Prezentarea Evolutiei Sistemului Electoral Romanesc Dupa 1989

INTRODUCERE

Aprofundarea multiplă și diversificată, la care este supus sistemul electoral, independent ori în concurs cu sistemele politice sau sociale, abordarea sa de către sociologi, politologi, juriști de pretutindeni și jurnaliști, ne întăresc convingerea că acesta reprezintă un fenomen al contemporaneității. De aici și unanimitatea asupra faptului că, explicarea, definirea și prezentarea completă a sistemelor electorale este pretențios de asumat și, ca urmare, cercetătorii în domeniu nu-și atribuie întâietatea ori ineditul în materie.

M. Duverger, D. Rae, E. Barker, G. Sartori și F. Hermens, sunt numai câțiva dintre autorii care au abordat problemele legate de structura, importanța, esența și trăsăturile sistemelor electorale. Aceștia și-au axat cercetările pe diferite tipuri de sisteme electorale și pe influențele produse de acestea asupra sistemelor de partide.

A trecut mai mult de o jumătate de secol de la publicarea lucrării de referință a lui Maurice Duverger, intitulată „La influence des sistemes electoraux sur la vie politique”, în al cărei cuprins se realiză un amplu studiu asupra legilor ce stau la baza fenomenului electoral și cam tot atât de la publicarea unei alte lucrări tot de referință, ce aparține lui Douglas Rae, prin care s-a deschis calea studierii sistemelor electorale și a consecințelor politice ale acestora. Deși, concluziile lui Duverger n-au fost împărtășite și acceptate de toți specialiștii vremii, acestea au reprezentat o provocare, ce a lansat ideea de aprofundare în domeniu. Astfel, contextul analizei, nu doar se dezvoltă, dar abordarea însăși depășește limitele evaluării de până atunci asupra importanței sistemelor electorale.

Incepând cu volumele „Les regimes electoraux” al lui La Chapelle Georges, publicat în anul 1953 și „Voting în Democracies”, publicat în anul 1955 de către E. Lakeman, cu articolele publicate de A. Lijphart în „Comparative Political Studies”, din 1969 încoace, întrebări precum, „Cât de importante sunt sistemele electorale?” sau „Care variantă de scrutin e cea mai bună?” domină scena preocupărilor în acest domeniu. Drept urmare, H. Eckstein afirmă în 1963 că „sistemele electorale exprimă determinațiile de fond ale societății”, iar douăzeci de ani mai târziu, V. Bogdanor, afirmă că „sistemele electorale ajung să fie înțelese pe fondul dezvoltării istorice a unei societăți care, la rândul său, este profund influențată de opțiunile politice”. La aceasta, Giovanni Sartori, în „Inginerie constituțională comparată”, adaugă că „odată instalate, sistemele electorale devin „factori cauzali”, care produc consecințe proprii”.

Majoritatea experților cercetează tematica electorală ca un raport dintre cauza și efectul unor nevoi reale și, drept consecință, definesc interdependent sistemul, scrutinul, formulele de repartizare a mandatelor, fără a le separa de contextul socio-politic, de sistemul de partide și de masa electorală, în legătură cu care se manifestă.

Unii apreciază sistemul electoral ca un element fundamental de drept constituțional sau conex, iar alții îl socotesc ca fiind o ramură distinctă de drept sau îl identifică ca drept electoral, de sine stătător. Majoritatea sunt de acord cu faptul că acesta implică un ansamblu de reguli, acte și proceduri privitoare la concepția, pregătirea, organizarea și desfășurarea alegerilor, transformarea voturilor în locuri, transformarea și atribuirea mandatelor.

În România, cercetătorii în domeniu se impun și intră în competiție cu marii specialiști în materie, explicând asemănător sau nuanțându-și diferit părerile. Printre acestea remarcăm opiniile autorilor Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Ioan Deleanu, Gheorghe Iancu, Claudia Gilia, Ion Drăgan, cu recunoaștere pentru modul de abordare, de particularizare a noțiunii și definire a acesteia, potrivit semnificației de ansambu, dar și în raport cu tradiția și specificul de manifestare al fenomenului electoral în România.

Alegerile populare, în societățile contemporane, constituie forma cea mai puternică de legitimare a elitelor politice, o democrație neputându-se constitui dacă nu este fundamentată pe alegeri libere, acestea fiind la rândul lor o premisă pentru realizarea unei guvernări democratice.

Alegerile au reprezentat întotdeauna un moment important în viața societății românești, indiferent dacă au avut ca rezultat desemnarea autorităților locale, a Președintelui, a reprezentanților în Parlamentul României sau în Parlamentul European. Discuțiile referitoare la sistemul electoral românesc durează de câțiva ani buni și sunt reluate mereu, indiferent de rezultatul alegerilor. Sistemul electoral are consecințe ce afectează celelalte instituții politice, iar funcționalitatea acestuia este afectată de anumiți factori, specifici societății în care funcționează.

În această ordine de idei se remarcă actualitatea temei noastre, „Sistemul electoral și funcționalitatea sa în România”, a cărei structură dorește să surprindă și să pună în valoare principalele aspecte, pe care le-am apreciat ca fiind de bază în caracterizarea și particularizarea sistemului electoral din țara noastră.

În realizarea lucrării am încercat, pe cât posibil, să luăm în considerare toate sursele relevante (cărți atât în formă tipărită cât și în format electronic, site-uri, articole publicate pe această temă, studii de specialitate), am consultat studiile si analizele de referință ale unor autori renumiți din literatura de specialitate cu privire la tematica tratată, iar la acestea ne-am adus aportul reliefat cu precădere în capitolul final de concluzii. Cu toate că, subiectul abordat de noi are o importanță deosebită, în literatura de specialitate nu am găsit niciun document care să abordeze, focalizat, problematica funcționalității sistemului electoral și prin urmare, putem afirma că cercetarea noastră este caracterizată de originalitate.

Pornind de la considerentul că în realizarea lucrării accentul nu poate fi pus pe aspectul descriptiv al fenomenului, ci pe cel analitic, în cercetare vom folosit o serie de metode științifice. Astfel, vom apela la analiza documentară a surselor, mai exact analiza legislației în domeniu, a studiilor și cercetărilor realizate de către specialiștii români, dar și străini, deopotrivă, și a presei scrise naționale și internaționale. Metoda sistematică de abordare ne-a permis să observăm într-un mod unitar sistemul electoral românesc și prin intermediul ei vom cerceta și vom reliefa problemele referitoare la procesul electoral.

Față de specificul teme, o serie de metode vor avea aplicabilitate mai restrânsă. Astfel, vom apela la metoda instituțională pentru a pune în evidență cadrul instituțional competent să organizeze alegerile și să soluționeze cererile prezentate de cei interesați, contra neregularităților petrecute și constatate în desfășurarea alegerilor. Metoda empirică, o vom utiliza la relevarea trăsăturilor principale ale sistemul electoral din România. Prin intermediul metodei teleologice vom încerca să identificăm scopul real al unor reglementări în materie electorală.

Lucrarea este structurată pe arhitectura a trei capitole, în a căror cuprins ne propunem să prezentăm cât mai clar ce înseamnă sistemului electoral și cum funcționează acesta în România. În acest scop, după o expunere succintă a rolului deținut de sistemul electoral în fundamentarea legitimității puterii, vom aborda drepturile electorale fundamentale și implicațiile acestora, din perspectiva modului în care reglementarea lor în concret influențează funcționalitatea sistemului electoral, precum și cerințele de funcționalitate optimă ale sistemului și factorii de influență asupra acesteia. O altă componentă de bază a lucrării se referă la prezentarea unei analize asupra funcționalității sistemului electoral românesc, alegerile prezidențiale și alegerile locale.

În final, vom formula concluziile, pe baza informațiilor prezentate și analizate pe parcursul lucrării și totodată vom aduce propuneri pentru îmbunătățirea procesului electoral din România.

Capitolul I

Prezentarea evoluției sistemului electoral românesc după 1989

Definiția și noțiunea sistemului electoral

Toți cei care abordează tematica electorală, definesc conjunctiv sistemul, tipurile de scrutin, formulele ori metodele de atribuirea mandatelor, încât, în cele mai multe cazuri, nu rezultă cu claritate, dacă se vorbește de unul și același aspect ori dacă se impune un tratament disjunctiv, în context.

Sistemul electoral se poate defini ca totalitatea normelor juridice ce privesc organizarea, desfășurarea și valorificarea rezultatelor alegerilor. Acesta include un ansamblu de reguli, acte și proceduri în care se includ și îi dau conținut tipurile de scrutin și metodele de transformare a voturilor în locuri și de atribuire a mandatelor.

Profesorii Ioan Muraru și Elena Simina definesc normele electorale drept : „acele norme juridice ce reglementează relațiile referitoare la alegerea prin vot a deputaților, senatorilor, șefului de stat și autorităților locale”. De asemenea, ei precizează că „normele electorale stabilesc care sunt drepturile electorale, condițiile ce trebuiesc îndeplinite de o persoană pentru a fi beneficiarul acestora, precum și garanțiile ce fac efectiva exercitarea lor, normele juridice electorale stabiland obligațiile organelor de stat în legătură cu alegerile, regulile de organizare și desfășurare a alegerilor, precum și cele de stabilire, centralizare și comunicare a rezultatelor votării”.

Sistemul electoral este reprezentat de un ansamblu de norme juridice, articulate și ierarhizate, ce au ca obiect de reglementare dreptul de a alege și de a fi ales în organele reprezentative ale puterii, inclusiv dreptul de a revoca pe cei aleși, principiile sufragiului, modul de organizare și desfășurare a alegerilor și de stabilire a rezultatului votării.

Sistemul electoral dintr-o țară este foarte influențat de sistemul de partide. Din acesta cauza, orice discuție despre numărul, natura și relațiile dintre partidele existente în viața politică a unei țări trebuie precedată de înțelegerea principalelor modele de sisteme electorale și de consecințele acestora asupra tipului de selecție politică practicată. Într-o lucrare de referință pentru știința politică, Modele ale democrației, autorul Arend Lijpart propune două concepte pentru definirea principalelor tipuri de regimuri democratice: ,,democrații majoritariste” respectiv ,,democrații consensualiste”. De aici, se poate trage o concluzie că fiecare tip de sistem depinde, în mod direct, de către tipul de democrație prezentă: majoritara ori consensualista.

Fără a intra în dezbaterea celor două modele, menționăm doar că democrațiilor majoritariste sunt reprezentate de sistemul electoral majoritar în circumscripții uninominale, în timp ce democrațiile consensualiste preferă sistemele electorale cu reprezentare proporțională.

Istoricul sistemului electoral din România

În istoria dreptului public românesc, cucerirea drepturilor și libertăților individuale, crearea instituțiilor publice naționale, a fost lentă în raport cu ritmul general al mișcărilor similare din Europa.

Potrivit Statutului Dezvoltator al Convenției de la Paris (2 iulie 1864), puterea legiutoare „se exercita colectiv de Domn, de Adunarea Ponderatica și de Adunarea Electivă”.

Deputații Adunării Elective se alegeau conform legii electorale, printr-un scrutin de două grade: de alegătorii direcți și de alegătorii indirecți. Alegătorii indirecții erau toți romani care, erau alegători în consiliile comunale și care plăteau statului un anumit impozit. Alegătorii direcți erau numai aceia care dovedeau existența unui venit de 100 de galbeni, plătind un impozit de 4 galbeni. Dreptul de vot se exercita de la vârsta de 25 de ani. Funcționarii civili și militarii retrași din serviciu puteau fi desemnați alegători direcți dacă dovedeau că primesc o pensie de retragere anuală de cel puțin 3000 mii lei. Alegătorii indirecți își exercitau votul lor colectiv, prin desemnarea unui alegător direct.

Corpul Ponderator (Senatul) era constituit din mitropoliți, episcopi, eparhioti, întâiul Președinte al Curții de Casație și alți 64 de membri numiți de Domn.

Constituția din 1866, prima Constituție propriu-zisă a Statului român, deși a fost considerată una din cele mai liberale Constituții din Europa, sistemul electoral introdus, bazat pe un cens de avere ridicat, a favorizat paturile sociale privilegiate – marii moșieri conservatori și vârfurile burgheziei liberale.

Contextul istoric, social și politic impunea adoptarea unui nou act fundamental care să reliefeze schimbările profunde produse în viața poporului român. Constituția adoptată în 1923 a marcat un nou ciclu constituțional în viața societății romanești introducând o serie de principii noi față de cea din 1866 și anume: a consacrat caracterul social și unitar al statului român, a înscris votul universal, a instituit o nouă instituție – Consiliul Legislativ, a conceput drepturile cetățenești ca funcții sociale, a instituit principiul legalității și domnia legii.

Perioada 1938-1947 este marcată de adoptarea Constituției carliste din 27 februarie 1938 și de repunerea în vigoare, cu unele rezerve a Constituției din 1923, la 31 august 1944, moment care a marcat începutul unei involuții constituționale a României, accentuata spre finele anului 1947 deblocarea mecanismelor constituționale.

În această perioadă, România s-a confruntat pe plan intern și extern cu fenomene de instabilitate și cu schimbarea sferelor de influența, fiind nevoită să-și adapteze cadrul constituțional și mecanismele de conducere politică la noile realități.

Constituția din 1938 prevedea concentrarea puterii politice în mâinile regelui: „puterea legislativă se exercita de Rege prin Reprezentațiunea Națională care se împarte în două Adunări : Senatul și Adunarea Deputaților” .

