Prezentarea Pentru Recunoastere

Prezentarea pentru recunoaștere

Listă de abrevieri

alin. – alineat

art. – articolul

Cap. – capitolul

D.L. – Decretul Lege

H.G. – Hotărârea de Guvern

Jud. – Județ

lit. – litera

M. Of. – Monitorul Oficial

nr. – numărul

O.G. – Ordonanța de Guvern

op. cit. – opera citată

O.U.G. – Ordonanța de Urgență a Guvernului

p. – pagina

pct. – punctul

Vol. – volumul

Introducere

Pentru lucrarea de licență am ales ca temă „Prezentarea pentru recunoaștere” fiind dezvoltată în cinci capitole, fiecare dintre ele prezentând aspecte relevante cu titlul ales.

Astfel, primul capitol denumit „Elementele și caracteristicile identificării criminalistice” tratează elementele identificării, fazele identificării criminalistice, caracteristicile identificării, fundamentul metodologic al identificării și efectuarea examenului comparativ.

Al doilea capitol intitulat „Tehnici de identificare a persoanelor după semnalmente exterioare, după voce și prin alte metode criminalistice” aduce în discuție identificarea persoanelor și cadavrelor după semnalmente exterioare prin metoda portretului vorbit, metode tehnice folosite în identificarea persoanelor după semnalmente exterioare, metode criminalistice de identificare a cadavrelor necunoscute. Tot aici se evidențiază identificarea persoanelor după voce și vorbire, metode biometrice de identificare, acestea din urmă fiind realizate prin: identificarea pe baza fotografiei semnalmentelor, tehnici antropometrice, recunoașterea retinei, recunoașterea irisului și termograma facială.

Capitolul al treilea prezintă „Tactica efectuării prezentării spre recunoaștere”. Aceasta are loc prin mai multe etape, și anume: pregătirea în vederea prezentării spre recunoaștere, particularități privind prezentarea spre recunoaștere după semnalmente, prezentarea spre recunoaștere după fotografie, prezentarea spre recunoaștere a persoanelor după mers, prezentarea spre recunoaștere după voce și vorbire, desfășurarea prezentării spre recunoaștere și materializarea rezultatelor obținute.

Capitolul al patrulea din prezenta lucrare aduce în discuție „Prezentarea pentru recunoaștere în cazul cadavrelor, persoanelor, recunoașterea după voce, lucrurilor și animalelor”. Capitolul debutează cu noțiunea, scopul și importanța prezentării pentru recunoaștere și se continuă cu pregătirea prezentării pentru recunoaștere. În cadrul acestei secțiuni se dezvoltă aspecte cu privire la studierea materialelor din dosarul cauzei, ascultarea prealabilă a persoanei care urmează să facă recunoașterea, realizarea condițiilor în care se va face prezentarea pentru recunoaștere. Capitolul se încheie cu fixarea rezultatelor prezentării pentru recunoaștere.

Ultimul capitol prezintă un studiu de caz despre „Aplicația informatizată “CDN”- Mijloc de identificare a persoanelor dispărute, a persoanelor și cadavrelor cu identitate necunoscută”.

Întreaga lucrare de licență are la bază surse bibliografice ale celor mai cunoscuți autori din domeniu.

1. ELEMENTELE ȘI CARACTERISTICILE IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE

1.1. ELEMENTELE IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE

Atât în teorie, dar mai ales în practica criminalistică, s-a pus problema determinării sferei obiectelor ce pot fi identificate și a elementelor de fapt care urmează a fi examinate în scopul identificării.

Sfera obiectelor ce pot fi identificate este determinată de sarcinile identificării criminalistice. Fiind vorba de săvârșirea unei infracțiuni, principalul obiect al identificării îl constituie persoana care a comis-o.

Legătura dintre persoană și faptă poate fi stabilită și cu ajutorul obiectelor pe care le-a purtat sau utilizat pe timpul sau la săvârșirea infracțiunii. Și animalele pot forma obiect al identificării când au fost utilizate sau au fost obiect al infracțiunii.

Elementele de fapt în baza cărora se poate face identificarea sunt:

– structurale, exterioare care redau morfologia suprafeței obiectului;

– substanțiale, care exprimă compoziția materială a obiectului;

– funcționale, care apar în interacțiunea cu mediul înconjurător (în această categorie incluzându-se și deprinderile persoanelor).

Dintre aceste caracteristici pentru identificare sunt utile doar cele reflectate în urma produsă de obiectul căutat care constituie caracteristici de identificare și care sunt diferite în raport cu modul concret în care s-a format urma.

1.2. FAZELE IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE

Identificarea criminalistică traversează mai multe stadii, ale căror limite reprezintă generalul și particularul.

În literatura de specialitate, s-a conturat opinia potrivit căreia procesul de identificare criminalistică parcurge, în esență, două faze principale:

a. în prima fază, cunoscută sub mai multe denumiri, dar având același conținut, are loc delimitarea grupului (genului sau categoriei) căruia îi aparține obiectul scop al identificării.

b. în faza a doua se finalizează procesul de identificare, prin individualizare sau determinarea obiectului concret, aflat în raport cauzal cu fapta cercetată.

Este evident că nu se poate ajunge la stabilirea identității unei persoane sau a unui obiect, în general a factorului creator de urme. Fără ca procesul propriu-zis de identificare să debuteze cu determinarea apartenenței de grup sau gen, urmată de etape intermediare, până la faza finală. Se poate afirma că însăși împărțirea în cele două faze are un caracter relativ teoretic, întrucât fiecare dintre fazele procesului de identificare, chiar și cele intermediare, își are semnificația sa în atingerea scopului final al acestui proces.

Ultima fază, a identificării propriu-zise a obiectului scop, are o valoare deosebită sub raportul stabilirii adevărului în procesul judiciar. Cu toate acestea, încă din momentul identificării grupului căruia îi aparține obiectul scop pe baza trăsăturilor comune, generice, se creează posibilitatea restrângerii sferei cercetării, fie prin excluderea obiectelor ce prezintă elemente caracteristice deosebite de cele reflectate în urmă, fie prin orientarea verificărilor spre o categorie de obiecte din ce în ce mai limitată.

De exemplu, punctul de pornire al identificării armei cu care s-a săvârșit omorul îl reprezintă determinarea faptului că proiectilul găsit în corpul victimei a fost tras cu un pistolet. Ulterior se stabilește că pistoletul aparține grupului de arme având calibrul 6,35 mm, grupul restrângându-se treptat prin constatarea că țeava armei are patru ghinturi, cu sensul de rotație spre dreapta, lățimea câmpului ghinturilor fiind de 1,50-1,61 mm, iar înclinația acestora de 4,59 grade, ceea ce corespunde unui anumit tip de pistolet. În continuare, pentru stabilirea identității armei, definitorie pentru faza finală a procesului identificării, va avea loc examinarea comparativă a caracteristicilor reținute de obiectul mijloc (proiectilul găsit în victimă) cu cele reflectate de modelele tip, create prin efectuarea de trageri experimentale cu armele suspecte.

Deși finalitatea identificării criminalistice este determinarea persoanei sau obiectului concret antrenat în săvârșirea infracțiunii, deosebit de valoroasă pentru aflarea adevărului și soluționarea cauzei penale, nu întotdeauna acest proces poate fi parcurs până în punctul dorit, din cauza faptului că diverse împrejurări, în mare parte obiective, sunt insuficiente sau împiedică individualizarea factorului creator al urmei. Cel mai adesea, astfel de situații se întâlnesc la urmele ce nu conțin suficiente caracteristici de individualizare și, îndeosebi, în cazul unor urme dinamice în care factorul creator a frecat sau a șters suprafața de contact (urmele de frânare ale autovehiculului, urmele de tăiere cu ferăstrăul sau bomfaierul, alunecarea mâinii pe obiectul atins).

Și în ipoteza urmelor care se prezintă sub forma unor resturi materiale dintre cele mai diverse (fire, fibre, vegetale, minerale, cioburile de sticlă, lemn, plastic), a petelor de natură organică (sânge, salivă, spermă) sau de ulei, vopsea ș.a., într-un cuvânt, în cazul așa-numitelor urme materiale, procesul identificării vizează, de regulă, determinarea categoriei sau grupului căruia îi aparține urma cercetată. În cazul acestor urme, nu trebuie exclusă posibilitatea individualizării obiectului creator al urmei, datorită fie perfecționării mijloacelor tehnico-științifice de investigație, fie unor împrejurări concrete în care s-a format urma. De exemplu, datorită perfecționărilor aduse tehnicilor de laborator, în prezent s-a conturat posibilitatea identificării persoanelor după profilul A.D.N.

1.3. CARACTERISTICILE DE IDENTIFICARE CRIMINALISTICĂ

Caracteristicile de identificare pot fi:

– caracteristici generale sunt acele elemente aspecte ale obiectului care exprimă trăsăturile cele mai comune, însușirile proprii tuturor obiectelor de același gen;

– caracteristici individuale sunt cele care deosebesc un obiect de toate celelalte asemănătoare lui.

Identificarea criminalistică nu poate fi concepută pe baza unei singure caracteristici, iar ponderea diverselor caracteristici este diferită unele jucând un rol de seamă, altele minor, iar altele nici unul. Din punct de vedere criminalistic, nu se iau în considerație absolut toate caracteristicile constatate la un obiect sau mai multe obiecte comparate, ci doar acelea care sunt esențiale. În acest context, esențialul nu este stabilit a priori, ci variază de la o situație la alta. De aceea, se poate vorbi concret numai de o valoare identificatoare intrinsecă a caracteristicilor care se determină în funcție de stabilitatea, frecvența și independența lor.

Caracteristicile identificatoare trebuie să fie, în primul rând, constante, relativ neschimbătoare. Cu cât stabilitatea este mai mare, cu atât crește valoarea lor identificatoare și invers, scade când se dovedesc a fi aleatorii.

Valoarea identificatoare a caracteristicilor este determinată și de frecvența lor, în sensul că o caracteristică rară are o valoare de identificare mai mare contribuind mai mult la individualizarea, restrângerea sferei obiectelor creatoare posibile.

Și gradul de dependență a caracteristicilor unele de celelalte influențează valoarea lor de identificare, în sensul că, atunci când apariția uneia este condiționată de existența alteia, valoarea lor de identificare va fi mai mică decât a celor independente.

În procesul de identificare, se utilizează denumirea de „obiecte scop” pentru obiectele care trebuie identificate și „obiecte mijloc” pentru obiectele ce servesc la identificarea primelor.

Obiectul scop este unic și va fi comparat cu unul sau mai multe obiecte mijloc. Obiectele mijloc sunt urmele de la locul faptei, precum și impre-siunile obținute experimental cu obiectele bănuite de a le fi creat în timpul săvârșirii faptei cercetate. Aceste impresiuni poartă denumirea și de „modele tip”.

În cadrul procesului de identificare, trebuie să se țină cont de faptul că obiectele examinate sunt doar relativ neschimbătoare, atât obiectul scop, cât și obiectul mijloc suferind modificări mai maritsau mai mici de la data săvârșirii infracțiunii până la momentul examinării lor.

Datorită acestor mutații, fiecare caracteristică, fiecare particularitate descoperită la obiectele examinate trebuie interpretată ca o existență aflată în continuă mișcare, schimbare și mereu într-o complexitate de raporturi cu alte elemente ale obiectului respectiv.

1.4. FUNDAMENTUL METODOLOGIC AL IDENTIFICĂRII

Fundamentul metodologic al identificării criminalistice constă în „selectare și comparare”. Aceasta presupune că procesului identificării criminalistice îi sunt proprii două faze:

a. în prima fază este determinat grupul persoanelor sau obiectelor suspecte, pe baza unor elemente caracteristice asemănătoare, fiind excluse cele cu particularități deosebite, evident contrarii celor reflectate în urme sau în mijloacele materiale de probă.

b. în faza a doua este adâncită examinarea comparativă a caracteristicilor asemănătoare, în scopul stabilirii coincidenței sau concordanței între trăsăturile reflectate în urmă și cele reflectate de modelele de comparație, precum și a deosebirilor sau neconcordanței între acestea ajungându-se astfel, fie la obiectul căutat, fie la excluderea celor care prezentau numai elemente asemănătoare.

Pentru a demonstra identitatea factorului creator al urmei, atât concordanța cât și deosebirea se cer riguros explicate științific. Motivarea este cu atât mai necesară cu cât în practică apar frecvent și unele deosebiri de ordin cantitativ între trăsăturile reflectate de obiect în momentul săvârșirii infracțiunii și cele reflectate în momentul examenului comparativ.

Deosebirile pot fi determinate de uzură, de condițiile în care au fost descoperite și ridicate urmele, de intervenția unor factori externi etc. Neconcordanța în modul de reflectare a caracteristicilor aceluiași obiect mai poate fi și consecința altor cauze, cum ar fi: plasticitatea redusă a obiectului primitor de urmă și duritatea scăzută a suprafeței obiectului creator al urmei; suprafața de contact redusă între cele două obiecte; apariția sau dispariția unor caracteristici pe parcursul timpului. De aceea, orice modificare, dacă se constată că este de natură cantitativă, trebuie interpretată pe baza principiului potrivit căruia toate elementele lumii materiale se află în continuă mișcare și transformare.

1.5. EFECTUAREA EXAMENULUI COMPARATIV

În scopul selectării obiectelor ce urmează a fi examinate comparativ se procedează, mai întâi, la cercetarea separată a caracteristicilor generale și individuale oglindite în urmă și apoi la cea a caracteristicilor obiectelor suspecte. Examinarea se va face în funcție de tipul și de natura urmelor, cum ar fi, de exemplu, urme formă, urme materie, microurme etc.

Examinarea se efectuează, de regulă, pe baza unor modele de comparație (modele tip) create experimental. Spre pildă, se compară mulajul urmei de încălțăminte cu mulajul „urmei” create experimental cu pantoful presupus a fi lăsat urma la locul faptei. Pentru obținerea modelelor de comparație este necesar să fie respectate următoarele cerințe:

a. Să se cunoască cu exactitate persoana sau obiectul de la care provin. Astfel, trebuie să se cunoască cu certitudine că impresiunile digitale aparțin persoanei „X” sau că proiectilul model de comparație a fost tras cu pistoletul „X” seria 2347890.

b. La obținerea modelelor de comparație să se țină seama, atât cât este posibil, de condițiile în care s-a format urma la fața locului. De exemplu, în luarea probelor de scris unei persoane bănuite este necesar să fie avute în vedere instrumentul cu care s-a scris, poziția scriptorului (a scris în picioare sau la o masă), natura suprafeței suportului pe care era așezată hârtia.

c. Urma și modelele tip de comparație să conțină suficiente elemente caracteristice de individualizare a factorului creator, în primul rând elemente de ordin calitativ.

d. Folosirea de modele similare, având aceeași proveniență în momentul examinării comparative. Astfel, se compară mulajul urmei de adâncime, cu mulajul impresiunii create experimental cu obiectul suspect; imaginea fotografică a urmei cu imaginea impresiunii model de comparație; urma-materie ridicată din câmpul infracțional cu substanța prelevată spre comparație.

La stabilirea factorului creator al urmei trebuie avută în vedere și regula conform căreia, pentru identificarea criminalistică, importante sunt determinările calitative și nu cele cantitative. Cu alte cuvinte, nu se poate condiționa a priori stabilirea identității unui obiect de un număr prestabilit de elemente caracteristice reflectate într-o urmă. Chiar și un număr mai redus de detalii, dar valoroase calitativ, servesc la individualizarea certă a obiectului dintr-un grup de obiecte asemănătoare.

Rezultatele obținute în procesul identificării criminalistice, concluziile acesteia pot avea un caracter categoric de certitudine (pozitivă sau negativă) sau de probabilitate. De asemenea, pot exista situații de imposibilitate a rezolvării problemei, fie din cauza insuficienței caracteristicilor de individualizare, fie a lipsei unor mijloace sau metode adecvate de cercetare.

2. TEHNICI DE IDENTIFICARE A PERSOANELOR DUPĂ SEMNALMENTE EXTERIOARE, DUPĂ VOCE ȘI PRIN ALTE METODE CRIMINALISTICE

2.1. IDENTIFICAREA PERSOANELOR ȘI CADAVRELOR DUPĂ SEMNALMENTE EXTERIOARE

Abordarea modalităților de identificare a persoanelor, dar și a cadavrelor, poate conduce la întrebarea dacă imaginea făptuitorului (așa cum a fost reținută de către un martor ocular sau de victimă), fotografia unei persoane, ori un craniu, vocea, scrisul chiar, pot constitui prin ele însele urme ale infracțiunii, după cum sunt urmele de mâini, de picioare, de dinți ș.a.

În parte, răspunsul nu poate fi decât pozitiv, dacă ar fi să ne raportăm la situațiile cu care sunt confruntate, nu de puține ori, organele judiciare. De pildă, o bandă magnetică cu înregistrarea amenințării victimei de către autorul infracțiunii sau a unor zgomote din momentul săvârșirii faptei reprezintă un valoros mijloc de probă, întrucât poartă un gen de „urme” sonore ale faptei.

Perceperea de către un martor ocular a imaginii persoanei infractorului, în momentul în care acesta săvârșește fapta penală, poate fi asimilată, într-o accepțiune foarte largă, cu o urmă de memorie, respectiv cu ceea ce s-ar putea denumi „urmă ideală”, aceasta având un evident caracter material, specific proceselor psiho-fiziologice de la nivelul scoarței cerebrale. Devine astfel posibilă identificarea infractorului pe baza portretului vorbit, făcut de martor, ori recunoașterea sa după fotografie sau dintr-un grup de persoane. Bineînțeles că cele percepute de martor sau victimă sunt redate, sub aspect procedural, în forma declarațiilor, pe baza cărora se va recurge la o metodologie adecvată, de identificare sau de recunoaștere, potrivit regulilor tacticii criminalistice.

O urmă sui-generis este reprezentată de modul de săvârșire a faptelor penale. Practica judiciară oferă numeroase exemple de infractori specializați în săvârșirea unui anumit gen de fapte penale într-o anumită manieră, cu mijloace specifice, ceea ce reprezintă „amprenta” modului de operare. De aici rezultă și posibilitatea identificării autorilor unor infracțiuni sau a grupului din care aceștia fac parte. Această modalitate de descoperire a infractorilor este cunoscută în practica judiciară sub denumirea de „MOS” (modus operandi sistem).

