Prezentare Generala a Uniunii Europene

Capitolul I

PREZENTARE GENERALĂ A UNIUNII EUROPENE

1.1. Uniunea Europeană scurtă prezentare

Uniunea Europeană este o structură ce nu poate fi încadrată într-un tipar anume, poate fi considerată mai mult decât o simplă organizație internațională, dar în același timp puțin decât un stat, însă, deși încercările de a o defini au fost multiple de-a lungul timpului, definiția sa oficială o prezintă ca fiind “un parteneriat economic și politic unic în lume, care reunește 28 de țări europene și acoperă aproape tot continentul.”

Din aceeași sursă aflăm că “Ceea ce a început ca o uniune strict economică a devenit treptat o entitate cu activități în nenumărate domenii, de la ajutor pentru dezvoltare, până la politica de mediu”. Această prezentare a Uniunii Europene evidențiază interesul deosebit pe care acesta entitate îl acorda diferitelor aspecte sociale, depărtându-se de implicarea să strict economică, prin proliticile sale care promovează drepturile omului, egalitatea, libertatea, demnitatea umană etc.

Expresia “integrare economică” poate fi definită, conform autorului Bela Balassa, ca reprezentând mai mult decât “a reuni două părți ale unui întreg” ci are o accepțiune mult mai largă și anume “ca un proces și ca o stare de fapt”. Privită ca unproces “înglobează măsuri menite să elimine discriminarea între unitățle economice aparținând diferitelor state naționale”, iar în ceea ce privește o stare de fapt “acesta poate fi reprezentată de absența diferitelor forme de discriminare între economiile naționale”.

Procesul de integrare economică cuprinde alte două procese și anume integrarea piețelor și integrarea politicilor, însă esența întregului proces stă în integrarea piețelor, care se materializează prin circulația transfrontalieră de bunuri, servicii, capital,și nu în ultimul rând, forță de muncă.

O altă definiție a integrării spune că aceasta reprezintă :“ procesul în care actorii politici din diferite areale naționale distincte sunt determinați, convinși, de a-și schimba loialitatea, așteptările și activitățile politice în funcție de un nou centru, a cărui instituții posedă sau cer, revendică jurisdicție asupra statelor naționale pre-existente “ (Haas, 1968)

Organismele europene trec, însă, printr-o criză de încredere, fapt asemănător cu ceea ce se întâmplă la nivelul democrațiilor naționale, și care este confirmat de câteva caracteristici specifice Uniunii Europene. Faptul că din punct de vedere politic reprezentarea este indirectă, respectiv cetățenii europeni aleg Parlamentul național, iar acesta numește seful guvernului, iar membrii acestui guvern fac parte din Consiliul de Miniștri European, se crează o distanță datorată absenței unei prezențe locale a administrațiilor europene. De asemenea, Uniunea Europeană nu asigură climatul unor discuții politice care sa aducă în actualitate și să evidențieze preocupările pe care le au cetățenii europeni, fapt pentru care în această construcție nu există încă sentimentul de apartenență la valorile sale.

Un aspect esențial se referă la amplasarea integrării în sfera politică sau economică. Dacă este un fenomen economic, principalele probleme ar fi la nivelul interdependețelor care s-au creat între economiile naționale pentru a putea fi descries ca fiind “integrate”, aspecte legate de piața comună, iar nu în ultimul rând, dacă integrarea economică o implică și pe cea politică. Prin contrast, dacă este un fenomen politic, principalele probleme ar fi legate de “descompunerea” autorității naționale într-o regiune dată, dacă se dorește înlocuirea structurilor tradiționale de guvernare cu altele noi, etc.

Uniunea Europeană reprezintă un agent de schimbare foarte important în ceea ce priveste stabilirea politicilor la nivelul Europei, deciziile adoptate de aceasta patrunzând în sfera de activitate a fiecarui stat mebru si influențând activitatea acestora, dar si a statelor ce nu fac parte din UE.

Procesul de integrare economică vizează o piață unică, o monedă comună, o disciplină bugetară, care trebuie gestionate de UE fără a pierde din vedere și aspectele noneconomice, deoarece un proces de integrare economică, dar care nu este susținut din punct de vedere politic, nu va fi viabil pe termen lung.

