persoana,răspunsul ce îl dă,în raport cu care va putea aprecia siguranța ei și,în consecință,dacă prezentarea pentru recunoaștere își va atinge scopul.

Este posibil ca persoana cu ajutorul căreia urmează a se face identificarea să nu reușească să prezinte suficiente elemente de natură a forma convingerea că va putea recunoaște,să dovedească nesiguranță în declarații în ceea ce privește descrierea semnalmentelor,caracteristicilor. O astfel de situație ar putea conduce la concluzia că prezentarea pentru recunoaștere nu va avea rezultatul scontat si că organizarea ei nu va fi utilă. Cu toate acestea,practica organelor de urmărire penală demonstrează că sunt frecvente cazurile în care se ajunge la o recunoaștere sigură,deși la ascultarea prealabilă persoana nu a reușit să facă descrierea elementelor necesare identificării.

Deci,imposibilitatea persoanei de a prezenta elementele pe baza cărora urmează a se face identificarea nu înseamnă și incapacitatea acesteia de a face recunoașterea. De aceea,organizarea acestei activități sau renunțarea la efectuarea ei,atunci când,cu ocazia ascultării,persoana nu reușește să redea elementele caracteristice care să formeze convingerea posibilității sale de a face identificarea,se hotărăște de la caz la caz,în raport cu particularitățile cauzei,ținându-se seama,în primul rând,de condițiile ce au putut influența perceperea,memorarea și reproducerea.

Organul de urmărire penală are obligația să interpreteze,de la caz la caz,aceste situații și să ajute persoana să-și reamintească cele percepute,fără a-i sugera ceea ce trebuie să declare.

Avându-se în vedere dificultățile arătate,se impune organizarea prezentării pentru recunoaștere într-un moment cât mai apropiat de cel în care s-a făcut perceperea, pentru a se înlătura posibilitatea ștergerii din memorie a semnalmentelor ori influența persoanelor interesate în rezultatul acestei activități.

3.REALIZAREA CONDIȚIILOR ÎN CARE SE VA FACE PREZENTAREA PENTRU RECUNOASTERE

La prezentarea pentru recunoaștere,trebuie să se țină seama de natura obiectului de identificatși de condițiile în care a avut loc perceperea.

Prezentarea pentru recunoaștere trebuie să se facă în condiții asemănătoare celor care au existat în momentul perceperii semnalmentelor persoanelor,caracteristicilor lucrurilor sau animalelor a căror identitate urmează a fi stabilită,ținându-se seama de:

a)Persoana ce urmează a fi recunoscută

Această persoană trebuie prezentată într-un grup de cel puțin trei persoane asemănătoare cu el pentru a se asigura obiectivitatea rezultatului obținut.

În alegerea persoanelor din grup trebuie avute în vedere câteva reguli, printre care: persoanele ce formează grupul nu trebuie să fie cunoscute celui chemat să facă recunoașterea;să fie străine de cauză;să fie cât mai asemănătoare cu cea care trebuie identificată.

Asemănarea se referă la: sex,vârstă,talie,semnalmente,caracteristici ale îmbrăcămintei. Atunci când recunoașterea urmează a se face după particularitățile mersului ori ale vocii și vorbirii,asemănarea trebuie să privească și aceste caracteristici.

Datorită celor arătate, alegerea persoanelor din grup prezintă unele dificultăți,de aceea,trebuie să i se acorde o atenție deosebită.

În cadrul pregătirii prezentării pentru recunoaștere,organul de urmărire penală trebuie să stabilească,deci,pe lângă celelalte amănunte,și persoanele ce vor face parte din grupul în care va fi prezentat cel ce urmează a fi recunoscut.

Persoana prezentată pentru recunoaștere trebuie să fie îmbrăcată în haine asemănătoare cu cele ale celui bănuit. Dacă infractorul a fost deghizat,trebuie găsite și folosite mijloacele de care s-a servit: peruci,bărbi,mustăți,ochelari etc.

Atunci când identificarea urmează a se face după particularitățile vocii și ale vorbirii,în cadrul pregătirii trebuie selecționate și redactate textele care vor fi folosite în cursul prezentării pentru recunoaștere.

Sunt situații când la prezentarea pentru recunoaștere se folosesc fotografiile persoanelor a căror identitate trebuie stabilită,cu toate că rezultatul recunoașterii după fotografi este mai puțin concludent. Aceasta pentru că fotografia nu reușește să redea întocmai trăsăturile fizionomiei persoanei,datorită unghiurilor din care a fost executată,retușurilor ce se fac.

Se poare afirma totuși,că cele mai bune rezultate se obțin atunci când la prezentare sunt folosite fotografii de semnalmente. În aceste cazuri, trebuie să fie procurate 2-4 fotografii,între ele urmând a fi prezentă fotografia persoanei a cărei identitate trebuie stabilită.

b)Cadavrul care urmează a fi recunoscut

Prezentarea cadavrului pentru recunoaștere se face cu unele dificultăți,care impun o pregătire specială. Dificultățile se datorează modificărilor naturale consecutive morții și prezentării cadavrului în poziție orizontală,încât aspectul său diferă de cel al persoanei în viață.

În unele situații, cadavrul poate prezenta mutilări sau alterări ca urmare a agresiunii,accidentului,sinuciderii ori datorate proceselor de putrefacție,care îngreunează mult recunoașterea sa. De aceea, pe lângă stabilirea persoanelor care pot da relații pentru identificarea cadavrului, pregătirea pentru recunoaștere presupune și aducerea lui la o înfățișare cât mai apropiată de cea avută în viață. În acest scop se face pregătirea sau ,,toaleta cadavrului”: spălarea, pieptănarea, pudrarea, rujarea, aranjarea ochilor, retușarea porțiunilor de pe față pe care se află plăgi etc. Pregătirea cadavrului pentru recunoaștere se realizează de către autopsier ori medicul legist,sub supravegherea și la indicațiile organului de urmărire penală ce instrumentează cauza.Pentru recunoașterea cadavrului se folosesc frecvent fotografiile,care trebuie să fie executate înainte de autopsie,după regulile fotografiei de semnalmente.

c)Obiectul care urmează a fi recunoscut

Organul de urmărire penală trebuie să stabilească grupul de obiecte în care va fi prezentat cel ce trebuie recunoscut. De aceea, o activitate importantă o constituie procurarea de obiecte de același fel cu cel care urmează a fi recunoscut,pentru că,și în acest caz,recunoașterea se face tot din grup.

d)Locul în care se va desfășura prezentarea pentru recunoaștere

Prezentarea pentru recunoaștere a persoanelor și a obiectelor(lucrurilor)se desfășoară,de regulă, la sediul organului de urmărire penală .În mod cu totul excepțional,activitatea se poată desfășura și în altă parte. De exemplu,în situația când persoana ce urmează a fi identificată a fost văzută pe stradă și recunoașterea acesteia urmează a se face după particularitățile mersului,poziția corpului sau alte trăsături dinamice,iar prezentarea în condițiile de loc,în care trăsăturile i-au fost percepute,ar asigura identificarea sa în condiții mai bune,desfășurarea activității se va organiza în acest cadru. Alegerea locului în asemenea situații trebuie să se facă cu deosebită atenție pentru a se evita apariția unor incidente care ar putea periclita buna desfășurare a activității. Și în cazul lucrurilor pot apărea situații când prezentarea se face în alte locuri decât sediul organelor de urmărire penală. Așa,de exemplu în cazul când se impune prezentarea pentru recunoaștere a unor obiecte de îmbrăcăminte,a unor aparate tehnice ori a altor obiecte care sunt mai greu de procurat,această activitate se poate desfășura la un magazin unde există condiții corespunzătoare unui astfel de scop.

Nu trebuie să se piardă din vedere că prezentarea pentru recunoaștere trebuie să se desfășoare într-un cadru liniștit pentru a nu se distrage atenția persoanei care face recunoașterea.

e)Iluminarea locului unde se desfășoară prezentarea pentru recunoaștere

Este cunoscut faptul că perceperea semnalmentelor și caracteristicilor persoanelor,lucrurilor se face în condiții de luminozitate diverse. Iluminarea locului unde se face prezentarea pentru recunoaștere trebuie să fie foarte bună,pentru a da posibilitate persoanei să observe în condiții optime semnalmentele ori caracteristicile după care se face identificarea.

4.STABILIREA LUCRĂTORILOR CARE VOR PARTICIPA LA PREZENTAREA PENTRU RECUNOAȘTERE,INVITAREA PERSOANELOR ÎN CAUZĂ,A MARTORILOR ASISTENȚI ȘI A APĂRĂTORULUI

La prezentarea pentru recunoaștere trebuie să participe cel puțin doi lucrători,dintre care unul are sarcina să conducă această activitate,iar ceilalți să supravegheze persoanele în timpul desfășurării ei.Tot în cadrul pregătirii trebuie să fie stabiliți cel puțin doi martori care vor asista la desfășurarea acestei activități. De asemenea,trebuie să fie luate măsuri pentru paza învinuiților sau inculpaților arestați preventiv.

Pregătirea mai presupune asigurarea și verificarea mijloacelor tehnice care vor fi folosite pentru fixarea rezultatelor prezentării pentru recunoaștere.Trebuie să se asigure prezența în ziua și ora stabilite,a persoanelor din grup,a persoanei ce urmează a face recunoașterea,a celei a cărei identitate trebuie stabilită,a martorilor asistenți,precum și a apărătorului-când situația impune.

CAPITOLUL III

PARTICULARITĂȚILE PREZENTĂRII PENTRU RECUNOAȘTERE DE PERSOANE ȘI CADAVRE UMANE

CONSIDERAȚII PRIVIND IDENTIFICAREA PERSOANELOR ȘI CADAVRELOR DUPĂ SEMNALMENTELE EXTERIOARE.IMPORTANȚA ÎN PROCESUL JURIDIC

Procesul penal presupune o serie de funcțiuni esențiale care prin atingerea lor duc la îndeplinirea scopului final, în esența sa socială "Constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoana care a săvârșit o infracțiune sa fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală" (art.1., alin.1. Cod procedură penală).

Acestor funcțiuni procesuale le corespund anumite faze sau etape procesuale, fiecare fiind caracterizată de un obiect propriu și o finalitate care se subordonează scopului, conducând toate la stingerea finalității generale a procesului penal.

Funcțiunile procesuale pot fi privite autonom în cadrul procesului penal cu respectarea atributelor menționate.

Între fazele sau subdiviziunile procesului penal, urmărirea penală, datorită finalității și funcțiunii sale proprii, ocupă un loc deosebit.

Urmărirea penală se identifică ca un compartiment procesual cu un rol bine definit în procesul penal, deoarece, în cadrul ei se realizează anumite activități specifice prin care se dovedește existența sau inexistența infracțiunilor, știut fiind faptul că marea majoritate a faptelor penale nu pot fi dovedite prin probe preconstituite. De asemenea, în cadrul urmăririi penale sunt desfășurate activități specifice pentru identificarea autorilor infracțiunilor, în cele mai multe cazuri aceștia fiind inițial necunoscuți.

Potrivit art.200 din Codul de procedură penală " urmărirea penală are ca obiect strîngerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea in judecată."

Activitățile ce se realizează în cadrul urmăririi penale au un conținut complex, conținut determinat de specificul probelor ce se impun a fi rezolvate în fiecare cauză penală.

Prin expresia " identificarea făptuitorilor " legiuitorul a vrut să precizeze că, în cadrul urmăririi penale, probele adunate trebuie să ajute la depistarea celor care au săvârșit fapta penală (autori, instigatori, complici), înțelegând prin aceasta atât stabilirea faptului că urmarea socialmente periculoasă se datorează unei activități umane, cât și aflarea datelor de identitate a celui care a săvârșit fapta penală.

Deși din conținutul art.200 nu rezulta expres, în obiectul urmăririi penale se înscrie, totuși, și identificarea victimei infracțiunii, activitatea necesara pentru rezolvarea laturii penale și laturii civile a cauzei penale. Obligația de identificare a victimei infracțiunii rezultă și din analiza atentă a dispozițiilor Codului de procedură penală. Astfel, în art.202 se arată că organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului și pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluționări a acesteia.

De asemenea, dispozițiile art. 262 alin. l si art.265 subliniază necesitatea ca urmărirea penală să fie completă. Ori, nu se poate considera că urmărirea penală este completă în cazul în care nu s-a făcut identificarea victimei. Uneori, identificarea victimei se impune pentru a se putea face identificarea făptuitorului, pentru a se face încadrarea juridică a faptei.

Identificarea persoanei constă în stabilirea identității infractorului, a victimei în viată, a cadavrului, a persoanei dispărute, necunoscute sau care își ascunde identitatea încercând să se sustragă urmăririi penale, judecații ori executării pedepsei.

În procesul de identificare a persoanelor și a cadavrelor necunoscute se folosește, alături de metodele " tradiționale", metoda descrierii semnalmentelor după anumite reguli, care derivă din metoda descrierii antropometrice, introdusă de Alphouse Bertillon. Astfel, activitatea de soluționare a cauzei penale, precum și a unor pricini civile, oferă numeroase exemple în care organele juridice sunt nevoite să procedeze la descoperirea sau identificarea autorilor unor infracțiuni, a victimelor lor, ori a unor persoane și cadavre neidentificate, pe baza altor date decât cele oferite de cercetarea tradițională criminalistică a urmelor descoperite în câmpul infracțional.

De exemplu, nu de puține ori, organele de urmărire penală sunt confruntate cu situații de genul celor în care, după săvârșirea unei infracțiuni, singurele date realmente exploatabile în legătură cu o faptă penală și cu autorul acesteia, sunt cele oferite de un martor ocular, care a reușit sa rețină imaginea autorului.

Dovedindu-se deosebit de utilă, metoda identificării persoanelor după semnalmente exterioare, cunoaște o mare aplicabilitate, ce se folosește în următoarele situații:

-identificarea autorilor infracțiunilor rămase cu autori necunoscuți, după semnalmentele descrise de victimă, martori, etc. ;

– urmărirea învinuiților, condamnaților și a altor persoane care se ascund sau se sustrag urmăririi penale ori civile ;

– căutarea persoanelor dispărute în mod suspect de la domiciliu ;

– identificarea persoanelor și cadavrelor cu identitate necunoscută;

– recunoașterea unei persoane care apare după o absență îndelungată.

Scurt istoric

Așa cum o arată însăși denumirea sa, metoda descrierii semnalmentelor – cunoscută în literatura de specialitate, ca metoda portretului vorbit – se bazează pe relatarea particularităților anatomice și funcționale ale unei anumite persoane, relatare făcută de martor sau victimă, într-un cuvânt, de cel care a reușit să rețină imaginea autorului.

Semnalmentele sunt trăsături exterioare, generale și particulare, ale unei persoane pe baza cărora aceasta poate fi identificată sau altfel spus, semnalmentele reprezintă totalitatea elementelor descriptive de ordin morfologic și dinamic – macroscopic extern evidențiabile, capabile ca prin însumare să conducă la individualizarea persoanei.

Ele au servit ca metodă de identificare din cele mai vechi timpuri, încă din antichitate. Spre exemplu, un portret vorbit antic redactat la Alexandria, în limba greacă, datat din anul 145 î.e.n., menționează : " un tânăr sclav aparținând lui Aristogene, fiul lui Chrijsippe, purtând numele de Herman, zis Noiles, a fugit. El este un sirian originar din Bambyko, vârsta de circa 18 ani, de talie mijlocie, fără barbă, are picioarele drepte, bărbie cu gropita, un neg în formă de linte pe partea stânga a nasului, o cicatrice pe comisura dreaptă a gurii și este tatuat cu caractere barbare la mîna dreaptă. Poartă cu sine o pungă ce conține trei mine de 10 drahme de aur și un inel de argint pe care sunt reprezentate un vas de parfum și o raclă; este îmbrăcat cu hlamida și cu un șorț de piele. Este însoțit de sclavul Brion-scurt, larg în umeri cu ochii verzi și care este îmbrăcat cu o tunică și cu o manta de sclav."