Metodele de identificare a persoanelor după semnalmentele exterioare, după voce, precum și prin alte procedee criminalistice vin să se adauge posibilităților de identificare a omului pe baza urmelor lăsate de acesta în câmpul infracțional. Tratarea problematicii examinării urmelor aparținând omului, fie că privește descoperirea lor la fața locului, fie expertiza acestora, include și scrisul, vocea sau vorbirea.

Organele de urmărire penală sunt confruntate nu de puține ori cu situații de genul celor în care, după săvârșirea unei infracțiuni, singurele date realmente exploatabile în legătură cu o faptă penală și cu autorul acesteia sunt cele oferite de un martor ocular, care a reușit să rețină imaginea făptuitorului.

Pentru a înțelege exact importanța și rolul acestui gen aparte de identificare, nu este lipsit de interes să amintim că, încă din antichitate, au fost semnalate preocupări de găsire a anumitor modalități adecvate de identificare a celor urmăriți.

Specialiștilor în acest gen de identificări le este familiar clasicul exemplu al descrierii semnalmentelor din primul mandat de arestare cunoscut în istorie, emis la Alexandria, în anul 145 Î.Hr.. În mandat se spune, printre altele, că „un tânăr sclav aparținând lui Aristogene, deputat de Alabanda a fugit din Alexandria. Sclavul se numește Hermon, este imberb, are picioare drepte, o cută în bărbie, o cicatrice deasupra comisurii stângi a buzelor, un tatuaj cu litere barbare pe mâna dreaptă, poartă o centură care conține monede de aur”.

La începutul erei noastre, treptat, au fost date uitării asemenea practici și singurii care au rămas să privească atent înfățișarea omului au fost artiștii, dintre care s-a distins strălucitul reprezentant al renașterii Leonardo da Vinci, ale cărui observații și cercetări au servit nu numai oamenilor de știință, ci și acelora care au avut capacitatea să impună cuceririle în domeniul justiției. Sistemul buletinelor de urmărire este întâlnit în secolul XVIII, pentru ca, o dată cu inventarea fotografiei de către Daguerre (1839), să se înceapă introducerea albumelor fotografice ale infractorilor.

În descrierea și fixarea înfățișării persoanei infractorilor, mai ales în scopul identificării lor ulterioare, un pas important l-a făcut Alphonse Bertillon, considerat întemeietorul poliției științifice moderne. Acesta, pe lângă înregistrarea antropometrică, a elaborat câteva metode de identificare pe baza semnalmentelor exterioare, a căror valabilitate se menține și astăzi. Se are în vedere metoda portretului vorbit, precum și albumul fotografic, ultimul marcând un salt calitativ în fotografia semnalmentelor. Trebuie menționat că, pe baza practicii generalizate a organelor judiciare s-a ajuns la concluzia că principalele elemente care pot sta la baza identificării persoanelor și cadavrelor, după semnalmente, sunt cele oferite de deosebirile dintre caracteristicile anatomice și funcționale ale fiecărui individ în parte.

Fundamentul științific al acestei identificări îl constituie individualitatea și relativa stabilitate a caracteristicilor somatice ale fiecărui individ adult. Pentru ca o persoană să poată fi deosebită de o alta, sub raport criminalistic și deci identificată, este necesar ca descrierea caracteristicilor sale anatomice să se facă după metode riguros științifice, recurgându-se la o terminologie adecvată și la criterii precise de apreciere a dimensiunilor.

Descrierea semnalmentelor, cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de metoda portretului vorbit, are în vedere caracteristicile întregului corp, accentul fiind pus pe particularitățile anatomice ale feței, în descriere fiind vizate volumul, forma, poziția și culoarea părților observate, fiecare element fiind apreciat nu în funcție de un anumit sistem metric, ci în raport cu alte elemente anatomice care alcătuiesc ansamblul descris.

Se precizeză că posibilitățile de descriere diferă în funcție de persoana care le efectuează, precum și de utilajul tehnic ajutător destinat acestui scop. Uneori descrierea unui individ de către un martor ocular este incompletă, chiar eronată, din cauza unor împrejurări obiective sau subiective, ce împiedică o bună percepție. În acest caz, martorul poate fi ajutat prin diverse procedee tehnice, începând cu desenul-compoziție și terminând cu portretul robot computerizat.

În esență, identificarea se face cu ajutorul unor metode și tehnici specializate, în cadrul unor activități de urmărire penală, desfășurate potrivit unor reguli tactice specifice ascultării martorilor sau victimelor infracțiunii.

2.1.1. METODA PORTRETULUI VORBIT

Portretul vorbit este o metodă aplicată frecvent și perfecționată pe parcursul timpului, care servește la identificarea persoanelor, pe baza descrierii semnalmentelor exterioare ale acestora, de către o altă persoană. În descrierea făcută de cel care a perceput caracteristicile somatice ale individului căutat sunt vizate, pe de o parte, formele statice, iar pe de altă parte, formele dinamice. Aprecierea formei și dimensiunilor acestora se face după un sistem cuprinzând trei gradații: mare, mijlociu și mic.

Descrierea formelor statice. Acest segment al descrierii vizează elementele caracteristice privind talia, constituția fizică sau aspectul general al persoanei, forma capului și a feței, eventuale infirmități.

A. Talia poate fi scundă, mijlocie și înaltă, unii autori propunând ca sus-citatele trei gradații să fie raportate la 1,60 m pentru talia scundă, între 1,60 și 1,75 m pentru talia mijlocie și peste 1,75 m pentru talia înaltă.

B. Constituția fizică sau corpolența este apreciată ca robustă sau solidă, mijlocie, slabă sau uscățivă, în funcție de mărimea sistemului osos și de masa musculară a individului. De asemenea, interesează și forma umerilor, lungimea gâtului, particularități ale mâinilor și picioarelor.

C. Aspectul general sau ținuta unei persoane poate fi evaluată, de pildă, ca sportivă, elegantă, atletică, greoaie, ori asociată unor profesiuni, cum ar fi cele de ofițer, funcționar, intelectual, marinar, țăran, student, balerin.

Descrierea capului. Capul persoanei, atât în întregul său, cât și în ceea ce privește aspectul morfologic, văzut din față și din profil deține, în mod firesc, locul principal în realizarea portretului vorbit. Astfel:

a) Forma capului, privită din față, poate fi alungită, ovală, dreptunghiulară, triunghiulară, cu baza în sus sau în jos, pătrată, colțuroasă, romboidală etc. Din profil, capul poate avea un contur normal sau regulat, țuguiat etc. Forma capului trebuie raportată și la conturul feței, care poate fi triunghiular, rombic, rotund, asimetric, precum și conturul profilului care se descrie, de regulă, în funcție de particularitățile zonei fronto-nazale (profil continuu, frânt, paralel, curbat, ondulat etc), ale zonei nazo-bucale (prognatism superior sau inferior, ortognatism).

b) Fața se împarte, de regulă, în trei zone: frontală, nazală și bucală. Zona frontală cuprinde regiunea dintre baza nasului și baza acestuia; zona bucală include regiunea dintre baza nasului și vârful bărbiei. În funcție de necesități, pot fi luate în calcul cinci zone, respectiv fruntea, ochii, nasul, gura și bărbia.

Fiecare element component al feței se descrie separat, cu ce are el mai caracteristic. De pildă:

– Părul se descrie după culoare, inserție frontală, formă (cârlionțat, întins, ondulat), calviție, lungime, mod de pieptănare;

– Fruntea se descrie după înălțime, lățime, contur, înclinare, particularități (proeminența arcadelor sau a boselor frontale), mod de ridare și distanță dintre riduri.

Dintre elementele faciale ale căror caracteristici sunt reținute relativ mai frecvent, organul judiciar care alcătuiește portretul vorbit trebuie să insiste asupra următoarelor:

– Ochii se descriu după formă, poziție, culoare, spațiu interocular, particularitățile pleoapelor, genelor, adâncimea în orbite etc. Se remarcă, că fiecare persoană are o pigmentație caracteristică a irisului (însă aceasta nu se poate reține sau aprecia cu ușurință), pigmentație care, contrar unor păreri, nu variază în funcție de lumină și rămâne stabilă la persoanele adulte.

– Nasul, element reținut cu ceva mai multă ușurință, are caracteristică rădăcina, linia dorsală sau muchia, înălțimea, lățimea, baza, conformația nărilor, culoarea. Precizăm însă că, din cauza operațiilor plastice ale nasului, sau ale altor elemente faciale, pot interveni modificări în înfățișarea persoanei, de natură să facă dificilă identificarea, aspect ce nu trebuie omis, mai ales în cazul femeilor. Totodată, descrierea se raportează la poziția din care a fost văzut nasul (față sau profil).

– Gura și buzele se descriu după mărime, contur, poziție, culoare, grosime, proeminență. Uneori în pozițiile gurii apar diverse elemente particulare, cum ar fi rictusul sau un tic oarecare.

– Bărbia se descrie potrivit profilului ei, lățimii, înălțimii, particularităților sale (bărbie plată, ascuțită, îngropată, bărbie dublă etc).

– Urechea interesează atât în privința aspectului general, poziția față de cap, cât și sub aspectul elementelor sale componente (lobul, tragusul, antetragusul, helixul etc). Se subliniază că urechea este unul dintre elementele anatomice care suferă cele mai puține modificări pe parcursul vieții. În descrierea caracteristicilor elementelor urechii, o atenție specială se acordă lobului, antetragusului și pliului interior.

– Ridurile sunt apreciate în funcție de zona în care se găsesc, după forma și numărul lor. Subliniem și aici aceeași posibilitate de modificare a ridurilor prin operații plastice chirurgicale, efectuate destul de des de persoane mai în vârstă, îndeosebi la femei.

– Culoarea pielii sau particularitățile cromatice, care variază în funcție de rasă, de la alb deschis la negru, sunt și ele importante pentru alcătuirea portretului vorbit. Trebuie, însă, avute în vedere posibilitățile de modificare naturală a nuanței de culoare (îndeosebi la albi) prin expunerea la soare, de exemplu, dar și prin utilizarea fardurilor, machiajul putând fi folosit în scop infracțional .

– Semnele particulare fac parte dintre elementele prețioase pentru identificarea persoanelor și cadavrelor. Ele pot fi de o mare diversitate. Așa sunt, de exemplu, semnele determinate de variații morfologice, anomalii anatomice, leziuni, urme ale intervențiilor chirurgicale, tatuaj „artistic” sau profesional etc. Natura semnului, locul, forma, mărimea, culoarea, se indică cu precizie și se măsoară.

– Tatuajul ocupă un loc important în suita semnelor particulare. El poate fi găsit pe toată suprafața corpului, cu excepția palmelor, tălpilor și a pielii de pe cap. De regulă, pentru tatuajul ornamental, se preferă pieptul, spatele și brațele. În afara descrierii, tatuajul se fotografiază la scară. Dacă, eventual, s-a încercat înlăturarea lui chirurgicală, cu ajutorul fotografiei sub radiații infraroșii, i se poate observa forma inițială, datorită resturilor de pigment rămase în țesut.

Descrierea formelor dinamice. Descrierea acestor forme denumite și funcționale este menită să completeze posibilitățile de identificare și se referă, în special, la ținuta corpului, felul mersului, mimică, privire, diferitele forme de manifestare. De exemplu:

– Mersul unei persoane poate fi normal, degajat, suplu, sportiv, greoi, ezitant, cu pași mari sau mici, săltăreț, cu alte particularități determinate de morfologia piciorului, de eventualele infirmități, precum și de starea de sănătate a individului.

– Modul de manifestare, privit în sensul său larg, prin aceasta înțelegându-se, de pildă, gestica sau vorbirea, este în funcție de personalitatea și temperamentul individului. Astfel, o persoană poate fi calmă, nervoasă, lentă, agitată, impulsivă, taciturnă, volubilă etc. Perceperea acestor caracteristici reclamă o perioadă mai lungă de observare.

Nu trebuie neglijată situația în care se află persoana în momentul observării, fiind cunoscute, de exemplu, diferențele de manifestare sau de comportament ale unui individ în exercitarea profesiei, în mediul familial, față de superiorii săi ori față de subordonați, ori în postura caracterizată sugestiv în literatura de specialitate, de „spectator” sau „actor”.

– Vorbirea, la rândul său, deși teoretic nu poate fi considerată o caracteristică a semnalmentelor exterioare, trebuie inclusă în conturarea „portretului vorbit” prin particularități de genul vorbirii normale, precipitate, bâlbâite, organizate, prolixe, precum și al timbrului, accentului.

Dincolo de prezentarea amănunțită a acestor elemente, se remarcă necesitatea observării lor cu multă atenție deoarece, în cazul infractorilor versați, aceștia încearcă să-și deghizeze vocea, ținuta, mersul. Deghizarea se poate practica în momentul săvârșirii infracțiunii, fiind mult mai ușor să se modifice aspectul exterior sau unele trăsături dinamice pentru o scurtă perioadă de timp, decât să se apeleze la un deghizaj permanent, de teama de a nu fi descoperit.

Dintre semnalmentele exterioare ale unei persoane, se rețin mai ușor vârsta, sexul, înălțimea, mărimea capului, forma nasului, culoarea părului și a tenului, mersul, mimica, vocea, eventualele malformații etc, îndeosebi acele particularități care se abat de la normalitate.

Sub raport tactic criminalistic, precizăm că reușita unei identificări pe baza descrierii semnalmentelor exterioare depinde, în bună parte, de modul în care sunt ascultați martorii și de cum sunt interpretate declarațiile lor. Ascultarea presupune din partea organului judiciar nu numai pricepere, ci și circumspecție, pentru a se obține declarații precise, obiective, referitoare la înfățișarea infractorului. Percepția și redarea de către martor a imaginii unei persoane sunt procese ce depind de o multitudine de factori obiectivi și subiectivi (distanță, condiții de iluminare, starea timpului, fidelitatea memoriei, stările emotive), de natură să influențeze uneori decisiv obiectivitatea mărturiei .

În esență, se poate afirma că, în alcătuirea portretului vorbit, ori a portretului robot, pe baza descrierilor făcute de persoana care a perceput individul căutat, trebuie aplicate și respectate regulile tacticii criminalistice specifice ascultării martorului ori persoanei vătămate.

Semnele particulare. După cum reiese din activitatea practică a organelor judiciare, semnele particulare sunt observate, memorate și redate mult mai fidel decât semnalmentele anatomice și funcționale. Din acest motiv, ele au o valoare identificatoare sporită și facilitează în mod considerabil activitatea de recunoaștere a persoanei pe baza descrierii făcute de victimă sau martor. Semnele particulare se descriu după natura, numărul și forma lor, regiunea anatomică a corpului pe care o ocupă, dimensiuni, culoare, și atunci când este cazul, după semnificație. Există două mari categorii de semne particulare: involuntare și voluntare.

Din prima categorie fac parte semnele particulare congenitale, cele apărute ca urmare a practicării unor profesii, a traumatismelor de natură mecanică, chimică sau termică, ori datorită intervențiilor chirurgicale. Printre acestea pot fi amintite: malformațiile ori lipsa unor organe sau părți din acestea; culoarea specifică a pielii (de pe întregul corp sau în anumite regiuni anatomice); petele, negii, alunițele sau alte semne din naștere; modificările funcționale ale unor organe; ridurile frontale, oculare, bucale și faciale; bătăturile; cicatricele; tatuajele involuntare etc.

În categoria semnelor particulare voluntare sunt incluse tatuajele efectuate în mod intenționat. Acest gen de tatuaj furnizează date cu privire la profesia, condiția socială a persoanei și mediile pe care le frecventează. Ele sunt întâlnite îndeosebi la marinari, foști deținuți, prostituate, bolnavi psihic și mai rar la intelectuali. Tatuajele sunt extrem de diversificate ca formă, plasament, dimensiuni și semnificație. În ceea ce privește semnificația, ea poate fi profesională, patriotică, istorică, erotică, afectivă, mistică, războinică, criminală sau homosexuală.

Pe lângă tatuajele de acest fel care au o mare stabilitate (ele persistă până la deces), în ultima perioadă de timp, în special în timpul sezonului cald, se practică desenarea sau aplicarea unor materiale adezive transparente cu diverse desene, scene sau simboluri, care pot fi folosite în activitatea de recunoaștere a persoanei. Valoarea identificatoare a acestora este însă redusă datorită caracterului lor temporar (pot fi îndepărtate prin spălare sau dezlipire). Activitatea de recunoaștere a persoanei pe baza semnalmentelor este uneori îngreunată de măsurile luate de făptuitor pentru deghizarea înfățișării. Înfățișarea persoanei poate fi „ascunsă” cu ajutorul cagulelor, perucilor, bărbilor și mustăților false, prin vopsirea părului sau prin machiajul feței. În literatura de specialitate sunt menționate și alte mijloace de deghizare, printre care se numără injectarea subcutanată în țesutul cărnos al nasului pentru a-i mări volumul și a-i modifica linia de contur, și chirurgia plastică.

Îmbrăcămintea și obiectele portabile conțin numeroase caracteristici identificatoare, care completează tabloul informațiilor oferite de semnalmentele anatomice și funcționale.

În identificarea persoanei cu ajutorul metodei portretului vorbit se vor descrie toate obiectele de vestimentație, respectiv cele folosite pentru acoperirea capului și corpului, precum și obiectele de încălțăminte. Se au în vedere următoarele caracteristici: tipul de îmbrăcăminte sau încălțăminte și croiala acestora, culoarea și materialele din care sunt confecționate, gradul de uzură, particularitățile apărute ca urmare a deteriorărilor mecanice, chimice sau termice, ori a reparațiilor la care au fost supuse, existența monogramelor, felul tălpii încălțămintei și modul de prindere a acesteia etc.

În identificarea persoanelor sau cadavrelor cu identitate necunoscută, o atenție deosebită se acordă obiectelor portabile care conțin de multe ori mențiuni (nume, serii, date calendaristice etc.) ușor de recunoscut de rudele sau cunoștințele apropiate. La acestea se vor mai preciza: felul, culoarea, greutatea și caracteristicile materialelor din care sunt confecționate.

