Prezenta Bisericii In Slujirea Omului Interior Preview C1 [620827]

PREZENȚA BISERICII
ÎN SLUJIREA OMULUI
ȘI A SOCIETĂȚII
TEMEIURI TEOLOGICEArhim. Lector Univ. Dr. CALIOPIE ICHIM

3INTRODUCERE
Omul, creația întreagă și tot ce ține de om și de creație sunt
opera mâinilor lui Dumnezeu și țin de puterea lui Dumnezeu
și vorbesc omului despre Dumnezeu însuși, Creatorul Proniatorul, avân –
du-și deci începutul și existența, dăinuirea și relația dintre ele într-un întreg
bine legat și susținut, vorbind de Creatorul lor și de existența lor în timp
și spațiu. De-a lungul timpului, și fiind pentru om și în slujba omului,
a vieții și mântuirii omului, începând de la creație și durând în veci, prin
puterea lui Dumnezeu; omul fiind stăpân și împărat a creației înseși, pus
de Dumnezeu să se bucure și să stăpânească peste întreaga creație, dar tot
cu puterea lui Dumnezeu însuși și din porunca lui Dumnezeu, cum o să
vedem în cele ce urmează.
Creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul are înlăuntrul
ființei sale setea de cunoaștere și de apropiere de ființa divină, infinitul
absolut. Omul nu este un animal „evoluat”, ci are menirea de a umaniza
creația prin părtășia la slava chipului dumnezeiesc, de a o face transparentă
la slava divină. Creația are temeiul și împlinirea în icoana omului îndumne –
zeit, căci, înainte de căderea omului în păcat raportul dintre Dumnezeu și
om era un raport de armonie. De asemeni, exista armonie între om și natură.
Blândețea omului nu alunga animalele din preajma sa. Orgoliul nu întina și
nu înjosea natura. Un mare simț al solidarității îi dădea o pace cu întreaga
creație. Dreptul de stăpânire al omului asupra naturii este pus în legătură
cu creșterea morală continuă a acestuia, cu dezvoltarea și îmbogățirea lui
spirituală. Sfântul Vasile cel Mare nu a elaborat un sistem antropologic
propriu-zis, o antropologie independentă, elemente pe care le-a integrat
în viziunea sa soteriologică. Căci, omul a fost creat nu atât pentru sine,

4
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimcât mai ales pentru comuniunea cu Dumnezeu. Este o antropologie sacră,
unde pornești de la Dumnezeu și te întorci la Dumnezeu. Întrucât, omul
este tratat aproape întotdeauna în perspectiva raportului său cu Dumnezeu
și invers, s-ar putea spune că, Sfântul Vasile ne-a lăsat o teantropologie.
Existența omului ieșită din mâinile lui Dumnezeu este prezentată ca
o unitate desăvârșită a trupului și a sufletului până în momentul căderii,
când apare dialectica somatopsihică, lupta sfâșietoare în contextul păca –
tu lui, care se află în umbra istoriei.
Omul este stăpânul tuturor prin rațiunea sa, prin libertatea și
dragostea sa, iar teologia înseamnă dorința omului de a-L cunoaște pe
Dumnezeu. Însă Dumnezeu nu poate fi cunoscut ca un obiect, ci El este
Subiectul prin excelență. O persoană nu poate fi cunoscută ca obiect, ci
doar, prin unirea cu aceasta. Nu există cunoaștere decât în măsura în care
există unire. Dumnezeu S-a unit cu umanitatea pentru ca ea, să poată, să-L
cunoască. Dacă, omul ar fi fost creat de la început nemuritor, el ar fi fost
creat dumnezeu. Pe de altă parte dacă el ar fi fost creat muritor, ar fi părut
că Dumnezeu este pricinuitorul morții sale. El nu a fost creat nici muritor,
nici nemuritor, ci capabil de amândouă prin mijloacele care ne sunt date
de către Sfânta noastră Biserică. Omul a fost înzestrat de Dumnezeu cu
toate puterile fizice și spirituale necesare ajungerii la menirea sa. Starea
primordială a omului a fost o stare de perfecțiune relativă și fericire, omul
„fiind chipul și mărirea lui Dumnezeu” (I Corinteni 11, 7). În Rai omul
începuse să lucreze la veșmântul asemănării având la dispoziție ansam –
blul puterilor dumnezeiești ce se aflau în chipul lui Dumnezeu din acesta.
Căderea omului nu a fost totală, iremediabilă, chipul lui Dumnezeu din
om nu a fost distrus ci s-a alterat, pentru că, în om a rămas voirea binelui.
Pus în situația de a alege între comuniune și posedare, omul a ales pe
cea din urmă. Din cauza ispitei Satanei, el s-a legat de lucruri ignorând
persoana lui Dumnezeu, iar fapta izvorâtă dintr-o iubire auto-latră sau
orientată spre o realitate închipuită, presupusă, sau iluzie este deodată,
păcat și cădere. Păcatul devine, așadar o rupere a sistemului de raporturi
normale, în care omul a fost constituit în faptul creației, ruptură la toate
nivelurile: intelectual, moral și religios.
Originea păcatului strămoșesc se află în neascultarea protopărinților
noștri, Adam și Eva, care au nesocotit voința divină, călcând porunca lui

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice5Dumnezeu, de a nu mânca dintr-un anumit pom, pomul cunoștinței binelui
și răului. Dumnezeu s-a folosit de pomul cunoștinței binelui și răului
pentru a verifica mișcarea omului, spre El sau, în direcție opusă și de aceea
a dat o unică poruncă. Ascultarea poruncii trebuia să fie deodată și semnul
deciziei libere și conștiente a omului de a se supune lui Dumnezeu, dar,
și mijlocul de întărire a voinței libere pe calea spre îndumnezeire. Omul
a fost creat pentru a se îndumnezei, dar, păcatul a produs devierea de la
acest scop. Ființa păcatului strămoșesc constă în nesupunere și neascultare,
neîncre dere și nerecunoștință, toate acestea având la bază mândria, prin-
cipiul propriu al păcatului.
Omul este o ființă dihotomică, trup material și suflet spiritual; el apar –
ține atât lumii materiale cât și celei spirituale. Atât trupul cât și sufletul
au un rol foarte important în urcușul mistic, la transformarea chipului
în asemănare. Sinergia trupului și a sufletului, urmând epectaza sfințe –
niei, are ca efect îndumnezeirea omului în Iisus Hristos. Față de opțiunea
materialistă a omului contemporan pentru care nu există, decât ceea ce se
vede, Biserica susține pe temeiul Revelației divine, unitatea și complexitatea
creației lui Dumnezeu. Credința Bisericii în existența îngerilor, în conver –
gența și solidaritatea lor cu creația văzută, este răspunsul duhovnicesc la
criza contemporană a secularizării. O viață dominată de vizibil și palpabil
în care totul este util și acaparat în acelați timp e o risipă fără sens, în goana
după nimicuri. Afirmația că, cele văzute se întemeiază pe cele nevăzute, că
lumea are un fundament duhovnicesc, umple de semnificație viața umană
nu prin conferirea unui sens menit a-l scoate pe om temporar din criză, ci
prin revelarea sensului autentic de a fi al existenței. Numai știind despre
aspectul nevăzut al creației, omul poate fi pus în gardă în ce-l privește pe
dușman și poate spera și trăi în convingerea că cele ce se văd sunt relative și
că omul trebuie să-și adune comoară în cer.
Cosmologia Bisericii nu este circumstanțială, ci întemeiată profund
în Revelație: adevărul Bisericii despre lume nu vine de la oameni, ci de la
Dumnezeu creatorul lumii. Această concepție despre lume e concentrată
în imagini simbolice în primele două capitole ale Cărții Facerii. Inspirat
de Duhul Sfânt profetul Moise a descris începutul lumii potrivit puterii de
înțelegere a evreilor, însă acest text, pe de o parte distanțându-se radical
de  cosmologiile păgâne (nașterea lumii) își păstrează, pe de altă parte

