PREZENTARE GENERALĂ a CREȘTERII OVINELOR [303925]

INTRODUCERE

Creșterea ovinelor a constituit încă din cele mai vechi timpuri o ocupație specifică și de bază a [anonimizat] a poporului român. [anonimizat], la care se adaugă nutrețurile cultivate. Pășunile și fânețele ocupă peste 4,4 [anonimizat] 18,8 % din totalul țării. [anonimizat]-[anonimizat] (1600-1800 m), [anonimizat], Suhard, Călimani. Aceste pășuni pot fi folosite doar câteva luni de vară pentru pășunatul turmelor. [anonimizat] 800 și 1600 m altitudine sunt pajiști de munte care ocupă suprafețe mult mai întinse (circa23 % din totalul pajiștilor țării) [anonimizat]. Pajiștile de munte au o producție mult mai mare decât cele alpine. [anonimizat]. [anonimizat]. Ele ocupă 30 % [anonimizat] o [anonimizat], supuse eroziunii. [anonimizat]..

[anonimizat] (12%), [anonimizat] o productivitate mai redusă. [anonimizat], [anonimizat], după îndiguirea incintelor respective. [anonimizat] .

[anonimizat], [anonimizat]. Dintre culturile anuale pentru fân mai importantă este cea a borceagului, raspândit cu deosebire in Câmpia Română și Podișul Moldovei. [anonimizat] o producție mare și au o valoare nutritive ridicată.

Am ales această temă deoarece în familia noastră creșterea ovinelor este o tradiție pe care am moștenit-o [anonimizat] a preluat-o [anonimizat]-se oieritul de peste 30 de ani. [anonimizat] a [anonimizat], modernizarea echipamentelor agricole și valorificarea pe piața agroalimentară a produselor pe care doresc să le omologhez ca și produse tradiționale.

CAPITOLUL I

PREZENTARE GENERALĂ a CREȘTERII OVINELOR

. Importanța economică a [anonimizat], o [anonimizat], [anonimizat]. Geto-[anonimizat], și de pe monumentul de la Adamclisi.(Tafta V., Vintilă I., Zamfirescu S., 1998)

Principalele produse care se pot obține de la oi sunt: carnea, laptele, lâna, blănurile, pielicelele, etc.

Lâna reprezintă principalul produs al ovinelor, fiind materie primă importantă în industria textilă, ea neputând fi egalată de fibrele sintetice ale industriei chimice, mărturie stând evoluția ascendentă a consumului mondial de lână.

Carnea este cerută tot mai mult de piața mondială, în special, cererea pentru carnea de miel îngrășat, mai ales în Orientul Apropiat și vestul Europei, unde este vândută la prețuri mai mari decât cea de taurine sau cea de suine. Datorită acestei cereri mari de carne de miel îngrășat, s-au constituit unități specializate pentru îngrășarea acestora, ei fiind preluați la înțărcare și îngrășați până la 35-37 kg. Pentru îmbunătățirea cantității de carne se practică metisări cu rase importate ca: Corriedale, Romney-Marsh, Suffolk, Polwarth, etc.

Pielicelele sunt foarte căutate, pe piața internă și externă, pentru confecționarea obiectelor de marochinărie, mai ales cele provenite de la mieii din rasele Țigaie, Spancă, Merinos, de la rasa Karakul și metișii acesteia cu Țurcana neagră, brumărie.

Laptele este căutat datorită calităților sale, în special, în fabricarea brânzeturilor de calitate deosebită, fermentație. Țara noastră este considerată o mare producătoare de brânzeturi din lapte de oaie. Producția de lapte prezintă importanță și pentru creșterea mieilor, astfel cu cât oile dau mai mult lapte, cu atât mieii cresc mai repede, deci producția de carne de miel este mai mare.

Gunoiul de grajd provenit de la ovine are o mare valoare fertilizantă, fiind folosit în zonele de deal și de munte, unde, prin „târlire” se îngrașă suprafețe mari de pășune, ducând la creșterea cantității de masă verde.

Pe lângă produsele principale obținute de la ovine, unele alimentare și altele industriale, se obțin subproduse, cum ar fi: coarnele și unghiile- se obțin obiecte de uz casnic, pot servi ca îngrășământ sau la extragerea unor coloranți: intestinele- folosite la prepararea firelor de catgut folosite în chirurgie, corzi pentru instrumente muzicale, membrane pentru mezeluri, corzi pentru rachetele de tenis, etc: sângele- obținerea făinei de sânge folosită în alimentația animalelor, sau se pot folosi deșeurile ca îngrășământ: glandele; oasele- se pot extrage ulei special, din membrele ovinelor, ce se menține în stare lichidă și la -15 grade, se pot confecționa nasturi, mânere, figuri de șah, etc.

Creșterea ovinelor este rentabilă, atât datorită faptului că nu necesită investiții mari, cât și a valorificării economice superioare a subproduselor vegetale celulozice, pășunilor slab productive unde au pășunat taurinele, și grosierelor. (CuleaC., 1995)

1.2 Rasele de ovine

1.2.1 Clasificarea raselor de ovine

La ora actuală, pe suprafața terei, există aproximativ 300 de rase de ovine.

Aceste rase de ovine se clasifică după mai multe criterii, aici evidențiindu-se doar trei dintre ele, și anume: criteriul zooeconomic, originea și după producția piloasă.

După criteriul zoo-economic, fiind considerat cel mai corespunzator:

rase pentru lână: Merinos (fără Merinosul precoce);

rase pentru carne: rasele englezești de carne;

rase pentru lapte: Friză, Larzac, Awassi;

rase mixte: carne-lână; lână-carne; pielicele-lapte; carne-grăsime.

După origine:

rase autohtone:

cu lână fină: Merinos de Palas, Transilvănean, Spancă;

cu lână semifină: Țigaie;

cu lână groasă: Țurcană.

rase importate:

rase specializate cu lână fină: Merinosul „Sovietic”, Merinosul Australian, Merinos de Groznenski;

rase mixte pentru lână-carne: Merinosul caucazian, Merinosul de Stavropol;

rase mixte pentru carne-lână: Ille de France, Polwarth,Corriendalle, Merinolandschaf;

rase specializate pentru carne (englezești);

rase pentru pielicele și lapte: Karakul;

rase pentru lapte: Friză și Awassi;

rase prolifice; Landrace finlandez și Romanov.(Marin I., și col., 1977)

Fig.1.Rase de ovine(foto. orig.)

Fig.2.Rase de ovine(foto. orig.)

1.2.2 Caracteristici în funcție de rasă

Rasa Țurcană

Estecaracterizată printr-o mareadaptabilitate și rezistență la condițiile de mediu. Reprezintă 44% din efectivul actual de ovine, numindu-se oaie bârsană sau ciușcă. Provine din ovis vignei arkar, fiind domesticită în munții Carpați, și, de aici, prin transhumanță, s-a răspândit în toate direcțiile. Se disting patru varietăți: albă, brumărie, neagră și creață.( după PetromanI., CuleaC., 1998).

Varietatea albă este cea mai răspândită dar și cea mai valoroasă, datorită greutății sale și a producției mai mari de lână.

Varietateabrumărie răspândită în nordul Moldovei. Mieiiau pielicica valoroasă.

Țurcana neagră. La naștere, mieii au o culoare neagră, iar pe măsura înaintării în vârstă, culoarea se schimbă, devenind roșcată- “seină”, și cenușie la adult- “laie”.

Varietatea Rațca se asemănă cu Țurcana, având lâna mai lungă și coarnele răsucite, în formă de tirbușon. Este răspândită în Banat și Caraș-Severin, fiind considerată de unii descendenta oilor cu coarne răsucite din Africa (Gailard 1901), iar alții susțin că aceasta provine din Centrul Asiei, dar a fost selecționată artificial.

Însușiri morfologice și productive. Țurcana este o rasă mixtă: lapte, lână, pielicele, carne, cu o producție medie de lapte de 80 kg. Lâna se găsește în jur de 2 kg la oi și 4 kg la berbeci, având o finețede 58 microni la cele groase și 30 microni la cele subțiri. Greutatea corporală a oilor este de 37 kg, iar berbecii au 54 kg.

Se observă că producția de carne este inferioară celorlalte rase, cu un randament la sacrificare mai mic de 40-50% realizându-se sporuri zilnice de circa 150 g.

Prolificitatea acestei rase este de 103%. (PetromanI., CuleaC., 1998).

Tabelul 1

DINAMICA EFECTIVELOR ȘI A PRODUCȚIEI DE CARNE DE OVINE ÎN PERIOADA 2001-2013

Sursa: http://www.mapam.ro/ro/cresterea-animalelor/ovine-si-caprine.html accesat la ora 11:40în data de 03.06.2014

Fig.3.Ovinele pe pășunea naturală din cadrul fermei Mihaela Todeci(foto.orig.)

Fig.4.Ovinele pe pășunea naturală din cadrul fermei Mihaela Todeci(foto.orig.)

1.3.Reproducția ovinelor

1.3.1. Vârsta optimă de reproducție la tineretul ovin

Vârsta optimă de reproducție este condiționată de apariția pubertății și de dezvoltarea corporală, ambele fiind influențate de precocitatea raselor și de nivelul de hrănire. Dezvoltarea corporală a mamei cât și a fătului este influențată de monta timpurie (înaintea dezvoltării corporale optime). Reforma ovinelor se face la o anumită vârstă ,aceasta fiind influențată de starea de întreținere, nivelul de producție și uzura dentiției. Doar acele exemplare foarte valoroase, cum sunt cele din rasa Karakul, se țin în producție până la 8-9 ani. Separarea pe sexe se face la 5 luni obligatoriu, sau la înțărcarea mieilor.(Dumitrescu I., Bogdan A., Nofofnita M., Turliuc O., 1965 )

Tabelul 2

VÂRSTA OPTIMĂ DE FOLOSIRE A OVINELOR ÎN REPRODUCȚIE

1.3.2. Ciclul sexual la ovine

Acesta are variații între rase datorită condițiilor geoclimaterice și o durată medie de 17-18 zile. Fiindcă manifestarea căldurilor la ovine este ștearsă, depistarea lor se face cu ajutorul berbecilor încercători.

Durata căldurilor este în medie, de 24-36 ore (3-73 ore), iar ovulația se produce la sfârșitul căldurilor, adică între 24-36 ore de la apariția lor. Activitatea sexuală a ovinelor este mai intensă toamna, sezon în care se succed câteva cicluri sexuale, iar în cazul în care oile nu au fost fecundate în acest sezon urmează o pauză de 4-6 luni, după care căldurile pot apărea primăvara (rar vara), cu excepția unor rase la care căldurile se succed aproape tot timpul anului.

Monta sau însămânțarea artificială trebuie efectuată la 12-18 ore de la începutul căldurilor. În fermă, oile sunt montate imediat după depistarea lor, iar după 8-10 ore se reia procesul de însămânțare. După dehiscență, ovulu este apt pentru fecundare circa 6 ore, iar spermatozoizii, aflați în oviducte, au o capacitate fecundantă optimă de 7-8 ore.

Involuțiauterină se termină la 26-30 de zile după fătare. Este foarte greu de stabilit momentul după fătare, când apar căldurile ovulatorii, deoarece oile intră în „anestru de lactație”, lungimea lui fiind legată de sezonul în care are loc fătarea. (dupa Creța V.și col. 1993). Lactația și adaptarea inhibă manifestarea căldurilor la ovine și deci ovulația. Se recomandă înțărcarea mieilor la cca. 20-30 de zile pentru obținerea fătărilor în extrasezon.

1.3.3. Organizarea montei la ovine

Prima măsură care se ia în executarea montei la ovine este reprezentată de pregătirea oilor și a berbecilor. Aceasta constă într-un complex de măsuri, dintre carea cea mai importantă este cea de aducere a oilor în condiție bună de reproducție, proces ce se realizează printr-o hrănire corespunzătoare, de regulă cu cel putin 30-40 de zile înaintea sezonului de montă.(Moise C., 2011)

Pregătirea berbecilor constă în hrănirea acestora pe pășunile cele mai bune și se administrează, suplimentar, 0,5-0,6 kg concentrate. Dacă pășunea nu esteuna dintre cele mai bune, atunci rația se suplimentează și în perioada de montă cu 1-2 ouă și 0,5 kg de lapte ecremat/cap/zi. Dacă berbecii depășesc greutatea corporală de 80 kg, această rație nu se mai suplimentează. În centrele de recoltare a materialului seminal și de difuzare a acestuia, în cadrul pregătirii berbecilor, se are în vedere și cunoașterea comportamentului sexual al acestora, cunoaștere ce se realizează în trei etape:

în primele două săptămâni se face primul examen serologic pentru depistarea brucelozei și se începe obișnuirea berbecilor la recoltarea cu vaginul artificial;

în următoarele două săptămâni se verifică caliatatea materialului seminal, prin recoltarea a 30-40 ejaculate;

în ultimele două săptămâni recoltările de spermă se fac la intervale mai mari de timp, pentru păstrarea reflexelor sexuale și se execută al doilea examen pentru bruceloză.

La o lună după începerea campaniei de însămânțări se face determinarea capacității fecundante, prin stabilirea procentului de „neîntoarceri” a oilor supuse primei însămânțări.