Expertiza fotografiei de portret. Obiectivul principal ai expertizei este identificarea persoanelor și cadavrelor cu identitate necunoscută, prin compararea imaginilor fotografice ale detaliilor figurii umane. Se compară două fotografii, dintre care una redă înfățișarea persoanei sau cadavrului necunoscut, iar cea de a doua, imaginea unei persoane cu identitate cunoscută. În cazul actelor de identitate false, expertiza are ca obiect stabilirea faptului dacă fotografiile pe care le conțin, redau imaginile persoanelor care le folosesc.

Principala dificultate a examinărilor este dată de faptul că de cele mai multe ori, expertului i se pun la dispoziție fotografii realizate în condiții tehnice diferite. Pentru a evita apariția erorilor de interpretare și formulare a unor concluzii eronate, și pentru a explica în mod științific deosebirile inerente generate de condițiile tehnice diferite în care s-au executat fotografiile comparate, se recomandă ca în cadrul aceluiași raport de expertiză să se folosească două sau mai multe din următoarele procedee demonstrative: confruntarea, juxtapunerea, caroiajul, măsurarea valorilor unghiulare și proiecția punctelor comune. Indiferent de procedeul utilizat, în compararea trăsăturilor se folosesc acele repere ale figurii umane care au o stabilitate mai mare, cum ar fi de exemplu cele oferite de sistemul osos și cartilaginos.

a) Confruntarea constă în prezentarea alăturată a fotografiilor și evidențierea prin marcare și descriere, a punctelor de coincidență sau necoincidență dintre detaliile figurii umane. Pentru a argumenta cât mai temeinic concluziile raportului de expertiză se procedează la măsurarea distanțelor dintre detaliile de același fel ale imaginilor comparate, iar valorile obținute se înscriu direct pe fotografii. Pentru aceasta trebuie ca fotografiile să fie aduse la aceeași scară, iar măsurătorile să fie efectuate între puncte care au o mare stabilitate. Cele mai concludente rezultate se obțin prin măsurarea distanței interpupilare și a distanței dintre fiecare pupilă și vârful nasului ori diverse semne particulare. Pot fi măsurate de asemenea înălțimea și lățimea șanțului subnazal, distanța dintre vârful nasului și punctul în care lobul urechii aderă la cutia craniană etc.

b) Juxtapunerea se folosește pentru a ilustra continuitatea liniară a elementelor faciale din fotografii (acestea trebuie să fie executate la aceeași scară). Procedeul poate fi aplicat doar dacă cele două fotografii redau figura umană în același plan. Se decupează imaginile prin mai multe planuri care străbat puncte de același fel, după care fragmentele obținute se asamblează astfel încât porțiunea din fotografia în litigiu să ocupe spațiul corespunzător în fotografia persoanei cu identitate cunoscută și invers. Dacă după recompunerea imaginilor, elementele faciale au continuitate liniară, expertul poate concluziona că fotografiile examinate reprezintă aceeași persoană. Juxtapunerea obiectivează constatările din timpul comparării prin confruntare și de aceea procedeul este considerat ca o modalitate tehnică de natură să aducă argumente strict științifice în sprijinul concluziei formulate de expert.

c) Caroiajul (metoda rețelelor pătrate) ilustrează plasamentul diferitelor elemente faciale cu ajutorui unor rețele de pătrate care acoperă fotografiile examinate. Aplicarea procedeului este posibilă numai după ce fotografiile sunt aduse la aceeași scară, și doar dacă imaginiie examinate sunt realizate în același plan. Pentru a evidenția coincidența sau necoincidență sub aspectul plasamentului, se folosesc două modalități de lucru:

utilizarea unor folii transparente cu rețele pătrate identice, care se aplică peste fotografiile comparate în așa fel încât axele lor de coordonate să străbată puncte de același fel;

trasarea direct pe fiecare fotografie, a două axe de coordonate care traversează puncte de același fel și a unor linii echidistante orizontale și verticale, paralele cu acestea.

După realizarea caroiajului, pătratele se notează cu litere și cifre, astfel încât fiecare să poată fi individualizat în plan vertical de o literă și în plan orizontal de o cifră, sau invers. În final, se verifică dacă toate detaliile sunt plasate identic în cele două fotografii. Procedeul este destul de laborios și poate evidenția unele neconcordanțe de plasament chiar și atunci când fotografiile reprezintă aceeași persoană (mai ales când poziția capului în cele două fotografii este ușor diferită: aplecată înainte, înapoi, spre stânga sau spre dreapta etc). Specialistul sau expertul are obligația să explice eventualele deosebiri, atunci când apariția lor este generată de condițiile tehnice diferite în care au fost realizate fotografiile.

d) Măsurarea valorilor unghiulare este un alt procedeu care elimină subiectivismul expertului din timpul comparării prin confruntare, asigurând obiectivitate deplină a concluziilor pe care le formulează. Ca și în cazul celorlalte procedee descrise, imaginile fotografice trebuie să fie executate în aceleași condiții tehnice. Metoda prezintă avantajul că fotografiile comparate nu trebuie aduse la aceeași scară, deoarece proporțiile dintre unghiuri se păstrează indiferent de scara la care sunt realizate.

În aplicarea procedeului se parcurg mai multe etape, după cum urmează:

stabilirea pe cele două fotografii a unui punct comun, de mare stabilitate;

trasarea din punctul astfel stabilit, a unor linii tangente la extremitățile unor elemente faciale cum sunt: comisurile externe și interne ale ochilor, extremitățile pupilelor, extremitățile superioare ale helixului, negii, alunițele, cicatricile etc;

măsurarea unghiurilor corespondente din cele două fotografii și compararea valorilor obținute.

Concluzia de identitate sau neidentitate se bazează pe corespondența sau deosebirea dintre valorile unghiurilor de același fel.

e) Proiecția punctelor comune. Pentru comparare nu pot fi folosite decât fotografii realizate în același plan. Una din fotografii se aduce la o scară mai mică (cel puțin1/4) și se așează la baza sau deasupra celeilalte fotografii, astfel încât liniile nazale să se situeze una în prelungirea celeilalte. În continuare, se unesc punctele faciale de același fel din fotografiile examinate, iar liniile astfel obținute se prelungesc până când intersectează axa nazală comună. În cazul în care fotografiile conțin imaginea aceleași persoane, toate liniile vor intersecta axa nazală în același punct, sau în puncte foarte apropiate. Pentru aplicarea procedeului se efectuează următoarele operațiuni:

se trasează axa nazală pe fiecare fotografie;

fotografia mai mare se fixează pe o coală de hârtie și se prelungește axa nazală în partea inferioară sau superioară a cesteia;

se așează fotografia mai mică la baza ori deasupra celei mari, astfel încât să se asigure continuitatea axelor nazale;

se identifică punctele comune din cele două fotografii, care trebuie să fie foarte bine conturate. Alegerea lor creează o serie de dificultăți generate cel mai adesea de condițiile de iluminare diferite în care au fost executate fotografiile;

se trasează linii între punctele corespondente și se prelungesc până când intersectează axa nazală comună.

2.1.2. METODE TEHNICE FOLOSITE ÎN IDENTIFICAFREA PERSOANELOR DUPĂ SEMNALMENTE EXTERIOARE

Portretul schițat. Portretul schițat, sau schița de portret, reprezintă o metodă menită să înlăture, cel puțin în parte, neajunsurile determinate de modul în care o persoană apreciază sau descrie semnalmentele exterioare.

Sunt împrejurări în care persoana de identificat a fost percepută în condiții aparent bune, însă fie din cauza momentului îndepărtat în care se face ascultarea, fie posibilităților reduse de descriere de către martor, determinate mai ales de gradul de instruire și inteligență, de vârstă, de profesiune, este aproape imposibil să se realizeze un portret vorbit utilizabil la identificare. Așadar, neajunsul menționat poate fi, în parte, înlăturat prin priceperea și imaginația specialistului care realizează schița de portret.

Metoda ca atare constă în schițarea unui portret după descrierea martorului sau a victimei, de către un desenator cu calități plastice foarte bune. Deși dă rezultate remarcabile, procedeul se aplică mai rar în practică, din cauza numărului insuficient de desenatori de care dispun organele de cercetare penală.

Fotorobotul. Este o metodă de identificare cu ajutorul unui colaj fotografic de elemente faciale preluate din fotografii ale semnalmentelor unor persoane diferite.

Din punct de vedere tehnic, albumul destinat identificării este alcătuit dintr-un set de fotografii executate în condiții similare de încadrare și mărime, astfel încât cele trei zone ale feței (frontală, nazală și bucală) să se suprapună perfect. În unele albume, fotografiile sunt secționate în cinci zone, ceea ce lărgește gama posibilităților de alcătuire a portretului robot. Fotografiile sunt secționate de-a lungul acestor zone, ceea ce permite martorului să selecționeze și să combine zonele faciale pe care le consideră apropiate cel mai mult de imaginea percepută. În final, imaginea obținută se retușează și apoi se refotografiază.

Identi-kit-ul și Photo-identi-kit-ul. Se numără printre mijloacele tehnice folosite frecvent în practica organelor de cercetare penală. La dispoziția martorului sau victimei este pus un album ce conține zeci de variante ale elementelor faciale. Fiecare element facial din album este reprodus separat pe o peliculă transparentă purtând același număr de cod.

Persoana care alcătuiește acest portret robot alege din album o anumită variantă caracteristică fiecărui element facial, după care se scot peliculele corespondente acesteia care sunt așezate prin suprapunere pe un suport special cu geam mat iluminat de jos. Se obține astfel o compoziție grafică, având o formă alcătuită din cifrele de cod ale fiecărui element facial, necesară pentru transmiterea către alte unități de cercetare și urmărire penală.

Portretul robot astfel obținut poate fi retușat în varianta sa finală, inclusiv completat cu diverse elemente ce existau pe capul ori figura persoanei atunci când a fost observată. Pentru aceasta, pe lângă caracteristicile morfologice ale figurii umane, în trusa „Identi-kit-ului” sau „Photo-identi-kit-ului”, respectiv în album și pe fișe, se mai găsesc o serie de elemente accesorii, cum sunt mustățile, bărbile, ochelarii, diverse modele de pălării etc.

Mimicompozitorul (MIMIC) se apropie, întrucâtva, de metoda Identi-kit-ului, desigur mai perfecționată. Dispozitivul are forma unei cutii prevăzute cu un ecran. Pe ecran sunt proiectate succesiv elementele faciale înregistrate pe filme de 36 mm. În aparat se găsesc 6 filme pe care se află înregistrate variante ale elementelor faciale. Deplasarea filmului este dirijată de la un panou de comandă. După compunerea imaginii pe ecran, aceasta poate fi fotografiată rapid cu un aparat de tip Polaroid.

Sintetizorul fotografic are la bază aceleași principii de compunere a imaginii. Într-un timp foarte scurt se realizează un montaj cu ajutorul a patru dispozitive ce proiectează pe un ecran câte o zonă a feței. Variantele de elemente faciale sunt selecționate din fotografii obișnuite, ceea ce conferă compoziției un grad sporit de autenticitate. Practic, procedeul se apropie de metoda fotorobotului, într-o variantă mai perfecționată, care permite compunerea de figuri din elemente faciale naturale.

Portretul robot computerizat. Dificultățile inerente întâlnite în practică, de identificare pe baza metodei portretului vorbit, ori prin intermediul procedeelor tehnice de tipul fotorobotului, identi-kit-ului ș.a., au condus la căutarea unor noi modalități de realizare a portretului robot. Pentru aceasta, specialiștii au recurs la tehnica de calcul electronic, care se dovedește a fi foarte utilă în practică.

Principalul avantaj al utilizării computerului în identificarea după semnalmente exterioare (a se vedea sistemele „Facial Identification System”- „Macintosh Plus”, „Sigma”, „IBM”) constă nu numai în exploatarea mai eficientă a datelor furnizate de martor (chiar în ciuda unui mod de exprimare imprecis al acestuia), ci și în utilizarea altor date stocate în fișierele criminalistice (respectiv în memoria calculatorului), privitoare la persoane care au săvârșit infracțiuni, ori care sunt suspecte, dispărute sau date în urmărire. Dintre tehnicile de calcul folosite în acest scop, amintim proiectul SIGMA, utilizat în special de poliția criminalistică germană, pe cel aparținând sistemului MACINTOSH PLUS introdus și în România, împreună cu sistemul IBM, cel mai folosit în prezent.

În esență, deși realizarea portretului robot computerizat are drept punct de plecare informațiile furnizate de martor sau victimă privitoare la elementele faciale caracteristice, aceasta va fi efectuată și pe baza altor date deținute de organele judiciare, lucru imposibil în ipoteza alcătuirii unui portret robot clasic. A devenit astfel posibilă exploatarea fotografiilor infractorilor, ori a persoanelor dispărute sau neidentificate, imaginea electronică obținându-se atât din elemente faciale grafice, cât și din elemente preluate din fotograme diferite, „retușate” de către calculator.

Tehnicile de calcul, deja devenite clasice, sunt completate cu sisteme de procesare a imaginilor, respectiv de fotografia digitală. Aceste tehnici de calcul permit alcătuirea de portrete robot ale adulților, îndeosebi pe baza unor fotografii efectuate la perioade îndepărtate de timp față de momentul identificării.

2.1.3. METODE CRIMINALISTICE DE IDENTIFICARE A CADAVRELOR NECUNOSCUTE

Tehnicile de identificare prezentate mai sus sunt utile și în cazul identificării cadavrelor necunoscute, însă, aplicabilitatea lor este limitată de transformările firești prin care trece corpul uman, ca urmare a anumitor fenomene cadaverice, ori din cauza acțiunii distructive a diverșilor factori.

Astfel, pot apărea transformările tipice proceselor de putrefacție, modificările determinate de intervenția autorului unui omor care caută să distrugă sau să facă de nerecunoscut victima. Totodată, probleme deosebite de identificare apar în ipoteza accidentelor, catastrofelor. Toate aceste situații reclamă folosirea de metode specifice a căror elaborare reprezintă rodul unei strânse cooperări dintre Criminalistică și Medicina legală. De precizat că identificarea cadavrelor necunoscute poate fi efectuată și pe baza desenelor papilare, dacă persoana s-a aflat în cartoteca poliției.

1. Metoda supraproiecției. Din punct de vedere tehnic, metoda constă în proiectarea sau suprapunerea imaginii craniului necunoscut peste imaginea fotografică a persoanei dispărute, căreia se presupune că i-a aparținut craniul. În vederea efectuării examinării comparative, este necesară fotografierea craniului într-o poziție identică cu cea a capului din fotografia de referință, operație efectuată cu ajutorul unei aparaturi speciale ce permite poziționarea craniului sub aceleași unghiuri în care se află dispus capul dispărutului din fotografia ocazională.

Cele două imagini sunt suprapuse pe un ecran în vederea stabilirii coincidenței sau necoincidenței elementelor anatomice și antropometrice, apreciate ca puncte de reper, rezultatul fiind fixat prin fotografiere. Fotograma reprezintă, astfel, principalul mijloc de ilustrare a concluziilor expertului antropolog.

Suprapunerea electronică a imaginilor reprezintă o variantă perfecționată a supraproiecției, având la bază combinarea electronică a imaginilor craniului necunoscut și cele ale persoanei dispărute. Dispozitivul se compune din două camere de televiziune, o masă de mixare și un monitor TV. Rezultatul examinării este fixat fotografic.

2. Reconstituirea fizionomiei după craniu. Acest procedeu, aplicat de toate serviciile criminalistice, a fost pus la punct, printre alții, de savantul rus M. M. Gherasimov. La noi în țară s-a ocupat de perfecționarea acestuia Cantemir Rișcuția. Din această cauză mai este denumită „metoda GHERASIMOV-RIȘCUȚIA”.

Metoda constă în reconstituirea plastică și grafică a țesuturilor moi ale capului, potrivit unor standarde de grosime determinate științific. Firește că întreaga operație se execută pe craniul cadavrului căruia se încearcă să i se determine identitatea. Rezultatele acestui gen de identificare verificată de practică, nu numai pe cale experimentală sunt de multe ori spectaculoase, în majoritatea cazurilor asemănarea atingând gradul perfecțiunii, mai ales dacă se face o alegere potrivită a culorii părului, a pigmentului pielii, ca și a expresiei întregii figuri.

Nu este lipsit de interes să se precizeze că această metodă (ca și alte procedee criminalistice), poate fi folosită într-o serie de cercetări cu caracter istoric privind reconstituirea fizionomiei reale a unora dintre personalitățile vieții noastre politice, culturale sau științifice, aspect care excedă cadrul investigației penale.

3. Identificarea după resturile osoase. Identificarea după resturile osoase face obiectul expertizei urmelor osteologice, specifică unui domeniu denumit în literatura medico-legală osteoantropometrie. Această identificare trebuie interpretată într-un sens larg, întrucât, până astăzi, nu era posibilă o identificare ca atare, în sensul stabilirii persoanei căreia i-au aparținut resturile osoase, exceptând situația în care este descoperit craniul. Astăzi, însă, printr-o expertiză genetică se poate determina A.D.N.-ul mitocondrial, profilul acestuia servind la identificare.

Expertiza criminalistică osteologică este efectuată de specialistul antropolog, care este în măsură să determine dacă urmele osteologice sunt sau nu de natură umană, dacă se află în prezența unui schelet întreg sau dacă oasele aparțin mai multor persoane.

Totodată, se pot obține date cu privire la vârstă, sex, talie și eventualele boli de care a suferit persoana în timpul vieții.

4. Identificarea după sistemul dentar și lucrările stomatologice. Această modalitate de identificare este deosebit de valoroasă datorită unor elemente specifice de individualizare pe care le prezintă în mod natural, dantura unei persoane. La aceste particularități, trebuie adăugate și intervențiile medicale efectuate pentru întreținerea sau înlocuirea dinților. Practica demonstrează că, în situații deosebite (catastrofe, incendii, explozii, accidente, distrugerea premeditată a corpului victimei prin diverse modalități), printre foarte puținele elemente care mai pot oferi date cu privire la persoane, mergându-se până la identificare, sunt cele ale sistemului dentar.

La cercetarea urmelor de dinți, prin expertiza odontologică, se poate delimita, în primul rând, grupul de indivizi căruia îi aparține persoana, prin stabilirea vârstei, eventual a sexului și tipului antropologic, precum și a timpului aproximativ cât a stat înhumat.