La 13 aprilie 1948, Marea Adunare Națională adopta cu unanimitate de voturi a celor prezenți (401 parlamentari), prima Constituție socialistă a țării care a consemnat legislativ acapararea puterii politice de către o elită a Partidului Comunist. Legea fundamentală a introdus restricții politice la exercitarea drepturilor electorale, prevăzând ca : „ nu se bucura de dreptul de vot persoanele interzise, lipsite de voturi civili și politice și nedemne, declarate ca atare de organele în drept, conform legii”.

Transformarea României într-un stat de drept democratic și social, după căderea regimului comunist, a cunoscut o amplă reformă la nivel instituțional și implicit, modificarea cadrului legal din domeniul electoral, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, început în decembrie 1989, după căderea regimului comunist, a cunoscut o amplă reformă la nivel instituțional și implicit, modificarea cadrului legal din domeniul electoral.

Ca urmare a referendumului din 18-19 octombrie 2003, Legea de revizuire a Constituției a fost aprobată și a căpătat numărul 429/2003, intrând în vigoare la 29 octombrie 2003.

Cu prilejul revizuirii Constituției României, o serie de dispoziții din domeniul electoralului au fost modificate. Potrivit art. 2 alin. (2) din Constituția revizuită, suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum. Menționarea caracterului alegerilor ca libere, periodice și corecte, era necesar pentru a se sublinia caracterul democratic al alegerilor și al Constituției și pe cale de consecință faptul că Legea fundamentală este principalul mijloc de realizare a democrației. Potrivit noilor reglementări, în cazul în care alegerile nu

respectă prevederile constituționale și legale, ele se vor putea anula de către Biroul Electoral Central (alegerile parlamentare) sau de Curtea Constituțională (alegerile prezidențiale), după caz.

Una dintre modificările Constituției stipulează dreptul cetățenilor Uniunii Europene de a alege și de a fi aleși în autoritățile administrației publice locale din România (art.16 alin. (4) și dreptul cetățenilor români de a fi aleși în Parlamentul European, în condițiile aderării României la Uniunea Europeană (art. 38). Art. 73 alin. 3 din Constituția revizuită prevede că legislația electorală se reglementează numai prin lege organică. De asemenea, au fost aduse o serie de modificări în materia alegerilor pentru Camera Deputaților și Senat: garantarea egalității de șanse între bărbați și femei pentru ocuparea funcțiilor și demnităților publice – art. 16 alin. (3); reducerea limitei de vârstă pentru candidații pentru Senat de la 35 de ani, în reglementarea anterioară, la 33 de ani – art. 37 alin. (2); menționarea, pentru prima dată, a Autorității Electorale Permanente – art. 73 alin. (3) lit. a). Totodată, Constituția revizuită a modificat durata mandatului Președintelui României, acesta fiind extins de la 4 la 5 ani. Dreptul de vot și dreptul de a fi ales ale cetățenilor români sunt reglementate de art. 36, respectiv art. 37 din Constituție.

După revizuirea Constituției, Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului, Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Președintelui României și Legea nr. 70/1991 privind alegerile locale au fost abrogate și au fost adoptate: Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului și Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale. Una dintre modificările efectuate cu acest prilej vizează componența, organizarea, funcționarea și competența birourilor electorale. De exemplu, Biroul Electoral Central adoptă, în termen de două zile de la constituire, un regulament propriu de organizare și funcționare, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I și este obligatoriu pentru toate birourile electorale. Legea reglementează în detaliu și formarea birourilor electorale ale secțiilor de votare din străinătate. Regimul listelor electorale speciale a fost, de asemenea, modificat, acestea fiind întocmite numai cu prilejul votării și numai de birourile electorale ale secțiilor de votare, fiind semnate de președinții acestora.

Alegeri legislative

Componenta numerică a fiecărui corp legislastiv se stabilește potrivit normei de reprezentare prevăzută în Legea electorală,și anume:un deputat la 70.000 locuitori și un senator la 160.000 de locuitori.

Din punct de vedere al tipului de scrutin,Legea electorală prevede ca deputații și senatorii se aleg în circumscripții electorale,pe bază de scrutin de lista,potrivit principiului reprezentării proporționale,precum și pe bază de candidaturi independente.

Sistemul reprezentării electorale a fost preferat sistemelor majoritare,fiind reprezentativ pentru realitățile social-politice ale statului român,aflat într-o perioadă de consolidare a instituțiilor sale și de concretizare a statuli de drept.

Organizarea și desfășurarea operațiunilor electorale releva existenta anumitor cerințe specifice principiilor statului de drept:

asigurarea deplinei corectitudini a alegerilor

egalitatea de șanse între candidați

obiectivitatea și imparțialitatea supravegherii operațiunilor de votare

soluționarea oricăror contestații sau întâmpinări cu privire la operațiunile electorale

Pentru realizarea în bune condiții a procesului electoral, legiuitorul a statuat trei categorii de birouri electorale:

a) Biroul Electoral Central-este alcătuit din 7 judecători ai Înaltei Curți de Casație și Justiție,președintele și vicepreședinții Autorității Electorale Permanente,16 reprezentanți ai partidelor politice și alianțelor acestora și un reprezentant desemnat de grupul parlamentar al minorităților naționale din Camera Deputaților.Atribuțiile principale sunt: veghează la actualizarea listelor electorale permanente, asigura publicarea în Monitorul Oficial ,partea I,a listei cuprunzand denumirea și semnele electorale ale partidelor politice,alianțelor politice și organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale legal constituite, centralizează numărul de liste complete de candidaturi definitive depuse de către partidele politice,alianțele politice și organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale, primește de la birourile electorale de circumscripție procesele verbale cuprinzând numărul de voturi valabil exprimate pentru fiecare listă de candidați, verifică și înregistrează rezultatul alegerilor, anulează alegerile dintr-o circumscripție electorală în cazul în care constată că votarea sau stabilirea rezultatului alegerilor a avut loc prin fraudă, transmite Autorității Electorale Permanente materialele necesare redactării Cărții Albe a alegerilor.

Biroul Electoral Central își încetează activitatea după publicarea rezultatului alegerilor în Monitorul Oficial,Partea I.

b) Biroul Electoral de Circumscripție se constituie din 3 judecători și din cel mult 10 reprezentanți ai partidelor politice,alianțelor politice,alianțelor electorale sau organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale.Are ca atribuții principale: veghează la organizarea secțiilor de votare, înregistrează candidaturile depuse și constată rămânerea definitiva acestora, fac publicațiile și afișările cu privire la listele de candidați și candidaturile independente, rezolvă contestațiile privitoare la propria lor activitate sau operațiunile birourilor electorale ale secțiilor de votare, distribuie buletinele de vot, stampila de control și stampilele cu mențiunea „votat”, totalizează rezultatul alegerilor de la secțiile de votare și comunica Biroului Electoral Central procesul verbal cuprinzând numărul de voturi, constata rezultatul alegerilor pentru circumscripția electorală și eliberează certificatul doveditor al alegerii, înaintează Biroului Electoral Central procesele verbale ce cuprin rezultatul alegerilor, întâmpinări, contestații, comunică Biroului Electoral Central numărul de liste complete de candidaturi definitive ale fiecărui partid politic, alianța politică, alianța electorală și organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale.

c) Oficiile electorale – se situează ca organism intermediar și se organizează la nivelul sectoarelor municipiului București. Sunt alcătuite dintr-un președinte, un locțiitor al acestuia și din cel mult 7 membrii, reprezentanți ai partidelor politice, alianțelor politice, alianțelor electorale și organizațiilor cetățenilor apartinanad minorităților naționale care participa la alegeri în municipiul București. Ele îndeplinesc următoarele atribuții : primesc buletinele de vot, stampilele de control și stampilele cu mențiunea „votat” și le distribuie, împreună cu primarii de sector, birourilor electorale ale secțiilor de votare din sector; totalizează rezultatul alegerilor de la secțiile de votare și comunica procesul verbal cuprinzând numărul de voturi exprimate; rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor activitate și contestațiile cu privire la operațiunile birourilor electorale ale secțiilor de votare; înaintează biroului electoral de circumscripție procesele verbale primite de la birourile electorale ale secțiilor de votare.

d) Birourile electorale ale secțiilor de votare – sunt organisme electorale operaționale, ele fiind direct implicate în cea mai importantă faza a procesului electoral: desfășurarea votării. Acestea sunt alcătuite dintr-un președinte, un locțiitor al acestuia și cel mult 7 membrii. Ca atribuții principale se pot menționa : conduc operațiunile de votare, iau toate măsurile de ordine în localul secției de votare și în jurul acesteia. numără voturile și consemnează rezultatele votării, rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor activitate, înaintează birourilor electorale de circumscripție, sau după caz, oficiilor electorale, procesele verbale cuprinzând rezultatul votării, împreună cu contestațiile depuse și cu materialele la care acestea se referă, predau cu proces verbal Judecătoriei în a cărei raza teritorială își au sediul, buletinele de vot întrebuințate și necontestate, precum și cele anulate și celelalte materiale necesare votării.

1.4. Campania electorală

Campania electorală începe cu 30 de zile înainte de data desfășurării alegerilor și se încheie în ziua de sâmbăta care preceda data alegerilor, la ora 7. În campania electorală candidații, partidele politice, alianțele politice și alianțele electorale, precum și cetățenii au dreptul să-și exprime opiniile în mod liber și fără nici o discriminare, prin mitinguri, adunări, marșuri, precum și prin intermediul presei scrise și audiovizuale.

În timpul campaniei electorale informațiile privind sistemul electoral, tehnica votării, calendarul campanieie electorale, programele politice, opiniile și mesajele cu conținut electoral trebuie să fie prezentate exclusiv în următoarele tipuri de emisiuni: emisiuni informative; emisiuni electorale; dezbateri electorale.

Candidații și partidele politice, beneficiază de drept la replica sau în cazul unor informații inexacte beneficiază de drept la rectificare ale căror drepturi sau interese legitime au fost lezate prin prezentarea în cadrul unui program electoral a unor fapte neadevărate.

Birourile electorale de circumscripție veghează la o corectă desfășurare a campaniei electorale în ideea în care funcționează, soluționând, prin hotărâre, plângerile care le sunt adresate cu privire la încălcarea de către candidați, partide politice, alianțe politice, alianțe electorale sau de către persoanele cărora le este interzis să participe la acțiuni de campanie electorală a prevederilor legale sau deontologiei electorale.

Autoritatea Electorală Permanentă

Autoritatea Electorală Permanentă este o instituție administrativă autonoma cu o personalitate juridică și cu o competență generală, ce asigură aplicarea unitară, în intervalul dintre două perioade electorale, a dispozițiilor legale privind organizarea și desfășurarea alegerilor sau a altor consultări cu caracter național sau local. Aceasta urmărește și sprijină dotarea secțiilor de votare cu logistica necesară, precum și realizarea operațiunilor specifice în intervalul dintre două perioade electorale.

Autoritatea Electorală Permanență este condusă de un președinte, cu rang de ministru, ajutat de doi vicepreședinți cu rang de secretar de stat. Președintele este numit prin hotărâre adoptată în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului, la propunerea grupurilor parlamentare, dintre personalitățile cu pregătire și experiența în domeniul juridic sau administrativ; este numit președinte candidatul care întrunește majoritatea voturilor deputaților și senatorilor. Cei doi vicepreședinți, unul numit de Președintele României și unul numit de primul ministru, împreună cu președintele nu pot fi membrii a unui partid politic.

Mandatul președintelui și mandatele vicepreședinților sunt de câte opt ani și se pot reînnoi o singură dată. Ei pot fi revocați din funcție pentru motive temeinice de către autoritățile ce i-au numit.

Autoritatea Electorală Permanenta trebuie să prezinte anul Parlamentului, un raport asupra activității sale iar în îndeplinirea atribuțiilor sale adoptă hotărâri și instrucțiuni, care trebuiesc semnate de președinte și se contrasemnează de vicepreședinți și se publică în Monitorul Oficial, Partea I, devenind obligatorii. Dintre atribuții: elaborează propuneri privitoare la asigurarea logisticii necesare desfășurarea alegerilor pe care le transmite spre însușire Guvernului și autorităților administrației publice locale, și urmărește modul de îndeplinire a propunerilor; elaborează sisteme de protecție a secțiilor de votare, a buletinelor de vot și a celorlalte documente și materiale specifice perioadei electorale; urmărește modul de întocmire și eliberare a cărților de alegător în concordanță cu listele electorale permanente; asigura, în limita competentelor sale, aplicarea unitară a dispozițiilor legale referitoare la organizarea alegerilor; elaborează studii și propuneri vizând îmbunatățirea sistemului electoral; elaborează materile și programe de informare și instruire a alegătorilor asupra sistemului electoral romanesc și asupra respectării deontologiei electorale și asigură popularizarea acestora; întocmește lista cu personalul de specialitate atestat de Institutul Național de Statistică, care participa la centralizarea, prelucrarea datelor și constatarea rezultatelor alegerilor; organizează licitații în vederea selecționării programelor de calculator care urmează să fie utilizate de Biroul Electoral Central pentru centralizarea rezultatelor votării; sprijină organizarea și desfășurarea alegerilor parțiale

CAPITOLUL II

Premise și factori de impact privind funcționalitatea sistemelor electorale

2.1. Sistemul electoral și rolul său în fundamentarea legitimității puterii

Sistemul democratic modern se caracterizează prin mai multe elemente specifice, dar esența sa constă în principiul reprezentării, în ideea că poporul este deținătorul puterii suverane, dar pe care nu o poate exercita în mod direct, ci prin intermediul unor reprezentanți aleși în mod liber, potrivit unor reguli bine definite.

