Prezentarea Institutiei Financiar Bancare Bancpost S.a

CAP.I. Sistemul bancar și activitatea de creditare

1.1. Sistemul bancar – noțiune și istoric

Sistemul bancar este format din totalitatea instituțiilor de credit care funționează în aria de referință, precum și din relațiile de conlucrare dintre ele, pe de o parte, și din relațiile acestora cu celelalte elemente ale ansamblului economic care reprezintă clientela bancară, pe de altă parte. Rolul instituțiilor de credit în cadrul unei economii poate fi analizat, în primul rând, prin utilizarea conceptului de intermediere financiară între agenții debitori și creditori din economie și, în al doilea rând, prin funcțiile tradiționale de finanțare, de colectare a depozitelor și de gestionare a mijloacelor de plată. Instituțiile de credit asigură îndeplinirea funcțiilor creditului, adică de atragere a disponibilităților bănești temporar libere degajate din economie, precum și acordarea de credite agenților economici solicitanți. Deci, instituțiile de credit sunt intermediarii financiari care asigură „interfața” între agenții excedentari și cei deficitari.

constituire

Agenți economici finanțare Intermediar de depozite Agenți economici

cu nevoie de financiar cu capacitate

finanțare de finanțare

Figura 1: Intermedierea financiară

Băncile sunt o componentă a instituțiilor de credit. Criteriul care delimitează băncile în cadrul instituțiilor de credit este cel al supravegherii bancare (realizată de banca centrală sau de o alta instituție care realizează supravegherea bancară). Instituțiile de credit supuse autorității de supraveghere bancară sunt băncile. Apariția instituțiilor de tip bancar a fost precedată de comerțul cu bani, realizat încă din Evul Mediu de zarafi, categorie socială care se ocupă cu păstrarea în siguranță a monedelor de aur și ulterior, acordarea de credite din sumele păstrate. Odată cu evoluția societății, zarafii s-au transformat în bancheri. În Anglia, giuvaergii (goldsmiths) păstrau capitalurile disponibile; chitanțele emise de ei „goldsmiths notes” erau acceptate în circulație și utilizate chiar după apariția băncilor (sec. XIV – XV).

Primele bănci în accepțiune modernă le regăsim în: 1171 la Veneția când Dogele Michele XI înființează Banco de Venezia cu scopul de a face operațiuni de administrare a banului public pentru Cetate; 1341 la Barcelona, 1407 la Genova. Abia în secolul al XVII – lea se formează după acest model bănci și în vestul Europei: 1609 la Amsterdam, 1619 la Hamburg, 1635 la Rotterdam, 1668 Banca Suediei, 1694 Banca Angliei. Rolul băncilor a sporit pe măsura dezvoltării societății, la sfârșitul secolului al XIX – lea, dar mai ales la începutul secolului al XX – lea, când acestea își dezvoltă și celelalte funcții: de efectuare a plăților, de trasferuri valutare externe.

Azi, în principalele țări dezvoltate, sistemele bancare sunt eterogene, adică cuprind o diversă tipologie de bănci, dar manifestă o tendință de uniformizare generată de procesul de globalizare financiară. Astfel, din punct de vedere al organizării activității bancare și al gradului de specializare, distingem două tipuri de sisteme bancare:

Sisteme bancare ale Europei continentale, aceste bănci sunt puțin specializate și functionează după modelul băncii universale;

Modelul american, care se aplica și în Japonia și care se bazează pe o specializare strictă a instituțiilor bancare.

Modelul băncii universale este întalnit în special în Europa continentală. O bancă universală este o instituție care oferă o gamă largă și completă de servicii financiare, și-anume: acordă credite, colectează depozite, gestionează mijloacele de plată, realizează plasamente în titluri și participații la capitalul întreprinderilor. Acest model al băncii universale s-a dezvoltat inițial în Germania, contribuind la dezvoltarea economica rapidă a acestei țări în secolul XIX și apoi în alte țări europene. În restul Europei, băncile universale s-au dezvoltat mai târziu decât în Germania, ca de exemplu în Franța, cele mai vechi instituții bancare, precum Credit Lyonnais, Banque Nationale de Paris și Societe Generale au fost înființate și organizate după acest model, Marea Britanie, cu un sistem bancar foarte concentrat dominat de câteva bănci universale, și-anume: Barclays Bank, National Westminster Bank, Midland Bank, Lloyld`s, Royal Bank of Scotland, Trustee Saving Bank, Standard Chartered Bank.

În cazul SUA, principiile acestui model, de bancă universală, s-au aplicat până la reformele ce au urmat crizei economice din anii 1928-1930. Astfel, ca în anul 1933, prin cadrul legislativ introdus (Glass-Stegal Act), s-a stabilit separarea funcțională și geografică a activității bancare, iar băncile comerciale (de depozit) și-au separat activitatea față de băncile de afaceri (de investiții). Mai recent, în anul 1993, prin Banking Act, băncilor americane li se interzice implantarea simultană de sucursale în celelalte state federale. Acest proces de specializare a băncilor a condus la o importantă fragmentare a sistemului bancar american, ducând, astfel, la apariția unui număr foarte mare de instituții și organisme de credit (24.000 în anul 1995, de 40 de ori mai mult decât nivelul înregistrat într-o țară europeană).

Sistemul bancar este calea de legătură între deținătorii de capitaluri,se poate spune că este cel mai credibil depozitar al economiei și în acelaș timp și cel mai important intermediar dintre creditor și debitor, având în vedere decontarea datoriilor dintre aceștia.

Sistemele bancare pot fi analizate și din perspectiva structurii capitalului și astfel, distingem:

Bănci cu capital public, cu pondere de 0% în Marea Britanie, 50% în Germania și 60% în Italia;

Bănci cu capital majoritar de stat, în Grecia și Portugalia.

În Belgia și Olanda cea mai mare pondere o dețin băncile cu capital privat.

Studiile realizate asupra sistemelor bancare din tările dezvoltate ne arată că băncile se îndreaptă către modelul băncii comerciale cu acționariat privat.

Caracteristici ale sistemelor bancare

Schimbările care au avut loc în economia contemporană, în ultimele decenii, au generat o serie de mutații cantitative și calitative în activitatea bancară a țărilor occidentale. Ca urmare, asemenea mutații au avut drept implicații apariția unor noi trăsaturi ale băncilor, care nu au fost întâlnite în perioada precedentă. Aceste trăsături sunt legate, în principal, de: concentrare, centralizare, bancarizarea activității, accelerarea operațiunilor de restructurare, universalizare, dezintermediere bancară.

Concentrarea activității bancare reprezintă o caracteristică ce poate fi cuantificată prin ponderea deținută de principalele bănci în totalul sistemului bancar și prin diminuarea numărului de bănci în totalul acestora. Gradul de concentrare este apreciat prin nivelul activității (distribuire de credite, colectare de depozite) realizate de instituții de credit. Studiile care s-au efectuat în acest sens ne arată că un număr redus de bănci controlează, în mare parte, piața bancară. Între gradul de concentrare a activității bancare și numărul instituțiilor bancare se manifestă o puternică legatură, astfel: pe masură ce numărul băncilor se diminuează, gradul de concentrare bancară sporește.

Un alt clasament care se poate realiza utilizează drept criteriu activele, în funcție de care topul primelor 10 bănci pe plan internațional se prezintă după cum urmează în tabelul de mai jos:

Tabel 1.Clasamentul primelor 10 instituții bancare din lume în funcție de mărimea activelor

Sursa: Bancherii Almanah

Paralel cu procesul de concentrare bancară se desfășoară și un proces de centralizare a capitalului în bănci. Acest proces se referă la absorbția băncilor mici de către băncile mari și, ca urmare, numărul băncilor, la nivelul economiei unei țări, este în scădere de la o perioadă la alta. Deși ca număr băncile scad, fenomenul de centralizare se manifestă și în direcția răspândirii teritoriale a filialelor și sucursalelor băncilor, caz în care numărul filialelor și sucursalelor crește. Acest proces este întâlnit în fiecare țară, dar intensitatea lui diferă de la o țară la alta și de la o perioadă la alta.

O altă caracteristică a unui sistem bancar și al activității bancare dintr-o economie îl constituie gradul de bancarizare. Această caracteristică ne spune care este nivelul de dezvoltare al sistemului bancar și, de asemenea, se pot calcula anumiți indicatori, cum ar fi: numărul de conturi la vedere, numărul cardurilor bancare, numărul ghișeelor bancare, numărul ATM-urilor.

O altă caracteristică a sistemelor bancare actuale o reprezintă operațiunile de restructurare bancară. Aceste operațiuni se referă la fuziuni și absorbții, operațiuni trasfrontaliere (cu străinătatea), preluarea pachetului de control de către băncile străine și operațiuni încrucișate bănci-asigurări. Operațiunile de fuziuni și absorbții au afectat toate categoriile de bănci, din aproximativ toate țările dezvoltate.

Universalizarea băncilor este un proces de ștergere a deosebirilor între operațiile pe care le efectuează fiecare bancă. Privită în corelație cu celelalte trăsături caracteristice ale sistemului bancar, putem afirma că universalizarea reprezintă una din principalele tendințe în evoluția sistemului bancar contemporan. Această trăsătură decurge practic din accentuarea procesului de concentrare și centralizare bancară. Universalizarea constă, pe de o parte, în aplicarea unor măsuri de înființare a unor bănci de credit care să preia o parte din operațiunile băncilor comerciale, iar, pe de altă parte, ea constă în ștergerea deosebirilor dintre operațiunile pe care le efectuează diferite categorii de bănci.

Paralel cu procesul de universalizare se desfășoară, cu o intensitate mare, un proces contrar, și-anume cel de dezintermediere bancară. Acest proces a fost inițiat de diferite cercuri industriale în vederea obținerii de avantaje materiale. În condițiile actuale, când există abundență de capitaluri disponibile în economie, cercurile industriale convin între ele, uneori în afara băncii, alteori față în față cu ele, la soluția de acordare reciprocă de împrumuturi, ocolind astfel băncile. O astfel de soluție determină crearea de avantaje materiale pentru debitori și pentru creditori. Avantajele pentru creditori constau în faptul că ei primesc la aceste împrumuturi o dobândă superioară celei pe care ar fi primit-o în condițiile în care ar fi efectuat un depozit bancar, în timp ce pentru debitori, avantajele materiale constau în faptul că dobanda plătită este mai mică decât dobanda pe care ar fi plătit-o băncilor dacă contractau împrumutul la bănci. În plus față de acestea, condițiile de acordare a creditelor sunt cu mult mai favorabile deoarece nu se cer prea multe formalități de îndeplinit în comparație cu condițiile creditării bancare și de asemenea, primirea creditului este promptă.

Segmentarea reprezintă o altă caracteristică a sistemului bancar, care s-a manifestat prin implicarea băncilor cu capital majoritar de stat în finanțarea sectorului de stat. De asemena, băncile cu capital privat au finanțat sectorul privat. Băncile străine s-au implicat în finanțarea unor companii, care au avut aceeași proveniență ca și banca mamă.

1.2. Sistemul bancar românesc

Începuturile activității bancare din România se situează în perioada de debut a relațiilor economice de tip capitalist, când principala activitate a zarafilor era aceea de a cumpăra și vinde monede în scopul obținerii de câștiguri. Această activitate a fost posibilă datorită existenței în circulație a numeroase tipuri de monede de aur și de argint : florini, galbeni olandezi, imperiali sau venețieni, taleri, monede turcești. Odată cu dezvoltarea societății și a relațiilor economice, zarafii s-au specializat și în operațiuni de creditare, devenind cămătari. Formele de manifestare ale creditului erau reprezentate de creditul de consum și creditul politic (pentru cumpărarea de funcții în ierarhia administrativă sau pentru cumpărarea scaunului domnesc de la Înalta Poartă). Dobânzile impuse de cămătari se situau între 12% și 24%, dar prin condițiile impuse la acordarea creditelor, se ajungea la un nivel apropiat de 300%. În acest context, era necesară apariția și dezvoltarea unui sistem bancar, care la început s-a concretizat în specializarea unor case comerciale străine în domeniul bancar și cămătăresc.