În al doilea rând, este efectiv posibilă identificarea pe baza lucrărilor dentare, ceea ce presupune desigur, concursul medicului stomatolog, care a avut în evidență persoana. În acest caz, sunt deosebit de utile și radiografiile dentare executate în timpul vieții. Firește, aceasta presupune ținerea unei evidențe stomatologice riguroase, la zi, care să facă realmente posibilă identificarea odontologică.

Posibilitatea reconstituirii fizionomiei după dantură trebuie luată în calcul cu atât mai mult cu cât urmele dinților servesc, în anumite împrejurări, la astfel de reconstituiri. Este semnificativ, în acest sens, un exemplu desprins din practica de specialitate, în care specialiștii au alcătuit portretul robot al autorului unor omoruri deosebit de grave (este vorba de Râmaru), după urmele de mușcături lăsate pe corpul victimelor.

5. Identificarea prin expertiza fotografiei de portret. Expertiza fotografiei de portret este frecvent folosită de organele judiciare în stabilirea identității unui cadavru, căruia i se poate face o fotografie semnalmentelor, după efectuarea toaletei sale. La aceasta se adaugă identificarea unei persoane amnezice sau care își ascunde identitatea.

Practic, metoda constă în compararea unei fotografii cât mai recente a persoanei dispărute, cu fotografia semnalmentelor cadavrului. Compararea se poate face prin confruntare, juxtapunere, măsurarea valorilor unghiulare, folosirea caroiajului ș.a..

2.2. IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ VOCE ȘI VORBIRE

Identificarea persoanei după voce, înregistrată pe diferite suporturi magnetice, se înscrie, în prezent, printre metodele tehnico-științifice moderne, pe care Criminalistica le pune în slujba stabilirii adevărului, a descoperirii autorului infracțiunii. Referitor la această nouă metodă, se impune precizarea că ea nu se restrânge numai la cazurile penale, putând fi folosită cu succes și în cele civile, cum ar fi, de exemplu, procesele având ca obiect pretențiile între persoane fizice, tăgada paternității, divorțul ș.a..

Deși nu au trecut nici 50 de ani de la prima identificare de acest gen semnalată în anul 1958, în Germania, într-un caz de răpire a unui copil, cercetările intense efectuate de către experții criminaliști, cu sprijinul specialiștilor în fonetică, au făcut ca noua metodă de identificare să fie privită de juriști cu o anume încredere.

Fundamentul științific al identificării sau stabilirii autenticității unei înregistrări este dat de individualitatea vocii și vorbirii, determinată de diverse particularități anatomice și fiziologice, permite individualizarea netă a unei persoane de o altă persoană, pe baza unor caracteristici de natură diferită, față de cele menționate în secțiunile anterioare.

Pentru a putea iniția un astfel de proces de identificare este necesară descoperirea de urme specifice, respectiv cele ce sunt denumite urme sonore ale vocii și vorbirii, a căror existență este determinată de răspândirea pe scară din ce în ce mai largă a mijloacelor electronice de înregistrare fonică. Este de la sine înțeles că formarea acestor „urme” presupune funcționarea unui mijloc de înregistrare în momentul săvârșirii faptei, ori a unuia dintre episoadele sale.

Examinarea criminalistică a urmelor sonore pentru identificarea persoanelor, inclusiv pentru constatarea unor împrejurări în care a fost săvârșită fapta, a devenit deci posibilă datorită punerii la punct a unor metode științifice, la care și cercetătorii români au căutat să-și aducă o contribuție importantă.

Fundamentul științific al metodei enunțate constă în specificitatea elementelor proprii fiecărei voci, în esență, particularitățile care determină individualitatea vocii fiecărei persoane fiind următoarele:

Particularitățile de construcție ale aparatului fonorespirator. Fiecare dintre componentele sale (plămâni, trahee, laringe, coarde vocale, cavitatea bucală ș.a.) servesc la diferențierea netă a unei persoane de alta. Cu alte cuvinte, configurația gâtului, a cavității bucale, inclusiv a foselor nazale, face ca sunetele emise să se situeze într-o anumită bandă de frecvență.

Particularitățile funcției fonatorii sunt determinate de fiziologia specifică actului respirator și, îndeosebi, de modul de comportare a coardelor vocale. Aceste particularități se reflectă în cele trei caracteristici principale ale unei voci: timbru, frecvență și intensitate, în care primele două sunt deosebit de valoroase pentru identificarea persoanei, întrucât scapă controlului conștient al acesteia.

Particularitățile determinate de modificări ale aparatului fonorespirator apărute ca urmare a unor maladii. De exemplu, laringitele, paraliziile, diafoniile de natură psihică, includ o gamă de modificări, de la simpla răgușeală, până la afonie.

Particularitățile de mai sus nu pot servi pe deplin identificării persoanei după voce dacă vocea nu ar prezenta o altă proprietate esențială, și anume stabilitatea. Din momentul schimbării vocii la pubertate, aceasta rămâne relativ stabilă pe întreaga durată a vieții. Bineînțeles că anumite modificări apar pe măsura înaintării în vârstă sau în ipoteza survenirii unor maladii ale aparatului fonorespirator. În schimb, pierderea sau înlocuirea unor dinți, precum și ablațiunea amigdalelor nu conduc la modificări semnificative ale vocii.

În vederea determinării și aprecierii științifice a caracteristicilor vocii și vorbirii sunt necesare mijloace tehnice speciale de evaluare de tipul sonografelor. Sonografele permit analize complexe ale caracteristicilor generale și individuale fonoacustice, spectrul lor de audiofrecvență fiind situat între 5 și 16000Hz.

Aceste aparate vizualizează caracteristicile vocii, prin transcrierea lor grafică sub forma vocogramelor. Principalii parametrii fizici ai sunetelor evidențiați de sonograf sunt frecvența, intensitatea și durata acestora.

Expertiza criminalistică complexă a vocii și vorbirii, a imaginilor spectrografice ale vocalelor și consoanelor relevă următoarele caracteristici generale și individuale mai importante de identificare.

Printre caracteristicile vocii putem enumera:

A. Vocea are drept caracteristici acustice generale:

configurația de ansamblu a formanților transcriși pe vocogramă;

durata de pronunțare a unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte;

intensitatea vocii, toate acestea servind la restrângerea grupului de persoane suspecte.

B. Caracteristicile acustice individuale sunt formate dintr-un complex de frecvențe alcătuit din:

frecvența de rezonanță a cavității aparatului vocal (formanții);

frecvența specifică sunetelor nazale și frecvența vocii.

În examinarea frecvenței vocii se are în vedere frecvența formanțială și, mai ales, frecvența tonului fundamental, apreciată ca o caracteristică neschimbătoare a vocii. În legătură cu stabilirea acestor caracteristici, se precizeaza că sunt necesare imprimări cu aparatură de bună calitate, imprimările ocazionale, făcute în condiții tehnice improvizate creând dificultăți în cercetate. Este, de asemenea, interesant de semnalat că încercările de disimulare nu pot avea rezultatul scontat, uneori facilitând chiar examinarea.

Vorbirea se caracterizează, în general, prin particularități de expresie și stil, specifice unui anumit grup de persoane. Elementele de natură să permită individualizarea vorbitorului se grupează în:

particularități fonetice (accent, intonație, prescurtări de cuvinte, pronunțarea cuvintelor străine);

particularități fonetice străine, întâlnite la persoanele care au o altă limbă maternă decât cea vorbită în momentul audiției;

defecțiunile de pronunție și particularitățile lexicale, cum sunt, de pildă, cele specifice regiunii din care provine vorbitorul sau cele caracteristice anumitor profesii.

Cu privire la particularitățile modului de a vorbi al unei persoane, se amintește că acestea pot face obiectul recunoașterii sale de către o altă persoană, martor de auditu sau de către victimă, situație întâlnită frecvent în practică. În asemenea împrejurări, organizarea și conducerea activității de recunoaștere cade în sarcina organelor judiciare, care se vor ghida după regulile tactice specifice efectuării acestei activități procedurale.

Obiectul expertizei criminalistice a vocii și vorbirii, nu se rezumă numai la identificarea persoanei, existând și alte domenii în care poate oferi răspunsuri utile la întrebările adresate de organele judiciare. Datorită procedeelor și metodelor puse la punct de specialiștii fonocriminaliști, în prezent, prin acest gen de expertiză trebuie luată în calcul și posibilitatea rezolvării unor probleme, cum ar fi, de exemplu:

A. Stabilirea autenticității înregistrărilor audio (sau video), în scopul determinării falsurilor, prin înlocuirea unor cuvinte cu altele, aparținând aceleiași persoane, dar rostite în alte împrejurări, ori în alt context, a ștergerilor de cuvinte sau fraze, a întreruperilor făcute în timpul înregistrării.

B. Identificarea persoanei vorbitorului cu respectarea anumitor condiții de calitate privind înregistrarea în litigiu și, firește, având la dispoziție modele de comparație. Frecvent, însă, pot fi desprinse o serie de date privind sexul, vârsta, profesia, zona din care provine vorbitorul, eventuale boli ale aparatului fonorespi-rator, dacă a citit sau a vorbit liber, dacă a fost constrâns să vorbească, dacă se află în stare de stres.

C. Stabilirea eventualei deghizări a vocii și vorbirii, deghizare sau modificare încercată prin acoperirea microfonului cu o batistă, vorbirea în șoaptă, modificarea tonalității, astuparea nasului ș.a. La aceasta se poate adăuga și o eventuală întărire a vocii și vorbirii, situație care trebuie analizată cu atenție de cei în drept.

Metodele servesc cu succes la depistarea încercărilor de falsificare a benzii. Se face această remarcă întrucât ea constituie motivul principal pe care îl invocă uneori organele judiciare atunci când ezită să accepte, printre mijloacele de probă, banda de magnetofon.

Examinarea propriu-zisă parcurge aceleași etape, comune oricărei expertize criminalistice destinate identificării persoanei: examinarea comparativă, demonstrația și formularea concluziilor certe pozitive sau negative, probabile ori în imposibilitate de a rezolva problema.

În ipoteza solicitării identificării persoanei după voce, pentru obținerea rezultatelor scontate este important ca organul judiciar care dispune efectuarea expertizei să se conformeze cerințelor necesare obținerii unor modele de comparație de calitate.

Pentru aceasta, trebuie să se apeleze la mijloace tehnice de înregistrare (magnetofon, microfon și bandă) similare celor ale înregistrării în litigiu, dar de mai bună calitate. Imprimările se realizează în condiții similare de loc, de fond sonor și cu aceeași viteză de înregistrare.

De asemenea, dacă este posibil, se va cere persoanei să folosească același mod de pronunțare. Bineînțeles că înregistrarea va conține aceleași cuvinte și expresii.

Posibilitățile identificării persoanei după voce sunt reale și puse la punct pe plan teoretic dar, încă perfectibile în ceea ce privește aplicarea lor la specificul procesului judiciar. De aceea, magistrații trebuie să manifeste atenția cuvenită în dispunerea și interpretarea rezultatelor acestor expertize. Faptul că tehnicile de identificare a persoanelor după voce sunt, încă, perfectibile este atestat de eforturile specialiștilor preocupați de găsirea celor mai fiabile metode de examinare criminalistică a vocii, astfel încât ea să iasă cât mai mult din sfera subiectivismului.

Sistemele informatice de identificare vocală permit astăzi ca înregistrările analogice să fie ameliorate prin numerizarea lor, filtrarea și analiza spectrală prin computer.

2.3. METODE BIOMETRICE DE IDENTIFICARE

În prezent, tehnicile de identificare s-au diversificat, apelându-se la metode științifice care să permită identificarea rapidă și sigură a persoanelor. Dezvoltarea unor astfel de metode a fost impusă de necesitatea combaterii mai eficiente a actelor de terorism din ce în ce mai numeroase în ultimii ani. Astfel, dintre tehnicile moderne folosite sau experimentate în prezent se menționeaza:

– Identificarea pe baza fotografiei semnalmentelor

– Tehnici antropometrice

– Recunoașterea retinei

– Recunoașterea irisului

– Termograma facială

Metode biometrice

2.3.1. IDENTIFICAREA PE BAZA FOTOGRAFIEI SEMNALMENTELOR

Cunoscută ca o reprezentare grafică a unei fizionomii sau a unor trăsături specifice, realizată la un moment dat, în condiții de iluminare specifice, fotografia este deocamdată cea mai utilizată metodă biometrică.

Ținând cont de faptul că o serie de detalii ale feței se modifică câteodată destul de rapid, unele echipamente folosesc pentru identificare o serie de date antropometrice, măsurabile pe o imagine bidimensională. Parametrii măsurați trebuie să fie cât mai constanți în timp. De exemplu, se recomandă măsurarea distanței dintre orbite, a grosimii nasului, a formei pomeților, a grosimii buzelor etc.

În vederea comparării cu o serie de fotografii realizate din mai multe unghiuri, unele sisteme de identificare fizionomică construiesc un model tridimensional al feței persoanei. Compararea automată a imaginii fizionomiei cu informațiile memorate face necesară folosirea tehnicilor digitale pentru stocarea și folosirea imaginilor. Tehnologia informatică este folosită pentru realizarea unor prelucrări primare ale imaginii, necesare pentru potrivirea aproximativă între imaginea achiziționată în momentul verificării și cea memorată. Toate aceste operațiuni durează mai puțin de o secundă.

O metodă de identificare mai sigură, dar mai dificil de aplicat, este folosirea unei holograme. Aceasta este o altfel de fotografie care prezintă marele avantaj că nu memorează doar intensitatea luminoasă ci și faza semnalului. Memorarea fazei are ca efect obținerea unei imagini tridimensionale a obiectului, însă este mai greu de comparat.

2.3.2. TEHNICI ANTROPOMETRICE

Antropometria presupune măsurarea unor părți ale corpului uman în vederea reconstituirii dimensiunilor acestuia pornind de la cele câteva fragmente de schelet descoperite.

După fotografia judiciară, aceasta este cea mai veche metodă biometrică folosită în cercetarea criminalistică. În domeniul identificării pe baza amprentei papilare, tehnica informatică este folosită cu succes de câțiva ani, deținând cea mai sigură aplicație, folosindu-se de la verificarea zonelor de început și de bifurcare a zonelor papilare, denumită AFIS (Automatic Finger – Print Identification).

O altă tehnică antropometrică apelează la dispozitive electronice care permit măsurarea parametrilor antropologici ai mâinilor, respectiv a geometriei mâinii. De asemenea, se poate evalua tridimensional geometria indexului.

2.3.3. RECUNOAȘTEREA RETINEI

Acest procedeu de identificare constă în determinarea aspectului și mărimii vaselor de sânge care provin de la nervul optic și sunt dispersate în retină. Investigația reprezintă o sursă de informații biometrice datorită celor trei proprietăți importante ale retinei: anatomia, unicitatea și topografia dispunerii vaselor sanguine.

Metode crimininalistice

Cercetările în materie au condus la realizarea primului prototip de dispozitiv pentru a determina modelul vaselor de sânge ale retinei. Lumina infraroșie a fost inițial folosită pentru recunoașterea retinei, deoarece modelul vaselor de sânge din retină poate absorbi lumina infraroșie la un nivel mai mare și mai rapid decât restul țesutului din ochi.

În momentul de față, ultimul dispozitiv de scanat retina este produs de EyeDentify Inc și se numește ICAM 2001. Acesta poate stoca până la 3000 de șabloane cu o capacitate de până la 33.000 de proceduri de identificare. Tehnologia amintită se distinge prin precizie superioară, fiind cea mai înaltă dintre tehnologiile biometrice, de o rapiditate remarcabilă. Prezintă, de asemenea, importanță și ușurința cu care este folosită metoda.

Se mentioneaza însă și faptul că tehnologia de recunoaștere a retinei este încă percepută de public ca o „amenințare" asupra sănătății, deoarece investigația se face fără ochelari, ceea ce ar afecta ochiul. Toate aceste motive nu permit încă generalizarea acestei proceduri la nivelul dorit de autorități.

2.3.4. RECUNOAȘTEREA IRISULUI

Descoperită în 1987 de doi oftalmologi, Leonard Flom și Aron Safir, această metodă bazată în special pe tehnici fotografice permite prelucrarea corectă a imaginii irisului, chiar dacă persoana respectivă poartă ochelari sau lentile de contact.

Procedura de verificare constă în achiziționarea imaginii irisului, măsurarea și digitalizarea parametrilor folosiți pentru identificarea și calculul corelației între datele achiziționate și infrmațiile stocate într-o bază de date.

Recunoașterea irisului este extrem de eficientă, fiind considerată mai performantă decât recunoașterea bazată pe amprente și mult mai exactă decât amprenta ADN.

2.3.5. TERMOGRAMA FACIALĂ

Termograma facială este o fotografie a temperaturii feței unei persoane. O termograma facială este obținută prin explorarea feței cu un detector sensibil la radiații infraroșii. Termograma capturează o imagine a emisiilor faciale în infraroșu, obținută numai prin metode pasive, fără a fi emise niciun fel de radiații dăunătoare.

Pentru realizarea termogramei sunt folosite camere de termoviziune instalate la cca. 45 cm de persoana care trebuie recunoscută, fiind posibilă și scanarea termică a persoanelor fără ca acestea să știe că sunt verificate.

Alături de tehnicile prezentate mai sus, în domeniul identificării persoanelor sunt utilizate la scară largă și recunoașterea vocală, identificarea semnăturii și amprenta ADN.

3. TACTICA EFECTUĂRII PREZENTĂRII SPRE RECUNOAȘTERE

3.1. PREGĂTIREA ÎN VEDEREA PREZENTĂRII SPRE RECUNOAȘTERE

3.1.1. PARTICULARITĂȚI PRIVIND PREZENTAREA SPRE RECUNOAȘTERE DUPĂ SEMNALMENTE

Recunoașterea făptuitorului sau a victimei, aceștia constituind obiectul activității în cauză, se efectuează, în majoritatea cazurilor, după înfățișare, mers, voce și vorbire. Recunoașterea după înfățișare și după mers se realizează în baza percepției vizuale, iar după voce și vorbire – a celei auditive mai puțin perfecte, ceea ce explică aplicarea ei mai puțin frecventă. În cazul recunoașterii persoanei după înfățișare se realizează analiza comparativă a semnalmentelor persoanei prezentate cu cele ale persoanei cu care martorul sau altă persoană chemată să recunoască, a contactat în timpul săvârșirii faptei penale sau în alte împrejurări similare.