Bazele portretului vorbit au fost stabilite în sec. XV de către Leonardo da Vinci, care a sistematizat organele corpului uman, considerându-le a fi de diverse tipuri: drepte, concave si convexe. El arăta că tehnica portretului vorbit constă în "maniera de a reține și de a reproduce profilul unei figuri umane după ce a fost văzută o singură dată".

Tehnica identificării persoanelor după semnalmente a intrat însă în practica organelor de poliție datorită lui Alphonse Bertillon (1853-1914), ajutor de grefier la Prefectura Poliției din Paris, care, în anul 1879 a propus, în vederea recunoașterii recidiviștilor măsurarea lungimii unor elemente invariabile ale scheletului și corpului uman, creând astfel antropometria (una din metodele de baza ale antropologiei).

Metoda lui Alphonse Bertillon a constat în măsurarea, cu ajutorul unor instrumente (metrul si compasul), a ansamblului corpului (talia, lungimea brațelor si a bustului), a capului (înălțimea și lățimea lui), a înălțimii și a lățimii urechii drepte și a membrelor (lungimea labei piciorului stâng, a degetelor mijlociu și mic de la mâna stângă și a antebrațului acelei mâini).

După câtva timp Alphonse Bertillon a renunțat la măsurarea urechii drepte, înlocuind-o cu măsurarea diametrului bizigomatic (distanta dintre cele doua oase zigometrice), întrucât instrumentele folosite nu permiteau decât o exactitate relativă, amplificată și de subiectivismul celui care făcea măsurătoarea.

Tot el a lărgit sistemul antropometric, prin introducerea fotografiei de semnalmente (din profil și din față), trecând și la notarea culorii tenului, a expresiei feței, cicatricelor, culorii și formei părului și a altor detalii.

Sistemul elaborat de Alphonse Bertillon a fost oficializat in Franța, in anul 1888, România situându-se printre primele țari europene care a introdus aceasta metodă, prin înființarea în anul 1892, la București, de către profesor doctor Mina Minovici a unui serviciu de antropometrie.

Ca urmare a înființării acestui serviciu, sarcina pregătirii organelor de cercetare penală și a funcționarilor de la penitenciare și-a asumat-o dr. Nicolae Minovici, profesor al scolii românești de antropologie. El a condus o serie de cursuri elaborind totodată și lucrarea " Școala antropologică (Bertillon) pentru agentii de politie ", prin care a adus o serie de îmbunătățiri sistemului elaborat de Alphonse Bertillon. În această lucrare el arată că : " cel mai bun și chiar singurul mijloc pentru ca un agent să-și întipărească în memoria sa vizuală o fotografie, este de a face în scris un fel de descriere – schița exactă și completă. Agentul însărcinat cu o misiune atât de grea – de a urmări și aresta un criminal cu ajutorul unei fotografii – trebuie să fie în stare să descrie cu gura, figura aceluia ce-l urmărește, de a face, într-un cuvânt, ceea ce se numește un portret vorbit"

De asemenea, eminentul om de știința dr. Nicolae Minovici a demonstrat că însăși sistemele de măsurători antropometrice sunt atât de imperfecte, încît nu ar putea sta niciodată la baza unei identificări corecte, iar semnalmentul descriptiv se supune legilor generale de fixitate la același individ și de variabilitate de la un individ la altul.

În țara noastră, după introducerea metodei portretului vorbit în practica organelor judiciare, ea a fost continuu perfecționată de către diferiți oameni de știință (dr. Mina Minovici, dr. Nicolae Minovici, D.Calinescu și alții), astfel încât ea se aplică și în prezent, cu rezultate destul de bune în urmărirea și identificarea criminalistică a persoanelor.

De-a lungul anilor, organele de politie din România au folosit o serie de procedee în vederea însușirii și memorării de către polițiști a semnalmentelor infractorilor. Așa de exemplu, în cadrul Prefecturii Politiei Capitale se instituie "ora de raport" la care participau comisarii (șefii brigăzilor), agenții și detectivii tuturor brigăzilor. La ora de raport se făcea o prezentare a infractorilor arestați în ultimele 24 de ore, în așa fel încât participanții să le rețină semnalmentele în vederea descoperirii cu mai multă operativitate în cazul în care după punerea în libertate, unii dintre ei ar mai fi comis alte infracțiuni.

În prezent, organele de politie, de urmărire penală, potrivit atribuțiilor ce le revin în conformitate cu actele normative în vigoare, folosesc în activitatea lor, în diverse ocazii, redarea semnalmentelor unor persoane cu ajutorul metodei portretului vorbit.

Prin studiile făcute în cadrul Institutului de Criminalistică și al Inspectoratului General al Poliției, redarea semnalmentelor prin metoda portretului vorbit a căpătat o serie de îmbunătățiri. Ca urmare, în ultimii ani, au fost elaborate unele metodologii cu privire la întocmirea portretului vorbit al unei persoane, s-a organizat cartoteca persoanelor dispărute, cea a cadavrelor (persoanelor) cu identitatea necunoscută, etc.

Cunoașterea și aplicarea, în activitatea organelor judiciare, a metodei portretului vorbit asigură certitudinea identificării infractorilor și prevenirea ivirii unor cazuri de confuzii în acest domeniu.

De asemenea, trebuie subliniată unitatea dintre cele doua domenii ale criminalisticii, și anume, domeniile tehnic și tactic; identificarea se face cu ajutorul unor metode și tehnici specializate, în cadrul unor activități de urmărire penală, desfășurate potrivit unor reguli tactice, specifice ascultării martorilor sau victimelor infracțiunii.

B.METODA PORTRETULUI VORBIT

Generalități

“Portretul vorbit " este o metodă științifică, perfecționată pe parcursul timpului, care servește la identificarea persoanelor, pe baza descrierii semnalmentelor exterioare ale acestora de către o altă persoană.

Această metodă prezintă avantajul, față de fotografia semnalmentelor pe care, de altfel o completează, că, datorită schematizării trăsătorilor feței și a altor caracteristici , se păstrează mai ușor la o clasificare a semnalmentelor sau la transmiterea lor la distanta.

Identificarea persoanelor prin metoda portretului vorbit se bazează pe principiile identificării criminalistice, care, la rândul lor, sunt abordate dintr-o perspectivă dialectică : toate obiectele materiale sunt identice numai cu ele însele, sunt individuale, însușirile acestora nerepetându-se.

Ființa umană în viață sau decedată, este deținatoare pe lângă caracteristici de specie, rasă, populație și a unora strict individuale care evidențiate, corelate și corect interpretate duc la identificarea ei. De-a lungul întregii sale existențe, din momentul concepției și până la moarte, organismul uman se găsește sub acțiunea conjugată a factorilor de mediu interni și externi.

Aceștia își pun amprenta asupra structurii sale macroscopice și predominant la nivel celular, astfel încît fiecare individ se particularizează prin trasaturi de ordin anatomic și morfo-pantologic.

Revenind la transformarea continuă și permanentă a omului, se poate vorbi de modificari lente și de modificari rapide. Modificarile lente se produc independent de vointa sau dorinta individului, având loc după stabilirea maturității fizice (când apare stadiul de alterare și involuție) și care privesc, printre altele, forma corpului, a feței, a dentitiei. În ceea ce priveste modificarile rapide ale trasăturilor corpului uman, acestea sunt condiționate în bună masură de dorința omului, ca portul bărbii, al mustății, dezvoltarea corpolenței, schimbarea culorii părului, etc.

O serie de modificari pot apărea și datorită unor boli sau traumatisme suferite de corpul uman, a anumitor intervenții chirurgicale, ele constituind semnele particulare ale persoanei respective.

Vârsta dă nastere la modificari care nu afectează însă relieful exterior al anumitor organe sau părți ale corpului, ci numai dimensiunilor acestora. Cele mai putin afectate de modificari sunt părțile corpului care au o structură osoasă ori cartilaginoasaă

Modificările, indiferent de natura lor, ingreunează identificarea, dar nu o exclud. Urmarirea unui infractor nu se întinde pe o perioadă de timp atât de mare încât anumite trasături ale aspectului exterior să sufere din cauza vârstei modificari esentiale, de natură să-l facă de nerecunoscut. Pe de altă parte, chiar dacă modificarile vor cuprinde un volum mai mare de trasături fizice, făcând practic imposibilă identificarea în temeiul lor, rămâne posibilitatea identificarii după trăsături funcționale și, în ultima instanță, pe baza impresiunilor digitale.

În descrierea științifică a semnalmentelor unei persoane, trebuie să se țina seama de o serie de principii și criterii, dintre care, cele mai importante, sunt urmatoarele :

a)-Descrierea semnalmentelor se referă la caracteristicile întregului corp, insistându-se asupra construcției anatomice și asupra particularităților morfologice ale acestuia și mai ales, ale particularităților de structură ale feței și ale urechii drepte.

b)-Descrierea semnalmentelor corpului se face atât sub aspect anatomic (static) cât și funcțional (dinamic). În descrierea aspectului static se insistă asupra diferitelor variații morfologice, precum și asupra anomaliilor și a infirmităților evidente, iar în descrierea aspectului dinamic se insistă asupra caracteristicilor de mișcare ale corpului.

O atenție deosebită se acordă descrierii trasăturilor feței și a urechii drepte, privind persoana sau cadavrul din față și din profilul drept, întocmai ca în cele două poziții obligatorii ale fotografiei de identificare.

c)-Se individualizează acele caracteristici referitoare la variațiile morfologice ereditare ori rezultate din unele fenomene patologice – este vorba de rănirea și deformațiile unor organe ale corpului uman, negi, alunițe, cicatrici, care constituie semne particulare ale persoanei.

d)-Observarea unei persoane în vederea reținerii și înregistrarii semnalmentelor se face, de regulă, din față, adică din plan frontal și din profil, respectiv din plan lateral.

e)-Pentru identificarea cu ajutorul metodei portretului vorbit, după redarea semnalmentelor anatomice și funcționale ale persoanelor, se descriu îmbracămintea și obiectele aflate asupra lor.

f)-În descrierea semnalmentelor după metoda portretului vorbit, o importanță deosebită o are folosirea unei terminologii comune, precise și unitare. Prin respectarea acestei cerințe se asigură posibilitatea evitării unor greșeli sau confuzii care pot să apară în activitatea practică.

g)-Descrierea semnalmentelor se face într-o succesiune logică, care va fi respectată chiar și în cazul când, datorită unor condiții obiective, nu se pot observa în intregime toate semnalmentele.

h)-Atât descrierea trasăturilor feței, cât și a caracteristicilor corporale se va face ținându-se seama de volumul, forma, culoarea, poziția și particularitățile părții descrise, ca și de întreg ansamblul din care face parte.

Astfel, un nas, o gura, o frunte, etc., sunt descrise ca mari, potrivite sau mici, nu prin raportare la un etalon exterior sau la sistemul metric, ci la celelalte elemente ale feței din care face parte, pentru a fi mai usor de apreciat, astfel încât un nas, o gură sau o frunte de aceeași dimensiune va fi apreciată diferit, dupa conturul capului și fața în care se încadrează.

Forma diferitelor parți descrise se apreciază dupa conturul liniei exterioare, urmând a fi încadratâ în una din figurile geometrice cu care se aseamană (oval, rotund, dreptunghi, triunghi, romb, etc), iar poziția lor relativă în cadrul ansamblului din care fac parte, dupa două planuri imaginare asezate orizontal și vertical, ori după zonele învecinate, notarea urmând a evidenția dacă este orizontal, vertical sau oblic.

Descrierea trasăturilor caracteristice se face după o gradație, care nu trebuie să depașească anumite limite pentru a nu stânjeni clasificarea fișelor. În general, se folosesc cinci gradații ca : foarte mare, mare, mijlociu sau potrivit, mic și foarte mic, dar sunt unele exceptii când este necesară folosirea multor gradații (de exemplu : pentru descrierea culorii părului, a ochilor, a formei capului, etc.)

Portretul vorbit se realizează ca urmare a conclucrării dintre victimă, martori sau alte persoane și criminalist, pentru stabilirea datelor necesare identificarii făptuitorului, ori între medicul legist (antropolog) și criminalist pentru stabilirea identității unui cadavru.

În această conlucrare este necesar să se țină seama de anumiți factori care influențează asupra exactității observării și reținerii semnalmentelor unei persoane.

Pornind de la necesitatea obținerii unor rezultate eficiente și corecte prin folosirea metodei portretului vorbit, semnalmentele au fost clasificate în urmatoarele categorii :

Semnalmente anatomice (statice)

Semnalmente funcționale (dinamice)

Semne particulare (la semnalmentele statice si dinamice)

Îmbracamintea și obiectele portabile

Semnalmente anatomice (statice)

Descrierea formelor statice vizează elemente caracteristice privind talia, constituția fizică sau aspectul general al persoanei, forma capului și a feței, eventualele infirmități, etc.. Însă, așa cum se arată în literatura de specialitate în mod convențional, în categoria semnalmentelor anatomice sunt incluse sexul și vârsta, care au un rol deosebit în recunoașterea și identificarea persoanelor.

În ceea ce priveste aprecierea sexului (barbătesc sau femeiesc) se pot folosi, în principiu, trei modalități : observarea directă a persoanei, verificarea sexului la introducerea în arest, determinarea medico-legală a sexului.

Aprecierea vîrstei se face cu probabilitate deoarece intervin o serie de factori ca : tipul constituțional, starea generală, felul de alimentație, condițiile de muncă și de locuit, mediul de viață, etc., care influențează paralelismul ce ar trebui să existe între etate și înfațișarea corespondenta acesteia.

În acest sens, dr. Mina Minovici arăta: "se poate spune că omul nu are vârsta din actele de stare civilă, ci pe aceea determinată de suferințele și bucuriile vietii".

În ceea ce privește perioada vieții persoanelor există urmatoarele etape fiziologice :

– viața intrauterină (pina la nastere ) ;

– copilăria ( până la 14 ani ) ;

– tinerețea ( 14 – 30 ani );

– maturitatea ( 30 – 60 ani ) ;

– bătrinețe ( peste 60 ani )

Datorită faptului că vârsta nu se poate aprecia cu exactitate, s-a recurs la încadrarea ei între anumite limite. Astfel, s-a stabilit că până la 25 de ani, vârsta să fie apreciată cu o aproximație de 3 ani (de exemplu : 17-20 ani); de la 26 – 60 ani, vârsta să fie apreciată cu o aproximație de 5 ani (de exemplu: 45 – 50 ani), iar peste 60 de ani, vârsta să fie apreciată cu o aproximație de 10 ani (de exemplu : 60 – 70 ani).

Talia (înalțimea) poate fi apreciată ca scundă, mijlocie și înaltă, unii autori propunând ca cele trei generații să fie raportate la 160 cm. pentru talia scundă, între 160 – 175 cm. pentru talia mijlocie și peste 175 cm. pentru talia înaltă.

Având în vedere condițiile de dezvoltare ale omului, mediul de viață, sportul, alimentația, care influențează definitiv statura persoanei, încadrarea în cele trei gradații ar trebui reconsiderată.

În aprecierea înalțimii trebuie să se țina seama și de înaltimea coafurii, a palăriilor sau căciulilor precum și de tocul și talpa încalțămintei, spre a putea fi scazute din statura aparentă a persoanelor cărora le sunt redate semnalmentele. În mod deosebit trebuie avut în vedere acest aspect atunci când se apreciază înalțimea femeilor deoarece nu numai coafura sau tocul

încaltamintei poate influența înalțimea, dar și modelele de îmbracaminte pot crea o impresie falsă asupra înalțimii.