În cadrul societății, este esențial ca puterea să fie legitimă și să se exercite în cadrul legislației constituționale adoptate în mod democratic. Legitimitatea reprezintă un principiu de întemeiere și justificare a unui sistem de guvernământ care implică, recunoașterea de către cei guvernați, a dreptului de a conduce exercitat de către cei care guvernează. Aceasta este considerată un element fundamental al puterii politice, de care depinde autoritatea acesteia, capacitatea sa de conservare sau de apărare, de adaptabilitate la confruntările noi ale vieții politice, ale societății civile.

Acțiunile guvernanților sunt considerate legitime, în măsura în care răspund intereselor poporului și îi satisfac acestuia așteptările. Pierderea pe parcursul guvernării a legitimității instituțiilor de conducere la nivel central sau local echivalează pe de o parte, cu degradarea caracterului reprezentativ al unor autorități, iar pe de altă parte, cu pierderea identității de sine a națiunii, ceea ce poate conduce la o atitudine pasivă față de jocul politic democratic.

Legitimitatea nu trebuie confundată cu termenul de legalitate. În timp ce legalitatea vizează modul în care este exercitată puterea și presupune că desfășurarea diferitele acțiuni să se realizeze în cadrul stabilit de lege, legitimitatea vizează modul de dobândire al puterii și presupune câștigarea acesteia în condiții democratice.

Legitimitatea unui regim nu este însă recunoscută o dată pentru totdeauna, ci există anumite mijloace care permit înlocuirea conducătorilor în cazul în care nu există o concordanță între valorile proclamate inițial și realizările lor ulterioare.

În societățile democratice, legitimitatea puterii este stabilită în funcție de gradul de susținere populară manifestat prin vot pentru o anumită forță politică, considerându-se că voința poporului exprimată liber și în mod echitabil în cadrul unor alegeri periodice și oneste reprezintă fundamentul autorității și legitimității oricărui guvern.

În măsura în care cei ce ajung să-și adjudece prerogativele guvernării sunt legitimați printr-un vot popular neviciat, ei vor avea și responsabilitatea angajamentelor asumate și, prin urmare, există șanse mai mari că guvernarea să ofere mai multă satisfacție socială. Însă, structurarea alegerilor în așa fel încât opțiunea fiecărui individ să ajungă și să se regăsească neviciată în rezultatul final implică o activitate laborioasă. Structură diferită a populației precum, și tehnicile de manipulare a populației, au o influență deosebită asupra gradului de reprezentativitate al puterii.

Din aceste motive, exercițiul democratic trebuie fundamentat pe existența unor garanții materiale, politice și juridice acordate de stat pentru că cetățenii să-și execite liber și deplin dreptul lor suveran de a participa la conducere. Cele mai importante garanții juridice pentru exercitarea acestui drept sunt stabilite prin intermediul așa-zisului sistem electoral.

Conceptul de sistem electoral, in doctrina de specialitate, este unul controversat pentru ca toti cei care abordează tematica electorală, definesc sistemul conjunctural, tipurile de scrutin, formulele și metode de atribuirea a mandatelor, astfel, în unele cazuri, nu este claritate, dacă se poate vorbi de unul și același aspect ori dacă se impune un tratament disjunctiv, în context.

Complexitatea instituției nu e dată numai de importanța ei, în ceea ce privește desemnarea reprezentanților poporului pentru exercitarea puterii, ci și de multiplele sensuri atribuite conceptului de sistem electoral.

Sistemele electorale sunt reprezentate de norme juridice și procedurale ce definesc condițiile care trebuiesc îndeplinite pentru exercitarea de către cetățeni a drepturilor politice fundamentale, dreptul de a alege și dreptul de a fi ales, garanții ce asigură suportul practic al exercitării lor, regulile de organizare și desfășurare practică scrutinului, precum și principiile și mecanismele de atribuire a mandatelor în urma alegerilor.

Conform Constituției României, „Suveranitatea națională aparține doar poporului român, care o exercită prin organe reprezentative și prin referendum” de asta sistemul electoral românesc trebuie să țină seama de următoarele aspecte :

Chiar daca suveranitatea este națională, ea nu aparține națiunii, titularul ei fiind poporul. Din acest motiv, deputații și senatorii, în exercitarea mandatului, nu se află în serviciul națiunii, ci în serviciul întregului popor;

Guvernantilor li se incredinteaza doar exercitiul suveranitatii. ea ne putand fi înstrăinată, iar guvernanților li se încredințează doar exercițiul ei. Aceasta mai poate fi și indivizibilă, neputând fi divizată în părți distincte, pentru a fi realizată în nume propriu;

Organele reprezentative sunt intermediari prin care poporul își exercită suveranitatea;

Parlamentarii nu pot fi revocați din funcția în care au fost aleși, mandatul imperativ fiind considerat nul;

Suveranitatea națională poate fi exercitată și prin referendum, realizându-se o democrație semidirectă în România.

Dispozițiile constituționale în materie electorală (art. 36, art. 37, art. 62, art. 81, art.120, art. 122) sunt detaliate în mai multe acte normative, ce reprezintă izvoare de drept ale sistemului electoral. Fac parte din această categorie Legea nr. 35 din 13/03/2008 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului. Aceasta cuprinde unele modificări și completări ale Legii nr.67/2004 pentru alegerea autorităților administrație publice locale, Legii administrație publice locale nr. 215/2001 și a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali. Tot în cadrul sistemului electoral mai este inclusă și Legea 370/2004 privind alegere Președintelui României.

2.2. Drepturile electorale (fundamentale) și implicațiile acestora pentru funcționalitatea sistemului electoral

Într-un stat de drept, democratic și social, poporul trebuie să aibă ultimul cuvânt. Pentru ca acest deziderat să fie posibil, cetățenilor li se recunosc anumite drepturi electorale.

În diferitele clasificări date drepturilor fundamentale, drepturile electorale sunt reunite de regulă într-o categorie distinctă sub denumirea de drepturi exclusiv politice. Această alegere se motivează prin aceea că aceste drepturi pot fi exercitate doar de cetățeni prin participare la guvernare. Considerarea drepturilor electorale ca drepturi exclusiv politice permite delimitarea lor de drepturile și libertățile social-politice (libertatea conștiinței, libertatea de exprimare, dreptul de asociere), dar și explicarea altor consecințe juridice. Astfel, drepturile exclusiv politice aparțin numai cetățenilor, pentru că este pretutindeni recunoscut și admis că la guvernarea unei societăți participă numai cetățenii, întrucât ei sunt legați de destinele acelei societăți.

Există două categorii de drepturi electorale: cele prevăzute de Constituție și cele prevăzute de legile electorale. În Constituție sunt prevăzute ca drepturi electorale, dreptul de a alege și dreptul de a fi ales, ele intrând în categoria drepturilor electorale fundamentale. Dintre celelalte drepturi electorale, prevăzute de lege, amintim: dreptul de a verifica înscrierea în listele electorale, dreptul de a face întâmpinări împotriva omisiunilor, a înscrierilor greșite și a oricăror erori, dreptul de a contesta candidaturile.

În strânsă corelație cu aceste drepturi, unele constituții au prevăzut sau prevăd și un alt drept electoral fundamental, și anume dreptul la revocare. Dreptul de revocare ar permite, într-un sistem organizat, să se retragă mandatul celui care, ajuns într-o funcție publică prin voința maselor, le înșeală așteptările și compromite interesul public pe care s-a angajat să-l slujească. Acest drept există în China, în Indonezia, unde partidele politice au dreptul de a revoca pe membrii lor în Parlament, în Liechtenstein, unde numărul restrâns al populației permite contacte familiale și un parlamentar poate fi revocat de către grupul său electoral. Acest drept are o importanță deosebită însă el nu este prevăzut de Constituția României. Pârghiile de control existente în prezent cu scopul de a asigura o prestație corectă din partea aleșilor, din câte se constată, nu sunt deloc eficiente, iar experiența României, din acest punct de vedere, este extrem de nefericită. Poate că o viitoare reformă constituțională va lua în discuție și acest aspect. Deși, trebuie să remarcăm și faptul că dreptul de revocare ar putea avea și un impact negativ, în sensul că, Parlamentul ar putea fi oricând revocat, ceea ce îi îngrădește libertatea de acțiune.

Dreptul de a alege figurează în unele constituții cu denumirea de drept la vot. Constituția României prin art. 36 reglementează dreptul la vot. Acesta este definit că dreptul recunoscut, în condițiile legii, cetățenilor unui stat de a-și exprima în mod liber, direct sau indirect, opțiunea electorală pentru un anumit partid politic sau candidat propus de o grupare politică sau pentru un candidat independent. Exercitarea acestui drept are ca scop alegerea membrilor Parlamentului sau a Președintelui, ai consiliilor locale și a primarilor, a altor persoane în funcții publice. Fiecare stat dispune de dreptul suveran de a stabili funcțiile publice eligibile și condițiile în care cetățenii săi își exercită dreptul de a alege, persoanele ce candidează pentru aceste funcții.

Constituția actuală a țării noastre prevede în art.62 alin.(1) și art.81 alin.(1) că votul este universal, egal, direct, secret și liber exprimat.

Universalitatea votului constă în faptul că toți cetățenii au dreptul de a vota, dacă sunt îndeplinite condițiile constituționale și legale. Prin reglementarea votului universal s-a urmărit chemarea la vot a unui număr cât mai mare de alegători. Însă nu tot poporul are acces la dreptul de vot, ci doar membrii corpului electoral, care reprezintă numai o parte din acesta. Astfel, au drept de vot doar cetățenii care îndeplinesc condițiile prevăzute în Constituție și în legile electorale. O persoană poate vota în România dacă întrunește următoarele condiții: este cetățean român, are vârstă de 18 ani împliniți până în ziua alegerilor inclusiv, este în deplinătatea facultăților mintale și are aptitudinea morală de a vota.

Calitatea de cetățean român arată în mod concret faptul că drepturile cu caracter politic aparțin numai cetățenilor români, indiferent dacă au sau nu și alte cetățenii. Acestă condiție se fundamentează pe nevoia de menținere a coeziunii în cadrul comunității naționale și pe considerentul că pentru a vota o persoană trebuie să fie complet integrată în societatea din care face parte și alături de care votează. Acest punct de vedere se îndreaptă contra imigranților care ar putea fi mai puțin familiarizați cu problemele întâmpinate de statul respectiv și ar putea chiar să schimbe rezultatul votului, împiedicându-i astfel pe cetățenii majoritari să obțină ceea ce își doresc.

Vârstă minimă de 18 ani este apreciată ca vârsta la care orice tânăr are o dezvoltare intelectuală corespunzătoare și o maturitate care să îi permită să aprecieze importanța deciziei sale prin exercitarea acestui drept.

Deplinătatea facultăților mintale reprezintă o condiție firească, ce se fundamentează pe faptul că o persoană nu poate lua decizii raționale atâta timp cât sănătatea să mintală este pusă la îndoială. Constituția română nu acordă dreptul de vot debililor și alienaților mintal puși sub interdicție, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Această condiție are atât rolul de a proteja persoanele în cauză cât și societatea, actul votării implicând responsabilitate.

Referitor la aptitudinea morală de a vota, Constituția stabilește că nu o au persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale, pe toată perioadă stabilită prin hotărâre judecătorească de condamnare. Existența aptitudinilor morale constituie o reprezentare a unui minim atașament al cetățeanului față de stat.

În ceea ce privește textul constituțional, există două probleme, una cu referire la persoanele arestate preventiv și cealaltă referitoare la persoanele care se află în executarea unei pedepse privative de libertate. Legat de prima categorie de persoane se constată că nu ar exista nici un impediment legal și practic în calea exercitării dreptului de vot. Această soluție se fundamentează pe prezumția de nevinovăție, care produce efecte până la constatarea judecătorească și definitiv a nedemnității morale. Pentru persoanele care se află însă în executarea unei pedepse privative de libertate, în acest caz soluția este îngrădirea exercitării dreptului fundamental de vot, prin suspendare exercitării lui temporare în timpul executării pedepsei în cauză.

Universalitatea votului a fost îngrădită, în decursul timpului, de existența votului restrâns (selectiv), cenzitar sau capacitar. Votul cenzitar se caracterizează prin anumite condiții ce trebuie îndeplinite de către cetățeni pentru a-și putea exercita dreptul la vot. De-a lungul timpului au fost întâlnite mai multe tipuri de censuri: censul de avere, censul de sex, censul de vârstă, censul rasial-național, censul de domiciliu.

Censul de avere presupune că cetățeanul trebuie să posede o anumită avere pentru a putea vota. Acesta a fost cel mai răspândit cens electoral.

Censul de sex a înlăturat mult timp femeile de la alegeri. Astfel femeile au dobândit drept de vot mult mai târziu decât bărbații.

Censul de vârstă, reprezintă, de asemenea, o piedică în exercitarea dreptului de vot. Vârsta exagerat de ridicată, uneori, a oprit participarea tineretului la alegeri. Excluderea tinerilor se justifică prin faptul că doar persoanele mature ar putea lua decizii raționale. Cu toate acestea se poate susține reglementarea unei vârste mai reduse pentru exercitarea dreptului de vot deoarece tinerii ar fi mai bine informați și mult mai independenți în procesul de luare a deciziilor. De exemplu, Constituția României din anul 1938 dădea drept de vot pentru Adunarea Deputaților, cetățenilor de la 30 de ani în sus, iar pentru Senat, de la 40 de ani.

Censul de domiciliu presupune că cetățeanul, pentru a-și exercita dreptul de vot, trebuie să domicilieze o anumită perioadă de timp stabilită de lege, în localitatea unde votează.

Votul capacitar este cel potrivit căruia alegătorul poate participa la alegeri doar dacă dovedește un anumit grad de instrucție școlară. Un exemplu de vot capacitar ar fi că în unele state, dreptul la vot era acordat doar celor care puteau citi și explică Constituția.

