Prezentarea Orasului Timisoara

Noțiuni introductive despre serviciile publice de interes general

Serviciul public reprezinta un organism constituit de către stat, județ sau chiar o comună, care are o competentă și o putere determinata, cu mijloace financiare obtinute din bugetul general al admnistratiei, care este pus la dispoziția populatiei pentru a satisface continuu o nevoie generala, căreia inițiativa din mediul privat nu ar putea să-i ofere decât o incompletă satisfactie.

Serviciul public reprezinta un mijloc al administrației prin care cetatenii beneficiaza de servicii de interes general, în regimul puterii politice.

Realizarea serviciilor publice este caracteristica exclusiva a autorităților deliberative si a consiliilor locale iar organizarea și funcționarea lor reprezinta caracteristica autorităților executive, adică a prefecturilor și primariilor. În categoria de servicii publice se pot include:

-Servicii publice cu caracter statal

-Serviciile publice de gospodărie comunală 

-Servicii comunitare (înființate la nivel local, dar și județean)

-Servicii publice comerciale

-Servicii publice pentru activități culturale

– Alte servicii publice locale

După criteriul naturii serviciilor publice se pot distinge:

–  Servicii publice administrative(S.P.A.)

–  Servicii publice industriale și comerciale(S.P.I.C)

După modul în care se realizează interesul general deosebim:

–  servicii publice al căror scop este satisfacerea directă și individuală a cetățenilor

– servicii publice care oferă avantaje particularilor în mod indirect

–  servicii publice destinate colectivității în ansamblu

Din punct de vedere al importantei sociale deosebim:

–  servicii publice vitale (alimentare cu apa, canalizare)

– servicii publice facultative (amenajare parcuri și locuri de distracții, centre de informare etc.)

Problema clasificarii serviciilor publice nu este încă total clarificata, existând, conform specialiștilor, anumite criterii foarte variate de clasificare. Definiția oferita de catre Asociația Americană de Marketing în 1960 are avantajul de a fi formulata de o importanta instituție științifică.

Potrivit AMA, “serviciile reprezintă activități, beneficii sau utilități care sunt oferite pe piață sau prestate în asociere cu vânzarea unui bun material”. Pe o directie similară se situează K.L. Blois (1974) conform caruia “serviciul reprezintă orice activitate care oferă beneficii fără să presupună în mod obligatoriu un schim de bunuri tangibile”.

Definiția, deși elaborată in mod insuficient, pune în discuție una dintre caracteristicile cele mai importante ale serviciilor și anume intangibilitatea. Ambele definiții abordeaza serviciile din unghiul prestatorului.

Anumiti autori au incercat să definească serviciile și din poziția consumatorului . Astfel, conform specialiștilor americani Besson Richard M. Și David W. Jackson “ pentru consumator , serviciile reprezintă activități care se finalizează prin obținerea unui beneficiu sau a unei utilități; activități pe care nu poate sau nu dorește să le presteze el însuși”

Foarte clara se dovedește a fi definiția dată de Leonard L. Berry (1980) conform caruia “ serviciul este o activitate, un efort , o permanentă”. Philip Kotler oferă următoarea definiție în anul 1986: “serviciul reprezintă orice activitate sau beneficiu pe care o parte o poate oferi alteia, care este în general intangibil și al cărei rezultat nu presupune dreptul de proprietate asupra unui bun material”.

Ca o incercare de a sintetiza atat experienta teoretică cat și cea practică referitoare la definirea serviciilor și deosebirea lor de bunurile corporale, în lucrarea “Economia serviciilor” autorii au formulat următoarea definiție: “ serviciile reprezintă o activitate umană, cu un conținut specializat, având ca rezultat efecte util, imateriale și intangibile destinate satisfacerii unei nevoi sociale. In acelasi timp, serviciile reprezinta activități de sine stătătoare, autonomizate în cadrul procesului adâncirii diviziunii sociale a muncii și sunt organizate in mod distinct în sectorul tertiar”.

Caracteristicile principale ale serviciilor reies din specificul muncii realizate în această sferă, tipul de comercializare, criteriile prin care se delimiteaza serviciile față de celelalte elemente ale activității economice și sociale etc.

Serviciile pot fi caracterizate, în primul rând, prin forma lor imateriala. Munca bazata pe rpestarea de servicii nu se concretizează, de obicei, în bunuri cu existența obiectuală, ci sub forma anumitor activități sau faze ale anumitor procese de producție sau de consum. Caracterul imaterial al serviciilor demonstreaza astfel, pentru acestea, denumirea de “ invizibile”.

Aceasta caracteristica face ca o multime de servicii să nu fie “transferabile” sau comercializabile in exteriorul locului de realizare, ele fiind produse “ în situ” ( adica la domiciliul consumatorului). Serviciile sunt caracterizate, de asemenea, prin nestocabilitate.

Fiinda nu au, de obicei, o formă materială, serviciile nu se pot stoca și păstra pentru consumul ulterior.

Această caracteristică are anumite avantaje în cadrul desfășurarii activităților respective, prin faptul ca asigura o eficienta ridicate ca urmare a faptului ca elimină dificultățile legate de distribuția fizică a serviciilor, manipularea lor, crearea de condiții adecvate de depozitare si păstrare; dar provoaca și anumite dezavantaje, in special în asigurarea unui echilibru intre oferta si cerere și realizarea efectivă a serviciilor.

Caracteristica nestocabilitatii este abordata de anumiti autori prin caracteristica de perisabilitate sau non-durabila (deși termenii nu se suprapun în totalitate). Serviciile sunt, de asemenea, intangibile; ele nu se pot percepe, putand fi evaluate prin utilizarea  unuia din simțurile fizice.

Lipsa unor proprietăți tangibile face caaprecierea și verificarea calității serviciilor sa fie imposibila înainte de cumpărare sau chiar inainte de consum. În astfel de condiții, vânzarea serviciilor presupune eforturi marite de cunoaștere a cererii și de dezvoltare a creșterii acesteia, de câștigare a încrederii și de scadere a incertitudinii prin adăugarea unei evidențe fizice exprimate prin calitatea personalului, caracteristicile echipamentelor, nivelul prețurilor etc.

Un alt atribut il constituie coincidenț, atat în timp cat și in spațiu, a producției și a consumului, mentionata în literatura de specialitate și sub numele de indivizibilitate sau inseparabilitate.

Faptul că serviciile se exteriorizează, de cele mai multe ori, sub forma de activități, pentru realizarea lor, necesita prezenta în același loc si a prestatorului și a beneficiarului, si o simultaneitate in executia lor.

Absenta acestor condiții dovedeste repercusiuni asupra volumului activităților desfășurate în domeniul serviciilor, mai ales, asupra aportului respectivului sector la satisfacerea nevoilor populatiei; orice diferenta de timp sau de loc are ca efect pierderi de ofertă și uneori nacoperirea cererilor.

Conform modului de desfășurare, serviciile nu pot fi separate de persoana prestatorului, ele încetând a mai exista din momentul in care inceteaza acțiunea acestuia.

Din această insusire reies particularitatile care se refera la organizarea și comercializarea serviciilor:

–  Contactul direct dintre prestator și beneficiar și o participare activă din partea clientului (cosnumatorului) la activitatea de realizare a serviciului (aspect pe care anumiti autori îl analizează ca o trăsătură distinctă a serviciilor)

– Calitatea serviciului se determină prin nivelul de pregătire profesionala, talent, indemanre, corectitudine si pasiune etc. De aici reiese dificultatea de “standardizare” a serviciilor;

–  Inseparabilitatea de persoana prestatorului impun o anumite limite posibilităților de diversificare a serviciilor; astfel, o companie sau un angajat pot presta, de obicei, doar un număr redus de servicii, progresul tehnic din sectorul serviciilor realizandu-se mult mai lent decat în restul compartimentelor economiei.

Serviciile au si o carcateristica de eterogenitate sau variabilitate, care este înțeleasă în legatura atât cu sectorul terțiar, care este constituit din activitati cu un conținut care difera – cât și cu oricare serviciu, ca o variație care depinde de specificul prestatorului sau cel al utilizatorului.

Această insusire influențează in mod negativ posibilitatea de a standardiza  serviciul, de a constitui o structură de sortimente, de a interveni în controlul calității prestației.

In afara de trăsăturile analizate, serviciile se mai pot particularizea prin faptul că vânzarea lor nu inseamna transferul titlului de proprietate, că prețul oferit rerpezinta un preț al cererii etc. Punctul de start în definirea și delimitarea serviciilor publice îl reprezinta rolul important în satisfacerea nevoilor colective ale cetățenilor tarii.

Laureatul la Premiul Nobel pentru economie, Paul Samuelson, mentiona că statul asigura unele servicii colective indispensabile, fara de care viața comunității ar fi de neconceput și care nu pot fi abandonate, fără aparitia unor probleme majore, în favoarea inițiativei private.

Delimitarea domeniului serviciilor publice de alte domenii de servicii se poate face din următoarele motive:

–  reprezinta activități de interes general, din care o mai mare parte iau parte la producerea de bunuri publice. Acestea sunt bunuri care sunt furnizate de catre colectivități publice (administrații sau colectivități locale) care au o logică particulara de producere și stabilire a tarifelor, si de asemenea nu au ca obiectiv obținerea de profit ci recuperarea costului de producție in totalitate sau macar partial.