Obligatorii, pentru admiterea berbecilor la reproducție, sunt examenul sanitar-veterinar și examinarea comportamentului sexual.

Pregătirea oilor pentru montă constă, la fel ca la berbeci, în folosirea celui mai bun tip de pășune și a tuturor surselor de furaje verzi pentru hrănire, cât și în îmbunătățirea condițiilor de întreținere. O altă condiție primordială, a pregătirii oilor pentru montă, este întreruperea mulsului. Oile care nu au o stare bună și mioarele sunt băgate la îngrășat. Aceste măsuri se aplică cu cel puțin 3 săptămâni înaintea începerii sezonului de montă.(Bogdan A.I., și col., 1982)

1.3.3.1. Sisteme de montă sau însămânțări artificiale

În cadrul procesului propriu-zis constau în mai multe metode, și anume: monta liberă, pe clase, în harem și monta dirijată.

Monta liberă constă în introducerea unui număr de berbeci după numărul de oiexistente, calculând o încărcătură de 25-30 de oi pentru un berbec. Acest sistem are dezavantajul necunoașterii paternității mieilor.

Monta pe clase constă în încrucișarea unor berbeci din clase superioare cu oi din clase inferioare, realizându-se, astfel, ameliorarea mai rapidă a efectivului.

Monta în harem este realizată prin repartizarea unui berbec, cu valoare genotopică cunoscută, la un număr de 30-40 oi. Avantajul acestui sistem de montă constă în cunoașterea paternității mieilor.

Monta dirijată este sistemul care permiteselecția individuală, fiind cel mai eficient si cel mai rațional. Înaintea sezonului de montă se stabilește lista de montă, în care pentru fiecare oaie se urmăresc anumite însușiri ale descendenței. Într-un sistem de montă dirijată se repartizează unui berbec, circa 50-70 de oi.

Însămânțări artificiale

În țara noastră se impune generalizarea însămânțările artificiale, precum și congelarea materialului seminal la această specie, datorită importului masiv de rase. Acest material seminal se folosește, la însămânțările artificiale, sub formă brută, diluat, refrigerat la 2-5 grade și congelat. Frecvența folosirii materialului seminal refrigerat și diluat, deoarece cel congelat dă valori ale fecundității reduse, iar metoda este în faza de perfecționare.

Prima operațiune realizată în acest sistem de montă , constă în depistarea oilor în călduri, depistare ce se realizează cu ajutorul berbecilor încercători vasectomizați sau prevazuți cu șorț. Acesti berbeci trebuie să fie tineri, viguroși și cu instinctul genezic dezvoltat. Operațiunea de depistare a oilor în călduri se realizează doar dimineața, înaintea scoaterii la pășune a turmelor. Acele oi care acceptă saltul berbecului sunt separate de grup într-un padoc învecinat, unde se bagă la împerechere cu berbecul repartizat, sau sunt însămânțate artificial. Repetarea montei se realizează după 8-10 ore,apoi sunt introduse în turmă.

Un berbec adult poate efectua 4 monte/zi, iar unul tânăr 1-2 monte/zi. După 2-3 zile de activitate se face o pauză de o zi. Aceste monte sunt consemnate zilnic în registrul de evidență, operațiune ce ajută la stabilirea originii produșilor.

1.3.4. Gestația la ovine

Periada de gestație are mici variații în funcție de rasă și durează, în medie 150 de zile, fiind mai scurtă la rasele precoce (144-148 zile), la primipare și la cele cu gestația gemelară.

Creșterea fetusului este mai accentuată în luna a IV-a, ca și la celelalte specii, când furajarea și îngrijirea oilor trebuiesc să fie mai deosebite. Rația zilnică va fi formată din: 1,5-2 kg fibroase, 2 kg suculente și 250 g concentrate. Porumbul însilozat nu trebuie să depășească 0,5 kg pe zi, iar din luna a IV-a, rația va fi mărită cu 15-20%, ca, în ultima lună de gestație, acesta să fie scos din alimentație. Din luna a IV-a, conținutul energetic și cel proteic, va fi majorat cu 15-20%, respectiv 30-40%. La fel de importante sunt și igiena alimentației, a adăpatului, evitarea înghesuielii oilor la intrarea și ieșirea din saivan, fugărirea sau maltratarea acestora. Temperatura optimă din saivan trebuie să fie de 4-8 grade. Hrana oilor gestante, în timpul verii, va fi formată din masă verde, circa 10 kg. iar în perioada de stabulație, se asigură sortimente cât mai variate, inclusiv suculente.

Diagnosticul gestației se pune prin palpare (luna a IV-a), vizual, prin dezvoltarea asimetrică a abdomenului (coborât în partea dreaptă) și chiar, prin ultrasunete.

1.3.5. Fătarea ovinelor

Origanizarea fătării. Fătările se vor desfășura în funție de perioada efectuării montei, iar pentru buna desfășurare a acestora și evitarea pierderilor, este necesară aplicarea unor serii de măsuritehnico-origanizatorice, care constau în pregătirea oilor, a adăposturilor și a personalului.

O primă măsură este origanizarea maternității într-un capăt al saivanului, fie ca un loc special amenajat, fie montarea imediată a unor panouri mobile, construindu-se astfel boxe individuale de dimensiuni variabile pentru fătare și pentru fiecare categorie de miei:

-„cruzi” împreună cu mamele lor pană la vârsta de 10 zile;

-„mijlocași”- între 10-20 zile;

-„zburați”- peste 20 de zile

Se pot realiza boxe comune, din panouri mobile de 3*1m, cu o capacitate de 15 oi/boxă, revenind câte 1,5-1,8 mp/oaie.

Pe măsură ce mieii cresc, suptul se reduce la 2 ori pe zi, evitându-se astfel criza prin care trec mieii după înțărcare și infestarea lor cu paraziții de pe pășune, dobândiți de mamele lor.

Fig.5.Etapele fătării unei ovine (foto. orig.)

1.3.6. Înțărcarea mieilor

Acest proces se face în funcție de destinația mieilor, rasă, vârstă, stare de sănătate, greutate corporală etc. Înțărcarea mieilor se realizează în asa fel încât să nu aibă repercusiuni negative asupra sănătății mielului și să nu influențeze procesul de creștere ulterioară. La început, mieii sunt separași de mame, noaptea; oile se mulg dimineața, după care se reunesc cu „odraslele” lor, pentru numai câteva ore. Înțărcarea lor se face treptat, în 2-3 reprize, în funcție de dezvoltarea lor corporală.

Înțărcarea mieilor se bazează pe înlocuirea laptelui cu înlocuitori de lapte. Se pune problema înțărcării foarte timpurii a mieilor, când aceștia se hrănesc cu substituienți de lapte.

Înțărcarea timpurie prezintă anumite avantaje:

se reduce necesarul de energie pentru producția de lapte, eliminându-se stresul de înțărcare;

sporirea numărului de fătări, crescând astfel și numărul mieilor;

obținerea unei cantități mai mare de lapte-marfă, în cazul în care oile sunt exploatate pentru producția de lapte;

se anulează riscul îmbolnăvirii mieilor cu parazișii ce pot fi dobândiți de mame pe pășuni.

Cercetătorii străini sunt de părere că miei înțărcați mai devreme se obișnuiesc mai repede cu hrănirea artificială, decât cei înțărcați la 15 zile. Această înțărcare timpurie a fost de bun augur și pentru oi.

S-a experimentat și la noi în țară acest tip de înțărcare, iar rezultatele au fost foarte bune, astfel că mieii înțărcați chiar la 24 de ore au fost hrăniți cu substituienți de lapte, fân și prestarter, iar la vârsta de 100 zile aveau o greutate de 22 kg, cu un spor mediu de 200 g. S-a studiat și înțărcarea mieilor la 30 de zile, cu bune rezultate, însă s-a folosit în hrănirea lor un nutreț combinat uscat cu o valoare energetică ridicată.

Înlocuitorii de lapte trebuie să fie de cea mai bună calitate, având o compoziție bazată pe vitamine si microelemente. Laptele diluat trebuie să conțină 5,3% grăsime și 17,3% substanță uscată. O atenție deosebită i se acordă modului de administrare a acestuia, adică tetinele să fie de calitate și instalațiile mecanice să funcționeze corect.

Condițiile zooigienice din adăpost reprezintă o altă măsură de siguranță în procesul de înțărcare a mieilor, iar temperatura din adăpost să se încadreze între 18-20 grade.

1.4. Creșterea tineretului ovin

În urma procesului de înțărcare, mieii sunt grupați în grupuri de 250-300 de indivizi „cârlani”, cărora li se repartizează pășuni de calitate bună, bogată în leguminoase, cât mai departe de mamele lor. În cadrul acestor grupuri se introduc 2-3oi sterpe sau 2-3 batali cu clopot, pentru conducerea grupului. Separarea pe sexe se face la vârasta de 4-5 luni, realizânadu-se turme separate.

Tineretul de reproducție se dă pe mâna celor mai pricepuți îngrijitori. Rația alimentației mieilor se suplimentează cu 150-200 g. de concentrate/zi/cap, atunci când pășunile nu sunt bogate, mai ales în cazul raselor cu lână fină și semifină. După 6-8 luni, administrarea concentratelor se face numai dacă pășunea nu asigură 5-6 kg de masă verde/zi/cap. În perioada iernii, rația se stabilește conform normativelor, după rasă, vârstă, greutate corporală. Pe pășune, este obligatorie montarea unor șoproane pentru adăpostirea mieilor pe timp nefavorabil și noaptea, când este frig.

Prin hrănire și întreținere se urmărește realizarea condiției de reproducție a miorilor și a mioarelor, la 18 luni, după care se dau la montă, urmărindu-se asigurarea unui procent ridicat de fecunditate.

Fig.6.Creșterea mieilor și alimentația ovinelor (foto.orig.)

1.5. Alimentația oilor adulte

Pentru obținerea unor rezultate bune, o atenție deobită trebuie acordată alimentației oilor în ultimele două luni de gestație, în perioada de lactație și în cea de montă.

În timpul lactației se dorește obținerea unei cantități mai mare de lapte, dar în această perioadă trebuie ținut cont de cerințele fiziologice crescânde, aproape dublate în comparație cu rația de întreținere. Astfel că, în primele doua luni de lactație, când cerințele, în special pentru proteine cresc, alimentația se face după curba de lactație. Eliminarea sărurilor minerale, în mare parte prin lapte, trebuiesc asigurate (8-10 g Ca. 5-7 g P pe zi), iar sarea să fie la discreție.

Pentru producerea unui kg de lapte cu un conținut de grăsime de 7,5 g, rația trebuie să conțină, pe lângă necesarul de întreținere, câte 0,4 U.N. și 100-120 P.D., 3,6 g Ca și 2,5 g P. În timpul iernii, rația se compune din 0,8-1 kg fân de leguminoase, 2,5-3 kg suculente și concentrate până la completarea necesarului de U.N. și P.D. iar în perioada verii, dacă pășunea nu este de calitate, alimentația se suplimentează cu concentrate. (Drânceanu D, 1994 ).

În hrănirea oii se ține cont de faptul că producția de lână crește zilnic cu aproape 12 kg. O oaie produce zilnic 68 calorii energie netă, de care se va ține cont și se va prevedea suplimentarea de calorii peste cerințele pe care le reclamă starea fiziologică a animalului.

Calitatea buclajului, în perioada de formare a acestuia, este influențat de nivelul de hrănire al oilor gestante, în special, nivelul proteic. Pentru 1 U.N., trebuie asigurate 90-100 g proteină digestibilă, iar suculentele vor fi scoase din alimentație, preferându-se administrarea furajului uscat.(Băia GH., 1972)

1.5.1. Hrănirea berbecilor de reproducție

În acest proces se urmărește menținerea capacității de reproducție, favorizarea spermatogenezei, iar pregătirea pentru montă se realizează în „condiții de reproducție”, fără a se favoriza îngrășarea.

Necesarul se suplimentează cu 35-45 g P.D. și 0,1-0,2 g U.N. pentru fiecare montă realizată, astfel că normele de hrană se calculează în funcție de activitatea sexuală prestată și de greutatea corporală. Sărurile minerale necesare la 100 kg greutate a unui individ sunt: 6,5 g P, 15 g Na și 10 g Ca. Un mascul are nevoie de 1,4-1,7 g U.N. în repaus, și de 125-155 g P.D. la 2-3 monte/zi. Ovăzul, fânul de leguminoase de calitate și pășunea bogată în masă verde, nu trebuie să lipsească din alimentația berbecilor.

Nutrețuri folosite în hrana ovinelor

Pe lângă pășunile cu particularități biologice specifice, ovinele valorifică foarte bine furajele bogate în celuloză. Nutrețurile folosite în hrana ovinelor sunt reprezentate de: fânuri, paie și coceni, suculente și concentrate.

Fânul constituie hrana de bază în perioada iernii, atât în furajarea oilor, cât și în cea a mieilor, în cantitate de 1,5-3 kg, respectiv 0,5-1 kg.

Paiele și cocenii sunt furaje de clasa a II-a, intrând în hrana oilor sterpe și în a oilor gestante în prima parte a gestației, în proporție de 50% din rație. Dacă cocenii de porumb sunt tocați, ei vor fi mai bine valorificați.