Aceste case, în număr de 10 la Brăila, 21 la Galați, 20 la București, au favorizat deschiderea unor sucursale ale băncilor străine pe teritoriul țărilor românești.

Încă din anul 1834, se proiectează înființarea unei bănci comerciale care să efectueze operațiuni de depozit, de scont și de transfer. În anul 1856 se înființează Banca Națională a Moldovei, având capital german, englez, francez și, într-o mică măsură, românesc. Înființarea unei bănci naționale a constituit una din revendicările revoluționarilor de la 1848, iar în anul 1861, această problemă a creării unei bănci naționale a fost ridicată și de Ion C. Brătianu, care, în discursul său rostit în Cameră în ziua de 10 ianuarie, a afirmat: „atât timp cât nu vom avea o bancă națională nu vor dispare crizele financiare din țară”. Cuvântarea din 10 ianuarie 1861 a lui I.C. Brătianu nu a rămas fără ecou. În februarie 1861, Manolachi Costachi Epureanu, președinte al Consiliului de Miniștri și ministru de finanțe, a publicat în Monitorul Oficial un proiect de lege pentru înființarea unei bănci de scont și circulație cu un capital de 12 milioane lei vechi, din care 3 milioane lei vechi să fie subscrise de stat și restul, de 9 milioane lei vechi de către particulari. Proiectul nu a fost votat deoarece, între timp, Guvernul Manolachi Costachi a demisionat.

În anul 1864 a fost înființată Casa de Economii și Consemnațiuni, prima instituție românească de credit, a cărei activitate s-a orientat, în special, către atragerea de resurse temporar disponibile de la populație și plasarea acestora în titluri de stat.

În perioada următoare au aparut tot felul de proiecte și încercări, în vederea organizării unei bănci de scont și circulație. Astfel, au fost înființate următoarele instituții bancare cu capital autohton: Banca Română (1865), Creditul Funciar, Rural și Urban (1873-1875), Banca Marmorosch-Blank (1874). În 1872, la Sibiu, a fost înființată prima bancă ardeleană cu capital privat autohton, și-anume: Banca Albina. Toate aceste instituții financiare, create prin forțe proprii și care prosperau, au intensificat discuțiile și pregătirile pentru înființarea unei bănci de emisiune. Înființarea unei bănci de emisiune rămânea în continuare o mare nevoie, determinată de interesele generale ale statului sub aspect financiar și valutar a greutăților politice din anii 1876-1877. I.C.Brătianu susținea că „ce mult și dureros se simte lipsa unui asezământ financiar puternic și serios, care să poată da țării existența bănească în vremuri de nevoie”. La 27 februarie 1880, Guvernul I.C.Brătianu a depus în Cameră proiectul unei bănci naționale care trebuia să ajute economia națională mai mult ca oricare altă instituție. La 17 aprilie 1880, proiectul depus de ministrul de finanțe I.C.Brătianu a devenit legea prin care se statorniceau normele de organizare ale Băncii Naționale ale României, care urma să-și înceapă activitatea de la 1 iulie 1880. Acest moment important a fost caracterizat de Ștefan Zeletin ca fiind „cel mai de seamă eveniment în dezvoltarea burgheziei române moderne, metropola capitalismului nostru bancar”. Sediul principal al băncii s-a stabilit la București, cu obligația de a înființa sucursale și agenții în principalele orașe ale țării și, în special, în fiecare capitală de județ. Capitalul Băncii Naționale a României s-a stabilit la 30 milioane lei,

Română și Societatea Bancară Română. Aceste bănci realizau 50% din totalitatea operațiunilor bancare. Până în 1947, sistemul bancar românesc a cunoscut o dezvoltare remarcabilă. Băncile dețineau resurse importante și funcționau conform standardelor internaționale; personalul bancar era format din specialiști pregătiți în condiții de concurență și standarde profesionale foarte ridicate, așa cum erau stabilite de Banca Națională a României.

După 1947, sistemul bancar a fost restrâns datorită trecerii la economia de comandă și intrării României în zona de influență sovietică (fosta U.R.S.S.). Până la sfârșitul anului 1989, sistemul bancar românesc oferea un număr limitat de produse și servicii bancare. În anul 1989, gradul de concentrare în domeniul bancar a atins un nivel maxim, în sensul că funcționau 4 bănci: Banca Națională a României, care îndeplinea rolul de bancă de emisiune și cel de realizare a operațiunilor comerciale interne din economie, Banca Română de Comerț Exterior, care deținea monopolul operațiunilor de comerț exterior ale României, Banca de Investiții, care se ocupa de finanțarea programelor de investiții ale întreprinderilor de stat și Banca Agricolă, cu rol de finanțare a activității din agricultură și din industriile conexe, la acestea adăugându-se și C.E.C.-ul. După 1989, România a fost martora multor schimbări, iar trecerea la o economie de piață a determinat creșterea continuă a numărului de agenți economici privați.

Restructurarea sistemului bancar alături de reglementarea, autorizarea și supravegherea activității bancare sunt două din principalele aspecte vizate de reforma sistemului bancar românesc.

Reforma sistemului bancar românesc a început la sfârșitul anului 1990, prin introducerea unui sistem bancar organizat pe două nivele și a legislației privind Banca Națională a României și băncile comerciale. Aceste legi au fost adoptate de Parlamentul României în 1990, dar au fost publicate în Monitorul Oficial abia în martie 1991. Această reformă cuprinde 3 etape:

1. Prima etapă, care a avut loc între anii 1991 – 1996, este reprezentată de restructurarea sistemului bancar care a condus la crearea unui sistem bancar modern pe două paliere:

Banca Națională a României (B.N.R.) cu următoarele funcții: emisiunea monetară, asigurarea stabilității monetare, administrarea rezervelor valutare ale țării, supravegherea activității bancare, asigurarea sistemului de plăți fără numerar. B.N.R. a fost organizată prin Legea nr.34/1991 (Legea de organizare a Băncii Naționale);

Bănci comerciale, rezultate prin restructurarea în societăți pe acțiuni a băncilor specializate în conformitate cu Legea bancară nr.33/1991, intrând în procesul de privatizare a societăților comerciale: 70% din capitalul acestor bănci a fost transferat Fondului Proprietății de Stat și 30% către cele cinci fonduri ale proprietății private (câte 6% la fiecare fond).

Privatizarea băncilor este considerată ca singura soluție care să ducă la îmbunătățirea stimulentelor manageriale, la sporirea participării străine cu capital, la accentuarea procesului de calificare a personalului bancar, la diminuarea implicării factorului politic în activitatea bancară, la instituirea unei supravegheri bancare eficiente, la eliminarea unor disfuncționalități din activitatea bancară.

Tot în cadrul acestei etape a fost înființat Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar prin O.G. nr.39/1996. Tot în 1996, acțiunea legislativă este reluată prin publicarea Legii nr.66 privind reorganizarea Casei de Economii și Consemnațiuni și tranformarea ei în societate bancară pe acțiuni și a Legii nr.109, privind reorganizarea cooperativelor de credit și transformarea acestora în bănci populare.

2. Cea de-a doua etapă a reformei sistemului bancar românesc a avut loc între anii 1997 – 2000 și se caracterizează prin:

Îmbunătățirea și completarea cadrului legislativ bancar prin aprobarea unor noi legi:

Legea nr.83/1997 privind privatizarea bancară, aceasta putându-se efectua prin:

– majorarea capitalului social prin aport de capital privat, în baza unei oferte publice sau a unui plasament privat;

– vânzarea de acțiuni ale băncilor de stat.

Legea nr.58/5 martie 1998, care înlocuiește Legea bancară nr.33/1991, promulgată prin decretul Președintelui României nr.83/1998;

Legea nr.83/1998 privind procedura falimentului băncilor promulgată prin Decretul Președintelui României nr.83/15 martie 1998 care definește noțiunea de faliment bancar, stabilește atribuțiile Băncii Naționale a României privind declararea falimentului unei bănci, precizează normele care aplică procedura lichidării contabile judiciare, face referiri la evidența contabilă aferentă derulării procesului falimentului bancar;

Legea nr.101/26 mai 1998, prin care se înlocuiește Legea nr.34 privind statutul Băncii Naționale a României, prin care B.N.R. tinde să devină un organ autonom, pentru eliminarea tendințelor privind amestecul factorului politic în activitatea acesteia.

Crearea noului cadru legislativ al funcționării cooperativelor de credit prin O.U.G. nr.97/2000, modificată prin O.U.G. nr. 272/2000, modificată și aprobată prin Legea nr.200/2002.

Obiectivul fundamental al B.N.R.: stabilitatea monedei naționale în vederea asigurării stabilității prețurilor.

Instrumentele de intervenție au fost modernizate prin eliminarea vechilor linii de credit direcționat și introducerea operațiunilor de piață deschisă.

3. Cea de-a treia etapă a reformei sistemului bancar românesc a avut loc între anii 2001 – 2004 și se caracterizează prin:

Finalizarea alinierii cadrului legislativ în domeniul instituțiilor de credit la prevederile directivei Uniunii Europene și la principiile de bază ale Comitetului de la Basel privind o supraveghere bancară eficientă. Această aliniere a cadrului legislativ în domeniul instituțiilor de credit s-a realizat prin înlocuirea Legii nr.101/1998 privind statutul B.N.R. cu Legea nr.312/28 iunie 2004, prin modificarea și completarea Legii bancare nr.58/1998 și prin înlocuirea Legii nr.83/1998 privind falimentul instituțiilor de credit cu Legea nr.278/23 iunie 2004.

Principalele modificări în sistemul bancar românesc sunt:

A. De la 1 decembrie 1990 a început să funcționeze Banca Comercială Română, care a preluat de la Banca Națională a României operațiunile comerciale și activitatea de execuție de casă a bugetului statului, aceasta din urmă realizând-o până în 1993 când s-a înființat Trezoreria finanțelor publice.

Concomitent cu acest moment au fost transformate în bănci comerciale trei dintre băncile specializate ce funcționau în România: Banca de Investiții, a cărei denumire a fost schimbată în Banca Română pentru Dezvoltare; Banca pentru Agricultură și Industrie Alimentară, a cărei denumire a fost schimbată în Banca Agricolă și Banca Română de Comerț Exterior. Ulterior au fost create noi bănci comerciale, cu capital de stat, cu capital de stat și privat, cu capital numai privat, unele având capital românesc și străin.

B. S-a legiferat așa numita „universalizare bancară” prin Legea bancară nr.33/1991 înlocuită de Legea bancară nr.58/1998, iar aceasta din urmă fiind abrogată și înlocuită cu Ordonanța de urgență nr. 99/2006 în sensul că toate băncile comerciale realizează aceleași operații, având clienți atât persoane juridice, cât și fizice, aceștia putându-și alege banca la care să-ți păstreze disponibilitățile bănești și care să le acorde împrumuturi.

C. De la 1 decembrie 1990, B.N.R. a dobândit calitatea de bancă centrală a statului român și în acest sens:

– promovează politica monetară și valutară a țării;

– realizează activitatea de supraveghere a băncilor comerciale.