Într-o democrație, o entitate politică aleasă în mod direct sau indirect este necesar să efectueze, între țintele economice și cele noneconomice, o mediere cu scopul de a răspunde cerințelor cetățenilor europeni. Din acest motiv, un punct principal al proiectului constituțional are în vedere apropierea indivizilor de instituțiile și proiectele europene.

O abordare critică în ceea ce priveste crearea unei Europe politice aduce în lumină dezacordul susținătorilor suveranității naționale cu ideea uniunii politice (uniune care este promovată de Constituția Europeană) pentru ca nu cred într-un model european și cu atât mai mult nu cred într-un popor european.

Modelul european este subminat din interior și amenințat din exterior, acest fapt datorându-se capacității mici de a se adapta la schimbările economice, neputința de a răspunde prompt la noile așteptări sociale, îmbătrânirea populatiei, politici nepotrivite de protecție a mediului, dar și neîncrederea cetățenilor europeni.

Eșecul european mai poate fi motivat și de faptul că statele europene nu și-au finalizat tranziția de la o strategie de imitație a tehnologiilor la o strategie bazată pe inovare, iar tendința generală de globalizare este bazată tocmai pe o creștere economicăce rezultă din inovații tehnologice. Un alt aspect vizează ineficiența coordonării politicilor macroeconomice, astfel că, în cazul în care un stat este în recesiune măsurile care se iau sunt reducerea taxelor, creșterea cheltuielilor bugetare pentru a stimula creșterea economică, pe când în faza de expansiune se stopează cererea agregată prin reducerea cheltuielilor bugetare și creșterea taxelor.

Adepții liberalismului economic neagă valabilitatea modelului european deși îi recunosc existența și nu cred într-o uniune politică pentru că nu cred in durabilitatea în timp a acestui model care este considerat inadaptabil la schimbarile politice actuale (șomaj crescut, birocrație excesivă, creștere economică slabă).

Pentru ca modelul europeann să supraviețuiască alocarea resurselor trebuie făcută pe principiile unei piețe libere, Uniunea trebuie să-și păstreze echilibrul instituțional.

Pentru a înfăptui o uniune poltică, responsabilii Uniunii Europene trebuie să răspundă criticilor suveraniste prin a puncta faptul că nu mai arată realitatea construcției europene, criticilor liberale spunând că europenii vor să trăiască impreună și că dificultățile actuale pot fi depășite.

Pentru realizarea unei Europe politice ar trebui să se adopte un Tratat Constituțional, politicile ar trebui reorientate în sensul concretizării modelului european respectiv, să crească ponderea bugetului comunitar, iar politicile adoptate să fie implementate, însă, fară a se pierde din vedere ineficiența acestora. Această uniune politică ar defini principiile europene și ar contribui la crearea identității europene, acesta reprezentând împlinirea procesului de integrare.

Oamenii conștientizeaza din ce în ce mai mult valoarea Comunității Europene, și nu o privesc ca pe un proiect sau mașinărie, ci ca pe o parte din viața politică din care facem parte toți, plină de stres și contradicții, dar cu toate acestea dominate de un dinamism puternic.

Fenomenul de integrare nu poate fi formalizat în lipsa creerii unor instituții politice care sunt suficient de puternice încat să facă față responsabilităților care le revin în cadrul acestui proces. Crearea unor instituții de sine stătătoare, independente, fără un “consens general” care să le însoțească se va dovedi a fi un process lipsit de eficiență, iar dezvoltarea politicilor comunitare este, în acest sens, considerat un proces paralel dezvoltării acestor institutii, la randul lor politice.

Integrarea poate fi definită ca fiind realizarea, în cadrul unui teritoriu, a unui “sentiment de comunitate” si a unor instituții și practici destul de puernice și destul de răspândite, pentru a asigura pe o lungă perioadă de timp, increderea populației într-o “schimbare pașnică”. În cadrul unei colectivități, în special in cadrul uneia politice, trebuie impregnat sentimental de “we-feeling” care denotă loialitate, dar si care trebuie, mai mult sau mai puțin, să se identifice cu interesele personale ale membrilor săi.

La baza procesului de proiectare al unei instituții precum cea comunitară au stat mai multe teorii, care au influențat procesul de integrare economică ți politică.