Suculentele constituie hrana cea mai bine valorificată de ovine, fiind reprezentate de: sfeclă, nutrețul-siloz, cartofi, etc. Administrarea sfeclei se face în cantitate de 2,5 kg pe zi, a nutrețului-siloz în cantitate de 3-4 kg, iar excluderea acestuia se face în ultima lună de gestație.

Concentratelese administrează, sub formă de uruieli, numai în perioada de stabulație, pentru echilibrarea rației. Se folosesc uruieli de orz, tărâțele de grâu, șroturile de floarea-soarelui, etc.

1.6. Sisteme de întreținere

Se deosebesc trei sisteme de întreținere:

pe pășune;

în semistabulație;

în stabulație permanentă.

Întreținerea oilor pe pășune reprezintă cel mai vechi sistem practicându-se și astăzi în zonele de deal și de munte unde oile valorifică terenurile ce nu pot fi exploatate decât prin pășunat. În cadrul acestor pășuni, oile se grupează în turme, astfel:

oile mulgătoare-„mânzări”, în număr de 400-500 capete, aflate sub atenția a 2-3 îngrijitori;

mioarele și oile sterpe, în număr de 300 capete, deservite de 1-2 îngrijitori;

cârlanii și cârlanele- tineret până la 1 an, în turme de 250-300 capete;

berbecii de reproducție- câte 80 capete, iar batalii în turme de 300-400 indivizi, aflate sub atenția a 1-2 îngrijitori.

Pentru o îndelungată folosire a pășunii, se face parcelarea acesteia, fiecare parcelă fiind păscută în 5-6 zile, iar în următoarele 15-20 de zile, aceasta se lasă pentru a se reface, trecându-se la pășunarea celeilalte parcele. Mieii, mânzările și berbecii de reproducție au parte de cele mai bune pășuni. Frontul de pășunat trebuie să aibă o suprafață de 200-300 m și de 40-50 cm adâncime.

În timpul verii, când oile consumă 2-3 l de apă pe zi, adăpatul să se facă de 2-3 ori pe zi, fiind suficientă o adăpare de 2 ori pe zi, iarna.

Întreținerea în semistabulație constă în 2-3 ore pe zi de pășunat, după care oile sunt duse în saivan, unde primesc la iesle furaje suculente, fibroase și concentrate.

Întreținerea în stabulație permanentă. Acest sistem se aplică în cazul în care nu se găsesc pășuni, și constă în ținerea oilor în tabere amenajate pe tot timpul anului. Acest sistem nu se află printre cele mai avantajoase forme de întreținere folosite în creșterea ovinelor, doarece necesită asigurarea masei verzi, mecanizarea administrării hranei, evacuarea dejecțiilor, a origanizării reproducției, etc.(Stanciu M.A., Bahcivangi Șt., Moise C., 2011)

1.7. Îngrășarea ovinelor

Produsul care tinde să devină principal este carnea, pe lângă lână, lapte și pielicele. Cea mai eficientă metodă de sporire a producției de carne de ovine estereproducția intensivă, urmată de mărirea greutății la sacrificare și înlăturarea pierderilor prin mortalitate la tineret. În țara noastră se sacrifică annual circa 5 milioane de miei, la greutatea de 8-10 kg. Dacă acești miei ar fi fost îngrășați până la greutatea de 35-40kg, s-ar fi realizat circa 150000 tone de carne, adică un plus de 7 kg carne/locuitor/an, fără a mai calcula și avantajele oferite de blăni și lână care se pot obține. Încrucișările oilor cu rase specializate pentru carne, au avut rolul îmbunătățirii calității cărnii, a precocității productive și a exploatării fenomenului de „heterozis”.

1.7.1.Îngrășarea mieilor

Acest proces se realizează în doua sisteme: intensiv și semi-intensiv.

Îngrășarea semiintensivă se realizează prin exploatarea tuturor resurselor de hrană din zonă, iar în unele unități masa verde se administrează cosită la iesle. Pentru „finisarea” tineretului se acționează cu cantități moderate de concentrate.(Moise Șt., și col., 1977)

Îngrășareaintensivă. Acest proces de îngrășare presupune, pe lângă origanizarea unor unități specializate, și o rație alimentară specifică compusă din concentrate, nutreț, combinat, fân tocat (100g/zi/cap). Finisarea mieilor se face după ce au atins o greutate de 30 kg, când furajul combinat se schimbă cu unul ce conține 10-11% proteină digestibilă. Această modalitate de hrănire se va aplica zilnic, circa 35 zile, până ce ajung la greutatea de 35-37 kg, după care vor fi livrați.

Apa care se administrează mieilor trebuie să fie proaspătă și cu un grad de mineralizare scăzut. Deoarece îngrășarea intensivă a mieilor se face pe bază de concentrate, acestea presupun o serie de schimbări în metabolismul speciei, de aceea rația alimentară trebuie să fie respectată cu strictețe. În acest sistem de îngrășare se realizează un spor zilnic de 180-200 g/zi cu un consum de 6-7 U.N./kh spor.

Pentru sistemul de îngrășare intensivă se utilizează adăposturi tip șopron, cu lătimea de 6 m și lungimea variabilă, compartimentele din 4 în 4 m. În fața șoproanelor se află aleea asfaltată, pe care circulă remorca tehnologică autodescărcătoare. Frontul de furajare este de 6-8 cm/cap. Perioada ținerii mieilor în acest sistem de îngrășare este de 100 zile, realizând un spor mediu zilnic de 220-230 g. (Mayer R. și col., 1977)

Baza îngrășării oilor este reprezentată de alimentație, aceasta fiind constituită masă verde (pășuni bune), concentrate, reziduuri de la fabricile de bere și zahăr, etc. Categoria de oi adulte care sunt supuse procesului de îngrășare, este reprezentată de oile reformate. Durata acestui procs este de 40-50 zile, având ca scop îmbunătățirea cantității și calității cărnii.

În procesul de îngrășare a oilor se evidențiază două perioade:

prima perioadă (10-20 zile), oile se acomodează, se pregătesc și se obișnuiesccu rația. Aceasta este formată din 10-20% fibroase, 60-70% suculente și 20-30% concentrate (tabelul 3.).

a doua perioadă -„finisajul” (20-35 zile), reprezintă modificarea rației, și anume: 10-20% fibroase, 50-60% suculente și 30-40% concentrate. Aceasta este perioada în care oile depun seu pe carcasă și în interiorul acesteia. (Ștefănescu Gh., Dorn F., Domokos Gh., Dorn G., 1995)

Tabelul 3

REZULTATELE ÎNGRĂȘĂRII OILOR ÎN SISTEM INTENSIV DIN DIVERSE RASE

(după Stanciu M. și colab., 2011)

* S-au folosit urații în care ponderea concentratelor a fost de 40-60% la primele două rase și de 25% la ultimele două rase.

1.8. Tunsul ovinelor

În unitățile cu efective mari, pentru reușita acestei acțiuni, trebuie să se asigure: inventarul necesar, lucrători-tunzători, data planificării tunderii fiecărei turme, amenajările necesare, etc. Locul de tuns trebuie să aibă următoarele compartimente: de așteptare, de tundere propriu-zisă și un loc acoperit pentru oile tunse. Compartimentul de tundere să fie dotat cu mese de sortare, prelate, cântare, magazie pentru lână, etc.

Procesul de tundere se stabilește în funcție de rasă și de condițiile climatice. Oile cu lâna groasă se vor tunde mai devreme, începutul lunii mai, iar cele cu lâna fină se vor tunde mai târziu, începutul lunii iunie. O excepție se face la oile care sunt duse la munte, acestea fiind tunse cu o lună mai devreme ca lâna să crescă 1-2 cm până la plecare. O importanță deosebită, în ceea ce privește calitatea lânii, este menținerea la parametri optimi a stării sanitar-veterinare a efectivului.

Timp de 10-12 ore înaintea tunsului nu se vor alimenta ovinele cu nici un fel de lichid sau hrană, deoarece se pot produce accidente în timpul manipulării. Ordinea de tuns va fii următoarea: primii vor fii tunsi batalii, urmați de oile sterpe, mioarele, oile cu miei și berbecii. „Antrenamentul” tunzătorilor este constituit de oile cu lâna de calitate mai slabă, pentru ca aceștia să capete îndemânare.

Separarea lânii oilor bolnave de scabie sau variolă este obligatorie, lâna lor va fi pusă în saci inscripționați cu numele bolii respective.

Sistemul de tuns:

sistemul manual;

sistemul electromecanic.

Sistemul manual se bazează pe folosirea foarfecelui manual

Sistemul electromecanic este constituit din agregate electrice de tuns, la noi în țară folosindu-se agrgatul ATO-1, acesta fiind dotat cu mașini de tuns cu motor electric montat în mâner. În componența sa intră 12 mașini de tuns, 6mese de tuns, un aparat de ascuțit și accesorii. Datorită acestui sistem, tunsul este uniform, tăind lâna foarte de jos și, astfel, crește cantitatea de lână tunsă cu 150-300 g la fiecare animal, iar productivitatea muncii crește, ușurându-se, astfel munca oamenilor.

Acest sistem electromecanic permite o reducere considerabilă a prețului de cost, a creșterii productivității muncii datorită sporirii producției de lână și îmbunătățirii calității acesteia.(Păcală N., 2000)

Procesul de tundere poate fi efectuat de o singură grupă de muncitori, care fac tunderea completă, sau de doua grupe de muncitori, dintre care prima grupă tund lâna de calitate inferioară, iar cea de-a doua grupă face tunderea completă.

Operațiunea de tuns prevede următoarele reguli: mașina trebuie să taie cu toată lățimea eiși cât mai aproape de piele, evitarea intrării pliurilor pielii între dinții ei, realizându-se prin întinderea pielii cu mâna.

Lâna trebuie tunsă în așa fel încât să păstreze forma avută pe animal- „cojoc”, iar „codina”- lâna de calitate inferioară, să se ambalaze separat. O altă regulă de tuns o constituie evitarea lezionării prin tăiere a pielii oilor, iar daca aceasta s-a produs, rana va fi tratată cu tinctură de iod, creolină, unguent cu aureomicină, tetraciclină, etc.

După 10-12 zile, este obligatoriu tratamentul antiparazitar pentru tot efectivul, mai ales impotriva scabiei.

Tunderea mieilor se face la vârsta de 5-6 luni-„mițuire”, acțiune ce iși va aduce aportul la o bună dezvoltare corporală a acestora.

În cazul unui tuns manual, un muncitor poate tunde, intr-o zi, 20-25 oi Merinos, 30-35 oi Țigăi și 40-45 oi Țurcane, pe când cu ajutorul aparatelor mecanice, acesta își poate tripla rezultatele. Adică 60-70 oi cu lână fină.(Neumenn E., Pădeanu I, 1983)

Fig.7. Tunsul ovinelor (foto.orig.)

1.9. Mulsul ovinelor

Acest proces începe de la înțărcarea sau sacrificarea mieilor, iar producția de lapte crește în cazul înțărcării precoce sau timpurie. Masa verde, administrată abundentpe toată perioada de lactație, reprezintă motivul creșterii productivității de lapte. Numărul mulsorilor este, la început de 3, apoi de 2, în ultima lună 1 pe zi, ca la final, acesta să se reducă la 1 la două zile. Timpul acordat unei mulgeri nu trebuie să depășească 1,5 ore dimineața și câte o oră la amiaz și seara. Durata de mulgere a unei oi este de 40-50 sec. dimineața și 30-40 sec. la amiaz și seara.(Pădeanu I., Ghișe Gh., Voia S., 1997)

Mulsul se poate realiza în două moduri:

mulsul manual;

mulsul mecanic.

Mulsul manual. În realitate acestei acțiuni este necesară o strungă, prevăzută cu un „comarnic” construit din scândură, așezat intr-o poziție înclinată, care are un număr variabil de uși, prin care trec oile. Mutarea strungii la 2-3 zile se face pentru fertilizarea terenului prin „târlire”.

Mulsul se poate realiza dinapoi, tehnică practicată în țara noastră, sau prin lateral, stil practicat în Ungaria, Cehia, Slovacia și Rusia, oferind condiții mult mai igienice de recoltare a laptelui. Fazele care trebuiesc parcurse în acțiunea de muls sunt: se prinde cu o mână ugerul, iar cu cealaltă se trage de sfârcuri pentru „destuparea” lor, apoi se prinde ugerul cu ambele mâini, supunându-l unei presiuni de sus în jos și lateral, laptele ieșind simultan și continuu din ambele sferturi, iar în ultima fază se face mulgerea cu nod, pentru recoltarea ultimei cantități de lapte.

Mulsul mecanic. Acest sistem este răspândit în Franța, Israel, Italia, fiind un sistem avantajos în ceea ce privește munca fizică a mulgătorilor. Acest tip de muls se practică la rasele de oi cu sfârcurile mari. Se deosebește mulsul în săli speciale longitudinale, în care se folosește instalația mobilă la bidon sau la căruciorul mobil; mulsul la conductă; și rotolactorul sau caruselul de muls. În fața sălilor de muls se găsește un jgheab pentru administrarea concentratelor, iar aceste săli sau de muls sunt constituite din două trosoane de lungimi variabile cu capacități de 24, 48 sau 72 de locuri.

Laptele colectat în sălile de muls este transportat într-o sală alăturată,unde este răcit și depozitat.