Limitele dreptului de a alege au fost înlăturate cu timpul, asemenea practici nemaifiind legal admise.Votul universal este o necesitate pentru că, într-un stat de drept și democratic întreaga populație trebuie să fie chemată la urne fără a se face niciun fel de discriminare.

Egalitatea votului este o materializare a principiului constituțional al egalității cetățenilor și este implicată de universalitatea votului. Aceasta presupune că fiecare cetățean are dreptul la un singur vot pentru alegerea aceluiași organ de stat, fiecare vot având aceeași valoare, pe de o parte, și că decupajele electorale, pentu alegerea aceluiași organ de stat, trebuie să fie egale ca număr de locuitori și nu de alegători. Pentru a garanta egalitatea votului, fiecare stat adoptă măsurile aferente tradițiilor sale electorale. Astfel, în sistemul electoral român, fiecare alegător este înscris pe o listă la o anumită circumscripție electorală la care este arondată locuința în care domiciliază. După exercitarea votului, cartea de alegător este ștampilată, ceea ce atesta că acesta și-a exercitat dreptul la vot. În această situație, alegătorului nu îi este permis să voteze încă o dată la aceeași circumscripție sau la oricare alta.

În alte țări s-au practicat: votul familiar (titularul era șeful familiei căruia i se acorda un număr de voturi egal cu cel al membrilor familiei); votul echilibrat (care dorește realizarea unui echilibru între statele mici și statele mari); votul multiplu (prin care alegătorul este abilitat să voteze în mai multe circumscripții electorale); votul plural (alegătorul dispune de mai multe voturi).

Votul direct presupune că alegătorul poate și trebuie să își exprime opțiunea personal și nu prin intermediari sau reprezentanți. Votul indirect constă în desemnarea de către alegători prin vot direct a altor alegători denumiți alegători de gradul al doilea. Aceștia votează, la rândul lor pe candidații la diferitele funcții.Votul indirect a fost prevăzut și în România prin Legea nr.70/1991 la alegerea consiliilor județene. Acestea erau alese de către un corp de electori, format din membrii consiliilor locale din județul respectiv. Legea a fost modificată în anul 1996 când și pentru consilii s-a introdus votul direct.Votul indirect este considerat a fi mai puțin democratic decât votul direct.

Una din cauzele absenteismului se consideră a fi lipsa reglementării și aplicării votului transmis la distanță. Organizarea și desfășurarea alegerilor la distanță se poate realiza prin intermediul votului prin corespondență sau a votului electronic.

Votul prin corespondență nu este un vot indirect, acesta se diferențiază de votul direct doar prin faptul că opțiunea pentru un anumit candidat se transmite în scris și nu se exprimă personal.

Derularea votului prin corespondență ar presupune că autoritățile să trimită prin intermediul poștei, un buletin de vot celor înscriși pe listele electorale, urmând ca aceștia să completeze buletinul de vot și să îl returneze tot prin intermediul poștei.

În România se manifestă preocupări pentru introducerea votului prin corespondență, existând un proiect de lege în acest sens, însă doar pentru cetățenii români care au domiciliul sau reședința în străinătate.

Votul prin corespondență ar putea reprezenta o soluție pentru reducerea absenteismului cât și o metodă prin care s-ar reduce costurile legate de organizarea și desfășurarea alegerilor. Tot ca o variantă de combatere a absenteismului este văzut și votul electronic. Unele state ale lumii deja utilizează e-voting-ul atât pentru alegeri cât și pentru referendum. Trebuie menționat că și România a înregistrat o experiență pozitivă, prin exprimarea votului pe cale electronică, de către militarii români aflați în misiune în străinătate. Rezultatele obținute în urma votului electronic au arătat că: acesta înregistrează costuri mai reduse decât cele pentru exercitarea votului prin buletinul de vot, oferă mijloace rapide de calculare a rezultatelor votării (30 de minute de la închiderea secțiilor de votare), și conduce la scăderea absenteismului electoral, prezența la urne fiind de 97%.

Considerăm că introducerea votului de la distanță ar ajuta în mod direct la creșterea prezenței la urne, neafectând considerabil nici interesul alegătorilor care în mod tradițional se deplasează la secție pentru a vota. Susținem folosirea votului prin poștă în țară (întrucât în acest moment este mai puțin contestat) și a votului electronic în afară granițelor României, aceste măsuri fiind necesar a se însoți de o foarte bună organizare și de măsuri de securitate adecvate.

Secretul votului. Este absolut necesar să se reglementeze această trăsătură a votului, deoarece ea creează un climat de siguranță pentru alegător, astfel încât acesta să-și poată exprima liber voința cu privire la candidații propuși sau în legătură cu problemele supuse consultării populare, fără ca această opțiune să fie cunoscută de alții sau supusă vreunei presiuni.

Legea electorală prevede o serie de garanții care asigură secretul votului: uniformitatea buletinelor de vot, imprimarea pe acestea doar a mențiunilor strict necesare, prezența în cabina de vot doar a persoanei care votează, introducerea buletinului de vot în urnă în mod personal

Votul liber exprimat rezultă din posibilitatea alegătorului de a participa sau nu la alegeri, iar în cazul în care participă de a-și manifesta liber opțiunea pentru o anumită listă sau un anumit candidat. La polul opus se găsește votul obligatoriu, considerat una din soluțiile, alături de votul electronic, pentru rezolvarea problemei absenteismului la vot. Votul obligatoriu ar fi necesar pentru a-i determina pe cetățeni să facă uz de dreptul de a lupta politic, nu de a-i convinge să voteze într-o manieră responsabilă, ci doar să se prezinte la vot. Prin votul obligatoriu se dorește creșterea participării la alegeri. Problema scăderii ratei de participare la vot este, în prezent, mai evidentă, deoarece ea este întâmpinată de toate statele, fiind considerată o boală a secolului XX. Doar în statele în care este reglementat votul obligatoriu, participarea la vot a rămas aproximativ constantă.

România se confruntă cu o scădere constantă a ratei de participare la vot. Prezența la urne se află pe un trend descendent îngrijorător, rata absenteismului la urne crescând de la 15%, în 1990, la 60%, în 2008. Din acest motiv și în România ar trebui să se țină cont de posibilitatea introducerii votului obligatoriu.

În prezent, în România, există dezbateri între cei ce susțin introducerea obligativității votului și cei ce consideră că acest drept este al cetățeanului, acesta fiind liber să-l exercite sau să nu îl exercite și nimeni nu îl poate obliga în acest sens.

În literatura de specialitate, se susține că votul obligatoriu conferă Parlamentului mai multă reprezentativitate, iar legitimitatea guvernului ales în mod democratic sporește odată cu procentul cetățenilor ce au participat la vot, dar întrucât alegătorii sunt forțați să voteze, legitimitatea și reprezentativitatea instituțiilor rezultate sunt artificiale. Acesta stimulează spiritul civic, având o funcție educativă și de responsabilizare. Cei ce se opun obligativității votului, susțin că votul reprezintă un drept al cetățenilor și nu o obligație, iar absența la vot reprezintă ea însăși o declarație politică, indicând o scăderea a interesului față de clasa politică, dar și nevoia unei schimbări.

Introducerea votului obligatoriu ar trebui să fie însoțită și de sancțiunile și excepțiile de la această regulă, întrucât ar crește rata participării dar, în lipsa unor sancțiuni, măsura ar cădea repede în derizoriu. Controlul celor care nu s-au prezentat la urne și sancționarea lor ar putea implica costuri foarte ridicate și complicații birocratice pentru numeroșii români care nu locuiesc în raza circumscripției lor.

Cu toate că acceptăm argumentul potrivit căruia prin votul obligatoriu se produce o limitare a libertății cetățeanului, într-o democrație se cuvine că libertatea să fie echilibrată de responsabilități. Este greu de anticipat dacă votul obligatoriu ar avea efecte benefice pentru societate sau dacă efectele benefice ar fi mai mari decât inconvenientele, însă nu avem nicio îndoială în privința faptului că votul obligatoriu asociat cu o amendă modestă ar crește considerabil prezența la vot în România.

Dreptul de a fi ales este reglementat în Constituția României în art. 37. Din dispozițiile constituționale rezultă că o persoană poate fi aleasă ca deputat, senator, șef de stat sau în alte organe reprezentative dacă are drept de vot și dacă îndeplinește anumite condiții. Aceste condiții sunt justificate de importanța și de rolul pe care îl au organele reprezentative în exercitarea puterii suverane a poporului, de ideea unei reprezentări responsabile și eficiente care presupune existența unui grad sporit de maturitate politică și civică, o onorabilitate mai strictă.

O primă condiție pentru admiterea candidaturii unei persoane este că ea să aibă cetățenia română, cumulată sau nu cu alte cetățenii, și domiciliul în țară. Condiția referitoare la domiciliu se explică prin faptul că cetățenii statului vor fi mai bine reprezentați de cei care locuiesc și își desfășoară activitatea profesională împreună cu ei, în țară sau pe teritoriul pe care aceștia locuiesc.

O altă condiție privește limita de vârstă a candidatului. Explicația acestei condiții de vârstă constă în importanța demnității publice de îndeplinit, în marea responsabilitate ce revine aleșilor, dar și în necesitatea existenței unui anumit nivel de credibilitate, de maturitate, de experiență de viață, profesională și de practică a candidaților.

În statele membre ale Uniunii Europene vârsta minimă medie pentru a fi ales în Parlament este de 21 de ani, cu unele excepții, și anume: Danemarca, Germania, Malta, Olanda, Portugalia, Spania și Ungaria, în care această vârstă este de 18 ani. În alte state membre, această vârstă este de 23 de ani (Franța) și chiar mai ridicată (Cipru, Italia). Pentru alegerile prezidențiale, vârstă minimă medie este de 35 de ani, fără să existe o limită maximă. În SUA pentru a fi ales în Camera Reprezentanților se cere o vârstă minimă de 25 de ani, iar pentru Senat vârsta de 35 de ani.

În România, prin art. 37 din Constituție, se stabilesc pentru candidați trei limite de vârstă, împlinite până în ziua alegerilor, inclusiv, astfel: 23 de ani pentru Camera Deputaților sau organele administrației publice locale, 33 de ani pentru Senat și 35 de ani pentru funcția de Președinte al României.

Tot în ceea ce privește dreptul de a fi ales, este stabilită și condiția ca persoanei care-și depune candidatura să nu-i fie interzisă asocierea în partide politice. Astfel, nu pot face parte din partide politice judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii și alte categorii de funcționari publici. Aceste persoane nu pot fi alese atât timp cât ocupă una din funcțiile nominalizate, însă dacă vor dori să candideze la o funcție trebuie să-și dea demisia, iar la depunerea candidaturii să facă dovada acestui lucru.

Datorită aderării la Uniunea Europeană, Constituția României, a introdus noi drepturi electorale pentru cetățenii români, și anume dreptul de a alege și dreptul de a fi ales în Parlamentul European.

În România, aceste noi drepturi fundamentale sunt reglementate de art.38 din Constituție, iar legea 33/2007 stabilește cadrul juridic general pentru organizarea și desfășurarea alegerilor membrilor din România în Parlamentul European, pe bază de scrutin de listă, potrivit reprezentării proporționale.

Dreptul de vot poate fi exercitat atât de către cetățenii români, cât și de cei ai statelor membre ale Uniunii Europene. Cetățenii statelor membre trebuie să aibă domiciliul sau reședința pe teritoriul României pentru a-și putea exercita dreptul de vot.

Pentru a putea fi aleși în Parlamentul European, cetățenii români trebuie să aibă drept de vot și să fi împlinit 23 de ani, inclusiv în ziua alegerilor. În numele României pot candida și cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene, dacă au împlinit 23 de ani și dacă au drept de vot în România.

Propunerea președintelui privind votul uninominal

Criza votului uninominal

Votul uninominal este un sistem de vot majoritar. Este reprezentat de alegerea directa a candidatilor individuali si este opus sistemul de alegere, pe liste ce se intocmesc de catre partidele din viata politica a unui stat. Se bazeaza pe o procedura majoritara si mai este cunoscut si dupa formula “Castigatorul ia totul”.

Principalele caracteristici ale acestui tip de vot sunt: permite apariția unor guverne stabile ca urmare a majorității stabilite prin vot; are drept consecință nereprezentarea segmentului de electorat care a votat candidatul învins.

Este o modalitate de votare directă a unor candidați individuali și nu desemnarea în totalitate a unei liste fixe întocmită pe baza unor criterii netransparente, de către un partid. Acest tip de scrutin oferă o personalizare mai mare a votului, astfel încât alegătorii pot să opteze între candidaturi nominale și nu între liste, la întocmirea cărora nu au avut nici un cuvânt de spus și în care apar multe persoane necunoscute și fără valoare, din punctul lor de vedere.

Modul de scrutin adoptat de o țară nu este o garanție pentru o activitate politică corectă și eficientă. Puterea unei țări este dată de o combinație între o economie puternică și un sistem politic care să funcționeze corespunzător.

2.3.2. Avantajele și dezavantajele votului uninominal

Actualul mod de scrutin din România este de tip proporțional, ce se bazează pe liste, acest mod de scrutin are avantajul că asigură reprezentarea în parlament a principalelor curente de opinii din societatea românească și dezavantajul că populația trebuie să voteze liste și nu persoane, liste ce uneori propun persoane care nu au locuit niciodată în județul pe care îl vor reprezenta în Parlament. Candidații se sprijină în campania electorală pe programul partidului pe care îl reprezintă, program care este de cele mai multe ori plin de generalități și care nu ia în calcul interesele cetățenilor dintr-o anumită regiune a țării.

Avantajele votului uninominal:

candidații trebuie să se bazeze în campania electorală pe un program propriu, alcătuit în jurul unor angajamente precise, conceput tocmai pentru a veni în întâmpinarea intereselor cetățenilor din circumscripția electorală în care au loc alegerile.