Constitutia fizica sau corpolenta este determinată de dezvoltarea scheletului, a musculaturii și a țesutului adipos. Aprecierea constituției persoanei se face după trei gradații : robustă sau solidă, mijlocie, slabă sau uscațivă, astfel spus, grași, atletici și slabi. Cei grași se remarcă prin dezvoltarea exagerată a țesutului adipos (obezitate), atleticii sunt cei la care dezvoltarea scheletului, musculaturii și a țesutului adipos este normală, iar cei slabi sunt numai " piele și os ".

Forma liniilor de contur ale corpului și capului se înfățișează după cum urmează :

Conturul corpului, (spinării), depinde de forma coloanei

vertebrale, de obișnuința ținutei acesteia. Poate fi un contur drept, încovoiat, piept proieminent sau cocoașă.

Umerii se descriu după lățime (volum), înclinație și particularităti (fenomene de asimetrie, atât în privința volumlui cât și a înclinației). După lățime, umerii pot fi mari, mijlocii sau mici, iar după înclinație, acestia pot fi orizontali, ridicati, coborâti.

Membrele se descriu din punct de veder al lungimii (lungi, mijlocii si scurte), grosimii lor (groase, mijlocii, subțiri), iar la mâini se descriu și degetele.

La descrierea membrelor se va acorda o atenție deosebită picioarelor, care pot fi în formă de " X ", de " 0 " sau de " K " . De asemenea, în raport cu corpul, mâinile pot fi prea lungi sau prea scurte.

 Capul se descrie după aspectul formei liniilor sale de contur, din față și din profil. Descrierea statică a capului se poate face într-o formă mai simplificată, pornind de la o repartizare tripartită a formelor lui, cum ar fi: formă ovală, dreptunghiulară si rotundă sau, într-o redare mai amplificată în care se pot încadra diferite varietăți de structură morfologică cu mare precizie (reținându-se și formele pătrate, triunghiulare și rombice pentru forma capului privit din față și forma rotundă, alungită, țuguiată și plată pentru capul privit din profil).

Literatura de specialitate a atras atentia asupra confuziilor ivite în practică din cauza lipsei de decizie, propunându-se un numar de 10 variante.

Ca particularități a formei capului privit din fața, poate fi reținut plasamentul asimetric al unor organe, iar ca particularități ale conturului capului văzut din profil, forma turtită sau bombată a osului occipital.

Fața se împarte, de regulă, în trei zone și anume :

Zona frontală – cuprinsă între linia de inserție a părului și rădăcina nasului.

– Zona nazală – cuprinsă între radacina nasului și baza acestuia.

– Zona bucală -cuprinsă între baza nasului și vârful bărbiei.

În funcție de necesități, pot fi luate în calcul cinci zone, respectiv: fruntea; ochii; nasul; gura și bărbia.

Repartizarea celor trei regiuni pe dimensionari aproximativ egale, reprezintă o față constituită proporțional și orice abatere a vreunei zone de la dimensiunea de 1/3 din totalul lungimii feței, indică o neregularitate de construcție morfologică deosebit de caracteristică pentru persoana sau cadavrul respectiv.

Depașirea de către o zonă a feței a dimensiunii de 1/3 din totalul profilului se notează după clasificarea tripartită cu : mare, mijlocie sau mică, sau, după clasificarea pentapartită cu: foarte mare, mare, mijlocie, mică și foarte mică.

Altfel spus, zona frontală poate depași limitarea de 1/3 în detrimentul zonei nazale sau a zonei bucale, în cazul din urmă mutând întreg centrul feței mai jos. În alte cazuri zona frontală și zona bucală își măresc amândouă dimensiunile în detrimentul zonei nazale care se îngustează.

Se pot întâlni și situații inverse, când centrul feței pare mutat spre zona superioară datorită dezvoltării mai pronunțate a zonei nazale sau bucale sau chiar a unei singure zone.

Sunt cazuri în care zona nazală domină întreaga față prin depășirea delimitarii de 1/3 și prin retranșarea zonelor bucale și frontale.

Fiecare element al feței se descrie separat cu ce are el mai caracteristic.

Fruntea este limitată în partea superioară de inserția părului, iar în partea inferioară de baza arcadelor.

Studiind aspectul osului frontal putem determina forma, conturul și înclinarea frunții, prezentând interes frontale, glahelo și arcadele.

Fruntea se descrie după înălțime, lățime, înclinație, contur și particularități.

Înclinarea frunții se observă din plan lateral (profil) și poate fi apreciată după planul vertical, imaginar, ce trece prin rădăcina nasului. În acest sens fruntea poate fi retrasă ( oblică înapoi ), verticală (dreaptă) sau proeminentă (bombată).

Înaltimea frunții se apreciază privind persoana din față sau din plan lateral (profil) în zona de inserție a părului până la radacina nasului. Astfel fruntea poate fi înaltă, mijlocie sau scundă (mică).

Lățimea frunții se observă din față apreciind distanța dintre cele doua tâmple. Ea poate fi lată, mijlocie sau îngustă.

Conturul frunții se observă din plan lateral (profil) putând fi concav sau convex.

Ca particularități ale frunții, pot fi reținute: prezența exagerată a boselor frontale, proeminența arcadelor, asimetria arcadelor, frunte concavă, frunte foarte concavă cu contur curbat, prezența ridurilor.

Sprîncenele sunt formațiuni musculo-cutanate, acoperite de peri și sunt dispuse deasupra, de o parte și de alta a arcadelor.

Ele se examinează după amplasare, direcție, formă, dimensiuni, culoare și alte particularități .

Amplasarea sprâncenelor privește poziția lor reciprocă, cât și față de globii oculari. Se pot întâlni sprâncene reunite, apropiate, departate, ridicate sau coborite pe ochi.

Direcția sprâncenelor poate fi obilică interior, orizontală, oblică exterior.

Forma sprâncenelor poate fi rectilinie, arcuită, unghiulară.

Dimensiunea sprâncenelor are în vedere în principal lățimea lor, ele putând fi late, mijlocii, subțiri, pensate.

Culoarea sprâncenelor este în general asemanatoare cu cea a părului de pe cap, desi încărunținrea sprâncenelor se produce mai lent. Se pot întilni sprâncene negre, blonde, șatene, albe, roșcate, etc.

Dintre particularitățile sprâncenelor se pot menționa sprâncenele stufoase (abundente), lipsa lor, desimea mică a acestora, ridicarea nervoasă a unor fire de păr, etc.

Ochii sunt situați în cavitatea orbitală, la nivelul bazei acesteia. Globul ocular este format din retină, cu formațiune fotoreceptoare și dintr-o serie de alte elemente care asigură proiectarea pe retină a razelor luminoase, sosite din mediul înconjurator.

La partea anterioară ochii sunt apărați de cele două pleoape care închid baza orbitei și care delimitează crăpatura palperbală, deschisă în timpul funcționării aparatului vizual și închisă în timpul somnului.

Bulbul ocular cuprinde trei membre : sclerotico, coroido și retina, precum și mediile transparente și refrigente – corneea, umoarea apoasă, cristalinul, umoarea sticloasă, care formează aparatul dioptric.

Părțile vizibile ale ochilor sunt :

– pupilele – ocupă centrul ochilor și este un orificiu rotund, aparent de culoare neagră ;

– irisul -este o bandă colorată, situată în jurul pupilei și dă culoare ochilor ;

– sclerotico – sau albușul ochilor.

Ochii se descriu după poziție, mărime, așezare în orbită, culoare și alte particularități .

Poziția ochilor se apreciază după amplasarea unghiurilor interne sau externe. Astfel există ochi drepți, ochi cu comisurile interne coborâte, ochi cu comisurile externe coborâte.

Marimea ochilor are în vedere dimensiunile acestora (lungimea și latimea lor). Din acest punct de vedere, ochii pot fi mari, mijlocii, mici.

Asezarea în orbite, de regulă se observă din plan lateral (profil). Ea poate fi normală, înfundată și proeminentă.

Culoarea ochilor este dată de iris. Ea se reține ca atare, sesizindu-se în acelasi timp și unele fenomene, cum ar fi ochi de culoari diferite .Principalele culori ale ochilor sunt : căprui, negri, albastri, verzi.

Ca particularități ale ochilor, putem reține privirea sasie, ochi lipsă, ochi de diverse dimensiuni, ochi de diverse culori.

 )Pleoapele sunt în număr de două : una superioară și una inferioară, ele marginind orificiul palperbral (deschizatura ochilor). Pleoapele se descriu atunci când la ele sunt sesizate unele particularități, cum ar fi culoarea deosebită sau faptul că sunt coborâte pe ochi.

 )Genele sunt fire de par implantate pe marginea pleoapelor, groase, rigide, arcuite, îndreptate în sus, în jos, ori înainte.

Genele pleoapelor superioare sunt mai dese, mai groase, mai tari și mai lungi ca cele ale pleoapei inferioare. Genele se descriu în funcție de particularitățile lor.

 )Nasul formează primul segment al aparatului respirator, având caracteristici specifice fiecarui individ și dublu rol (respirator și olfectiv).

Nasul are forma unei piramide orientate cu baza în jos, fiind mărginit în partea de sus de linia transversală care trece între capetele sprâncenelor și care îl desparte de frunte, iar în partea de jos este marginit de linia transversală ce-l delimitează de regiunea bazei superioare .

Nasul este alcatuit din oase și cartilaje acoperite în exterior de piele și captușite la interior cu o membrana mucoasă. Este împarțit printr-un sept median în doua cavități nazale, care se deschid la exterior prin nări.

Nasul diferă la unele rase și indivizi . Se apreciază că forma acestuia este dreapta la nasul grecesc, concavă sau rotunjită la nasul acviliu, scobită adânc la nasul în șa, scobită usor la nasul cu vârful în sus.

Nasul constituie unul din elementele ce se rețin cu destulă ușurință în cazul observării semnalmentelor, el având un rol însemnat în conturarea fizionomiei persoanei.

Principalele elemente care se descriu la nas sunt : rădăcina, dosul (muchia nasului), vârful, nările, aripile nasului, înalțimea, proeminența, culoarea, alte particularități.

Observarea nasului se poate face din planul frontal și din profil;descrierea trebuie raportată la poziția din care a fost văzut (față sau profil) .

Radăcina nasului are forma unei adâncituri (scobituri) mai mult sau mai puțin profunde, fiind amplasat între globii oculari, sub arcadele sprâncenelor.

Din profil se observă profunzimea rădăcinii care poate fi mică, mijlocie, mare și amplasarea acestuia în raport cu ochii, care nu poate fi în acelasi plan, coborâtă sau ridicată. Din plan frontal se poate aprecia lățimea rădăcinii nasului cu cele trei dimensiuni : mică, mijlocie, mare.

Dosul nasului (muchia) se observă în general și cel mai corect din profil. Este vorba de o linie de contur pe care o are nasul, delimitată de scobitura rădăcinii și vârful nasului. Pot fi întilnite urmatoarele forme : rectiliniu, concav, convex, coroiat.

Baza nasului se descrie sub aspectul orientării acesteia, ea putând fi orizontală, ridicată sau coborâtă.

Lățimea nasului se observă privind persoana din față, la baza nasului, între cele doua nări. Se întilnesc sub acest aspect nasuri de lațime mică, mijlocie, mare.

Înalțimea nasului se poate aprecia atât din față cât mai ales din profil, ea putând fi mică, mijlocie, mare.

Proeminența nasului, piramidei nazale, de fapt mărimea propriu-zisă a nasului, este dată de distanța dintre vârful nasului și intersecția acestuia cu șanțul subnazal. Poate fi apreciată ca mică, mijlocie, mare.

Nasul poate prezenta o serie de particularitați, dintre care menționăm : vârful nasului în formă de sferă, vârf turtit, vârf deviat, vârf bilobat, nari departate, os nazal zdrobit, aripi cărnoase, aripi ridicate.

 ) Profilul fronto-nazal este alcătuit din prelungirea liniei frunții peste linia dosului nasului. Se observă cel mai bine din planul lateral.În literatura de specialitate aceasta zonă este denumită profil fronto-nazal și începe de la linia de inserție a părului și se termină la vârful nasului.

Sunt întilnite urmatoarele forme de profil : continuu, frânt, paralel, unghiular, arcuit, ondulat.

Profilul fronto-nazal continuu (grecesc) formează o linie aproape dreaptă.

Profilul fronto-nazal frânt are forma unei linii frânte datorită radăcinii nasului care este de profunzime mică.

Profilul fronto-nazal paralel este prezent atunci când linia frunții este paralelă cu linia nasului. În acest caz fruntea este retrasă, dar peste nivelul nasului care este rectiliniu și are o radacină profundă.

Profilul fronto-nazal unghiular este combinația unei frunți verticale sau ușor retrase, cu un nas rectiliniu având o radăcină bine conturată (adâncă).

Profilul fronto-nazal arcuit este dat de o frunte bombată și un dos al nasului convex sau acvilin.

Profilul fronto-nazal ondulat prezintă o frunte bombata și un nas concav (cârn, în șa).

 ) Profilul naso-bucal este alcătuit din zona cuprinsă de la baza nasului la vârful bărbiei, fiind conturat de structura și dezvoltarea maxilarelor superior și inferior. Acest profil poate fi :

– prognat – când este dur, osos, cu gura proeminentă.

– ortognat – când oasele formează o linie de profil ștearsă.

– retrognat – când oasele maxilarului inferior sunt retrase, profilul gurii formând o linie concavă.

 ) Șanțul subnazal (distanța naso-labială) este cuprins între baza nasului și marginea exterioară a buzei superioare. Se descrie sub aspectul înalțimii și lățimii sale.

Înalțimea șanțului subnazal poate fi mică, mijlocie, mare.

Lățimea șanțului subnazal poate fi mică, mijlocie, mare.

 ) Gura constituie prima porțiune a aparatului digestiv reprezentată printr-o cavitate care conține limba și dinții și prin care sunt introduse alimentele în organism.

Gura este delimitată de restul figurii prin buze, obraji, vălul palatin, planșeul bucal, comunicând posterior cu faringele.

Gura se observă din plan frontal, apreciindu-se dimensiunile ei, respectiv mică, mijlocie, mare cât și amplasarea propriu-zisă a acesteia determinată de poziția comisurilor. Se pot întâlni guri orizontale, cu comisuri coborâte și, respectiv, cu comisuri ridicate .

În examinarea gurii se pot observa și unele particularități, cum ar fi : gura oblica, gura exagerat de mare, gura în formă de inimă.

Interiorul gurii , atunci când poate fi examinat, permite constatarea unor anomalii ca : hipertrofia gingiilor, diferite tumori (chisturi), perforația și deformarea bolții palatinului.

 ) Buzele sunt formațiuni cărnoase care delimitează gura și acoperă dinții și reproduc exact, în regiunea bucală, forma arcadelor alveolo-dentare.

Buza superioară prezintă un șant numit filtru, care se lărgește sus, terminindu-se într-o porțiune mai proeminentă, denumită tubercul labial.

Buza inferioară este răsfrântă în jos, formând o fosetă unde cresc, la adolescență, câteva smocuri de păr.

Un șanț arcuit cu concavitatea în jos (șanțul labio-mentonier) desparte buza inferioară de regiunea mentonieră.

Cele două buze se unesc lateral, formând comisurile gurii.

Buzele se descriu apreciindu-se grosimea, proeminența și alte particularități.

După grosime se întilnesc buze subțiri, mijlocii și groase.

Dupa proeminență pot fi : buză superioară proeminentă, buză inferioară proeminentă, ambele buze proeminente.

Alte particularități ce pot fi întilnite la buze sunt : buze crăpate, buza superioară ridicată, buza inferioară coborâtă, buza de iepure (buza de iepure – buza partial despicată, constituind o anomalie congenitală).