Rotolactorul are 30 de locuri și o capacitate de 500-600 de oi mulse/oră de către doi îngrijitori. Laptele este colectat în cilindrii metalici, mari, gradați, apoi transportat pe conducte, răcit și depozitat(Vlad I.,2004).

Fig.8. Mulsul ovinelor (foto.orig.)

CAPITOLUL II

CREȘTEREA OVINELOR PE PLAN EXTERN ȘI INTERN.

2.1. Creșterea ovinelor pe plan extern

De-a lungul timpului, odată cu evoluția factorilor socio-economici și bineînteles cu transformările din agricultură, creșterea ovinelor a parcurs mai multe etape, atât sub raportul dezvoltării lor numerice, cât și al producțiilor. Astfel, etapa I se extinde până în secolul al XVIII-lea, în care predomină ovinele primitive cu lână grosieră, rustice și cu producții mixte și reduse. Etapa a II-a include secolul al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea, caracterizată prin apariția oilor cu lână semifină și fină de tip Merinos, consecință a selecției naturale și cerințele crescânde ale industriei textile. Etapa a III-a începe din a doua jumătate a secolului al XIX-lea în care se conturează exploatarea pentru producția de carne prin apariția primelor rase specializate formate prin selecție și încrucișare.

Etapa a IV-a începe cu prima jumătate a secolului al XX-lea caracterizată prin înmulțirea noilor rase perfecționate cu producții mixte: lână-carne, carne-lână, lapte-carne, pielicele-lapte, etc., cu producții superioare, generate de noile condiții și cerințe social-economice ale societății.

Actualmente, exploatarea ovinelor continuă să înregistreze un pronunțat proces de formare și răspândire a noilor populații de înaltă productivitate, concomitent cu ameliorarea celor existente, îndeosebi pentru producția de carne. Aceasta pe baza elaborării unor eficiente metode și tehnologii de valorificare a particularităților lor biologice în vederea satisfacerii cerințelor economice din ce în ce mai mari și îndeosebi a foamei de proteină.

Tendința principală constă în realizarea de tipuri mixte cu talie mijlocie, precocitate si prolificitate ridicate și cu o pronunțată capacitate de adaptabilitate și combinabilitate prin încrucișare, un accent deosebit punându-se pe tehnicile măririi ratei de reproducție.

De remarcat că atât în țările cu tradiție preferențială pentru consumul de carne de ovine, cât și în cele în care „foamea de proteină de origine animală” este din ce în ce mai mare, s-a impus cu precădere necesitatea creării de hibrizi precoce, cu această aptitudine pronunțată pentru carne, precum și populații de ovine ameliorate pentru producția de lapte. Această orientare spre carne și lapte nu va minimaliza producția de lână, de neînlocuit cu toată dezvoltarea impetuoasă a celorlalte categorii de fibre artificiale.

Totodată, în ultimul timp, se fac resimțite cerințele crescânde față de imitațiile de blănuri exotice (silam, oposum, focă, jder, nutrie etc.)confecționate din piei de ovine, precum și din pielicele de tip Karakul cu buclaj clasic și aplatizat de diferite culori naturale.

Urmare a celor arătate, pe plan extern, șeptelul ovin este în ușoară creștere, cu excepția Americilor de Nord și de Sud și Oceaniei, pe primul loc situându-se actualmente Africa și Asia. De semnalat că, deși sporirea numerică în ultimii circa 15 ani nu este prea mare, totuși într-o serie de țări au crescut producțiile specifice pe cap de oaie.

2.2. Creșterea ovinelor în țara noastră(pe plan intern)

Creșterea ovinelor s-a bucurat de o deosebită importanță de-a lungul timpului, atât în țara noastră, cât și în unele țări străine, datorită capacității lor productive, precum și diversității producțiilor acestora, dacă ținem seama de productiile lor principale- lapte, carne, lână, miel, pielicele și blănuri, cât și de subprodusele care se obțin din acestea.

Larga lor răspândire și atașamentul sufletesc față de această specie se datorează, în același timp, și unor însușiri biologice, ca, de exemplu:

valoroficarea tuturor categoriilor de furaje, predominant celulozice (fânuri, vreji, paie, resturi de la grădinile de zarzavaturi, nutrețuri însilozate, masa verde de pe pășunat, etc.),datorită conformației botului, mobilității buzelor, dinților (incisivi) ascuțiți și usor convescși (care fac să reteze iarba cât mai aproape de suprafața pământului), precum și structurii tubului lor digestiv, alcătuit din patru compartimente;

marea lor adaptabilitate la drumurile lungi, în căutarea hranei, și la zone cu relief foarte diferit (chiar și accidentate), pe care alte specii, în afară de capre, nu pot avea acces;

rezistența sporită la condițiile mai aspre de climă, determinată de rolul protector al învelișului lânos, fapt pentru care nu reclamă adăposturi prea costisitoare;

durata scurtă a gestației, de numai 5 luni,ceea ce permite, în funcție de condițiile materiale, origanizarea a două fătări pe an;

prolificitatea mare, respectiv un număr de miei la o sută de oi cuprins între 105 și 125, la rasele noastre locale, și de peste150-250 la alte rase, specializate în această direcție;

viteza mare de creștere a greutății corporale în faza de miel, în condiții bune de hrănire, ceea ce favorizează valorificarea acestora cât mai timpurie (2-3 luni);

capacitatea pronunțată de depunere a grăsimii la unele rase, preferate în special de unele popoare orientale;

durata de exploatare economică destul de bună, respectiv de 6-7 ani, în medie și peste;

capacitatea aproape dublă de fertilizare naturală a pământului, față de bovine;

însușirea de a se combina prin încrucișare cu alte rase specializate pentru producția de lapte, carne, lână etc., precum și însușirea de a se adapta la diferite sisteme de exploatare intensiv și semiintensiv –pe lângă cel extensiv, existent în mod predominant în toate țările în care trăiește acestă specie.

Se consideră că în creșterea oilor se fac investiții reduse pentru construirea diferitelor tipuri de adăposturi și pentru sistemele de întreținere.

Evoluția calitativă a raselor de ovine a trecut de-a lungul timpurilor printr-o serie de etape transformatoare, determinate de dezvoltarea agriculturii și de evoluția factorilor socio-economici.

Dacă pană nu demult predominau rasele tardive neameliorate, rezistente la condiții aspre de mediu și cu producții reduse, dar care corespundeau satisfacerii cerințelor de hrană și îmbrăcăminte ale societății omenești de atunci, în timpurile noastre, odată cu creșterea numerică a populației au sporit și cerințele de hrană și îmbrăcăminte, nivelul de viață, preferințele față de producțiile ovinelor, fapt care a contribuit la realizarea de noi rase de oi, perfecționate, cu producții superioare.

Astfel a sporit capacitatea de asimilare a furajelor și, respectiv, energia de creștere a tineretului, reprezentată prin sporuri zilnice de greutate-duble și chiar triple față de cele ale raselor neameliorate (primitive-tardive), ceea ce a condus la realizarea unor producții sporite de carne.

De asemenea, apariția raselor specializate pentru producția de lapte a făcut ca aceasta să depășească până la 10 și chiar 20 de ori necesarul pentru creșterea mieilor, concomitent cu ameliorarea prolificității.

În același timp, modificări importante au suferit și îmbrăcămintea confecționată din lână, în sensul utilizării cu precădere a lânii fine și semifine, alături de cea groasă și semigroasă cerută de dezvoltarea industriei textile și de perfecționarea continua a proceselor tehnologice din această industrie, ceea ce a dus la crearea multor rase specializate pentru producția de lână, în special de tip Merinos, paralel cu cele de carne, lapte și pielicele de tip Karakul (astrahan).

Această evoluție s-a înregistrat și la noi în țară, în special în ultimii 50-60 de ani, timp în care s-au efectuat diferite încrucișări și s-au elaborat noi metode și tehnologii de creștere, ameliorare și exploatare.(Taftă V., 1982)

Perspectivele creșterii și exploatării ovinelor în țara noastră.

Față de 1990, efectivele de ovine de la noi din țară s-au redus cu circa șase milioane, datorită, în principal: scăderii prețurilor la lână, industria preferând lâna de import, nerespectării bunelor rezultate obținute până la acea dată privind stabilirea direcției de creștere și exploatare în funcție de cerințele economice, condițiile geografice și de climă, precum și de particularitățile biologice ale raselor noastre, privind aplicarea programului de ameliorare și structura raselor; nerespectării tehnologiilor de valorificare, prin diferite metode, a particularităților reproductive și productive ale acestei specii.(Taftǎ V.,1992)

În prezent, practic, întreaga exploatare a ovinelor este orientată, neoficial, în direcția sporirii producției de lapte, neglijându-se celelalte producții sub raport cantitativ și calitativ, datorită faptului că brânzeturile sunt mai bine plătite decât lâna.

Așa se explică de ce rasa Țurcană (cu lâna grosieră, rasă caracteristică zonelor montane) a început să predominela noi în țară și să se extindă chiar în zonele de șes, unde trebuie să predomine rasele cu lână fină și de carne (de tip Merinos), și în zonele colinare, unde trebuie să predomine cele cu lâna semifină, de tip Țigaie.

Fără îndoială că în condițiile actuale de privatizare, crescătorul poate să facă ce vrea cu propriile-i producții obținute din creșterea ovinelor, dar procesul de ameliorare trebuie să rămână sub origanizarea și coordonarea oficială a origanelor specializateale statului. Aceasta deoarece dezvoltarea economiei naționale implică și sporirea producțieide lână, proporțional din toate categoriile de calitate, precum și a celei de carne de bună calitate (în special de tineret îngrășat până la vârsta de 6-7 luni, și greutatea de 35-40 kg), având în vedere rentabilitatea acestei categorii comerciale de carne. Practic, au crescut atât capacitatea de prelucrare a industriei textile cât și diversitatea produselor acesteia, fapt pentru care se impune importarea lânii necesare, ceea ce este în defavoarea economiei noastre naționale.

Totuși, în prezent, lipsa lânii (în special fine si semifine) din rezervele de stat și particulare, suprascumpirea fibrelor chimice și, în general, a celor artificiale, cât și sistarea în mare măsură a importului impun revenirea la fosta orientare a exploatării ovinelor, pe bază de hartă de zonare a raselor, și la programul de ameliorare, adaptat însă noilor condiții ale economiei de piață. Concomitent, este necesară sporirea producției de lapte și de carne la toate rasele, prin aplicarea celor mai eficiente metode și tehnologii.

În acest fel va crește rentabilitatea economică a speciei ovine, având în vedere rezervele de masă verde și, în general, diversitatea furajelor celulozice,cât și potențialul biologic al raselor din țara noastră.

Se impune, deci imbunătățirea raselor pe baza respectării hărții de zonare a ovinelorși a programului de ameliorare îmbunătățit, care trebuie să includă în mod obligatoriu și cât mai urgent controlul individual al producțiilor de lapte-lână-carne, în vederea identificării animalelor cu producție superioară și izolării lor în turme (nuclee) separate; din acestea se va obține apoi materialul necesar reproducerii, în condițiile aplicării în special a unei selecții, hrăniri și întrețineri corespunzătoare.

Harta de zonare conține repartizarea ovinelor în teritoriu în raport cu capacitatea lor de rezistență la condiții geoclimatice diferite. Astfel, de exemplu, în nici un caz Merinosul nu poate fi crescut în Munții Carpați, deoarece nu rezistă (lâna lui deasă și higroscopicitatea ei fac să se încarce cu apa din ploi, fapt care poate să producă bronhopneumonii și alte boli).

În această acțiune, un rol deosebit l-ar avea înființarea de asociațiide creștere, dezvoltarea centrelor de însămânțări artificiale imbunătățirea pajiștilor naturale, trecerea gradată la sistemele semiintensiv și intensiv de creștere și exploatare, precum și mărirea prețului la lânuri, în funcție de calitate, aducându-l la nivelul corespunzător pieței.(Taftă V., 2010)

2.2.1Evoluția efectivelor de ovine

Aria geografică actuală a oilor Țurcane și tipurilor derivate din ea, este întinsă cuprizând România, iar sub denumirea de oaie Valahă sau Valachian Zeckel se gășește în sudul Ucrainei și Moldovei, Grecia, Cehia, Slovacia și Polonia.

În România se găsesc cele mai numeroase și mai valoroase oi Țurcane, localizate în special în zonele depresionare montane dar și zonele de deal și chiar de șes.

În cele ce urmează voi prezenta evoluția efectivelor de ovine între anii 1989-2012 în județul Sibiu:

Tabelul 4

EVOLUȚIA EFECTIVELOR DE OVINE ȘI CAPRINE DIN JUDEȚUL SIBIU ÎNTRE ANII 1989-2012

Notă: datele din tabel provin de la DSV și OJCA Sibiu

Tabelul 5

EVOLUȚIA EFECTIVELOR DE OVINE DIN JUDEȚUL SIBIU ÎNTRE ANII 1999-2012*

Notă: datele au fost furnizate de către DSV și OJCA Sibiu

Se constată că între anii 1999-2000 ovinele din sectorul de stat au dispărut odată cu închiderea fermelor cu capital de stat, dar totodată se înregistrează o creștere progresivă a numărului de ovine din sectorul privat. (Popa C., 2007)

2.2.2.Producțiile rasei Țurcană

Principalele producții ale ovinelor Țurcană sunt: lâna, laptele, carnea și pieile. Unele dintre aceste producții, cum sunt lâna pentru fabricat covoare și pieile pentru industria de pielărie și articole de marochinărie, sunt specifice acestei rase.