D. În 1991 s-a constituit Asociația Română a Băncilor cu scopul de a organiza și coordona activitatea bancară și care are trei obiective principale:

să reprezinte interesele comunității bancare față de B.N.R., față de Guvern și față de alte instituții centrale ale statului;

să îmbunătățească și să dezvolte standardul și statutul profesional al lucrătorului bancar și, în acest sens, s-a creat Institutul Bancar Român, care organizează învățământul la distanță pentru personalul bancar;

să reprezinte sectorul bancar românesc în relațiile internaționale cu asociații similare.

E. Din anul 1994, societățile bancare își clasifică creditele acordate în cinci categorii, în funcție de performanțele financiare ale clienților, după cum urmează mai jos, însă trebuie să menționez faptul că denumirea de „societate bancară” a fost înlocuită cu cea de „instituție de credit” prin înlocuirea Legii bancare nr.33/1991 cu Legea nr.58/1998, ulterior fiind înlocuită și aceasta cu OUG nr.99/2006 privind instituțiile de credit și adegvarea capitalului, cu modificările și complectările ulterioare, care urmărește adaptarea la standardele internaționale a criteriilor ce țin de organizarea și funcționarea băncilor comerciale și a instituțiilor de credit asimilate în România, iar în ceea ce privește clasificarea creditelor, aceasta se menține și în prezent.

credite de categoria A, sunt acele credite acordate clienților cu performanțe financiare foarte bune care își pot rambursa la scadență împrumutul și își pot plăti dobânda aferentă;

credite de categoria B, sunt acele credite acordate clienților ale căror performanțe financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu pot menține acest nivel într-o perspectivă mai îndelungată;

credite de categoria C, se referă la creditele acordate clienților ale căror performanțe financiare sunt satisfăcătoare, dar care au o evidentă tendință de înrăutățire;

credite de categoria D, sunt acele credite acordate clienților ale căror performanțe financiare sunt scăzute și cu o evidentă ciclitate pe perioade scurte de timp;

credite de categoria E, cuprind acele credite acordate clienților ale căror performanțe financiare indică pierderi și pentru care există perspective clare că nu pot rambursa ratele de credit și nici nu pot plăti dobânda aferentă.

Tot în anul 1994 a fost introdusă analiza serviciului datoriei, serviciu care ne arată care este capacitatea agenților economici de a rambursa la scadență creditului și de a plăti dobânda aferentă.

F. Înființarea Centralei Incidentelor de Plăți.

Centrala Incidentelor de Plăți (CIP) este înființată în baza Regulamentului nr.3/1996 al Băncii Naționale a României privind organizarea și funcționarea la Banca Națională a României a Centralei Incidentelor de Plăți și a intrat în funcțiune în februarie 1997. Regulamentul nr.3/1996 a fost înlocuit cu Regulamentul nr.1/2001, care, la rândul său, a fost modificat și completat cu Circularele nr.21/2002, nr.15/2004 și Regulamentul nr.7/2005. Centrala Incidentelor de Plăți este considerată un centru național de intermediere și valorificare a informațiilor privind incidentele apărute la plățile efectuate cu instrumente de plată. Transmiterea informației se face pe cale electronică. Baza de date a Centralei Incidentelor de Plăți este organizată și gestionată în două fișiere naționale: Fișierul național al incidentelor de plăți și Fișierul național al persoanelor cu risc. Fișierul național de incidente de plăți are trei componente, și-anume: Fișierul național de cecuri, Fișierul național de cambii și Fișierul național de bilete la ordin.

G. Înființarea Centralei Riscurilor Bancare.

Centrala Riscurilor Bancare (CRB) este un centru de intermediere care gestionează, în numele B.N.R., informația de risc bancar pentru scopurile utilizatorilor, în condițiile păstrării secretului bancar. Activitatea Centralei Riscurilor Bancare este reglementată prin Regulamentul nr.1/1999 privind organizarea și funcționarea la Banca Națională a României a Centralei Riscurilor Bancare, regulament care a fost înlocuit cu Regulamentul nr.4/2004 privind organizarea și funcționarea la Banca Națională a României a Centralei Riscurilor Bancare.

H. În anul 1994 a fost introdusă clasificarea activelor bancare în funcție de risc, stabilindu-se, astfel, patru categorii de active bancare:

active bancare cu pondere de risc 0% (numerar, creanțe de încasat de la guvern, banca centrală);

active bancare cu pondere de risc 20% (creanțe de recuperat de la administrațiile locale, bănci comerciale din țară);

active bancare cu pondere de risc 50% (credite acordate persoanelor fizice garantate cu ipoteci asupra imobilelor debitorului);

active bancare cu pondere de risc 100% (restul angajamentelor).

Acordul de Capital din anul 1988 (Basel I) prevede pentru calcularea valorii activelor ajustate în funcție de risc un număr relativ restrâns al ponderilor de risc, și-anume: 0%, 20%, 50% și 100%. Noul Acord de Capital din cadrul Basel II prevede lărgirea gamei ponderilor de risc de credit la un număr de 8 categorii, și-anume: 0%, 10%, 20%, 35%, 50%, 75%, 100% si 150%.

Această clasificare a activelor bancare în funcție de risc este utilizată în norma de prudență a băncii centrale cu privire la calculul și analiza ratei de solvabilitate, numită norma Cooke (adecvarea fondurilor proprii). Norma Cooke se determină ca raport între fondurile proprii și creditele acordate ponderate cu gradul lor de risc aferent. Banca centrală a stabilit un minim de 8% pentru rata solvabilității, calculată ca raport între capitalul propriu și activele ponderate cu gradul de risc și un minim de 12% pentru rata solvabilității, calculată ca raport între fondurile proprii și pasivele ponderate cu gradul de risc.

I. Tot în 1994 a fost introdusă noțiunea de „Fonduri proprii ale băncilor”, care sunt constituite din următoarele categorii de capital:

Capital propriu, compus din: capital social vărsat, primele legate de capital, profitul rezultatului curent și cel al exercițiilor precedente, rezerva generală pentru risc de credit, fondul de rezervă, fondul imobilizărilor corporale, fondul de dezvoltare.

Capitalul suplimentar, alcătuit din: alte rezerve, alte fonduri și împrumuturile subordonate primite care trebuie să aibă un termen de rambursare de cel puțin 5 ani.

J. În perioada 1991 – 2006, au avut loc: dezvoltarea și diversificarea produselor și serviciilor bancare, creșterea vitezei și diversificarea instrumentelor de decontare, crearea sistemului de plăți interbancar unic al României, modernizarea sistemului de evidență și control, informatizarea sistemelor de transmitere a datelor de natură contabilă, statistică și a celor din procesul de transfer.

În opinia lui Alin Marius Andrieș începutul anului 2004 poate fi cosiderat momentul manifestării depline a rezultatelor procesului de consolidare și asanare a sistemului bancar românesc, desfășurat în perioada 1999 – 2000. Acesta, fiind cel mai important segment al sistemului financiar românesc, s-a caracterizat în 2004 printr-o evoluție accelerată a procesului de creditare a persoanelor fizice.

K. Privatizarea băncilor de stat a constituit un deziderat major al reformei bancare românești, în prezent mai existând două instituții bancare cu capital integral sau majoritar de stat.

L. După aderarea la Uniunea Europeană

După acest eveniment, a avut loc o majorare a ponderii capitalului țărilor din Uniunea Europeană, dar în acelaș timp și pătrunderea unor bănci din Noua Europă.

În urma aderării țării noastre la UE și a liberalizării pieței serviciilor, un număr de 190 instituții străine au notificat intenția de a desfășura activitate bancară în mod direct pe teritoriul României, dintre care 174 instituții bancare, 3 instituții financiare nebancare și 13 instituții emitente de monedă electronică.

Consecințele crizei financiare internaționale au început să se arate în cadrul sistemului bancar din țara noastră începând cu toamna anului 2008, printr-un atac speculativ la adresa monedei naționale: scăderea creditării, creșterea ponderii creditelor restante, diminuarea rețelelor de sedii bancare și a numărului de angajați, creșterea ratelor de dobândă la depozite și credite bancare, creșterea volumului depozitelor bancare atrase de bănci.

Din perspectiva rețelelor de sedii bancare și a personalului, efectele crizei financiare internaționale s-au simțit încă din primele cinci luni ale anului 2009, 37 de unități bancare fiind închise și 2077 de angajați ieșind din sistem, față de sfârșitul anului 2008, când s-au înregistrat maximele istorice ale acestor indicatori.Valorile au continuat să scadă în următoarele luni, ajungând să înregistreze în luna septembrie 2009 un număr de 6464 unități bancare, cu 90 de unități mai puțin decât sfârșitul anului 2008, și 68462 angajați, cu 3138 mai puțin față de decembrie 2008.

În concluzie, sistemul bancar românesc suportă la rândul său consecințele crizei financiare internaționale, printr-o diminuare a volumului de active. Cu toate acestea, nici o bancă din România nu a intrat în incapacitate de plată, indicatorii de profitabilitate menținându-se la niveluri pozitive. Relativa stabilitate din cadrul sistemului bancar românesc se datorează în mare parte măsurilor Băncii Naționale a României.

M. La sfârșitul anului 2013, sistemul bancar românesc cuprindea 40 de instituții de credit, din care 31 de bănci, persoane juridice române (inclusiv o organizație cooperatistă de credit) și 9 sucursale ale băncilor străine.4.1. Componența sistemului bancar pe formetate Tabel 4.1. Comp

Tabel 2. Componența sistemului bancar pe forme de proprietate

Sursa:WWW.BNR.

Din punct de vedere al capitalului social, sistemul bancar românesc prezenta la sfârșitul anului 2013 următoarea structură: 2 bănci cu capital integral sau majoritar de stat (CEC Bank și Eximbank), 3 cu capital majoritar privat autohton (Banca Comercială CARPATICA, Banca Comercială FEROVIARA și ATE Bank), 25 cu capital majoritar străin, 9 sucursale ale unor bănci străine și o organizație cooperatistă de credit (Banca Centrală Cooperatistă CREDITCOOP) așa cum se poate observa și din graficul de mai jos.

Evoluția numărului de instituții de credit din sistemul bancar românesc

Referitor la ierarhia băncilor în funcție de cota de piață, grupa băncilor cu active de peste 5 % în volumul total al activelor sistemului deținea o pondere de 66,7 % la finele anului 2013, în timp ce grupa băncilor de mărime mijlocie (cu active cuprinse între 1 % și 5 %) deținea 27,6 %, iar cea a băncilor cu active mai mici de 1 %avea o pondere de numai 5,7%.

Astfel, la finele anului 2013 cota de piață, în funcție de active, a instituțiilor de credit cu capital majoritar de stat a fost de 8,5% în timp ce segmentului instituțiilor de credit cu capital majoritar privat a avut o pondere de 1,3%. De asemenea, la aceeași dată, instituțiile de credit cu capital majoritar străin dețineau 80,6% din activele sistemului bancar românesc, iar sucursalele băncilor străine 9,4%. Ponderea pe care o ocupă Banca Centarlă Cooperatistă CREDITCOOP este doar de 0,2% din activele sistemului bancar românesc. Aceste aspecte pot fi regăsite în graficul de mai jos:

Acordul de capital Basel III introduce cerințe de capital cantitative și calitative extinse, noi cerințe de lichiditate, o revizuire a riscului de credit al contrapărții și un indicator de îndatorare pentru băncile din țările membre ale Comitetului de la Basel. Cadrul juridic aferent pachetului Basel III care reglementează accesul la activitate, supravegherea și regulile prudențiale aplicabile instituțiilor de credit și firmelor de investiții se implementează gradual de la 1 ianuarie 2014 pană la finele anului 2018.