 ) Dintii se gasesc în cavitatea bucală.

Sunt fixați în alveolele dentare ale maxilarului și mandibulei printr-o articulație proprie.

Dinții sunt în numar de 32 la adult, când se formează dentiția permanentă.

Dupa forma și caracteristicile individuale ale dinților se deosebesc patru feluri de dinți : incisivi (8), canini (4), premolari (8) și molari (12).

Din punct de vedere structural, dintele este compus din coroană, colet și rădăcină, iar în interior are pulpa dentară formată din țesut conjunctiv, vase sanguine și nervi.

Dinții se examinează detaliat în cazul cadavrelor neidentificate, ocazie cu care se întocmeste și odontogramă . Astfel, pentru persoane se descriu o serie de particularități care pot fi sesizate cu ocazia observării acesteia. Este vorba despre lătimea dinților, depărtarea dintre aceștia, asimetria lor, dinți lipsă, falși, îmbracați, existența unor lucrări dentare (plombe, proteze), culoarea deosebită a lor, etc.

 ) Bărbia este porțiunea cea mai de jos a figurii, conturând fața și dându-i forme caracteristice .

Bărbia se examinează din plan frontal, sub aspectul înalțimii și lățimii și din plan lateral, din punct de vedere al înclinației.

Înalțimea bărbiei poate fi apreciată în cele trei gradații : mică, mijlocie, mare.

Lățimea bărbiei poate fi apreciată ca fiind : mică, mijlocie, mare.

După inclinare bărbia poate fi retrasă, proeminentă, verticală.

Ca particularități ale bărbiei, pot fi întilnite : bărbie dublă, bărbie cu gropiță, bărbie bilobată, bărbie plată.

 ) Barba și mustățile – acestea sunt accesorii piloase și se descriu din punct de vedere al mărimii, culorii și al portului.

Unii autori , recurgând la un criteriu combinat : mărime – formă – pozitie, realizează urmatoarea clasificare, care nu se pare exactă, deoarece nu diferențiază clar diferitele tipuri de bărbi. Astfel, se arată : "barba poate fi : mare, când cuprinde toată fața, dar părul este scurt; în formă de guler, când este o continuare a perciunilor și cuprinde întreaga față pîna sub bărbie; muscă, cînd este un mănunchi de fire sub buza inferioară; cioc, când este de dimensiuni mici și cuprinde întreaga bărbie".

Dimpotrivă, un alt autor , folosind criterii bine individualizate, realizează urmatoarea clasificare :

-după lungimea firului de păr : mare, mijlocie, mică

-după formă (port) : barbă plină, barbă marinar, zgardă, barbișon, cioc, muscă.

Mustățile pot fi mari, mijlocii sau mici.

După formă, ele pot prezenta formă plină arcuită în sus, formă plină lăsată pe gură, tăiată pe buze, cu părul scurt, arcuite, în formă de coada rândunicii, sub formă de muscă, constând într-un smoc de păr situat în zona mediana a narilor.

Barba și mustățile au în mod obișnuit aceeași culoare cu cea a părului de pe cap, dar se pot diferenția uneori. În caz de diferențiere se menționează culoarea. De asemenea, se menționează dacă sunt cărunte, au numai fire răzlețe albe sau sunt complet albe.

 ) Părul se descrie apreciindu-se linia de inserție, natura și desimea sa, coafura, lungimea, culoarea.

Linia de inserție a părului se observă la partea superioară a porțiunii verticale a osului frontal, ea marcând de fapt locul de implantare a părului pe suprafața capului.

Această linie se poate încadra în una din urmatoarele forme : dreaptă, ascuțită, circulară în sus, circulară în jos, eventual ondulată.

Natura părului este determinată de modul firesc de creștere a firelor. Din acest punct de vedere se întilnește păr drept, ondulat, buclat, creț.

După desime părul poate fi : des, normal, rar.

Lungimea părului poate fi : mare, mijlocie, mică.

Coafura (portul părului) poate varia între păr purtat peste cap, cu cărare pe stânga sau pe dreapta, ori adus spre frunte.

Culoarea părului poate fi : neagră, castanie, blondă, roșcată, albă. Când este prezent părul încarunțit, se face referire dacă încarunțirea este totală, parțială sau în șuvițe.

 ) Favoriții (perciunii) pot fi apreciați după lungime (lungi, mijlocii, scurți) și după direcția lor (drepți, oblici).

 ) Calviția (chelia) se apreciază în raport cu zona capului pe care o afectează, putând fi frontală, frontal-parțială sau totală.

 ) Urechile . Printre elementele esențiale ale figurii, care permit atât identificarea persoanelor cât și diferențierea lor, se află și urechile, ele fiind apreciate ca prezentând cele mai multe calitați identificatoare.

Urechile, după cum se menționează în literatura de specialitate, prezintă un dublu caracter : sunt imuabile ca formă și proporții, de la nașterea pâna la moartea persoanei și variabile, adică nu se întilnesc doua urechi identice.

Pavilionul extern al urechilor este alcătuit din mai multe cartilaje de mărimi și forme variate.

Elementele principale ce alcătuiesc pavilionul urechilor sunt urmatoarele : helix, antehelix, tragus, antetragus, lob, conca.

Helixul este marginea exterioară, bordura urechii. El începe de deasupra tragusului, chiar din conca și se continuă pâna la lob. Se împarte în trei zone : helix originar, helix superior și helix posterior.

La aceste zone se pot întâlni variații deosebite ale elementelor.

Helixul originar poate fi lung, mijlociu, scurt, apreciind întinderea sa din conca pâna la vârful superior al urechii.

Helixul superior începe de la vârful urechii și se termină la îndoitura dinapoi a acesteia. El se poate aprecia după lungime, ca fiind lung, mijlociu, scurt și dupa lățime, ca fiind lat, mijlociu, îngust.

Helixul posterior începe de la îndoitura dinapoi a părții superioare a urechii și ajunge până la lob. El poate fi apreciat dupa lungime și lătime, în cele trei gradații (mare, mijlociu, mic).

Antehelixul este paralel spre interiorul urechii cu helixul, el fiind o proeminență cartiloginoasă de forma concavă, rectilinie sau convexă, amplasată fie în același plan, fie sub sori peste nivelul helixului.

Se mai pot face aprecieri legate de dezvoltarea antehelixului care poate fi șters (aproape absent) sau hiperatrofiat.

Tragusul este un cartilagiu mic, de regulă de formă triunghiulară, formând peretele anterior al canalului auditiv extern. Baza triunghiului este fixată de față, iar vârful se află înspre marginea posterioară a urechii, respectiv spre helixul posterior.

Tragusul poate fi ascuțit, șters (aproape absent), bine conturat.

Antetragusul este plasat la partea inferioară a antehelixului, opus tragusului și deasupra lobului urechii. El este format dintr-un cartilagiu mai mult sau mai puțin dezvoltat.

Antetrgusul se descrie după înclinație (orizontal sau oblic), formă (concav, rectiliniu, convex) și mărime (mic, mijlociu, mare).

Lobul este amplasat în partea inferioară a urechii în continuarea helixului posterior și sub antetragus, alcătuind partea cărnoasă a urechii.

El prezintă valoroase elemente de individualizare, legate de mărime, formă, aderență și alte particularități.

După mărime lobul poate fi mic, mijlociu, mare iar după formă – oval rontujit, ascuțit.

După aderență lobul poate fi lipit, semilipit, liber.

Alte particularități ale lobului pot fi : absența parțială sau totală a lobului, mărimea exagerată a sa, etc.

Conca sau canalul auditiv extern este un orificiu ce poate fi apreciat dupa mărime (mic, mijlociu, mare) și profunzime.

Forma generală a urechii poate fi ovală, rotundă, triunghiulară, dreptunghiulară sau pătrată.

Mărimea urechilor (planșa 14)se apreciază după înalțime (mare, mijlocie, mică) și lățime (mare, mijlocie, mică).

Depărtarea urechilor se apreciază în funcție de distanța acestora față de conturul capului.

Se întâlnesc urechi lipite, depărtate superior, depărtate inferior, depărtate total precum și depărtate asimetric.

Semnalmente funcționale (dinamice)

Semnalmentele dinamice apar cu prilejul executării diferitelor mișcări cum ar fi : ținuta corpului, poziția capului, alura mersului, gesticulația, expresia fizionomiei, privirea, timbrul vocii, felul de a tuși, de a râde.

Unii criminaliști consideră și scrisul un semn funcțional. În ceea ce ne priveste nu acceptăm această opinie, întrucât așa cum am arătat semnalmentele unei persoane reprezintă trasăturile exterioare, generale și particulare ale unei persoane, pe baza cărora aceasta poate fi identificată.

Este deci vorba de o caracteristică a persoanei, a corpului uman. Trebuie făcută deci distincție între acțiunea de a scrie și rezultatul acestei acțiuni care este scrisul propriu-zis, respectiv succesiunea de cuvinte rămasă imprimată pe hârtie.

 ) Ținuta corpului depinde de felul de contractare a mușchilor și poate fi apreciată ca sportivă, elegantă, atletică, greoaie, ori asociată unor profesiuni cum ar fi cele de ofițer, functionar, intelectual, marinar, țăran, student, balerin, etc.

Felul atitudinii generale a corpului nu este o formă definitiv stabilită, putând fi ușor " deghizată " prin " jucarea unui anumit rol ", după interesul pe care o persoană îl poartă unei anumite situații, dar totuși, unele aspecte de bază sunt păstrate prin deprindere și acestea revin în ținuta corpului ca o constantă.

Tot ca atitudini sunt apreciate poziția mâinilor în timpul mersului, staționarii sau vorbirii ca : ținerea mâinilor pe șolduri, în buzunarele pantalonilor, la încheietura hainei, la spate.

 ) Alura mersului unei persoane constituie un element prețios pentru identificarea ei, datorat fixării mișcărilor prin stereotipii dinamici.

Elementele scrisului sunt : lungimea pasului (mare, mijlocie, miăa), linia de direcție (dreaptă, ondulată), lățimea pasului (mare, mijlocie, mică), unghiul de mers (pozitiv, negativ).

Apoi se pot defini și caracteriza rapiditatea, simetria laterală și uniformitatea pașilor, atitudinea corpului (drept, aplecat), poziția capului în timpul mersului (bățoasă, domoală, aplecată înainte ori înapoi, spre stînga sau spre dreapta), modul în care piciorul se detașează de sol (glisează, se ridică), mobilitatea, oscilația capului (lateral, antero-posterioare, verticale), ondulații ale bazinului, mișcari ale bratelor.

 ) Expresia fizionomiei este o manifestare de comportament a feței care este reprezentativă în ceea ce privește identificarea persoanelor.

 ) Expresia feței poate fi aparentă sau reală, în acest ultim caz fiind expresia trăirilor dintr-un anumit moment al unei persoane. Poate fi calmă, enervantă, flecmatică, supărată, mirată, confuză, distrată sau obosită.

Expresia feței este dată în principal de privire, care antrenează după sine nu numai mișcarea ochilor ci și o parte a mușchilor feței. Felul de a privi al unei persoane nu este legat numai de deprindere și de întreaga sa personalitate, ci și de anumite stări psihofiziologice prin care trece, de vârsta, de umiditatea lacrimilor, a ochilor, de culoarea irisului și de întreaga mimica a feței.

Privirea apare ca o realitate imaterială, ca o serie de radiații care pleacă din ochi.

Aceste radiații sunt succeptibile de modalități care sunt "expresiile privirii", astfel : privirea tandră, rece (răutăcioasă), mânioasă (furioasă), bănuitoare, neîncrezătoare, întrebatoare, mirată. Există și privire : fixă, dreaptă, oblică, pătrunzatoare, mobilă, fugitivă.

)Expresia buzelor poate fi obișnuită (normală), cu tremurături, cu aspect ironic sau de tristețe. Ca particularități, o persoană este caracterizată prin faptul că își mușcă buzele ori, la ele se observă un tic nervos sau un rictus, își strânge ori își suge dinții.

)Gesticulația este determinată de modalități prin care se exteriorizează un anumit obicei, fiind un act reflex al persoanei spre lumea exterioară și care se manifestă în forme diverse.

Gesticulația este reprezentată de mișcări voluntare sau involuntare, cu funcții de expresie, simbolizare, intervenție activă, fapte de conduită cu o anumită semnificație.

Gesticulația este în general corelată cu vorbirea, gândirea ori cu alte activități desfășurate de individ. Ea se apreciază din punctul de vedere al intinderii (gesturi persistente) și frecvenței și poate fi intâlnită din abundență, rar sau deloc.

Gesturile sunt numeroase și variate : clipire rapidă, ridicarea sau alte mișcări ale umerilor, încruntarea frunții, mișcarea sprâncenelor, a comisurilor gurii, mișcarea capului și a mărului lui Adam, scobitul în nas, dinți, roaderea unghiilor, frecatul mâinilor, etc.

Gesturile trebuie reținute ca atare, fiind elemente valoroase în identificarea persoanelor, bineânteles, apreciate în corelație cu alte trasături exterioare.

)Vocea si vorbirea se pot distinge : vorbirea scurtă și corectă, vorbirea scurtă și incorectă, vorbirea în fraze lungi corecte, vorbirea în fraze lungi confuze.

Din punct de vedere al clarității, vocea poate fi clară sau răgușită. Ca timbru poate fi : nazală, bărbătească, feminină și senilă.

Din punct de vedere al rapidității alocațiunii, vorbirea poate fi: rapidă, obișnuită, rară și schimbatoare.

Ca particularități mentionăm vorbirea cu erori gramaticale ori cu utilizarea de cuvinte obișnuite sau străine, folosirea unor dialecte, subdialecte sau graiuri ori a expresiilor literare ; de asemenea se pot întâlni bâlbâiala și diverse anomalii fiziologice ca vorbirea șuierătoare, peltică, groseiată, ca defecte ale vorbirii.

Individualitatea vocii și vorbiii, determinată de diverse particularități anatomice și fiziologice permite diferențierea netă a unei persoane față de alta, pe baza unor caracteristici de natură diferită. Identificarea persoanei după voce se constituie astfel ca o metodă tehnico-stiințifică modernă, pe care criminalistica o pune în slujba stabilirii adevarului, a descoperirii autorului infractiunii.

Această metodă servește la identificarea persoanei atât conjugată cu alte metode criminalistice cât și în mod solitar, în situația în care singurele indicii în legatură cu o anumită persoană sunt furnizate de urmele sonore ale vocii și vorbirii.

Examinarea caracteristică a urmelor sonore pentru identificarea persoanelor, inclusiv pentru constatarea unor împrejurari în care a fost savârșită fapta a devenit deci posibilă datorită punerii la punct a unor metode științifice, la care și cercetatorii români și-au adus o contribuție importantă

Tot în cadrul semnalmentelor funcționale sunt incluse și anumite obișnuințe în diverse activități, cum ar fi : felul de a aprinde chibritul, felul cum se ține țigara în mână sau în gură, în timpul fumatului, exsalivația frecvența, etc.

Semne particulare

Prin semne particulare în sens criminalistic se înțeleg anumite defecte anatomice și funcționale care ajută la identificarea unei persoane. Ele se datoresc unor malformații congenitale, diferitelor acumulari sau deformări cantitative ori calitative sau lipsei anumitor organe din corpul omenesc.

Cicatricele – etiologic acestea pot fi traumatice, datorate unor plagi care afectează stratul dermic al pielii sau ca urmare a unor accidente mecanice, fizice, chimice, chirurgicale – în urma unor intervenții chirurgicale.

Cicatricea trebuie descrisă amplu urmând a se face referiri la culoare, formă, mărime, amplasare.

Din punct de vedere al culorii, cicatricele pot fi : rosii, roz, vinete, negre, decolorate sau albicioase. Aceste culori pot indica și momentul aproximativ al crearii lor. De exemplu : cicatricea roșie este proaspătă, în timp ce o cicatrice albă sau decolorată este veche,celelalte culori fiind intermediare.