6
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimo  infinită actualitate. Îndrăznind, așa cum au făcut și Sfântul Vasile cel
Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur la vremea lor, putem spune că astăzi la
peste 1500 de ani după ei, suntem capabili să înțelegem mai deplin, din
perspectiva științei contemporane, valabilitatea eternă a referatului biblic
despre facerea lumii. Afirmația inițială „La început a făcut Dumnezeu
cerul și pământul. Și pământul era netocmit și gol. Întuneric era deasupra
adâncului și Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor. Și a zis
Dumnezeu:” (Facerea 1, 1-3), arată originea lumii în voința creatoare a
lui Dumnezeu, unitatea și complexitatea creației, întemeierea spirituală și
rațională a acesteia. Acel „la început” este gândul lui Dumnezeu despre
lume; Dumnezeu a gândit și a iubit lumea înainte ca ea să fie; el nu a
fost forțat să o aducă la existență. Lumea este semnul libertății iubitoare
a creato rului. Aceste trei versete descriu, în imagini comune nouă, ceva ce
depășește orice experiență umană. Acest „ceva” e numit astăzi „zidul lui
Plank” și se referă la uriașa concentrare de energie care a premers începu –
tului lumii. De altfel, „apele” peste care se purta Duhul, erau un ocean de
energie, iar acest ocean era „pământul netocmit” creat de Dumnezeu din
nimic și din care avea El să aducă la existență întreg universul vizibil.
Afirmarea prezenței Duhului Sfânt și indirect a Logosului „și a zis
Dumnezeu” arată nu numai baza duhovnicească a creației, ci și implicarea
ordonatoare a lui Dumnezeu în toată viața și mișcarea creației. Este ceea ce
delimitează referatul biblic de evoluționism. Scriptura nu neagă mișcarea
creației, evoluția ei, ci faptul că aceasta s-ar fi realizat haotic. Aducerea
la existență a lumii s-a realizat treptat în 6 etape numite de Moise „zile”.
Motivația acestui termen e nu una cronologică, ci din nou simbolică: ziua
este timpul acțiunii, al muncii. „Zilele” facerii, arată că, Dumnezeu a muncit,
că de la El vin toate. Planul unei „zile” este în linii mari același. Dumnezeu
„zice”, adică exprimă concret un gând, o rațiune; această exprimare e însăși
aducerea la existență a ființei gândite de El – Psalmismul zice: „El a zis și
s-au făcut”. Facerea prin „Cuvânt” (Ioan 1, 2) arată raționali tatea, sensul,
structura logică a fiecărei făpturi. Dumnezeu apreciază apoi făptura respec –
tivă „și a văzut Dumnezeu că e bună lumina” (Facerea 1, 4), comparând-o
cu gândul pe care Dumnezeu l-a avut despre acel lucru; conformitatea
dintre făptură și gând arată că, lumea e logică și deci, bună  – termenul
grecesc utilizat fiind – frumoasă.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice7Dumnezeu a pus nume acelei făpturi, adică i-a recunoscut sensul și
funcția. Fiecare „zi” se încheie cu afirmația „și a fost seară și a fost dimi –
neață”, elaborarea din ce în ce mai complexă a lumii, căci fiecare „zi” e
implicată în cea anterioară și fiecare „zi” e un pas înainte față de ceea ce
a fost. Faptul că, această schemă de lucru se regăsește în toate „zilele”
reafirmă mișcarea controlată a lumii. „Și a zis Dumnezeu să fie lumină. Și
a fost lumină” (Facerea 1, 3). Lumina, Dumnezeu a făcut lumina; este înce –
putul pământului, lumea văzută care mai înainte „la început” era inconsis –
tent „netocmit și gol” (Facerea 1, 2). Știința contemporană vorbește despre
BING-BANG, marea explozie inițială, ca început energetic al universului.
„Și a zis Dumnezeu: Să fie tărie prin mijlocul apelor și să se despartă ape
de ape. Și a fost așa” (Facerea 1, 6. E vorba de un moment din geologia
planetară a Terrei; separarea „apelor de sus” de „apele de jos” prin „tărie” este
efectul gravității ce se poate numi puterea lui Dumnezeu care ține pământul
spânzurat în neant. Ca atare apele de jos arată oceanul pri mordial, care după
cum afirmă știința, acoperea în întregime planeta; apele de deasupra „tăriei”
nu sunt mediul lichid, în care atârnă pământul și stelele, ci atmosfera. „Să
se adune apele cele de sub cer la un loc și să se arate uscatul. Și a fost așa”
(Facerea 1, 9). Separarea uscatului de ape, formarea continentelor este un
alt efect al gravitației care a pus în mișcare inima pământului determinând
mișcările tectonice.
Dumnezeu creează vegetația  – materia nevie e organizată altfel de
Dumnezeu. Crearea vieții este un punct de cotitură în mișcarea universului,
arătând care este însuși sensul de a fi al acestuia. Îngerii au cântat împreună
cu stelele, atunci când Dumnezeu a creat viața pe pământ (Iov 38, 7). Este
prima dată când, Scriptura afirmă capacitatea mișcării naturale a creației:
binecuvântarea rodniciei plantelor arată că, totul vine de la Dumnezeu, însă
nefăcând abstracție de puterile inerente făpturii. „Să fie luminători pe tăria
cerului ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte” (Facerea 1,
14). Moise a consemnat existența aștrilor abia acum pentru că numai prin
apariția vieții, aceștia își împlineau menirea; ca atare ei nu sunt numai aștri,
ci mai ales „luminători” sensul lor este întreținerea vieții. Abia acum din
acțiunea conjugată a luminătorilor și a plantelor, fotosinteza, atmosfera se
oxigenează pentru a putea găzdui și alte ființe. „Să mișune apele de vietăți,
ființe cu viață în ele și păsări să zboare pe pământ pe întinsul tăriei cerului”

8
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichim(Facerea 1, 20). Viețuitoarele din apă și cer. Știința spune că, viața s-a născut
în apă. „Să scoată pământul ființe vii, după felul lor, animale târâtoare și fiare
sălbatice după felul lor” (Facerea 1, 24). Animalele de uscat și omul. Faptul
că, Moise arată că, Dumnezeu a creat animalele sălbatice și domestice
indică de la început rațiunea de a fi a fiecăruia. „Să facem om după chipul
și după asemănarea noastră” (Facere 1, 27). Necunoscând pe Dumnezeu,
filosofi n-au pus la temelia creației o cauză rațională, ci ideile lor despre
facerea lumii sunt concluziile neștiinței lor inițiale despre Dumnezeu. De
aceea, unii pentru a explica facerea lumii, au alergat la ipoteze materiale,
atibuind elementelor lumii cauza creării universului; alți și-au închipuit
că natura celor văzute este formată din atomi, corpi indivizi bili, molecule
și pori, corpi indivizibili, care, când se unesc unii cu alții, când se despart
unii de alții; și astfel duc la neșterea și distrugerea existențelor din natură.
Corpurile, la rândul lor, care dăinuiesc mai mult, își au cauza dăinuirii lor
în unirea mai tranică a atomilor.
Dumnezeu a creat pe de o parte lumea inteligibilă a îngerilor, iar pe de
alta lumea sensibilă care au stat multă vreme separate însă, ele s-au întâlnit
în OM, care e consubstanțial ambelor, adică solidar prin suflet cu lumea
nevăzută și prin trup cu lumea văzută. Omul are în felul acesta o poziție
cu totul specială în mijlocul creației ca preot al întâlnirii dintre cele două
aspecte ale ei, dar, și a întâlnirii dintre întreaga creație cu Dumnezeu: acela
de a păzi unitatea și integritatea creației și de a o lucra adică de a i-o oferi
transfigurată lui Dumnezeu.
Scriptura notează că, o dată cu facerea omului Dumnezeu a încetat
opera creatoare și a intrat în „odihnă”, termen ebraic ce înseamnă – „a sta
pe ceva” sau „a rămâne undeva”; această etimologie stă la baza Bisericii
Ortodoxe într-un Dumnezeu omniprezent și atotțiitor al credinței prin
energiile sale necreate. Dumnezeu nu a coborât în lume pentru a se iden –
tifica în sens panteist nici nu s-a îndepărtat de la un sens dualist. Sfinții
Părinți interpretează această prezență a lui Dumnezeu în creație ca fiind
un nou mod al lucrării sau acțiunii divine numit pronie sau providență.
Dumnezeu nu se limitează la a-și contempla din afară creația „A văzut
Dumnezeu că toate sunt foarte bune” (Facerea 1, 31), ci se implică în viața
făpturii, a universului susținut în existență și iraționalitate sau cum spun
Sfinții Părinți: în granițele frumuseții.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice9Potrivit Sfinților Părinți ziua a 7-a, a început cu așezarea primilor
oameni, în Paradis și se va sfârși la a doua venire a lui Hristos, e un alt argu –
ment că zilele nu reprezintă un timp de 24 de ore, ci etape ale creației. Deci
iconomia divină are două etape: odihna lui Dumnezeu, în creație, pentru a
pregăti odihna creației în Dumnezeu. E vorba de taina zilei a 7-a pe care
Sfântul Ioan Damaschin în canonul învierii o numește „ziua neînserată a
Împărăției”. Această taină se manifestă paradoxal în Sfânta Liturghie, care
nu e altceva decât, experiența anticipată a Împărăției în mijlocul zilei a 7-a.
Noi, vom vorbi mai pe larg de zilele creației în primul capitol al acestei
lucrări, unde vom explica referatul biblic cu privire la aceasta.
Teologia afirma într-adevăr o intimitate maximă și o înrudire între
om și Dumnezeu, prin denumirea omului ca și „chip si asemănare” a lui
Dumnezeu. În virtutea asemănării maxime ca raport între chip și Arhetip
teologia se socotește îndreptățită să afirme o unitate, o armonie între viața
divină și cea umană. Dacă chipul ar purta în toate ocaziile pecetea frumu –
seții pe care o are Modelul nostru, atunci cu greu s-ar isca între ei vreo
neînțelegere, ci, între ei s-ar dovedi cea mai deplină unire și identitate. Căci,
ce deosebire poate fi într-o Dumnezeire și ceea ce e întru toate asemenea
ei? Doar una singură. Dumnezeirea e necreată, pe când cel asemenea ei
a fost adus la viață prin creație. Dumnezeu a modelat ființa umană privind,
în oglinda înțelepciunii Sale, umanitatea cerească a lui Hristos. Asemănarea
maximă, înrudirea reală și comuniunea de viață a omului cu Dumnezeu ca
dat primordial sunt totuna cu iubirea lui Dumnezeu.
Creștinismul are adevărata dimensiune și experiență a iubirii. Adevărata
iubire este întru Hristos, sub razele mângâietoare ale Duhului Sfânt. Nu se
poate trăi cu adevărat la modul propriu existența și nu se poate iubi curat,
sincer și profund, decât, în Dumnezeu. Numai în credință și cu ajutorul ei
ne descoperim vocația noastră esențială de ființe iubitoare, de ființe care se
dăruiesc și care doresc iubirea semenilor. Credința ne descoperă iubirea în
ceea ce are ea mai bun și nobil: curăția. Duhul Sfânt este Duhul iubirii, al
comuniunii. El luminează și împodobește viața și faptele noastre cu lumina
iubirii. Chiar și faptele mărunte, nesemnificative, dobândesc o altă lumină,
atunci când sunt împodobite cu iubirea de Dumnezeu și de semeni, după
cum chiar și faptele cele mai mari, de slujire a lumii, atunci când nu sunt
făcute în duh de dragoste sinceră și cu smerenie, sunt searbăde, seci, lipsite de