Sistemul bancar romanesc dispune în continuare de rezerve consistente de capital. Rata de solvabilitate s-a menținut la un nivel ridicat, de 17% în iunie 2014. Se renunță gradual la filtrele prudențiale în perioada implementării cerințelor suplimentare de capital aferente Basel III (intervalul 2014-2018), cu 20% anual. Acest calcul include efectele filtrelor prudențiale. Nivelul indicatorului de solvabilitate, calculat în condițiile eliminării filtrelor prudențiale, este cu aproximativ 4 puncte procentuale mai mare comparativ cu nivelul raportat în conformitate cu reglementările de prudență bancară în vigoare. Acest fapt atestă o adecvare a capitalului la riscuri superioare multor țări din regiune. Noile cerințe de lichiditate trebuie să fie revizuite în detaliu pentru a se evita orice consecințe neintenționate.

1.3. Elementele creditului și principii în acordare

În conformitate cu obiectul său de activitate, bancile acordă credite clienților săi cu luare în considerație a aspectelor ce țin de economia de piață. Banca poate acorda credite pe termen scurt, mediu și lung sau linii de credite.

Conform Dicționarului Bancar, termenul credit reprezintă “punerea la dispoziția unei persoane a unei sume de bani” iar în Dicționarul Explicativ al Limbii Române “relație economică, bănească, ce se stabilește între o persoană fizică sau juridică (creditor), care acordă un împrumut de bani sau care vinde mărfuri sau servicii pe datorie și o altă persoană fizică sau juridică (debitor), care primește împrumutul sau cumpără pe datorie”.

Alți autori, consideră că din punct de vedere etimologic, cuvântul credit vine de la latinescul “credere”, respectiv cel care împrumută (creditorul) are încredere în cel căruia îi împrumută (debitorul) ca după un anumit timp, dinainte stabilit, își va primi suma împrumutată înapoi, de regulă însoțită de o recompensă sub formă de dobândă.

Creditul bancar este mai puțin flexibil în ceea ce privește acordarea sa, însă este flexibil în ceea ce privește destinația sa deoarece poate fi orientat către orice formă de activitate economică: producție, investiții, comerț. Mișcarea creditului are loc în două sensuri: depozitele constituite de agenții economici și populație (creditori) la banca (debitoare) reprezintă sursele utilizate de aceasta în postura de creditoare pentru finanțarea agenților economici și a populației (debitoare).

În acordarea creditelor trebuie să se țină seama de următoarele principii:

operativitate maximă

creditele acordate unui singur debitor se vor limita conform cerințelor prudențiale prevăzute în reglementările BNR

creditele se acordă pe bază de garanții, acestea pot fi:

a. scrisoare de garanție bancară

b. depozit colateral

c. ipotecă

gaj cu deposedare

gaj fără deposedare

alte garanții

manifestarea prudenței în acordarea creditelor atât în ce privește bonitatea clientului cât și a motivației creditului (acordarea de credite în conformitate cu statutul societății).

Utilizarea nerațională a creditului poate avea și un rol nefast, prin apariția sau agravarea inflației, prin injectarea în economie a unui volum de credite mult mai mare față de cerințele și condițiile concrete în economie. Utilizarea creditului în acțiuni speculative poate, de asemenea, să producă perturbări, crize economice, reducerea volumului producției. Nerambursarea la scadență a creditelor poate duce la blocaje în lanț, falimente ale agenților economici dar și ale băncilor.

Funcțiile creditului reprezintă modul în care acesta își îndeplinește menirea sa socială și decurg din natura economică a creditului.

I). Funcția de repartiție care mai poartă denumirea de funcție distributivă și care are două laturi inseparabile: cea de mobilizare și cea de redistribuire.

II). Funcția de control a creditului este propie atît creditului din economia de piață, cât și creditului socialist, între cele două situații existând deosebiri remarcabile. Astfel, în condițiile economiei socialiste funcția de control avea o sferă mult mai cuprinzătoare,în timp ce în economia de piață ea are o sferă mai limitată, referindu-se strict la problemele creditării, fără să privească întreaga activitate din întreprinderi.

III). Funcția de emisiune a creditului constă în capacitatea creditului de a crea noi mijloace de plată în economie, pe lângă cele mobilizate și redistribuite prin îndeplinirea funcției de repartiție. Îndeplinirea de către credit a acestei funcții izvorăște din particularitățile banilor de cont de a se multiplica.

În amplitudinea sa, esența raportului de credit se dezvăluie prin analiza trasăturilor caracteristice:

1.Subiectele raportului de credit sunt creditorul și debitorul, și prezintă o mare diversitate în ceea ce privește apartenența la structurile social-economice, motivele angajării în raportul de credit și durata angajării sale.

Raportul de credit implică primordial redistribuirea unor capitaluri aflate în stare de disponibilitate ceea ce presupune preexistența unor procese de economisire sau acumulări monetare. În calitate de creditori se afirmă preponderent băncile, întreprinderile și chiar și populația, iar în calitate de debitori pot fi întreprinderile, populația și statul.

2.Promisiunea de rambursare, element esențial al raportului de credit, presupune riscuri și necesită, în consecință, adesea, angajarea unei garanții. În raporturile de credit, riscurile probabile sunt riscul de nerambursare și riscul de imobilizare.

Riscul de nerambursare constă în probabilitatea întârzierii plății sau a incapacității de plată datorită conjuncturii, dificultăților sectoriale sau deficiențelor împrumutatului.Pentru prevederea riscului trebuie să se analizeze temeinic împrumutatul prin prisma cerințelor respectării raportului de credit sub diverse aspecte: umane, economice, financiare, juridice etc.

Riscul de imobilizare survine la bancă sau la deținătorul de depozite, care nu este în măsură să satisfacă cererile titularilor de depozite, din cauza unei gestiuni nereușite a creditelor acordate. Creditele care se acordă, de regulă, prin bănci, angajează fonduri ce nu aparțin băncii. De aici necesitatea, în scopul unei ferme gestiuni a fondurilor ce îi sunt încredințate, ca bancherul să-și întărească poziția de creditor prin garanții personale sau reale.

3.Termenul de rambursare ca trăsătură specifică a creditului are o mare varietate: de la termene foarte scurte (24 ore) și până la termene de 30-50 de ani pentru construcția de locuințe. Termenul de rambursare poate fi: scurt, mediu si lung.

4.Dobânda este o caracteristică esențială a creditului, este prețul creditului. Se stabilește în convenția de credit, este negociabilă; în condițiile actuale variază foarte mult, fiind influențată puternic de inflație.

Dobânda este considerată componenta de bază a veniturilor realizate din creditare și poate fi, după caz, dobândă curentă, dobândă restantă și dobândă penalizatoare.

5.Tranzacția. Acordarea creditului – este un act de mare importanță, în vederea căruia banca trebuie să-și asigure o bună informare și documentare pentru prevenirea riscului.Creditul poate fii consimțit în cadrul unei tranzacții unice dar s-a dezvoltat în ultimul timp și sistemul acordării de credit deschis în cadrul căruia împrumuturile efective intervin la intervale liber alese de debitor. Cărțile de credit sunt modalitățile cele mai răspândite sub această formă.

6.Consemnarea și transferabilitatea sunt de asemenea, caracteristici ale creditului. Acordurile de credit sunt consemnate, în marea majoritate, prin înscrisuri, instrumentele de credit, a căror formă de prezentare implică aspecte multiple și diferențiate.

Esențial în aceste instrumente este obligația fermă a debitorului privind rambursarea împrumutului, respectiv dreptul băncii de a i se plăti suma angajată. Prin intermediul transferului instrumentului de credit se realizează cesiunea creanței, respectiv dreptul de a încasa suma înscrisă în documentul de creditare, precum și veniturile accesorii. Transferabilitatea are un loc important, deoarece permite asigurarea utilizării fluxurilor firești de constituire și utilizare a capacităților temporar disponibile.

1.4. Etapele acordarii creditelor

Banca abordează creditarea ca un proces complex ce presupune în mod necesar următoarele etape:

Etapa I-a. Informarea – documentarea asupra solicitantului de credit;

Etapa a-II-a. Documentarea creditului;

Etapa a-III-a.Analiza bonității solicitantului de credite;

Etapa a-IV-a. Negocierea creditelor;

Etapa a -V-a. Aprobarea, acordarea și angajarea creditelor;

Etapa a- VI- a: Analizarea modului de utilizare a creditului

Etapa a- VII-a: Rambursarea creditului.

Etapa I-a. Informarea – documentarea asupra solicitantului de credit;

În urma discuției pe carea modelatorul de credite o poartă cu clientul, trebuie să obțină răspunsul la câteva întrebări care au o importanță deosebită în continuarea sau sistarea procesului de creditare a solicitantului.

Etapa a-II-a. Documentarea creditului;

Documentația creditului diferă în funcție de felul creditului, calitatea clientului (persoană juridică sau fizică), însă cuprinde, în principal: actele de constituire ale societății (cod unic de înregistrare la Registrul Comerțului, statut, contract de societate și acte adiționale la acestea), ultimul bilanț, ultima balanță , fluxul de numerar previzionat, studiul de fezabilitate, facturi, contracte,oferte, lista garanțiilor propuse, acordul de consultar a bazei de date a Centralei Riscurilor Bancare, etc.

Etapa a-III-a. Analiza bonității solicitantului de credite;

În aceasă etapă, având în vedere documentele prezentate de către client, banca va realiza o analiză a documentației în vederea acordării creditului. Stabilirea bonității clientului ocupă un loc deosebit de important în această etapă de analiză și totodată presupune și calcularea unor indicatori privind rentabilitatea, situația financiară, indicatori ai valorii de piață.Printre cei mai importanți indicatori se numără: lichiditatea generală, gradul de îndatorare, rotația stocurilor, marja netă, solvabilitatea patrimoniului, rata rentabilității economice.

Etapa a- IV-a: Negocierea creditelor

În urma analizei carea s-a realizat asupra situațiilor economico – financiare ale agentului economic solicitant sunt exprima concluziile moderatorului de cretite , concluzii care vor sta la baza condițiilor de creditare ale clientului și care privesc: volumul creditului, termenul de reambursare, dobânda, durata de acordare a creditului, cuantumul ratelor, garanțiile, perioada de grație. Toate aceste, se negociează ulterior și cu solicitantul creditului, pentru ca, în final, să se ajungă la o opinie comună a celor doi perteneri, banca și respectiv clientul, în privința termenilor în care urmează să se încheie contractul de credit.

Etapa a-V-a. Aprobarea, acordarea și angajarea creditelor

În această etapă se supune spre aprobare organului competent din bancă întreaga documentație de credit și se încheie contractul de credit.

Aprobarea creditelor este dată de organismele colective de conducere specifice: Comitetul de Credit și Risc din sucursale, Comitetul de Credite din centrală, Comitetul de Direcție. Competențele, organizarea și funcționarea acestor organisme sunt cele prevăzute în regulamentele proprii, aprobate de Consiliul de Administrație al băncii.

Aprobarea creditului va fi comunicată în scris clientului în mod operativ; comunicarea va cuprinde și eventualele condiții suplimentare care trebuie să le mai îndeplinească până la angajarea creditului.După aprobare se întocmesc contractele de garanție imobiliară sau mobiliară, se înscrie ipoteca la Cartea Funciară sau gajul la Arhiva Electronică.

Clientul este obligat, printr-o prevedere în contractul de credit, să asigure bunurile aduse în garanție și cele realizate din creditul acordat și să reînnoiască la timp asigurările până la plata integrală a tuturor sumelor datorate.

După încheierea contractului de credite și după îndeplinirea tuturor condițiilor de către client, creditul se definește ca fiind acordat.

Angajarea propriu zisă a creditului, constă în creditarea contului de disponibil al clientului.