Funcționalismul este o teorie ce aparține lui David Mitrany, tratează problema cooperării internaționale și care scoate în evidență faptul că izolarea nu se poate traduce prin prosperitate economică si bunastarea cetățenilor, iar aceste responsabilități trebuie transferate unor organe internaționale specializate. Mitrany dorea crearea unui “Working peace system” , iar în viziunea sa, integrarea trebuia construita avand la bază bunastarea publică, iar deciziile trebuiau luate cât mai aproape de cetățean.

Această teorie , deși a stat la baza integrării economice europene, a avut numeroase puncte slabe care au desfiițat-o printre care o separare a activităților tehnice de cele politice, optimism în ceea ce priveste fenomenul de “spill-over” (raspândirea in alte domenii de activitate), o abordare universală.

Pe de altă parte s-a impus neofuncționalismul, care este o teorie fondată de Ernst Haas, și mai este cunoscută și sub denumirea de “federalism in rate”. Conform aceste teorii, era promovată o infrastructură instituțională care să asigure respectarea tratatelor și să dețină putere de jurisdicție asupra statelor naționale. Pentru realizarea unei cooperări între state nu există o rețetă de succes ce se poate răspândi ți în alte zone, și nici nu urmează o anumita logică organică, însă are un efect de domino la nivelul statelor.

Neofuncționalismul aduce in lumină un proces numit “difuzare funcțională” prin care, decizia de a plasa un anumit sector sub tutela unei autoritati centrale ( ex. rezervele de cărbune si oțel) ar crea presiuni ce determină extinderea acestei autorități în alte domenii cum ar fi ratele cursurilor de schimb, impozitarea, etc. Putem vorbi de o “difuzare politică” în care intâlnim actori supranaționali ( organisme UE, ex Comisia) și actori subnaționali (grupuri de interese din statele membre) care orientează procesul de integrare, iar aceștia din urmă, prin negocierea de aranjamente și transfer de loialitate către organismele UE, promovează politicile europene, iar rezultatul duce la crearea unui centru de putere politic, cu sediul la Bruxelles.

Fenomenul de spill-over îl întâlnim și în teoria neofuncționalistă și poate fi explicat, spre exemplu prin nevoia de integrare a unor sectoare care inițial nu erau prevăzute, aceestea reprezentând o condiție pentru ca integrarea unor sectoare necesare să se realizeze cu succes. ( de exemplu realizarea uniunii vamale a necesitat armonizarea măsurilor fiscale, care inițial nu fusese prevăzută). De altfel există posibilitatea ca acest fenomen să se mute din sfera conflictului dintre actorii naționali, către instituțiile europene.

Deși din punct de vedere etimologic, neofuncționalismul este o continuare a funcționalismului, această conexiune se oprește aici deoarece concepțiile celor doua teorii diverg atunci când se referă la atitudinea față de stat. În acest sens, funcționaliștii nu aveau preferințe în ceea ce privește organizarea social dacă răspundea nevoilor indivizilor, însă neofuncționaliștii au acordat importanță mai mare condițiilor care influențează fenomenul de integrare, au pus accent pe fenomenul de cooperare regional ca modalitate de menținere a păcii.

Procesul de integrare economică cunoaște mai multe stadii ale integrării economice, respectiv:

Zona de liber schimb, în care taxele vamale sunt eliminate în ceea ce privește importurile între statele membre, iar aceste state își păstrează un tarif vamal propriu față de statele membre.

Uniunea vamală, care păstrează caracteristicile zonei de liber schimb, la care se adaugă un tarif vamal comun în raport cu terții.

Uniunea vamală presupune taxe zero în ceea ce privește schimburile comerciale dintre statele membre și un tarif vamal comun în relațiile cu terții, astfel că, față de Zona de liber schimb, statele din Uniunea Vamală nu mai pot “trișa”( spre exemplu nu pot aplica taxe diferite la importurile din statele terțe). În cazul unei Zone de liber schimb, dar în care se restricționează aplicarea taxelor vamale zero la produsele care provin din anumite state, vorbim despre aplicarea unor “reguli de origine”, care sunt foarte dificil de aplicat în condițiile unei piețe globalizate, în care originea produsului este dificil de detereminat.

O altă problemă în ceea ce privește Uniunile vamale o reprezintă integrarea politică, deoarece este foarte dificil ca un anumit număr de state să accepte un Tarif vamal comun și necesită negocieri intense între acestea. ( de exemplu, dacă un stat dorește aplicarea taxelor anti-dumping deoarece alte state care nu sunt membre exportă bunuri la un preț inferior costurilor, trebuie să convingă toate statele membre de acest lucru.)