10
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimadevărata lor consistență. Rodnicia, iubirea și viata infinita a lui Dumnezeu,
deși fac existenta lui plenară în El însuși, datorită relațiilor dintre cele trei
Persoane, se pot manifesta și în aducerea la existență și în conducerea spre
Sine a lumii deosebite după ființă de El. Pe de altă parte, iubirea dintre cele
trei Persoane dumnezeiești este singura explicare a creării unei alte existente
decât cea proprie Lor, plenară și necreată dinainte de veci.
Dumnezeu n-ar putea fi Creator dacă n-ar fi bun, iar bun n-ar putea
fi dacă n-ar fi Persoană în relație conștientă cu altă Persoană din veci, mai
bine-zis cu alte două Persoane. N-ar fi creator dacă n-ar fi Treime, dar
și invers: dacă lumea aceasta n-ar fi creată, n-ar fi existat un Dumnezeu
bun, liber și conștient. În acest caz n-ar exista nicăieri bunătate și libertate.
Lumea creată e o dovadă a Unui Dumnezeu bun, liber și conștient. Ea
arată că conștiința, libertatea și bunătatea nu sunt numai niște epifenomene
trecătoare și nesemnificative, totul fiind o legalitate oarbă și inexplicabilă
în originea ei. Actul divin al creării trebuie să fie pe măsura lui Dumnezeu,
trebuie să reprezinte întreagă puterea și iubirea Sa. Este firesc deci să înțe –
legem că facerea lumii, ca act al Iubirii absolute, înseamnă un destin etern
și fericit al creaturii, intrată prin creație definitiv în iubirea lui Dumnezeu.
Faptul că lumea este creată ca mărginită în timp din nimic e solidar
cu faptul că lumea nu vine la existență ca o împlinire a lui Dumnezeu.
Dumnezeu ca existență plenară prin ființă și prin Treimea de Persoane, nu
mai poate fi împlinit. În acest caz lumea ar trebui să existe din veci. Și El
n-ar mai fi atunci propriu-zis Creatorul ei din nimic. Dar, ca și Creator își
arată superioritatea Lui absolută și transcendentă față de o lume care nu-L
poate completa, cu mărginirea și cu totala dependență a existenței ei de
Dumnezeu. A creat-o ca să se bucure și ea de existență prin împărtășirea de
El. Căci orice grad de altă existență se datorează exclusiv Lui. Dumnezeu
se bucură și El de lumea pe care o creează din nimic, dar numai din bună –
tatea Lui, care se bucură de bucuria ei. Bucuria aceasta nu-I este necesară
Lui, dar în nemărginirea bunătății Lui binevoiește să se bucure și alte ființe
de existență și să se bucure și El de bucuria lor și aceasta face să I-o dăru –
iască. Dumnezeu e departe de orice trebuință, dar și de orice pizmuire a
bucuriei altor ființe conștiente de existență. Totuși, această capacitate de
nepizmuire, sau capacitatea de a se bucura de bucuria altora de o existență
pe care El I-o poate da, care arată și ea desăvârșirea iubirii Lui, e un motiv

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice11care explică crearea lor de către El, dar ca o creare liberă. Dumnezeu Cel a
adus cele create la existență fiindcă avea nevoie de ceva, și ca acestea să se
bucure împărtășindu-se pe măsura și pe potriva lor, iar El să se veselească
de lucrurile sale, văzându-le pe ele veselindu-se fără saturare de Cel de care
nu se pot sătura.
Creația este o Biserică de alt chip, nedezvoltată, nedeplin actuali –
zată, având ca ferment în ea Biserica propriu-zisă care o poate ajuta să se
dezvolte până la starea de Biserică actualizată. Biserica penetrează creația
și o transfigurează pentru că în Biserică lucrează Duhul Cuvântului cel
Întrupat prin care a fost creată lumea. Fiind expresie a iubirii dumnezeiești,
lumea descoperă această iubire dând mărturie despre Dumnezeu ființelor
înțelegătoare dintru ea, ca aceste la rândul lor în mod conștient tot mai
mult să-L iubească și să-L preamărească. Ca atare creația lui Dumnezeu
este un proces continuu de realizare și împlinire, prin om ea fiind chemată
să fie o altă formă a slavei Sale. În ea, omul constituit ca un mister teologic
viu este chemat să fie slujitor și preot, sfințitor al ei, spre realizarea împără –
ției lui Dumnezeu prin și întru ea. Nu numai omul, ci și creația încorporată
în el, are ca scop și destin suprema transfigurare și îndumnezeire. Omul nu
se poate înțelege în afara naturii cosmice ceea ce înseamnă că nici natura
nu-și împlinește rostul ei fără om, nici omul nu se poate desăvârși fără să
reflecteze și să lucreze asupra naturii.
Conștiință rațională eternă, el realizează prin deplina comuniune cu
Spiritul Creator, transformarea în trepte a lumii până la totala ei copleșire.
Prin urmare lumea slujește la ridicarea și împlinirea sensului nostru ultim,
la obținerea plenitudinii noastre în comuniune cu Dumnezeu, ceea ce
o face și pe aceasta părtașă la razele Luminii dumnezeiești. Conștient că, în
și prin el se reunește și se întoarce creația la Creator, omul se ajută de lume
ca drum spre Dumnezeu, ca pregătire pentru înțelegerea lui Dumnezeu.
Aceasta este ofranda, ca dar, ce o primește de la Dumnezeu și pe care ca un
slujitor demn și recunoscător o aduce înapoi ca jertfă spre sfințire aceluiași
Dumnezeu. Nu lumea îl duce pe om la Dumnezeu, ci omul duce lumea
la Dumnezeu, el trebuind să depășească lumea și relativitatea ei. Raportul
lumii tainic-nupțial care o unește cu omul ca o feminitate impersonală,
formează cu el un singur trup, universul stând înaintea omului ca o primă
revelație, de el depinzând descifrarea acestuia în mod creator.

12CAPITOLUL I
CREAȚIA LUI DUMNEZEU,
ÎN TIMP ȘI PENTRU
OM, DIN NIMIC, DATĂ
OMULUI, SPRE PĂZIRE
ȘI STĂPÂNIRE
Creația lui Dumnezeu, în timp și pentru om, din nimic, dată
omului, spre păzire și stăpânire, spre bucuria și fericirea omului
este prima parte a lucrării noastre în care vom arăta, că cel mai mare dar
al lui Dumnezeu pentru creatura Sa este însuși crearea lui după „chipul și
aemănarea lui Dumnezeu” (Facerea 1, 26). Sfânta Scriptură începe cu o
afirmație concisă, însă de o importanță foarte mare și anume: „La început a
făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Facerea, 1, 1). Importanța acestei afir –
mații e dublă; pe de o parte tot ceea ce există vine de la Dumnezeu, e creat
de El potrivit unui plan anterior. Nimic din ceea ce există nu e altceva decât
creația lui Dumnezeu. Sfântul Atanasie cel Mare arată că „cele din cer și
cele de pe pământ sunt reductibile la un singur cuvânt – creație”1. Pe de altă
parte e vorba de afirmarea în același timp a unității și a complexității creației.
1 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol. I., Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003, p. 9.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice13Lumea e „cer și pământ” căci ambele sunt creația lui Dumnezeu, iar așa
cum mărturisim, în Simbolul de credință: „lumea nevăzută și lumea văzută”
(Art. 1). Acest început al Scripturii depășește orice cosmologie religioasă
și profană care fie separă între cele văzute și cele nevăzute, fie le confundă.
În timp ce, cosmologia biblică, așa cum e înțeleasă, în Biserica Răsăritului,
distinge între Dumnezeu și creație, între aspectele văzut și nevăzut ale
acesteia, însă nici nu le separă nici nu le confundă. Proprie teologiei și spiri –
tualității ortodoxe sunt, afirmarea convergenței între Dumnezeu și lume,
dar, și între cele nevăzute sau inteligibile „la care ai acces cu mintea”2 și cele
văzute sau sensibile „accesibile prin simțuri”3.
Pentru Sfinții Părinți convergența dintre văzut și nevăzut e de
esență antologică deoarece spiritul și materia au o bază comună și
această bază este Însuși Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată
că lumea nevăzută nu-i o altă realitate, ci temeiul celei văzute, deoarece
lumea nevăzută formează un tot, un întreg împreună cu lumea văzută. De
aceea aspectul nevăzut al creației constă în raționalitatea internă a făptu –
rilor cât și, în universul eminamente spiritual al îngerilor pe care Sfântul
Maxim Mărturisitorul îl înțelege ca plasticizări sau concretizări personale
ale rațiuni lor din făpturi. Fiind realizarea planului lui Dumnezeu, din
veci, și opera lui Dumnezeu care este atotperfect și bun, astfel lumea
nu poate fi decât bună. Dumnezeu nu poate crea ceva rău și imperfect,
întrucât aceasta ar fi în contradicție cu Dumnezeu însuși, care, în ființa
Sa, este iubire desăvârșită.
Din punct de vedere fizic, în lume există o anumită ordine și armonie,
precum și tot felul de bunuri necesare vieții omenești. Aceasta ne deter –
mină să afirmăm că, și din punct de vedere fizic lumea este bună, toate
erau „bune foarte” (Facerea 1, 31), spune Scriptura. Dar, ea este bună și
din punct de vedere spiritual, întrucât în ea progresăm pe calea mântuirii
și dobândim fericirea veșnică. De bunătatea lumii ne încredințează Sfânta
Scriptură când zice: „Și a privit Dumnezeu la toate câte făcuse și iată, erau
bune foarte” (Facere 1, 31). Esența antropologiei creștine și mecanismul
2 Idem, Ascetica și Mistica Bisericii Ortodoxe , Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002, p. 7.
3 Ibidem, p. 8.

14
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimgenezei sale sunt precizate prin îndumnezeirea firii umane, grație mode –
lului misterioasei înomeniri a lui Hristos4.
Răul din lume nu este opera lui Dumnezeu, ci a ființelor raționale,
mai întâi a diavolului și apoi a omului, care au păcătuit, unul din mândrie,
iar celălalt încălcând porunca divină, din neascultare și prin aceasta s-au
abătut de la izvorul binelui. De aceea, răul este pentru om, în primul rând,
de ordin moral. Astfel, răul fizic – durerile fizice și moartea – nu sunt decât
o consecință a răului moral al neascultării. Sfinții Părinți spun că: răul nu
are ființă, întrucât nu este creat de Dumnezeu, iar ființă au numai cele
create de Dumnezeu. Răul nu este o entitate, ci numai o lipsă a binelui. Nu
este legat ființial de o realitate și nu face parte integrantă din vreo creatură,
căci creatura este „bună foarte”, deoarece își are izvorul în Dumnezeu,
Care este Binele suprem. Răul constă, în îndepărtarea omului de la bine.
Din nefericire, echilibrul Creației a fost tulburat de apariția răului, dar
o reflecție serioasă duce la ideea necesității acestuia în Univers în contextul
în care omul trebuia să-și manifeste condiția proprie. În teologia ortodoxă
concepem omul în realitatea lui istorică, în totalitatea lui, trup și suflet:
Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să se îndumnezeiască5.
Omul, deși poate săvârși răul, nu poate totuși zădărnici scopul general
al creației, căci Dumnezeu poartă de grijă creației, conducând-o spre ținta
ei finală, limitând, în acest sens, puterea răului sau direcționându-l în așa
fel ca să nu tulbure ordinea generală a lumii, ci, chiar să servească în planul
general al ei. Deci, răul nu există ca principiu, ci ține de o persoană, adică
vine de la o persoană prin libertatea de a alege și este permis de Dumnezeu,
fiindcă respectă libertatea fiecărui individ în parte. Neținând de firea zidirii
în general și a omului în special, el poate fi învins, cum a și fost învins în
lumea aceasta de Hristos.
După învățătura creștină, lumea a fost creată de Dumnezeu ca dar
pentru oameni, iar viața este un dar mai mare, cel mai mare dar al lui
Dumnezeu, fiind sursa altor multe daruri făcute omului și lumii. Tributar
4 Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă ,
Editura Renașterea, Cluj, 2000, p. 147.
5 Irineu de Lyon , apud , Maciej Bielavscki , Părintele Dumitru Stăniloae – O viziune
filocalică despre lume, trad. de Diac. Ioan. I. Ică Jr., Ed itura Deisis, Sibiu, 1998, p. 24 .