Unele cicatrice dispar cu timpul, se deplasează sau își schimbă forma odata cu procesul de creștere al organismului.

În cazul în care forma vizibilă a cicatricelor este ștearsă prin tratament medical sau nu se percepe cu ușurință, partea respectivă a corpului se bate ușor cu mâna, pentru a aparea în alb (cicatricea), pe fondul roz al țesutului iritat.

Ca formă, cicatricele pot fi liniare, stelate, circulare, semiovale, iar ca mărime sunt : mari, mijlocii sau mici.

Culoarea pielii (tenul) reprezintă în afara diferenței dintre rase și un semn particular cauzat de diferite boli, ingerației de alcool sau acțiunii exterioare a unor substanțe chimice sau factori termici. Astfel, culoarea galbenă sau galben-cenușiu se întâlnește la hepatici, colorația roșie a nasului, obrazului este specifică alcoolicilor.

La diferite persoane se pot observa pe piele prezența unor pete, negi, alunițe sau a altor semne din naștere. Atunci când acestea se descriu trebuie avute în vedere locul, forma, poziția, mărimea și culoarea lor.

Modificările pigmentare ale pielii, petele pigmentare, petele păroase – cele mai multe de origine congenitală – au și ele importanță în identificare.

Increțiturile feței (ridurile) se descriu după formă, adâncime și zona unde se găsesc. Din punct de vedere al zonei unde se găsesc, ridurile pot fi :

– increțiturile frontale : adânci sau mai la suprafață, se prezintă sub forma unor cute orizontale, uneori în formă de " V ", alteori sub formă de linii paralele sau așezate neregulat.

– increțiturile oculare – se pot găsi sub ochi, având formă arcuită, uneori ca niște pungi datorate vârstei sau stării de oboseală, precum și la unghiurile externe (comisuri) ale ochilor, când au forma unui evantai cu partea deschisă spre oasele temporale, denumite și labă de gâscă ;

– increțiturile bucale sunt formate în jurul gurii și se împart în mai multe categorii : șantul nazolobial care pornind din dreptul celor două nări, trece pe lingă colțurile gurii, șantul bucal, în forma de arc, este situat în dreptul fiecarui colț al gurii.

– increțiturile obrazului și ale tragusului se descrie forma, mărimea, numărul și adâncimea lor.Este cunoscut că aceste încrețituri pot fi corijate sau îndepărtate prin intervenții chirurgicale plastice. În asemenea cazuri pot și trebuie să fie descoperite cicatricele postoperatorii, care sunt foarte fine și situate în regiunea imediat anterioară lobului urechilor ori la nivelul inserției, terminale forării frontale sau a șantului nazolobial.

Modificările în sistemul funcțional ori al unor părti din acestea fac de asemenea parte din semnele particulare. Ele pot fi de natură medicală, congenitală sau traumatică.

Anumite boli produc modificări ale unor elemente sau părti din organe ale corpului, figurii, etc. Astfel, o paralizie facială poate duce la căderea comisului gurii în zona afectată.

Malformațiile congenitale ce pot fi reținute ca semne particulare pot fi numeroase : platfusul, picioare în formă de X, O, K, modificări ale coloanei vertebrale, strabismul, ochi de culori diferite (ceacâri), unele defecte de vorbire, polidactilia, unele forme de asimetrie (departarea diferită a urechilor, ochi de mărimi diferite).

Modificările de natură traumatică sunt și mai numeroase, spre exemplu : amputarea unui deget, zdrobirea osului nazal, pierderea unui ochi și înlocuirea sa cu o proteză, etc.

Semnele particulare pot exista la nivelul unor organe sau părti din acestea, fără a avea origine patologică sau traumatică.

Se pot menționa : frunte cu bose frontale proeminente, frunte concavă, nas proeminent, nas cu vârf sferic ori bilobat, gura în formă de inima, bărbie cu gropiță sau bilobată, urechi exagerat de mari sau departate, etc.

Există unele semne particulare care se datoresc modificărilor structurale ale diferitelor părți ale corpului omenesc ca urmare a practicării unor meserii.

De exemplu :

-cizmarii au bătături deasupra genunchilor (datorită loviturilor de ciocan) și la mână (ca urmare a ținerii cuțitului) precum și înfundarea coșului pieptului ;

-croitorii și frizerii au bătături și înțepături pe degete (lăsate de manipularea foarfecelor și a acelor de cusut) ;

-fierarii au podul palmei întărit datorită ciocanului ;

-plăpumarii au îngroșări la nivelul gleznelor (ca urmare a obiceiului.de a sta " turcește " ;

-parchetarii au bătături localizate la genunchi ;

-muncitorii care manevrează substanțe pulverulente, minerale și minereuri au încrustații cu praf pe mâini și pe față, etc.

Tatuajul este rezultatul imprimării unui desen format sub piele cu ajutorul unor înțepături prin care se introduce o anumită substanță.

Din punct de vedere etiologic, tatuajul poate fi :

-tatuaj involuntar (accidental, medical, profesional) – produs independent de voința persoanei ;

-tatuaj voluntar – este urmare a dorinței persoanei de a se tatua. El se întâlnește, fără pretenții de a prezenta o ordine a frecvenței, la foștii deținuți, alienații mintal, prostituate, marinari, etc.

Din punct de vedere al imaginilor pe care le prezintă, tatuajul poate fi :

-mistic (cuprinzind embleme religioase) ;

-patriotic sau istoric (decorații, eroi, figuri din istorie) ;

-razboinic (embleme, lozinci, semne de luptă) ;

-erotic (figuri și inscripții obscene) ;

-afectiv (simboluri ale dragostei, bucuriei) ;

-profesional (figuri și inscripții care înfățișează specificul meseriei);

-criminal (obiecte sau scene de crime) ;

-homosexual (scene obscene, de pederastie sau lesbianism).

Ca pondere de tatuare, în afara celui prin înțepare se mai rețin tatuajul prin sacrificare, cicatrizare, arsură, ulcerare, mixt.

În studierea unui tatuaj trebuie luate în considerare culoarea, subiectul pe care îl prezintă, regiunea unde este situat, precum și dacă cuprinde eventuale urmare, litere, cifre, etc.

Culoarea tatuajului diferă după substanța introdusă, putând fi albastră, neagră sau verde, iar forma și mărimea depind de modelul ales sau cauza care l-a determinat.

Preferate pentru tatuaj sunt brațele și pieptul, dar nu sunt excluse nici celelalte părți ale corpului, cu excepția pielii de pe cap, palma mâinilor și talpa picioarelor.

Tatuajul poate da o serie de indicații în legătură cu profesia, starea civilă a persoanei, anturajul, moralitatea, obiceiurile, etc.

Îmbrăcămintea și obiectele portabile

Îmbrăcăminte și celelalte obiecte portabile nu prezintă întotdeauna caracteristici constante utile pentru recunoașterea sau identificarea unei persoane, deoarece ele pot fi înlocuite cu altele sau modificate.

Totuși în practică s-au înregistrat numeroase cazuri când referirile făcute la îmbrăcămintea persoanei, la accesorii și obiecte purtate de aceasta au dus la identificarea ei.

Prin îmbrăcăminte se înțeleg acele obiecte folosite pentru acoperirea capului , corpului și pentru încălțat.

Descrierea îmbrăcămintei și a obiectelor portabile se realizează arătându-se următoarele : denumirea obiectului, culoarea, gradul de uzură, materialul din care sunt confecționate, alte caracteristici.

Pentru persoanele declarate ca dispărute de la domiciliu și pentru cadavre se întocmesc fișe speciale cu datele portretului vorbit, în care se face și o descriere amănunțită a îmbrăcaminte și încălțămintei.

Însă, îmbrăcămintea poate duce la identificarea individului nu numai prin caracteristicile sale (croială, culoare, etc.) ci și prin indicația semiologică pe care o oferă cu privire la individul respectiv.

Astfel, imbrăcămintea poate dezvălui uneori profesia, ocupația persoanei (uniforma de ostaș, de preot, etc. sau îmbracamintea de zidar, vopsitor, mecanic, este deseori sugestivă), poate dezvălui starea materială și originea socială (modestă, săracă sau avută), poate trăda mentalitatea, gradul de civilizație, rafinamentul etic sau lipsa lui, și chiar bunul simț sau absența acestuia.

De exemplu, te lămurește asupra valorii umane dubioase o îmbracaminte exuberantă, fantezistă, asociind la tăieturi îndrăznețe anumite culori, eșarfe, cravate excentrice sau din contră, frapând prin neglijența totală, dezordine și murdărie (care ar vrea să exprime nonconformism, protest social, dar enunță în realitate lene, dezordine mintală, decădere socială).

În anumite situații infractorii recurg la inovări de modificare a aspectului extern, prin intervenții chirurgicale, plastic reparatorii și mutilante, prin deghizare sau machiere, în această din urmă situație, modificarea aspectului exterior fiind numai temporară.

Frecvente în străinătate, intervențiile chirurgicale plastic-reparatorii sunt efectuate în condiții de deosebită discreție, și contra unui onorariu mai mult decât substanțial. Se reușesc adevărate metamorfoze însă multe au un caracter temporar : intervine laxitatea ligamentului și zbârcirea fiziologică a pielii.

Au mai multe scopuri : schimbarea radicală a trăsăturilor fizionomiei, modificarea acestora, dispariția temporară a ridării, extirparea unui semn particular.

La prima vedere, un ochi neavizat nu observă cicatricele post-operatorii, dacă intervenția a reușit. Sunt sesizabile însă unele discordanțe cum ar fi o vârsta aparent înaintată și un ten mult prea frumos. Examinarea locală realizată de expert clarifică imediat orice dubiu.

Alți infractori recurg la metode barbare : amputație traumatică, desfigurări prin vitriolaj, arsuri ori sacrificarea unor organe, fiind executate ne mai ținându-se cont de criteriul estetic, lasă urme perfect vizibile asupra cărora nu mai pot plana dubii referitoare la mecanismul de producere. Rezultatul este o cicatrice cheloid, foarte urâtă, adesea fiind însoțită de modificări de ordin funcțional.

Se încearcă să se îndepărteze unele semne particulare, adesea minore ca efect, însă semnificative prin prezența și caracterul lor de individualizare. Datorită modului defectuos de lucru se înregistrează efectul invers : căpătarea unor cicatrice ce sunt și mai semnificative, prin însăși natura lor.

Dintre modalitățile de utilizare mai frecvent întâlnite a deghizării, machiajului și substituirii de persoane, se pot aminti :

-prezentarea sub înfatisarea sexului opus ;

-îmbătrinirea artificială ;

-vopsirea feței cu pergament de potasiu pentru a părea arsă de soare, injecții subcutanate cu parafină în țesutul cărnos al nasului marindu-i volumul și modificându-i pentru un timp conturul muchiei, lățirea unghiurilor exterioare ale ochilor.

-portul de peruci, de bărbi, de mustăți false (se poate constata cu ușurință datorită poziției statice a coafurii, inexistenței inserției, părului pe frunte și acoperirii prin pieptănarea părului a unei părți din frunte)

-acoperirea obrazului cu pălării cu boruri largi, ochelari cu lentile de culoare închisă, fulare late ;

-cantități mari de fard dispuse pe zonele neacoperite ale feței ;

-substituirea unei persoane cu fratele sau geamăn sau cu o altă persoană care îi seamănă bine, cu sau fără alte modificări ale fizionomiei.

Oricare ar fi soluția la care se recurge, esențialul constă în aceea că vor trebui obținute informații cât se poate de amănunțite, preferabil furnizate de mai multe persoane. La fața locului se vor examina acele categorii de obiecte care ar fi putut reține urme de substanță utilizată de către făptuitor pentru a-și schimba aspectul exterior.

Parcurgerea drumului străbătut la venirea în câmpul infracțional și, mai ales la plecare, de către persoana suspectă că s-ar fi prezentat sub o altă înfațișare, uneori poate furniza surprize prin descoperirea urmelor manoperelor executate sau chiar corpuri delicte (peruca, barba falsă), inele de cauciuc ținute în cavitatea bucală pentru a bomba obrajii, truse de machiaj, parafină, etc.).

În tot cazul, chiar dacă nu se ajunge la descoperiri de acest fel, este posibil ca făptuitorul să se fi întâlnit cu diferite persoane care, interogate cu pricepere ar putea furniza informații utile.

În cazul persoanelor ce sunt în legatură de rudenie (cum ar fi de exemplu : frați gemeni, veri, etc.) se poate sconta pe identificare urmărind trasăturile de ordin dinamic, obieceiuri, gesturi, preferințe, repulsii sau reacții net diferite față de o anumită situație.

Analizate cu multă atenție și discernământ, reacțiile involuntare, prelungite de o situație special creată, sunt capabile a trăda și pe cei mai desavârșiți artișiti ai deghizării și machiajului.

În anumite situații infracționale, autorii recurg la deghizări care să le asigure tăinuirea actelor infracționale și punerea, totodată pe piste greșite a organelor de cercetare.

Așa cum pe bună dreptate se arată în literatura de specialitate progresele chirurgiei estetice vor putea servi tot mai mult la modificarea aspectului exterior al infractorilor urmăriți, dacă aceste operații nu se vor face sub un control eficient al organelor de poliție.

C.PREZENTAREA PENTRU RECUNOAȘTERE A PERSOANELOR

Atunci când recunoașterea persoanelor se face după semnalmente statice,în camera amenajată pentru desfășurarea acestei activități,vor fi invitate:persoana a cărei identitate urmează a fi stabilită,persoanele din grup-din rândul cărora se va face recunoașterea-,precum și martorii asistenți.

Se explică persoanelor prezente și martorilor asistenți activitatea ceurmează să fie desfășurată,precum și scopul acesteia,fără însă a se pronunța numele persoanei a cărei identitate trebuie să fie stabilită.Se atrage atenția persoanelor să fie liniștite,să nu-și facă semne,să nu vorbească între ele,să facă numai ce li se solicită,iar dacă au ceva de spus,să o facă în final și numai prin intermediul celui care conduce activitatea.

Apoi, i se adresează persoanei prezentate pentru recunoaștere invitația de a ocupa locul pe care-l dorește între persoanele din grup.Alegerea locului între persoanele din grup de către cel prezentat pentru recunoaștere se impune pentru a se înlătura orice suspiciune cu privire la obiectivitatea rezultatului obținut,în urma acestei activități.

Se invită persoana ce urmează a face recunoașterea.Dacă cel care urmează să facă recunoașterea are calitatea de martor,i se pune,din nou,în vedere obligația de a declara adevărul.

Se cere persoanei care urmează să facă recunoașterea să declare dacă,din grupul care i se prezintă,recunoaște vreo persoană și să o identifice.Întrebarea nu trebuie însoțită de gesturi care ar putea atrage atenția persoanei asupra celui ce urmează să fie recunoscut.

Dacă persoana căreia i s-a adresat întrebarea declară că recunoaște vreo persoană din grupul ce i se prezintă,se fotografiază întregul grup prezentat,apoi,separat,cel recunoscut.Fotografiile vor fi anexate la procesul-verbal,pentru a se fixa,și prin acest mijloc,asemănarea dintre persoanele din grup și cea prezentă pentru recunoaștere.

Fotografierea grupului de persoane se execută în momentul când persoana chemată să facă recunoașterea a pus mâna pe cel recunoscut.Aceasta pentru a nu se crea dubii cu privire la persoana recunoscută,întrucât în situațiile când indicarea se face prin arătare cu mâna spre grup,unghiul din care se face fotografia nu permite redarea corectă a celui recunoscut.