Piața comună poate fi considerată o uniune vamală, dar cu libera circulație a factorilor de producție.

Criticile aduse Pieței comune vizează lipsa integrării pozitive (transferul unor puteri către instituțiile comunitare și centralizarea procesului decizional), deoarece nu implică armonizarea reglementărilor naționale, nici un transfer de competențe către Uniune.

Aceste 3 niveluri de integrare vizează strict integrarea piețelor, următoarele vizează integrarea la nivel de politici economice.

Uniunea economică parțială reprezintă o piață unică ce are ca scop reducerea discriminărilor de pe Piața comună și prezintă armonizarea politicilor monetare.

Integrarea economică totală presupune unificarea politicilor de natură fiscală, monetară și socială și presupune crearea unei autorități supranaționale (cu decizii obligatorii pentru statele membre).

În ceea ce privește planul supranațional menționat în ultima formă de integrare economică, acesta presupune existența unor forme de cooperare ce implică existența unui nou nivel de autoritate, aflat pe un plan superior statelor, care dobândește autoritate independent de acestea. Acest organism supranațional se ridică dincolo de interesele individuale ale statelor și ia decizii care să satisfacă interesele tuturor.

În cazul Uniunii Europene, este consacrat principiul subsidiarității, prezent în articolul 5 din Tratatul privind UE. Conform site-ului official în domeniile care nu țin de competenta exclusivă a Uniunii Europene, aceasta “poate interveni numai dacă este în măsură să acționeze în mod mai eficace decât statele membre. “

1.2. Baza legislativă a Uniunii Europene – principalele tratate

Bază legală a întregului proces de integrare europeană este reprezentată de numeroase tratate interguvernamentale ce sunt aprobate în mod voluntar de statele membre și denumite în funcție de locul semnării acestora.

Conform site-ului oficial al Uniunii Europene, tratatul este definit ca fiind “un acordcu forță juridică obligatorie între statele membre ale UE”. De altfel “el stabilește obiectivele UE, regulile de funcționare a instituțiilor europene, procedura de luare a deciziilor și relațiile existente între Uniune și statele membre”.

Inițial, în procesul formării Uniunii Europene, anumite state, Franța spre exemplu, doreau să își păstreze intacte prerogativele lor naționale, astfel s-a luat decizia creării unei forme de cooperare cu competențe clare, bine delimitate.

“Declarația Schuman” din data de 9 mai 1950, a fost prezentată de Robert Schuman, la acea vreme ministrul francez al afacerilor externe, prevedea punerea în comun a producției franco-germane de cărbune și oțel, sub administrarea unei autorități supranaționale.

Conform declarației oficiale “Pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare proporționale cu pericolele care o amenință.”, de altfel “Punerea în comun a producțiilor de cărbune și oțel… va schimba destinele acelor regiuni care s-au dedicat în trecut fabricării muniției de război, dar care au fost, în același timp, cele mai constante victime ale conflictelor.”, astfel un război între Franța și Germania ar deveni imposibil de realizat.

Astfel, primul tratat care a stat la baza formării Uniunii Europene este Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, semnat la Paris, în data de 18 aprilie 1951, și intră în vigoare în data de 23 iulie 1952. Acest tratat a fost semnat de 6 state care formau “Mică Europă”, acestea fiind: Germania, Franța, Italia, Belgia, Luxemburg, Olanda.

Principala consecință a acestui tratat o reprezintă formarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), ce avea ca scop crearea unei piețe comune pentru oțel și cărbune, necesare pentru reconstrucția și expansiunea economică, creșterea nivelului de trai și a gradului de ocupare a forței de muncă.

În baza acestui tratat, erau interzise taxele vamale de intrare sau ieșire, practicile care conduceau la discriminări între producători și cumpărători, dar și subvențiile sau ajutoarele acordate de state etc.

Aceleași țări semnatare ale tratatului CECO, au semnat în data de 25 martie 1957, la Roma, Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice și Tratatul de instituire a Comunității Europene, tratate care au intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1958.

Tratatul EURATOM avea ca principal obiectiv crearea unor condiții propice dezvoltării unei industrii nucleare și crearea unei Piețe comune în domeniul nuclear.