Dacă semnalmentele persoanei ce se prezintă coincid, persoana chemată să recunoască poate afirma că aceasta este persoana cu care a contactat. Printre semnalmentele pe care se sprijină, de obicei, declarațiile celor chemați să recunoască persoane, pe primul plan se află trăsăturile anatomice (statice), cum ar fi, constituția fizică, culoarea tenului (uneori și a ochilor), culoarea și natura părului, formele anatomice ale capului, aspectul feței, dimensiunile elementelor constitutive ale acesteia, în special, ale nasului și zonei bucale.

Recunoașterea este sigură în cazul în care caracteristicile anatomice se manifestă evident sau au anumite infirmități, defecte, semne și variații morfologice, dobândite ereditar, în urma unor maladii, intervenții medicale etc.

În anumite situații pot prezenta importanță și semnalmentele funcționale, particularitățile dinamice, cum ar fi ținuta corpului, poziția capului, privirea, ticurile și gesticulația specifice, modul tipic de a exercita anumite acțiuni (de a se prezenta, de a-și aranja părul, haina, de a aprinde sau stinge țigara), alte forme condiționate de diverse deprinderi individuale. Un rol important în recunoașterea unei persoane după înfățișare îl pot avea obiectele de îmbrăcăminte, specifice după factură, model, felul și culoarea materialului din care sunt confecționate, și alte obiecte avute asupra ei, purtate permanent (ceas, bijuterii) sau folosite ocazional (ochelari, baston), ce reprezintă elemente caracteristice de natură să fie percepute cu siguranță și, în consecință, să contribuie esențial la recunoaștere.

Obiectul recunoașterii după înfățișare îl constituie, în majoritatea cazurilor, infractorii, mai rar persoanele victime ale infracțiunii, excepție făcând martorii. Prin urmare, constatările făcute cu prilejul efectuării cu succes a acestei activități au o deosebită importanță, ele repercutându-se în mod direct asupra desfășurării de mai departe a cercetărilor, uneori chiar și asupra deciziilor luate în cauză. Însemnătatea identificării prin recunoaștere a suspectului și a altor persoane implicate, dar mai ales consecințele grave pe care le poate aduce o falsă recunoaștere, reclamă efectuarea acestei activități cu mare atenție și cu respectarea strictă a tuturor regulilor juridice și tactice prevăzute asupra sa.

Pentru început organul judiciar va determina oportunitatea ei. În practică s-a constatat că recunoașterea persoanelor după înfățișare este rezonabilă în următoarele trei situații:

– când cel chemat să recunoască declară că nu cunoaște persoana ce urmează a fi identificată, dar o poate recunoaște după semnalmentele percepute în urma contactului avut cu ocazia comiterii faptei penale;

– când persoana chemată să recunoască susține că cunoaște persoana care va fi prezentată, dar o nominalizează eronat;

– când persoana ce urmează să fie identificată neagă comiterea infracțiunii susținând că ea nu poate fi recunoscută.

Apoi se va trece la pregătirea acestei activități care, după cum s-a spus, cuprinde, pe de o parte, formarea grupului în care se va prezenta persoana ce urmează a fi identificată, iar, pe de altă parte, asigurarea unui cadru propice desfășurării eficiente a recunoașterii. Formarea grupului include pregătirea exteriorului celui ce urmează a fi recunoscut și selectarea persoanelor împreună cu care acesta va fi înfățișat. În acest sens se vor respecta cu strictețe două reguli:

1. Persoana care urmează a fi identificată va fi prezentată spre recunoaștere având aspectul exterior identic cu cel din momentul comiterii faptei, adică în momentul în care a fost percepută de persoanele chemate să recunoască. Ea trebuie să aibă înfățișarea respectivă atât în ceea ce privește figura, cât și vestimentația. În cazul unor eventuale modificări ale figurii (apariția bărbii sau a mustăților, tăierea sau dimpotrivă, creșterea excesivă a părului ș.a.) vor fi luate măsuri în vederea stabilirii situației inițiale. Se vor căuta și utiliza obiectele de îmbrăcăminte purtate sau avute asupra sa de cel ce urmează a fi identificat în momentul perceperii sale de către martor, victimă sau de alte persoane chemate să recunoască. În situația în care autorul faptei, în momentul comiterii acesteia, și-a deghizat exteriorul, elementele de deghizare (mustăți, barbă, ochelari, obiecte de îmbrăcăminte deosebite, cum ar fi uniforma etc.) se vor folosi la realizarea prezentării spre recunoaștere. S-a accentuat asupra acestei reguli din motivul că, în practică, se mai întâlnesc cazuri de ignoranță, când persoanele, mai ales cele aflate sub arest, se prezintă spre recunoaștere cu un exterior neîngrijit (bărbații nebărbieriți, femeiele prost pieptănate, în îmbrăcăminte șifonată), ceea ce se răsfrânge negativ asupra rezultatelor recunoașterii.

2. Persoanele care vor constitui grupul în care se preconizează introducerea persoanei ce urmează a fi recunoscută, trebuie să corespundă următoarelor condiții:

a) să fie neutre, adică să nu fie cointeresate în cauză;

b) să nu fie cunoscute persoanei chemate să facă recunoașterea;

c) să aibă semnalmente similare.

Cointeresarea și, ca urmare, tendința de a obține soluționarea cauzei într-un anumit mod, pot avea motivații diverse, mai frecvente fiind două: anumite relații (pozitive sau negative) cu părțile sau cu alte persoane implicate în proces și legătura directă sau indirectă cu fapta și consecințele acesteia. Prin asemănarea persoanelor ce alcătuiesc grupul de prezentare cu persoana care urmează a fi recunoscută se are în vedere, după cum s-a menționat, identitatea de sex și rasă, apropierea după vârstă, constituție, tenul pelii și culoarea părului, forma și dimensiunile părților constitutive ale feței. În ceea ce privește vestimentația, aceasta trebuie să coincidă după natura obiectelor de îmbrăcăminte (palton, costum, pălărie, beretă, căciulă etc), culoarea materialului din care acestea sunt confecționate, elementele auxiliare ș.a.

Subliniind importanța selectării după criteriul de asemănare a persoanelor ținem, totodată, să facem următoarea remarcă: grupul de persoane prezentate nu trebuie alcătuit din indivizi a căror înfățișare este întru totul asemănătoare, pentru a evita eventualele erori. Crearea condițiilor bunei desfășurări a prezentării persoanelor spre recunoaștere după înfățișare cuprinde:

– Amenajarea încăperii în care urmează să se desfășoare prezentarea spre recunoaștere. Încăperea trebuie să asigure amplasarea tuturor participanților în ordinea și potrivit sarcinilor ce revin fiecărui în parte. O deosebită atenție se va acorda specificării locului amplasării grupului ce urmează a fi prezentat, martorilor asistenți și, firește, persoanei chemate să recunoască;

– Asigurarea condițiilor de lumină asemănătoare celor în care s-a realizat percepția inițială. Dacă, spre exemplu, percepția inițială a avut loc la lumină naturală, organul judiciar va organiza desfășurarea recunoașterii în aceleași condiții, deși nu este contraindicat să se folosească, la cerința celui chemat să recunoască, și o sursă de lumină artificială, pentru relevarea în condiții mai favorabile a semnalmentelor celor prezentați spre recunoaștere;

– Luarea măsurilor de menținere a ordinii și a atmosferei de calm pe întregul parcurs al prezentării spre recunoaștere. Recunoașterea persoanelor, în special, a autorilor faptelor penale, de către martori sau victimă este întotdeauna însoțită de tensiuni psihologice intense, ceea ce impune organului însărcinat cu realizarea acestei activități, anumite măsuri în vederea menținerii liniștei și a atmosferei de seriozitate, măsuri care ar evita orice brutalitate, eventualele acte de intimidare, insultă și alte forme de comportament neadecvat.

Este indicat ca prezentarea spre recunoaștere să se desfășoare cu participarea unuia sau a mai multor colaboratori operativi, care, pe lângă menținerea ordinei să fie însărcinați cu observarea reacțiilor manifestate de factorii activi ai activității respective – cel ce recunoaște și cel recunoscut. În baza prevederilor legale și a practicii pozitive a organelor de cercetare penală, în criminalistică s-a consolidat următoarea ordine tactică de prezentare spre recunoaștere după înfățișare a persoanelor:

La locul efectuării prezentării spre recunoaștere se aduc: persoana ce urmează a fi recunoscută, persoanele care vor crea grupul de prezentare, martorii asistenți și, firește, persoanele participante la realizarea recunoașterii (lucrătorii operativi și de pază, avocatul, specialiștii), cărora li se aduce la cunoștință esența și scopul actului de procedură ce urmează să se desfășoare. Martorilor asistenți și persoanei ce urmează a fi prezentată spre recunoaștere li se dau lămuririle respective referitoare la drepturile și obligațiile ce le revin din legislația procesual-penală în vigoare.

Concomitent, se atrage atenția persoanelor participante să păstreze liniștea, să nu comunice între ele, iar dacă au ceva de spus, să o facă numai prin intermediul celui ce conduce activitatea. După aceasta persoana ce urmează să fie prezentată spre recunoaștere este invitată să ocupe locul pe care îl dorește între persoanele din grup. Din acest moment nimeni din cei prezenți nu trebuie să abandoneze locul prezentării spre recunoaștere. Respectarea acestei cerințe, pe de o parte, și alegerea de către cel ce urmează a fi recunoscut, după dorința sa, a locului între persoanele din grup, pe de altă parte, reprezintă procedee tactice, a căror aplicare înlătură orice suspiciune cu privire la obiectivitatea efectuării actului de procedură în cauză;

La locul efectuării recunoașterii se invită persoana chemată să recunoască. După verificarea identității, acesteia i se amintește, într-o manieră corectă, obligația de a declara adevărul. Martorul și victima vor fi avertizați că, în cazul în care vor ascunde adevărul, pot fi trași la răspundere penală pentru infracțiune de mărturie mincinoasă. Apoi, celui chemat să recunoască, i se adresează întrebarea dacă din grupul ce i se prezintă recunoaște vreo persoană, în cazul unui răspuns afirmativ, acestuia i se va solicita să indice persoana identificată. Grupul prezentat și momentul în care cel chemat să recunoască arată cu mâna persoana recunoscută se vor fixa pe fotografie sau pe bandă videomagnetică;

În cele ce urmează, persoanei ce recunoaște i se va cere să precizeze elementele caracteristice de care s-a condus la recunoaștere și să specifice împrejurările în care a contactat anterior cu persoana recunoscută. Declarațiile acesteia se vor consemna în mod detaliat în procesul- verbal și pe banda videomagnetică;

Persoana recunoscută va fi solicitată să se nominalizeze, după ce va fi întrebată dacă vrea să prezinte declarații cu privire la recunoașterea sa. Ea va fi fotografiată aplicându-se metoda fotografiei signalitice sau de recunoaștere.

Declarațiile persoanei recunoscute, la fel ca și cele ale persoanei care a făcut recunoașterea, se vor consemna amănunțit în procesul-verbal de recunoaștere.

3.1.2. PREZENTAREA SPRE RECUNOAȘTERE DUPĂ FOTOGRAFIE

În situația în care anumite împrejurări nu admit înfățișarea nemijlocită a persoanei spre recunoaștere, legea prevede prezentarea acesteia după imagini fotografice. La această modalitate de prezentare se recurge în situațiile în care:

starea de boală a celui ce trebuie să recunoască face imposibilă chemarea sa pentru a participa la efectuarea recunoașterii;

persoana care urmează a fi recunoscută se ascunde, încercând în acest mod să se sustragă de la răspunderea penală;

din perspectivă tactică prezentarea nemijlocită spre recunoaștere a suspectului este considerată inoportună, ca în cazul în care starea psihică a celui chemat să recunoască inspiră teama că nu va putea declara cinstit recunoașterea;

suspectul refuză categoric să participe la prezentarea spre recunoaștere;

se presupune că autorul faptei penale se poate situa printre persoanele aflate în recidivă ale căror fotografii ale semnalmentelor exterioare se află în cartotecile de evidență criminalistică.

La recunoașterea persoanelor se folosesc atât fotografiile semnalmentelor executate conform regulilor fotografei de recunoaștere, cât și cele speciale predestinate să servească ca rechizite în actele de identitate și în alte documente prevăzute cu fotografii.

Achiziționarea acestor fotografii nu reprezintă dificultăți, ele putând fi cerute sau ridicate, respectiv, din cartotecile de evidență criminalistică și din cele de pașaportizare a populației. Se pot folosi și alte genuri de fotografii ca, spre exemplu, cele executate de către profesioniști în domeniul fotografiei artistice și chiar de amatori în condiții tehnice rudimentare. Trebuie însă de avut în vedere că, datorită modului de expunere și prelucrare a imaginii, aceste fotografii, nu de puține ori, redau înfățișarea persoanei cu denaturări de natură să zădărnicească recunoașterea.

Spre exemplu, la fotografia comercială se aplică operații de retușare în vederea atenuării sau chiar camuflării ridurilor, petelor, cicatricelor și a altor particularități individuale utile identificării prin recunoaștere. Prezentarea spre recunoaștere a persoanelor după fotografii se efectuează conform cerințelor procesuale și tactice generale prevăzute asupra acestei activități de procedură penală. Unele particularități țin doar de ordinea în care se desfășoară prezentarea fotografiilor. Astfel, fotografia persoanei ce urmează a fi recunoscută și două sau trei fotografii (egale după dimensiunile hârtiei și a pozei celor imaginați) ale unor persoane identice după sex și apropiate după trăsăturile fizice, vârstă, culoarea tenului și a părului, ținutei vestimentare, se vor încleia pe formularul procesului-verbal imediat după partea introductivă a acestuia.

În prezența martorilor asistenți, fotografiile se ștampilează și numerotează. În continuare, în încăpere se introduce persoana chemată să facă recunoașterea, căreia i se solicită să stabilească dacă pe fotografiile prezentate este imaginată vreo persoană cunoscută. În cazul unui răspuns afirmativ, aceasta va fi invitată să indice fotografia persoanei identificate și să relateze succint despre împrejurările în care a cunoscut-o și caracteristicile în baza cărora a recunoscut-o.

3.1.3. PREZENTAREA SPRE RECUNOAȘTERE A PERSOANELOR DUPĂ MERS

Prezentarea spre recunoaștere după mers constituie, sub aspect tactic, o formă aparte de identificare a persoanelor, într-un mod sau altul, implicate în activitatea infracțională. La această formă se recurge în cazul în care martorul sau victima declară că au perceput mersul specific al infractorului, care activa mascat (cu fața acoperită) ori se deplasa spre sau de la fața locului, condiții în care perceperea trăsăturilor feței era cu neputință (părăsea locul faptei în direcția opusă).

Mersul, ca formă de activitate umană, reprezintă, după cum este cunoscut, un sistem de mișcări coordonate necesare deplasării în spațiu. La baza acesteia se află deprinderile obținute de fiecare individ ca urmare a unui îndelungat proces de învățare. Procesul de formare a deprinderilor de a merge este influențat de tipul sistemului nervos central, de caracteristicile anatomice ale membrelor inferioare, de condițiile în care se realizează exercițiile de deplasare în spațiu, de alți factori obiectivi și subiectivi care, în cele din urmă, contribuie la elaborarea unui mers individual pentru fiecare persoană.

Individualitatea mersului se exteriorizează prin poziția și formele proprii de mișcare a corpului, inclusiv a capului, mâinilor, taliei, elemente caracteristice care pot fi lesne percepute și memorizate, mai ales dacă ele se deosebesc de cele ale mersului majorității persoanelor, ca în cazul șchiopătării, târârii unui picior ș.a.

Prezentarea spre recunoaștere după mers se efectuează potrivit regulilor generale prevăzute asupra acestei activități (prezentarea în grup, prezența martorilor asistenți, ascultarea preliminară a persoanei care trebuie să recunoască), dar cu respectarea unor cerințe specifice, și anume:

a) pentru a contracara eventualele încercări de a deghiza mersul, este indicat ca persoanele din grupul prezentat spre indentificare, inclusiv cea care va fi recunoscută, să se deplaseze într-un anumit spațiu, fără să știe că sunt observate după mers;

b) distanța, pe care persoanele urmează să o traverseze, trebuie să permită observarea deprinderilor acestora de a merge. Ea nu poate fi mai mică decât distanța parcursă de cel observat la fața locului de către persoana chemată să recunoască;

c) sub pretexte bine gândite, persoanelor prezentate spre identificare li se va cere să traverseze spațiul respectiv de mai multe ori, împreună sau câte una, repede ori încet, în direcția în care, după cum decurge din declarațiile celui chemat să recunoască, se deplasa persoana la momentul percepției inițiale. Caracterul dinamic al recunoașterii după mers impune în mod necesar aplicarea mijloacelor de înregistrare video sau de filmare, ele asigurând fixarea în mod adecvat a desfășurării acestei activități și a rezultatelor obținute.

3.1.4. PREZENTAREA SPRE RECUNOAȘTERE DUPĂ VOCE ȘI VORBIRE

La această modalitate ce recurge în două situații:

a) dacă victima susține că a reținut vocea și vorbirea agresorului care activa cu fața mascată;

b) în cazul în care martorul declară că a perceput, integral sau parțial, dialogul între anumite persoane care s-a desfășurat în mod confidențial sau în condiții ce nu permiteau percepția vizuală.

Fundamentul științific al acestei modalități de identificare îl constituie însușirile principale ale vocii și vorbirii de a se exterioriza printr-o seamă de particularități individuale caracteristice persoanei datorită specificului aparatului respirator, elementelor ce alcătuiesc aparatul vocal, nivelului de cunoaștere a limbii, fiecare persoană se deosebește după intensitatea, tembrul și tonul vocii, structura și calitatea vorbirii, precum și după limbajul folosit.