în cazul votării în Parlament a unor legi ce vor influența decisiv condițiile de viață ale locuitorilor unei circumscripții electorale, ar trebui ca parlamentarul ales în acea circumscripție să se consulte mai întâi cu alegătorii săi și nu să voteze conform indicațiilor venite de la conducerea partidului din care face parte.

votul uninominal presupune declararea drept câștigător al unor alegeri, a candidatului care obține numărul cel mai mare de voturi. El se bazează pe constituirea unor circumscripții electorale având un număr egal de alegători (numărul este furnizat de ultimul recensământ de la nivel național și local). Candidatul cu cele mai multe voturi va reprezenta acea circumscripție în Parlament.

votul pentru deputați și senatori va fi organizat la fel că alegerile pentru primari: o circumscripție – un ales;

alegerea în circumscripții uninominale creează condițiile pentru responsabilizarea clasei politice. Cetățenii vor ști pe cine au trimis în Parlament și vor putea judeca în ce fel au fost reprezentați, în următoarele alegeri confirmând sau infirmând alegerea făcută.

sistemul va elimina cumpărarea locurilor, care e posibilă în sistemul de vot pe liste – competiția este deschisă, cel mai bun câștigă.

stimulează dezbaterea pe programe și viziuni politice în campania pentru primul tur.

stimulează creșterea performanței individuale a candidaților. Aceștia depind de competența, onestitatea și capacitatea de comunicare proprii.

obligă partidele să își dezvolte o politică reală de resurse umane, bazată pe capitalul uman al circumscripției, nu pe importuri, migrări sau transferuri. Sistemul impune fiecărui partid astfel și discernământ și o abordare proactivă în recunoașterea și preluarea celor mai performanți lideri de la nivelul circumscripției.

sistemul va duce la clarificarea relațiilor dintre partide. Partidele se pot alia în turul al doilea, când are loc întrecerea decisivă, pentru a-l susține pe un candidat mai bine plasat. Aceste înțelegeri sunt transparente (trebuie să fie publice pentru a putea direcționa voturile către cineva) și ele anticipează coalițiile de guvernare, respectiv din opoziție.

sistemul stă la baza guvernărilor stabile, care nu sunt supuse înțelegerilor personale dintre lideri, ci au ca bază votul alegătorilor.

Dezavantajele votului uninominal:

sistemul de vot uninominal nu garantează că votul popular este bine reprezentat în rezultat.

membrii parlamentului vor rămâne loiali partidului pe care îl reprezintă, deși ei au fost aleși de către cetățeni și lor ar trebui să le acorde toată atenția. În chestiunile cu adevărat importante el va vota întotdeauna așa cum a hotărât conducerea partidului.

menținerea loialității parlamentarului față de grupul cel mai important de alegători care l-a propulsat în Parlament. Nu se știe dacă după patru ani acest grup va mai avea aceeași influență și de aceea parlamentarii au tendința să-și ofere serviciile grupului care va avea cea mai mare influență la alegerile următoare.

votul uninominal nu va duce la dispariția grupurilor de presiune, dimpotrivă, cele cu posibilități financiare importante sau care controlează un număr mare de voturi vor avea în continuare câștig de cauză.

este favorizată prezența în Parlament a unui număr foarte mic de partide politice. Într-o democrație, orice cetățean trebuie să aibă convingerea că poate să fie ales în Parlament dacă este sprijinit de un număr suficient de cetățeni.

prin intrarea în parlament a oricărei persoane care a strâns un număr suficient de voturi, se încurajează prezența "extremiștilor"( persoane ale căror păreri nu coincid cu părerile majorității populației și sunt uneori radicale.

reducerea la tăcere a unui important număr de cetățeni care sprijină un partid incomod.

populația unei țări sau a unui oraș nu are aceeași densitate în toate zonele și în plus este în continuă mișcare, migrând dintr-o regiune în alta în căutare de locuri de muncă mai bune, etc. Din această cauză este necesar ca o dată stabilite granițele circumscripțiilor electorale, aceste granițe să fie redesenate periodic, pentru a ține cont de mișcarea populației.

Capitolul III

Analiza funcționalității sistemului electoral în România

3.1. Analiza funcționalității sistemului electoral în cazul alegerilor parlamentare

Alegerile parlamentare se organizează și desfășoară pentru desemnarea deputaților și a senatorilor. În România, deputații și senatorii sunt aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, potrivit Legii nr.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului.

Alegerile organizate în 20 noiembrie 2008, pentru alegerea deputaților și senatorilor au reprezentat primul scrutin parlamentar din România ce s-a desfășurat în baza unui sistem electoral uninominal. Acest sistem folosește reprezentarea proporțională la nivelul circumscripției electorale, pentru a compensa eventualele disproporționalități rezultate în urma votului uninominal: „Deputații și senatorii se aleg în colegii uninominale prin scrutin uninominal, potrivit principiului reprezentării proporționale”. Mandatele sunt distribuite la nivelul a 43 de circumscripții, repartizate astfel: o circumscripție electorală pentru fiecare județ al țării, o circumscripție electorală pentru municipiul București, o circumscripție pentru românii ce au domiciliul în afara granițelor țării.

În cadrul fiecăreia dintre cele 43 de circumscripții electorale se constituie colegii uninominale pe baza normei de reprezentare, după cum urmează: „numărul colegiilor uninominale pentru Camera Deputaților, respectiv Senat, se determină prin raportarea numărului de locuitori al fiecărei circumscripții electorale la normele de reprezentare (1 deputat la 70.000 de locuitori și un senator la 160.000 de locuitori), la care se adaugă un colegiu de deputat, respectiv de senator pentru ceea ce depășește jumătatea normei de reprezentare, fără ca numărul colegiilor de deputat dintr-o circumscripție electorală să fie mai mic de 4, iar cel de senator mai mic de 2” . Teritoriul cuprins de un colegiu uninominal trebuie să se afle pe teritoriul unuia și aceluiași județ sau al municipiului București, iar în municipiul București colegiul uninominal nu trebuie să depășească limitele celor 6 sectoare. În cadrul unei circumscripții, cel mai mare colegiu uninominal trebuie să fie cu maxim 30% mai mare decât cel mai mic colegiu uninominal, regulă ce este valabilă atât pentru colegiile de deputat, cât și pentru cele de senator. Un colegiu senatorial este format dintr-un număr întreg de colegii uninominale de deputat, întregi, alăturate și aparținând aceleiași circumscripții. Circumscripția electorală pentru cetățenii români cu domiciliul în afara țării este formată din 4 colegii pentru alegerea Camerei Deputaților și două pentru alegerea Senatului. Prima delimitarea a colegiilor uninominale s-a realizat prin hotărâre de Guvern, potrivit deciziei unei comisii parlamentare speciale constituite pe baza proporționalității reprezentării parlamentare, în termen de maxim 90 de zile de la intrarea în vigoare a legii. Delimitarea va fi actualizată de către Autoritatea Electorală Permanentă după fiecare recensământ al populației, ce a fost realizat cu cel puțin 12 luni înaintea alegerilor. Modificarea colegiilor uninominale poate fi făcută doar atunci când au apărut modificări de cel puțin 10% din populația colegiului, față de delimitarea anterioară.

Alegerile parlamentare se desfășoară într-un singur tur de scrutin, într-o singură zi care de regulă este duminică, urnele fiind deschise între orele 7.00 și 21.00. Este utilizat votul unic, alegătorul având un singur vot pentru fiecare cameră a Parlamentului, putând, deci, alege un singur deputat și un singur senator. La intrarea în secția de votare, el va primi două buletine de vot: unul pentru Camera Deputaților și unul pentru Senat. Alegerea se face prin aplicarea ștampilei cu mențiunea "VOTAT” în interiorul patrulaterului ce conține numele și prenumele candidatului preferat. După ce a votat, va introduce cele două buletine în urnele corespunzătoare.

Legea Electorală reglementează două praguri electorale alternative: un prag electoral de 5% din voturile valabil exprimate, atât pentru Senat cât și pentru Camera Deputaților și un prag alternativ ce presupune realizarea cumulativă a condiției câștigării, de către candidați, a 6 colegii uninominale pentru Camera Deputaților și a 3 colegii uninominale pentru Senat, chiar dacă primul prag electoral nu a fost atins.

În România a existat o propunere de creștere a pragului electoral pentru intrarea în Parlament, de la 5% la 10% din totalul voturile valabil exprimate. Considerăm că această dublare a pragului electoral ar putea avea ca rezultat crearea unui sistem politic cu două partide mari. Trebuie remarcat că prin creșterea pragului electoral s-ar produce o reducere a numărului de opțiuni reprezentative pentru cetățeni. Unul dintre aspectele de sesizat privind efectele potențiale ar putea fi acela că partidele cu putere financiară însemnată vor obține mandate în Parlament, întrucât ele sunt cele care vor putea realiza o campanie prin care să obțină 10% din voturi. Un alt aspect pe care trebuie să-l mai menționăm este acela că dacă pragul ar crește, procentul necesar pentru a primi locuri în Parlament, va fi întrunit de către partidele mari ce au tradiție și sunt vizibile pe scena politică din România. În acest caz, se va crea o succesiune a partidelor mari la constituirea Guvernului ori a majorității necesare pentru a realiza proiectele legislative, iar obținerea mandatelor de un partid la intervale mai scurte va determina o continuitate mai mare în strategiile politice, acesta fiind un aspect pozitiv, întrucât România are nevoie de mai multă coerență în elaborarea reformelor.

Atribuirea mandatelor se face în 2 etape. Prima etapă conține mai multe faze intermediare, cea dintâi fiind stabilirea numărului de mandate cuvenite fiecărui partid dintr-o circumscripție. Se va stabili separat, pentru Senat și Camera Deputaților, coeficientul electoral pentru fiecare circumscripție prin împărțirea numărului total de voturi, pentru toate partidele care au întrunit pragul electoral și pentru candidații independenți care au fost aleși în baza scrutinului uninominal, la numărul de deputați, respectiv numărul de senatori ce urmează a fi aleși în circumscripția respectivă.

Pentru fiecare partid se împarte numărul total de voturi pe care candidații partidului l-au obținut în colegiile uninominale din circumscripția respectivă la coeficientul electoral, reținându-se partea întreaga, nerotunjită a câtului. Rezultatul reprezintă numărul de mandate cuvenit fiecărui partid în circumscripția respectivă.

În cea de-a două etapă biroul electoral de circumscripție va întocmi o listă ordonată cu toți candidații cărora nu li s-au atribuit mandatele în prima etapă, dispuși în ordinea descrescătoare a raporturilor dintre voturile obținute în colegiul în care au candidat și coeficientul electoral al circumscripției respective. Voturile rămase ca rest, care nu au fost repartizate de biroul electoral de circumscripție, vor fi însumate de către BEC, care va repartiza mandatele în etapa a doua, la nivel național, conform metodei d’ Hondt. Se constată că, Legea 35/2008 creează mecanisme hibride, alegerile desfășurându-se în colegii uninominale, însă repartizarea mandatelor se face după sistemul proporțional.

Cei aleși vor primi un certificat doveditor al alegerii, eliberat de Biroul electoral de circumscripție, pe baza repartizării mandatelor. Validarea tuturor mandatelor revine, după caz, Camerei Deputaților sau Senatului.

Dezbaterile privind reformarea sistemului electoral din România, deși prezente în societatea românească încă din anii 1990, au luat amploare din anul 2005 când mai mulți reprezentanți ai unor organizații neguvernamentatele și lideri politici, au susținut ideea substituirii sistemului de listă utilizat la alegerile parlamentare, cu un sistem uninominal. Argumentele ce au stat la baza schimbării scrutinului de listă sunt legate de carențele acestuia: lipsa răspunderii aleșilor față de cetățeni, legătura slabă dintre alegători și parlamentari, obținerea dificilă a majorității parlamentare, scăderea încrederii cetățenilor în instituția Parlamentului, formarea unui Parlament ascuns în spatele listelor blocate, disproporționalitate în atribuirea mandatelor.

Noul sistem electoral introdus prezintă atât avantaje cât și dezavantaje. Considerăm că principală carență a sistemului uninominal utilizat în alegerile din 30 noiembrie 2008 a fost inechitatea. Astfel, deși alianța PSD-PC a câștigat aparent alegerile pentru Camera Deputaților cu 33,09% și pentru Senat cu 34,16%, partidul care a obținut cele mai multe mandate a fost PDL.

Un alt efect negativ receptat în special la nivelul percepției sociale a fost că în unele colegii uninominale nu a ajuns în Parlament candidatul care s-a clasat pe primul loc în ordinea preferințelor electoratului, ci cel clasat pe locul al doilea sau al treilea, care în unele cazuri a obținut doar jumătate din voturile obținute de candidatul aflat pe primul loc.

De asemenea, a existat o diferență între colegiile uninominale în ceea ce privește numărul de voturi ce au trimis un candidat în Parlament. Astfel, au existat candidați care cu peste 10.000 de voturi nu au primit un mandat și candidați care cu 3000 de voturi au obținut un mandat. Această situației s-a datorat ratei mări a absenteismului la turul de scrutin din 30 noiembrie 2008, acest aspect constituind o altă problemă, care însă nu poate fi imputată sistemului uninominal.