În cazul Tratatului privind instituirea CEE, principalul obiectiv viza progresul economic și social prin reducerea decalajelor între regiuni, ameliorarea condițiilor de viață și munca și eliminarea barierelor ce divizau Europa. Principala misiune a Comunității era aceea că, prin intermediul unei piețe comune să promoveze dezvoltarea armonioasă a activităților economice și relații mai strânse între statele membre.

Tratatul CEE conține semne ale inițiativei de a crea o integrare politică deoarece se angajează să contribuie la “o uniune din ce în ce mai strânsă între popoarele Europei.”

Atât Tratatul CECO, cât și Tratatul CEE instituie o Curte comună, ale cărei decizii sunt prioritare față de cele ale instanțelor naționale, fapt ce afectează suveranitatea națională, dar înlătură o barieră politică în calea integrării. Acest proiect ambițios poate deveni o sursă de neînțelegeri politice la nivelul statelor membre.

Actul Unic European, semnat în februarie 1986, intra în vigoare la 1 iulie 1987 și urmărește crearea unei piețe unice care să prevadă libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalului și nu în ultimul rând a forței de muncă, până la 31 decembrie 1992.

Conform tratatului, “Piața internăcuprinde un spațiu fără frontiere interne, în care libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispozițiile prezentului tratat.”

Piața unică urmărea armonizarea legislațiilor naționale în ceea ce privește frontierele fiscale (diferențele nivelului TVA între state) frontierele tehnice (norme sanitare și de protecție), piața publică (limitarea acțiunii monopolurilor) și fizice (control vamal). Principalele avantaje ale pieței interne vizau economiile de scara, crearea unor noi locuri de muncă, creștere PIB și creșterea schimburilor intercomunitare.

Următorul tratat ce a stat la baza constituirii Uniunii Europene a fost Tratatul de la Maastricht, cunoscut și sub numele de Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE).

Tratatul privind UE a fost adoptat la Maastricht, în data de 10 decembrie 1991, fiind considerat actul constitutiv al Uniunii Europene, din care, aproximativ 2/3 din dispoziții sunt modificări ale Tratatului de la Roma. Tratatul este semnat la 7 februarie 1992 și intră în vigoare la 1 noiembrie 1993.

Tratatul de la Maastricht lansează titulatura de “Uniune Europeană”, concept ce reunește 3 piloni (domenii de intervenție) principali: un pilon comunitar ce cuprinde sfera economică (incorporează CEE, CECO, EURATOM), și alți doi piloni interguvernamentali unul referitor la politica externă și de Securitate comună PESC, iar celălalt referitor la domeniul justiției și afacerilor externe JAI.

Conform textului tratatului acesta “marchează o nouă etapa în procesul de creare a unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei, în care deciziile să fie luate cât mai aproape posibil de cetățeni”, de asemenea “Uniunea se întemeiază pe Comunitățile Europene, completate de politicile și formele de cooperare instituite de prezentul tratat.”

Principalele obiective ale Tratatului de la Maastricht se referă la promovarea progresului economic și social durabil prin “crearea unui spațiu fără frontiere interne, prin întârzierea coeziunii economice și sociale și prin stabilirea unei uniuni economice și monetare incluzând, în perspectivă, o monedă unică.”

În cadrul aceluiași tratat a fost instituita și cetățenia Uniunii, fiind considerat cetățean “orice persoană care are cetățenia unui stat membru” și are ca scop întărirea drepturilor și intereselor statelor.

O problem în cazul cetățeniei se referă la faptul că cetățenii Uniunii nu beneficiază de protecție social în alte state membre decât dacă au lucrat în statele respective și implicit au plătit asigurări sociale.

Din perspectiva negocierilor derulate în contextul acestui tratat, este reflectat interesul anumitor state membre de a-și proiecta sistemul propriu de guvernare in cadrul Uniunii, de exemplu Germania incearcă să impună federalismul.

Aceasta “eră” a tratatului de la Maastricht a reprezentat un punct de cotitură și în ceea ce privește puterea unei idei în contextul culturii politice diverse. Tratatul a determinat cercetătorii să se gandească asupra ideii de ‘contextualizare a discursului”, adica să privească discursul nu numai din prisma factorilor care afecteaza schimbarea politică, ci și în ceea ce priveste regulile care determină ideile-cadru din diversele politici.