Oaia Țurcană mai este exploatată pentru producția de pielicele și cea de blănuri.(Moldovan G., Radu A., TemișanV., 1989)

2.2.2.1.Producția de lână a rasei Țurcană

Potențialul productiv în direcția lânii este în funcție de valoarea zootehnică a turmelor și de nivelul la care sunt asigurați factorii de mediu, în principal hrănirea.

În zonele netradiționale, unde se crește populația de Țurcană tardivă, producția de lână este scăzută. În lucrările mai vechi se citează producții în jurul valorilor de 2 kg. În unele tratate de creștere a ovinelor se arată că rasa Țurcană produce 1,91kg lână (Nica Th. și col., 1965). În alte publicații se comunica producții de 1,81kg la oile Țurcană varietatea albă și de 2,66 kg la varietatea Rațca (ȘtefănescuC.și col., 1958).

În zonele tradiționale de creștere, în urma cercetărilor mai recente efectuate pe populații de ovine ameliorate, se publică valori ale producției de lână mult mai ridicate. Astfel, pe unele turme din Poiana Sibiului și Institutul Montanologic Cristian s-au obținut producții medii la oile-mamă de 3,74-5 kg (PopA., 1971). În zona Novaci s-a realizat o producție medie de 3,65 kg lână brută (Camalesa N. și col., 1970), iar în Vaideeni-Vîlcea, 4,34 kg (Pădeanu, I., 2002).

Oile adulte, aflate în gospodăriile populației din Vaideeni- Vîlcea, au produs 4,11 kg, cele de la Rucăr-Argeș 4,20 kg, din Loman județul Alba 3,85 kg, iar din Poiana Sibiului 3,85 kg.

Se citează producții record de 13,5 kg și de 14 kg, realizate la berbecii crescuți la Novaci și Poiana Brașovului și la oi-mamă de 8-9 kg în Vaideeni-Vîlcea, Poiana Sibiului, Novaci și altele.

Factorii care influențează producția de lână

Potențialul productiv al rasei Țurcane populația ameliorată este situat la nivelul mediu de 4,5kg. Există câteva nuclee la Novaci, Vaideeni și Poiana Sibiului, la care potențialul productiv ajunge în anii agricoli buni, la 5 kg lână brută. Aceste valori sunt rezultatul acționării perseverente a două grupe de factori: factorii genetici și factorii de mediu, cu deosebire hrănirea și îngrijirea.

Factorii genetici au determinat ridicarea producției cantitative prin îmbunătățirea unor însușiri, care sunt în directă corelație cu cantitatea de lână cum sunt, desimea, lungimea și într-o anumită măsură chiar buna extindere a lânii de pe corp, ca rezultat al aplicării selecției direcționale progresive. Nu trebuie pierdut din vedere și faptul că această subpopulație de oi are masa corporală mai mare, ceea ce contribuie la realizarea unei producții mai ridicate, comparativ cu Țurcana tardivă. Greutatea corporală după tundere la Țurcana ameliorată este de 45-48 kg, fiind o greutate eficientă în direcția producției de lână.

Factorii de mediu cu acțiunea cea mai evidentă sunt: hrana, altitudinea, temperatura, radiațiile solare.

Necesarul de hrană și cu deosebire nivelul proteic în rație este asigurat pe toate perioadele calendaristice ale anului. Pe timp de vară, ovinele ingerează în medie 8-10 kg iarbă pe zi, ceea ce reprezintă 1,6-2 U.N. și 176-229 g proteină. Iarna, ovinele netranshumante sunt hrănite în exclusivitate cu fân, otavă în cantitate de 3-4 kg (1,5-2 N.N.) și respectiv 170-240 g proteină. Ovinele transhumante consumă furaje grosiere (celulozice) și grăunțe bogate în glucide. Deficitul de proteine din rație este suplinit prin intermediul microsimbionților din rumen. În prestomace, și cu deosebire în rumen, trăiesc „bacteriile de sulf” care au rol important în folosirea sulfului din furaje, la sintetizarea aminoacizilor esențiali cu sulf (cistina și metionina) și care sunt resorbiți în intestin ți transportați la nivelul bulbilor piloși.

Considerăm că în zona montană solul este mai bogat în sulf solubil pentru plantă, datorată prezenței rocilor mai bogate în sulf, pe care îl eliberează prin oxidare. Se presupune că și vegetația ierboasă din zona montană este mai bogată în sulf, cu implicații directe în cantitatea și calitatea lânii oilor Țurcană. Sunt necesare cercetări științifice în direcția aceasta.

Altitudinea influențează în mod cert producția de lână la oile Țurcană. Din investigațiile noastre a rezultat că turmele care pășunează la altitudini mari produc lână mai multă, comparativ cu ovinele din aceleași bazine de creștere, dar care pășunează pe timp de vară la altitudini sub 1000 m sau chiar la câmpie. Cantitatea de hemoglobină și numărul de eritrocite al ovinelor Țurcană crescute la munte este mai mare la oile Țurcană pășunate în zona de munte, ceea ce influențează pozitiv asupra cantității de lână.

Tabelul 6

VAlorile medii ale elementelor figurate din sânge

Notă: Analizele au fost efectuate în laboratoarele veterinare din Craiova și din Sibiu.

Temperatura influențează direct intensitatea procesului de creștere a lânii în zona montană, unde în lunile de vară este răcoare (10-11° C) față de zona de câmpie, unde se înregistrează valori ale temperaturii aproape duble (21-22° C).

În situația în care în zona de câmpie pe timp de iarnă oile Țurcană în transhumanță sunt adăpostite în saivane, producția de lână scade, fenomen sesizabil și la rasele cu lână fină și semifină.

Radiațiile solare, îndeosebi cele ultraviolete, au acțiune stimulatoare asupra creșterii fibrei de lână, mai ales că oile sunt urcate la munte imediat după tundere.

Principalele însușiri fizice și tehnologice ale fibrelor de lână

Finețea. Determinării ale fineții lânii rasei Țurcană, în țara noastră au fost executate de către ȘtefănescuGh. șiTaftăV.

Finețea lânii la spată, executată pe probe de lână recoltate de la ovine Țurcană tardivă, s-a plasat în jurul valorilor de 38 microni, iar la coapsă, 40 microni. În unele lucrări, pe același material ovin, s-a determinat finețea fibrelor și pe categorii de grosime: la cele groase s-au determinat 54,8 microni, la spată și 64,8 microni la coapsă, iar la cele subțiri la un loc cu cele intermediare, 33,6 microni la spată și respectiv 38,5 microni la coapsă (Ștefănescu Gh.și col., 1995).

Lucrările de cercetare din această perioadă au avut în principal scopul să stabilească schema de încrucișare a rasei Țurcană cu diverse rase de Merinos pentru transformarea ei în tipuri de oi cu lână fină și semifină.

În lucrările mai recente, pe probe recoltate de la oi Țurcană ameliorată, din bazinul de creștere Novaci și Sibiu s-au determinat valori ale fineții fibrelor de lână de 38,5 microni la spată și 41,1 microni la coapsă.

Tabelul 7

Media fineții fibrelor de lână (groase+subțiri) la oi, în microni

(după Ștefănescu Gh. și col., 1995)

Din tabelul de mai sus se constată valori foarte apropiate ale acestei însușiri, între ovinele din principalele zone tradiționale de creștere a rasei Țurcană.

Se constată o bună uniformitate a acestei însușiri. Omogenitatea lânii, sub raportul fineții, lasă de dorit, ceea ce constituie un caracter de rasă.

Finețea lânii ovinelor Țurcană ameliorată nu marchează diferențe, comparativ cu aceeași însușire studiată pe probe de lână recoltate de la Țurcană tardivă.

Finețea lânii are valori ale coeficientului de heritabilitate suficient de ridicate (h²+0,30-0,60). Aceasta este în bună măsură explicația diferențelor mici ale fineții lânii, între Țurcană ameliorată și Țurcană tardivă.

2.2.2.2. Lungimea firului de lână la rasa

La rasa Țurcană șuvița este alcătuită din fibre scurte, intermediare și lungi. Acestea din urmă determină de regulă lungimea șuviței.

Lucrările mai vechi prezintă în cele mai dese cazuri, valorile lungimii șuviței, nu pe cele ale fibrelor. La Țurcană albă (populația tardivă) varietatea Rațca lungimea șuviței la spată a fost de 18,80 cm, iar la regiunea coapsei de 20,70 cm (ȘtefănescuC.).

În lucrările executate asupra populației de ovine din zone tradiționale s-au determinat 28,5 cm la spată și 27,8 cm la coapsă. În același bazin de creștere s-au determinat valori ale lungimii lânii în regiunea spatei de 33,5 cm la berbeci, iar la oi de 28,60 cm, la o producție de 4 kg lână. În zona de creștere Bistrița s-au obținut cele mai scăzute valori și anume la berbeci 25,52 cm, iar la oi 22 cm.

Producția ridicată de lână la Țurcană ameliorată, din bazinele și zonele de creștere tradiționale, se realizează datorită desimii dar și lungimii mai mari a șuviței.

Lungimea absolută a fibrelor subțiri este de 15,25 cm (10-24,5 cm) la spată și 15,63 la coapsă. Aceste fibre au 2-3 ondulații pe cm liniar, astfel ca valoarea lungimii absolute este mai mare cu 15-20 %.

Fibrele groase au cel mult 0,5-1 ondulații pe un cm liniar, sau în frecvente situații sunt lipsite de ondulații, de aceea lungimea absolută coincide cu cea relativă.

Lungimea lânii la Țurcană are valori ale coeficientului de heritabilitate (h²=0,30-0,75). Prin lucrări de selecție și potrivirea perechilor, această însușire este ameliorată în timp foarte scurt.

Ovinele Țurcană crescute în zona montană, dacă sunt ținute pe timp de vară în zona de câmpie, produc o lână mai scurtă cu 25-30 %. În acest caz, sunt implicați factorii de mediu, deoarece în anul următor, dacă aceleași turme sunt readuse din nou în zona montană, lâna crește în lungime în mod normal.

Pășunea mai bogată în sulf din regiunea de munte influențează direct creșterea în lungime a lânii.

Rezistența la tracțiune a fibrelor subțiri de lână, după mai mulți autori, are valori între 20-30 gf, iar extensibilitatea de peste 50%. Fibrele groase au rezistența cuprinsă între 50-75 gf, cu valori ale extensibilității de peste 65%.

2.2.3. Însușirile lânii în totalitate la rasa Țurcană

Alcătuirea mixtă a șuviței din fibre lungi și groase, în amestec cu cele scurte și subțiri, determină ca unele însușiri de ansamblu ale lânii cum sunt: desimea, randamentul la spălare, higroscopicitatea ș.a. să fie diferite de cele ale raselor cu lână fină și semifină.

Între cele două subpopulații de Țurcană, cea ameliorată și cea tardivă, însușirile de ansamblu ale lânii marchează unele deosebiri.

Desimea lânii

Această însușire la populația de Țurcană ameliorată este net superioară Țurcanei tardive. Aceasta este urmarea factorilor genetici, concomitent cu acțiunea factorilor de mediu, în special hrana. Reținerea la prăsilă numai a animalelor cu lână deasă a determinat o îmbunătățire evidentă a structurii genetice.

Furajarea optimă a oilor în perioada de gestație, a determinat ca desimea foliculilor piloși la fetuși să se realizeze în concordanță cu informația genetică a congenerilor parentali. Coeficientul de heritabilitate are valori de h²=0,30-0,40.

Hrănirea parcimonioasă și neaplicarea selecției au fost cauzele esențiale care au determinat la tipul de Țurcană tardivă rărirea foliculilor piloși. La această populație de ovine sunt 1510 foliculi primari și secundari pe cm² (Taftă, 1998). La țurcana ameliorată sibiană s-au determinat 2126 foliculi/cm² dintre care 1728 secundari (PopA.și col., 1970).

2.2.4. Randamentul lânii la spălare la rasa Țurcană

Această însușire este influențată de factorii ereditari și de cei de mediu. Desimea mare a lânii la populația Țurcană amelioarată a determinat o cantitate mai mare de usuc comparativ cu populația Țurcană tardivă. Desimea foliculilor piloși, după cum s-a văzut, este rezultatul selecției artificiale dar, într-o anumită măsură și a factorilor de climă și cu deosebire a temperaturilor mai scăzute și a precipitaților mai reci din lunile de primăvară și de vară când oile pășunează la munte. Acțiunea acestor factori a determinat apariția unui procent mai ridicat de fibre de puf și implicit un număr de glande sebacee. Pe de altă parte, regimul pluviometric mai ridicat determină un proces mai avansat de spălare a lânii în zona montană, astfel că privind valorile randamentului, se poate vorbi despre menținerea unui echilibru între factorii biologici și cei climatici.

Calitățile usucului sunt evident îmbunătățite de acțiunea favorabilă a temperaturi mai scăzute pe timp de vară precum și a gradului de nebulozitate din zona montană; procesele de oxidare sunt evident limitate, comparativ cu usucul din lâna oilor crescute în zona de câmpie pe timp de vară. Drept rezultat, usucul oilor Țurcană din zona de munte este de culoare alb-gălbuie, având consistența fluidă (nu este vâscos sau grunjos) și unge bine fibra de lână.