Rezultatele alegerilor au avut un efect important asupra guvernării. Singurele formațiuni politice ce au trecut de pragul electoral au fost alianța PSD- PC cu 33,09%, PDL cu 32,36%, PNL cu 18,57% și UDMR cu 6,17%. Prin urmare, niciun partid nu a obținut majoritatea, deci niciun partid nu a putut să formeze singur Guvernul, pentru aceasta fiind nevoie de realizarea unei alianțe parlamentare, ce s-a realizat între PSD-PC și PDL. În altă ordine de idei, cele două formațiuni politice au avut împreună 73% din totalul parlamentărilor, un procent ce le permite adoptarea legilor organice și chiar revizuirea Constituției. Opoziția a fost formată din PNL și UDMR, și avea un procent de 27%, ce îi permite inițierea moțiunilor de cenzură.

Cu toate că modificarea sistemului electoral a avut drept mobil introducerea votului uninominal, rezultatele au arătat că numai 21% din senatori și 26% din deputați au primit un mandat prin vot direct, în timp ce restul candidaților au primit mandate în urma redistribuirii la nivel național, astfel a fost posibil ca un candidat să obțină un mandat cu doar 2% din voturile valabil exprimate în colegiul său, în vreme ce alt candidat plasat pe primul loc în colegiul său cu 49,6% din voturi să nu obțină nici un mandat.

Temerea că persoanele cunoscute din alte domenii de activitate, cum ar fi cel artistic sau sportiv, vor deveni parlamentari doar pe baza notorietății lor, s-a confirmat, mai mulți candidați cu acest statut, intrând în Parlament.

Reforma electorală a avut și efecte benefice, unul dintre ele fiind creșterea nivelului de comunicare dintre candidați și cetățeni, cu toate că, cele mai multe dintre mesaje s-au concentrat asupra unor aspecte legate de administrația locală și nu de funcțiile Parlamentului

. Renunțarea la sistemul de listă i-a determinat pe politicieni să conștientizeze importanța pe care o are propria imagine. Totodată, efortul depus de organizațiile locale ale partidelor a fost apreciat la valoarea sa reală de către parlamentari, aceștia trebuind să conlucreze cu susținătorii partidului pentru a obține victoria.

Un alt aspect pozitiv a fost faptul că redistribuirea s-a făcut la nivelul circumscripției, evitându-se astfel soluții în care unui partid i se oferea un mandat într-un județ în care nu obținuse nici un vot sau destul de puține.

Actuala lege electorală a eliminat votul de listă, introducând votul pentru persoane, modificare în favoarea căreia electoratul se pronunțase cu aproximativ un an înainte de intrarea în vigoare a legii. Sistemul de vot actual a diminuat sensibil, procentul de voturi nereprezentate în Parlament, acesta fiind de 10% la alegerile din 2008, față de valoarea de 20% înregistrată cu ocazia alegerilor din 1992, 1996 sau din 2000. Față de alegerile din 2004, numărul de voturi nereprezentate în Legislativ s-a diminuat cu 3 %.

În urma alegerilor din 30 noiembrie 2010 s-a produs o scădere a numărului de partide prezente pe scena parlamentară din România: PSD+PC, PD-L, PNL, UDMR. Se poate spune că uninominalul a avantajat partidele mari și pe cele care au deținut o bază de susținere concentrată la nivelul unui teritoriu, nu partidele mici și recent apărute și care au o susținere disipată.

Partidele din România au probleme în ceea ce privește legitimitatea lor, întrucât primele două partide, nu reprezintă, fiecare, decât aproximativ 13% din cetățenii cu drept de vot, în condițiile unei participări la vot de aproximativ 40%.

Analizând profilul noilor parlamentari, putem observa că mult așteptata reînnoire a clasei politice românești nu s-a realizat. E adevărat că cei mai mulți dintre noii parlamentari nu au avut un mandat între anii 2004 și 2008, însă un număr important de deputați și senatori au avut mandate înainte de 2008. Rezultatul nu a produs schimbări importante nici atunci când ne referim la calitatea noului Parlament. Trei sferturi din noii parlamentari nu au trecut „testul de integritate”, iar din cei 453 de parlamentari aleși numai 44 au fost femei ( 9,7%), ceea ce este cu mult sub media UE și chiar sub procentul obținut la alegerile din anul 2004 (11%). În opinia noastră insă, calitatea candidaților înscriși în competiție depinde mai puțin de tipul de scrutin, depinzând mai degrabă de mecanismele prin care partidele își selectează candidații.

Uninominalul i-a dezavantajat pe candidații independenți, nici unul dintre aceștia nu a primit un mandat în Parlament întrucât nu au reușit să strângă o majoritate de voturi în colegiile în care au candidat.

Scrutinul uninominal a produs și alte consecințe, care au fost mai puțin vizibile la nivelul populației. Pe de-o parte, au crescut semnificativ costurile campanie, în medie cu 400% pe mandat parlamentar, comparativ cu alegerile din 2004. Este adevărat că organizarea alegerilor în circumscripții uninominale ar putea crea o legătură mai strânsă între aleși și cetățeni, însă creșterea costurilor de campanie ar putea determina o creștere a corupției, ca mijloc de amortizare a cheltuielilor presupuse de campania electorală. În același timp, este evident că numai candidații care dețin mijloace materiale solide pot avea succes în campanie, urmarea fiind aceea că posibilitate de intrare în Parlament este îngrădită celor ce nu au la dispoziție bugete serioase.

În România sunt înscriși în listele electorale 18,4 milioane de cetățeni. La ultimele alegeri parlamentare, dintre aceștia, doar 7,2 milioane de cetățeni cu drept de vot s-au prezentat la urne. Alegerile din 2008 au marcat cea mai slabă prezentă la vot din perioada postcomunistă. Rata de participare la vot este într-o scădere continuă atât în mediul urban cât și în cel rural, ceea ce arată fie lipsa de responsabilitate sau de moralitate politico-civica a cetățenilor cu drept de vot, fie lipsa de încredere față de clasa politică din țara noastră și față de posibilitatea de a influența prin vot starea actuală a țării.

Din anul 1990, prezența la vot în România a scăzut notabil (cu aproape 50%). Prezentăm mai jos situația rezultată în urma analizei datelor referitoare la participarea la vot la alegerile parlamentare, de unde reiese că, față de anii 1990 și 1992 când se înregistra un procent ridicat al prezenței la vot (86%, 76%), astăzi am ajuns la mai puțin de jumătate.

Considerăm că tendința de reducere a participării la vot este accentuată de îngrădirea posibilității de utilizare a listelor suplimentare, precum și de lipsa unei reglementări referitoare la votul electronic și la cel prin corespondența, care în țările unde au fost utilizate, au determinat o creștere a prezenței la vot. Trebuie însă să remarcăm faptul că reglementarea votului electronic și a celui prin corespondența ar impune costuri destul de mari și că aceste metode de vot trebuie să fie mai întâi probate prin programe-pilot desfășurate la nivel local, astfel încât să fie înlăturate suspiciunile de fraudă.

Caracterul democratic al alegerilor depinde în mod direct și de modul în care se organizează scrutinul. În urma desfășurării ultimelor alegeri au fost sesizate o serie importantă de probleme organizatorice. Una din ele este formularea imprecisă a cadrului legislativ. De exemplu legea electorală prevede că: „delimitarea colegiilor uninominale se face ținând cont de următoarele reguli: c) pe teritoriul unei localități pot fi delimitate, de regulă, doar colegii uninominale întregi; d) un colegiu uninominal poate cuprinde, de regulă, una sau mai multe localități întregi” .

Prin utilizarea sintagmei „de regulă” în textul reglementărilor de la literele c) și d) sunt afectate garanțiile instituite de lege contra manvrelor electorale în ceea ce privește delimitarea circumscriptilor electorale, care ar încălca egalitatea votului și a reprezentării. Acesta formulare imprecisă permite realizarea unui decupaj electoral care să împartă localitățile, un colegiu uninominal putând fi format și din localități „neîntregi”, iar o circumscripție electorală putând fi formată din colegii uninominale „neîntregi”. Astfel, a apărut posibilitatea realizării de către comisia parlamentară a unui decupaj abil, formațiunile politice ce au făcut parte din comisie putând uza, potrivit cu interesele electorale și cu localizarea în teritoriu a propriilor alegători, de tehnici de delimitare, care să le asigure viitorilor candidați obținerea mandatelor la nivelul colegiilor astfel delimitate, în care electoratul propriu era preponderent.

O altă chestiune ce prezintă aspecte discutabile este reprezentată de buletinele de vot, care sunt imprimate pe o hârtie de calitate proastă ce permite observarea pe verso a alegerii făcute de cetățean. Tușul folosit nu este tocmai unul de cea mai bună calitate, pătrunzând prin hârtie și astfel, sunt anulate multe buletine de vot întrucât tușul apare pe două pagini în locul ce este rezervat candidaților. Problemă de fond este reprezentată de anularea opțiunii alegătorului, care nu mai ajunge să fie reprezentată. Analizând cheltuielile efectuate pentru organizarea și desfășurarea alegerilor, putem observa că o pondere importantă o au cheltuielile cu procurarea hârtiei necesare la confecționarea buletinelor de vot. Banii sunt folosiți, însă hârtia este de proastă calitate.

Buletinele de vot utilizate la alegeri au avut întotdeauna doar un element de securizare, și anume ștampila de control a secției de votare. Credem că buletinele de vot ar trebui imprimate pe o hârtie de calitate superioară, ar trebui să aibă aceleași caracteristici și mai multe elemente de securizare: imprimarea buletinului pe hârtie cu filigran, autocolant pe spatele buletinului, semne de protecție. În literatura de specialitate, am întâlnit și o propunerea de introducere a unui buletin de vot care să aibă și un cotor de control, pe care să fie inscripționat același număr ca și el de buletinul de vot, iar la terminarea alegerilor să fie numerate cotoarele, numărul lor trebuind să corespundă cu numărul de buletine din urnă. Considerăm că această propunere ar putea contribui la securizarea buletinelor de vot, însă trebuie remarcat că prin intermediul ei s-ar putea încălca caracterul secret al votului.

Problema principală a organizării alegerilor în colegii uninominale a fost însă reprezentată de creșterea unui fenomen care în trecut se întâlnea la alegerile locale, și anume, mita electorală. Întrucât prin sondajele preelectorale s-a anticipat o creștere a absenteismului, candidații au pornit o competiție în vederea “stimulării” prezenței la vot, prin oferirea de ”stimulate”constând în produse sau bani.

Legea 35/2008 prevede introducerea unui Registru electoral național, începând din anul 2012. Registrul electoral național este o “bază de date centralizată în care sunt înscriși toți cetățenii români, inclusiv cei cu domiciliul în străinătate, care au împlinit vârsta de 18 ani, cu drept de vot”. Registrul ar folosi la realizarea unor liste electorale complete și actuale pentru fiecare secție de votare. Pană acum, listele electorale au fost întocmite de primării, pe baza datelor din registrul de stare civilă. Prin introducerea registrului electoral vor fi excluse secțiile de votare speciale și listele electorale suplimentare, iar alegătorii vor putea vota doar la secția unde sunt arondați, în localitatea în care au domiciliul sau reședința. Prin introducerea acestei obligații, se urmărește reducerea turismul electoral și votul multiplu.

În prezent, a fost inițiat de către administrația prezidențială, un proiect de revizuire a Constituției, iar în cazul în care acesta ar fi adoptat, alegerile parlamentare ar suferi modificări importante. Proiectul de revizuire propune alcătuirea Parlamentului dintr-o singură Cameră, iar numărul parlamentarilor nu poate fi mai mare de 300 de persoane. Candidații „trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puțin 23 de ani pentru a fi aleși în Parlamentul României sau în organele administrației publice locale și vârsta de cel puțin 35 de ani pentru a fi aleși în funcția de Președinte al României”. De asemenea, proiectul mai prevede că funcția de parlamentar român este incompatibilă cu cea de europarlamentar.

Credem că forma de organizare actuală a Parlamentului este una mai puțin eficientă, complicând fără folos procesul legislativ. Adoptarea unei structuri unicamerale, ar reprezenta una dintre soluțiile de îmbunătățire a stucturii Parlamentului, o singură cameră fiind mult mai eficientă din punct de vedere economic (cheltuielile sunt mai mici), întrucât un Parlament cu 300 de parlamentari implică costuri mai mici de întreținere și funcționare, decât un Parlament cu 471 de deputați și senatori. Bineînțeles, diminuarea costurilor este valabilă în condițiile în care, cheltuielile medii pentru un parlamentar ar rămâne la 7000 euro/lună, ceea ce ar însemna o reducere a costurilor de funcționare a Parlamentului cu 12 milioane de euro pe an (0.01% PIB). Credem că această economie de 0,01 % este semnificativă, o economie importantă însemnând cel mai adesea o sumă de economii mici. Cu acești bani, cheltuiți corect, se pot realiza lucruri importante, de exemplu s-ar putea finanța învățământul primar și gimnazial a 1500 de elevi (la o cheltuială medie a statului de 1000 de euro/an/elev), fie învățământul superior a 1000 de studenți (timp de 3 ani la un cost mediu de 4000 de euro/an/student), fie construcția a 35 de școli ori modernizare a 10 spitale sau s-ar putea dota câte o materintate din fiecare județ cu câte 4 sisteme de ventilație de ultimă generație, pentru îngrijirea copiilor născuți prematur.

Parlamentul unicameral este mai eficient și din punct de vedere al adoptării deciziilor, procesul legislativ se desfășoară mai rapid întrucât nu mai există medierea dintre cele două Camere.

3.2. Analiza funcționalității sistemului electoral în cazul alegerii Președintelui

Potrivit Constituția României, Președintele țării „reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a statului. El veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate”. Președintele este ales de către popor „prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat”

, ceea ce îi conferă un caracter repezentativ funcției.