Urmărirea utilizării acestuia, conform destinației, este sarcina moderatorului de credite care a instrumentat dosarul sau a altei persoane abilitate. Pentru ducerea la îndeplinire a sarcinii de mai sus, în cazul creditelor pe obiect, moderatorul de credite va solicita operatorilor de ghișeu, ca plățile din credit să se facă numai în baza semnăturii puse pe documentul de plată prezentat de client. Plățile din credit se fac numai prin virament în cont. Verificarea și validarea acestor plăți cade în sarcina operatorului de ghișeu. Eliberarea de numerar, pentru sumele provenite din credit, se poate face numai pentru creditele acordate cu destinația achiziții de la persoane fizice pe baza aprobării, sub semnătură a șefului serviciului credite, pe documentul de ridicare numerar.Un exemplar original din: contractele de credite, contractele de garanții, pe durata creditării se păstrează de Șeful Serviciului Credite.

Etapa a-VI-a. Analiza modului de utilizare a creditului

Serviciul Credite urmărește dacă creditul a fost utilizat pentru scopul pentru care a fost solicitat. De asemenea se urmărește în permanență modul în care beneficiarul de credite își derulează activitatea prin bancă, dacă ratele au fost rambursate la timp și dacă se încasează lunar. Se urmărește rulajul prin bancă a contului curent astfel încât la o eventuală diminuare sau stagnare să se analizeze motivele și să se facă o analiză complexă. Urmărirea utilizării creditelor se face de către fiecare moderator prin deplasări periodice la sediul firmei.

Etapa a- VII-a: Rambursarea creditului.

Rambursarea creditului se face la datele prevăzute în graficul de rambursare, piesă anexată la contractul de credite. În perioada derulării creditului, banca poate recurge (la solicitarea clientului) la rescadențare sau chiar refinanțare.

În cazul nerambursării creditelor bancare și a neplății dobânzii, banca poate declanșa, prin comportamentul juridic, procedura de urmărire, procedează la scoaterea creanțelor în afara bilanțului bancar și recuperarea datoriilor prin vânzarea bunurilor aduse în garanție.

CAP.II. Garanțiile – parte integrantă în

procesul creditării

2.1. Noțiunea de garanție și necesitatea garanțiilor

În contextul unei economii în permanentă mișcare și transformare ca rezultat al acțiunii factorilor în special economici, sociali, monetari și politici, desfășurarea decontărilor și creditarea agenților economici comportă o serie de riscuri. Astfel creditorul, în raporturile sale cu debitorul, adeseori este expus unor riscuri care impun luarea unor măsuri pentru garantarea creanței, pentru executarea contractului încheiat. Complexitatea problemelor tehnice și economice pe care le ridică executarea unui contract de credit constituie surse diferite de riscuri pentru părțile contractante.

Garantarea creditului de către firma solicitatoare este o problemă esențială aflată în atenția bancherului, care va căuta să evite orice risc care ar prejudicia interesele băncii. Obligația juridică constă în responsabilitatea de a îndeplini o anumită acțiune. În cazul unui client debitor al băncii, obligația sa constă atât în rambursarea creditului la scadență ( în cazul creditului pe termen scurt) sau a ratelor (în cazul unui credit pe termen mijlociu sau lung) cât și a dobânzilor aferente, a comisionului, spezelor bancare etc.

Garanțiile joacă un rol primordial între mijloacele pe care le are la dispoziție creditorul pentru a se proteja împotriva riscurilor și în acest fel de a-și consolida încrederea în partenerul său, adică în debitor.

Institul Român Bancar consideră că “garantarea unui credit sau a oricărei alte obligații este o măsură destinată să asigure faptul că obligația va fi compensată în eventualitatea că debitorul nu va fi apt să execute obligația la termenul convenit”.

Putem preciza că garanțiile sunt măsuri asiguratoare prin acoperirea riscului eventual, cu posibilitatea de despăgubire a creditorului. Din punctul de vedere al băncii care acordă un credit, în sens larg, prin garanție se înțelege mulțimea elementelor patrimoniale cât și nepatrimoniale care asigură băncii restituirea creditului. Din punct de vedere juridic, garanția creditului este asigurată de patrimoniul debitorului. Faptul de a fi contractată o obligație implică pentru debitor răspunderea nelimitată și cu întregul patrimoniu pentru garantarea executării acesteia. Ca urmare cea mai generală garanție pentru executarea obligațiilor este dreptul de gaj general asupra patrimoniului debitorului, care este automat dobândit de creditor în cazul creditelor negarantate. Totuși, dreptul de gaj general nu conferă o garanție prea mare. Astfel creditorii deținând numai acest drept se numesc creditori negarantați. Dreptul aparține în aceeași măsură tuturor creditorilor negarantați. Astfel, “bunurile unui debitor servesc spre asigurarea comună a creditorilor săi și prețul lor se împarte între ei prin analogie, afară de cazul când există între creditori cauze legitime de preferință”.

În consecință, când fondurile rezultate din lichidarea patrimoniului debitorului nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanțelor tuturor creditorilor negarantați și, în plus, nu există creditori garantați atunci, fiecare creditor negarantat este îndreptățit la o parte a patrimoniului, proporțională cu ponderea sa în totalul creanțelor.

Garanțiile constituie o reacție împotriva principiului egalității creditorilor, principiu care este valabil în cazul dreptului de gaj general. Investit cu o garanție, un creditor, se poate sustrage egalității de principiu a creditorilor.

Astfel s-a conturat definiția dată garanției de C. Stătescu conform căruia “garanțiile sunt acele mijloace juridice care, dincolo de limitele dreptului de gaj general și în plus față de acest drept conferă creditorului garantat anumite prerogative suplimentare, constând, de regulă, fie într-o prioritate față de ceilalți creditori, fie în posibilitatea ca în caz de neexecutare din partea debitorului, să urmărească pe o altă persoană, care s-a angajat să execute ea obligația ce revenea debitorului”.

În concluzie putem considera garanțiile ca instrumente specifce de asigurare a executării obligațiilor contractuale în condițiile convenite între părți, de prevenire a producerii pagubelor sau de acoperire a unor prejudicii.

2.2. Evoluția modalităților de garantare

Diferitele forme ale garanțiilor reale și personale au cunoscut o evoluție îndelungată până au ajuns la formele cunoscute în zilele noastre. Ipoteca era cunoscută atât în Egiptul antic, unde avea o întrebuințare frecventă, cât și la vechii greci. În Roma antică garanțiile personale au apărut înaintea garanțiilor reale. Garanția cea mai frecventă în dreptul roman primitiv era fidejusiunea, care se constituia fie în cadrul unui proces, fie chiar în afară de proces. La origine, structura raporturilor de garanție se aseamănă cu cea din dreptul primitiv german ceea ce înseamnă că singur garantul putea fi supus execuției silite în timp ce persoana garantată nu era ținută decât la plata datoriei. A fost necesară o lungă evoluție, pentru ca obligația garantului să ajungă a fi privită ca o obligație subsidiară. De-abia sub Justinian fidejusorul a căpătat beneficiul de discuțiune care conferea o situație deosebită de cea a debitorului solidar și preferabilă acesteia.

Obținerea unei cauțiuni în Roma antică era pentru creditorul roman din acele timpuri o garanție mult mai serioasă decât este în zilele noastre. Căci creditorul avea dreptul să se adreseze direct garantului pentru achitarea datoriei, care în caz de neplată , putea fi vândut ca sclav sau își putea pierde chiar viața. Când astfel de consecințe nu au mai fost posibile, fidejusiunea și-a pierdut din însemnătate.

Prima garanție reală cunoscută dreptului roman a fost fiducia și a apărut după fidejusiune. Ea presupunea transmiterea dreptului de proprietate însuși asupra unui obiect, creditorul obligându-se să transmită proprietatea debitorului său, după ce acesta și-a achitat integral datoria. Din fiducie s-a dezvoltat pignus-gajul ce marca un progres, căci bunul nu mai trecea în proprietatea creditorului, fiind deturnat prin aceasta de la funcțiunea economică căreia îl destinase debitorul. Creditorul nu mai era acum decât un simplu deținător al bunului până la restituirea datoriei. La rândul său, pignus a suferit o evoluție pentru că deposedarea însăși chiar dacă nu se realiza printr-un transfer de proprietate, afecta interesele debitorului. Pentru a se remedia această lipsă, a fost inventată ipoteca, un adevărat gaj fără deposedare, care putea privi ca și gajul propriu-zis, atât bunurile mobile, cât și cele imobile.

În orânduirea feudală, datorită valorii deosebite pe care au căpătat-o averile imobiliare, garanțiile imobiliare au dobândit o însemnătate și o preponderență mult mai mare față de cele mobiliare. Cei dintâi care s-au ocupat cu practicarea creditelor pe gaj, au fost zarafii din Lombardia, de unde se și trage denumirea de “împrumuturi lombard” sau simplu “lombard” cu care sunt cunoscute, în general, creditele pe gaj. Cele mai vechi așezăminte care au acordat astfel de credite au fost “Casele de amanet”, denumite “munți de pietate”, după obiceiul francez și italian. Ele au fost create prin secolul al XV-lea de particulari, de comune și chiar de state, cu scop de a feri populația săracă de cămătari. În România “Casele de amanet”au avut o existență mai veche în Transilvania.

În general, aceste instituții acordau împrumuturi pe amanet de obiecte de valoare (aureturi, argintării, porțelanuri fine, etc). Cuantumul creditelor acordate de ”Casele de amanet” constituia uneori o parte extrem de scăzută din valoarea bunurilor gajate. Dacă debitorul nu-și restituia împrumutul, creditorul putea vinde bunul gajat realizând substanțiale câștiguri din diferența de preț. După destinație, creditele pe gaj acordate de “Casele de amanet” erau, în general, credite de consum. De aceea, din punct de vedere economic, ele au avut o importanță redusă în economia țărilor care le-au practicat.

Dacă în orânduirea feudală garanțiile imobiliare au jucat un rol mai deosebit, în orânduirea capitalistă garanțiile mobiliare capătă o importanță mai deosebită. În societățile cu un grad mai redus de dezvoltare o utilizare mai frecventă a avut-o ipoteca sau anticreza.

Anticreza era un contract potrivit căruia fie debitorul, fie un terț, transmitea creditorului posesia unui imobil pentru a garanta executarea unei obligații. Anticreza a fost utizată ca și o formă de gaj imobiliar și în țara noastră, dar datorită neajunsurilor pe care le are, ea a fost suprimată printr-o lege din 2 aprilie 1931.

Creditele pe gaj s-au dezvoltat și au câștigat importanță economică din ce în ce mai mare, pe măsură ce au intrat în practica băncilor alături de alte operații bancare de natură distributivă, cum sunt : scontul și reescontul, împrumuturile ipotecare, creditele în cont curent, etc. În timp ce gajul se utilizează pentru garantarea creditului pe termen scurt, ipoteca este utilizată ca mijloc de garantare a împrumuturilor bancare pe termen mijlociu și lung.

În general, relațiile de plată și mai puțin de credite internaționale, se întemeiază pe garanția personală a debitorului sau a unor terțe persoane care asigură creditorului plata la scadență. Sunt încă situații când, din diferite cauze, garanția personală este acceptată mai greu, cum este în condițiile în care pe piața creditului cererea întrece oferta. De aceea s-a perfecționat și s-a dezvoltat permanent pe lângă garanția personală și garanția materială.