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice15unei concepții dualiste care postulează o distanță între Dumnezeu și lume,
între nevăzut și văzut, între spirit și materie, omul contemporan a ajuns din
nou să creadă, așa cum observa, cu privire la cădere, Sfântul Atanasie cel
Mare, că nu există decât ceea ce îi este accesibil prin simțuri și îi satisface
dorințele6. Pentru el, lumea e materie brută, lipsită de semnificație și de
profunzime spirituală; spațiul în care el să-și exercite dominația.
Îndepărtat de Dumnezeu, omul a ajuns să ignore valoarea negrăită și
sensul autentic al lumii, căutând să-i impună prin tehnică o raționalitate arti –
ficială și strâmbă care corespunde intenției sale evidente de a construi, prin
puteri proprii, un paradis pământesc. În aceste condiții, observa Christos
Yannaras, „ceea ce numim progres și dezvoltare s-a dovedit a fi siluire și
distrugere a naturii, constituind și pentru om o permanentă amenințare
cu moartea”7. Criza ecologică provocată de comportamentul uman irați –
onal nu-și poate afla rezolvarea decât prin transfigurarea acestei optici din
perspectiva revelației divine, care dezvăluie raționalitatea și valoarea internă
a lumii, sensul ei dumnezeiesc. În acest context, reinterpretarea datului
biblic revelat – discreditat prin înțelegerea lui în funcție de modele cosmo –
logice perimate  – dintr-o perspectivă contemporană e urgentă pentru
inițierea unui nou dialog între Biserica lui Hristos și civilizația timpului
nostru hrănită cu teorii științifice. Lucrarea de față își propune schița unei
asemenea posibile reinterpretări.
Marii noștri teologi au știut să acorde omului o reală importanță, consi –
derând că față de persoana umană, față de unicitatea dintr-un chip uman,
într-un destin uman, lumea întreagă nu e nimic8. Vrând să-și cunoască
originile și să-și depășească limitele, dorind să știe cine este, de unde vine,
încotro și cu ce misiune se îndreaptă, omul trăiește o neliniște permanentă.
Potrivit concepției creștine, Dumnezeu a creat lumea și pe om dintr-un
motiv și un scop. Acesta dă făpturii umane un sens. Părinții au scos în
evidență bunătatea lui Dumnezeu ca motiv al creației, pentru a o opune
6 Sfântul Atanasie cel Mare, apud, Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan
Zăgrean, op.cit., p. 34.
7 Chistos Yannaras, Abecedar al credintei. Introducere în teologia ortodoxă , trad. de Pr.
Prof. Dr. Constantin Coman, Editura Bizantină, București, 1996, p. 70.
8 Nikolai Berdiaev, Despre sclavia și libertatea omului , trad. de Maria Ivănescu Editura
Antaios, Oradea, 2000, p. 23

16
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimideeii că Dumnezeu a creat lumea dintr-o necesitate internă, care duce
și ea la panteism. Dumnezeu a creat lumea din bunătate, pentru ca să se
facă părtașe și alte ființe de iubirea Lui intertrinitară. Dionisie Areopagitul
zice: „Binele, prin însuși faptul că există ca bine ființial, întinde bunătatea
la toate cele ce sunt”9. Datorită acestei iubiri nesfârșite există lumea și prin
aceasta și omul. Dacă pe toate le-a creat Dumnezeu să se împărtășească
de iubirea Sa, atunci scopul omului în special este acela de a ajunge la
o participare deplină la această iubire, la o comuniune deplină cu Creatorul.
Numai omul poate fi și deveni tot mai mult „martorul” slavei și bunătății lui
Dumnezeu, putându-se bucura în mod conștient de iubirea lui, devenind
„partenerul” Lui10.
Creând lumea din nimic, prin cuvânt și în timp, Dumnezeu își arată
iubirea Sa supremă, iar Sfântul Ioan Evangheistul spune că: „Dumnezeu
este iubire” (I Ioan 4, 8), și această iubire a Sa a manifestat-o și la crearea
lumii, de aceea această iubire se cere împărtășită. Pentru aceasta, Dumnezeu
ne-a iubit mai întâi pe n oi și ne-a dăruit mântuirea prin jertfa Fiului Său
pe cruce: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel
Unul născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară” (Ioan 3, 16). El ne
iubește cu dragoste imensă, nespusă, arzătoare pe care nimic nu o poate
mișca sau stinge. Dumnezeu fiind mai presus de orice minte omenească,
iar lucrurile și actele Sale sunt mai presus de orice comparație. De aceea
iubirea Sa este superioară oricărui fel de iubire umană precum lumina este
superioară întunericului, precum binele depășește răul.
Crearea omului și a tot ceea ce-l înconjoară este opera dragostei
divine. Dar tot operă a dragostei divine este și legea dată omului, legea
morală naturală și cea revelată, scrisă ce are menirea să-l conducă pe
om la Dumnezeu pe un drum ferit de greșeli. Dumnezeu nu încetează
de a iubi coborând din înălțimile infinite și venind să ne caute pe noi.
Spunem adesea că Dumnezeu ne-a iubit dintotdeauna și astfel înțe –
le gem că ne-a iubit chiar înainte de a exista noi. Astfel tot din veșnicie
Dumnezeu a plănuit crearea pământului cu toate bogățiile și frumusețile
sale peste care omul să împărățească.
9 Dionisie Areopagitul, apud. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică
ortodoxă , op.cit. , p. 338 .
10 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit ., p. 339.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice17Lumea este rodul iubirii și bunătății totale a lui Dumnezeu. Sfinții
Părinți au scos în evidență bunătatea lui Dumnezeu ca motiv al creației.
Sfântul Grigore de Nyssa spune: „Dumnezeu Cuvântul, Înțelepciunea,
Puterea, a fost Creatorul naturii umane nu împins din necesitate la crearea
omului, ci în virtutea iubirii Sale pentru această ființă a cărei existență a
produs-o prin creație. Dumnezeu a creat lumea din bunătate, pentru ca
să facă părtașe și alte ființe de iubirea Lui intertrinitară”11. În studiul filo –
calic, lumea se justifică în calitate de operă a iubirii lui Dumnezeu și de
mediu transparent prin care străbate iubirea Lui față de lume și oameni, și
a oamenilor față de Creatorul lor și față de ei înșiși. Viața se justifică și se
împlinește ca răspuns la iubirea lui Dumnezeu și a oamenilor. Cercul exis –
tenței este cercul iubirii”12. Prin crearea lumii Dumnezeu se face cunoscut
omului pe Sine Însuși în iubirea Sa. Darul este mesagerul iubirii, prin dar
instaurându-se între noi și Dumnezeu, un dialog al dăruirii reciproce din
iubire. Lumea este acel loc în care Îl descoperim pe Dumnezeu ca fiind un
dar divin, toate lucrurile ce le cuprinde lumea sunt oferite de Dumnezeu
oamenilor pentru a putea fi folosite ca dăruiri în relațiile dintre ei, dăruiri
ce poartă pecetea iubirii lui Dumnezeu pentru om. Sfântul Vasile cel Mare
își expune învățătura sa cosmologică în cele nouă Omilii la Hexaemeron,
explicând crearea lumii precum și toate făpturile legate de aceasta, rezumând
învățătura sa la nivelul științei vremii sale. În concordanță cu ceilalți Sfinți
Părinți, Sfântul Vasile cel Mare combate concepțiile elenice ale școlilor
ioniană și atomistă, care puneau la începutul lumii elemente iraționale și
urmează învățăturii biblice, după care, lumea este creată de Dumnezeu,
stabilind că această lume a fost creată din nimic, arătând totodată imposibi –
litatea unei materii preexistente creației și coeterne cu Dumnezeu. Lumea
nu este din veci, ci a fost creată în timp, fiind în continuu sub ochiul vigilent
și proniator al Înțelepciunii divine13.
La interpretarea textului biblic, Sfântul Vasile cel Mare adoptă,
asemenea celorlalți capadocieni, o cale de mijloc între sensul literal și cel
11 Apud, ibidem.
12 Pr. Ioan C. Teșu, Omul-Taină teologică , Ed. Christiana, București, 2002, p. 246.
13 Arhid. Constantin Voicu, Învățătura despre crearea lumii la Sfântul Vasile cel Mare,
în vol „ Sfântul Vasile cel Mare închinare la 1630 de ani ” ediția a-II-a, Ed. Basilica, București,
2009, p. 179.