Vocea poate fi clară, înfundată, răgușită, nazalizată, guturală, iar vorbirea, la rândul ei – rapidă, lentă, clară, peltica, învălmășită sau bâlbâită, cu anumite forme de pronunțare defectuoasă a unor sunete sau cuvinte. În procesul vorbirii poate fi utilizat un limbaj specific după stil, modul de exprimare, alcătuirea frazelor și, firește, după fondul lexical, termeni de profesie, regionalisme, unități lexicale din alte limbi. Unele persoane vor comite în vorbire erori gramaticale, ca, de exemplu, pronunțarea incorectă a cuvintelor ș.a.

Practica organelor de urmărire penală confirmă că prezentarea spre recunoaștere după voce și vorbire nu permite întotdeauna obtinerea rezultatului scontat satisfăcător. Insuccesele acestei activități sunt cauzate, pe de o parte, de imposibilitatea perceperii de către martor sau victimă în diverse condiții de săvârșire a infracțiunii a caracteristicilor menționate ale vocii și vorbirii, și, pe de altă parte, de modificările, nu de puține ori intenționate, ale vocii și vorbirii celui ce urmează a fi recunoscut. Pentru a depăși dificultățile condiționate de factorii indicați, este necesar ca prezentarea să se desfășoare în următoarea ordine tactică.

În una din două încăperi ce se află alături, se invită persoana care trebuie să recunoască și patru martori asistenți cărora li se va explica drepturile prevăzute de lege, în legătură cu efectuarea acestei activități. Martorul sau victima se preîntâmpină despre răspunderea penală pe care o pot suporta în cazul unei recunoașteri false. Anchetatorul cu doi martori asistenți trec în încăperea învecinată, unde se invită persoana care urmează să fie identificată și două sau trei persoane selectate după regulile generale de completare a grupului de prezentare spre recunoaștere. Ultimelor li se anunță că se va efectua o activitate de recunoaștere, dar fără să specifice conținutul ei. La această etapă, persoanele din grupul de prezentare trebuie să fie amplasate în încăpere astfel încât să nu fie văzute de persoana chemată să recunoască, aflată în camera de alături.

După ce persoana care trebuie identificată își va ocupa locul dorit în componența grupului de persoane prezentate, cel ce conduce recunoașterea, sub un pretext bine gândit, va proceda la o discuție asupra unui subiect neutru, dar care, în mod necesar, ar impune participanților pronunțarea anumitor fraze și cuvinte. Dialogul se va întreține cu fiecare persoană inclusă în grupul de recunoaștere într-o anumită ordine, începând cu cea din partea stângă și terminând cu cea din partea dreaptă. Apoi, din poziția ușii întredeschise dintre cele două încăperi, organul care conduce activitatea va cere persoanei chemate să facă recunoașterea, să declare dacă a identificat vreo persoană după voce și vorbire. Dacă aceasta răspunde afirmativ va fi chemată să o indice în ordinea în care s-a desfășurat convorbirea. Apoi ea va trece în încăperea unde se află grupul de persoane prezentate și, în prezența lor și a martorilor asistenți, va specifica particularitățile vocii și ale vorbirii după care a făcut recunoașterea.

Procesul prezentării spre identificare după voce și vorbire trebuie în întregime înregistrat pe bandă magnetică sau videomagnetică. În situația în care există pericolul unui comportament impulsiv din partea persoanei ce urmează să fie recunoscută sau dacă persoana chemată să facă recunoașterea nu acceptă să fie confruntată cu făptuitorul, prezentarea spre recunoaștere poate fi efectuată cu ajutorul bandei magnetice pe care sunt înregistrate vocea și vorbirea persoanei anchetate. Se pot folosi înregistrări realizate special cu această ocazie în timpul interogatoriului sau „modele libere”, adică înregistrări ale vocii și vorbirii persoanei efectuate până la declanșarea procesului penal. Având în posesie materialele menționate, organul de cercetare va delimita 1-2 segmente ce redau mai exact caracteristicile vocii și vorbirii persoanei care va fi identificată.

Conținutul acestor segmente va fi reprodus în fața microfonului de către două persoane, selectate după regulile generale de completare a grupului de persoane pentru recunoaștere, în scopul înregistrării pe banda feromagnetică, și prezentat spre audierea persoanei chemate să recunoască în vederea identificării vocii și vorbirii ei percepute în timpul săvârșirii infracțiunii sau în alte împrejurări.

3.2. DESFĂȘURAREA PREZENTĂRII SPRE RECUNOAȘTERE ȘI MATERIALIZAREA REZULTATELOR OBȚINUTE

Prezentarea spre recunoaștere se desfășoară în patru etape:

1. preliminară sau introductivă;

2. de recunoaștere propriu-zisă;

3. de detaliere;

4. de fixare.

La etapa introductivă se realizează un șir de operații de natură să contribuie la crearea unui cadru procesual-tactic favorabil desfășurării cu succes a acestei activități.

A doua etapă – de recunoaștere propriu-zisă – începe cu invitarea persoanei chemate să recunoască la un studiu al persoanelor sau obiectelor înfățișate, pentru a stabili dacă printre acestea se află persoana sau obiectul despre care a făcut declarații. Invitația spre recunoaștere trebuie formulată clar, concis și să nu sugereze răspunsul. Totodată, persoanei chemate să recunoască i se vor crea condițiile cerute pentru examinarea grupului de persoane sau obiecte prezentate. Astfel, dacă ea cere ca persoanele prezentate în grup să-și schimbe poziția, această cerință va fi satisfăcută, organul de cercetare solicitându-le celor prezentați să facă aceasta, în cazul prezentării pentru recunoaștere a obiectelor materiale, a lucrurilor, ele vor fi ridicate și studiate sub toate aspectele lor caracteristice.

Etapa detalierii este cea în care cel ce recunoaște este chemat să se refere la elementele caracteristice de care s-a folosit.

În etapa de fixare se întocmește procesul-verbal de prezentare spre recunoaștere, care constituie sursă de probă și ca toate procesele-verbale încheiate cu prilejul efectuării actelor de urmărire penală, în cele trei părți constitutive (introductivă, descriptivă și concludentă), trebuie să cuprindă date privind: data, locul și împrejurările în care s-a efectuat prezentarea spre recunoaștere; numele, calitatea și instituțiile din care fac parte organul de cercetare și alte persoane participante; numele, prenumele, locul de muncă și domiciliul martorilor asistenți; motivele care au impus prezentarea spre recunoaștere; caracteristicile persoanei sau obiectului prezentat spre recunoaștere, ale obiectelor și persoanelor ce constituie grupul de prezentat: datele personale și calitatea procesuală (martor, victimă) a celui chemat să recunoască.

4. PREZENTAREA PENTRU RECUNOAȘTERE ÎN CAZUL CADAVRELOR, PERSOANELOR, LUCRURILOR ȘI ANIMALELOR

4.1. NOȚIUNEA, SCOPUL ȘI IMPORTANȚA PREZENTĂRII PENTRU RECUNOAȘTERE

Investigațiile ce se efectuează în pricinile penale pun adeseori organele judiciare în posesia unor obiecte sau informații privitoare la persoane și obiecte a căror legătura cu infracțiunea săvârșită sau cu autorul acesteia este neechivocă, după cum, alteori, legătura unor asemenea persoane și obiecte cu infracțiunea comisă e incertă, dar locul și împrejurările în care au fost percepute pot conduce la concluzia existenței unei presupuse legături.

De regulă, în stadiul de început al investigațiilor, identitatea unor asemenea persoane sau apartenența obiectelor nu e cunoscută. Însă, în majoritatea situațiilor, stabilirea fără dubii a identității făptuitorului precum și a apartenenței obiectelor e decisivă pentru evoluția ulterioară a cercetărilor, în sensul că e de natură a contribui la precizarea unor împrejurări esențiale ale pricinii. Astfel, identificarea adevăratului făptuitor pune capăt eforturilor de căutare a acestuia, după cum, dovedirea faptului că instrumentul găsit la locul faptei aparține unei anumite persoane duce la același rezultat.

Posibilitatea recunoașterii persoanelor, de regulă a infractorului, precum și a obiectelor aflate într-un anumit raport cu infracțiunea sau cu făptuitorul, e dată de existența unui ansamblu de însușiri caracteristice particulare, proprii numai lor, strict individualizatoare, irepetabile precum și de conservare în memoria celor care le-au perceput, fie în împrejurări legate de săvârșirea infracțiunii, fie într-un moment anterior sau ulterior comiterii acesteia.

Toate acestea explică necesitatea înfățișării acestor persoane și obiecte aflate într-un raport cert sau presupus cu infracțiunea ori cu infractorul, acelor persoane care le-au perceput în imprejurări de cele mai multe ori legate de infracțiune, în vederea recunoașterii, adică a identificării sau stabilirii apartenenței lor.

În procesul penal această finalitate se realizează prin mijlocirea unei activități-creație a experienței generalizate a organelor de urmărire penală, justificată de rațiuni practice- denumită prezentarea pentru recunoaștere.

Prezentarea pentru recunoaștere este o activitate de tactică criminalistică desfășurată în scopul identificării persoanelor, cadavrelor, lucrurilor sau animalelor care au legătura cu cauza, cu ajutorul persoanei ce le-a perceput anterior și a reșinut în memorie semnalmentele, trăsăturile exterioare ale persoanelor ori caracteristicile obiectelor si animalelor.

Ea constă în prezentarea unei persoane unei alte persoane, cadavrul unei persoane, un lucru, un animal pe care le-a vazut anterior, pentru a se stabili daca le recunoaște.

Prezentarea pentru recunoaștere este o formă de realizare concretă a identificării. Ea constituie, totodată, o metodă de verificare a probelor administrate în cauză ori a versiunilor elaborate pe parcursul urmăririi penale, privind identificarea persoanelor, cadavrelor, lucrurilor și animalelor.

Pe lângă numeroasele metode și mijloace știintifice puse de către tehnica criminalistică la dispoziția organelor judiciare pentru identificarea persoanelor, obiectelor sau fenomenelor, în cazul prezentării pentru recunoaștere se poate vorbi despre o metodă proprie tacticii criminalistice pe baza căreia martorii, persoana ori partea vătămată, suspecții sau inculpații sunt solicitați să identifice persoane, cadavre, obiecte ori animale care au legatură cu cauza.

În cazul prezentării pentru recunoaștere, este vorba de procesul memorial de identificare a unor persoane, lucruri sau animale percepute ori cunoscute anterior. Precizarea se impune pentru prevenirea oricărei confuzii între noțiunea psihică de recunoaștere și noțiunea de recunoaștere în accepțiunea sa juridică, respectiv, de mărturisire a adevărului.

Recunoașterea este un process psihologic mai ușor pentru că reactualizarea informațiilor percepute anterior nu solicită un efort mare, spre deosebire de reproducerea care se întâlnește în cazul mărturiilor obișnuite.

Avându-se în vedere că reprezintă o modalitate tactică de identificare, cu scopul de a contribui la aflarea adevărului, în această accepțiune, ea se apropie de reactivare, atât sub forma reproducerii, cât și a recunoașterii.

Datorită faptului că reprezintă rezultatul unor mecanisme psihologice: observare, memorare, și redare, recunoașterea poate fi mai mult sau mai puțin precisă.

De aceea, în desfășurarea prezentării pentru recunoaștere și, mai ales, în aprecierea rezultatelor obținute trebuie să se țină seama de legile psihice care guvernează procesul cognitiv, de factorii obiectivi și subiectivi ce pot influența perceperea, memorarea și reproducerea.

Sublinierea posibilităților de apariție a erorilor, a identificărilor false, se impune în mod deosebit, deoarece, în cadrul prezentării pentru recunoaștere, elementele de sugestie pot să influențeze ușor declarațiile persoanelor chemate să facă recunoașterea.

Prezentarea pentru recunoaștere nu este enumerată printre mijloacele de probă.

De fapt, nici nu se impune reglementarea acestei activități de către legislația noastră procesuală penală, din moment ce ea nu reprezintă decât o modalitate de ascultare a persoanelor, rezultatul prezentării pentru recunoaștere materializându-se sub forma unor declarații ale martorilor, părții vătămate, suspectului ori inculpatului, declarații obținute potrivit regulilor privind ascultarea.

Se poate aprecia că prezentarea pentru recunoaștere are o importanță egală cu cea a activității de ascultare propriu-zise a oricarui subiect procesual ce cunoaște vreo faptă sau împrejurare, de natură să servească la aflarea adevărului, inclusiv la identificarea autorului ori a victimei unei infracțiuni.

4.2. PREGĂTIREA PREZENTĂRII PENTRU RECUNOAȘTERE

În vederea prezentării pentru recunoaștere trebuie să se faca o pregătire temeinică, deoarece numai în acest mod se poate asigura realizarea scopului urmărit. Pregătirea în vederea prezentării pentru recunoaștere cuprinde mai multe etape importante:

1. Studierea materialelor din dosarul cauzei

2. Ascultarea prealabilă a persoanei care urmeaza să facă recunoașterea

3. Realizarea condițiilor în care se va face prezentarea pentru recunoaștere

În continuare voi dezvolta fiecare etapă pe rând.

4.2.1. STUDIEREA MATERIALELOR DIN DOSARUL CAUZEI

Cu ocazia studierii dosarului cauzei, trebuie să se stabilească persoanele, cadavrele, lucrurile și animalele care urmează să fie recunoscute, persoanele ce pot face identificarea, precum și condițiile în care trebuie să se facă prezentarea pentru recunoaștere.

Studierea dosarului cauzei trebuie să ducă la stabilirea persoanelor cu ajutorul cărora se va face identificarea, a calității acestora în cauză de: martori, suspecți, părți sau persoane vătămate, a posibilităților ce le au de a percepe, reține și reda elemente pe baza cărora urmează să facă recunoașterea.

Stabilirea și realizarea condițiilor în care se va face recunoașterea reprezintă una din principalele preocupări ale organului de urmărire penală înca din momentul studierii materialelor din dosarul cauzei.

4.2.2. ASCULTAREA PREALABILĂ A PERSOANEI CARE URMEAZĂ SĂ FACĂ RECUNOAȘTEREA

Ascultarea persoanei ce urmează să facă recunoașterea este de natură să asigure buna desfășurare a acestei activități și realizarea scopului pe care și-l propune. Cu această ocazie, persoana este solicitată să descrie semnalmentele persoanei ori caracteristicile obiectelor, animalelor care pot duce la identificarea lor.

Ascultarea persoanei ce urmează să facă recunoașterea vizează realizarea mai multor obiective:

cunoașterea posibilităților reale de percepere, memorare și redare ale persoanei;

stabilirea condițiilor de loc, timp și mod de percepere, precum și a factorilor obiectivi ori subiectivi care ar fi putut-o influența;

determinarea datelor referitoare la caracteristicile de identificare percepute și memorate de persoană, pe baza cărora va putea face recunoașterea.

În ascultarea persoanei ce urmează sa facă recunoașterea trebuie să se aprecieze corect în ce măsură declarațiile obținute sunt viciate de factorii care influențează perceperea, stocarea și redarea informațiilor și, în raport cu acestea, dacă ea va putea să recunoască. Cu ocazia ascultării, trebuie să se dea persoanei posibilitatea de a reconstitui în mod independent și de a reda liber infățișarea infractorului, caracteristicile obiectelor sau animalelor care urmează a fi recunoscute, neadmițându-se întrebarile tendențioase.

Tot cu ocazia ascultării, trebuie să se stabileasca dacă perceperea s-a făcut cu ocazia și în condițiile savarsirii infracțiunii ori în alte împrejurări, aspect deosebit pentru aprecierea posibilităților persoanei de a reține elementele pe baza cărora urmează să se facă recunoașterea.

4.2.3. REALIZAREA CONDIȚIILOR ÎN CARE SE VA FACE PREZENTAREA PENTRU RECUNOAȘTERE

Prezentarea pentru recunoaștere trebuie să se facă în condiții asemănătoare celor care au existat în momentul perceperii semnalmentelor persoanelor, caracteristicilor lucrurilor sau animalelor a căror identitate urmează să fie stabilită, ținându-se seama de:

a. Persoana ce urmeaza a fi recunoscută. Această persoană trebuie prezentată într-un grup de cel puțin trei persoane asemănătoare cu ea pentru a se asigura obiectivitatea rezultatului obținut. În alegerea persoanelor din grup trebuie avute în vedere câteva reguli, printre care: persoanele care formează grupul nu trebuie să fie cunoscute celui chemat să facă recunoașterea; să fie străine de cauză; să fie cât mai asemănătoare cu cea care trebuie identificată. Sunt situații când la prezentarea pentru recunoaștere se folosesc fotografiile persoanelor a căror identitate trebuie stabilită, cu toate că rezultatul recunoașterii după fotografie este mai puțin concludent. Aceasta pentru că fotografia nu reușește să redea întocmai trăsăturile fizionomiei persoanei.

b. Cadavrul care urmeaza a fi recunoscut. Prezentarea cadavrului pentru recunoaștere se face cu unele dificultăți, care impun o pregătire specială. Dificultățile se datorează modificărilor naturale consecutive morții și prezentării cadavrului în poziția orizontală, încât aspectul său diferă de cel al persoanei în viață.

c. Obiectul care urmează a fi recunoscut. Organul de urmărire penală trebuie să stabilească grupul de obiecte în care va fi prezentat cel ce trebuie recunoscut. De aceea, o activitate importantă o constituie procurarea de obiecte de același fel cu cel care urmează a fi recunoscut, pentru că recunoașterea se face tot din grup.

d. Locul în care se va desfășura prezentarea pentru recunoaștere. Prezentarea pentru recunoaștere a persoanelor și obiectelor se desfășoară, de obicei, la sediul organului de urmărire penală. Dacă obiectul recunoașterii îl constituie un animal, locul va fi amenajat la o fermă zootehnică între animale de același fel.

e. Iluminarea locului unde se desfășoară prezentarea pentru recunoaștere. Iluminarea locului unde se face prezentarea pentru recunoaștere trebuie să fie foarte bună pentru a da posibilitatea persoanei să observe semnalmentele sau caracteristicile după care se face identificarea.