2.3. Funcțiile garanțiilor

Datorită importanței pe care o au în cadrul relațiilor de plăți și credit garanțiilor li s-au atribuit mai multe funcții, după cum urmează :

Prima și cea mai importantă funcție a garanțiilor este cea de asigurare a securității creditului. Este o funcție bivalentă care joacă atât în favoarea creditorului cât și a debitorului. Astfel creditorul este mai bine apărat decât ceilalți creditori chirografari împotriva eventualei insolvabilități a debitorului care, la rândul său, va obține credit numai în măsura în care va putea da asigurări că-și va onora, la scadență obligațiile, acest credit fiind condiționat de garanții.

Creditele se acordă cu atât mai ușor și în condiții mai avantajoase, cu cât securitatea acestora va fi mai mare, și în mod corelativ, pe măsură ce gradul de securitate este mai redus, creditele se acordă mai greu și vor fi mai costisitoare. Securitatea creditelor va fi cu atât mai bine asigurată cu cât debitorii vor oferi creditorilor garanții mai solide.

A doua funcție a garanțiilor este acea că prin mecanismul de contribuire și executare garanțiile trebuie să asigure stimularea respectării disciplinei contractuale, respectiv executarea la timp și în mod corespunzător a obligațiilor asumate de solicitantul creditului.

A treia funcție a garanțiilor care este de fapt derivată din prima funcție, este funcția de credit. Garanțiile constituie un înlocuitor al unui raport de credit efectiv astfel operațiile comerciale și de cooperare economică, cu deosebire cele internaționale, necesită credite pentru a suplini insuficiența fondurilor proprii. O cauțiune bancară – de exemplu – înlocuiește un raport de credit efectiv având rolul unui credit potențial sau substitutiv. Într-un astfel de caz, ceea ce procură banca prin cauțiune, este nu o sumă de bani, ci un credit, prin semnătură, adică o obligație personală față de un terț, în interesul și pe seama clientului său care este solicitantul garanției.

A patra și ultima funcție a garanțiilor este funcția de economisire de lichidități, ceea ce înseamnă că în perioada de valabilitate a garanției, constituie o lichiditate potențială. În locul unei plăți efective se dă o garanție, evitându-se astfel până la scadența obligației garantate, transferul sau mobilizarea unor mijloace bănești.

În literatura juridică se face afirmația că cea mai importantă funcție a garanțiilor este cea de asigurare a creditului. Într-adevăr ponderea unei întreprinderi, reputația sa pe piață, considerația care I se acordă, eficiența sa, totul depinde de creditul ei. Iar creditul se formează din încrederea ce îi acordă cei cu care contractează grație certitudinii pe care aceștia o au (moral și mai ales material) că angajamentele întreprinderii vor fi ținute și datoriile plătite.

Deci creditul este un element esențial în afaceri. O întreprindere fără credit este la discreția oricărei situații neprevăzute, ea nu se va putea angaja în mod prompt în afaceri care necesită investiții superioare posibilităților trezoreriei sale, va fi victima loviturilor neprevăzute care o vor epuiza. Pe scurt, orice întreprindere, indiferent de dimensiunile sale poate să aibă nevoie de bani care să îi fie împrumutați. Dar împrumutătorii țin să-și recupereze la termenul convenit banii, pe care I-au împrumutat și să realizeze beneficii drept plată pentru serviciile prestate, beneficii pe care le vor percepe sub forma dobânzilor. Acordarea creditelor depinde de securitatea lor care la rândul ei depinde de garanțiile prezentate.

2.4. Principiul garantării creditului

Principiul fundamental care guvernează activitatea de creditare în baza căruia se urmărește realizarea în natură și întocmai a obligațiilor asumate de debitori, precum și apărarea creditorilor împotriva riscului unei eventuale insolvabilități a acestuia este garantarea creditului.

Experiența a demonstrat că la baza oricărui sistem de creditare bancară stau două principii considerate fundamentale și anume:

principiul intermediarului – potrivit căruia banca, prin acordarea de credite clienților ei, riscă, în primul rând, banii deponenților săi, iar în al doilea rând, capitalurile sale, respectiv banii acționarilor săi.

principiul unei rentabilități rezonabile pe care trebuie să o înregistreze banca din derularea afacerilor sale, astfel încât să fie în măsură să-și acopere costurile, inclusiv riscul rezultat din creditare și să-și recompenseze acționarii pentru investițiile de capital făcute.

Garanțiile sunt surse secundare de rambursare a unui credit, care conferă creditorului garantat anumite prerogative suplimentare ce se concretizează, de regulă, fie printr-o prioritate față de ceilalți creditori, fie în posibilitatea ca în caz de neexecutare din partea debitorului să urmărească pe o altă persoană, care s-a angajat să execute obligația ce revenea debitorului. Garanția indiferent de natura obligațiilor garantate sau instrumentul de garantare utilizat, trebuie să răspundă anumitor cerințe de bază:

existența unui patrimoniu independent de relația contractuală, suficient de mare și cert în timp pentru a acoperi obligația garantată;

garanția să fie astfel concepută încât să asigure beneficiarului ei și posibilitatea de a o executa fără ca debitorul să se poată opune acestei executări;

beneficiarul garanției să aibă asigurată posibilitatea utilizării nestânjenite a rezultatului executării garanției.

Creditul bancar deschis în favoarea clientului trebuie să aibă în permanență acoperire materială și financiară, denumită garanție, egală sub aspect valoric cu sumele împrumutate și dobânda calculată și datorată băncii, sumă la care, de obicei, se aplică o marjă de risc, diferită de la o bancă la alta. Orice modificare de garanție trebuie să se manifeste și în cuantumul creditului, putându-se micșora sau mări. Garanția constituie un element de siguranță pentru rambursarea creditului, în condițiile în care sursa primară nu se realizează.

Garanția trebuie să asigure :

valoare stabilă sau în creștere;

posibilitatea valorificării imediate în caz de nevoie;

evaluarea facilă.

În acest sens, responsabilitatea băncilor are în vedere modul de stabilire a valorii și posibilitatea de valorificare a garanției. În luarea deciziei de acordare a unui credit, ofițerul de credite va lua în considerare următorii factori:

relațiile anterioare client-bancă;

fluxul de fonduri disponibile și profitabilitatea;

experiența și stabilitatea la nivel de management;

previzionarea situației financiare;

certitudinea rambursării;

perioada de creditare;

mărimea creditului;

obiectul creditării.

Atunci când clientul nu îndeplinește condițiile pentru acordarea unui credit fără garanții executarea garanției poate compensa o parte din riscul asociat creditului.

2.5 Clasificarea garanțiilor

Într-o clasificare tradițională garanțiile se împart în raport cu izvorul și obiectul lor. În raport cu izvorul, garanțiile sunt legale sau convenționale, după cum își au sursa în lege sau în voința părților iar în funcție de obiect, acestea pot fi grupate în : garanții reale și garanții personale.

A. Garanțiile reale se caracterizează prin luarea sub gaj a unor bunuri mobile sau imobile, după caz, de la persoanele fizice sau juridice care solicită creditul, bunuri, care în cazul nerambursării creditului, vor fi valorificate de către bancă cu scopul recuperării creanțelor sale.

Cele mai uzitate forme de garantare a creditului sunt următoarele:

a. Depozitul colateral, titluri de stat

Acestea sunt colaterale în lei sau valută aparținând companiilor sau terților garanți și sunt considerate garanții cu un grad de lichiditate maxim; o atenție deosebită se va acorda în cazul garanțiilor titluri de stat achizitionate de persoane fizice ( privind regimul juridic al posibilității de garantare );

În cazul creditelor garantate cu depozit colateral în alta valuta decat valuta creditului apare riscul deprecierii unei valute față de cealaltă, față de momentul acordării creditului, cu implicații asupra gradului de acoperire cu garanții acceptabil pentru bancă.

În principiu, se evită acordarea de credite în valuta garantate cu depozit collateral în altă valută , în special dacă expunerea este pe termen mai lung de 3-6 luni. În oricare din combinații, necesarul de garanții se determină în funcție de cursurile forward la valutele respective și paritățile estimate și de durata creditului. Acestea se pun la dispozitie și actualizate periodic de către Direcția Trezorerie din centrala băncii.

b. Ipoteca – este o garanție reală și accesorie care nu deposedează pe clientul proprietar al bunului ipotecat și care dă dreptul băncii să urmărească și să execute bunul în mâinile oricărui deținător în scopul de a recupera creanța sa , cu preferință față de ceilalți creditori.

Ipoteca reprezintă înscrisul prin care împrumutatul acordă împrumutatorului dreptul asupra activului imobiliar, fără deposedare și cu publicitate prin înscrierea ipotecii în registrul de cadastru imobiliar (cartea funciară).

Ipoteca practicată de bancă este o ipotecă convențională, care, pentru a produce efecte se încheie prin act autentic. Sancțiunea nerespectării formei autentice este nulitatea absolută. Ipoteca nu trebuie să fie constituită prin însăși contractul de credit, preferabil fiind să fie constituită prin contract de garanție imobiliară, separat autentificat de orice notar public, dar înscris în mod obligatoriu la judecătoria de la locul imobilului ipotecat.

Înainte de autentificare este necesar să se solicite certificatul de sarcini pentru a se constata dacă bunul este grevat sau nu. Tot din certificatul de sarcini rezultă rangul pe care îl va avea ipoteca. Bancile acceptă numai ipoteci de rangul I. Certificatul de sarcini este valabil 48 de ore.

Condițiile de valabilitate ale ipotecii, pentru a fi acceptate de bancă, sunt:

– Să existe acordul de voință al părților (bancă și constituitor). Aceasta se realizează în momentul semnării contractului de credit.

-Valoarea bunului ipotecat să fie cel puțin egală cu pretenția beneficiarului și să își păstreze valoarea în timp.

– Bunul să fie asigurat împotriva tuturor riscurilor, iar polița de asigurare să fie andosată la ordinul beneficiarului.

-Bunul ipotecat să ia în calculul garanției creditului, de producție sau de investiții, la valoarea de asigurare înscrisă la o societate de asigurare.

– Cel ce constituie ipotecă să fie proprietar al imobilului și să dovedească aceasta cu acte legale (Extrasul de Carte Funciară) și să prezinte o dovadă de la societatea de asigurare, din care să, rezulte valoarea de asigurare prin efectul legii a bunului, precum și faptul că imobilul respectiv nu este grevat cu alte creanțe.

– Pentru a constitui o ipotecă se cere ca cel ce se angajează juridic să aibă capacitate de a înstrăina . Deci, cine are capacitatea de a instrăina un imobil, poate a-l și ipoteca.. Constituitorul ipotecii trebuie să fie major și să nu fie interzis judecătorește.

Prin contractul de ipotecă se individualizează atât imobilul (imobilele) ipotecat(e), cât și suma pentru care acesta este acceptat în garanție (principiul dublei specialități a ipotecii). Neîndeplinirea acestei cerințe a legii invalidează contractul de garanție imobiliară. Pe lângă aceasta, se mai impune atât menționarea contractului de garanție imobiliară în contractul de credit, cât și menționarea contractului de credit în contractul de garanție imobiliară.

Bunurile ce se ipotechează trebuie să fie imobile și să fie în circuitul civil. Bunurile imobile din domeniul public nu se ipotechează. Legea definește bunurile ca fiind imobile, atât prin natura lor, cât și prin destinație, sau prin obiectul la care se aplică. Bunurile imobile prin destinație sau obiectul la care se aplică se ipotechează numai odată cu fondul. Bunurile viitoare nu se ipotechează. Atunci când creanța garantată cât și dobânzile aferente sunt plătite, ipoteca se stinge, dar este necesară și radierea acesteia.

c.Gajul – este contractul în virtutea căruia debitorul remite creditorului un lucru mobil drept garanție a datoriei, de fapt, se constituie prin remiterea bunului sau titlului către creditor sau, după caz, prin păstrarea acestuia de către creditor, cu consimțământul debitorului, în scopul garantării creanței. .