Liderii europeni decid inițierea unei Conferințe Interguvernamentale privind reorganizarea instituțională a Uniunii Europene, astfel, a fost semnat Tratatul de la Amsterdam la data de 2 octombrie 1997 și a intrat în vigoare la data de 1 mai 1999. Tratatul de la Amsterdam include amendamente ale TUE și TCE și s-a dovedit a fi un eșec parțial deoarece a amânat soluționarea reformei instituționale, însă a reușit crearea unei politici de ocupare a forței de muncă în cadrul Comunității Europene, a fost transferat către pilonul comunitar domenii de activitate ce aparțin Justiției și afacerilor interne (ex. Regimul vizelor, imigrația ilegală).

În cadrul aceluiași tratat a fost adoptată procedura de “cooperare consolidată” care permite statelor membre participante să “organizeze o cooperare mai extinsă în politică în cauză decât cea prevăzută inițial prin tratate”. Principalul scop al cooperărilor consolidate este acela de a accelera “construcția europeană pentru statele membre cele mai ambițioase”, au însă acces și alte state ce doresc să li se alăture ulterior.

De remarcat este analiza făcută de Andrew Moravcsik referitoare la problema preferințelor nationale, ca fiind cele care dictează poziția unui stat în procesul negocierilor internaționale, și în opinia sa, cea mai importantă categorie și care ajută la înțelegerea procesului negocierilor în contextul Tratatului de la Amsterdam, este cea care are la bază teoria “garbage can”, conform căreia, guvernul începe negocierile fară a avea fixate niște obiective si fara a avea o viziune clară asupra a ceea ce iși doreste. În contextul negocierilor tratatului de la Amsterdam, pozițiile inițiale ale statelor membre au fost instabile, nu toate statele au avut opinii publice în legatură cu toate punctele de discutie de la bun inceput, însă le-au facut publice pe parcursul negocierilor. Un exemplu asupra preferintelor nationale si exprimarea lor în cadrul negocierilor o reprezintă abordarea politicilor ce privesc imigrarea. Guvernele cu un control al granitelor foarte puternic , de exemplu Marea Britanie s-au opus ferm unei implicări “supranaționale”; cunoscută a fost si pozitia Germaniei, care se afla in cealalta tabara, iar Franța se afla la mijloc in ceea ce privește acest subiect si s-a axat mai mult pe prevenirea implicarii supranaționale in zona migratiei.

Dacă guvernele nu ar fi nevoite să evalueze propuneri, să studieze pozitia altui stat membru și să facă compromisuri, toate aceste negocieri s-ar desfăsura instantaneu ca in cazul unei piețe spot, însă negocierile reprezintă un proces de rezolvare a problemelor la nivel colectiv “collective problem-solving”.

Un alt tratat important este Tratatul de la Nisa, care a fost semnat în anul 2001, și a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2003. Acest tratat s-a concentrate asupra problemei reformării sistemului decizional și instituțional în cadrul Uniunii Europene, datorită extinderii de la 15 la 28 de state. Noile schimbări vizau modificări aduse referitor la structura instituțiilor și a derulării procesului decizional, și anume distribuția voturilor în Parlamentul European, distribuția voturilor în cazul sistemului de vot bazat pe majoritatea calificată, etc.

La data de 7 decembrie 2000 a fost oficial proclamatăCarta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene care “recunoaște o serie de drepturi personale, civile, politice, economice și sociale ale cetățenilor UE și ale rezidenților de pe teritoriul Uniunii și le înscrie în legislația europeană.”

Tratatul avea anexate douăzeci și patru de declarații, dintre care una referitoare la viitorul Uniunii Europene în care erau menționate etapele ce trebuiesc urmate pentru implementarea reformelor instituționale.

Rezultatele obținute au fost considerate dezamăgitoare, iar reformele insuficiente pentru o funcționare optimă în contextul Europei extinse.

Într-o Declarație anexată Tratatului de la Nisa, sub forma unei Convenții Europene privind Viitorul Europei, a fost menționată necesitatea unei dezbateri publice referitoare la revizuirea tratatelor. În baza acestei Convenții, a fost elaborat Tratatul Constituțional ce avea ca scop simplificarea cadrului legislative și politic din spațiul european, astfel ca acesta a reunit cei trei piloni, excepție făcând procedurile special din cadrul politicii externe, de securitate și de apărare.