Suintul este format din substanțe anoriganice (K,Na, Cu, Cl, SO2, Mn, Fe, Mg), acizi origanici volatili (formic, capronic, benzoic, nutilic, propionic, valerianic) și nevolatili (oxalic, pinelic) (Taftă V., și col., 1973). Acțiunea razelor ultraviolete și a ozonului de la altitudini mari determină restrângerea activității microflorei la nivelul pieii, astfel încât pH-ul acesteia devine aproape neutru. Cantitatea și compoziția suintului este modificată comparativ cu situația din zona de câmpie. Asupra cantității și compoziției sebumului cât și aceea a suintului nu au fost făcute determinări în condițiile de creștere ale populației Țurcană din zona de munte.

Impuritățile teroase se găsesc în masa lânii în cantități diferite în funcție de o serie de factori. Turmele netranshumante, care pe timpul toamnei și primăvara sunt pășunate în zona submontană, au un procent mai scăzut de astfel de impurități. Cazarea oilor pe timpul de iarnă are de asemenea influență asupra gradului de impurități teroase din lână. Pe total unități crescătoare cercetate, valoarea medie a acestor impurități a fost de 3,95%.

Impuritățile vegetale se găsesc în masa lânii în cantități variabile, funcție de felul cum au fost îngrijite ovinele pe tot timpul anului. Evitarea pășunilor invadate de diverse specii de scaieții, iar pe timp de iarnă păstrarea curată a oilor determină procente reduse ale acestor impurități în masa lânii.

Tabelul 8

VALORI MEDII PROCENTUALE ALE COMPONENTELOR LÂNII BRUTE

Notă: Întocmit pe baza datelor laboratoarelor industriei textile din Cisnădie și Azuga.

Standardul actual consideră ca sort industrial curat lâna care nu depășește 4% impurități vegetale.

Cantitatea de impurități vegetale în lâna de Țurcană este ceva mai ridicată, comparativ cu a celor de natură teroasă, situație inversă în cazul lânurilor fine.

Din investigațiile făcute a rezultat că turmele de ovine care sunt iernate în zona de câmpie, la înapoiere acumulează cantități mai mari de impurități teroase și valorile randamentului la spălare nu depășesc 58-60% (este vorba de turmele în transhumanță în câmpia Olteniei, Munteniei, Dobrogei și Moldovei). Ovinele care sunt iernate în câmpia de vest a țării, la înapoiere, datorită precipitațiilor mai abundente din primăvară, au valorile randamentului mai ridicate, ajungând până la 65%.

După baia preventivă care se face toamna contra scabiei, oile pierd mare parte din usuc, iar în condițiile climatice din acest sezon și pe timp de iarnă, sebumul se secretă mai greu și ca urmare lâna oilor are un randament mai ridicat.

Crescătorii de oi din zona montană au posibilitatea să reducă impuritățile teroase și mai ales cele vegetale prin buna îngrijire și cazare a turmelor. În felul acesta, valorile randamentului se îmbunătățesc, realizându-se valori medii de peste 65%. Acest parametru este pe deplin posibil, comparativ cu valoarea randamentului mediu industrial de 61,04%.

Higroscopicitatea lânii

Pe baza valorilor acestei însușiri se pun în evidență o serie de date importante pentru știință și mai ales pentru practică. Se constată că higroscopicitatea este ridicată la lâna de calitatea a III-a 18,35%, care conține impurități mai ales teroase în cantități mari. Această situație creează cele mai mari dificultăți industriei textile, care recepționează lâna și o depozitează un anumit timp până la spălare și prelucrare, timp în care aceasta este supusă alterării. Din acest motiv, unii specialiști din industrie au propus ca înainte de tundere cu câteva zile, lâna de pe părțile inferioare și posterioare ale corpului, de la oile prea murdare, să fie spălată. În felul acesta, higroscopicitatea ar fi adusă aproape de valorile calității l 15,56% și este posibil ca lâna să fie păstrată timp îndelungat fără pericol de alterare. Lâna de calitatea a III-a, practic nu este posibil să fie separată după tuns din cojocul oii, astfel că este pusă în pericol de alterare întreaga cantitate de lână. Lâna recoltată de la turmele din sectorul gospodăriilor populației, turme care nu sunt cazate în saivane și staule, nu este murdară și are un grad de higroscopicitate redus. De asemenea, și randamentul lânii din acest sector de producție, în urma investigaților a rezultat că are valori mai ridicate, valori ce depășesc 65%. Nu s-au făcut determinări ale randamentului la lânurile provenite de la gospodăriile populației din zona de munte.

2.2.5. Structura șuviței

Din cercetările întreprinse de mai mulți autori, rezultă că șuvița de lână este alcătuită din 25-30% fibre scurt și subțiri și 65-75% fibre lungi și groase și un procent mai scăzut de fibre intermediare.

Valorile gravimetrice pe probe recoltate de pe ovine Țurcană de Vaideeni, au fost de 32,62% fibre scurte și subțiri și 67,38% fibre lungi și groase (Taftă V., Petrescu R. ș.a. 1973)

Tabelul 9

REPARTIȚIA PROCENTUALĂ COMPARATIVǍ A FIBRELOR DE LÂNĂ, PE CLASE DE FINEȚE

(după TaftăV., Petrescu R.și CamalesaN.)

Prezența fibrelor prea lungi și groase în structura șuvițelor creează mari greutăți în timpul filării în fabrică, iar calitatea covoarelor este diminuată, problemă asupra căreia se va reveni mai detaliat.

Structura șuvițelor ovinelor Țurcană din Maramureș este diferită de aceea a ovinelor din Carpații Meridionali și mai cu seamă față de bazinele de creștere Novaci, Vaideeni, Baia De Aramă și Muscel. În subzona de creștere Maramureș, ovinele sunt exploatate mai intens în direcția laptelui, iar criteriul selecției pentru lână mai moale nu este aplicat. De aceea și proporția fibrelor groase și semigroase este mai mare.

Însușirile lânii destinate fabricării covoarelor

Piața internă și externă solicită covoare, care să nu fie aspre, să aibă luciu și mătăsozitatea moderate și care să dea senzația de plin. Pentru confecționarea covoarelor de tip oriental și de tip „Dorna” cu astfel de însușiri lâna trebuie să fie omogenă și uniformă sub raportul fineței și lungimii. Finețea medie trebuie să fie de 40-42 microni, valoare care este întrunită de lâna produsă de rasa Țurcană din țara noastră. Omogenitatea și uniformitatea fineței și a lungimii lasă foarte mult de dorit. Amplitudinea fineței citată în majoritatea lucrărilor publicate, începe la 15-18 microni și se continuă până la 150-160 microni. După cum s-a arătat mai înainte, în structura șuviței intră un procent prea ridicat de fibre fine, după cum și un număr de fibre prea groase în proporții diferite.

Industria solicită ca amplitudinea fineței să fie restrânsă între 30-60 microni, iar coeficientul de variație să nu depășească 30%.

Lungimea lânii trebuie să fie de 17 cm (15-20 cm). Lâna mai lungă (peste 20 cm ) și groasă(peste 60 de microni) creează probleme deosebit de grele în timpul filării în fabrică. Segmentarea fibrelor prea lungi, prin tăiere mecanică, nu a dat rezultate scontate, deoarece asemenea lână se filează greu (capetele fibrelor lungi selecționate ies și proeminează în afară, prin firul tors). În prezent, în industria covoarelor s-a adaptat metoda de scurtare a acestor fibre, prin rupere.

Rezolvarea uniformității fineței și lungimii lânii la parametri optimi va înlătura și aceste neajunsuri care apar în timpul torsului mecanic în fabrică.

Mătăsozitatea prea exagerată-așa cum este lâna unor rase englezești de carne determină greutăți în timpul filării (torsului mecanic). Fibrele cu un grad ridicat de mătăsozitate nu au aderență între ele, sunt alunecoase și pentru filat se recurge la amestecarea lor cu alte sorturi de lână mai puțin mătăsoasă.

Luciul lânii pentru covoare este admis în limite moderate. Lâna care este exagerat de lucioasă se vopsește greu: culoarea nu are aderență pe stratul cuticular al unor asemenea sorturi de lână.(Sandu Gh. 1993)

Ondulația

Lâna pentru covoare trebuie să aibă ondulații, deoarece o asemenea lână se toarce mai ușor și din ea se confecționează covoare de calitate superioară. În industrie este preferată lâna cu ondulații mai pronunțate și mai dese. Prin dispariția fibrelor lungi și groase din componența șuvițelor și creșterea procentului de fibre intermediare, se va îmbunătăți evident și ondulația.

Culoarea

Industria covoarelor solicită lână de culoare albă. Lâna îngălbenită, ca urmare a acțiunii amoniacului din urină și fecale, se vopsește greu, iar celelalte însușiri: rezistența, elasticitatea etc., sunt mult mai diminuate. Asemenea lânuri provin din turmele de Țurcană hrănite deficitar, întreținute în ocoale și adăposturi insalubre și purtate pe drumuri și terenuri prăfuite. Lâna să nu conțină fibre negre. Lânurile de culoare neagră de diverse nuanțe sunt preferate mai puțin. Cele de nuanță laie (seină, gri) se colorează mai ușor în culori închise, maro, bleu, grena etc. Cele de nuanță maro roșcat nu se colorează decât în culoarea naturală proprie.

Celelalte însușiri ale lânii: rezistența, elasticitatea, plasticitate sunt normal prezente în lâna „sănătoasă”. Această expresie folosită frecvent în industrie înseamnă lână tunsă de pe oi bine hrănite tot timpul anului și bine îngrijite. Lâna să nu aibă defecte, să nu fie gâtuită, să nu fie împâslită și să se spele ușor. Oile să fie cazate întotdeauna pe locuri curate, să fie ferite de scaieți, drumuri prăfoase etc. Să nu conțină mai mult de 4% impurități vegetale. În industrie, prin lână normală se înțelege lâna care și-a păstrat culoarea, luciul, elasticitatea și rezistența, nu este împâslită și nu are șuvițe cu fecale fixate. Prin lână cu defecte se înțelege lâna care reprezintă abateri de la starea normală: lână murdară care conține impurități vegetale, în cantitate mare dar ușor detașabile, lână cu scaieți și care conține impurități vegetale dar greu detașabile (turiță, pleavă etc.)

Lâna, care prezintă diferite grade de abatere de la lâna normală cu privire la culoarea (de la lâna albă specific), este clasată tot în categoria celor cu defecte. De asemenea, lâna cu ruperi fixe, lâna murdară cu impurități minerale sau vegetale fixate pe șuviță, lâna codină, sunt considerate lânuri cu defecte. Lâna marcată cu smoală sau cu alte substanțe nelavabile (ceară roșie, vopsele fixate), se poate livra numai cu acordul beneficiarului, prin declasarea cu două clase a întregului lot. Lâna alterată nu se admite la recepție.Cele mai bune lânuri se recepționează din bazinele de creștere Novaci, Vaideeni, Loman-Purcăreț, Săsciori (alba), din Poiana Sibiului, din zona Hunedoarei (bazinele Hațeg Boșorod, Sarmisegetuza și Petroșani) și din zona Muscel. Lâna produsă de Țurcana tardivă are însușiri fizice inferioare și conține fibre moarte.Drăgănescu C., 1984)

CAPITOLUL III

LOCALIZAREa zonei de studiu Ferma proprie din sat șalcău, comuna mihăileni, județul Sibiu

3.1 Așezare geografică

Comuna Mihăileni este așezată în podișul Târnavelor, parte integrantă a depresiunii Transilvaniei beneficiind de un cadru natural specific acestuia, în care formele predominante de relief sunt colinele și dealurile de înălțime medie. Altitudinea medie este de 580 – 600 metri, altitudinea absolută este la 624 metri în satul Metiș. Fenomene aparte întâlnite pe aceste meleaguri sunt alunecările de teren, văile și terenurile în pante. O parte din acest teren este situat în lunca văi Calba și pe terasa pe care este așezată o bună parte din vatra comunei. Fenomenele de alunecare a terenului și de dezvoltare a torenților de toate gradele se întâlnesc frecvent și sunt condiționate atât de formele de relief, cât și de structura interioară a acestora. Dacă suprafața pe care se petrec aceste fenomene este apreciabilă, adâncimea la care se produc alunecările este relativ mică. Alunecările sunt frecvente pe versantul drept al văii Calba, unde terenurile alunecate însumează circa 15 ha. O suprafață mare au ocupat alunecările din sectorul "Braniște", circa 30 ha. Alunecări de teren s-au mai întâlnit în Valea Avălgea, afluent de stânga al Calbei și în punctul numit "Fundătura Pleșilor".

Fig.9.Imagine din satelit: Google Earth: https://www.google.com/maps/@45.9561781,24.3617595,2233m/data=!3m1!1e3

3.2. Populația

Populația comunei Mihăileni la 1 iulie 2002 era de 1062 locuitori din care 529 persoane de sex masculin si 533 persoane de sex feminin.