Gajul poate avea ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile emise în formă materializată. Se pot gaja banii, acțiuni, efecte de comerț, mărfuri, drepturi de autor, brevete de invenție și alte lucruri mobile. Pentru a gaja un bun, constitutorul trebuie să fie proprietar al acestuia și să fie capabil de a-l înstrăina. Lipsa acestor calități în persoana constitutorului expune banca la revendicarea bunului de către adevăratul proprietar.

Gajul se poate trata sub mai multe forme:

Gajul fără deposedare este un contract de garanție mobiliară prin care debitorul (împrumutatul) sau un terț (garantul) afectează plății unei datorii, un lucru sau un bun mobil, fără a-l remite creditorului (banca), bunul gajat rămînând în custodia celui ce îl constituie.

Gajul fără deposedare se constituie asupra bunurilor mobile, cu valoare ridicată, dar cu volum mare, ce nu permite deposedarea debitorului.

Gajul cu deposedare- presupune remiterea bunului gajat în custodia creditorului și se utilizeauă numai în situația când bunul gajat este un obiect din metale prețioase (aur), pietre prețioase, icoane, tablouri, alte obiecte de artă.

Predarea lucrului (remiterea) este o condiție esențială pentru existența în mod valabil a gajului. Gajul face parte din categoria contractelor reale. Convenția părților fără remiterea materială este o simplă promisiune de a contracta . Dreptul de gaj nu se naște decât prin remiterea lucrului, aceasta fiind o condiție fond și nu de formă.

Gajul de valori mobiliare – reprezintă o categorie a gajului hârtiilor de valoare, valorile mobiliare cuprinzând titlurile care conferă dreptul de asociere sau drepturi de creanțe identice pentru o serie dată ale unei emisiuni, de asemenea, titluri ușor transmisibile datorită cotării și negocierii pe o piață specializată – piața valorilor mobiliare. În categoria valorilor mobiliare intră acțiunile societăților și obligațiunile împrumuturilor de stat și ale altor colectivități (publice sau private).

Gajul de titluri reprezentând mărfuri – mărfurile sunt adesea reprezentate prin titluri , a căror remitere echivalează cu deposedarea debitorului de mărfurile respective. Este cazul mărfurilor încărcate pe nave maritime, reprezentate prin conosament, a mărfurilor predate organizației de transport pe calea ferată, reprezentate de duplicatul scrisorii de trăsură, a mărfurilor depozitate în magaziile generale, reprezentate de recipisa warant.

Titlurile reprezentative de mărfuri conferă titularului un drept real asupra unei cantități de mărfuri determinate, care se găsesc încărcate pentru a fi transportate sau sunt depozitate în locuri speciale (deci sunt identificate și specificate). Titlurile reprezentative se substituie bunurilor pe care le reprezintă în circulația materială a mărfurilor. Cele mai utilizate titluri reprezentative de mărfuri în relațiile comerciale și de credit sunt : warantul și conosamentul.

Warantul este un bilet la ordin garantat, emis de antrepozite prin care depozitarul își ia angajamentul să restituie deținătorului mărfurile primite sau contravaloarea lor. Ca orice bilet la ordin waranturile sunt transmisibile, iar semnatarii lor sunt obligați să-și onoreze obligația asumată față de deținătorii titlului.

Gajurile speciale fără deposedare – simplificările aduse procedeelor constituirii gajului între care primirea în gaj a titlurilor reprezentând mărfuri nu au epuizat toate posibilitățile existente în practică de a “mobiliza” valoarea unor mărfuri de care dispuneau industriașii, comercianții, agricultorii dar de care nu se puteau dispensa fără să afecteze negativ procesul reproducției.

Deposedarea a fost înlocuită cu un înscris, prin care se creează creditorului doar un drept de gaj asupra unor bunuri mobiliare aflate în proprietatea și posesia debitorului și cu instituirea unei publicități luând forma înregistrării și transcrierii dreptului de gaj în registre speciale ținute de instanțele judecătorești sau de autorități administrative. Instituirea publicității este de natură a avertiza terții interesați dacă mărfurile respective sunt libere sau sunt grevate de obligații.

B. Garanțiile personale constau în angajamentul pe care o altă persoană decât debitorul principal și-l asumă față de creditor, de a executa obligația, în cazul în care debitorul principal nu o face și se realizează prin fidejusiune, solidaritate etc.

a. Fidejusiunea – este o garanție care este reglementată printr-un contract scris prin care o terță parte, numită fidejusor, se obligă față de creditorul unei alte persoane să execute obligația debitorului principal în cazul în care acesta din urmă nu o face.

În conformitate cu prevederile legii, o persoană se poate angaja ca fidejusor, chiar fără știrea debitorului principal.

Fidejusiunea se naște numai prin convenția dintre creditor și fidejusor. În practică nu este absolut necesar un contract separat de contractul inițial, fiind suficientă semnarea acestuia de către fidejusor în calitate de girant, stabilindu-se totodată întinderea obligației garantate.

Garanțiile personale pot fi nelimitate sau limitate. Garanția nelimitată acoperă toate obligațiile debitorului, în timp ce garanția limitată se referă numai la o anumită obligație, respectiv la suma datorată de garant în eventualitatea neexecutării acestei obligații de către debitorul principal. În cazul garanției nelimitate, în sensul promovării unei politici prudente de creditare, banca va solicita o nouă garanție de fiecare dată când are loc o modificare substanțială a obligațiilor garantului referitoare la împrumuturi.

Derivatele fidejusiunii sunt: scrisoarea de intenții, scrisoarea de confort și scrisoarea de bun sfârșit, acte prin care de regulă societatea mamă asigură societatea bancară că angajamentele asumate de filiala sa cu personalitate juridică vor fi onorate. Dacă nu este vorba despre un simplu angajament moral și termenii utilizați au suficientă precizie, asemenea scrisori pot fi interpretate în sensul că fidejusorul își asumă, după caz, o obligație de mijloace sau chiar o obligație de rezultat.

b. Garanțiile bancare -activitatea comercială internă și internațională nu mai poate fi concepută azi în absența garanțiilor de executare a obligațiilor contractuale sau de acoperire a riscurilor, ca și a asigurărilor și reasigurărilor.

Rolul băncilor în acordarea unor caatare garanții a devenit predominant. Acordarea de garanții bancare consituie operațiuni bancare recunoscute și acceptate în relațiile comerciale.

Garanțiile bancare, indiferent de forma lor fac parte din categoria garanțiilor personale. În cele ce urmează vom analiza forma cea mai cunoscută de garanție bancară și anume scrisoarea de garanție bancară.

Scrisoarea de garanție bancară este un document conex (accesoriu), utilizat în cadrul unor modalități de plată în schimburile economice interne sau internaționale sau al unor contracte cu diverse obiective și reprezintă un înscris prin care o bancă, denumită bancă garantă, se angajează în mod ferm ca în cazul când o anumită persoană fizică sau juridică , denumită debitor principal, nu va plăti la un anumit termen o sumă determinată, indicată în mod expres prin scrisoare, sau nu își va executa angajamentul asumat prin contract și la care se referă garanția, să plătească ea însăși contravaloarea în favoarea unei alte persoane fizice sau juridice denumită beneficiar.

Etapele care trebuie parcurse în fundamentarea deciziei de eliberare a scrisorilor de garanție sunt aceleași ca și la acordarea creditelor, urmărindu-se în mod deosebit: credibilitatea clientului, reputația și poziția acestuia pe piață, calitatea relației derulate până atunci de către client cu banca, afacerea în sine și garanțiile asiguratorii prezentate.

Părțile care intervin într-o scrisoare de garanție bancară sunt banca garantă (sau o terță firmă garantă), ordonatorul (debitorul principal) și beneficiarul.

Banca garantă apare ca debitor accesoriu față de beneficiarul garanției, astfel că trebuie agreată de ambii parteneri. Debitorul principal sau ordonatorul este acela care solicită băncii garante să îi emită o scrisoare de garanție, pe care ulterior o va remite beneficiarului.

Beneficiarul garanției este acela care caută să își asigure drepturile, pentru cazul în care debitorul principal nu-și îndeplinește obligațiile asumate prin contractul încheiat, obligații care constituie obiectul scrisorii de garanție bancare. În favoarea beneficiarului garanției , banca garantă emite scrisoarea de garanție bancară.

Prin scrisoarea de garanție bancară banca nu garantează fapte ci preia o obligație de plată, obligația fiind subsidiară obligației debitorului principal, care are obligația principală. De asemenea banca acceptă la acordarea de credite, scrisori de garanție emise de alte bănci din țară și din străinătate. Scrisorile de garanție emise de băncile din străinătate pot fi admise drept garanții pentru obținerea de credite în lei, dacă respectivele instituții au stabilite relații de corespondent cu banca iar scisorile sunt transmise prin Direcția de Relații Financiare Internaționale și acceptate de această direcție.

Banca poate elibera la solicitarea clienților săi următoarele tipuri de scrisori de garanție bancară:

Scrisoare pentru participare la licitații;

Scrisoare de garanție bancară pentru efectuarea de plăți către furnizori aferente livrărilor de mărfuri primite sau servicii prestate;

Scrisoare de garanție bancară de bună execuție;

Scrisoare de garanție bancară de restituire a avansului;

Scrisoare de garanție bancară pentru plata taxelor vamale aferente importurilor temporare sau definitive;

Scrisoare de garanție bancară pentru plata taxei pe valoarea adăugată aferentă importurilor temporare sau definitive;

Scrisoarea de garanție bancară pentru procurarea carnetelor de trecere prin vamă;

Scrisoarea de garanție bancară de bună execuție a licențelor de export la produse supuse regimului de contingente;

Srisoarea de garanție bancară pentru plata taxelor vamale aferente bunurilor importate în baza contractului de leasing;

Scrisoarea de garanție bancară pentru garantarea unui credit;

Scrisoarea de garanție bancară pentru participarea la licitație privind adjudecarea proiectării investițiilor publice;

Scrisoarea de garanție bancară pentru livrarea sau bună execuție a achizițiilor publice de bunuri;

Scrisoarea de garanție bancară pentru oferta depusă în vederea participării la licitație pentru achiziție publică de bunuri.

c. Acreditivul documentar – deși nu face parte din categoria contractelor de garanție bancară fiind doar o modalitate de plată, acreditivul oferă o puternică garanție atât vânzătorului cât și cumpărătorului (vânzătorului că va încasa prețul imediat ce a expediat marfa și a îndeplinit condițiile contractuale, iar cumpărătorului că marfa plătită îi este expediată).

Acreditivul documentar reprezintă dispoziția de plată irevocabilă dată de ordonator către banca sa prin care aceasta se angajează să țină la dispoziție și să plătească ulterior, printr-o altă bancă, beneficiarului, contravaloarea mărfurilor și serviciilor pentru care aceasta face dovada cu anumite documente că le-a livrat, respectiv prestat, în condițiile contractuale convenite.

d. Garanțiile cambiale – cambia este un înscris prin care creditorul (trăgătorul) dă ordin debitorului său (trasului) să achite la o anumită dată (scadență) sau la prezentare, o sumă de bani determinată, unei a treia persoane (beneficiarul) sau la ordinul acestuia.

În cazul utilizării cambiei pot să apară patru posibilități de garantare a creditului:

Acceptarea cambiei este operația prin care debitorul își însușește operația de plată și stabilește momentul plății. Acceptarea se face prin înscrierea expresiei “accept” pe fața cambiei, de regulă în partea stângă, urmată de semnătura trasului. Astfel acceptarea cambiei reprezintă un adaos de garanție care mărește încrederea în titlul respectiv.