Tratatul Constituțional, pentru prima dată în istoria revizuirii tratatelor, a fost rezultatul unor dezbateri ce au avut loc în cadrul unei Convenții, ce s-a desfășurat între 2002 și 2003. La această dezbatere au participat reprezentanți ai statelor membre și candidate (105), reprezentanți ai Parlamentului European și ai Comisiei Europene, observatori din partea Comitetului regiunilor, etc.

Acest tratat nu a fost ratificat de către francezi și olandezi și astfel Tratatul Constituțional nu a putut intra în vigoare.

Tratatul de la Lisabona sau Tratatul de Reformă este un tratat de amendare a tratatelor existente ce a fost semnat la data de 13 decembrie 2007, la Lisabona, și a intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009. Acest tratat a modificat Tratatul de la Maastricht (Tratatul privind Uniunea Europeană)și Tratatul de instituire a Comunității Europene de la Roma, care a fost redenumit “Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene”.

Tratatul de la Lisabona a păstrat anumite aspecte ale Tratatului Constituțional și anume regulă “dublei majorități” în Consiliu atunci când se aplică procedura de vot cu majoritate calificată (65% din populație și 55% din statele membre), introducerea votului cu majoritate calificate în noi domenii (imigrație, domeniul JAI), președintele Consiliului European ales pentru doi ani și jumătate și are posibilitatea prelungirii mandatului numai o dată.

Există anumite elemente pe care Tratatul de la Lisabona le-a eliminat din Tratatul Constituțional cum ar fi menționarea “competiției libere și nedistorsionate” ca fiind un obiectiv al Uniunii Europene, însuși Nicolas Sarkozy, președintele Franței, a explicat competiția ca fiind un mijloc, nu un scop. De altfel, s-a revenit la forma tradiționala de modificare a Tratatelor, aceea prin amendare.

Tratatul de la Lisabona, pe lângă modificările pe care le-a adus vechilor tratate, a adus și elemente de noutate precum aducerea în discuție a problemei modificărilor climatice și a solidarității energetice.

În contextul crizei economice (etapa post 2007), s-a realizat un proces de reformă a guvernantei economice la nivelul Uniunii Europene și astfel, printre alte măsuri, a fost adoptat Tratatul privind Stabilitatea, coordonarea și guvernanta, care a fost semnat la data de 2 martie 2012 de toate statele membre UE (excepție Marea Britanie și Republica Ceha).

Principalul scop al acestui tratat, cunoscut și sub denumirea de Pactul Fiscal European, este acela de a consolida pilonul economic al uniunii economice și monetare. Acest lucru poate fi posibil printr-un pact bugetar care să impună o disciplină bugetară, îmbunătățirea guvernantei în zona euro etc. Acest tratat implementează și o “regulă de aur”, care presupune că “limita inferioară a deficitului structural nu trebuie să depășească 0,5% din PIB, în dreptul național, de preferință la nivel constituțional („frânarea îndatorării”). Statele membre introduc acțiuni la Curtea Europeană de Justiție împotriva altor state membre în cazul în care această regulă nu a fost aplicată în mod corespunzător.”

1.3. Structura instituționala a Uniunii Europene

În ceea ce privește structura instituționala a Uniunii Europene se remarca faptul că, principiul separării puterilor în stat specific unei guvernări democratice, nu se regăsește și aici, excepție făcând puterea juridică ce aparține Curții de Justiție. Astfel, puterea executivă și cea legislativă sunt împărțite între Parlamentul European, Comisia Europeană și Consiliul de Miniștrii, toate aceste trei instituții formând “triunghiul instituțional”.

În ceea ce privește funcționarea acestor instituții, acestea au la bază principiul “echilibrului instituțional” care prevede ca echilibrul conceput prin tratate să fie respectat, iar în funcție de tipul de politică cu care se confrunta la un moment dat, să existe proceduri ce acordă mai multă putere Parlamentului, Consiliului său Comisiei.

Fiecare instituție din cadrul Uniunii Europene trebuie să-și exercite puterea “în condițiile și pentru scopurile pentru care a fost creată” și să nu afecteze într-un mod negativ activitatea altei instituții. De altfel, se poate observa faptul că nu există o diviziune clară a muncii între aceste instituții, având în vedere faptul că deciziile pot fi luate în mod diferit, în funcție de reglementările dintr-un anumit domeniu, dar mai ales, acest sistem decizional complex îngreunează identificarea responsabililor în cazul politicilor ineficiente.