Sistemul electoral utilizat pentru alegerea Președintelui este sistemul majoritar, iar modul de scrutin folosit este cel uninominal, cu două tururi de scrutin. Astfel, în primul tur este declarat ales candidatul care a întrunit majoritatea absolută, adică cel puțin jumătate plus unu din voturile alegătorilor înscriși pe listele electorale. În cazul în care niciunu candidat nu a întrunit această majoritate, va fi organizat un al doilea tur de scrutin, la care vor participa primii doi candidați stabiliți în ordinea numărului de voturi primite la primul tur. Va fi ales candidatul care a obținut cel mai mare număr de voturi valabil exprimate. Remarcăm și faptul că legislația nu stabilește nicio restricție în privința înscrierii în competiție, fiind acceptați candidați propuși de partide, dar și independenți, însă impune o limitare a numărului de mandate ce pot fi deținute de către o persoană, la două mandate.

Alegerile prezidențiale se pot organiza și desfășura concomitent cu cele parlamentare sau separat de acestea din urmă, la o altă dată unele față de celelalte. În România, caracterul separat al alegerilor prezidențiale, a fost stabilit, în mod indirect, ca rezultat al prelungirii mandatului Președintelui de la 4 ani la 5 ani, datorită modificării Constituției în anul 2003. Astfel, exceptând ultimele alegeri generale, care s-au organizat separat (parlamentarele în anul 2008 și prezidențialele în 2009), toate celelate alegeri generale s-au desfășurat în același timp, astfel că în primul tur al alegerilor prezidențiale se desfășurau și alegerile parlamentare.

Principalele argumente care au stat la baza modificării mandatului de la 4 ani la 5 ani, au vizat asigurarea continuității vieții politice astfel încât, în campania electorală, autoritățile publice să nu fie implicate complet în confruntările politice, dar în special această decalare a alegerilor prezidențiale de cele parlamentare, a avut scopul de evidenția programele și ofertele partidelor prin despărțirea lor de alegerile prezidențiale, care transferau interesul de la partide la temele campaniei prezidențiale și la imaginea candidaților la prezidențiale. Putem spune că efectele acestei schimbări au întrecut așteptările inițiale ale celor ce au propus-o. De la alegerile din anul 2004, instituția Președintelui a dobândit mai multă influența, iar alegerea președintelui a determinat într-o măsură mult mai evidentă atât constituirea majorității în Parlament, dar și formarea guvernelor.

Din anul 1990 și până în prezent, în România au fost organizate șase runde de alegeri prezidențiale și parlamentare. Alegerile pentru desemnarea deputaților și a senatorilor s-au organizat într-un singur tur de scrutin, atât în cazul sistemului proporțional de listă (utilizat până în 2008), cât și în cazul sistemului uninominal (utilizat din 2008). În privința alegerilor prezidențiale, am constatat că acestea s-au desfășurat doar în anul 1990 într-un singur tur, atunci când Ion Iliescu a obținut 85,07% din voturile valabil exprimate, iar în rest s-au organizat două tururi de scrutin.

În principiu, mai multe operațiuni electorale referitoare la organizarea și desfășurarea alegerilor prezidențiale sunt aceleași ca și în cazul organizării și desfășurării alegerilor parlamentare. Drept urmare în cazul în care Legea nr. 370/2004, modificată și completată, nu prevede reguli specifice alegerii Președintelui României se vor aplica cele din Legea nr.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului, ce poate fi considerată dreptul comun în materie.

Teoretic, orice cetățean ar putea îndeplini funcția de Președinte al României, însă practic, pentru a candida la această funcție, trebuiesc a fi îndeplinite câteva condiții. Condițiile de eligibilitate ce trebuie satisfăcute pentru a fi ales în funcția de Președinte al României sunt prevăzute de Constituție și de către Legea 370/2004, cu modificările și completările ulterioare. Sunt considerate condiții de fond pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a-și depune candidatură pentru alegerile prezidențiale următoarele: să îndeplinească condițiile necesare pentru exercitarea dreptului de vot, să aibă cetățenia română și domiciliul în țară, să fi împlinit vârsta de 35 de ani la data alegerilor, să nu îi fie interzisă asocierea în partide politice, respectiv să nu se afle în una din următoarele situații: judecător al Curții Constituționale, avocat al poporului, magistrat, membru activ al armatei, polițist, sau funcționar public căruia îi este interzisă asociere în partide politice prin lege organică. Ultima condiție nu trebuie văzută ca un "cens", ci cu semnificația că, dacă persoana care candidează are una dintre funcțiile amintite, ea va fi nevoită să renunțe la calitatea considerată a fi un impediment în candidatură.

O altă condiție, cere ca persoana care candidează, să nu fi exercitat anterior două mandate de Președinte al României. Referitor la formularea acestei ultime condiții, trebuie remarcat faptul că textul constituțional este mai generos decât cel al legii electorale, deoarece condiția stabilită de Constituție face referire la exercitarea propriu-zisă a mandatului, în timp ce textul legii restrânge eligibilitatea încă din momentul alegerii. Considerăm această măsură binevenită, întrucât ea are rolul de a întări încrederea alegătorilor în instituția prezidențială.

Toate aceste condiții au scopul de a păstra sensul real al alegerilor, care nu sunt o simplă modalitate de manifestare a libertății de exprimare a opiniilor publice, ci un mijloc de desemnare în funcții elective, de selecționare dintre mai mulți competitori a celui mai potrivit să îndeplinească o funcție publică. Numai astfel se pot împiedica abuzurile și se pot preveni candidaturile prea numeroase.

Președintele în funcție are dreptul să participe la campania prezidențială a partidului politic sau a alianței politice ce l-a propus sau care îl susține. Trebuie să remarcăm că această dispoziție pare să fie în contradicție cu prevederile Constituției, potrivit căreia „în timpul mandatului, Președintele României nu poate fi membru al unui partid și nu poate îndeplini nicio altă funcție publică sau privată” .Contradicția este însă una aparentă, întrucât, participarea Președintelui la campanie electorală a unui partid nu implică și calitatea de membru al partidului respectiv. Pe de altă parte, lipsa acestei reglementări, ar produce o discriminare între candidați, președintele în funcție având doar posibilitatea de a candida ca independent.

Operațiunile electorale pentru stabilirea rezultatelor votării la secțiile de votare, contestațiile și întâmpinările referitoare la operațiunile de votare și de deschidere a urnelor se fac cu respectarea prevederilor din Legea nr.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului.

Curtea Constituțională este cea care trebuie să dea publicității rezultatul alegerilor, în presă și în Monitorul Oficial, pentru fiecare tur de scrutin și să valideze rezultatul alegerilor pentru președintele desemnat. Actul de validare este întocmit în 3 exemplare, dintre care unul va rămâne la Curtea Constituțională, unul va fi înmânat candidatului ales, iar al treilea va fi prezentat Parlamentului pentru depunerea jurământului prevăzut de Constituția României.

Legislația electorală, în general, pune la dispoziție o bază adecvată desfășurării în condiții democratice a alegerilor. Însă, există anumite dispoziții ce ar trebui revizuite astfel încât, procesul electoral să fie îmbunătățit și pentru a crește transparența acestuia. Printre acestea remarcăm:

dispozițiile privitoare la observatori care exclud participarea reprezentanților partidelor politice și a candidaților la observarea procesului de vot, fapt ce îi dezavantajează mai ales pe candidații independenți, care nu pot fi reprezentanți în birourile electorale de la niciun nivel;

prevederile referitoare la selecția cetățenilor ce vor fi numiți președinți și locțiitori în Birourile Electorale ale Secțiilor de votare, atunci când numărul juriștilor nu e suficient astfel încât să fie ocupate toate posturile, sunt vagi și permit implementări arbitrare;

dispozițiile ce privesc reclamațiile și contestațiile, sunt neclare mai ales în ceea ce privește faza post-electorală și nu prezintă mijloace reale de remediere contra deciziilor luate de BEC;

Cadrul juridic referitor la alegerile prezidențiale din anul 2009, a prevăzut organizarea unui număr foarte mare de secții speciale (3.359 față de numai 64 de secții speciale în 2004), în care să-și exercite dreptul de vot cetățenii aflați în trazit. Dacă la scrutinul din 2004, secțiile speciale erau considerate locuri în care se produc fraude electorale, în 2009, contrar problemelor semnalate și la alegerile europarlamentare, existența lor nu a fost contestată decât după desfășurarea alegerilor.

La ultimele alegeri prezidențiale, au fost înscriși în listele electorale un număr de 18.347.397 cetățeni cu drept de vot, iar pentru aceștia s-au organizat 21.412 secții de vot, din care 18.053 sunt secții normale, 3.359 secții speciale și 294 sunt secții de vot din străinătate. Trebuie să remarcăm faptul că, deși numărul de alegători înscriși pe listele electorale a rămas constant, secțiile de votare s-au înmulțit comparativ cu alegerile anterioare, când s-au organizat 18.317 secții de vot. Explicația acestui fapt rezidă tocmai în adăugarea secțiilor speciale, însă progresia este una spectaculoasă ținând cont și de scăderea prezenței la vot din ultimii ani.

Voturile anulate reprezintă un fenomen întâlnit la toate alegerile, acestea fiind văzute nu doar că o metodă prin care pot fi fraudate alegerile, dar și ca o expresie a dezaprobării cetățenilor față de unii candidați. Analizând dinamica voturilor nule am observat că întotdeauna, în primul tur de scrutin, au fost mai multe voturi anulate.

Voturile exprimate de cetățenii români din străinătate, pot avea și ele o importanță decisivă, mai ales dacă ne uităm la ultimele alegeri prezidențiale, când președintele ales a pierdut la secțiile de vot din țară, însă el a obținut majoritatea voturilor din diaspora. Dacă România ar fi utilizat, de exemplu, modelul ungar, și ar fi acordat drept de vot doar cetățenilor români aflați în țară în momentul votării, nu și celor din diaspora, actualul președinte nu mai obținea majoritatea voturilor, în cel de-al doilea scrutin. Trebuie să remarcăm și faptul că, o astfel de măsură ar anula sau ar limita un drept constituțional al cetățenilor români care nu au domicilul în țară.

Numărul voturilor din străinătate a crescut semnificativ în ultimii ani, de la 16.333 voturi în anul 2000, până la 146.876 voturi în 2009. Creșterea cu aproximativ 950%, într-un deceniu, a participării la vot la alegerile pentru desemnarea președintelui poate fi justificată prin sporirea numărului de cetățeni români care locuiesc în străinătate și care au avut posibilitatea să-și exercite dreptul de a alege într-un număr mai mare de secții.

La ultimele alegeri prezidențiale, au existat suspiciuni de fraudare a alegerilor în străinătate, acestea fiind alimentate de creșterea însemnată a numărului de votanți din al doilea tur de scrutin (peste 50.000 față de primul tur), fapt ce nu a mai fost întâlnit la alegerile anterioare, când numărul celor care au participat la cel de-al doilea tur de scutin, fie a scăzut (2002), fie a rămas constant (2004). Firește, această creștere poate fi justificată și prin sporirea interesului față de rezultatul final al alegerilor, însă nu putem exclude nici faptul că există o posibilitatea mai mare de fraudare a alegerilor, în afara granițelor țării decât în țară.

Analizând prezența la alegerile prezidențiale, remarcăm o tendința de scăderea a participării, de la un procent de 86.19% în anul 1990, la cel de 54,37% în anul 2009. Interesul cetățenilor pentru alegerea președintelui s-a redus în timp, această dinamică fiind congruentă evoluției generale de mărire a absenteismului din perioadă postcomunistă. Că tendință, participarea la vot este într-o scădere constantă (tabel nr. 4). Ca abatere de la acest trend, putem observa că în anul 2009, prezența la vot a fost mai mare în cel de-al doilea tur de scrutin decât în primul și chiar mai mare decât cea de la alegerile din 2004, din turul al doilea.

Legea privind alegerea Președintelui României, face referire și la cărțile de alegător și consideră că folosirea acestora ar crește calitatea organizării și ar putea asigura un control mai bun al procesului de votare. Distribuirea cărților de alegător, ce au fost de altfel tipărite pentru cea mai mare parte a alegătorilor, nu s-a ridicat la nivelul așteptat de legiuitor, procesul de distribuire a cărților de alegător nefiind dus la capăt. Alegătorii care au intrat în posesia cărții de alegător nu au avut posibilitatea de a o folosi deoarece Guvernul a renunțat între timp la prezentarea obligatorie a acestui document la secția de votare și prin urmare unii alegători le-au și pierdut. Acest exemplu accentuează afirmația potrivit căreia de la lege până aplicarea ei în practică avem o cale lungă.

CONCLUZII

Conceptul de sistem electoral este unul controversat în doctrina de specialitate. Majoritatea celor care abordează tematica electorală, definesc conjunctural sistemul, tipurile de scrutin, formulele ori metodele de atribuirea mandatelor, astfel încât, în cele mai multe cazuri, nu rezultă cu claritate, dacă se vorbește de unul și același aspect ori dacă se impune un tratament disjunctiv, în context. Complexitatea instituției este dată nu numai de importanța ei, în ceea ce privește desemnarea reprezentanților poporului pentru exercitarea puterii, dar și de multiplele semnificații ale conceptului de sistem electoral: instituție de drept constituțional (norme juridice cu obiect specific de reglementare), suport al exercitării puterii, ansamblul de proceduri (mecanisme) necesare legitimării exercițiului puterii publice, element cu implicații directe asupra procesul de reprezentare politică (organele colegiale), mecanism de reechilibrare instituțională și politică.

În ceea ce ne privește, susținem definirea sistemul electoral ca “ansamblu de norme regăsite în actul fundamental și în legea electorală, prin care sunt stabilite drepturile electorale ale cetățenilor, condițiile de exercitare a acestora, garanțiile care asigură suportul practic al exercitării lor, precum și obligațiile organelor de stat în ceea ce privește alegerile și regulile de organizare și desfășurare a acestora.”