Astfel că, anumite servicii publice sunt gratuite (ex. învățământul  gratuit, sănătatea, serviciile recreative, culturale și sportive gratuite etc.) iar altele cu plată (transportul, electricitatea telecomunicatiile, apa, gazele, salubritate etc.);

– asumarea responsabilității in organizarea și funcționarea serviciilor publice, din partea organelor autorității publice ( administrația locală, centrala și întreprinderile publice).

Responsabilitatile statului privind domeniul serviciilor publice se pot referi ori la prestarea și furnizarea acestora, ori la supravegherea și ajutarea firmelor private care detin sarcina de producere a serviciilor publice: serviciul public poate fi realizat de catre administrație, companiile publice și societățile private, etc.

Din aceste două caracteristici reiese o primă definire generală a serviciilor publice, respectiv activități de interes general asumate de organe publice.

Acestea au 2 dimensiuni:

– o dimensiune concretă, constituita dintr-un ansamblu de factori și mijloace care sunt utilizate de o persoană publică pentru a asigura anumite nevoi generale.

Ca exemplu, putem mentiona serviciul de salubritate care este constituit din oamenii și utilajele destinate acestei activități;

– o dimensiune în sens funcțional, adică o activitate care prezinta interes general si care este asumată de catre colectivitatea publică pentru satisfacerea nevoilor populației, care nu prezintă interes pentru companiile private.

Din ambele dimensiuni reiese o accepțiune dubla privind serviciul public: una de natură strict administrativă care poate fi definită ca fiind mijlocul prin intermediul caruia administrația își desfasoara activitatea si serviciile administrative constituite în structura organelor puterii centrale și locale, și o acceptiune de natura genurilor activităților organizate, supravegheate sau prestate de catre serviciile administrative, fiind organizate conform legilor în vigoare.

Diferenta dintre cele două acceptiuni este deosebit de necesară pentru a se putea face o analiza a serviciilor publice din cele două unghiuri:

– al rolului avut de adminstratie în organizarea anumitor elemente cu atribuții clare în asigurarea serviciilor publice;

–  al funcției serviciilor publice de a asigura nevoile generale ale cetățenilor. Definițiile serviciilor publice au in componenta lor elemente care imbina cele două dimensiuni mentionate  mai sus.

Astfel, definiția formulata de Mircea Djuvara este relevantă:  “Serviciul public nu este orice instituție. Instituțiile pot fi de mai multe feluri: private și publice.

O firma anonimă reprezinta o instituție, de asemenea. Conducerea unei instituții private ca și cea a oricarui particular este in primul rand dorința de a câștiga. Firma anonimă funcționează pentru a câștiga, avand un obiectiv patrimonial, un scop individual.

Obiectivele conform cărora trebuie interpretate actele juridic de drept privat, sunt obiective lucrative reprezentand câștigul individual.

Activitatea de drept public are, insa, alte perspective. In primul rand, activitatea publică nu are ca scop câștigul particularilor, ci o funcțiune, o activitate care necesita să se desfasoare spre binele tuturor si interesul general.

1.2 Abordarea europeana

Cartea albă mentioneaza importanța serviciilor de interes general ca stalp de baza al modelului european de societate și nevoia de a garanta realizarea de servicii de interes general de calitate si accesibile pentru toți cetățenii și toate companiile Uniunii Europene.

În UE, serviciile de interes general sunt esențiale pentru coeziunea socială și teritorială și, de asemenea, pentru competitivitatea intregii economii europene.

Dacă prestarea serviciilor de interes general poate fi realizata în cooperare cu sectorul privat sau predata unor firme private ori publice, definirea obligațiilor și sarcinilor autorităților publice rămâne doar responsabilitatea autorităților publice conform nivelului.

Aceste autorități publice au, de asemenea, responsabilitatea de a reglementa piețele și de a garanta îndeplinirea misiunilor de serviciu public care sunt încredințate operatorilor. Astfel, cartea albă mentioneaza că responsabilitatea pentru serviciile de interes general este impartita între Uniunea Europeană și statele sale membre.

Această responsabilitate de tip comun reiese din principiul care sta la baza articolului 16 din Tratatul CE, potrivit căruia Comunitatea Europeană și statele membre au obligatia de a garanta, în limita competențelor, faptul că politicile lor permit prestatorilor de servicii de interes general să își desfasoare activitatile.

Dreptul statelor membre privind impunerea obligațiiloe specifice de serviciu public catre operatorii economici și asigurarea respectarii acestor obligații este recunoscut și în mod concis în articolul 86 alineatul 2 din Tratatul CE.

Tratatul CE furnizează catre Comisie o gamă variata de mijloace pentru a se asigura că utilizatorii pot accesa serviciile de interes general calitative în Uniunea Europeană.

Comisia mentioneaza, în acest sens, că puterea de care dispune este adecvata și suficienta pentru a menține și desfasura servicii in mod eficient în cadrul Uniunii.

In ciuda acestui fapt, ea precizeaza că autoritățile competente pe plan național, local si regional sunt acele autoritati care trebuie să definească, să controleze si să finanțeze serviciile de interes general.

Abordarea Comisiei este formata pe baza unui număr de principii care pot fi gasite în politicile sectoriale comunitare și care pot fi intelese pe baza rezultatelor dezbaterii referitoare la cartea verde:

– facilitarea apropierii autorităților publice de cetățeni: Comisia respectă rolul esențial al statelor membre și al autorităților regionale și locale în domeniul serviciilor de interes general.

Politicile comunitare privitoare la serviciile de interes general se bazează pe anumite grade de acțiune și, de asemenea, pe folosirea anumitor instrumente diverse, conform principiului subsidiarității;

– realizarea obiectivelor de serviciu public pe piețele concurențiale si deschise: o piață internă concurențială si deschisa și dezvoltarea serviciilor de interes general reprezinta obiective compatibile;

– asigurarea unei coeziuni și a unui acces universal: un acces al tuturor cetățenilor și companiilor la serviciile de interes general accesibile și de calitate pe întreg teritoriul statelor membre este util pentru promovarea coeziunii sociale și teritoriale a Uniunii Europene, inclusiv scaderea numarului discrepanțelor provocate de accesibilitatea scazuta a regiunilor cele mai izolate;

– menținerea unui nivel inalt al calitatii și securitatii: În plus față de furnizarea serviciilor calitative de interes general, Comisia vrea să asigure securitatea consumatorilor, a clientilor și a tuturor persoanelor care se implica în producția și realizarea acestor servicii, precum și protejarea publicului larg, si nu in ultimul rand, să asigure securitatea împotriva unor amenințări eventuale, cum ar fi atentatele teroriste sau dezastrele ecologice;

– garantarea drepturilor consumatorilor și utilizatorilor: aceste drepturi au in componenta, in general. accesul la servicii cum ar fi servicii transfrontaliere, pe tot teritoriul UE și pentru totalitatea grupelor de populație, accesibilitatea financiară a serviciilor, inclusiv schemele speciale pentru persoanele cu venituri scăzute, securitatea fizică, siguranța și fiabilitatea, continuitatea, calitatea ridicată, alegerea, transparența și accesul la informațiile furnizorilor și autorităților de reglementare;

– monitorizarea și evaluarea funcționării serviciilor: 

Comisia crede că evaluarea și monitorizarea sistematica reprezinta un instrument necesar pentru a mentine și dezvolta servicii de interes general calitative, convenabile și eficiente în Uniune. Evaluarea trebuie să fie multidisciplinară și să abordeze toate aspectele relevante de ordin juridic, economic, social și de mediu.

De asemenea, ea trebuie să țină cont de caracteristicile sectorului evaluat și de situațiile specifice ale statelor membre și regiunilor acestora;

– respectarea diversității serviciilor și situațiilor:

Dinc auza faptului ca nevoile și preferințele utilizatorilor sunt diferite conform situației lor economice, sociale, geografice sau culturale, este util să se mențină o diversitate a serviciilor.

Acest lucru este valabil în principal pentru serviciile de sănătate si sociale;

– îmbunătățirea transparenței: principiul transparenței reprezinta o noțiune-cheie privind elaborarea și aplicarea diferitelor politici publice care se refera la serviciile de interes general.

Acesta reda autorităților publice posibilitatea de a-și exercita responsabilitățile și ofera garantia că se pot adopta decizii democratice. Acest principiu este necesar să se aplice tuturor aspectelor procesului de aplicare și să cuprindă definirea misiunilor de serviciu public, organizarea, finanțarea și reglementarea serviciilor, precum și producerea și evaluarea lor, inclusiv mecanismele de soluționare a reclamațiilor;

– asigurarea protectiei juridice: Comisia precizeaza că aplicarea dreptului comunitar în cazul serviciilor de interes general poate punea numite probleme.

Astfel, ea va realiza acțiuni permanente pentru îmbunătățirea securitatii juridice legate de aplicare a dreptului comunitar în cazul in care se presteaza servicii de interes general.