Principalele instituții ale Uniunii Europene sunt reprezentate de :

Comisia Europeană,

Parlamentul European,

Consiliul de Miniștrii,

Comisia Europeană,

Curtea de Justiție,

Banca Central Europeană și

Curtea de Conturi.

Comisia Europeanăeste considerată un “gardian al tratatelor și intereselor comunitare” care reprezintă interesele Uniunii Europene, nu pe cele ale statelor membre. Comisia Europeană se ocupă de activitățile zilnice ale UE, realizează propuneri legislative și monitorizează implementarea acestora și din punct de vedere comercial reprezintă Uniunea în cadrul OMC.

Comisia este subordonată Parlamentului care o poate dizolva cu un cumul de 2/3 din voturile membrilor și este alcătuită din mai multe servicii și departamente

Principalele funcții ale Comisiei se referă la procesul decizional unde deține “drept de inițiativă legislativă”, propunerile lor sunt prezentate Parlamentului și adoptate tot de acesta. Printre funcțiile Comisiei se regăsește și gestionarea bugetului Uniunii unde, alături de Parlament și Consiliu stabilește prioritățile pe termen lung. Comisia este de altfel un “gardian al tratatelor” și veghează asupra modului în care sunt aplicate Tratatele și respectate de către statele membre, instituțiile și persoanele fizice, împreună cu Curtea Europeană de Justiție. Comisia Europeană mai îndeplinește funcția de reprezentant al Uniunii și al intereselor sale în plan internațional.

Membrii Comisiei își exercita mandatul aflându-se în independență, nu sunt nevoiți să accepte instrucțiuni din partea niciunui alt organism, iar deciziile se iau într-un cadru colegial, cu majoritate simplă de voturi. Actualul președinte al Comisiei este Jean-Claude Juncker pentru perioada 2014-2019.

Parlamentul Europeanesteun organism ce are că principală funcție exprimarea intereselor cetățenilor europeni, fiind ales direct de către aceștia. Conform site-ului oficial, Parlamentul este prezentat ca fiind “un exemplu unic de transpunere în practică a democrației multinaționale și multilingve.”

Parlamentul European este singura instituție a cărei membri sunt aleși prin vot direct pe o perioadă de 5 ani, președintele actual fiind Martin Schulz. În anul 1979 au fost organizate primele alegeri directe, iar Actul Unic a fost actul oficial care a transformat parlamentul European într-un corp legiuitor, iar începând de atunci a crescut foarte mult numărul domeniilor în cadrul cărora nu se pot adopta decizii fără acordul Parlamentului.

PE îndeplinește numeroase funcții, că mai importantă fiind cea legislative pe care o deține alături de Consiliu. În cadrul funcției bugetare, Parlamentul este implicat în alocarea fondurilor și aprobarea cheltuielilor. Acesta mai deține și funcția de control politic asupra instituțiilor UE, aprobă membrii Comisiei Europene, dar o poate și demite cu o majoritate de 2/3 din voturi, poate numi un mediator European, etc.

Condițiile de organizare a alegerilor diferă de la o țară la alta, astfel încât fiecare stat își alege sistemul de votare a reprezentanților, ținând cont de anumite principii comune (fiecare stat este nevoit să accepte “principiul reprezentării proporționale” și să aplice sistemul listelor sau cel al votului unic transferabil). Numărul de mandate repartizate fiecărui stat depinde în mod direct de numărul populației, favorizate fiind țările cu o populație redusă.

Numărul de locuri din Parlament este de 751, acest număr a fost impus de Tratatul de la Lisabona, iar europarlamentarii se pot grupa în funcție de afilierea politică, nu se ține cont de naționalitate.

Consiliul de Miniștri (Consiliul UE) este un organism ce reprezintă interesele statelor membre, și exercită, alături de Parlamentul European funcții bugetare și legislative, iar în particular are rolul de coordonare a politicilor în conformitate cu tratatele. Consiliul de Miniștrii mai încheie acorduri internaționale în numele Uniunii Europene și definește și implementează politica externă și de Securitate comună (PESC).

Consiliul are sediul la Bruxelles și este reprezentat de miniștrii din fiecare stat membru, iar numele și implicit structura Consiliului depind de domeniul în care acționează miniștrii (ex. Finanțe – Consiliul Afacerilor Economice și Finanțe).

Fig.2 Instituțiile Uniunii Europene

Sursa :