18
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimalegoric; el folosește alegoria aproape numai în scopuri de zidire sufletească,
în timp ce pentru expunerile polemice și științifice preferă mai ales sensul
literal și istoric. Este notorie reacția sa împotriva interpretării alegorice a
Facerii, când afirmă: „Pentru mine, atunci când aud vorbindu-se despre
iarbă, mă gândesc la iarbă, așa fac și cu privire la plantă, la pește sau la fiara
sălbatică, la animalul domestic; eu iau toate lucrurile așa cum sunt spuse”14.
Astfel, lumea este o teofanie, și aceasta pentru că vine de la Dumnezeu, prin
Duhul Sfânt, Sfințitorul, cel ce atestă existența lui Dumnezeu și dărui rea
Sa din dragoste. Legat de darul lumii este însă și darul vieții. Viața este
parte din lume, e dar al iubirii și atotputerniciei divine. Viața are o dimen –
siune sacră, întrucât ni se dă tot prin Duhul Sfânt „Dătătorul de viață”15.
În esență, prin darul lumii Dumnezeu vrea să se facă cunoscut omului
pe Sine Însuși în iubirea Sa. De aceea și omul trebuie să se ridice peste
darurile primite, la Dumnezeu Însuși Care le-a dat. Darul, ca semn al
dragostei unei persoane față de alta, are în sine imprimată destinația de a fi
depășit de cel căruia i s-a dat16. Dată fiind lumea ca mediu de viață și acti –
vitate a omului, nu se poate gândi un destin separat al unuia față de celălalt.
Lumea și omul se implică și se explică reciproc pentru că natura ține de
om sau întregește pe om, omul neputându-se desăvârși fără să reflecteze
și să lucreze asupra naturii. Solidaritatea dintre om și natură este dată în
însuși actul creației, omul fiind creat la sfârșit ca să se bucure de întreaga
natură creată și să urmeze drumul progresului și desăvârșirii în cadrul ei.
Așadar, natura devine o parte a însăși naturii omului, condiție a existenței și
dezvoltării integrale a omului pe pământ. Așa că omul nu poate fi conceput
în afara naturii cosmice. Aceasta înseamnă că, nici natura nu-și împlinește
rostul ei fără om sau în afara omului și nici printr-un om care activează
contrar ei. Solidaritatea dintre om și natură își are începutul în Dumnezeu,
creatorul naturii și al omului. Prin trupul lui, omul este nedespărțit de
lumea minerală, vegetală și animală. Din materia acesteia el își întreține
trupul sau preface materia ei în trupul lui. Pe de altă parte, imaginile ei
14 Ibidem, p. 181.
15 Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă ,
p. 223.
16 Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 236.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice19intră în sufletul lui cu sensurile lor. Natura, creația, pământul întreg, repre –
zintă un trup comun al tuturor oamenilor17, căci Omul deține în trupul său
material toate elementele existente în creație.
Fiind opera unui Dumnezeu tripersonal, sau fiind creată prin Cuvântul
sau rațiunea personală a unui Dumnezeu personal, arată Părintele Stăniloae,
„lumea poartă în ea amprenta raționalității. Această amprentă o poartă și
omul. Ba chiar mai mult. În vreme ce lumea poartă amprenta unei rațio –
nalități ca obiect, omul poartă, pe lângă amprenta raționalității ca obiect
de cunoscut, și amprenta rațiunii subiective, sau cunoscătoare, arătându-se
prin aceasta, după chipul Cuvântului sau al Fiului Tatălui, deci, ca o ființă
pusă prin ființa ei în dialog cu Tatăl împreună cu Fiul”18. Se poate spune că
lumea este opera iubirii dumnezeiești, și a dialogului comuniunii și iubirii
ce există între cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Căci doar în comuniune
cu Dumnezeu și prin participarea omului la iubirea lui Dumnezeu vom
ajunge la mântuire. De asemenea, prin împreună – participarea Persoanelor
Treimice la creație ia ființă lumea. Și ca o încununare a darurilor Sale,
Dumnezeu a creat omul după „chipul și asemănarea Sa” pentru a-Și împăr –
tăși dragostea Sa nemărginită și veșnică. Putem spune că, lumea și omul
sunt roadele iubirii Treimice19, și menținem această afirmație ce este înde –
plinită de însuși Fiul lui Dumnezeu prin: Întrupare, Naștere, Răstignire,
Moarte, Înviere, Înălțare.
După credința creștină, lumea și omul au un început și vor avea un
sfârșit, în forma lor actuală, sau în cea în care pot evolua prin ei înșiși.
Dacă n-ar avea un început, n-ar fi din nimic, deci n-ar fi opera exclu –
sivă a libertății și a iubirii lui Dumnezeu și n-ar fi destinate unei existențe
în plinătatea lui Dumnezeu, ci forma ei relativă, imperfectă ar fi singura
esență fatală a realității. Numai dacă, lumea este din nimic prin voia lui
Dumnezeu, ea poate fi ridicată la un plan de perfecțiune în Dumnezeu tot
prin voia Lui atotputernică și prin iubirea Lui, după o anumită pregătire a
ei pentru aceasta. Acest început al lumii și al omului și acest sfârșit care nu
17 Pr. Lect. Vasile Borca, Lumea și natura în concepția biblică vechi testamentară.
Responsabilitatea omului pentru desăvârșirea creației , în „RT”, 1998, 4, p. 83.
18 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu , vol I, Ed.
Cristal, București, 1995, p. 25.
19 Florin Caragiu, Antropologia iconică, Ed. Sofia, București, 2007, p. 54.

20
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichime un sfârșit total dovedesc amândouă iubirea lui Dumnezeu față de ei și le
dă un sens.
Datoria primilor oameni era să extindă granițele Paradisului până la
marginile pământului, adică să transforme întreaga lume într-un paradis.
Omul trebuie să recâștige ceea ce pierduse și să pornească din nou spre ținta
asemănării cu Dumnezeu.20 Destinul comun al lumii și al omului se reali –
zează doar în Iisus Hristos, prin întruparea Sa și în perspectiva deschisă de
El omului și lumii. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru că omul e inelul
de legătură între toate părțile creației și Dumnezeu. În el există capacitatea
de a fi unit cu toate, de a le aduce pe toate la Dumnezeu unite cu sine. În aceasta
constă demnitatea omului de preot al creației. În vederea înfăptuirii acestei uniri
a făpturilor cu Sine, prin om, a adus Dumnezeu creațiunea la existență”. Părțile
creației își găsesc unitatea deplină în om. Nu omul este o parte a cosmo –
sului, ci toate părțile cosmosului sunt părți ale omului. Dumnezeu nu are ce
face cu cosmosul fără om. El vrea să vadă cosmosul adunat în om, cizelat de
om, umanizat și adus Lui prin om. Omul nu se poate opri la lume, pentru
că nu lumea îl duce pe om la Dumnezeu, ci omul trebuie să ducă lumea la
Dumnezeu21. „Pe toți acei care poartă numele Meu, pentru slava Mea i-am
creat, i-am zidit și i-am pregătit” (Isaia 43, 7).
Lumea are un început, pentru că sensul ei se împlinește în om, iar
neamul omenesc are un început. Și neamul omenesc are un început, pentru
că se mișcă spre un absolut și duce și lumea cu sine. El nu e din veci, pentru
că în acest caz nu s-ar mișca spre un absolut. El ar avea împreună cu lumea
absolutul în sine din eternitate și ar rămâne, în el etern. Nici una din cele
create nu-și este ținta sa finală, întrucât nu e nici cauza sa, pentru că altfel
ar fi necreat și fără început și n-ar avea să se miște spre nimic22. Nici una
nu e scopul în sine, căci altfel n-ar fi supusă unei lucrări, odată ce ar avea
plenitudinea în sine și ar fi mereu la fel și n-ar avea de la nimeni existența.
Căci, cel ce e scopul în sine e și necauzat. Potrivit credinței noastre, lumea
20 Pr. lect. Dumitru Abrudan, Aspecte ale antropologiei V .T., în Rev. S.T., nr. 3-4/1978,
p. 266-267.
21 Pr. Drd. Ioan Mircea Ielciu, Învățătura despre îndumnezeirea omului la Sf. Maxim
Mărturisitorul, în rev. M.A., nr. 2/1998, p. 36.
22 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Despre om, în Vestitorul Ortodoxiei, nr. 158/1996,
p. 1

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice21și omul se mișcă pentru că tind spre o țintă desăvârșită pe care nu o au în
ei. Iar câtă vreme se mai mișcă, înseamnă că n-au ajuns la ținta desăvârșită
spre care tind. Ei suportă mișcarea, pentru că nu și-au dat-o ei înșiși și
pentru că n-au desăvârșirea în ei, ci au primit mișcarea de la cauza care i-a
adus în existență. Dar, acea cauză i-a adus în existență nu în plenitudinea în
care este ea, căci ar fi o contrazicere ca Dumnezeu cel infinit să creeze un
alt infinit lângă Sine; dar exercită asupra lor atracția plenitudinii spre care
ei tind și de care se vor împărtăși la sfârșit nu prin natura lor, ci prin comu –
niunea de care se va face omul vrednic prin efortul liber al înaintării spre ea.
Expresia „la început”, când se produce actul creator și apare creația,
indică prima unire a veșniciei lui Dumnezeu cu timpul. „La început”
înseamnă atât începutul coborârii lui Dumnezeu la timp, cât și începutul
timpului care ia ființă prin puterea creatoare a lui Dumnezeu, Cel astfel
coborât; „la început” e prima clipă a dialogului lui Dumnezeu coborât la
creatură, cu creatura care începe drumul ei temporal. Aceasta au remarcat-o
Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigorie de Nyssa, utilizând remarca-
bilele notații ale lui Platon asupra expresiei „deodată”. Pentru ei, „la început”
al Genezei este „deodată” de la frontiera – în sens geometric – eternității
și timpului; adică, cum a arătat foarte bine Sfântul Vasile cel Mare, un
fel de moment atemporal în sine, dar a cărui țâșnire suscită timpul, punct
de atingere, s-ar putea spune, al voinței divine cu ceea ce, trecând de la
non existență la existență, începe acum și neîncetând să înceapă, devine și
durează. Sfântul Vasile cel Mare spune: „Sau poate pentru iuțeala și netem –
poralitatea actului creației s-a spus: „la început a făcut”, fiindcă începutul
e indivizibil și fără extensiune. Căci precum începutul drumului nu e încă
drum și începutul casei nu e deja casă, așa și începutul timpului încă nu e
timp, ba nici măcar partea lui cea mai mică. Iar, dacă ar susține cineva că
începutul e deja timp, să știe că ar trebui să-l fracționeze în părțile timpului.
Iar acestea sunt: un început, un mijloc și un sfârșit”23. Dar, a vorbi de un
început al începutului, e cu totul caraghios. Și cine taie începutul în două
face în loc de unul două începuturi, astfel, fiecare fracțiune putând fi tăiată
23 Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, Partea I, Omilii la hexaemeron. Omilii la Pasalmi,
Omilii și Cuvântări , col. „ P .S.B.”, trad. de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1986,
p. 35.