3.3. Relieful

Comuna Mihăileni este o așezare rurală de deal. Comuna noastră are o așezare ideală întrucât chiar de la început s-a ales locul potrivit, s-a respectat configurația locului și morfologia reliefului. Altitudinea medie a comunei Mihăileni este de 340 m. Cea mai înaltă cotă existentă pe suprafata comunei Mihăileni este de 667 m. În comuna Mihăileni domină relieful de culoar.

Fig.10. Pășunea pe care sunt amplasate saivanul și stâna (accesat site: http://lpis.apia.orig..ro/)

3.4. Clima

Clima comunei Mihăileni este de tip continental umed. Apariția primelor brume, ca și a înghețului de altfel, se petrece în prima decadă a lunii septembrie, iar ultimele apar, de obicei, în primele două decade ale lunii aprilie. Durata medie a intervalului de zile fără îngheț este de 170 de zile Fenomenul de secetă se produce cu totul accidental, la intervale de timp relativ mari (25 -30 ani). Cantitatea maximă a precipitațiilor a fost înregistrată la 3 iulie 1898 când au căzut 92 l/m1. Fenomenul de grindină sau vânturi dăunătoare sunt mai rar de semnalat. Vânturile dominante în funcție de direcție sunt, "Gureanul" (Gura Rîului), un vânt cald cu influențe foenice care suflă dinspre vest – sud-vest, iar în direcția contrară, spre vest în lungul văii Calba, suflă un vânt rece numit "Soreț".

3.5. Rețeaua hidrografică

Zona comunei Mihăileni face parte din bazinul hidrografic Mureș, rețeaua hidrografică de suprafață este formată din pârâul Calva care reprezinta principalul curs de apă de suprafață ce străbate comuna la sud și nord pe o lungime de 7 km,cu debitul variabil toamna-primăvara, debitul multianual fiind de 2,0 mc/s.

Cursul de apă este cunoscut și sub numele de Valea Rece, etimologia lui fiind germană (săsească) – Caldtbach. Izvoarele văii sunt situate în dealul Metișului în amonte de Alma între Vii. Albia minoră este destul de mică astfel că, lățimea ei medie nu depășește 4 m. Valea confluează cu Visa, la Șeica Mare, Valea Calba primește doi afluenți mărunți: pârâul Avălgea cu izvorul în dealul Pleșului și pârâul Șalcăului. Debitul lor este extrem de mic ape mai mari având doar în perioadele ploioase din toamnă și primăvară, precum și la topirea zăpezilor. Acest lucru se poate urmări foarte bine în teren, în cazul pârâului Avălgea a cărui albie majoră este foarte bine dezvoltată și folosită destul de frecvent pentru exploatările de nisip.

Adâncimea apei freatice variază în raport cu forma de relief în care este cantonată. Pânza freatică este orizontală, rezultată din structura reliefului explicând adâncimea ei diferită, in lunca Calbei, adâncimea stratului freatic nu depășește 1-2 m. în vatra satului adâncimea ei crește ajungând la 3-4 metri. Tot în vatra satului, în sectorul mai înalt numit Grui, pânza freatică este situată la adâncimea de 4-6 metri, in Șalcău, orizontul freatic este și mai adânc, fântâniile atingând în mod frecvent 7-8-10 m.

Fig.11.Râul Calva http://ro.wikipedia.orig./wiki/R%C3%A2ul_Calva

3.6. Elemente de sol, floră, faună

3.6.1. Solul

Principalele tipuri de sol existente pe teritoriul comunei sunt: podzolul și solurile brune de pădure. Cantitatea de humus este redusă (1,8%); în schimb, cantitatea de azot este destul de mare. Solurile brune se recomandă în viticultură, silvicultură și cultura cerealelor, în luncă se mai găsesc aluviuni recente nesolidificate, inundate în fiecare an. Acestea nu prezintă importanță economică deosebită, iar suprafețele ocupate sunt mici. Fertilitatea solului este relativ scăzută. Uneori prin surplus de umidititate se pot asigura recolte foarte mari, în special la porumb. În zona centrală a luncii, pe suprafețe mai restrânse apar soluri aluviale de înțelenire, în aceste porțiuni se depun aluviunile argiloase. Solul înțelenit, are o textură mai grea, dar prezintă importanță mai mare din punct de vedere agricol, pretându-se pentru fânețe și pășuni fiind de asemenea bun și pentru culturi irigate de zarzavaturi. În ceea ce privește versanții deluroși, cu expoziții sudice, au luat naștere două tipuri principale de sol:

Soluri brune de pădure mediu și puternic podzolite, humificate și pseudogleizate, luto-nisipoase către nisipo-lutoase;

Sol erodat, slab humificat (prin culturalizare) și lutos.

3.6.2. Flora

Vegetația locală se încadrează zonei pădurilor de foioase, sub zonei stejarului, cu apariția accidentală a fagului. Pe versanții nordici și estici predomină făgetele pur. Pe dealuri, se găsesc și alte elemente, cum sunt: paltinul, carpenul, mesteacănul etc. sau chiar elemente termofile. Vegetația ierboasă spontană este bogat reprezentată pe fânețe secundare. Astfel, sunt caracteristice pajiști cu asociații floristice: Festuca rubra, Festuca pseudovina, Lotus corniculatus, Trifolium pratense, Trifolium rapens, Medicago sativa etc.

Pășunile naturale au de cele mai multe ori o componență floristică mult inferioară primei categorii. Plante ca Stipa penata, Trifolium arvense, Ononis spinosa au o valoare nutritivă scăzută, corespunzătoare în general vegetației de silvostepă Peisajul fiind umanizat, și-a pierdut din aspectul natural pe care îl mai păstrează doar pe suprafețe reduse, de obicei nefavorabile agriculturii. Se mai pot întâlni în această zonă și arbuști care se dezvoltă foarte bine, dintre aceștia cei mai caracteristici fiind: Roșa canina, Prunus spinosa. Culmile dealurilor sunt în multe locuri acoperite de păduri, iar povârnișurile cuprind livezi de pomi sau vii în această zonă, se dezvoltă zăvoaie tinere de luncă pe suprafețe reduse, mărginind râul, caracterizate prin predominanța esențelor moi: salcia, mai puțin plopul și răchita, precum și pajiști cu iarba câmpului și coada vulpii.

3.6.3. Fauna

Fauna cuprinde specii de: mamifere (capra neagră, cerbul, căpriorul, ursul, lupul, mistrețul, vulpea, iepurele, veverița), păsări (brumărița, mierla gulerată, sturzul de piatră, ciocârlia, potârnichea, gaița), reptile (șerpi, șopârle, broaște) și pești (păstrăv, crap).

Fig. 12.Fauna zonei de studiu (http://ro.wikipedia.org/wiki/Jude%C8%9Bul_Sibiu#Flora_.C8.99i_fauna)

3.7.Situație economică

Activitatea economică principală este comerțul si producția vegetală.

CAPITOLUL IV

PREZENTARE GENERALĂ a fermei de ovine ștefan Andreea, din sat șalcău, comuna mihăileni, județul sibiu

Ferma de creștere și exploatare a ovinelor este de tipul morfoproductiv mixt, lână grosieră, lapte, pielicele si carne, se află în satul Șalcău, comuna Mihăileni, la 50 de km de județul Sibiu. Este o afacere de familie începută de tatăl meu în anul 1984. Ferma este compusă dintr-un efectictiv de 440 capete ovine din rasa țurcană.

Actualul efectiv a pornit de la 20 capete ovine și 30 capete caprine în anul 1985, iar prin înmulțire s-a ajuns la 300 capete ovine și 130 capete caprine în anul 2010, după care am vândut caprele și am achiziționat ovine, ajungând în anul 2014 cu un efectiv de 440 capete ovine adulte, din care 15 berbeci și 425 femele din rasa Țurcană.

În prezent avem un saivan de 842 m².

Fig.13. Fotografii saivan (foto. orig.)

Anul acesta este în construcție un al doilea saivan care respecta normele de bunastare a animalelor.

Tabelul 1 0

SUPRAFAȚA DESTINATĂ ANIMALELOR CONFORM NORMATIVELOR ÎN VIGOARE

Sursa: http://www.afroda.ro/p_europa/constructia_grajd_oi_capre.pdf

Saivanul va fi compartimentat în boxe individuale, boxe colective și boxe pentru refugiul mieilor.

Boxele individuale special amenajate doar pentru oaie și miel prin panouri demontabile.

Boxa colectivă cuprinde mame în diferite stări fiziologice în raport cu gradul de avansare a gestației, boxe pentru oi si miei pentru cele două categorii de miei respectiv miei mijlocii și miei zburați pentru a evita strivirea lor.

Boxa pentru refugiul mieilor este separată de maternitate, aici li se pune mieilor furaje de calitate.

Construcția este suportată din fondurile familiei.

Furajarea în cadrul adăpostului se face manual, iar adăparea se face la troacă cu apă din fântâna din apropierea grajdiului.

Principalul obiect de activitate în cadrul Fermei Mihaela Todecieste agricultura, având ca activitate principală creșterea animalelor și procesarea produselor lactate, și ca activități secundare : cultivarea plantelor furajere.

Produsele obținute din procesarea laptelui de la ovine sunt telemea de oaie, caș, urdă, lapte de consum.

În prezent ferma ocupă o suprafață de 115 ha din care 100 ha pașuni și fânețe și 15 ha teren arabil.

Terenul este arendat de la Consiliul Local 67 ha și de la oamenii din sat 48 ha. Datorită serviciilor de mecanizare se asigură cultivarea și întreținerea pământului.

Ferma este de tip familiar, având doar 2 angajați iar restul activităților desfășurate sunt de către membrii familiei Mihaela TodeciElena.

Creșterea ovinelor pentru lapte se practică în ferma Mihaela Todeciconform cu cerințele impuse de standardele europene.

Ferma Mihaela Todecidispune de următoarele ultilaje: tractor, plug, disc, cositoare, presă pentru ușurarea muncii în cultivarea terenului.

4.1. Sistemul de furajare a ovinelor din cadrul fermei Mihaela TodeciElena, sat Șalcău, comuna Mihăileni, Județul Sibiu.

Sistemul de hrănire practicat în cadrul Fermei Mihaela Todecieste condiționat de modul cum variază diferitele sortimente de furaje ce intră în compoziția rației în cursul anului. Astfel, practicăm două sisteme: sistem de hrănire diferențiat sezonier vara și sistem de hrănire din stoc iarna.

4.1.1. Hrănirea ovinelor în sezonul de vară

Sezonul de vara din fermă este cuprins în intervalul de la 30 martie până la 1 noiembrie în funcție de condițiile climatice ale fiecărui an. Exprimarea capacității productive a oilor necesită asigurarea unor cantități suficiente de nutreț verde pe toată durata sezonului urmărindu-se ca hrănirea exclusivă cu nutreț verde care începe primăvara cât mai devreme, să se prelungească până toamna târziu. Trecerea de la regimul de hrănire specific iernii la cel de vară se face treptat pentru evitarea deranjamentelor gastro-intestinale întrucât nutrețul verde are puternic efect laxativ. Cu o săptămână înainte de scoaterea oilor la pășune micșorăm cantitatea de fân din rație și mărim cantitatea de suculente conservate. Înainte de administrarea nutrețului verde oile vor primi un tain de fân sau de grosiere. Pe pășune durata pășunatului va crește trepat de la o oră în prima zi la 7-8 ore la sfârșitul săptămânii.

Furajarea animalelor se face în timpul verii prin pășunat la discreție pe pășunile din jurul saivanului, aflate în extravilanul localității Șalcău.

Fig.14. Turma de ovine la pășune (foto. orig.)

Tehnologia de hrănire prin pășunat o aplicăm în cadrul fermei prin practicarea pășunatului pe pășunile permanente având ca avantaj un necesar de forță de muncă redus precum și echipamente minime pentru recoltare, transport și administrare a nutrețului verde. Are efect favorabil și asupra sănătății ovinelor,dar prezintă dezavantajul că pierderile de nutreț verde sunt mari prin călcare, pășunat selectiv. Are avantajul gunoirii locului cu dejecții

Odată cu înaintarea în vegetație conținutul în celuloză crește, iar valoarea nutritivă scade impunând suplimentarea cu alte nutrețuri.

4.1.2 Hrănirea ovinelor în sezonul de iarnă

Stabulația este procedeu de întreținere și hrănire a animalelor prin menținerea lor în grajd pe perioada de iarnă sau pe întreaga perioadă de creștere, de îngrășare, de mulgere etc. (Sursa:http://www.dexonline.news20.ro/cuvant/stabulatie.html)

Stabulația durează de la 1 noiembrie până la 30 martie aproximativ 150 zile.

În această perioadă hrănirea oilor se face cu nutrețuri de volum conservate și supliment de făinuri, trecerea de la hrănirea de vară la cea de iarnă făcându-se treptat pe parcursul unei săptămâni pentru evitarea deranjamentelor digestive.

Fig.15.O parte din efectivul fermei proprii în timpul stabulației (foto. orig.)

4.2.Calcul economic privind rentabilitatea Fermei de ovine din sat Șalcău, comuna Mihăileni, județul Sibiu, pe anul 2013

Tabelul 11

VENITURI REALIZATE PE ANUL 2013

Tabelul 12

CHELTUIELI REALIZATE PE ANUL 2013

Rezultatul brut îl aflăm scăzând din venituri, cheltuielile.