Comisia a infaptuit deja modernizarea normelor în materie de achiziții publice și a organizat inițiative în domeniul ajutoarelor de stat și al partenariatelor dintre membrii domeniului public si privat.

Noi orientări

Principala chestiune supusa dezbaterii publice privea necesitatea unei directive de tip cadru privind serviciile de interes general. Opiniile exprimate cu privire la această temă cu ocazia consultării publice au fost diferite, Parlamentul European si anumite state membre ramanand în continuare sceptici.

Astfel, nu este încă cert daca directivă de tip cadru reprezinta cea mai bună solutie de urmat și dacă adauga o valoare suficientă. In concluzie, Comisia precizeaza că este inoportun să formuleze propuneri pentru moment. In general, ea va continua sa dezvolte o abordare sectorială, propunând, conform situatiei, norme sectoriale care permit controlarea necesităților și situațiilor specifice fiecărui sector.

Comisia va reexamina eficienta și necesitatea unei legi de tip cadru care se refera la serviciile de interes general de indata ce intrara în vigoare Tratatul constituțional, mai exact, noul fundament juridic care va fi reglementat prin intermediul articolului III-6 care prevede următoarele:

„Fără a aduce atingere articolelor III-55, III-56, și III-136 și având în vedere importanța serviciilor de interes economic general ca servicii cărora toată lumea din interiorul Uniunii le atribuie valoare, precum și rolul acestora în promovarea coeziunii sociale și teritoriale, Uniunea și statele membre, fiecare în limitele competențelor ce le revin și în limitele domeniului de aplicare a Constituției, veghează ca aceste servicii să funcționeze pe baza principiilor și condițiilor, în special economice și financiare, care să le permită îndeplinirea misiunilor ce le revin. Legea europeană definește aceste principii și condiții.”

În plus, Comisia a reevaluat, în anul 2005, situația serviciilor de interes general în UE și utilitatea adoptării anumitor măsuri orizontale. Uniunea a avuit intentia să prezinte înainte de anul 2005 un raport referitor la constatările sale.

Conform rezultatelor consultării, Comisia mentioneaza, de asemenea, că este util să fie continuata simplificarea si clarificarea cadrului juridic care se refera la finanțarea compensatiilor. În acest scop, a intenționat să aplice un pachet de măsuri până în iulie 2005, cel tarziu.

Majoritatea componentelor acestui pachet au fost prezentate spre a fi consultate ca si proiecte. In plus, dezbaterea publică a relevat necesitatea unui cadru concis și transparent pentru a selecta întreprinderile cărora sa li se încredințeze un serviciu de interes general.

Comisia doreste să faca o analiza a legislației comunitare care asigura atribuirea în mod transparent a concesionărilor serviciilor.

Pentru aceasta, aceasta a inițiat o consultare privitoare la aspectele parteneriatelor dintre public si privat în cadrul achizițiilor publice.

La fel, cartea verde a sustinut un interes important printre părțile interesate din cadrul serviciilor sociale și de sănătate, care au anuntat utilitatea unei clarități și unei previzibilități crescute pentru garantarea unei evoluții armonioase a acestor servicii.

Comisia precizeaza că este necesara dezvoltarea unei abordări sistematice pentru identificarea și recunoașterea specificităților serviciilor de sănătate si sociale, de interes general și pentru clarificarea contextului în care acestea se desfasoara și pot fi modernizate.

Această abordare a fost facuta cunoscuta într-o comunicare referitoare la serviciile de interes general, incluzand serviciile de sănătate, pentru adoptarea careia a fost prevăzută în cursul anului 2005.

Evaluarea funcționării serviciilor, atât la nivel comunitar, cât și național, este esențială pentru a asigura dezvoltarea unor servicii de interes general de calitate, accesibile și convenabile, într-un mediu care evoluează constant.

Comisia își asumă angajamentul de a-și intensifica și îmbunătăți activitățile de evaluare în domeniul serviciilor de interes general. Pe plan intern, normele sectoriale instituite la nivel comunitar privesc, în principal, marile industrii de rețea.

În opinia Comisiei, consultarea publică pe tema cărții verzi a confirmat această abordare. Ea va ține seama de rezultatele acestei consultări în cursul examinărilor prevăzute în diferite sectoare.

Pe plan internațional, Comisia este hotărâtă să asigure coerența între cadrul de reglementare intern al Comunității și obligațiile acceptate de aceasta și statele sale membre, în temeiul acordurilor comerciale internaționale. Ea dorește, de asemenea, să promoveze serviciile de interes general în cadrul cooperării pentru dezvoltare.

Serviciu de interes general (SÂG): serviciile de interes general sunt serviciile pe care autoritățile publice ale statelor membre le consideră ca fiind de interes general și care, prin urmare, fac obiectul unor obligații specifice de serviciu public.

Termenul desemnează atât activități economice (a se vedea definiția SIEG de mai jos), cât și servicii neeconomice. Acestea din urmă nu fac obiectul legislației specifice a UE și nu intră sub incidența normelor privind piața internă și concurența prevăzute în tratat. Anumite aspecte ale modului de organizare a acestor servicii pot fi reglementate de alte norme generale prevăzute în tratat, cum ar fi principiul nediscriminării.

Serviciu de interes economic general (SIEG): serviciile de interes economic general sunt activități economice care generează rezultate spre folosul public general pe care piața nu le-ar furniza (sau le-ar furniza în alte condiții în ceea ce privește calitatea, siguranța, accesibilitatea, tratamentul egal sau accesul universal) fără intervenție publică.

Obligația de serviciu public este impusă furnizorului prin atribuirea unei sarcini și pe baza unui criteriu de interes general menit să asigure că serviciul este furnizat în condiții care îi permit să își îndeplinească misiunea.

Servicii sociale de interes general (SSIG): acestea includ sistemele de securitate socială care acoperă principalele riscuri de viață și o serie de alte servicii esențiale furnizate direct persoanelor, care joacă un rol preventiv și de coeziune/incluziune socială.

În timp ce unele servicii sociale (cum ar fi sistemele de securitate socială prevăzute de lege) nu sunt considerate de Curtea Europeană ca fiind activități economice, jurisprudența Curții precizează că natura socială a unui serviciu nu este suficientă în sine pentru clasificarea acestuia ca neeconomic .

În consecință, termenul „servicii sociale de interes general” se referă atât la activități economice, cât și la activități neeconomice.

Obligația de serviciu universal (OSU): obligația de serviciu universal este un tip de obligație de serviciu public care stabilește cerințele menite să asigure că anumite servicii sunt puse la dispoziția tuturor consumatorilor și utilizatorilor într-un stat membru, indiferent de localizarea lor geografică, la un anumit nivel de calitate și, ținând seama de circumstanțele naționale specifice, la un preț accesibil. Definiția obligațiilor specifice de serviciu universal este stabilită la nivel european, fiind un element esențial al liberalizării pieței sectorului serviciilor, cum ar fi comunicațiile electronice, poșta și transporturile.

Regimul juridic al serviciilor publice

Teoria serviciului public a ocupat mult timp un loc central în dreptul administrativ și aceasta pentru că autori eminenți au considerat că noțiunea de serviciu public poate influența în același timp câmpul de aplicare a dreptului administrativ.

Nevoile omului sunt numeroase și variate: am putea spune că ele cresc în funcție de nivelul de dezvoltare al unei societăți și gradul de cultură al fiecărui om. Varietatea și dezvoltarea serviciilor publice au fost favorizate de progresul tehnic care a determinat noi trebuințe pentru populație, trebuințe pe care puterea publică a fost tentată să le satisfacă din motive de interes general. Serviciile publice constituie o parte importantă din viața de zi cu zi a fiecăruia dintre noi, dezvoltarea lor având o influență directă asupra nivelului de trai al populației.

În mod cert serviciile publice sunt organizate pentru a satisface nevoile oamenilor; la originea oricărui serviciu public se găsește o nevoie recunoscută de colectivitate pe care inițiativa privată nu o satisface, nevoie care poate fi legată și de garantarea libertăților fundamentale.

Dacă privim în urmă regăsim în serviciile publice preocupările cotidiene care au marcat anumite necesități, cum ar fi : nevoia de electricitate, de apă curentă, de gaz, de transport etc

Responsabilitatea unei autorități publice naționale sau locale, în legătură cu un serviciu public este aceea de a defini misiunile serviciului public, de a stabili în ce condiții trebuie prestat și de a controla. În acest scop se intervine în două modalități: unele măsuri au un caracter de poliție în sens larg (menținerea ordinii publice) iar altele vizează protecția mediului înconjurător, igiena sau securitatea.

Este vorba de definirea regulilor care se impun persoanelor însărcinate cu activitățile respective, precum și de luarea măsurilor pentru ca aceste reguli să fie respectate printr-o acțiune de poliție. A doua categorie de intervenții privește organizarea serviciilor publice, definirea prestației și se află în sarcina unei autorități publice care va decide dacă prestația trebuie să se îndeplinească misiunea de serviciu public și va fixa obligațiile în legătură cu această misiune.