22
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimîn multe fracțiuni. Deci pentru ca să învățăm că lumea a luat ființă în mod
netemporal, deodată cu voirea lui Dumnezeu, s-a spus: „La început a făcut”.
„În începutul” prin excelență se întâlnește deodată consimțirea voii divine
celei mai presus de timp cu apariția primei clipe a timpului, a existenței
create, în așa fel că se poate spune numai celei dintâi „începutul”. Prin
singura consimțire a voii a adus la existență toată măreția celor văzute24.
Timpul ce urmează începutului, sau lumea ce se desfășoară din
potența ei, nu durează prin sine, precum nici „începutul” lor nu apare de la
sine. Sfântul Vasile cel Mare spune: „Deoarece începutul s-a pus înaintea
celor de după el, în mod necesar, vorbind despre cele ce-și au existența
în timp, a pus înaintea tuturor acest cuvânt zicând: „la început a făcut”.
Precum începutul timpului sau lumea nu țâșnește dintr-o potență imper –
sonală existentă de sine, ci din hotărârea voii personale divine, care pune
potența lumii, așa și desfășurarea ei nu iese dintr-o potență de sine, ci din
potențele puse de Dumnezeu și însăși această desfășurare e voită și deci
susținută în continuare de puterea lui Dumnezeu. La fiecare apariție a unei
noi ordini în existență, Dumnezeu zice: „Să fie”, arătând că, vrea să fie și,
prin aceasta, dă putere specială acestei noi ordini create. Fără voia și puterea
lui Dumnezeu n-ar apărea o nouă ordine în existență, într-o conformitate
cu toate celelalte25.
Un act al lui Dumnezeu pune în cele anterioare ceva care se dezvoltă
în ordini noi de existență. Dar într-un anumit sens toate cele posterioare
au fost prevăzute în ceea ce s-a creat la început și apoi în mod special în
cele imediat anterioare, sau ceea ce a fost creat de la început a fost creat de
Dumnezeu capabil să primească și puterea prin care să apară noi ordini.26
Astfel totul iese din voia lui Dumnezeu, dar voia Lui se folosește și de cele
anterioare. Sau toate au fost create de El, dar într-o anumită conformitate
și legătură între ele. De aceea se poate spune că pe de o parte toate au fost
create „la început”, pe de alta, că creația se încheie cu crearea omului. Căci
creația nu e întreagă până ce Dumnezeu nu-i descoperă sensul ei în om.
Omul apare numai la sfârșit, pentru că el are nevoie de toate cele anterioare.
24 Ibidem , p. 71.
25 Ibidem , p. 87.
26 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ar. cit ., p. 3.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice23Iar cele anterioare nu-și găsesc sensul decât în om. Înmulțirea neamului
omenesc pe pământ nu mai e o creație ca cea de la început, ci acesta ascultă
porunca lui Dumnezeu „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l
stăpâniți”. Astfel, fiecare suflet de om e o noutate, pentru că fiecare e creat;
și aceasta, într-un dialog real al lui Dumnezeu cu părinții lui.
În dialogul continuu cu oamenii aduși la existență în mod succesiv prin
înmulțire firească a unirii bărbatului cu femeia sa, relația lui Dumnezeu
cu lumea temporală își capătă sensul ei deplin. Lumea este astfel oferită
omului de Dumnezeu ca dar pentru a putea trăi, iar lui Dumnezeu, de
om prin înmulțire din iubire. Lumea e văzută de Dumnezeu în om, și de
om, în dependență de Dumnezeu. Omul nu se desparte de Dumnezeu și
ascultă Cuvântul divin „de a se înmulți” prin iubire și astfel el îndeplinește
actul creației, de a-și manifesta iubirea ce a primit-o de la Dumnezeu; iar
Dumnezeu primește în schimb din partea creaturii Sale iubirea ce El i-a
sădit-o înlăuntrul său prin creație. Numai iubind pe cel de lângă noi, pe
aproapele nostru, indirect Îl iubim pe Dumnezeu, căci astfel iubim „chipul
lui Dumnezeu” din el. Iar această iubire duce la dăruire totală, bineînțeles
sub binecuvântarea lui Dumnezeu ce o primim în Biserică prin Sfânta
Taină a Căsătoriei prin care lucrează harul divin asupra celor doi. Astfel,
prelungirea existenței oamenilor, în forma unor neîncetate decizii de voință
față de lumea ca obiect și în raport cu semenii, față de care trăiesc o respon –
sabilitate necondiționată, arată că ei nu există prin prelungirea lucrării unei
forțe mai adânci indefinite, ci prin voia liberă a lui Dumnezeu, care face
mereu apel la voia lor. Iar lumea este voită și ea de Dumnezeu, ca una ce
slujește existenței oamenilor ca parteneri ai dialogului cu Dumnezeu, ai
unui dialog de necondiționată responsabilitate și între ei, și față de El. Prin
datele naturii sale fizice, omul nu se poate defini, nici prin ordinea socială
pe treapta civilizațiilor și nici ca o existență pură. Problematica condiției și a
destinului uman ridică mari semne de întrebare: „Cine suntem ?”, „De unde
venim?”, „Unde mergem?” Omul nu poate fi cunoscut prin simple reducții
și simplificări, ci printr-o amplă meditație asupra ființei sale integrale, care
poartă într-o zonă a misterului existenței. Omul crește până dincolo de
dimensiunea naturală și socială, fiind act liber și spirit întrupat, angajân –
du-se în actul creator al lumii pentru a păși ascensional în transcendență.

24
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimOmul, prezentând spirit, devine o făptură ce armonizează și însuflețește,
simbol al unei realități de neînlăturat și de o „frumusețe inegalabilă”27.
Faptul că omul se simte împreună cu lumea dependent în mod total
de voia lui Dumnezeu arată că omul și lumea nu au sursa într-o potență
de sine eternă și că nu sunt nici din ființa lui Dumnezeu. Lumea e creată
„din nimic” ex-nihilo de Dumnezeu. Rațiunile plasticizate sunt create din
nimic, dar au ca model rațiunile eterne ale Logosului. Dacă ar fi din ființa
lui Dumnezeu, ea ar fi părtașă prin ființă de plenitudinea Lui, și omul, legat
de ea, ar fi și el etern și egal cu Dumnezeu și nu s-ar explica responsabili –
tatea lui față de Dumnezeu și setea de un absolut superior lumii. Ea nu e
nici dintr-o substanță eternă, coexistentă cu Dumnezeu. Căci, și în acest
caz ar fi egală în eternitate cu Dumnezeu și atât El, cât și ea s-ar limita
reciproc, neavând nici El, nici ea plenitudinea. În acest caz Dumnezeu n-ar
fi mai bun ca ea, și n-ar putea fi mântuită din relativitatea ei absurdă. Deci,
în acest caz n-ar exista o responsabilitate umană necondiționată și o normă
a acestei responsabilități. Dumnezeu nu ar putea impune lumii forma pe
care a voit-o și nici omului, o direcție spre Sine prin exercițiul unei respon –
sabilități. Într-un studiu al său Sfântul Atanasie spune: Unii, printre care
Platon, care e mare la greci, asigură că Dumnezeu a făcut universul plecând
de la o materie preexistentă și fără origine; că Dumnezeu n-ar fi putut face
nimic dacă materia n-ar fi preexistat, așa cum trebuie să existe lemnul ca să
poată fi lucrat de tâmplar. De aceea, cei ce vorbesc astfel nu-și dau seama
că atribuie lui Dumnezeu o slăbiciune și Dumnezeu nu are slăbiciuni, El
este atotputernic, atotțiitor. Căci dacă nu este El însuși cauza materiei, ci
formează lucrurile pornind de la o materie de bază, El va fi considerat slab,
incapabil să lucreze ceva fără materie, așa cum slab este și tâmplarul care nu
poate face nici un lucru necesar fără lemn.
I.1 Lumea nevăzută
La început a făcut Dumnezeu „cerul și pământul” (Facerea 1, 1), prin
noțiunea de „cer” se înțelege lumea nevăzută a îngerilor, iar prin noți –
unea de „pământ” se înțelege lumea văzută a oamenilor, lume ce cade sub
27 Ernest Bernea, Crist și condiția umană , Ed. Cartea Romană, București, 1996, p. 22

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice25simțurile umane. Dacă din lumea nevăzută fac parte îngerii, slujitorii lui
Dumnezeu, și bineînțeles Dumnezeu ființa supremă ce a creat această
lume nevăzută spre a-și arăta slava și iubirea sa, contrar lumea văzută este
cea în care omul – creatura își îndeplinește scopul său în viață de a iubi și
de a-și manifesta iubirea sa ce a primit-o în dar de la Dumnezeu pentru
Dumnezeu, pentru aproapele, dar și pentru creație. Astfel, omul va ajunge
la mântuire și desăvârșire. Întreaga lume și nevăzută și văzută este opera
iubirii lui Dumnezeu destinată, prima spre slava lui Dumnezeu iar a doua
spre îndumnezeirea ființei umane. Iconomia lui Dumnezeu, sau planul Lui
cu privire la lume constă în îndumnezeirea lumii create, care, în urma păca –
tului implică actul final al mântuirii. Mântuirea și îndumnezeirea lumii
presupun, ca prim act divin, crearea ei. De aceea acestea vizează în mod
direct umanitatea, dar aceasta nu desprinsă de natură ci „unită ontologic
cu natura”28, așa cum spune Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae. Astfel, putem
înțelege cuvintele „pus ca stăpân al făpturii”; cu alte cuvinte natura ține de
om sau îl întregește pe acesta, iar omul nu se poate desăvârși fără să reflec –
teze sau să lucreze asupra naturii sale. De aceea prin natură se înțelege
lumea, sau invers, deci umanitatea, și când spunem lume nu ne gândim
doar la lumea materială ce cade sub simțuri, ci ne gândim și la lumea spiri –
tuală a îngerilor, căci împreună lumea văzută și nevăzută formează „lumea”,
formează un tot, o unitate.
Mitologiile și sistemele panteiste sau chiar diverse curente aparent
creștine afirmă consubstanțialitatea îngerilor cu Dumnezeu și prin aceasta
afirmă eternitatea lor. Cosmologia biblică se plasează radical pe alte poziții,
„CERUL” adică lumea nevăzută a îngerilor nu e de nici o ființă și nici nu e
coeternă cu Dumnezeu, îngerii sunt și ei creați. Cu alte cuvinte originea lor
e voința creatoare a Sfintei Treimi, Dumnezeu gândind „la început” o lume
nevăzută, ca model – paradigmă – a celei văzute și apoi aducând-o la ființă
printr-un act creator. Sfinții Părinți sunt unanimi și afirmă că îngerii au
fost creați înaintea lumii văzute iar ei fac parte din lumea nevăzută a spiri –
telor. Această afirmație e și concluzia contemplării rațiunilor spirituale din
creația văzută „pentru că dacă cele văzute sunt întemeiate pe cele nevăzute
28 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol I, Ed. IBMBOR,
București, 1996, p. 223.