4.3. PARTICULARITĂȚILE PREZENTĂRII PENTRU RECUNOAȘTERE DE PERSOANE ȘI CADAVRE UMANE

4.3.1. PREZENTAREA PENTRU RECUNOAȘTEREA PERSOANELOR

Atunci când recunoașterea persoanelor se face după semnalmente statice, în camera amenajată pentru desfășurarea acestei activități, vor fi invitate: persoana a cărei identitate urmează a fi stabilită, persoanele din grup- din rândul cărora se va face recunoașterea, precum și martorii asistenți.

Se explică persoanelor prezente și martorilor asistenți activitatea ce urmează să fie desfășurată, precum și scopul acesteia, fără însă a se pronunța numele persoanei a cărei identitate trebuie să fie stabilită. Se atrage atența persoanelor să fie liniștite, să nu-și facă semne, să nu vorbească între ele, să facă numai ce li se solicită, iar dacă au ceva de spus, să o facă în final și numai prin intermediul celui care conduce activitatea. Apoi i se adresează persoanei prezentate pentru recunoaștere invitația de a ocupa locul pe care-l dorește între persoanele din grup. Alegerea locului între persoanele din grup de către cel prezentat pentru recunoaștere se impune pentru a înlătura orice suspiciune cu privire la obiectivitatea rezultatului obținut în urma acestei activități.

Se invită persoana care urmează a face recunoașterea. Dacă cel care urmează să facă recunoașterea are calitatea de martor, i se pune, din nou, în vedere obligația de a declara adevărul. Se cere persoanei care urmează să facă recunoașterea să declare dacă, din grupul ce i se prezintă, recunoaște vreo persoană și să o indice. Întrebarea nu trebuie însoțită de gesturi care ar putea atrage atenția persoanei asupra celui ce urmează să fie recunoascut. Dacă persoana căreia i s-a adresat întrebarea declară că recunoaște vreo persoană din grupul ce i se prezintă, se fotografiază întregul grup prezentat, apoi, separat, cel recunoscut. Fotografiile vor fi anexate la procesul-verbal, pentru a fixa și prin acest mijloc, asemănarea dintre persoanele din grup și cea prezentată pentru recunoaștere.

Fotografierea grupului de persoane se execută în momentul când persoana chemată să facă recunoașterea a pus mâna pe cel recunoscut. Aceasta pentru a nu se crea dubii cu privire la persoana recunoscută, întrucât, în situațiile când indicarea se face prin arătare cu mâna spre grup, unghiul din care se execută fotografierea nu permite redarea corectă a celui recunoscut. Persoana care a făcut recunoașterea este întrebată după ce anume a recunoscut. Declarația acesteia privind semnalmentele ce le-a reținut si care au ajutat-o să facă recunoașterea se consemnează în procesul-verbal la persoana întâi singular.

Persoana recunoscută este legitimată pentru a se stabili cine este, după care va fi întrebată ce are de declarat cu privire la recunoașterea sa. Declarația va fi consemnată, tot la persoana întâi singular, în procesul-verbal de prezentare pentru recunoaștere.

Este posibil ca persoana cu ajutorul căreia urmează să se stabilească identitatea, să declare că nu recunoaște vreo persoană din grupul prezentat. În această situație, modul de desfășurare a activității și rezultatul la care s-a ajuns se consemnează în procesul-verbal de prezentare pentru recunoaștere. O astfel de situație se poate datora, fie faptului că persoana a recunoscut, dar, din diferite motive, s-a abținut să declare aceasta, fie faptul că, într-adevăr, nu a realizat recunoașterea din cauza lipsei elementelor de identificare ori pentru că cel prezentat pentru recunoaștere este altcineva decât cel pe care l-a văzut anterior.

Dacă, după terminarea activității soldată cu un asemenea rezultat, persoana chemată să facă identificarea declară că e recunoscut, dar s-a abținut să arate aceasta ,se procedează, cu consimțământul său, la repetarea prezentării pentru recunoaștere. Înainte de a se repeta prezentarea pentru recunoaștere, persoana este ascultată cu privire la motivele care au determinat-o să se abțina de la a indica pe cel cunoscut.

În asemenea cazuri, repetarea prezentării pentru recunoaștere se va face cu același grup de persoane, întrucât schimbarea grupului ar pune la îndoială obiectivitatea rezultatului obținut.

Persoana a cărei identitate urmează să fie stabilită nu poate fi prezentată spre recunoaștere, în același timp, mai multor persoane. Prezentarea trebuie să se facă în mod separat pentru fiecare persoană în parte, cu respectarea acelorași condiții și luându-se măsura de prevedere ca, până la terminarea acestei activități, persoanele care urmează să facă recunoașterea să nu comunice între ele, iar ordinea așezării persoanelor din grup să fie schimbată de fiecare dată.

Dacă uneia și aceleiași persoane urmează să i se prezinte pentru recunoaștere mai multe persoane, pentru a se asigura obiectivitatea rezultatului obținut, este necesar ca grupul să fie schimbat de fiecare dată, adică fiecare persoană să fie prezentată pentru recunoaștere în alt grup.

În timpul prezentării pentru recunoaștere se impune observarea atentă atât a persoanei chemată să facă recunoașterea, cât și a celei care urmează să fie recunoscută. În acest mod organul de urmărire penală poate deprinde concluzii valoroase pentru stabilirea tacticii în cercetările ulterioare pe care le va efectua în cauză. Observațiile făcute, concluziile deprinse nu vor fi consemnate în procesul-verbal de prezentare pentru recunoaștere, însă ele trebuie notate și folosite în sensul arătat.

4.3.2. PREZENTAREA PENTRU RECUNOAȘTEREA CADAVRELOR

Recunoașterea cadavrelor se caracterizează prin următoarele trăsături:

prezentarea cadavrelor se poate face nu numai în cazul cercetării unor infracțiuni, ci și în alte situații, cum ar fi accidentele de muncă, catastrofe aeriene, feroviare și navale, inundații, cutremure, incendii ș.a.;

cadavrele se prezintă pentru recunoaștere îmbrăcate;

anterior prezentării, cadavrele toaletate/restaurate, după caz;

prezentarea pentru recunoaștere a cadavrelor nu se face în grup, ca în cazul persoanelor în viață;

cadavrul nu va fi prezentat pentru recunoaștere mai multor persoane concomitent, persoanele fiind invitate separat spre a face recunoașterea (pentru a se evita sugestionările colective);

cadavrul va fi prezentat în diferite poziții (față, profil), pentru a i se ușura identificarea.

Organul judiciar însărcinat cu coordonarea acestei activități va avea în vedere următoarele aspecte:

identificarea poate fi îngreunată de factori multipli, precum aspectul cadavrului, starea și poziția acestuia, alterările ori mutilările grave, alături de tensiunea psihică a celui chemat să facă identificarea, în special în cazurile în care este vorba de un membru al familiei;

organul judiciar va apela, în vederea identificării cadavrului, în primul rând la persoane care au reclamat dispariția unor membri de familie, rude, prieteni, vecini etc.;

în situația în care numărul de elemente identificatoare este unul mic, rezultatele recunoașterii trebuie interpretate cu multa rezervă, spre a se evita falsele identificări. Aceeași regulă se recomandă a fi respectată și în situația în care identificarea se va face după obiecte de vestimentație ori obiecte găsite asupra cadavrului;

dacă starea cadavrului nu permite prezentarea directă (a fost găsit în stare de putrefacție avansată ori a fost înhumat anterior), pentru identificare se vor folosi fotografiile și obiectele găsite asupra acestuia;

se recomandă ca, în cazul în care identificarea este realizată de către un membru de familie ori persoane asupra cărora imaginea cadavrului ar putea avea un puternic impact psihologic, să se prezinte mai întâi fotografii ale cadavrului și abia apoi să aibă loc prezentarea directă.

4.4. PARTICULARITĂȚILE PREZENTĂRII PENTRU RECUNOAȘTERE DE LUCRURI ȘI ANIMALE

4.4.1. PREZENTAREA PENTRU RECUNOAȘTERE A LUCRURILOR

De regulă, lucrurile sunt prezentate pentru recunoașterea persoanelor sau părților vătămate prin săvârșirea diferitelor infracțiuni, înainte de a li se restitui bunurile ridicate de la infractori.

Persoana care face recunoașterea trebuie să fie ascultată în legatură cu bunurile ce urmează să fie recunoscute. Se verifică relatările persoanei privind caracteristicile obiectelor pentru a se constata dacă ele corespund cu ale celor ce urmează să fie identificate. De asemenea, va fi ascultat făptuitorul și numai după aceea se va trece la recunoașterea propriu-zisă.

Obiectul prezentat pentru recunoașere va fi expus între mai multe obiecte având caracteristici asemănătoare, însă nu cu asemănare perfectă, specifice bunurilor produse în serie. Când nu pot fi gasite alte obiecte asemănătoare, obiectul poate fi prezentat în mod individual, de exemplu, în cazul unor picturi, sculpturi ori altor unicate.

Persoanei chemate să facă recunoașterea trebuie să i se dea posibilitatea să examineze detaliat obiectele pentru a putea realiza identificarea. La prezentarea pentru recunoaștere a lucrurilor este necesară, de asemenea, asistența a doi martori.

4.4.2. PREZENTAREA PENTRU RECUNOAȘTERE A ANIMALELOR

Această activitate trebuie să se desfășoare într-un cadru corespunzător -un loc special amenajat. Animalul se prezintă într-un grup de cel puțin trei animale asemănătoare.

La recunoașterea animalelor, cel care conduce această activitate, ca și martorii asistenți, trebuie să observe modul cum reacționează animalul la apropierea persoanei care face recunoașterea sau cum se comportă atunci când este strigat pe nume, amănunte necesare a fi consemnate în procesul-verbal, fiind de natură a forma convingerea organului de urmărire penală asupra certitudinii rezultatului obținut, atunci când recunoașterea este facută de către cel care susține că îi aparține animalul.

4.5. FIXAREA REZULTATELOR PREZENTĂRII PENTRU RECUNOAȘTERE

Modul de desfășurare și rezultatul prezentarii pentru recunoaștere a persoanelor, cadavrelor, lucrurilor și animalelor se consemnează într-un proces-verbal, care constituie mijloc de probă și trebuie să cuprindă:

titlul;

anul, luna, ziua și locul unde a fost încheiat;

numele, prenumele, calitatea celor care au participat la această activitate și unitatea din care fac parte;

motivele care au determinat prezentarea pentru recunoaștere;

persoana, lucrul, animalul prezentate pentru recunoaștere;

numele, prenumele, vârsta, ocupația, domiciliul și actul de identitate ale martorilor asistenți, apărătorului (dacă a participat);

condițiile de loc, timp și iluminare în care s-a facut prezentarea pentru recunoaștere;

mențiunea că persoana prezentată pentru recunoaștere a fost invitată să-si aleagă locul pe care îl dorește între persoanele din grup;

numele, prenumele, domiciliul și actul de identitate a persoanelor din grupul cărora s-a efectuat recunoașterea de persoane;

datele necesare identificării persoanelor fizice ori juridice de la care au fost procurate lucrurile sau animalele din grupul cărora s-a efectuat recunoașterea unora dintre acestea;

numele, prenumele și domiciliul persoanei cu ajutorul căreia s-a făcut recunoașterea, cu indicarea actului ei de identitate și a organului emitent;

mențiunea că martorului care a facut recunoașterea i s-a pus în vedere obligația de a declara adevărul și a fost prevenit asupra răspunderii pentru mărturie mincinoasă;

modul în care a decurs recunoașterea- imediat, cu ezitări etc.;

faptul că persoana recunoscută a fost legitimată, în prezența participanților la prezentarea pentru recunoaștere;

declarația persoanei ce a făcut recunoașterea, cu privire la semnalmentele ori caracteristicile după care a recunoscut, consemnată la persoana întâi singular;

menționarea, în același mod, a declarației persoanei recunoscute, cu privire la recunoașterea sa;

mențiune despre fotografiile executate;

mențiune cu privire la existența sau lipsa observațiilor persoanelor din grup, martorilor asistenți, persoanei care a făcut recunoașterea și a obiecțiilor celei recunoscute;

formula de încheiere;

semnăturile organului de urmărire penală și ale celorlalte persoane care au participat la desfășurarea activității.

La procesul-verbal de prezentare pentru recunoaștere, trebuie să fie atașată planșa cu fotografiile executate cu această ocazie.

Pe baza rezultatului prezentării pentru recunoaștere se impune efectuarea altor acte de urmărire penală, în raport cu necesitățile cauzei. Astfel, rezultatul prezentării pentru recunoaștere poate constitui temeiul ascultării unor martori, ascultării suspectului ori inculpatului, efectuării unor percheziții, ridicări de obiecte și înscrisuri etc. Declarația persoanei recunoscute și a celei care a făcut recunoașterea se consemnează în procesul-verbal de prezentare pentru recunoaștere.

Declarația persoanei cu ajutorul căreia s-a făcut identificarea se referă la semnalmentele sau caracteristicile ce au constituit baza recunoașterii ori cuprinde precizarea că nu reușește să indice pe cineva din grupul ce i se prezintă. Ulterior, poate fi ascultată detaliat, pentru a preciza și alte amănunte, în condițiile când a făcut recunoașterea, sau motivele pentru care nu a reușit să facă acest lucru.

Cât privește persoana recunoscută, declarația sa, ce se consemnează în procesul- verbal de prezentare pentru recunoaștere, poate privi faptele pe care le-a săvârșit și au impus efectuarea acestei activități- caz când relatările sale se redau pe scurt în procesul- verbal – urmând a fi ascultată ulterior, separat.

4. STUDIU DE CAZ – APLICAȚIA INFORMATIZATĂ „CDN” – MIJLOC DE IDENTIFICARE A PERSOANELOR DISPĂRUTE, PERSOANELOR ȘI CADAVRELOR CU IDENTITATE NECUNOSCUTĂ

Importanța aplicației CDN presupune următoarele aspecte:

Înregistrarea, stocarea și căutarea fișelor în raport de categoria din care fac parte persoanele, după ID- AFIS. Creșterea operativității prin scurtarea timpului de căutare în bazele de date locale de la stațiile teritoriale AFIS.

Posibilitatea extinderii examinărilor în baza de date centrală în funcție de parametrii stabiliți;

Vizualizarea rapidă a fotografiilor și mențiunilor de pe fișele existente în baza de date;

Realizarea și listarea unor statistici în funcție de județ, categorii de persoane, sex, vârstă, perioadă de timp, etc.

Actualizarea bazelor de date în concordanță cu soluționarea cauzelor.

Evoluția situației persoanelor dispărute în împrejurări suspecte, a cadavrelor și persoanelor cu identitate necunoscută aflate în evidența cartotecilor antropologice, calitatea completării fișelor și operativitatea înaintării acestora la cartoteci, creșterea numărului de activități specifice desfășurate pentru clarificarea situației categoriilor sus-menționate, au generat realizarea programului de identificare automat după semnalmente, îmbrăcăminte, fotografii și alte date de interes, denumit „CDN”.

Aplicația informatizată „CDN” este un pachet de programe care gestionează și întreține o bază de date ce conține informațiile din fișele de identificare a persoanelor dispărute, a persoanelor și cadavrelor cu identitate necunoscută întocmite de lucrătorii anume desemnați la unitățile de poliție. Mai jos voi prezinta macheta folosită:

Persoana dispărută

Programul trebuie să conțină: Nume; Prenume; Tată; Mamă; Domiciliu; Data nașterii; Județul nașterii; Țara nașterii; Localitatea nașterii; Sex; Vârstă; Grupa sanguină; RH; Dispărut la data; Din localitatea; Cauze presupuse ale dispariției; ID AFIS corespondent.

Activități ce se desfășoară în cazul persoanelor dispărute în condiții suspecte și completarea corespunzătoare a fișei tip „D”

Pe parcursul cercetării din punct de vedere criminalistic se urmărește identificarea și ridicarea următoarelor categorii de urme, obiecte și înscrisuri:

a) urme digito – palmare, ce sunt relevate de pe obiecte de uz personal, mobilier, înscrisuri, precum și alte locuri sau obiecte accesibile persoanei dispărute. Urmele digitale ridicate de pe anumite obiecte accesibile persoanei dispărute sunt atașate fișei de identificare tip „D” care se înaintează la AFIS unde este arondat județul respectiv, numai la mărimea naturală (ca pentru urmele ridicate de la fața locului în cazul săvârșirii unei infracțiuni), pentru a fi comparate cu impresiunile cadavrelor cu identitate necunoscută din banca de date a sistemului AFIS.

b) fire de păr ce pot proveni din zona capilară, subaxială și pubiană, care sunt găsite pe obiecte de îmbrăcăminte sau alte lucruri folosite de persoana dispărută, precum și resturi de unghii sau alte urme biologice pentru stabilirea grupei sanguine;

c) înscrisuri din care să rezulte intențiile persoanei dispărute (jurnale, bilete lăsate în mod voit, literatură cu tematică de aventuri, psihologică etc. care atestă aprofundarea acesteia) ori persoanele cu care poate intra în legătură (agende telefonice, corespondență, însemnări etc.);

d) documente din care să rezulte afecțiunile medicale, grupa sanguină, particularități ale sistemului osos și dentar, semne particulare (bilete de externare din spital, rețete medicale, radiografii dentare sau ale altor structuri osoase);

e) obiecte care evidențiază particularități ale dentiției și sistemului osos (proteze dentare sau aparate de corecție, corsete metalice, încălțăminte ortopedică, proteze oculare, auditive ori ale aparatului locomotor, precum și alimente care păstrează urmele dinamice ale dentiției).

Dacă nu s-a reușit clarificarea situației persoanei dispărute, la împlinirea termenului de 20 de ani de la data înregistrării dispariției, datele din fișa de identificare tip „D” vor fi trecute automat de programul aplicației „CDN” în evidența pasivă și se vor mai păstra timp de 10 ani, după care acestea se vor șterge automat din evidența „CDN”, sau cel mai târziu însă atunci, când persoana dispărută ar încheia al 99-lea an de viață. În situația cazurilor rezolvate se face mențiunea de rezolvare a cazului prin schimbarea rezoluției în aplicația „CDN”, iar datele din fișa tip „D” sunt șterse din aplicație la 2 ani de la modificarea rezoluției.

Datele despre persoanele dispărute în vârstă de peste 70 ani se șterg automat din aplicația „CDN”, când persoana în cauză împlinește 99 de ani.

Semnalmente

Statură: Înălțime; Greutate; Corpolență.