Pentru aceasta, autoritatea organizatoare poate să asigure singură prestarea serviciului (în regie) sau cel mai adesea desemnează un prestator care poate avea un statut public sau privat, pentru o durată determinată sau nedeterminată. Astăzi pentru identificarea unui serviciu public trebuie să ținem seama de trei elemente: elementul material (serviciul public are o activitate de interes general) ; elementul voluntarist (serviciul public are intenția de a avea putere publică) ; elementul formal (subordonarea unui regim de drept public).

In epoca contemporană, regimul juridic al serviciilor publice formează un ansamblu de reguli speciale de drept public și privat. De fapt se vorbește despre o diversitate de reguli ale serviciilor publice care fac să existe o scară a regimului administrativ, regim pe care îl găsim când integral, când alterat datorită penetrării mai mult sau mai puțin a dreptului privat.

Cu toate acestea există un fond comun de principii și reguli care salvează rolul serviciului public. Oricare ar fi modul de gestiune sau natura persoanelor care le prestează, toate serviciile publice trebuie să respecte anumite principii de funcționare cunoscute sub numele de Legile lui Rolland, după numele juristului care le-a conceput.

Numărul acestora variază, alături de cele unanim admise, principiul continuității și al egalității, mai sunt considerate ca și principii, principiul adaptabilității, principiul neutralității sau regim dominat de regulile dreptului public în spatele cărora se află o autoritate a administrației publice.

Și unele hotărâri recente ale Curții de Justiție Europene invocă continuitatea și egalitatea ca fundamente ale interesului economic general.8 Considerăm că trei principii sunt comune tuturor serviciilor publice indiferent că sunt prestate de stat, de colectivitățile locale, de agenți privați sau de organismele neguvernamentale respectiv: principiul continuității, egalității și adaptabilității serviciilor publice.

În ce privește principiul continuității cu siguranță este regula cea mai cunoscută, căci este cea mai sensibilă din punct de vedere politic și social. Ea semnifică că serviciul public trebuie să fie asigurat în mod continuu și chiar, uneori, în mod permanent.

De exemplu, serviciile publice spitalicești, serviciile de luptă contra incendiilor trebuie să funcționeze zi și noapte, în timp ce serviciul de stare civilă este continuu, fără să fie permanent. Acest principiu are diverse consecințe:

– el explică, în deosebi, unele aspecte al regimului contractelor administrative și în mod mai particular, concesionarea. Concesionarul trebuie să asigure funcționarea regulată a serviciului ce i-a fost încredințat în caz contrar putând fi sancționat, și el poate să primească un ajutor financiar de la persoana publică care i-a acordat concesiunea, în virtutea teoriei impreviziunii pentru a asigura continuitatea serviciului.

– mult timp acest principiu a justificat interdicția dreptului la grevă9 în funcția publică și justifică existența legislației care restrânge sau chiar suprimă dreptul la grevă pentru anumiți agenți a căror activitate este vitală pentru țară. În anumite sectoare de activitate se urmărește asigurarea unui serviciu minimal și în caz de grevă;

– cu ajutorul acestui principiu se poate explica de ce un guvern demisionar sau în general o autoritate a administrativă al cărei mandat expiră continuă să se ocupe de afacerile curente.

Funcționarea regulată a serviciilor publice înseamnă că uzagerilor trebuie să li se asigure accesul la serviciile publice în mod satisfăcător. Acest principiu presupune și o funcționare punctuală a serviciului public, el trebuie deschis la ora prevăzută și nu poate fi închis înainte. Desigur că acest principiu al continuității nu trebuie absolutizat considerând că serviciul public odată înființat este veșnic. Dacă interesul public nu mai justifică un asemenea serviciu public, el poate fi desființat cum s-a întâmplat în Franța cu închiderea liniilor de troleibuz.

Principiul egalității tuturor în fața serviciului public reprezintă o consecință necesară și evidentă a principiului de egalitate în fața legii consacrată prin Declarația drepturilor omului la 1789, principiul de egalitate care conduce funcționarea serviciilor publice aici fiind vorba de o egalitate concretă.

Acest principiu explică ocuparea posturilor prin concurs precum și organizarea licitațiilor pentru a pune în concurență pe toți cei îndreptățiți. Curtea Constituțională a României a decis în mod constant că principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 din Constituție, presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

De aceea el nu exclude ci, din potrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. „Principiul egalității nu înseamnă uniformitate, așa încât, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit”. Deci egalitatea se aplică numai în situații comparabile. Principiul egalității nu înseamnă o egalitate absolută și abstractă ci mai degrabă absența discriminării. Situațiile identice trebuie tratate în aceiași manieră iar situațiile justifică tratament diferit.

Principiul adaptabilității cunoscut și sub numele de principiul mutabilității (care se poate schimba), înseamnă că serviciul trebuie să se adapteze la evoluția nevoilor colective, la cerințele interesului general. Interesul general variază în timp; ca urmare, nici prestatorii serviciului public și nici uzagerii nu se pot preleva de un drept dobândit pentru a-și menține statutul atunci când intră în relație cu serviciul public.

Principiul adaptabilității are implicații variate:

– dreptul de a modifica unilateral și de a rezilia contractele de concesionare a serviciilor publice, recunoscut administrației își găsește fundamentul și limitele în necesitățile de adaptare ale serviciului public;

– administrația poate modifica oricând regulile de organizare și funcționare ale serviciului public, uzagerii serviciului public neavând un drept de a menține condițiile de funcționare ale acestuia.

În ultima vreme, se constată o altă situație și anume, necesitatea adaptării serviciilor publice la regulile dreptului comunitar care acordă o deosebită importanță creșterii concurenței și reducerii monopolurilor statului în serviciile publice.

Administrația publică trebuie să ia măsuri pentru ca serviciile publice odate înființate să și funcționeze în mod corect. În afara cazurilor unor servicii publice obligatorii, administrația nu este obligată nici să mențină pe cele existente.

După ce serviciul public a fost înființat, cetățenii dispun de un anumit drept la funcționarea regulată a serviciului public. Acest drept presupune atât dreptul de acces la serviciul public cât și dreptul la funcționarea acestuia conform regulilor generale evocate.

Mijlocul cel mai direct pentru apărarea dreptului uzagerilor este recursul pentru exces de putere împotriva deciziilor pozitive sau negative prin care administrația, fie prestând serviciul public, fie controlând (în cazul concesiuni) nu asigură respectarea acestor principii.

Serviciile publice in U.E

În domeniul serviciilor publice, în Uniunea Europeană există o problemă care aduce în discuție rolul fiecărei tari și finalul construcției europene: modul in care să fie armonizate serviciile publice locale si nationale cu dorintele de infaptuire a unui spațiu economic comun.

Această problemă este una actuala datorita faptului ca există o oarecare contradicție între interesul comun al serviciului public din interiorul unei tari și abordarea concurenței europene.

Construcția comunitară, avand la origine o esenta economica, a avut ca scop crearea unui spațiu economic care sa se bazeze pe patru libertăți fundamentale: libertatea circulației capitalurilor, a amrfurilor a persoanelor si a serviciilor.

Piața comună, reprezentand o piață interioară unică, are ca rezultat obligarea statelor și a membrilor economici sa înlăture impedimentele acestui spațiu economic unificat.

Ca primă etapă, tratatele nu abordeaza nici problema rolului intern al tarilor și nici aceea a serviciilor publice. În lipsa unor termeni transparenti referitori la rezerva sau neaplicarea legilor comunitare referitoare la serviciile publice, acestea se supun dreptului comun.

Astfel, două reguli ale dreptului comunitar priveau funcționarea clasică a serviciilor publice: inerzicerea oricărei discriminări referitoare la naționalitate și deschiderea spre spațiul european al concurenței. Aceste reguli pot avea ca rezultat trei consecințe directe: prima consecință se refera la faptul că orice operator poate actiona pe teritoriul comunitar și astfel poate concura cu serviciile publice prin alegerea de activități rentabile, ceea ce poate fi exemplificat în domeniul poștei.

A doua consecință este interdicția ajutoarelor de stat și a controlului care afectează concurența, ceea ce poate fi observat în domeniul transportului.

A treia consecință ar fi că monopolurile publice trebuie să fie deschise și să nu se discrimineze produsele europene, ca în cazul energiei electrice. Problema serviciilor publice a fost aproape ignorată în tratate și nu a fost adusă în prim-plan decât în momentul în care Comisia a luat în discuție îmbunătățirea pieței interioare pentru 1 ianuarie 1993.

Aceste reflexii au fost tardive, dar au constituit răspunsuri la inițiativele Comisiei în domenii noi pentru comunitate, precum energia, poșta sau telecomunicațiile. Tratatul de la Roma înscrie punerea în aplicare a unui spațiu european al concurenței. Se interzic ajutoarele de stat și se impun limite cantitative de export; statele sunt obligate să organizeze monopoluri naționale cu caracter comercial (art. 37) și să respecte regulile concurenței în raporturile cu întreprinderile publice (art. 90).

Referiri clare la noțiunea de serviciu public nu apar decât în art. 77 cu privire la politica de transporturi, articol care precizează că “sunt compatibile cu prezentul tratat ajutoarele care răspund nevoilor de coordonare a transporturilor sau care corespund rambursării anumitor servituți inerente noțiunii de serviciu public”.