Suntem de părere că atribuirea mandatelor potrivit principiului „majoritar proporțional” deformează raportul dintre majoritatea parlamentară – majoritatea dorită de alegători și produce confuzii pentru mulți dintre candidați, dar mai ales pentru cetățeni. Acest fapt determină apariția de conflicte electorale, care generează o stare de neîncredere a corpului electoral în eligibilitatea reprezentanților. Sistemul s-a dovedit a fi unul inechitabil, întrucât mulți dintre candidații care erau poziționați pe primul loc în colegiu nu au primit niciun mandat, în schimb alți candidați care erau situați pe locurile 2, 3 sau chiar 4, au primit mandate în urma redistribuirii. Din aceste motive, considerăm că ar trebuie să se renunțe la distribuirea proporțională din cea de-a două etapă (la nivel național), mandatele fiind atribuite la nivelul circumscripției, iar utilizare unui sistem uninominal pur ar simplifica atribuirea mandatelor și ar putea constitui un punct de plecare favorabil normalizării etapelor electorale, totodată reducând și conflictele.

Sistemul nu a soluționat problema fraudei electorale, fiind necesară atât reformarea tehnicii de vot, cât și a justiției electorale. România are nevoie de introducerea unui mecanism care să garanteze corectitudinea alegerilor. Acest „mecanism” ar putea fi reprezentat de un Registru al fraudei, în care să să țină evidența clară a fraudelor comise în timpul organizării și desfășurării procesului electoral. Fără un astfel de registru, nu se poate dovedi amploarea fraudelor comise, ci se pot indică numai monstre de fraude. De asemenea, suntem de părere că ar trebui separate atribuțiile ce țin de contenciosul electoral de cele ce țin de managementul electoral. În acest scop ar fi necesară crearea unei Curți de Contencios Electoral care se se ocupe de partea juridică a alegerilor, iar partea de organizare să revină Autorității Electorale Permanente.

Cele mai importante probleme organizatorice, întâlnite la toate scrutinele sunt următoarele :

legislația electorală nu este suficient de precisă și lasă loc de interpretări;

urnele de vot și buletinele de vot au forme asemănătoare pentru diversele funcții, creându-se astfel confuzii;

imprimare buletinelor de vot pe o hârtie de calitate proastă și tipărirea lor într-un număr mai mare decât al alegătorilor, întrucât de fiecare dată s-a preconizat o prezență mare la vot;

tușul de calitate proastă și insuficient în unele secții se vot;

utilizarea în unele secții de vot a unor urne din lemn, plastic, carton ce au dimensiuni diferite, aceste improvizații având în comun doar o panglică cu tricolorul;

întocmirea greșită a listelor electorale permanante, prin înscrierea unor persoane de două ori într-o listă sau prin înscrierea unor persoane decedate.

constituirea în unele localități, a unui număr prea mic de secții de votare comparativ cu numărul cetățenilor ce trebuiau să-și exercite dreptul de vot;

continuarea campaniei electorale până în ziua scutinului și lipirea de afișe chiar în secțiile de vot sau în apropierea acestora .

Suntem de părere că unele iregularități, ar putea fi remediate prin:

introducerea unor urne transparente, astfel încât primii alegători să vadă că acestea sunt goale;

preluarea listelor electorale de la BEC să se facă în format electonic, și în ziua votului, să se opereze pe acestea pozițiile celor care au votat;

după închiderea secțiilor de votare, programul soft să nu mai accepte actualizarea listelor electorale, ci numai editarea ori listarea borderoului;

afișarea listelor cu evidența persoanelor ce au votat, într-un loc în care cetățenii să vadă dacă votul lor a fost sau nu înregistrat;

fiecare buletin de vot să aibă un numare de serie și să fie prevăzut cu un cod de bare, astfel încât să se permită verificarea și împiedicarea multiplicării lor;

sancționarea furnizorului evidenței populației, în cazul în care în listele electorale apăr persoane decedate de mai mult de 45 de zile, față de data alegerilor.

intrucât nu este nici complicat și nici costisitor, BEC ar trebui să verifice informatic buletinele cu serii false și votul multiplu.

În ceea ce privește experiența românească referitoare la alegerea președintelui, am constatat că aceasta prezintă următoarele caracteristici: prezența la vot descrescătoare și obținerea mandatului cu o pluralitate de voturi; scrutin în două tururi (exceptând anul 1990); candidaturi numeroase, atât partizane, dar și independente; păstrarea influenței alegerilor prezidențiale asupra celor parlamentare, chiar și după separarea celor două procese electorale. Trebuie să menționam și stabilitatea mandatului, toate alegerile având loc la data stabilită, dar și improvizațiile ce apăr în reglementarea alegerilor prezidențiale, în contradicție cu rolul pe care îl joacă președintele în sistemul politic românesc.

Alegerile pentru desemnarea europarlamentarilor, au fost și ele guvernate de problemele organizatorice întâlnite și la celelalte alegeri, și anume: modificarea defectuoasă a legii cu puțin timp înaintea alegerilor, fraude și iregularități în ziua votării, campania electorală predominată de concursuri nu tocmai legale pentru alegători, cadouri electorale și atacuri personale. De asemenea, au fost semnalate și probleme legate de întocmirea greșită a listelor electorale permanante, prin înscrierea unor persoane de două ori într-o listă sau prin înscrierea unor persoane decedate.

Referitor la alegerile locale, considerăm că modificarea modului de desemnare a Președintelui Consiliului Județean s-a făcut fără a fi analizate consecințele unei astfel de măsuri, fără realizarea unei dezbateri reale, fapt ce a condus la desemnare în aceste funcții a unor candidați cu legitimitate și reprezentativitate reduse. Suntem de părere că Președintele Consililui Judeten ar trebui desemnat de către consilierii județeni, întrucât acesta formă de desemnare corespunde mai bine cu atribuțiile îndeplinite de acesta.

În ceea ce privește alegerea primarului, considerăm că ar fi de preferat să alegem primarul într-un singur scrutin, nu în două, și că am putea să testăm această modalitate de desemnare cel puțin un scrutin sau două, pentru a vedea exact ce urmări produce. Această pentru că, în fond, numai în primul tur de scrutin tot electoratul își poate alege candidatul favorit. În turul al doilea, alegătorii a căror candidați au fost excluși din cursă, fie nu mai merg la vot, fie votează împotriva unui candidat, însă în esență aceștia nu votează cu candidatul preferat.

Din anul 1990, prezența la vot în România a scăzut notabil (cu aproape 50%). Suntem de părere că există mai multe modalități prin care se poate stimula participarea la alegeri. În primul rând, s-ar putea introduce votul obligatoriu, care asociat cu o amendă modestă ar crește considerabil prezența la vot în România.Un alt stimulent suficient de puternic pentru încurajarea prezenței la vot, ar putea fi introducerea pe buletinele de vot a unei rubrici separate pentru „VOT ÎMPOTRIVĂ”, iar candidații care au obținut un anumit număr de voturi împotrivă să nu mai poată ocupă vreodată o funcție în aparatul statului. Tendința de reducere a participării la vot este accentuată și de îngrădirea posibilității de utilizare a listelor suplimentare, precum și de lipsa unei reglementări referitoare la votul electronic și la cel prin corespondență, care în țările unde au fost utilizate, au determinat o creștere a prezenței la vot. Trebuie însă să remarcăm faptul că reglementarea votului electronic și a celui prin corespondență ar impune costuri destul de mari și că aceste metode de vot trebuie să fie mai întâi probate prin programe-pilot desfășurate la nivel local, astfel încât să fie înlăturate suspiciunile de fraudă. Susținem utilizarea votului prin poștă în și a votului electronic în afară granițelor României.

Lipsa de interes a cetățenilor pentru vot este produsă și de absența unor campanii de informare eficiente. Cei mai mulți dintre cetățenii care se prezintă la vot nu posedă informații suficiente referitoare la procesul electoral, iar cea mai mare parte a celor ce decid să nu voteze, au cunoștințe prea puține cu privire la rolul avut de instituțiile a căror reprezentanți urmează să fie aleși.

Propunerile noastre pentru îmbunătățirea funcționalității sistemului electoral din România vizează:

eliminarea incoerenței și a fragmentării legislației privitoare la alegeri prin înlocuirea tuturor legilor din domeniu, cu o lege unică, respectiv cu un Cod Electoral;

reformarea instituțiilor însărcinate cu administrarea procesului electoral, întrucât modul deficitar în care funcționează aceste autorități, afectează încrederea cetățenilor în corectitudinea alegerilor.

introducerea unor proceduri tehnice de vot prin care să li se permită persoanelor cu nevoi speciale sau celor cu mobilitate mare, exercitarea dreptului de vot;

implementarea unui sistem electronic adecvat de monitorizare a derulării operațiunilor electorale;

introducerea unor buletine de vot securizate și a unor urne de vot transparente;

utilizarea cărții de alegător este o soluție accesibilă și la îndemână prin care se poate asigura corectitudinea alegerilor și prin care se pot elimina suspiciunile de vot multiplu. Ideal ar fi ca aceasta să conțină un cod de bare cu CNP-ul, iar în momentul în care cetățeanul se prezintă la vot, cartea de alegător să fie scanată și CNP-ul să fie introdus în sistem. Astfel, dacă o persoană ar încerca să voteze încă o dată, automat să apăra că ea a mai votat.

În final, putem spune că niciun sistem electoral nu este perfect, întrucât funcționalitatea să este condiționată de factori politici și sociali aflați într-o transformare continuă, ceea ce ar trebui să detemine factorii de decizie la adoptarea ori combinarea diverselor sisteme electorale, astfel încât sistemul ales să răspundă exigențelor de ordin social și politic.

BIBLIOGRAFIE

Bibliografie

I.Cărți, volume și note de curs

Claudia, G, Sisteme și proceduri electorale, Editura C. H. Beck, București, 2007

Fisichella, D, Știință politică probleme, concepte, teorii, Editura Polirom, , 2007

Fulga, Gh, Societăți și sisteme politice contemporane – Doctrine și realități, Editura Economică, București, 2004

Iancu, Gh, Sistemul electoral: instituții de drept electoral, Ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2006

Lijphart, A, Modele ale democrației. Forme de guvernare și funcționare in treizeci și șase de țări, Polirom, , 2000.

Martin, P, Sistemele electorale și modurile de scrutin, Editura Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 2007

Marinescu, C,  Instituții și prosperitate – De la etică la eficiență, Editura Economică, București, 2003

Muraru, I, Alegerile și corpul electoral, Editura All Beck, București, 2005

Opriș, O, Dinamica sistemelor electorale, vol.I, Editura Axioma, Bucuresti, 2007

Pasquino, G, Curs de știință politică, traducere după Aurora Martin, Editura Institutul European, , 2002

Preda, C, Sistemul politic românesc după patru scrutinuri, Studia Politica, An I, Nr. 1, Institutul de Cercetări Politice – Universitatea București, Editura Meridiane, 2001

Tănăsescu, E. S, Alegerile și Corpul Electoral, Editura All Beck, București, 2005

Tănăsescu, E. S,  Legile electorale – Comentarii și explicații, Editura All Beck, București, 2004

Teodorescu, Gh; Gherasim Proca, O,  Sisteme și comportamente electorale, Editura Fundației Axis, , 2006

Velicu, D. F, Sistemul electoral – o controversă redefinită, Editura Semne, București, 2006

II.Reviste

Asociația Pro Democrația – 25+2 modele electorale, Actorii procesului electoral – Cei care votează și cei care sunt votați, București, 2006

Institutul Pentru Politici Publice, Alegeri locale prin ochii societății civile, București, 2008

Institutul Pentru Politici Publice, Declinul participării la vot în România, București, 2008

BIBLIOGRAFIE

Bibliografie

I.Cărți, volume și note de curs

Claudia, G, Sisteme și proceduri electorale, Editura C. H. Beck, București, 2007

Fisichella, D, Știință politică probleme, concepte, teorii, Editura Polirom, , 2007

Fulga, Gh, Societăți și sisteme politice contemporane – Doctrine și realități, Editura Economică, București, 2004

Iancu, Gh, Sistemul electoral: instituții de drept electoral, Ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2006

Lijphart, A, Modele ale democrației. Forme de guvernare și funcționare in treizeci și șase de țări, Polirom, , 2000.

Martin, P, Sistemele electorale și modurile de scrutin, Editura Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 2007

Marinescu, C,  Instituții și prosperitate – De la etică la eficiență, Editura Economică, București, 2003

Muraru, I, Alegerile și corpul electoral, Editura All Beck, București, 2005

Opriș, O, Dinamica sistemelor electorale, vol.I, Editura Axioma, Bucuresti, 2007

Pasquino, G, Curs de știință politică, traducere după Aurora Martin, Editura Institutul European, , 2002

Preda, C, Sistemul politic românesc după patru scrutinuri, Studia Politica, An I, Nr. 1, Institutul de Cercetări Politice – Universitatea București, Editura Meridiane, 2001

Tănăsescu, E. S, Alegerile și Corpul Electoral, Editura All Beck, București, 2005

Tănăsescu, E. S,  Legile electorale – Comentarii și explicații, Editura All Beck, București, 2004

Teodorescu, Gh; Gherasim Proca, O,  Sisteme și comportamente electorale, Editura Fundației Axis, , 2006

Velicu, D. F, Sistemul electoral – o controversă redefinită, Editura Semne, București, 2006

II.Reviste

Asociația Pro Democrația – 25+2 modele electorale, Actorii procesului electoral – Cei care votează și cei care sunt votați, București, 2006

Institutul Pentru Politici Publice, Alegeri locale prin ochii societății civile, București, 2008

Institutul Pentru Politici Publice, Declinul participării la vot în România, București, 2008