Piele: Culoare; Tatuaje; Cicatrici; Semne particulare.

Fața: Părul; Urechile; Conturul feței.

Dantura: Dinți; Odontograma.

Trăsături: Fruntea; Ochii; Nasul; Mustață / Barbă; Gura; Bărbia.

Foto – 5 fotografii disponibile.

Particularități: Mersul; Vorbirea; Accentul.

Membre: Superioare; Inferioare.

Îmbrăcăminte

Bancnote găsite asupra persoanei dispărute

Obiecte găsite asupra persoanei dispărute

Date de interes operativ

Persoană cu identitate necunoscută

Machetele din imagine trebuie să conțină: Data găsirii; Locul unde a fost găsită; Data internării; Unitatea unde a fost internată; Sex (M – F); Vârsta aproximativă; Grupa sanguină; RH; Data dispariției; Nume și prenume probabil; ID AFIS corespondent.

Activități ce se desfășoară în cazul persoanelor cu identitate necunoscută și completarea corespunzătoare a fișei tip „P”

De îndată, cât și în situația primirii unor sesizări din partea unităților sanitare cu privire la faptul că au internat astfel de persoane, se constituie echipa operativă care se deplasează la locul unde este internată persoana în cauză și desfășoară următoarele activități:

a) stabilirea împrejurărilor în care a fost găsită, unde, când, de către cine, însoțitorul, cu ce mijloc a fost transportată și ora sosirii la unitatea sanitară, precum și a minimului de date cu privire la identitatea acestuia;

b) amprentarea digito-palmară a persoanei, fotografierea față, profil stânga-dreapta și în picioare, a semnelor particulare cât și a vestimentației, încălțămintei, obiectelor și documentelor purtate de acesta la data găsirii;

c) stabilirea exactă a semnalmentelor (odontogramă) potrivit rubricii din fișa de identificare, în care se menționează și celelalte date rezultate din investigare (nume la care răspunde, ticuri, deficiențe sau particularități manifestate în vorbire, semne particulare, vestimentația avută etc.);

d) în raport de primele date obținute, verificările și investigațiile sunt continuate ulterior, în mod direct sau prin intermediul personalului sanitar.

Datele din fișele întocmite persoanelor cu identitate necunoscută care fug din unitatea sanitară, sunt trecute automat în evidența persoanelor dispărute și după 20 ani de la data internării, sunt trecute în evidența pasivă pentru o perioadă de 10 ani, după care sunt șterse de program.

Dacă nu s-a reușit identificarea persoanelor internate într-o unitate sanitară timp de 20 ani și ulterior decedează, datele din fișele de identificare tip „P”, vor fi trecute automat de programul aplicației „CDN” într-o evidență pasivă, și se vor mai păstra timp de 10 ani, după care acestea se vor șterge din evidența aplicației „CDN”, iar fișele se vor păstra la Serviciul Criminalistic.

Datele din fișele persoanelor cu identitate necunoscută, cărora li s-a atribuit nume pe cale judecătorească, sunt trecute în evidența pasivă și se vor mai păstra timp de 10 ani, după care acestea se vor șterge automat din evidența aplicației „CDN”, iar fișele se vor păstra la Serviciul Criminalistic.

SPEȚĂ: Numita V. V., fiica lui M. și E., născută la data de 20.08.1926, județul Vâlcea, dispărută la data de 19.04.2003 din București, sectorul 5, a fost găsită în baza de date informatizată „C.D.N.” în postură de persoană cu identitate necunoscută internată la data de 25.06.2003 și avea numele probabil „Victorița”

Cadavru cu identitate necunoscută – semnalmente

În cazul cadavrului cu identificare necunoscută, în aplicatie trebuie introduse următoarele date: Data găsirii; Locul unde a fost găsit; Starea corpului; Unde a fost înhumat; Data probabilă a decesului; Cauza probabilă a morții; Sex; Vârstă aproximativă; Grupă sanguină; RH; Nume și prenume probabil; ID AFIS corespondent.

Activități ce se desfășoară în cazul cadavrelor cu identitate necunoscută și completarea corespunzătoare a fișei tip „C”

Echipa de cercetare deplasată la fața locului procedează la executarea următoarelor activități:

a) fotografierea de orientare a locului găsirii cadavrului;

b) toaletarea sumară și fotografierea metrică (color) a cadavrului în starea în care a fost găsit, precum și a obiectelor aflate asupra sa;

c) transportarea la laboratorul de medicină legală unde se procedează la toaletarea corespunzătoare, urmată de fotografierea față, profil stânga-dreapta ( pe cât posibil cu ochii deschiși: este necesară această măsură în vederea stabilirii algoritmului de recunoaștere facială) și de detaliu a eventualelor semne particulare (tatuaje, cicatrici, amputări, malformații etc.);

d) amprentarea digito-palmară, ridicarea de fire de păr din zonele capilară și pubiană, precum și recoltarea depozitului subunghial;

e) probele biologice ridicate sunt ambalate și sigilate în vederea expertizării lor ulterioare sau păstrării la dosar;

f) descrierea exactă a semnalmentelor, semnelor particulare, dentiției, vestimentației, încălțămintei, obiectelor și înscrisurilor găsite asupra cadavrului, urmărindu-se completarea întregii rubrici prevăzută în fișa de identificare tip ,,C”;

g) cu ocazia necropsiei se solicită recoltarea de probe biologice, în vederea stabilirii ulterioare în laborator, a grupei sanguine și alcoolemiei, urmărindu-se și realizarea acestora;

h) obiectele, îmbrăcămintea și încălțămintea găsite asupra cadavrului sunt supuse examinării și expertizării criminalistice sau de altă natură, fiind totodată fotografiate metric sau în detaliu ( pe cât posibil color) când prezintă particularități specifice.

FOTO – Cadavru cu identitate necunoscută

Dacă după 20 de ani, de la data găsirii cadavrului, nu s-a reușit identificarea sa, datele din fișa de identificare tip „C”, vor fi trecute de programul aplicației „CDN” în evidența pasivă și se vor mai păstra timp de 10 ani, după care acestea se vor șterge automat din evidența „CDN”.

Cadavru cu identitate necunoscută – odontograma

SPEȚĂ: Numitul C. V., fiul lui C. și A., născut la 17.09.1947 în București, dispărut la data de 20.02.2004 din București, sectorul 5, a fost identificat în banca de date informatizată „C.D.N.”, ca fiind cadavrul cu identitate necunoscută, găsit la data de 25.02.2004 în Pădurea Lunca Mare, județul Teleorman

Cadavru cu identitate necunoscută- SPEȚĂ

Cadavru cu identitate necunoscută – SPEȚĂ

Dromoman

În cazul dromomanului trebuie să se completeze: Nume; Prenume (al doilea prenume dacă este cazul); Prenume tată; Prenume mamă; Domiciliu; Date despre persoana capabilă să-l identifice; Data nașterii; Țara nașterii; Județul nașterii; Localitatea nașterii; Sex; Vârstă; Grupă sanguină; RH; ID AFIS corespondent.

Foto – Dromoman

Rezoluția

Fiecare fișă de identificare are o rezoluție ce poate avea una din următoarele valori:

1. Aflată în evidența activă;

2. Soluționată prin identificare în propria unitate;

3. Soluționată prin identificare de altă unitate de poliție;

4. Trecută în evidența pasivă.

Rapoartele ce se obțin detaliat sunt o statistică și un set de situații pentru toate categoriile de persoane aflate în evidență și anume:

Situația cartotecii antropologice;

Situația persoanelor dispărute;

Situația persoanelor cu identitate necunoscută;

Situația cadavrelor cu identitate necunoscută.

Căutare în baza de date

Interfață preluare date

CONCLUZII

Ca o primă concluzie putem afirma că identificarea reprezintă problema centrală a investigației criminalistice. Identificarea criminalistică poate fi definită ca un proces de constatare a identității unor persoane, obiecte sau fenomene, aflate în legatură cauzală cu fapte ilicite, prin metode stiințifice criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar. Identic înseamnă „exact, la fel, perfect asemănător (cu cineva sau ceva); întocmai, aidoma”, iar identificarea este un „ansamblu de mijloace și metode folosite de organele judiciare pentru stabilirea identității unei persoane pe baza trăsăturilor și particularităților acesteia”.

Realizarea identificării presupune stabilirea nerepetabilității unui obiect prin evidențierea deosebirilor față de orice alt obiect. Identificarea se stabilește pe baza caracteristicilor generale și individuale.

Identificarea, fiind un proces dialectic, nu trebuie interpretată în mod rigid. Scopul final al identificării în Criminalistică, îl reprezintă stabilirea concret – individuală a obiectelor și persoanelor, prezentând importanță nu numai stabilirea identității, ci și stabilirea diversității.

Pentru a se realiza identificarea, sunt necesare două categorii de obiecte:

a. Obiectele (urmele) descoperite în câmpul infracțional sau create în procesul săvârșirii unei infracțiuni, denumite și obiecte concrete sau de identificat.

b. Obiectele despre care se presupune că au creat urmele descoperite în câmpul infracțional, denumite și obiecte verificate sau identificatoare.

Fundamentul metodologic al identificării criminalistice constă în selectare și comparare. Identificarea criminalistică are două faze:

a. Examinarea separată a urmelor și a modelelor de comparație, stabilindu-se caracteristicile de gen și cele individuale; sunt excluse cele cu particularități deosebite.

b. Examinarea comparativă presupune stabilirea coincidenței sau concordanței ori stabilirea deosebirilor sau neconcordanței dintre urmă și modelele de comparație. Examinarea se face prin următoarele metode:

metoda confruntării (microscoape comparatoare, lămpi cu radiații ultraviolete, fotografia de examinare etc)

metoda juxtapunerii (care constă în așezarea urmelor/obiectelor de comparat în același câmp vizual, cât mai aproape unul de celălalt)

metoda îmbinării pentru obținerea continuității liniare (urme de tăiere, striațiile de pe gloanțe etc)

metoda suprapunerii, care constă în așezarea urmelor una peste cealaltă, în vederea determinării identității formale

metoda proiectării concomitente pe același ecran a imaginilor comparate, juxtapuse sau suprapuse.

Prezentarea pentru recunoaștere este o altă activitate de tactică criminalistică care urmărește stabilirea identității unei persoane, animal sau obiect, de către acele persoane care le cunoșteau anterior. Această activitate se desfășoară prin activitatea de examinare nemijlocită a obiectelor, animalelor sau persoanelor, respectiv prin prezentarea acestora pentru identificarea persoanelor care fac recunoașterea, însa se poate face recunoașterea și numai după fotografiile acestora. Această activitate poate fi desfășurată în orice fază a procesului penal.

BIBLIOGRAFIE

I. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

Aionitoaie C. s.a, Tactică criminalistică, Serviciul Editorial si Cinematografic, Bucuresti, 1989.

Aionitoaie C., Bercheșan V. s.a., Tratat de tactică criminalistică, ediția a II-a revizuită și completată, Editura Carpați, Oradea, 1992.

Anghelescu I., Expertiza criminalistică a vocii și vorbirii, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978.

Anghelescu I., în colectiv, Dicționar de criminalistică, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984.

Beliș V., Medicina legală -curs pentru facultățile de drept, Editura Juridică, ediția a III-a, București, 2000.

Bercheșan V., Ruiu M., Tratat de tehnică criminalistică, Editura Little Star, București, 2004.

Cârjan L., Compendiu de criminalistică, Editura Fundației România de Mâine, București, 2004

Cârjan L., Criminalistica – Tratat, Editura Pinguin Book, București, 2005.

Cârjan L., Chiper M., Criminalistică. Tradiție si modernism, Editura Curtea Veche, București, 2009.

Coman L., Constantin I. R., în lucrarea colectivă Tratat practic de criminalistică, vol.I, Editura Ministerului de Interne, București, 1992.

Coroiu V., Cioacă C., Panfil G., Tălpău F., Toader C., Tehnică criminalistică. Curs universitar pentru studenții Academiei de Poliție, Editura Estfalia, București, 2010.

Culcea D., Criminalistica (note de curs), Editura Național, București, 1998.

Drăghici C., Iacob A., Iftimie C., Metode si Tehnici moderne de cercetare și identificare criminalistică, Editura Lumina Lex, București, 2004.

Drăghici C., Lupu M., Tehnica criminalistică, Editura Fundația Culturală LIBRA, București, 2004.

Dumitrescu C., Curs de tehnică criminalistică, vol.II, Editat de Școala de ofițeri a Ministerului de Interne, București, 1983.

Grofu N., Coroiu V., Tăut L., Manual de tactică criminalistică, Editura Estfalia, București, 2011.

Ionescu L., Sandu D., Identificarea criminalistică, Editura Științifică, București, 1990.

Ionescu F., Criminalistică, Editura Universitară, București, 2008.

Lorincz A. – L., Drept procesual penal. Curs universitar, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2010.

Mircea I., Valoarea criminalistică a unor urme de la locul faptei, Editura „Vasile Goldiș”, Arad, 1996.

Mircea I., Criminalistica, Ediția a II a, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2010.

Neagu I., Tratat de procedură penală, Partea specială, Editura Universul Juridic, București, 2013.

Olteanu G. I., Ruiu M., Tactica Criminalistică, Editura Laboratories S.R.L., București, 2009.

Popa Gh., Tehnica criminalistică. Curs universitar, Editura Prouniversitaria, București, 2008.

Ruiu M., Panfil G., Tehnică criminalistică, Editura Estfalia, București, 2007.

Stancu E., Tratat de Criminalistică, Editura Universul Juridic, București, 2009.

Stelzer E., Teoria și metodologia criminalistică generală, Editura Științifică Germană, Berlin, 1977.

Suciu C., Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972.

Udroiu M., Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală. Sinteze și grile, Editura C.H. Beck, București, 2014.

II. ARTICOLE, STUDII ÎN REVISTE DE SPECIALITATE

Anghelescu L., Metodă de identificare a persoanelor după voce și vorbire în limba română, CNST, Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, Brevet de Invenție nr. 5556/21.IV.1972.

Colectiv, Școala Românească De Criminalistică, Ministerul de Interne, București, 1975

Duca C., Aparatură criminalistică modernă și sisteme de procesare a imaginilor, în „Criminalistica”, nr. 4/2000.

Enache P., Prezent și perspectivă în știința criminalistică, Editura Serviciul editorial și cinematografic, București, 1979

Hurdubaie I., Informatica în Criminalistică, în ”Criminalistica”, nr. 1/2000.

BIBLIOGRAFIE

I. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

Aionitoaie C. s.a, Tactică criminalistică, Serviciul Editorial si Cinematografic, Bucuresti, 1989.

Aionitoaie C., Bercheșan V. s.a., Tratat de tactică criminalistică, ediția a II-a revizuită și completată, Editura Carpați, Oradea, 1992.

Anghelescu I., Expertiza criminalistică a vocii și vorbirii, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978.

Anghelescu I., în colectiv, Dicționar de criminalistică, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984.

Beliș V., Medicina legală -curs pentru facultățile de drept, Editura Juridică, ediția a III-a, București, 2000.

Bercheșan V., Ruiu M., Tratat de tehnică criminalistică, Editura Little Star, București, 2004.

Cârjan L., Compendiu de criminalistică, Editura Fundației România de Mâine, București, 2004

Cârjan L., Criminalistica – Tratat, Editura Pinguin Book, București, 2005.

Cârjan L., Chiper M., Criminalistică. Tradiție si modernism, Editura Curtea Veche, București, 2009.

Coman L., Constantin I. R., în lucrarea colectivă Tratat practic de criminalistică, vol.I, Editura Ministerului de Interne, București, 1992.

Coroiu V., Cioacă C., Panfil G., Tălpău F., Toader C., Tehnică criminalistică. Curs universitar pentru studenții Academiei de Poliție, Editura Estfalia, București, 2010.

Culcea D., Criminalistica (note de curs), Editura Național, București, 1998.

Drăghici C., Iacob A., Iftimie C., Metode si Tehnici moderne de cercetare și identificare criminalistică, Editura Lumina Lex, București, 2004.

Drăghici C., Lupu M., Tehnica criminalistică, Editura Fundația Culturală LIBRA, București, 2004.

Dumitrescu C., Curs de tehnică criminalistică, vol.II, Editat de Școala de ofițeri a Ministerului de Interne, București, 1983.

Grofu N., Coroiu V., Tăut L., Manual de tactică criminalistică, Editura Estfalia, București, 2011.

Ionescu L., Sandu D., Identificarea criminalistică, Editura Științifică, București, 1990.

Ionescu F., Criminalistică, Editura Universitară, București, 2008.

Lorincz A. – L., Drept procesual penal. Curs universitar, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2010.

Mircea I., Valoarea criminalistică a unor urme de la locul faptei, Editura „Vasile Goldiș”, Arad, 1996.

Mircea I., Criminalistica, Ediția a II a, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2010.

Neagu I., Tratat de procedură penală, Partea specială, Editura Universul Juridic, București, 2013.

Olteanu G. I., Ruiu M., Tactica Criminalistică, Editura Laboratories S.R.L., București, 2009.

Popa Gh., Tehnica criminalistică. Curs universitar, Editura Prouniversitaria, București, 2008.

Ruiu M., Panfil G., Tehnică criminalistică, Editura Estfalia, București, 2007.

Stancu E., Tratat de Criminalistică, Editura Universul Juridic, București, 2009.

Stelzer E., Teoria și metodologia criminalistică generală, Editura Științifică Germană, Berlin, 1977.

Suciu C., Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972.

Udroiu M., Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală. Sinteze și grile, Editura C.H. Beck, București, 2014.

II. ARTICOLE, STUDII ÎN REVISTE DE SPECIALITATE

Anghelescu L., Metodă de identificare a persoanelor după voce și vorbire în limba română, CNST, Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, Brevet de Invenție nr. 5556/21.IV.1972.

Colectiv, Școala Românească De Criminalistică, Ministerul de Interne, București, 1975

Duca C., Aparatură criminalistică modernă și sisteme de procesare a imaginilor, în „Criminalistica”, nr. 4/2000.

Enache P., Prezent și perspectivă în știința criminalistică, Editura Serviciul editorial și cinematografic, București, 1979

Hurdubaie I., Informatica în Criminalistică, în ”Criminalistica”, nr. 1/2000.