26
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimînseamnă că, cele din urmă le preced pe cele dintâi”29, dar a înțelegerii unor
texte biblice.
Scriptura, inspirată fiind de Duhul Sfânt, nu lasă loc ideii de întâm –
plare. În ea găsim textul de la Facere 1,1, unde, precum am spus mai sus
„La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul”. Ca atare, această ordine
nu e o simplă enumerare și o descriere „cronologică” a ordinii creației. Un
alt text, arată că îngerii au înțeles sensul creației văzute, după ce, în ziua
a treia Dumnezeu a creat viața. De aceea ei își fac simțită prezența admi –
rativă atunci când Dumnezeu a adus la existență aștrii „Stelele dimineții
mă strigau odată cu îngerii” (Iov 38, 7). „M-au lăudat cu glas mare toți
îngerii Mei” (Iov 38,7). Esența îngerilor e spirituală căci ei nu au trupuri,
ci sunt ființe pur spirituale, însă spiritualitatea lor nu e absolută cum e
cea dumnezeiască adică atâta timp cât ei au greșit prin păcatul mândriei,
ei nu mai au parte de mântuire. Adică să nu cădem în patima lui Origen,
care susține că la sfârșitul lumii se va mântui inclusiv diavolul, așa numita
apocatastază. De aceasta să facem o diferență între Dumnezeu și îngeri,
căci ei chiar dacă sunt ființe spirituale, nu înseamnă că ei dețin puterea
absolută pe care o deține doar Dumnezeu, Ființa Supremă absolută. Și ei,
asemeni omului, sunt creați, deci sunt creaturi și din moment ce au păcătuit
ei nu mai au iertare, păcatul lor fiind pur spiritual nu material, precum al
omului. Astfel, diferența vine din faptul că, Dumnezeu e necreat, și deci,
spirit pur, în timp ce îngerii sunt creați adică au o spiritualitate relativă care
presupune, arată Părintele Dumitru Stăniloae, și o oarecare materialitate.
Însăși existența „ierarhiei îngerești” poate sugera existența unor grade ale
spiritualității diverselor „cete” îngerești30.
Dincolo de toate acestea trebuie afirmată o oarecare imaterialitate a
lor față de lumea văzută însă mai mult decât atât spiritualitatea îngeri lor
trebuie înțeleasă ca personalitate, ca și în cazul lui Dumnezeu. Sfinții
Părinți afirmă că nu există spirit impersonal ca atare, îngerii sunt imateriali
pentru că sunt persoane; pe de altă parte ei au o imaterialitate relativă,
pentru că, dată fiind condiția lor creată, ei nu sunt persoane absolute cum
29 Idem, Ortodoxie și Românism , Ed. Albatros, București, 1998, p. 9.
30 Idem, Creația ca dar și Tainele Bisericii , în „Ortodoxia”, XXVIII, 1976, nr. 1,
p. 10 – 29.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice27e în cazul Sfintei Treimi, ci persoane relative, persoane pur spirituale nu
materiale. Iar Hristos a venit în lume pentru mântuirea omului nu al înge –
rilor, căci omul poartă în el chipul lui Dumnezeu. În același timp trebuie
să afirmăm că spiritualitatea, ca personalitate a îngerilor e superioară celei
umane. Așadar, vorbind despre esența spirituală, necorporală a îngerilor
nu trebuie scăpat din vedere caracterul lor personal. Ca și Dumnezeu,
îngerii nu sunt doar esențe sau spirite impersonale, ci personale, așa cum
îi arată întreaga Revelație dumnezeiască. Scriptura dezvăluie 3 nume:
Mihail, Gavriil și Rafael  – numele arătând caracterul personal. Această
perspectivă personalistă proprie teologiei și spiritualității ortodoxe, ne-a
ferit de concepția creștinismului occidental, care vede în îngeri, fie puteri
sau energii Dumnezeiești, fie simboluri ale acestor energii. Lumea ange –
lică e eminamente personală. Ea nu presupune regnuri, genuri, ei nu au
trupuri materiale și nu sunt după gen, precum omul, bărbat și femeie, ci
diverse categorii de ființe personale. Efeseni 6,12: „Căci lupta noastră nu
este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva
stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva
duhurilor răutăților, care sunt în văzduh”. Diferența dintre ele vine probabil
din gradul spiritualității diferite de la categorie la categorie, din modul
relației fiecărei categorii cu Dumnezeu și din funcția pe care o are fiecare.
Sfânta Scriptură enumeră diverse categorii sau „cete” îngerești, iar
Sfântul Apostol Pavel vorbește de „începători”, „stăpâni”, etc. (Efeseni,
6, 12), însă niciodată nu e afirmat un număr precis de „cete” îngerești.
Sistematizarea informațiilor lapidare, simple, furnizate de Scriptură
a  săvârșit-o Sfântul Dionisie Areopagitul în cartea despre „Ierarhia
cerească” unde afirmă existența unui număr imens și indeterminabil de
îngeri grupați în 9 „cete”, la rândul lor grupați în 3 triade:
• Scaunele, Heruvimii, Serafimii;
• Domnii, Stăpânii, Puterii;
• Începătorii, Arhanghelii, Îngerii31.
Creștinii cunosc de regulă doar patru dintre cele nouă cete îngerești,
anume: Îngerii, Arhanghelii, Heruvimii și Serafimii, depre care se amintesc
31 Sfântul Dionisie Areopagitul , Despre Ierarhia Cerească , apud. Andrew Louth,
Dionisie Areopagitul o introducere, trad. de Sebastian Moldovan , studiu introductiv de Ioan
Ică Jr., Editura „Deisis”, Sibiu , 1997 , p. 10.

28
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimîn Sfânta Scriptură, dar și în rugăciunile închinate Maicii Domnului. Însă,
Sfântul Dionisie Areopagitul fiind primul care numește și organizează
ierarhiile cerești într-un mod complex și clar, așezând lumea spiriruală
după funcții, atribuții și puteri ale ființelor din cadrul ierarhiilor. Întrucât
sunt persoane, îngerii nu au doar funcție, ci și o vocație proprie în relația
cu Dumnezeu. Ca persoane, ei au o putere cunoscătoare – rațiune, minte;
Sfinții Părinți arată că aceasta e principala lor caracteristică, numindu-i
„minți necorporale”32, conștiință, voință, libertate. Ei sunt conștienți de
existența și originea lor, dar, și de sensul sau vocația pe care o au la unirea
sau relația cu Dumnezeu în veșnicie. Dacă n-ar fi fost persoane libere,
diavolii n-ar fi căzut din starea inițială; căderea lor arată o opțiune precisă,
o delimitare față de Dumnezeu și de sensul lor inexplicabil, dacă ei n-ar fi
fost persoane. Așa cum nu putem înțelege modul în care ei dețin persoa –
nele, întrucât e radical diferit față de modul uman, nu putem ști nici cum își
împlinesc sensul sau vocația. Ceea ce putem înțelege e că toți îngerii au fost
creați buni și că prin efort personal, iubitori și liberi, toți ar fi putut ajunge
la desăvârșire și la o statornicie, în bine, adică în relație cu Dumnezeu33.
Ca persoane, nici lor, după cum nici omului, nu li s-a impus perfecți –
unea, căci și ei sunt liberi a-I sluji lui Dumnezeu sau nu, căderea unei părți
a lor e lămuritoare în această privință. Numele „înger” – grecescul aggelos ;
latinul angelus  – înseamnă vestitor , și nu arată deci, esența, ci funcția și
odată cu aceasta chiar caracterul lor personal, ei nu sunt „vești” ci „vestitori”.
Sfânta Scriptură arată diverse funcții ale îngerilor, înțelegându-le astfel ca
moduri diferite în care aceștia acceptă liber să slujească mântuirii omului.
Îngerii, arată Scriptura, sunt mereu prezenți în istoria umană; îl apără pe
Lot și îi vestesc lui Avraam împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu; participă
la eliberarea poporului israel din robia egipteană în noaptea pascală; prin
ei îi descoperă Dumnezeu lui Moise legea, decalogul; ei îi ajută pe israeliți
să cucerească Palestina; arhanghelul Mihail se descoperă ca ocrotitor al
poporului Israel; arhanghelul Gavriil îi vorbește profetului Daniil despre
refacerea templului și venirea lui Mesia; îngerii îl apără pe Daniil în groapa
32 Ibidem , p. 12.
33 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol I, Ed. IBMBOR,
București, 1996, p. 225.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice29cu lei și pe cei 3 tineri în cuptorul cu foc; ei slăvesc Nașterea Domnului și se
minunează o dată cu Gavriil de taina întrupării; ei sunt martori ai învierii
și înălțării Domnului; ei sunt cei ce sprijină predica apostolică în Imperiul
Roman; ei îi păzesc pe creștini, Biserica, popoarele și apără întreaga creație
văzută de acțiunea nefastă a răului.
Această implicare a lor în istoria umană e posibilă datorită conver –
genței de care am anunțat la început. Părintele Stăniloae numește această
relație continuă solidaritate sau sobornicitate anghelo-umană. Conștienți
de existența și originea lor, dar și de sensul sau vocația pe care o au în
relația cu Dumnezeu în veșnicie, ei nu trebuiau să se răzvrătească împo –
triva Acestuia. Dacă n-ar fi fost persoane libere, diavolii n-ar fi căzut din
starea inițială; căderea lor arată o opțiune precisă, o delimitare față de
Dumnezeu și de sensul lor inexplicabil, dacă, ei n-ar fi fost persoane. Așa
cum nu putem înțelege modul în care ei dețin persoanele, întrucât e radical
diferit față de modul uman nu putem ști nici cum își împlinesc sensul sau
vocația. Ceea ce putem înțelege e că toți îngerii au fost creați buni și că
prin efort personal, iubitori și liberi, toți ar fi putut ajunge la desăvârșire
și la o statornicie în bine, adică în relație cu Dumnezeu. Ca persoane, nici
lor, după cum nici omului, nu li s-a impus perfecțiunea, căderea unei părți
a lor e lămuritoare în această privință34.
Toți îngerii au fost creați pentru a sta în comuniune cu Dumnezeu.
Și asemeni omului, toți au fost la început buni, având toate condițiile să
ajungă la desăvârșire. O parte din ei au înțeles libertatea cu care Dumnezeu
i-a înzestrat ca autonomie. Sfinții Părinți sugerează că i-a fascinat atât de
tare strălucirea cu care Dumnezeu i-a îmbrăcat, încât au crezut că ei sunt
sursa propriei vieți și a acestei străluciri. În felul acesta au hotărât că se pot
dispersa de Dumnezeu. Din acest motiv ei au avut această opțiune pentru
autonomie și astfel căderea lor este din mândrie. Căderea unei părți a
îngerilor a însemnat o dată cu pervertirea vocației lor inițiale, pervertirea
lor antologică și morală, ei devenind „puteri ale întunericului”, de fapt
întunecate, a căror funcție e de atunci înainte nu solidaritatea cu omul și
creația văzută ci dușmănia.
34 Pr. Lect. George Remete, Dogmatica Ortodoxă , Ed. Episcopiei Ortodoxe Alba
Iulia, Alba Iulia, 1997, p. 177.