Persoana care a făcut recunoașterea este întrebată după ce anume a recunoscut.Declarația acesteia privind semnalmentele ce le-a reținut și care au ajutat-o să facă recunoașterea se consemnează în procesul-verbal la persoana întâi singular.

Persoana recunoscută este legitimată pentru a se stabili cine este,după care va fi întrebată ce are de declarat cu privire la recunoașterea sa.Declarația va fi consemnată,tot la persoana întâi singular,în procesul-verbal de prezentare pentru recunoaștere.

Este posibil ca persoana cu ajutorul căreia urmează să se stabilească identitatea să declare că nu recunoaște vreo persoană din grupul prezentat.În această situație,modul de desfășurare a activității și rezultatul la care s-a sjuns se consemnează în procesul-verbal de prezentare pentru recunoaștere.O astfel de situație se poate datora,fie faptului că persoana a recunoscut,dar,din diferite motive,s-a abținut să declare aceasta,fie faptul că,într-adevăr,nu a realizat recunoașterea,din cauza lipsei elementelor de identificare ori pentru că cel prezentat pentru recunoaștere este altcineva decât cel pe care l-a văzut anterior.

Dacă,după terminarea activității soldate cu un asemenea rezultat,persoana chemată să facă identificarea declară că a recunoscut,dar s-a abținut să arate aceasta,se procedează,cu consimțământul său,la repetarea prezentării pentru recunoaștere.Înainte de a se repeta prezentarea pentru recunoaștere,persoana este ascultată cu privire la motivele care au determinat-o să se abțină de la a indica pe cel recunoscut.

În asemenea cazuri repetarea prezentării pentru recunoaștere se va face cu același grup de persoane,întrucât schimbarea grupului ar pune la îndoială obiectivitatea rezultatului obținut;sesisându-se care dintre persoane nu a fost schimbată,implicit se sugerează cine trebuie recunoscut.

Persoana a cărei identitate urmează a fi stabilită nu poate fi prezentă spre recunoaștere,în același timp,mai multor persoane.Prezentarea trebuie să se facă în mod separat pentru fiecare persoană în parte,cu respectarea acelorași condiții și luîndu-se măsura de prevedere ca,până la terminarea acestei activități,persoanele ce urmează a face recunoașterea să nu comunice între ele,iar ordinea așezării persoanelor din grup să fie schimbată de fiecare dată.

Dacă uneia și aceleiași persoane urmează să i se prezinte pentru recunoaștere mai multe persoane,pentru a se asigura obiectivitatea rezultatului obținut,este necesar ca grupul să fie schimbat de fiecare dată,adică fiecare persoană să fie prezentată pentru recunoaștere în alt grup.

În timpul prezentării pentru recunoaștere se impune observarea atentă atât a persoanei chemate să facă recunoașterea,cât și a celei ce urmează să fie recunoscută.În acest mod organul de urmărire penală poate desprinde concluzii valoroase pentru stabilirea tacticii în cercetările ulterioare pe care le va efectua în cauză.Observațiile făcute,concluziile desprinse nu vor fi consemnate în procesul-verbal de prezentare pentru recunoaștere,însă ele trebuie notate și folosite în sensul arătat.

D.RECUNOAȘTEREA PERSOANELOR DUPĂ FOTOGRAFIE

Această metodă este folosită frecvent în practica organelor de urmărire penală.

Pentru ca recunoașterea persoanelor după fotografii să ducă la obținerea rezultatului scontat,se procedează după cum urmează:

-se procură 2-4 fotografii care să reprezinte persoanae cu fizionomii asemănătoare;

-între aceste fotografii se așază fotografia celui a cărui identitate trebuie stabilită;

-pe versoul fiecărei fotografii se scrie numele celui din fotografie;

-fotografiile se lipesc pe un carton alb,se ștampilează și se numerotează;

-persoanei i se prezintă planșa cu fotografii,solicitându-i-se să arate dacă recunoaște vreo persoană și să indice numărul fotografiei în care este prezentată persoana recunoscută.

Modul de desfășurare a acestei activități și rezultatul obținut se consemnează întrun proces-verbal,la el atașându-se planșa cu fotografii,pentru a se evidenția cât de asemănătoare au fost persoanele ale căror fotografii au fost folosite împeună cu cea a persoanei prezentate pentru recunoaștere.

Activitatea se desfășoară în asistența martorilor și,așa cum am arătat,în prezența apărătorului cu respectarea strictă a prevederilor legale.

Fotografia semnalmentelor

Metoda fotografiei semnalmentelor privită în sensul său larg se constituie ca un ansamblu de procedee fotografice destinate înregistrării imaginii persoanelor care au săvârșit infracțiuni, precum și a cadavrelor necunoscute, în vederea identificării lor ulterioare. Totodată ea servește la realizarea unor fotografii de urmărire, având drept scop surprinderea pe peliculă a unor acte cu caracter infracțional.

În cele ce urmează ne vom referi numai la fotografia de identitate a persoanei și la fotografia de urmărire, problemele legate de fotografia de identificare a cadavrelor necunoscute urmând să fie abordate în capitolul următor.

a)-Fotografia de identificare a persoanelor

Regulile de bază ale acestui gen de fotografie judiciară operativă au fost elaborate de către Alphonse Bertillon. Acest procedeu fotografic face parte dintre metodele importante de identificare a recidiviștilor, alături de identificarea dactiloscopică.

Tehnica de realizare a acestei fotografii este următoarea: se execută două fotografii bust obligatorii, una din față și una din profil drept, iar dacă este necesar se vor face fotografii și din alte poziții diferite, ca semiprofil sau în picioare, pentru a reda ținuta obișnuită a persoanei care urmează a fi identificată sau cu partea care prezintă un semn caracteristic deosebit.

Persoana este așezată pe un scaun rotativ, special construit, astfel încât să se asigure acesteia o poziție fixă.

Pe planșeta scaunului sunt montate trei șipci de lemn, una la centru și câte una la fiecare margine, pentru a se asigura o poziție centrală persoanei care urmează a fi fotografiată.

Scaunul este montat pe o placă turnantă, pentru a putea fi întors cu ajutorul unei pârghii, iar pentru a asigura păstrarea aceleași poziții a capului, persoana fotografiată este pusă să privească într-o oglindă, montată la înalțimea ochilor, în poziția șezând.

Spătarul scaunului este prelungit și are un suport de susținere a capului.

Persoana este fotogrfiată cu capul descoperit, pieptănată și bărbierită, fără ochelari, cu urechea dreaptă descoperită. Dacă se presupune că persoana care urmează a fi fotografiată are urme de cicatrice sau de tatuaj atât de șterse încât nu se mai văd în mod clar cu ochiul liber, locul respectiv se bate ușor cu palma sau se freacă, pentru a irita țesutul, iar pe fondul congestionat, cicatricele vor apărea în alb. Metoda cea mai sigură pentru scoaterea în evidență a cicatricelor invizibile este fotografia sub radiații infraroșii, care vor reproduce detaliile pielii pâna la o adâncime de 2 mm.

Fotografiile reprezentând aceeași persoană se numerotează prin atașarea de scaunul sau pieptul celui fotografiat a unui carton cuprinzând data fotografiei și un număr de înregistrare.

Fotografia se execută la scara 1/7. Pentru aceasta, placuța cu data și numărul de ordine, având o lungime de 28 cm., se atașează la nivelul pieptului persoanei. La obținerea pozitivului imaginea se măreste până când placa atinge lungimea de 4 cm., deci 1/7 din mărimea naturală.

Iluminarea celui fotografiat se face frontal, cu o lampă de 500 W și cu două surse laterale de 250 W.

Important de reținut este faptul că fotografia de identificare a persoanei își găsește aplicarea nu numai în cauzele penale, ci și în cele civile, când se pune problema recunoașterii paternității datorită transmiterii ereditare a unor caracteristici morfologice sau de identificare a unor persoane în stare de amnezie, care nu-și mai cunosc identitatea.

b)-Fotografia de urmarire.

Fotografia de urmărire se execută fără știrea persoanei care este fotografiată, pentru a fixa în mod ilustrativ, activitatea acesteia. Fotografia de urmărire sau de supraveghere, cum mai este denumită, constă, în ințelesul ei larg nu numai în fotografierea ci și în filmarea unor activități cu caracter infracțional, a contactelor dintre participanți la săvîrșirea faptei prevăzute de legea penală, inclusiv cu subiectul pasiv al infracțiunii, în vederea probării acestor activități.

Aparatul de fotografiat este de format mic, silențios, ușor de manevrat, cu un aspect asemănător altor obiecte, cum ar fi ceasul, catarama, bricheta, etc. Se folosesc aparate de tip "Robot", care, odată armate, nu mai necesită o altă rearmare după fiecare cadru expus, care permit declanșarea comandată de la distanță prin cablu mecanic sau electric și care sunt echipate cu obiective cu o bună luminozitate și cu o claritate mare în profunzime.

De mare ajutor pentru fotografia de urmărire sunt radiațiile infraroșii, care servesc nu numai la efectuarea de fotografii în întuneric, ci și în condiții meteorologice deosebite, cum ar fi ceața. De exemplu se pot executa fotografii în sălile de spectacole, unde lumina este foarte scazută, iar persoanele urmărite se simt mai în siguranță și se dispersează de o parte din obiectele pe care le folosesc la camuflat, ca fulare, ochelari de soare, sepci trase pe ochi, etc.

Dacă persoana urmărită este filmată, imaginea poate fi transmisă unui centru de comandă, de unde sunt controlate, în același timp, mai multe operații de acest fel.

IDENTIFICAREA DUPĂ SEMNALMENTE EXTERIOARE. REALIZĂRI, TENDINȚE, PERSPECTIVE

Metoda " portetului vorbit " se constituie ca o armă de luptă eficientă împotriva fenomenului infracțional prin necesitatea, utilitatea și larga sa aplicabilitate. Cresterea criminalității, pe de o parte, iar pe de altă parte " rafinarea " modului de operare al făptuitorului concretizat și în încercările de inducere în eroare a martorilor cu privire la adevarate înfațișare (prin deghizări și operații estetice) au dus la o unire a eforturilor specialiștilor pentru determinarea unor noi procese și mijloace tehnice care să conducă la identificarea infractorilor.

Informatica caută și reușește să devină furnizoarea celor mai eficace aplicații și în domeniul identificării persoanei după semnalmentele exterioare.

La începutul anului 1997, Institutul de criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Poliției, a fost dotat cu cel mai performant sistem de comparare automată a urmelor papilare.

Sistemul se numeste AFIS-2000, este produs de SUA iar în compunerea sa există și două subansamble destinate identificării persoanei după semnalmentele exterioare. Acestea sunt:

-MUGSHOT care în configurația sa cuprinde urmatoarele echipamente hard: o unitate centrală (calculator IBM-PC); un monitor color 17”; tastatura; mause; un dispozitiv destinat preluării de imagini statice de pe fotografii alb-negru sau color, sau de pe negative fotografice; o interfață destinată preluării imaginilor video statice un videoprinter color format A4.

MUGSHOT permite efectuarea următoarelor activități:

-întocmitea unei fișe pentru fiecare persoană cercetată de către organele de poliție sau pretabilă de comiterea unor fapte antisociale, care va cuprinde date de stare civilă, date referitoare la semnalmentele exterioare (înalțime; culoarea ochilor și a părului; constituția; mustața; barba; localizare semne particulare, cicatrici și tatuaje), fapta pentru care a fost cercetat și un număr maxim de 9 imagini video statice preluate de pe fotografii (fața, profile, tatuaje, cicatrici, etc.).

-sortarea bazei de date după unul sau mai multe criterii corespunzătoare rubricilor care se completează la întocmirea fișei .

-prezentarea pentru recunoaștere martorului ocular sau victimei a tuturor imaginilor persoanelor din baza de date sortate pe criteriile cerute de aceasta. Numărul persoanelor sortate și prezentate pentru recunoastere este invers proportional cu numărul criteriilor de sortare.

-multiplicarea cu ajutorul unui videoprinter a rezultatului sortării sau al prezentării pentru recunoastere .

LIVE SCAN respectivul subansamblu este destinat creării bazelor de date folosite la identificarea persoanei după semnalmentele exterioare și după impresiunile papilare.

LIVE SCAN este prevăzut cu:

-o cameră video care poate prelua direct de la infractor imaginile (bust, frontală și profile) acestuia;

-un dispozitiv de scanare în I.R. a impresiunilor digitale;

-o tastatură pentru introducerea datelor din fișa infractorului;

-o imprimantă laser pentru tipărirea fișei deca a infractorului.

Imaginile captate de LIVE SCAN și datele completate în fișa infractorului pot fi preluate, prelucrate și exploatate de catre MUGSCHOT.

Atât MUGSHOT cât și LIVE SCAN sunt racordate la o unitate de memorie de mare capacitate care permite stocarea unui numar de ordinul sutelor de mii de fișe ale infractorului, memorie care poate fi dublată în funcție de necesități.

De asemenea, posibilitatea computerului se va dovedi și în viitor de mare ajutor, atât pentru ținerea unei evidențe a persoanelor dispărute și a cadavrelor cu o identitate necunoscută, cît și pentru realizarea portretului vorbit ca atare. O mențiune specială în ceea ce privește evidența ținută de organele de poliție asupra operațiilor estetice efectuate în cabinetele de specialitate, astfel încât nici o persoană să nu se poată sustrage, sub altă înfațișare rigorilor legii.

TABEL SINOPTIC

cu ordinea descrierii semnalmentelor după metoda

portretului vorbit.

I. Semnalmente anatomice statice

Sex:

-bărbătesc

-femeiesc

Varstă:

-copilărie – până la 14

-tinerețe – între 14 și 30 ani

-maturitate – între 30 și 60 ani

-bătrânețe – peste 60 ani

Înaltimea:

a)-bărbați:

` -scund – până la 160 cm

-mijlociu – între 160 și 170 cm

-înalt – peste 170 cm.

b) -femei:

-scundă – până la 155 cm

-mijlocie – între 155 și 165 cm

-înaltă – peste 165 cm.

Constituția fizică (corpolența):

-slabă

-atletică

-grasă

Conturul corpului (spinării):

-drept

-încovoiat

-cu piept proeminent

-cu cocoașă.

Umerii:

a) lățime:

-mari

-mijlocii

-mici.

b) înclinație:

-orizontali

-ridicați

-coborâți.

Membrele;

a) lungime:

-lungi

-mijlocii

-scurte

b)-grosime:

-slabe (subțiri)

-mijlocii

-robuste (groase)

c) – particularități:

-picioare în formă de X,O,K

-platfus

-polidactilia

-lipsa unui deget.

Capul:

a) – din față:

-rotund

-oval

-pătrat

-dreptunghiular

-triunghiular

-rombic

b) – din profil:

-normal (rotunjit)

-alungit

-foarte alungit

c) – particularității:

-cap turtit în partea superioară (parietal turtit)

-cap cu occipital turtit

-cap bombat

Detalii caracteristice ale figurii umane:

1-Zonele figurii (feței):

-frontală:

-mare

-mijlocie

-mică.

-nazală:

-mare

-mijlocie

-mică.

-bucală:

-mare

-mijlocie

-mică.

2-Lățimea feței:

-în zona oaselor parietale:

-lata

-mijlocie

-îngustă.

-în zona oaselor zigomatice:

-lată

-mijlocie

-îngustă.