Vb= V-C=212920-120580=92340 LEI

Venitul brut realizat de ferma persoanei fizice Stefan Andreea Elena pe anul 2013 a fost în valoare de 92340 lei

4.3.Producțiile obținute în ferma proprie

Laptele obținut este de aproximativ 280 litri/zi. Acesta este procesat în întregime și obținem 50 Kg de telemea de oaie pe zi, care este vândută cu 15 lei/Kg la un distribuitor particular. În perioada de vară pentru obținerea unui Kg de brânză telemea se folosesc 4,5 l de lapte, iar în perioada de toamnă pentru un Kg de brânză se folosesc 3,5 litri de lapte. Mulsul se face manual de către 3 sau 4 mulgători, în găleți speciale de inox cu capacitatea de 15 litri. Perioada de muls este cuprinsă între lunile aprilie-octombrie. Laptele este transportat apoi în bidoane speciale de inox (fig. 19.). În vederea coagulării laptelui pentru obținerea brânzeturilor folosim cheag bio de proveniență franceză. Pe toată perioada procesului de mulgere, transportul și valorificarea laptelui sunt respectate condițiile de igienă impuse într-o stână tradițională.

Laptele muls este colectat în bidoane de aluminiu de 25 de litri și este valorificat sub formă de produs tradițional de brânză de tip Telemea, Caș, produse în cadrul fermei.

Fig.16.Pregătirea oilor de muls (foto. orig.)

Fig.17.Mulsul ovinelor (foto. orig.)

Fig.18. Depozitarea laptelui si aducerea acestuia la temperatura optimă de închegare (foto.orig.)

4.3.1.Cașul produs în ferma de ovine din sat Șalcău, comuna Mihăileni, Județul Sibiu

După strecurarea laptelui se adaugă cantitatea de cheg în funcție de cantitatea de lapte, se amesteca bine cu lopata de lemn din dotare, apoi se lasă circa 20 de minute pentru a se coagula.

După acest interval de timp se zdrobește bine cu mâna, iar cazeina se depune la fund, se lasă 5 minute pentru depunere, după care cu mâinile se strânge toată într-o parte a cazanului.

Se ia tifonul de 2 colțuri, se introduce în vasul cu coagul și se răstoarnă coagulul format pe tifon, după care îl punem în crintă.

În crintă presăm bine cu mâna pe tifon, pentru a se scurge o cantitate cât mai mare de zer, după care întindem tifonul în crintă și zdrobim cu mâna cașul format. Pe urmă se adună tifonul în jurul lui, și se presează cu mâna din nou.

Acest lucru se repetă de două ori.

După ce învelim cașul în tifon se face un nod la unul din capete pentru a putea sa-l ridicam, ca să reluăm operația de presare.(fig. 23. )

După ce constatăm că a rămas o cantitate mai mică de zer se face nod și la celălalt capăt și se lasă la scurs, vezi figura de mai jos.

După 2 zile, cașul astfel obținut se poate servi ca și caș proaspăt, sau sub formă de brânză frămăntată, după alte 5 zile de maturare.

Fig.19. Pregătirea cheagului (foto. orig.)

Fig.20.Strecurarea și închegarea laptelui (foto.orig.)

Fig.21. Zdrobirea coagulului pentru a face telemea și caș(foto.orig.)

Fig.22. Etapele de procesare a cașului (foto. orig.)

4.3.2 Brânza telemea produsă în ferma de ovine din sat Șalcău, comuna Mihăileni, județul Sibiu

Procedeul clasic – original de preparare a brânzei telemea diferă de celelalte sortimente de brânzeturi prin modul de prelucrare a coagulului și maturarea-păstrarea brânzei, care se fac în putini umplute cu saramură.

La prepararea brânzei telemea se folosește lapte de oaie proaspăt, care trebuie bine strecurat, deoarece laptele de oaie se recoltează în condiții igienice mai puțin bune, pentru eliminarea diferitelor impurități, care pot trece în el, mai ales în timpul mulsului. Dacă laptele nu este bine strecurat nu se poate obține o brânză de calitate.

Pentru coagulare, laptele crud se trece în cazane de plastic, de diferite capacități, în funcție de cantitatea care se prelucrează. În trecut se foloseau vase de lemn, care prezentau dezavantajul spălării greoaie și nu asigurau un grad corespunzător de igienă.

Ĩnainte de coagulare, laptele se încălzește la o anumită temperatură, în funcție de sezon: vara temperatura este de 26-28°C, iar în perioada de iarnă de 30-32°C. După ce s-a pregătit soluția de cheag în cantitate corespunzătoare se toarnă peste laptele din cazan și se amestecă cu o lopată de lemn, cu mișcări circulare într-un sens și în sens invers, timp de 1-2 minute, după care se lasă în repaus pentru coagulare. Durata de coagulare variază între 15 și 20 de minute. Peste cazan se așează un capac de lemn și se acoperă cu o sedilă curată. În timpul iernii când temperatura încăperii în care se face coagularea laptelui este mai scăzută (sub 15°C), se acoperă și cu o pătură groasă.

În timp ce laptele coagulează se pregătește crinta, cu celelalte ustensile necesare prelucrării coagului. Crinta pe care se prelucrează coagulul de brânză este din inox, cu lățimea de 1 m și lungimea de 2-3 m; peretele care formează marginea crintei are înălțimea de 0,8-0,9 m ușor înclinată, pentru a asigura scurgerea zerului. Pe crintă se așează formele de plastic, care sunt umplute cu cuagul marunțit, pentru evitarea spațiilor libere rămase între bucăți.

Se lasă coagulul în formă pentru scurgerea zerului, timp de 10-15 minute, în funcție de consistența lui și temperatura camerei. În cazul când se prelucrează un coagul mai moale sau temperatura camerei este mai scăzută (sub15°C), este necesară o perioadă mai lungă pentru scurgerea zerului. După 10-15 minute formele se întorc, operație ce se efectuează de 4 ori la intervale de câte 10 minute,după care se scoate telemeaua din forme și se trece în uluc unde are loc sărarea primară. În uluc brânza se lasă 4-5 ore, verificarea cantității de sare din uluc se face cu ajutorul unui ou.

După acest interval de timp brânza se pune într-o putină de obicei confecționată din lemn de brad.

Modul tradițional de a verifica dacă saramura este destul de sărată este următorul: în uluc se scufundă un ou de găină proaspăt, dacă acesta plutește singur la suprafață atunci se consideră că saramura este destul de sărată dacă oul nu plutește atunci se mai adaugă sare.

Fig.23.Etapele de procesare a brânzei Telemea și saramura de păstrare a acesteia (foto. orig.)

Capitolul V

Concluzii

În familiile tradiționale de crescători, la care oieritul a fost moștenit de la bunici și străbunici există o preocupare permanentă pentru această activitate, iar în familiile cu mai mulți copii cei care nu au înclinații spre studiu sunt opriți în gospodărie pentru a se ocupa de oierit și a duce tradiția familiei mai departe. În familia nostră creșterea oilor este o tradiție de peste 30 de ani. Prin urmarea studiilor universitare și însușirea cunoștințelor în domeniul zootehnie, doresc să vin în sprijinul familiei pentru îmbunătățirea tehnologiei de creștere, de valorificare a produselor și de obținere a unor beneficii financiare de pe urma acestei îndeletniciri (oieritul).

Meseria de cioban nu este una ușoară, de aceea în vederea sporirii profitului pe lângă trei din membrii familiei care se ocupă în permanență de efectivele de ovine ale familiei am apelat și la ciobani cu experiență. Retribuția unui cioban la ora actuală este cuprinsă între 1.000-1.200 lei, iar noi în cadrul fermei avem 2 ciobani care se ocupă permanent de turmă. Problema actuală cu care se confruntă crescătorii este lipsa ciobanilor deoarece cei cu experiență sunt greu de găsit pentru că mulți au plecat în străinătate unde sunt plătiți mult mai bine.

Zona în care este amplasată ferma este una propice creșterii și exploatării ovinelor din rasa Țurcană. Cele 7 luni de pășunat exclusiv pe terenurile din proprietate fără a veni cu un aport de hrană pentru efectivul de animale dovedește că oieritul în zonă este propice. Suprafața de pășune din cadrul fermei este îndestulătoare norma prevăzută de 10 oi la un hetar de pășune este îndeplinită. Diferența de pășune ce o avem în exploatare permite creștere efectivului de ovine în următorii ani cu peste 400 de capete.

Efectivul de ovine al fermei mele este de 440 de capete ovine adulte cu perspective de mărire. După analiza financiară a veniturilor și cheltuielilor din cadrul fermei pot concluziona că afacerea este una profitabilă iar în anul 2013 am reușit să obținem un venit satisfăcător.

BIBLIOGRAFIE

BĂIA GH., 1972 – Alimentația animalelor domestice, Ed. Didactică și Petagogică, București

BOGDAN A.I., și col. 1982 – Reproducția animalelor în fermă. Ed. Scrisul Românesc, Craiova

CRETA, V., MORAR, R., CULEA, C., 1993 – Zootehnie generală, Ed. Veterinară, București

CULEA, C., 1995 – Zootehnie specială, Ed. Veterinară, București

DRĂGĂNESCU C., 1984, Exploatarea animalelor – Ecologie aplicată, Ed. Ceres, București

DRÂNCEANU D, 1994.- Alimentația animalelor. Ed. Euroart, Timișoara

DUMITRESCU I., BOGDAN A., NOFOFNITA M., TURLIUC O., 1965 – Reproducția animalelor, Ed. Agro-Silvivă, București

MARIN I., și col., 1977– Rezultate privind calitatea pielicelelor Karakul la metiși, F1Karakul x Țurcană albă. Lucr. Șt., Palas, vol. ΙΙΙ

MAYER R. și col., 1977,– Înșușirile carcasei la miei din rasele Merinos Transilvănean, Țigaie și Țurcană în diferite stadii de îngrășare. Lucr. Șt., Palas, vol. ΙΙΙ.

MOISE Șt., și col., 1977, – Stabilirea momentului optim de valorificare a mieilor supuși îngrășării la rasele indigene. Lucr. Șt., Palas, vol.ΙΙΙ

MOISE C., 2011, Zootehnie ecologică, note de curs

MOLDOVAN, G., RADU, A., TEMIȘAN, V., 1989, – Aprecierea valorii productive a animalelor după exterior, Ed. Academiei Agro-Silvice, București

NEUMENN ELENA, PADEANU I, 1983. – Îndrumător practice la Tehnologia Creșterii Ovinelor, IAT Timișoara

PĂCALĂ N., 2000 – Biologia reproducerii animalelor domestice. Ed. Mirton, Timișoara.

PĂDEANU I., GHIȘE Gh., VOIA S., 1997,– Cantitatea de lapte marfă la oile de rasă Țurcană crescute în zona Banatului. Lucr. Șt. Zoot., vol. 30 Timișoara

PĂDEANU, I., 2002, – Producțiile ovinelor și caprinelor, Ed. Mirton, Timișoara

POPA, C., 2007,- Istoria și civilizația unui sat din Mărginimea Sibiului, Ed. Etape, Sibiu

SANDU Gh. 1993, – Inginerie în exploatarea ovinelor. Ed. Altus-D, București

STANCIU M., BAHCIVANGI Șt., MOISE C., 2011, Zootehnie, curs, Editura Universității “Lucian Blaga” din Sibiu

ȘTEFĂNESCU Gh., DORN F., DOMOKOS Gh., GABRIELA DORN, 1995,– Creșterea ovinelor în fermele nici și mijloci. Ed. Altus-D, București

TAFTǍ V.,1992, Potențialul genetic al rasei Țurcană. Revista creșterii Animalelor, nr.5

TAFTĂ V. ,1998,– Tehnica evoluării performanțelor productive la ovine. Ed. Ceres

TAFTĂ, V., 1982 – Tehnologia creșterii ovinelor, Ed. Did. Și Ped. București

TAFTĂ, V., VINTILA, I., ZAMFIRESCU, S., 1998 – Tehnologia creșterii și ameliorării ovinelor, Ed. Academiei de Științe Agricole, București

TAFTĂ V., 2010 Creșterea ovinelor și a caprinelor, Editura Ceres, ediția a II-a, București, pag.15-20

VLAD IULIAN, 2004, Bazele tehnologice ale zootehniei,Editura Universității “Lucian Blaga” din Sibiu, pag.144-155

http://www.mapam.ro/ro/cresterea-animalelor/ovine-si-caprine.html accesat în data de 03.06.2014la ora 11:40

http://www.primariamihaileni.ro/comuna/cadrul-natural/ accesat în data de 14.04.2014la ora 17:00

https://www.google.com/maps/@45.9561781,24.3617595,2233m/data=!3m1!1e3 accesat în data de 03.06.2014 la ora 21:50

http://lpis.apia.orig..ro/ accesat în data de 06.04.2014 la ora 14:19

http://ro.wikipedia.orig./wiki/R%C3%A2ul_Calva accesat în data de 23.03.2014,la ora 16:30

http://www.dexonline.news20.ro/cuvant/stabulatie.html accesat în data de 12.05.2014 la ora 15:15

http://ro.wikipedia.org/wiki/Jude%C8%9Bul_Sibiu#Flora_.C8.99i_faunaaccesat în data de 06.06.2014 la ora 14:10