Actul unic european din 1985 constituie prima revizuire cu privire la competența comunitară. El confirmă filosofia liberală și prevede în art. 8 realizarea pieței interioare începând cu 31 decembrie 1992.

Fără a face noi referiri la noțiunea de serviciu public, tratatul încredințează Comisiei Comunităților Europene mandatul clar de a pune în aplicare o piață interioară în toate domeniile și îndeosebi în cele care pot face obiectul serviciilor publice, cum ar fi domeniile electricității, gazului natural sau telecomunicațiilor.

Tratatul asupra Uniunii Europene nu evocă nimic în plus în ceea ce privește noțiunea de serviciu public, contribuie doar la recunoașterea acestora. Pe de o parte, un nou titlu este consacrat rețelelor transeuropene pentru care serviciile publice au caracteristici speciale.

Art. 129B dispune: “Comunitatea contribuie la stabilirea și la dezvoltarea rețelelor transeuropene în sectorul infrastructurii de transport, al telecomunicațiilor și energiei”. Astfel, Comunitatea trebuie să favorizeze punerea în aplicare a rețelelor europene în domenii care fac obiectul serviciilor publice în cea mai mare parte a statelor și trebuie să se țină cont de specificul național.

Pe de altă parte, în timp ce Tratatul de la Roma revizuit nu făcea nici o referire la rezervele naționale sau la un principiu relațional între state și Comunitate, tratatul de la Maastricht conține considerații noi. Aici se afirmă că Uniunea respectă identitatea națională a statelor membre (art. F) și, pe baza principiului subsidiarității, formulează o nouă abordare care să permită anumite specificități naționale.

Dincolo de evoluția textuală a tratatului care rămâne supus interpretării Curții de Justiție a Comunităților Europene, se pot constata un început al recunoașterii juridice de către Curte și o sensibilă evocare a serviciului public de către instanțele comunitare. Instituțiile europene arată un interes particular față de problema serviciilor publice. Comitetul Economic și Social a adoptat în septembrie 1993 un aviz de inițiativă asupra sectorului public în Europa.

Parlamentul European, adoptând raportul lui M. Roberto asupra serviciilor publice și privatizării din mai 1994, a invitat Comisia să propună o cartă europeană a serviciilor publice axată pe trei puncte:

a) identificarea principiilor comune cărora trebuie să le răspundă serviciile publice în Europa pentru a satisface exigențeleunei cetățenii europene reale;

b) unitatea de tratament pentru toți utilizatorii în diferite servicii distribuite pe o bază națională, dar având o dimensiune supranațională;

c) norme care să garanteze pentru orice serviciu un plan calitativ și unul cantitativ. Comisia Europeană s-a angajat să publice un document de reflexie asupra orientărilor în materie de serviciu public, analizând situația pentru fiecare sector, datorită diferențelor existente.

Proiectul francez de Cartă europeană a serviciului public propunea Comisiei și altor țări europene o concepție novatoare permițând emergența veritabilelor servicii publice europene și prezervarea principalelor modalități de organizare și gestiune proprii fiecărei țări. Această propunere a reprezentat o nouă abordare care permitea existența unei abordări europene a serviciilor publice.

În septembrie 1996, Comisia Europeană a prezentat un comunicat asupra “Serviciilor de interes general în Europa”, care punea clar în evidență diferența dintre misiunea și statutul operatorului, lăsând statele membre să aleagă proprietatea capitalului, recunoscându-se legitimitatea serviciului public.

Tratatul de la Amsterdam a adus modificări importante Tratatului asupra Uniunii Europene și Tratatului care a instituit Comunitatea Europeană, aducând lămuriri suplimentare asupra conceptelor de dezvoltare locală și subsidiaritate; a fost consolidată politica de protecție a mediului; au fost aduse clarificări în materie de protecție a consumatorilor etc., fără a exista însă o abordare expresă a serviciilor publice.

Excepția o reprezintă noul articol 16 din Tratatul Uniunii Europene, care prevede: “Fără a prejudicia articolele 73, 86 și 88, și având în vedere locul pe care îl ocupă serviciile de interes economic de ordin general printre valorile comune ale Uniunii, ca și rolul pe care acestea îl joacă în promovarea coeziunii sociale și teritoriale a Uniunii, Comunitatea și statele sale membre, fiecare în limitele competențelor lor și în limitele câmpului de aplicare a prezentului tratat, veghează ca aceste servicii să funcționeze pe baza principiilor și în condițiile care să le permită îndeplinirea misiunii lor”.

Un alt moment important pentru evoluția serviciilor publice în Uniunea Europeanăa fost reprezentat de comunicatul cu privire la “Serviciile de interes general în Europa”, adoptat de către Comisia Europeană la 20 septembrie 2000 la Lisabona.

Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, proclamată de Consiliul European în decembrie 2000 (la Nisa), cuprinde un articol 35 privitor la accesul la serviciile de interes economic general: “Uniunea recunoaște și respectă accesul la serviciile de interes economic general, așa cum este prevăzut de legislațiile și practicile naționale, în conformitate cu dispozițiile tratatului care instituie Comunitatea Europeană, până la promovarea coeziunii sociale și teritoriale a Uniunii”.

Referindu-se doar la “legislațiile naționale”, acest articol nu deschide calea serviciilor europene de interes general, necesare totuși pentru a construi noua Europă. În luna noiembrie 2002, Comisia a prezentat un Raport cu privire la liniile directoare ale ajutoarelor de stat în domeniul serviciilor de interes economic general prin care se preciza că serviciile de interes economic general (SIEG) îndeplinesc o funcție fundamentală în toate statele membre care, în absența reglementărilor comunitare, dispun de o mare libertate pentru a le defini și a le pune în aplicare în funcție de alegerea lor politică.

Un moment recent al evoluției serviciilor publice îl reprezintă proiectul Cartei verzi a serviciilor de interes general – proiect inițiat de către Centrul european al întreprinderilor cu participare publică și de interes economic general (CEEP), în colaborare cu Confederația europeană a sindicatelor (CES) – transmis spre studiu Consiliului Uniunii Europene.

Potrivit art. 16 al proiectului Cartei verzi a serviciilor publice de interes general, acestea sunt activități create, organizate și reglementate de autorități publice (naționale, regionale sau locale) pentru a garanta că furnizarea serviciilor este asigurată în condițiile considerate ca necesare pentru satisfacerea necesităților societății.

Aceste servicii îndeplinesc misiuni de interes general și sunt supuse de către autoritățile publice unor obligații specifice.

CAP II Prezentarea orasului Timisoara

Timisoara este capitala județului Timiș, din vestul România. Unul dintre cele mai mari orașe din România (al treilea cel mai populat oraș din țară, începând cu 2011), cu o populație de 319,279 de locuitori, Timișoara este considerat orasul capitala al regiunii istorice a Banatului. Acesta este principalul centru social, economic și cultural din partea de vest a România. Orasul este un candidat de a deveni, în 2021, Capitala Europeană a Culturii.

Teritoriul care avea sa fie mai târziu cunoscut sub numele de Banat a fost cucerit și anexat de către Regatul Ungariei în 1030. Timișoara a crescut considerabil în timpul domniei lui Carol I, care, la vizita lui aici în 1307, a ordonat construirea unui palat regal.

Importanța Timișoarei, de asemenea, a crescut, datorită locației sale strategice, ceea ce a facilitat controlul asupra Banatului de câmpie. Pe la mijlocul secolului al 14-lea, Timișoara a fost în prima linie a luptei din Vest împotriva turcilor otomani musulmani. Cruciatii francezi și maghiari au întâlnit orașul înainte de angajarea în bătălia de la Nicopole în 1396.

Iancu de Hunedoara a folosit Timișoara ca un bastion militar împotriva turcilor, care au construit o cetate puternică. Orasul a fost asediat în repetate rânduri de către otomani în 1462, 1476, 1491, și 1522.

În 1552, o armată de 16.000 de otomani, condusă de Kara Ahmed Pașa a cucerit orașul și l-a transformat într-un oraș capitală în regiune. Comandantul militar local, István Losonczy, împreună cu alți creștini au fost masacrați la 27 iulie 1552 în timp ce scapau orașul prin Poarta Azapilor.

Timișoara a rămas sub dominația otomană timp de aproape 160 ani, fiind controlat direct de sultan și se bucura de un statut special, similar cu alte orașe din regiune, cum ar fi Budapesta și Belgrad. În această perioadă, Timișoara a fost inclusa intr-o comunitate islamică mare și a scos figuri istorice celebre, cum ar fi Osman Aga de Temesvar, până la Eugen de Savoia.

Ulterior, orașul a intrat sub stăpânire habsburgică, și a rămas așa până la începutul secolului 20, cu excepția ocupației otomane între 1788-1789 în timpul războiului otoman-habsburgic.

În acest timp, Timișoara a evoluat de la o fortăreață strategica la un centru economic și industrial. Numeroase fabrici au fost construite, iluminatul electric si transportul public au fost introduse și s-au stabilit legături de cale ferată. Orașul a fost defortificat începând cu 1892 până în 1910, și mai multe artere rutiere importante au fost construite pentru a conecta suburbiile cu centrul orașului, deschizând calea pentru extinderea în continuare a limitelor orașului.