-în zona dintre extremitățile mandibulei:

-lată

-mijlocie

-îngustă

Părul:

a) – linia de inserție:

-dreaptă

-ascuțită

-circulară în sus

-circulară în jos

-ondulată.

b) – natura părului:

-drept

-ondulat

-buclat

-creț.

c) – desimea părului:

-des

-normal

-rar.

d) – lungimea părului:

-mare

-mijlocie

-mică.

e) – coafura:

-purtat peste cap

-purtat cu cărare pe stânga

-purtat cu cărare pe dreapta

-adus spre frunte.

f) – culoarea părului:

-neagră

-castanie

-blondă

-roșcată

-albă

g) – favoriți:

-după lungime: -lungi

-mijlocii

-scurți

-după direcție: -drepți

-oblici

h) – calviția:

-frontală

-frontal-parietală

-totală

Fruntea:

a) – înalțime:

-înaltă

-mijlocie

-scundă

b) – lățimea:

-lată

-mijlocie

-îngustă.

c) – înclinarea:

-retrasă

-verticală

-proeminentă

d) – conturul:

-concav

-convex

e) – particularității:

-prezența exagerată a boselor frontale

-proeminența arcadelor

-asimetria arcadelor

-prezența ridurilor

Ochii:

a) – poziția:

-drepți

-cu comisurile interne coborate

-cu comisurile externe coborate

b) – mărime:

-mari

-mijlocii

-mici

c) – așezare în orbită:

-normală

-înfundată

-proeminentă

d) – culoare:

-căprui

-negri

-albastri

-verzi

Sprâncenele:

a) – amplasare:

-reunite

-apropiate

-depărtate

-ridicate

-coborâte

b) – direcție:

-oblică-interioară

-orizontală

-oblică-exterioară

c) – forma:

-rectilinie

-arcuită

-liniară

d) – dimensiune:

-late

-mijlocii

-subțiri

-pensate

e) – culoare:

-negre

-blonde

-șatene

-albe

-roșcate.

Nasul:

a) – profunzimea rădăcinii nasului:

-mică

-mijlocie

-mare

b) – așezarea rădăcinii nasului în raport cu globul ocular:

-ridicată

-în același plan

-coborâtă

c) – lățimea rădăcinii nasului:

-lată

-mijlocie

-îngustă

d) – conturul (profilul):

-rectiliniu

-concav (cârn)

-convex

-acvilin (coroiat)

e) – baza:

-orizontală

-coborâtă

-ridicată

f) – înalțime:

-mare

-mijlocie

-mică

g) – lățime:

-lată

-mijlocie

-îngustă

h) – proeminența piramidei nazale:

-mare

-mijlocie

-mică

i) – particularități:

-nări depărtate

-osul nazal zdrobit

-vârful nasului deviat

-nas ondulat

-nas în șa

-vârful nasului în formă de sferă;

-vârful nasului deviat

-vârful nasului bilobat

-nări lipite

-culoarea deosebită a nasului

(roșie, vânătă)

Profilul fronto-nazal:

-continu

-frânt

-paralel

-unghiular

-circular

-ondulat

Profil naso-bucal:

-prognat

-retrognat

-ortognat

-mandibula proeminentă

Distanța naso-labială:

a) – înalțime:

-mare

-mijlocie

-mică

b) – lățime

-lată

-mijlocie

-îngustă

Gura:

a) – dimensiune:

-mare

-mijlocie

-mică

b) – forma:

-comisuri ridicate

-comisuri orizontale

-comisuri coborâte

c) – particularități:

-gura în formă de inimă

-gura oblică

-dimensiunile exagerate ale gurii.

Buzele:

a) – grosimea:

-groase

-mijlocii

-subțiri

b) – proeminența:

– ambele buze proeminente

– buza superioară proeminentă

– buza inferioară proeminentă

c) – particularități :

-ambele buze crăpate

-buza superioară crăpată

-buza inferioară crapată

-buza superioară foarte ridicată

-buza inferioară coborată

-buza de iepure

Dinții:

-lați

-ieșiți în afară

-departați unul de altul

-lipsă

-falși

-îmbrăcați

-alte elemente care se descriu:

-uzura

-cariile

-absența congenitală

-homodontismul

-dinți foarte mari

-dinți foarte mici

-culoarea

-interiorul gurii:

-hipertrofia gingiilor

-tumori (chisturi)

-perforația și deformarea bolții palatinului

Bărbia:

a) – înclinația:

-oblică interior (retrasă )

-verticală

-proeminentă

b) – înalțime:

-mare

-mijlocie

-mică

c) – lățime:

-îngustă

-mijlocie

-lată

d) – particularități:

-bărbie bilobată

-bărbie alungită

-bărbie dublă

-bărbie cu gropiță

-bărbie proeminentă

Marginea inferioară a mandibulei:

-orizontală

-intermediară

-oblică

Barba:

-mare

-barbișon

-guler

-muscă

-cioc.

Mustața:

-mare cu colțuri drepte

-mare cu colțuri coborâte

-mare cu colțuri ridicate

-tăiată scurt pe buză

-taiată pe porțiunea foselor

nazale.

Urechea:

a) – helixul:

-helix originar după lungime:

-lung

-mijlociu

-scurt

-helix superior după lungime:

-scurt

-mijlociu

-lung

-helix superior după lățime:

-lat

-mijlociu

-îngust

-helix posterior după lungime:

-lung

-mijlociu

-scurt

-helix posterior după lățime:

-lat

-mijlociu

-îngust

-particularități:

-ascuțit

-rotunjit

-în echer

-incomplet

-atrofiat

-lățime pronunțată

-proeminență cu nodozități.

b) – antehelixul:

-după formă:

-concav

-rectiliniu

-convex

-după poziția față de helix:

-proeminent

-în același plan

-sub nivel

-particularități:

-absent

-atrofiat

-hiperatrofiat

-aderent la helix

c) – antetragusul:

-înclinare:

-orizontal

-oblic

-profil:

-concav

-convex

-rectiliniu

-volum:

-mic

-mijlociu

-mare

-lipsă

-particularități:

-fuzionat cu helixul

-prezența abundentă a părului

d) – tragusul: -tipuri:

-ascuțit

-bifurcat

-acoperit cu păr

e) – lobul: -după formă:

-oval

-rotunjit

-ascuțit

-după mărime:

-mic

-mijlociu

-mare

-aderență:

-lipit

-semilipit

-liber

-particularități:

-perforat

-ascuțit

-absent partial

-absent total

f) – conca: -împinsă înapoi

-de-a curmezisul

-îngustă

-înaltă

-largă

-atrofiată

-foarte mică

-profundă

g) – forma urechii:

-triunghiulară

-rectilinie

-ovală

-rotundă

h) – înalțimea urechii:

-lată

-mijlocie

-îngustă

i) – depărtarea urechii față de conturul capului

-normală

-superioară

-inferioară

-totală

-nulă.

j) – particularități:

-absența pavilionului

-absența unei părți din pavilion

-pavilion atrofiat

-pavilion hiperatrofiat

II. Semnalmente funcționale

Expresia fizionomică:

a) – expresia feței:

-calmă

-enervată

-flegmatică

-suparată

-mirată

-confuză

-distantă

-obosită

b) – expresia ochilor:

-tandră răutacioasă

-mânioasă

-bănuitoare

-neâncrezătoare

-întrebătoare

-fixă

-dreaptă

-oblică

-pătrunzătoare

-fugitivă

c) – expresia buzelor:

-obișnuită

-tremurată

-ironică

-tristă

-mușcatul buzelor

-rictus

-strânge / suge dinții

Atitudinea:

-relaxată

-obișnuită – mijlocie

-contractată

-poziția mâinilor în timpul mersului, vorbirii, – – poziția staționării mâinilor:

-pe șolduri

-în buzunarul pantalonilor

-la încheietura hainei

-la spate.

Gesticulația:

a) – întindere / frecventă:

-abundentă

-rară

-nulă

b) – gesturi:

-clipește repede și des

-ridică des din umeri

-încruntarea frunții

-mobilitatea sprâncenelor, a comisurile

gurii, a mărului lui Adam.

-aranjarea repetată a gulerului și cravatei

-mișcarea gâtului și / sau a capului

-frecarea mâinilor

-se joacă cu degetele

-își roade unghiile și degetele

-se joacă cu părul

-se scobeste în gură, nas, sau urechi

-se joacă cu nasturii

Mersul:

a) – lungimea pasului:

-mare

-mijlociu

-mic

b) – linia de direcție:

-dreaptă

-ondulată

c) – lățimea pasului:

-mare

-mijlocie

-mică

d) – unghiul de mers:

-negativ

-pozitiv

e) – particularități:

-rapid

-lent

-vioi

-uniform

-atitudinea corpului (drept, aplecat)

-poziția capului (pe spate, normală, în față,

înclinat lateral)

-modul în care piciorul se detașează de sol – (glisează, se ridică)

-oscilațiile corpului (laterale, antero-

posterioare, vericale, ondulații ale

bazinului, mișcări ale bratelor).

Vocea și vorbirea:

– vorbire scurtă și corectă

-vorbire scurtă și incorectă

-vorbire în fraze lungi corecte

-vorbire în fraze lungi incorecte

-erori gramaticale

-folosirea unor cuvinte obișnuite sau

străine

-folosirea unor dialecte,expresii literare

-vorbire rapidă,obișnuită,schimbatoare

-defecte (bâlbâială,vorbire

șuieratoare,peltică,graseiere)

-tonul vocii (obișnuit, nazal, gâtuit )

– tipul vocii (masculin, feminin)

Obișnuințe în diverse activități :

-felul cum aprinde chibritul

-felul cum ține țigara în mână sau în gură

-poziția mâinilor în timpul activităților

profesionale

-exalivează frecvent

-toaleta îngrijită sau neglijentă

III.Semne particulare

Cicatricele:

a) – natura:

-traumatică (accidente, contacte

cu substanțe chimice)

-chirurgicală (post operatorie)

b) – culoare:

-roșii

-roz

-vinete

-negre

-albicioase

c) – forma:

-liniară

-stelată

-circulară

-semiovală

d) – mărime:

-mari

-mijlocii

-mici

Culoarea pielii (a tenului):

-galbenă

-cenușiu-gălbuie

-nas roșu, vânăt

-obraz roșu

Pete, negi, alunițe sau alte semne particulare din naștere:

a) – formă:

-punctate

-circulare

-ovale

b) – culoare:

-negre

-vinete

Tatuajul:

a) – culoare:

-roz

-violet

-neagră

-roșie

-albastră

b) – organul pe care se află:

-pe mâini

-pe gât

-pe piept

-pe spate

-pe fese

-pe picioare

Modificări în sistemul functional sau ale unor organe:

-căderea comisului gurii ca urmare a unei paralizii faciale

-dinți crenelați ( zimțațăi )ca urmare a unui sifilis tertiar

-malformații congenitale ( platfus, modificări ale coloanei

vertebrale )

-încrețiturile feței:

-în regiunea frontală sub formă

de cute sau de onduleuri

-în regiunea ochilor sub formă

de dungi sau pungi

-în regiunea dintre sprâncene

-în regiunea temporală ( laba gâstei )

-în regiunea peribucală

-în regiunea obrazului

Îmbrăcămintea și obiectele portabile

Obiecte de îmbrăcăminte:

-acoperământul capului

-hainele

-încalțămintea

Obiecte portabile:

-pachete

-cărți, reviste, ziare

-serviete, poșete

-inele, brățări, ceasuri, broșe

E. RECCUNOAȘTEREA PERSOANELOR DUPĂ VOCE ȘI VORBIRE

Pentru asigurarea obiectivității rezultatului obținut,trebuie să se creeze condiții de audibilitate cât mai apropiate de cele în care au fost percepute vocea și vorbirea persoanei prezentate pentru recunoaștere.De exemplu,se va asigura un zgomot de fond apropiat de cel în care s-a perceput,obstacole de o grosime sau densitate asemănătoare:pereți,uși,plafoane.

Persoanelor li se va solicita să pronunțe cu aceeași intensitate cuvintele sau expresiile pe baza cărora se poate face recunoașterea.

În efectuarea recunoașterii după voce,organul de urmărire penală trebuie să prevină eventualele încercări ale persoanei supuse identificării de a-și modifica vocea și vorbirea,știind că este ascultată în acest scop. Dacă există indicii privind posibilitatea unei disimulări,organul de urmărire penală nu trebuie să aducă la cunoștință persoanei prezentate scopul ascultării sale împreună cu 3-4 persoane,ci să orienteze discuția spre o temă apropiată faptelor cercetate,determinând-o, indirect,să folosească cuvinte și expresii percepute de cel care face recunoașterea. Martorilor asistenți li se va aduce la cunoștință motivele pentru care se procedează astfel.

F.RECUNOAȘTEREA PERSOANELOR DUPĂ MERS

Această activitate se efectuează,în condițiile prezentate,de către persoana chemată să facă identificarea. Astfel,trebuie avute în vedere distanța de la care a fost percepută mișcarea,lungimea aproximativă a drumului parcurs de către persoana observată,precum și direcția de deplasare-se apropia sau se îndepărta.

În cazul recunoașterii după voce și vorbire,ca și al recunoașterii după mers,prezența martorilor asistenți este obligatorie,după cum obligatorie este și prezența apărătorului,respectarea regulilor tactice generale,cu aplicabilitate la aceste două procedee.

G.PREZENTAREA PENTRU RECUNOAȘTERE A CADAVRELOR

Dificultățile la prezentarea pentru recunoaștere a cadavrelor sunt determinate de faptul că nu se mai percepe o persoană în viață,cu tot ce are ea specific;aspectul cadavrului,determinat de transformările tipice morții,starea și poziția acestuia,alterările ori mutilările grave îngreunează mult identificarea.

Totodată,trebuie să fie avută în vedere și tensiunea psihică a celui chemat să facă identificarea,cu atât mai puternică cu cât este vorba de o persoană apropiată.

Prezentarea pentru recunoaștere a cadavrului nu se face în grup,ca în cazul persoanelor în viață.

Ca regulă generală,cadavrele se prezintă pentru recunoaștere îmbrăcate.

În scopul de a se ușura identificarea,cadavrul va fi prezentat în diferite poziții: față, profil. Se vor avea în vedere trăsăturile special statice,așa-zisele semne particulare,care pot duce la stabilirea identității cadavrului,

Pentru recunoașterea cadavrelor sunt chemate persoanele care au anunțat dispariția membrilor de familie,rudelor,prietenilor,colegilor de serviciu,vecinilor și,în general,orice alte persoane ce pot da relații cu privire la identitatea acestora.

Cadavrul nu poate fi prezentat spre recunoaștere mai multor persoane concomitent,întrucât există pericolul unei sugestionări colective. De aceea,persoanele sunt invitate separat la locul sau în încăperea în care se află cadavrul.

Uneori starea cadavrului nu permite identificarea decât după anumite semne particulare:cicatrice, negi,tatuaje,pete congenitale etc.În astfel de situații,rezultatele recunoașterii trebuie să fie interpretate cu multă rezervă,deoarece existența unor asemănări poate duce la identificări false.

De asemenea ,se impune prudență în aprecierea rezultatelor și atunci când persoanelor chemate să facă recunoașterea le sunt prezentate obiectele de îmbrăcăminte ale cadavrului,alte lucruri aflate asupra acestuia :ceasuri, inele, cercei, medalioane etc.

Dacă în timpul ascultării prealabile se constată că persoana chemată să facă recunoașterea este o fire emotivă,pentru verificarea și pregătirea psihică a acesteia este indicat să i se prezinte,mai întâi,fotografia cadavrului și apoi să se treacă la recunoașterea propriu-zisă. În acest mod se evită situații de genul celor în care,o persoană,îngrozită la vederea cadavrului,aproape că nici nu îl privește.

În scopul identificării,pot fi prezentate pentru recunoaștere numai fotografiile sau îmbrăcămintea,precum și celelalte obiecte găsite asupra cadavrului-în cazul când acesta a fost descoperit în stare înaintată de putrefacție ori,până la înhumare,nu i s-a putut stabili identitatea.