Avalizarea este acea operație prin care o terță persoană se angajează că va răspunde pentru efectuarea plății în situația în care trasul la scadență nu va avea posibilitatea de plată.

Girul este mijlocul de a transmite proprietatea cambiei împreună cu toate garanțiile și drepturile care decurg din ea, altei persoane, prin înscrierea acestui fapt pe dosul cambiei.

Scontul cambiei -dacă girantul dorește să transmită în favoarea băncii însuși dreptul de proprietate asupra cambie pentru a obține suma înscrisă în cambie mai înainte de scadență, cere băncii scontul cambiei. Banca are două posibilități de scont:

a). poate plăti imediat suma (scont prin casă);

b). poate deschide credit în cont curent pentru această sumă (credit de scont).

În ambele cazuri, girantul încasează (sau este creditat cu ) o sumă inferioară valorii cambiei, diferența reprezentând scontul și eventualul comision.

Scontul este de două feluri : comercial și rațional.

a). Scontul comercial reprezintă scontul calculat asupra valorii nominale a efectului de comerț, adică a valorii înscrise pe titlu (cambie sau bilet la ordin).

b). Scontul rațional reprezintă scontul calculat asupra valorii actuale (reale) a cambiei sau biletului la ordin

e.Garantii emise de Guvernul Romaniei, Ministerul Finantelor- emise pentru imprumuturi interne, contractate de o persoana juridica de la o institutie creditoare, pentru finantarea proiectelor sau activitatilor de imporatanta prioritara pentru Romania.

f.Garantii emise de autoritati ale administratiei publice locale in temeiul legislatiei in vigoare

Banca poate acorda credite pentru investitii publice de interes local, regiilor autonome de subordonare locala sau unitatilor prestatoare de servicii publice locale, la care administratia publica locala este actionar majoritar. Aceste credite vor fi garantate conform legii, de administratiile publice locale, garantia fiind concretizata printr-un acord de garantare care va fi inregistrat la primaria sau consiliul judetean respectiv si la banca.

C. Garanțiile suplimentare constau în cesiunea în favoarea băncii a drepturilor bănești de încasat de la terți, a drepturilor de despăgubire de la societăți de asigurare, a veniturilor rezultate din contracte sinalagmatice a căror executare este ulterioară acordării creditului, precum și bunurile cumpărate din credit.

a. Cesiunea în favoarea băncii a drepturilor bănești pe care beneficiarul creditului le are de primit de la o altă societate sau cooperativă cu care a încheiat contract de livrare, respectiv de executare de lucrări, reprezintă o variantă din dreptul de gaj și ca urmare, de regulă, este o garanție suplimentară care se consemnează în contractul de credite.

Se folosește drept garanție cesiunea următoarelor tipuri de creanță :

Creanțe aferente creditelor comerciale;

Titluri asupra unor bunuri (titluri atestând dreptul de posesie asupra unor bunuri);

Conturi de depozit ; asigurări de viață;

Alte creanțe (licențe, participații la capitalul unor societăți, drepturi de autor, patente, francize, goodwill sau drepturi de exploatare).

Cesiunea de creanță pentru a fi acceptată ca o garanție materială trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

să fie certă – indiscutabilă din punct de vedere juridic;

să fie lichidă – să fie determinată cu exactitate valoarea ei ;

să fie exigibilă – la o dată precisă.

b. Cesiunea în favoarea băncii a drepturilor de despăgubire pentru bunurile asigurate la o societate de asigurare nu reprezintă o formă independentă de garanție.

Prin această cesiune de creanță cu privire la despăgubiri se substituie bunului ipotecat sau gajat astfel încât banca, în calitate de creditor, își menține dreptul său de preferință chiar dacă bunul a dispărut.

Bunurile date în garanție trebuie în mod obligatoriu asigurate, iar prin contractul de garanție debitorul, respectiv dacă este cazul garanției, se obligă să cesioneze în favoarea băncii drepturile bănești primite cu titlu de despăgubire de la societatea de asigurare.

c. Cesiunea veniturilor rezultate din contracte sinalagmatice a căror executare (prestare) este ulterioară acordării creditului- are doar rolul de crea pentru bancă convingerea că propriul său client poate fi, la o anumită scadență și pentru o anumită sumă, creditorul persoanei cu care a încheiat contractul, dacă se realizează obligațiile înscrise în acesta. Ca urmare, acceptarea în contractul de credite a unei asemenea clauze, fiind o obligație de a face, dă băncii numai posibilitatea să solicite instanței realizarea acesteia și/sau daune.

d. Bunurile cumpărate din credit se iau în calculul garanției în toate cazurile chiar dacă suma garanțiilor din ipotecă și gaj acoperă în procentul solicitat împrumutul, inclusiv dobânda și se consideră constituite în gaj prin consemnarea făcută în acest în sens contractul de credit. Și pentru aceste bunuri se încheie contract de asigurare, astfel încât în “mapa” clientului se va găsi:

Contractul de garanție inițială a creditului;

Contractul de garanție mobiliară a bunului cumpărat din credit;

Asigurările cesionate în favoarea băncii.

CAP.III Prezentarea instituției financiar bancare: Bancpost S.A.

Scurt istoric

Bancpost a luat naștere pe data de 1 iulie 1991, prin Hotarare de Guvern, după ce a avut loc reorganizarea sectorului comunicațiilor și preluarea unei părți a activelor companiei publice RomPostTelecom. Bancpost a primit autorizație de la Banca Națională a Romaniei să opereze ca banca universală, comercială și de economii. 

Fondul Proprietății de Stat propune Bancpost pentru privatizare în anul 1997, și lansează oferta pentru evaluarea financiară a bancii,urmând ca în anul 2002 Bancpost să devină prima bancă din sistemul bancar românesc privatizată integral. 

În noiembrie 2003, Eurobank (Eurobank Ergasias SA) devine acționarul majoritar al Bancpost. De atunci, Grupul și-a extins în mod constant prezența în Romania. Astfel, în 2009 și-a consolidat pachetul de acțiuni în Bancpost la 99%. Totodată, Eurobank a dezvoltat în România un întreg grup financiar, prin înființarea sau achiziționarea unui număr de 9 companii românești care operează în diverse domenii, cum ar fi finanțare, leasing, private banking, titluri de participare, asigurări, imobiliar etc. În paralel, Eurobank a investit semnificativ într-un amplu program de eficientizare și modernizare a întregii activități a Bancpost.

Prezentare generală

Sectorul financiar bancar comercial a fost înființat în România în urmă cu mai bine de 25 de ani. În luna iulie 1991 a luat naștere Bancpost, numărându-se printre cele mai cunoscute branduri românești de după 1989 și fiind deasemenea unul dintre pilonii industriei financiar-bancare din țara noastră. În cei 24 de ani de activitate a obținut rezultate de apreciat: Bancpost este o bancă de top 10 în România, se bucură de peste 1 milion de clienți corporativi, de retail și instituționali cărora banca le pune la dispoziție o gamă variată de soluții financiar-bancare eficiente și de încredere

Bancpost este membră a Grupului Eurobank, care este o instituție bancară europeană având un volum al activelor totale de 75,5 miliarde EUR(2014), circa 17.400 de angajați și în acelaș tomp, o rețea de peste 1000 de sucursale în Grecia precum și în alte 7 țări. Grupul Eurobank face parte din cei patru piloni ai sistemului bancar din Grecia și deține o poziție însemnată pe segmentele de retail și corporate banking în țara noastră, Bulgaria și Serbia, în acelaș timp, Grupul Eurobank oferă servicii de Asset Management în Cipru și Luxemburg, fiind prezent și în Ucraina și Londra.

Bancpost are peste 2400 de angajați, se bucură de o rețea teritorială extinsă la 150 de sucursale, deține 5 Centre Regionale și 7 Centre de Afaceri.

Bancpost a investit foarte mult și în dezvoltatrea canalelor electronice de distribuție, acestea fiind de mare importanță pentru clientul modern. Fastbanking (soluția de internet Banking a Bancpost) este considerată a fi una dintre cele mai bune de pe piață, înregistrând un trend crescător important în ultima perioadă, atât în ceea ce privește numărul de utilizatori cât și în ceea ce privește valorile de tranzacționare.

Banca face parte din rândul liderilor pieței locale de carduri și totodată a dezvoltat rețele extinse de peste 550 ATM-uri, 8500 POS-uri și 200 APS-uri.

Bancpost este partenerul exclusiv în Romania al American Express în ceea ce privește acceptarea și emiterea cardurilor de credit și este în acelaș timp și reprezentant Visa și MasterCard.

Bancpost este o bancă responsabilă care apreciază și sprijină eforturile clienților săi, încurajându-i să-și urmeze idealurile personale sau de afaceri prin oferirea de soluții financiare accesibile, pe care se pot baza. Pe întreaga perioadă de turbulențe financiare din ultimii ani, Bancpost și-a sprijinit clienții printr-o serie de măsuri de protecție și prin produse și servicii individualizate, care să îi ajute să traverseze mai ușor și cu mai multă încredere această etapă dificilă. În plus, prin intermediul relațiilor sale bancare cu clienții corporativi regionali, Bancpost promovează și facilitează investițiile străine în Romania.

Bibliografie

Basno Cezar, Dărdac Nicolae, Integrarea monetar-bancară europeană, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2001;

Bențe Corneliu, Tehnica operațiunilor bancare, Editura Universității din Oradea, 2006;

Bogdan Căpraru, Activitatea bancară –Sisteme, operațiuni și practici, Editura C.H.Beck, Bucuraști, 2010;

Cerna Silviu, Moneda și teoria monetară, Editura Mirton, Timișoara, 2000;

Dărdac Nicolae, Vâșcu Teodora, Monedă și credit, volumul I, Editura ASE, București, 2003;

Dărdac Nicolae, Vâșcu Teodora, Monedă și credit, volumul II, Editura ASE, București, 2003;

Dedu Vasile, Gestiune și audit bancar, Editura Economica, București, 2003;

Georgescu Florin, Evoluția sistemului bancar românesc, București, 2006;

Georgescu – Goloșoiu Ligia, Business of Banking, volumul I The Banking System, Editura ASE, București, 2003;

Georgescu – Goloșoiu Ligia, Business of Banking, volumul II Banking in the International Environment, Editura ASE, București, 2003;

Iordache Floarea, Iordan Mărioara, Sistemul bancar românesc în perioada 1990-2003: restructurare în contextul integrării europene, București, 2003;

Nițu Ion, Managementul riscului bancar, Editura Expert, București, 2000;

Roșca Teodor, Monedă și credit, Editura Sarmis, Cluj – Napoca, 2006;

Rotaru Constantin, Managementul performanței bancare, Editura Expert, 2001;

Stoica Maricica, Management bancar, Editura Economica, București, 1999;

Trenca Ioan, Metode și tehnici bancare, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj – Napoca, 2002;

Trenca I. Ioan – "Tehnica bancara principii, reglementari, experienta", Cluj-Napoca, Casa Cartii de Stiinta, 2004;

Turliuc Vasile, Politici monetare, Editura Polirom, 2002;

Ungurean Pavel, Produse și operațiuni bancare, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2001;

Zăpodeanu Daniela, Monedă și credit, Editura Universității din Oradea, 2003;

*** Asociația Română a Băncilor, Sistemul bancar românesc, 2013;

*** Legea nr.58/1998 – Legea privind activitatea bancară, republicată;

***Normele BNR nr. 11/2005 privind limitarea gradului de concentrare a expunerilor in valuta;

*** O.U.G. nr.99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului;

*** B.N.R., Rapoarte anuale, colecția 1990 – 2013;

*** B.N.R., Sistemul bancar românesc – prezent și viitor;