Acesta a fost primul oraș european și doilea din lume, după New York, care urmează să fie luminat de felinare electrice în 1884. Acesta a fost, de asemenea, al doilea oras european și primul oraș din ceea ce este acum România, cu tramvaie trase de cai în 1869.

Se spune că Gustave Eiffel, creatorul Turnului Eiffel din Paris, a creat proiectul uneia dintre pasarelele Timișoarei peste Bega, "Podul Metalic", cu toate acestea, a fost de fapt planificata de Róbert Tóth , șeful Departamentului Poduri, la fabrica de cale ferată Reșița

La 31 octombrie 1918, elitele politice si cele militare locale au stabilit "Consiliul Național Banat", împreună cu reprezentanți ai principalelor grupuri etnice din regiune: români, germani, sârbi și unguri. La 1 noiembrie au vestit în Timișoara pentru o scurtă durată, Republica Banat. În urma primului război mondial, Banatul a fost împărțit între Regatul România și Regatul sârbilor, croaților și slovenilor, iar Timișoara a intrat sub administrație românească după ocupația sârbă dintre 1918-1919. În 1920, regele Ferdinand I a acordat Timișoarei statutul de centru universitar, iar in perioada interbelică a văzut o dezvoltare economică și culturală continuă. Un număr de demonstrații anti-fasciste si anti-revizioniste au avut loc, de asemenea, în această perioadă.

În timpul celui de-al doilea război mondial, Timișoara a suferit pagube din partea bombardamentelor Aliantei si Axei, mai ales în a doua jumătate a anului 1944. La 23 august 1944, România, care până atunci a fost membru al Axei, a declarat război Germaniei naziste și a aderat la Aliați. Surprinsa, garnizoana locală a Wehrmacht-ului s-a predat fără luptă, iar trupele germane și maghiare au încercat să ia cu forța orașul, insa fără succes.

După război, Republica Populară România a fost proclamată, iar Timișoara a suferit a sovietizare, iar mai târziu, sistematizare. Populația orașului s-a triplat între 1948 și 1992. În decembrie 1989, Timișoara a cunoscut o serie de proteste de stradă în masă în ceea ce avea să devină Revoluția Româna din 1989.

Timișoara se intinde la o altitudine de 90 m pe marginea de sud-est a Banatului de câmpie, o parte din Câmpia Panonică lângă divergența râurilor Timiș și Bega. Apele celor două râuri formează un teren mlăștinos și frecvent inundat.

Timișoara s-a dezvoltat pe unul dintre puținele locuri în care mlaștinile puteau fi trecute. Acestea au constituit o protecție naturală în jurul cetății pentru un timp foarte lung, însă, ele au favorizat, de asemenea, un climat umed și insalubru, precum și proliferarea ciumei si holerei, care au păstrat numărul de locuitori la o valoare relativ mica și a prevenit în mod semnificativ dezvoltarea orașului.

Cu timpul, însă, râurile din zona au fost drenate, îndiguite și deturnate. Datorită acestor proiecte hidrografice desfășurate în secolul al 18-lea, orasul nu se mai afla pe râul Timiș, ci pe canalul Bega.

Această îmbunătățire a terenului a fost făcută ireversibil prin construirea canalului Bega (început în 1728), precum și prin drenarea completă a mlaștinilor din jur. Cu toate acestea, terenul orașului se află pe o masă de apă la o adâncime de numai 0,5 la 5 metri, factor care nu permite construirea de clădiri înalte. Solul bogat negru și masa relativ mare de apă face ca această regiune agricolă sa fie foarte fertilă.

Alimentarea cu apa

O proportie relativ mare a populatiei judetului Timis este alimentata cu apa (69%), in comparatie cu alte judete mult mai sarace din Romania. Acesta situatie se atribuie in principal faptului ca 55.4 % din populatie locuieste in cele doua municipalitati, Timisoara (324,522) si Lugoj (43,996).

Pe langa acestea, sunt opt orase (populatia totala 51,511 ) cu 61.2 % din populatie conectata la sistemul de alimentare cu apa prin conducte. Cateva dintre aceste orase au sate localizate intre 5 si 15 kilometrii de la zona urbana principala: in majoritatea cazurilor aceste sate nu sunt inca deservite.

Sunt 32 de comune mai mari (ex. acelea cu o populatie mai mare de 2.000) din care doar doua nu alimenteaza cu apa macar o parte a comunitatii. In aceste comune (populatie totala 185,270), acoperirea serviciului variaza de la 15% la 100%, cu o medie totala de 49.2%. Majoritatea satelor mai mari (acelea dupa numele carora sunt numite comunele) au o acoperire de servicii de mai bine de 80%.

Sunt 27 de comune mai mici (cu populatie mai mica sau egala cu 2.000), cu o populatie medie de 1,239. Acestea au rate de conectare mult mici, in medie 31.7%. Doisprezece dintre aceste comune nu au sistem de alimentare cu apa.

Apa bruta pentru Timisoara si Lugoj este captata din canalul Bega si respectiv din raul Timis. Sursa de apa este suficienta pentru ambele municipii. Calitatea apei din Bega este in general buna, dar exista perioade cu turbiditati mari cauzate in mod natural de apa pluviala; acest lucru este important deoarece in aceste conditii ar fi de dorit ca in primul rand sa se decanteze apa captata inainte de a fi tratata mai departe pentru a deveni potabila. Apa din raul Timis este de asemenea de buna calitate in amonte de Lugoj. Cu toate acestea, partea raului unde este localizata captarea se afla in anumite proportii expusa la riscul de a fi poluata de catre industriile invecinate.

Calitatea apei potabile din sistemul de alimentare cu apa in Timisoara indeplineste standardele Comunitatii Europene; s-a specificat ca alimentarea cu apa tratata in Lugoj intruneste standardele stabilite de Ministerul Sanatatii din Romania. Statia de tratare a apei potabile din Timisoara are nevoie de noi reabilitari. Este necesara o noua statie de tratare a apei potabile pentru Lugoj, localizata in amonte de centrul urban principal al municipiului, pentru a minimaliza riscul poluarii apei brute.

Atat Timisoara cat si Lugoj folosesc si apa subterana pentru a completa o parte din cerintele de cerintele de alimentare cu apa. Calitatea resurselor de apa subterana este buna in ambele cazuri. Ambii operatori intentioneaza sa mentina aceste sisteme in exploatare, pentru a pune la dispozitie o sursa alternativa de apa bruta in cazurile in care resursa principala de apa de suprafata ar fi de calitate necorespunzatoare (indiferent de motiv).

Toate cele opt orase si majoritatea comunelor folosesc apa subterana ca sursa de apa. Calitatea este in general buna, desi in cateva zone continutul de fier si mangan este ridicat. Aceste metale pot fi inlaturate printr-un process simplu bazat pe aerare. Cu toate acestea, majoritatea sistemelor existente se afla intr-o stare proasta. Majoritatea pompelor subterane din puturile de adancime sunt vechi si necesita inlocuire ca prioritate. Dezinfectia este folosita in majoritatea locatiilor. Totusi, in cateva orase si comune sistemele fie nu sunt sigure, fie nu sunt exploatate corespunzator.

Canalizare

Din totalul populatiei judetului Timis proportia care este racordata la sistemul de colectare al apei uzate este de 88.5%. Totusi, aceasta cifra este deformata de procentul mare de racordari din Timisoara (89%) si Lugoj (ca.80%). Doar 24.7% din totalul populatiei din cele opt orase este racordata, in timp ce in comunele mai mari doar 2.3% din populatie este racordata.Nici una dintre comunele mici nu are nici o forma a unui sistem de canalizare.

Nici unul dintre orase nu au o statie de epurare a apei uzate care sa fie capabila sa epureze apa uzata la un standard care ar fi acceptat de Legislatia Comunitatii Europene. O parte a apei uzate este deversata dupa decantarea primara; majoritatea apei uzate este deversata fara nici o forma de tratare. Ciacova si Recas nu au canalizare de nici un fel. Reteaua de canalizare din Jimbolia nu este functionala, astfel incat vidanjele se folosesc pentru a transporta apa uzata din anumite parti ale orasului. Tabelul 2.15 prezinta un rezumat al statutului serviciilor de apa si canalizare in judetul Timis.

In Octombrie 2007, A uatim a trimis chestionare catre toate consiliile locale din judetul Timis, exceptand Timisoara, Deta si Jimbolia, insotite de o adresa a Consiliului Judetean. Dintre cele 95 de unitati administrative carora li s-au trimis chestionare, 57 au restituit chestionarele completate. Tarifele existente au fost puse la dispozitie in majoritatea cazurilor; dar nu au fost furnizate informatii despre istoricul tarifelor.

Tarifele pentru alimentarea cu apa in Timis variaza de la 0.40/m3 Lei la 2.23/m3 Lei; variatia tarifelor de apa si canalizare in potentialele localitati ale ROC este intre LEI 0.70/m3 si LEI 2.23/m3, cu o medie de LEI 1.43/m3. Tarifele pentru apa uzata variaza de la 0.62/m3 (in Jimbolia) la 1.52/m3 Lei pentru colectare si tratare partiala, cu o medie de 0.88/m3 Lei.