CAPITOLUL IV

FIXAREA REZULTATELOR PREZENTĂRII PENTRU RECUNOAȘTERE

Modul de desfășurare și rezultatul prezentării pentru recunoaștere a persoanelor,cadavrelor se consemnează într-un proces-verbal,care constituie mijloc de probă și trebuie să cuprindă:

– titlul;

– anul,luna,ziua și locul unde a fost încheiat;

– numele,prenumele,calitatea celor care au participat la această activitate și unitatea din care fac parte;

– motivele ce au determinat prezentarea pentru recunoaștere;

– persoana,lucrul prezentate pentru recunoaștere;

– numele,prenumele,vârsta,ocupația,domiciliul și actul de identitate al martorilor asistenți,apărătorului,dacă a participat;

– condițiile de loc,timp și iluminare în care s-a făcut prezentarea pentru recunoaștere;

– mențiunea că persoana prezentată pentru recunoaștere a fost invitată să-și aleagă locul pe care-l dorește între persoanele din grup;

– numele,prenumele,domiciliul și actul de identitate a persoanelor din grupul cărora s-a efectuat recunoașterea de persoane;

– numele,prenumele și domiciliul persoanei cu ajutorul căreia s-a făcut recunoașterea,cu indicarea actului ei de identitate și a organului emitent;

-mențiunea că martorului care a făcut recunoașterea i s-a pus în vedere obligația de a declara adevărul și a fost prevenit asupra răspunderii pentru mărturie mincinoasă;

– modul în care a decurs recunoașterea-imediat,cu ezitări etc.;

– faptul că persoana recunoscută a fost legitimată,în prezența participanților la prezentarea pentru recunoaștere;

– declarația persoanei care a făcut recunoașterea,cu privire la semnalmentele ori caracteristicile după care a recunoscut,consemnată la persoana întâi singular;

– menționarea,în același mod,a declarației persoanei recunoscute,cu privire la recunoașterea sa;

– mențiune despre fotografiile executate;

– mențiune cu privire la existența sau lipsa observațiilor persoanelor din grup,martorilor asistenți,persoanei care a făcut recunoașterea și a obiecțiilor celei recunoscute;

– formula de încheiere;

– semnăturile organului de urmărire penală și ale celorlalte persoane care au participat la prezentarea pentru recunoaștere,inclusiv ale apărătorului,în situația când acesta a participat la desfășurarea activității;

La procesul-verbal de prezentare pentru recunoaștere,trebuie să fie atașată planșa cu fotografiile executate cu această ocazie.

Pe baza rezultatului prezentării pentru recunoaștere se impune efectuarea altor acte de urmărire penală,în raport cu necesitățile cauzei. Astfel,rezultatul prezentării pentru recunoaștere poate constitui temeiul ascultării unor martori,ascultării învinuitului ori inculpatului,efectuării unor percheziții,ridicări de obiecte și înscrisuri etc.

Precum s-a subliniat,declarația persoanei recunoscute și a celei care a făcut recunoașterea se consemnează în procesul-verbal de prezentare pentru recunoaștere.

Declarația persoanei cu ajutorul căreia s-a făcut identificarea se referă la semnalmentele sau caracteristicile ce au constituit baza recunoașterii ori cuprinde precizarea că nu reușește să indice pe cineva din grupul ce i se prezintă.Ulterior,poate fi ascultată detaliat,pentru a preciza și alte amănunte,în condițiile când a făcut recunoașterea,sau motivele pentru care nu a reușit să facă acest lucru.

Cât privește persoana recunoscută,declarația sa,ce se consemnează în procesul-verbal de prezentare pentru recunoaștere,poate privi faptele pe care le-a săvârșit și au impus efectuarea acestei activități-caz când relatările sale se redau pe scurt,în esență,în procesul-verbal-,urmând să fie ascultată ulterior,separat.De exemplu,dacă învinuitul care,până în momentul prezentării pentru recunoaștere,a negat săvârșirea infracțiunii,cu această ocazie a recunoscut,este cevident că toate împrejurările săvârșirii infracțiunii nu vor putea fi consemnate în procesul-verbal de prezentare pentru recunoaștere,impunându-se ascultarea sa detaliată,de îndată ce s-a încheiat activitatea respectivă. Dacă,de exemplu,pentru a dovedi netemeinicia afirmațiilor persoanei ce face recunoașterea,cel prezentat pentru recunoaștere declară că în momentul când se afirmă că a fost văzut se afla în altă parte-fapt pe care-l poate dovedi cu acte ori martori-se impun verificarea și ridicarea de înscrisuri sau ascultarea unor martori etc.

CONCLUZII

Se poate aprecia că prezentarea pentru recunoaștere are o importanță egală cu a activității de ascultare propriu-zise a oricărui subiect procesual ce cunoaște despre vreo faptă sau împrejurare de fapt de natură să servească la aflarea adevărului, inclusiv la identificarea autorului ori a victimei unei infracțiuni.

Rezultatul prezentării pentru recunoaștere constituie mijloc de probă în cauză. Acesta, însă, luat izolat, nu poate constitui temei pentru elaborarea unor concluzii temeinice. Faptul că o anumită persoană bănuită de săvârșirea infracțiunii a fost recunoscută de către un martor nu înseamnă că aceasta a săvârșit infracțiunea. Pentru a se ajunge la o asemenea concluzie, este necesar ca rezultatul prezentării pentru recunoaștere să fie coroborat cu alte probe administrate în cauză, care să confirme participarea persoanei recunoscute la săvârșirea infracțiunii.

ANEXA 1

(MODEL)

PROCES-VERBAL

prezentare pentru recunoaștere

Anul 2005,luna martie,ziua 01,în stațiunea Mamaia,județul Constanța.

Procuror criminalist IANCU MIHAI, din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj și agent de poliție MIRULESCU DAN, din cadrul Biroului de poliție Mătăsari.

Având în vedere declarațiile martorei DULAMĂ NICOLETA, domiciliat în București,str.C-tin Brâncuși nr. 21,bloc nr.14,etajul 9,ap.110,din dosarul de cercetare penală nr.156060/2005 din care rezultă că în ziua de28 februarie 2005,aflându-se pe raza comunei Mătăsari în zona motelului Halda a văzut când un tânăr a smuls de la gâtul numitei SCROB MARIA un lănțișor din metal de culoare galbenă,după care a fugit în mulțime,fiind urmărit de persoana vătămată și martorii oculari, tânăr pe care l-ar putea recunoaște,am procedat la prezentarea pentru recunoaștere a numitului ROTILĂ ION,fiul lui Manole și Stanca, născut la 15 martie 1968, în Țăndărei, județul Ialomița, domiciliat în comuna Săveni, județul Ialomița, stabilind următoarele:

În prezența martorilor asistenți:

1.Pîrvu Ștefan,în vârstă de 28 ani,domiciliat în municipiul Tg-Jiu, str. Severinului nr.3,bloc 5A,sc.E,ap. 140, jud. Gorj, barman la restaurantul TOMIS din comuna Mătăsari

2.Huseinovici Constantin,în vârstă de 49 ani,domiciliat în comuna Mătăsari, aleea Heracleea nr.3.bloc S.1,sc.C.ap.49, jud. Gorj, muncitor la tehnician la S.C. CONDOR S.R.L.Motru

Au fost invitate la sediul poliției din Mătăsari următoarele persoane care au trăsături asemănătoare sub aspectul vârstei,fizionomiei,constituției fizice și îmbrăcămintei cu persoana ce urmează a fi recunoscută:

-GRÎU GHEORGHE,MUNCITOR,născut la06 martie 1970 în comuna Belcești,județul Iași,având domiciliul în comuna Belcești,județul Iași și reședința în orașul Năvodari str. Cabanei nr.5,jud.Constanța;

-AROTĂRIȚEI PETRU ,fiul lui Vasile și Tomina, născut la 30 mai 1973 în comuna Mitoc,județul Botoșani,militar în termen la U.M.01664 Basarabi,județul Constanța;

-MARTINESCU MARIAN,fiul lui Gheorghe și Ana,născut la 25 mai 1971 în Constanța,domiciliat în Mătăsari ,str. Soveja nr. 25 bloc V2,sc.A,ap. 6,șomer.

În continuare,în aceeași încăpere a fost invitat numitul ROTILĂ ION,persoană care are trăsătiri asemănătoare cu cele indicate în declarație de martora DULAMĂ NICOLETA. I s-a cerut să ocupe locul pe care-l dorește în grupul de persoane din care urmează a se face recunoașterea.ROTILĂ ION a ocupat locul așa cum a dorit între GRÎU GHEORGHE și AROTĂRIȚEI PETRU,fiind a doua persoană de la stânga la dreapta.

S-a explicat tuturor celor prezenți că în cameră urmează a fi introdusă o persoană care va face recunoașterea.Au fost atenționați să fie liniștiți,să nu-și facă semne,să nu vorbească,să execute doar activități ce li se recomandă,iar dacă au de adresat întrebări o pot face la sfârșit prin intermediul organului de cercetare penală.

Afost invitat martorul DULAMĂ NICOLETA, cu domiciliul în București, prin strigare din biroul unde se face recunoașterea. După sosire i s-a pus în vedere prevederile art.85 C.p. p., apoi i s-a cerut să precizeze dacă recunoaște în grupul de persoane care i se prezintă,pe cea care a văzut-o în ziua de 28 febroarie 2005 pe strada din Mătăsari, smulgând de la gâtul unei femei un lanț metalic de culoare galbenă,după care a fugit în mulțime fiind urmărit de alți martori oculari și de persoana vătămată.

Martora ,după după examinarea atentă a fiecărei persoane din grup,fără ezitare s-a oprit în dreptul persoanei care ocupa locul al doilea de la stânga ls dreapta în grup declarând următoarele:

„Aceasta este persoana pe care am văzut-o în ziua de 28 februarie 2005 în comuna Mătăsari, în zona motelului Halda-când a smuls de la gâtul unei femei un lănțișor,din metal de culoare galbenă,după care a fugit,fiind urmărit de mai mulți cetățeni.

Recunosc această persoană după constituția corpului atletică,înălțimea aproximativ 1,77-1,78m,umărul drept ușor coborât,fața ovală,păr castaniu,pieptănat spre față cu breton,ochii mijlocii,culoare căprui,nasul cu piramidă nazală mare,contur rectiliniu și deviat dreapta și urechile depărtate.”

Trecându-se la legitimarea persoanei indicate de DULAMĂ NICOLETa s-a stabilit că se numește ROTILĂ ION,fiul lui Manole și Stanca,născut la 15 martie 1968 în Țăndărei,județul Ialomița,necăsătorit.Fiind întrebat ce are de spus în legătură cu recunoașterea sa din grup declară următoarele:

„Cele arătate de martorul DULAMĂ NICOLETa sunt reale.Sunt tractorist la S.C.Recolta S.A. Țăndărei și în ziua de 28 februarie 2005 fiind liber am venit cu niște colegi în comuna Mătăsari.

După ce am consumat împreună mai multe sticle cu bere ne-am apropiat de un grup de femei și bărbați care cumpărau obiecte de la cetățeni sârbi în zona motelurilor Halda-Motru.Profitând de neatenția unei femei pe care nu o cunoșteam și de faptul că era puțin izolată de grup,i-am smuls de la gât un lanț din material galben și am fugit.Am fost urmări de mai mulți cetățeni iar atunci am reușit să scap,pierzându-mă în mulțime.Nu am recunoscut până acum sperând că voi scăpa de răspundere.”

Prezentarea pentru recunoaștere s-a făcut în condiții de luminozitate naturală începând de la ora 9,00 și s-a terminat la ora11,30.

S-au executat două fotografii judiciare, una a prezentării grupului și cea de-a doua a momentului recunoașterii, cu aparatul de fotografiat marca PRACTIKA L.2 Folosind film color AGFA CNS2, și lampa multi blitz-PRESS UNIVERSAL.

Martorii asistenți, persoanele din grup, persoana care a făcut recunoașterea cât și persoana recunoscută din grup nu au de făcut obiecțiuni cu privire la modul cum a decurs activitatea și asupra celor consemnate în procesul-verbal.

Pentru care am încheiat prezentul proces-verbal.

Organ cercetare penală Martori asistenți Pers. din grup

1.Proc. crim. Iancu Mihai 1. Pîrvu Ștefan 1. Grîu Ghe.

2.Ag..Mirulescu Dan 2.Huseinovici C-tin 2. Arotăriței Petru

3. Martinescu Marian

Pers.ce a făcut

recunoaștera Pers.prezentată ptr. recunoaștere

DulamăNicoleta RotilăIon

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Asanache G. Marcus L.-"Elemente de medicină biocriminalistică" – Institutul Victor Babes,Bucuresti, 1978, Partea X, vol. I si Part. XI, vol. I si II.

2. Dumitrescu C., Gagea E. -"Elemente de antropologie judiciară" Editura M.I., Bucuresti, 1993

3. Harvey Waren -"Dental indentification and Forensic Odontology" Fd. Henry Kimpton,

London 1976

4. Ionescu L. Sandu D. – “Identificarea criminalistică”-Editura Știintifică, Bucuresti, 1990,

5. Locard Edmond -"Tratat de criminalistică", Lyon,1932, volumul I-II

6. Manolescu Ghe. -" Metoda antropologică de identificare a cadavrelor",Comunicări stiintifice, Școala de ofiteri M.A.I./1973.

7. Minovici Mina -"Tratat complet de medicină legală" Bucuresti,1930,vol. II.

8. Minovici Nicolae -"Scoala antropologică (Bertillon ) pentru agețtii de poliție “- rezumatul cursului, Bucuresti,1900.

9. Neagu Ion -"Drept procesual penal",Editura Academiei, Bucuresti,1988.

10. A. Paunescu- Podeanu -"Bazele clinice pentru practica medicală ",Editura Medicală, Bucuresti, 1983,vol.II.

11. Panghe C.,Dumitrescu C-tin. -"Portret vorbit”, M.I., I.G.M., 1974

12. Stancu Emilian -"Investigarea stiințifică a infractorilor" Bucuresti,T.U.B.,vol.I(1986) si vol.II (1988 )

13. Stancu Emilian – "Criminalistica". Editura ACETAMI – Bucuresti, 1995.

14. Suciu Camil -"Criminalistica"-Editura Didactică și Pedagogica, Bucuresti,1972.

15. Stefanescu Paul -"În slujba vieții și a adevarului" Editura Medicală, Bucuresti, 1980, vol.II.

16. Colectiv -“Tratat practic de criminalistică,” vol.I,1976,M.I.,I.G.M.

17. Colectiv -"Tratat practic de criminalistică,” vol. II,1978,M.I.,I.G.M.

18 Colectiv -“Tratat practic de criminalistică,” vol. V,1985,M.I.,I.G.M.

19. Colectiv Tratat practic de criminalistică, M.I.,1989.

20. Supliment al Buletinului Intern -Probleme de criminalistică și criminologie,nr. 1-2/1989, Procura tura R.S.R., Ministerul Justitiei.

21.Codul de procedura penală, Editrura Coloseu, București, 2004

22.Ionescu Lucian, Sandu Dumitru – “Identificarea criminalistică” Editura Stiintifica, Bucuresti, 1990.

23. N. VOLONCIU – “Tratat de procedură penală”. Editura PAIDEIA – Bucuresti 1993.

24.C. Panghe C. Dumitrescu, – "Portret vorbit" – Serviciul Cultural, Presa si Editorial al Ministerului de Interne, Bucuresti, 1974

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: .prezentarea Pentru Recunoastere a Persoanelor (ID: 125454)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

.prezentarea Pentru Recunoastere a Persoanelor

Copyright Notice

Renta Viagera

Regimul Juridic AL Dreptului DE Autor

Comisia Europeana A Dunarii Si Dezvoltarea Oraselor Port Sulina Si Tulcea

Abordari Teoretice cu Privire la Privilegiile Si Imunitatile Diplomatice

Drepturile Omului Si Strategii Antidiscriminatorii

Dreptului Concurenței

Copyright Notice

Similar Posts