Toate tarifele la apa uzata sunt foarte mici si vor trebui sa creasca semnificativ pentru a acoperi costurile de Operare&Intretinere dupa implementarea investitiilor in sistemele de canalizare si in statiile de epurare a apei uzate; acest lucru incluzand si epurarea si depozitarea namolului rezultat.

Resursele de Apa.

Consideratii generale

Apa de suprafata si cea subterana sunt folosite in judetul Timis pentru alimentarea cu apa a principalelor orase Timisoara si Lugoj. Mai sunt si alte comunitati mici la poalele dealurilor in partea de est a judetului care sunt alimentate de catre sursele locale de suprafata (e.g. satul Nadrag). Toate cele opt orase si marea majoritate a comunelor se bazeaza pe apa subterana din acviferul de adancime pentru a alimenta comunitatile cu apa potabila.

Pe ansamblu, se estimeaza ca volumul total de apa extras in mod curent din apa de suprafata si de adancime este de 151,000 m3/zi cu urmatoarea defalcare prezentata in Tabelul 2-16. Sursele de apa subterana si de suprafata s-au dovedit de-a lungul anilor a fi sigure in ceea ce priveste cantitatea de apa si studiul recent intocmit de catre Apele Romane in ianuarie 2008 confirma acest lucru.

Bega Veche curge de la poalele dealurilor din nordul Timisoarei pana la granita cu judetul Arad si curge in directia de sud-vest a granitei cu Serbia la Cenei. Acest rau trece prin nordul Timisoarei la aproximativ 7 km de Statia de Tratare a Apei Potabile. Datorita sigurantei alimentarii din canalul Bega, nici unul dintre aceste rauri nu este folosit ca si sursa de apa pentru Timisoara.

Mai la sud, la aproximativ 14 km de Statia de Tratare a Apei Potabile din Timisoara, se afla Canalul Lanca Birda. Acesta este alimentat de la barajele locale de la Voiteni si curge vestic catre raul Timis pana la Gad la aproximativ 4.5 km de frontiera cu Serbia. Campul de captare este mic iar raul nu reprezinta o sursa sigura pentru alimentarea cu apa in oricare din zonele urbane datorita debitului mic din vara. Mai la sud se afla Santul Italian care se varsa in Canalul Birzava curgand spre vest catre granita cu Serbia. Campul de captare este mic; acest curs al apei nu reprezinta o alternativa sigura pentru alimentarea cu apa a celor 3 zone urbane principale (Deta, Denta si Moravita).

Partea nord-vestica a judetului Timis se invecineaza cu Ungaria; o parte din granita o constituie raul Mures. Raul are un debit mare, suficient pentru a alimenta intreg judetul. Cu toate acestea, distanta intre aceasta sursa potentiala si principalele zone urbane este mai mare de 25 de km si nu a fost luata niciodata in considerare ca si sursa potentiala comparata cu apa subterana si cu sistemul Timis-Bega. Langa Sinpetru Mare exista camp de apa subterana care este partial incarcat de raul Mures. Comunitatile locale favorizeaza aceasta sursa datorita gustului apei si deoarece este sursa de apa pentru Sinpetru Mare si Sannicolau Mare la aproximativ 7 km catre vest. Acest camp a fost considerat ca si sursa pentru Timisoara dar nu a fost dezvoltata datorita costului mare al transportului.

In 1997 a fost efectuat un studiu de fezabilitate pentru dezvoltarea unei Statii de Tratare a apei potabile si a unei conducte de transport lunga de 120 km de la Caransebes la Timisoara prin Lugoj cu apa captata de la sistemul hidrotehnic Poiana Marului-Rueni. A fost propusa o capacitate de 1.1m3/s pentru alimentarea cu apa in Timisoara, Lugoj si in 10 comune de dimensiuni medii de-a lungul parcursului conductei. Luand in considerare faptul ca (i) apa bruta este disponibila prin sistemul Timis-Bega, (ii) ambele orase au mijloace pentru tratarea apei potabile iar (iii) comunele si satele de-a lungul rutei conductei propuse au alimentari cu apa subterana alternative, proiectul nu a inceput. Costul estimativ in 1997 era de 60 de milioane LEI ceea ce ar insemna 135 de milioane LEI la preturile actuale insumand o medie a inflatiei de 7.5% pe an.

Timisoara capteaza 30% din nevoile de apa din 46 puturi adanci forate de-a lungul a doua fronturi de captare cu adancime ce variaza de la 60 la 160 metri; debitul maxim este de 800l/s dar in prezent aceasta sursa este exploatata la 420l/s din cauza consumului de energie ridicat. Stratul acvifer este sigur si a furnizat alimentare cu apa neintrerupta orasului pentru mai bine de 100 de ani. In Lugoj, situatia este similara pentru ambele surse de apa tratata de suprafata si subterana; exista 30 puturi de adancime (110-150 metri adancime) localizate in zona de amonte a orasului si a zonei industriale. Sursa s-a dovedit a fi sigura pentru mai bine de 80 de ani.

Principala sursa de apa pentru comunitatile din afara zonelor urbane principale (Timisoara si Lugoj) o reprezinta apa subterana. In cele 8 orase, exista 65 de puturi de adancime (in medie cam 8 per oras). In zonele rurale exista 206 puturi de adancime in 57 de localitati (in medie cam 3.75 foraje per comuna). Apa este extrasa din straturile acvifere inferioare nepoluate folosind puturi care au intre 125-200 metri adancime. Aceste puturi sunt amplasate aproape sau chiar in interiorul zonei urbane astfel incat costurile de transmisie sunt minime. Pentru a minimaliza riscul poluarii, unele dintre puturile care sunt in apropierea centrelor urbane (ex. Jimbolia) vor trebui sa fie mutate/stramutate pe termen mediu si lung.

Capetele dinamice de pompare sunt, in mod normal, intre 25 si 30 m in pamant datorita calitatilor arteziene partiale ale straturilor acvifere.

Structura Actuala a Consumului de Apa

In Timisoara, mediile consumului de apa sunt de 129 l/persoana/zi pe baza evidentelor detaliate inregistrate ale vanzarilor impartite la totalul populatiei din oras. Consumul actual este evaluat ca fiind mai mic datorita numarului mare de studenti si de locuitori neinregistrati (aproximativ 110 l/hd/zi). Acesta rata a consumului general include consumul societatilor comerciale, industriale si al institutiilor. Majoritatea apartamentelor si o parte a caselor sunt conectate la sistemul de incalzire care furnizeaza si apa calda. Apa furnizata de catre A UATIM companiei de energie este contorizata.

In Lugoj, consumul de apa este de 148 l/om/zi (consumatori casnici, industriali si instituti). In cele opt orase, consumul de apa este intre 85 si 105/l/om/zi. In comunele mai mari (> 2.000 populatie),consumul de apa este inregistrat la aproximativ 95 l/zi pe baza unei analize limitate a datelor. In alte comune, consumul este contorizat partial si este dificil de determinat volumul actual pe cap de locuitor. Unii locuitori folosesc fantanile publice, puturi individuale de pe proprietatile lor sau racordarea neautorizata la alimentarea cu apa a vecinilor. Informatiile disponibile sunt prezentate in Tabelul 2.17.

Statiile de tratare a apei potabile din Timisoara se afla intr-o modernizare constanta si se estimeaza sa fie intr-o stare satisfacatoare. A UATIM monitorizeaza performanta statiei de pompare si a celorlalte echipamente din toate locatiile si a implementat multe imbunatatiri folosind propriile resurse. La principala Statie de Tratare a apei potabile 2-4 este nevoie de refacerea decantoarelor (sarcina pe termen mediu).

Indicatori de performanță

Indicatorii selectați constau în indicatori de performanță operaționali, manageriali, financiari și de management al activelor. Din perspectiva conducerii, aceștia nu ar trebui priviți izolat, deoarece reflectă zone foarte importante ale sectoarelor activității de apă din punct de vedere al îmbunatațirii dorite.

Indicatorii de performanța operaționali au menirea de a fi caracteristici obiective pe care companiile le pot furniza ușor pe baza datelor pe care în unele cazuri deja le colecteaza. Scopul principal al indicatorilor de performanță operaționali este de a furniza date asupra producției și eficienței atât în termeni materiali/cantitativi cât și în termeni financiari. Acest lucru este important pentru controlul costurilor dar și din punct de vedere al politicilor de mediu.

Indicatorii de performanță manageriali indica scara de activitate și eficiența organizației.

Indicatorii de performanță financiari se bazează pe indicatori diagnostic derivați din declarațiile financiare.

Indicatorii de performanță privind continuitatea și managementul activelor au fost dezvoltați cu scopul de a prezenta situația actuală specifică operatorilor de apă și de canalizare din România.

Caracteristica cea mai importantă a companiilor este dată de nivelul scăzut al investițiilor care induce o scădere a nivelului serviciilor, insatisfacția consumatorilor și refuzul acestora de a plăti. Acești indicatori de performanță au fost dezvoltați pentru a oferi indicații despre îmbunătațirile fizice sau deprecierile suferite de activele companiei.

Indicatorii de performanță operaționali

1.Conformitatea cu Calitatea Apei și a Apei Uzate.

Numărul de eșantioane/probe de producție de apă și efluent de apă uzată pe an care sunt conforme cu respectivele standarde de calitate, exprimate ca procent din totalul probelor prelevate într-un an.

Parametrii pentru calitatea apei potabile sunt:

a) Turbiditate

b) Fier

c) Mangan

d) Amoniu

e) Clor

f) Nitrat

g) Coliformi

h) E Coli

Parametrii pentru calitatea apei uzate sunt:

i) Materii solide în suspensie

j) BOD5

k) COD

l) Amoniu

2. Consumul de Apă: litri/persoană/zi.

Cantitatea totală anuală de apă vândută (facturată) către consumatori/populația deservită, exprimată în litri pe persoană pe zi.

3. Apa nefacturată (Non-Revenue Water – NRW).

(Apa produsă/zi (sau an) – Apa facturată/zi (sau an))/Apa produsă/zi (sau an). Diferența dintre apa care intră în rețeaua de distribuție minus cantitatea de apă vândută împărțită la cantitatea de apă care intră în sistemul de distribuție, exprimată ca procent. Dacă folosim parametrul “apa furnizată/pompată în rețeaua de distribuție” vom putea face comparațiile necesare pentru a îndeplini scopurile procesului de benchmarking. Apa procesată folosită pentru producția apei va varia în funcție de procesul de tratare și astfel va distorsiona valorile dacă va fi inclusă în calculul apei nefacturate (NRW).

Indicatori de performanță manageriali

1. Acoperirea Populației.

Procentul de populație conectată la rețeaua de alimentare cu apă și apă uzată.

2. Procentul de Consumatori Contorizați.

Procentul de consumatori pentru care facturile se emit efectiv în baza contorului. Dacă nu vor fi contorizați și vor trebui să plătească facturi ce sunt bazate pe prezumții sau medii, clienții vor avea un grad scăzut de satisfacție.

3. Populația Deservită pe Angajat.

Un indicator al eficienței forței de muncă. Ia în considerare populația conectată la rețeaua de alimentare cu apă împărțită la numărul de angajați care furnizează servicii de apă și de canalizare (inclusiv personalul auxiliar).

Indicatori de performanță financiari

Indicatorii de performanță financiari aleși reprezintă indicatorii de bază a ceea ce înseamnă sănătate financiară, fiind ușor de colectat și calculat. Aceștia se bazează pe analiza standard a situațiilor financiare elaborate de către fiecare Societatecompanie. Indicatorii analizeaza 3 categorii de condiții financiare, în speță profitabilitatea, lichiditatea și solvabilitatea. Acești indicatori trebuie separați de alți indicatori financiari folosiți în analiza proiectelor, decizii de investiții sau în analize de costuri operaționale.

Indicatorii de performanță au fost aleși deoarece produc o imagine generală asupra sănătății financiare a companiei și indică abilitatea a priori a acesteia de a-și asuma și a finanța un proiect. De asemenea, în cazul în care acești indicatori de performanță sunt prezentați pe o perioada mai mare de timp (în ultimii trei ani), se vor vedea și unele tendințe ale acestora (de exemplu, durata medie de încasare a clienților poate să fi crescut, ceea ce indică o înrăutățire a capacității companiei de a colecta venituri și de a încasa numerar).

Trebuie subliniat faptul că acești indicatori de performanță selectați sunt considerați ca fiind corespunzători pentru condițiile actuale cu care se confruntă companiile din România. De exemplu, puține din companiile de apă au la momentul actual datorii pe termen lung. Acest lucru se întâmplă atât din cauza unor motive istorice (înainte erau parte a autorităților locale și primeau bani de la buget), cât și din cauza unor motive financiare (băncile private locale au rețineri în a acorda credite sectorului public municipal). Așadar, unii dintre cei mai cunoscuți indicatori de solvabilitate, deși sunt foarte importanți, în condițiile date nu sunt foarte relevanți. La fel, indicatori precum rentabilitatea financiară sunt relevanți numai la nivel economic, deoarece acționarii companiilor sunt în mare parte organsime publice, iar acțiunile lor nu sunt listate la bursele de valori.

1. Marja de Profit Brut (Vânzări brute minus cheltuieli directe)/Vânzări totale.

Indică modul în care compania iși acoperă costurile operaționale prin vânzări înaintea apariției altor categorii de costuri (incluzând cele financiare, cu impozitele sau cele extraordinare). Un procent negativ al acestui indicator arată faptul că vânzările nu acoperă cheltuilelile operaționale curente. Se poate face o comparație cu marja profitului net, care reprezintă profitul net/vânzări totale.

2. Lichiditatea Curentă: Active circulante /Datorii curente.

Indică abilitatea companiei de a plăti datoriile curente pe baza sumelor din activele circulante; o valoare >1 reprezintă un minimum în mod normal.

3. Durata de colectare a creanțelor: Creanțe/(vânzări anuale/365).

Acest indicator arată de câte zile este nevoie ca o vânzare să se transforme în intrare de numerar. O valoare mică (<30) arată o companie cu lichiditate bună.

4. Durata de plată a datoriilor: Sold mediu furnizori /(costuri operaționale/365).

Acest indicator arată de cât timp (în zile de cost operațional) are nevoie o companie pentru a-și plăti creditorii pentru materiale. Provizioanele pentru depreciere nu se includ în calculul costurilor operaționale. O valoare a acestui indicator >90 indică faptul că operatorul are întârzieri de plată sau beneficiază de condiții de creditare facile din partea furnizorilor.

5. Datorii totale/Active totale.

Măsoară procentajul furnizat de către creditori din totalul fondurilor atrase. Datoriile totale includ atât datoriile curente cât și pe cele pe termen lung. Acest indicator ajută la formarea unei idei despre structura financiară a companiei: 20% este o valoare normală, deoarece nu există companii fără datorii (fie comerciale, bancare, fiscale); 50% este un nivel maxim. Dacă o companie are datorii pe termen lung, se va calcula un al doilea indicator, gradul de acoperire al serviciului datoriei, care poate fi folosit pentru a demonstra capacitatea companiei de a acoperi datoriile pe termen lung. Acest indicator se defineste astfel:

numerar la dispoziția acționarilor (venit net + amortizare +/- variații ale capitalului de lucru)/ plata datoriei (principal+dobânzi).

6. Investițiile realizate.

Măsoară procentul de investiții realizate din sursele proprii companiei în totalul investițiilor realizate de companie în perioada respectivă.

Indicatori de performanță privind continuitatea și managementul activelor

Este foarte important ca managementul activelor să fie considerat prioritar pentru a ne asigura că investițiile sunt bine direcționate, iar benchmarking-ul poate fi folosit pentru acest scop. Acest obiectiv poate fi atins prin raportări privind nivelul înlocuirii rețelelor și monitorizarea nivelului de întreținere a activității, în special în ceea ce privește rețelele de apă și de canalizare. Pentru a facilita aceste raportări, se obișnuiește săse stabilească anumite zone de cerere care să cuprindă între 3000 și 5000 de branșamente, cunsocute sub denumirea de Zone de Contorizare (DMA) și pentru fiecare zonă să se înregistreze date privind fluxurile, presiunea și nivelul de întreținere. Evaluarea condițiilor și informațiile privind datele de contact ale clienților por fi de asemenea folosite cu scopul de a conduce investițiile către un obiectiv, care să nu fie ales într-o manieră subiectivă.

Concluziile studiului

Activele existente ale sistemelor de alimentare cu apa și de canalizare reprezinta o baza buna pentru exploatarea, modernizarea și dezvoltarea serviciilor de alimentare cu apa ți de canalizare în județul Timiș.

Având în vederea analiza efectuată în prezentul Studiu de Specialitate asupra situației actuale a sistemelor publice de alimentare cu apă și de canalizare din orasul Timișoara, a cerințelor strategiei de dezvoltare a serviciilor publice de alimentare cu apă și de canalizare, de necesitățile utilizatorilor, de starea tehnică a activelor existente și de eficiența acestora sunt necesare mai multe etape pentru definitivarea

Indicatorilor de Performanță.

1. Indicatori de Performanță stabiliți la data intrării în vigoare a Contractului de Delegare

2. Indicatori de Performanță stabiliți la 18 luni de la data intrării în vigoare a Contractului de Delegare după inventarierea totală de către Operator a activelor existente și stabilirea programelor de investiții necesare.

Conform Contractului de Delegare, în decurs de 18 luni de la Data Intrării în Vigoare, Autoritatea Delegantă și Operatorul vor elabora împreună un inventar detaliat. Inventarul detaliat al activelor existente trebuie să cuprindă cel puțin următoarele informații pentru fiecare activ: număr de inventar, denumirea, amplasarea geografică, dacă pot fi reînnoite sau nu, data achiziționării, costul de achiziție, condiția tehnică, amortizarea, valoarea contabilă netă, valoarea de înlocuire.