30
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimÎnvățătura biblică despre căderea îngerilor afirmă că, caracterul de
persoane și libertatea lor, depășește concepțiile de tip panteist, Dumnezeu
e totul, confuzia dintre Dumnezeu și lume, precum origenismul după care
îngerii sunt emanații a unei esențe divine impersonale și care plictisin –
du-se, adică nefiind satisfăcuți de comuniunea cu Dumnezeu au căzut în
mod necesar din condiția inițială, întrupându-se în diverse forme pentru
ca cei mai răi să devină diavoli35.
Căzând de la Dumnezeu îngerii răi au devenit dușmani ai omului
și a întregii creații, încercând să distrugă opera lui Dumnezeu. Paul
Evdokinov afirmă că puterea unui diavol e de ajuns să distrugă întreaga
planetă36. Întrucât Dumnezeu susține lumea prin energiile sale necreate
în existență și ordine, diavolii au renunțat la gândul distrugerii, afirmă
Părintele Stăniloae, și încearcă să dezbine – gr. diabolos – dezbinător – și
să caricaturizeze sau să urâțească lumea și în primul rând pe om. Sfântul
Apostol Pavel confirmă în scrierile sale că există și o ierarhie a puterilor
întunericului. Tradiția arată că în fruntea acestei ierarhii tronează Lucifer,
însă nu știm dacă e vorba de o imitare caricaturală a ierarhiei cerești sau
dacă într-adevăr au căzut îngeri din toate cele 9 ceruri.
Momentul căderii îngerilor nu e precizat, unii Sfinți Părinți afirmând
că, acest eveniment s-a produs puțin înainte de facerea omului sau chiar
din gelozie pentru cinstea pe care Dumnezeu i-a acordat-o acestuia, în
vreme ce alții afirmă că s-a produs înaintea facerii lumii văzute. În legă –
tură cu această a doua teză unii Sfinți Părinți ca și Sinaxarul calendarului
ortodox a rânduit în Duminica tuturor sfinților afirmarea că omul a fost
creat pentru a completa locul îngerilor căzuți. „Dușmănie voi pune între
tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi
capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul” (Facere 3, 15). Însă această concepție nu
este acceptată de Biserică, căci astfel ar însemna că se vor mântui doar un
număr de oameni și ar contravine cuvintelor lui Hristos care spune că a
venit să mântuiască întreaga lume și pe tot cel ce Îi va urma Lui37.
35 Ibidem, p. 178.
36 Paul Evdokimov, Vârstele vieții spirituale , trad. de Pr. Prof. Ion Buga, Editura
„Christiana”, București, 1993, p. 25.
37 Ibidem , p. 26.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice31I.2. Lumea văzută
Sfânta Scriptură se deschide cu o afirmație tulburătoare pentru toate
timpurile: lumea este una irepetabilă nu e veșnică, conform Apocalipsei,
căci ea este creată de Dumnezeu; și precum am spus mai sus prin lume
înțelegem o împletire a celei văzute cu cele nevăzute. O a doua afirmație
la fel de importantă este aceea că, Tatăl a creat lumea prin Logos-cuvânt,
în Duhul Sfânt. Adică, Dumnezeu îl crează pe om după chipul Fiului, iar
Duhul Sfânt este cel care îi dă viață, aceasta ne arată că la creație au parti –
cipat toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Tatăl are planul, Fiul ne dă
chipul, iar Duhul Sfânt ne dă viața, astfel textul scripturistic ne întărește
aceasta prin „Haideți să facem om după chipul și asemănarea Noastră”.
Textul arătându-ne sigur prezența întregii Sfintei Treimi, iar pronumele
„Noastră” întărește această afirmație. Această a doua afirmație arată că
lumea lui Dumnezeu e întemeiată în același timp rațional – logic și spiri –
tual. Nimic în creație nu este materie grosolană ci, cum afirmă Părintele
Dumitru Stăniloae, totul e raționalitate plasticizată, gând dumnezeiesc
concretizat38. Din această perspectivă nimic din cele create nu este fără
valoare; totul are semnificație, sens, scop.
Raționalitatea și spiritualitatea creației constă în valoarea particulară
a fiecărei făpturi, dar și în convergența întregului. O asemenea concepție
cosmologică, dezvoltată de Părinții Bisericii în mod consecvent și care
presupune o relație internă și continuă, între Dumnezeu și lume a devansat
cu peste un mileniu și jumătate certitudini de ultimă oră ale științei.
Descifrarea unei asemenea cosmologii solicită însă în fiecare timp efortul
de reinterpretare a referatului biblic privitor la creație.
În cazul referatului biblic al creației a existat și mai există încă tendința
de a minimaliza importanța referatului biblic prin reducerea conținutului
lui la nivelul unei mitologii păgâne, subestimându-se ponderea sa teologică
și religioasă în general. Este adevărat că pot fi sesizate anumite nuanțe
comune între diferite trăsături individuale ale referatului biblic al creației
și câteva idei similare ce existau în Babilon, în Egipt, în perioada Vechiului
38 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului , Ed. Deisis,
Sibiu, 1043, p. 40.

32
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimTestament. Cu toate acestea, până și cea mai simplă credință biblică privind
creația se deosebește fundamental de orice credință creaționistă păgână, iar
similaritățile folosite în mod reducționist nu fac altceva decât să scoată în
evidență caracterul singular care face din tradiția biblică un specimen reli –
gios unic. Din textele poetice ale Vechiului Testament, unde se face referire
la tensiunea dintre Creator și diferite elemente ostile.
Pornindu-se de la aceste coincidențe în idei s-a ajuns la concluzia
că textul biblic ar fi folosit materiale ce au aparținut sferei religioase
babiloniene. Pentru clarificarea acestor puncte de comparație între cosmo-
logia babiloniană și cea biblică, vom analiza câteva elemente care în cele
din urmă vor elucida, credem, cât se poate de bine problema relației dintre
aceste două cosmogonii. Întreaga lume a fost creată pentru om, în care el
a fost introdus ca într-un rai, în care trebuia să stăpânească „ca un domn
și împărat al întregii lumi văzute”39. Dar nu numai lumea aceasta este
gătită ca un palat pentru om – împăratul ce avea să apară după aceea, ci
și Împărăția cerurilor s-a gătit pentru el, înainte de el, căci el trebuia să
privească spre ea de la începutul existenței sale după cum arată Sfântul
Grigorie Palama: „Astfel la facere s-a zidit întâi un lucru dintre făpturi,
după cel dintâi altul, după aceasta iarăși altul, iar după toate omul. Acesta
s-a învrednicit de atâta cinste din partea lui Dumnezeu, încât toată lumea
aceasta văzută a fost făcută înainte de el, pentru el. Iar Împărăția cerurilor
a fost gătită îndată după întemeierea lumii, tot pentru el, înainte de el”40.
Premiza principală a concepției biblice despre creație pornește de
la dependența completă de Dumnezeu a ordinii empirice. În structura
creației Dumnezeu, Yahve, este chipul central, atotputernic, a cărui voință
unică stă la baza actului creator, a întregii creații. Acest Dumnezeu creator
întră în relație personală cu lumea creată prin lucrarea Sa pronietoare.
Strânsa legătură dintre Creator și creatură imprimă întregii creații și un
țel moral precis. Referatul biblic al creației nu ne spune nimic despre felul
în care Dumnezeu a luat ființă. Întâlnim simpla afirmație că El era la
39 Sfântul Grigorie de Nyssa, Întâia cuvântare morală a Sfântului Simneon Noul
Teolog , în „Filocalia”, vol. VI, trad. cit., p.117.
40 Sfântul Grigorie Palama, 150 de capete despre cunoștința naturală, despre cunoașterea
lui Dumnezeu, despre viața morală și despre făptuire, (24), în „Filocalia”, vol. VII , trad. cit.,
Ed. Humanitas, București, 1999, p. 432.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice33începutul începuturilor. Chiar înainte de a descoperi modul de exprimare a
veșniciei Lui, Sfânta Scriptură nu lasă să se înțeleagă că ar fi existat o clipă
în care Dumnezeu nu a existat. Evitând să prezinte o teogonie, Vechiul
Testament afirmă dependența necondiționată a întregii lumi empirice de
Dumnezeu. Totodată se elimină și greșelile ce decurg din acordarea mate –
riei universului a unui statut veșnic, independent de Dumnezeu, cum ar fi
dualismul, care susține un al doilea principiu pe lângă Dumnezeu, și apoi
panteismul, care identifică pe Dumnezeu cu lumea, transformându-L
într-o putere imperso nală, pulsând pretutindeni scăpând totuși puterii de
cuprindere a omului. Cădem aici în latura filosofică antică și de aceea este
necesar a se explica la nivel teologic aceste idei filosofice greșite.
Vechiul Testament prezintă crearea ca pe un act al voinței libere a
lui Dumnezeu. Astfel sunt înlăturate ideile creaționiste ale popoarelor
învecinate și posibila înrudire cu ele și se afirmă autoritatea supremă
a lui Dumnezeu, dar și taina care învăluie puterea de neconceput a
Creatorului. Chiar dacă în Cartea Facerii se vorbește de faptul că
Dumnezeu a modelat pe om și apoi l-a însuflețit cu propria Sa suflare,
că a făcut animalele și apoi pe femeie, prezentând deci, într-un mod
simplist sau artizanal opera divină de creare, conceperea actului creator
ca lucrare a Cuvântului lui Dumnezeu reprezintă o transpunere pe plan
transcendental a noțiunii de creare, evitându-se orice nuanțe naturiste
sau posibile înrudiri fizice ale lumii create cu Dumnezeu Creatorul.41
Era nevoie a se ține departe de popoarele păgâne și de gândirea lor
știrbită, gândirea poporului ales de Dumnezeu, evreu. Astfel, Geneza
susține crearea universului din nimic-ex nihilo. Chiar dacă această
idee este considerată o expresie greu de înțeles pentru mintea umană,
ea fiind afirmată mai târziu în Vechiul Testament (II Macabei 7, 28),
totuși semnificația ei teologică și psihologică este clară. Ea este menită
să exprime ceea ce pentru Vechiul Testament este esențial, adică atot –
puternicia puterii și voinței Creatorului divin, Care din nimic aduce la
existență întregul univers. În plus, asocierea făcută între expresia ebraică
tehom și cea babiloniană tiamat , în baza unei înrudiri semantice, ca
fiind stări echivalente ale haosului primordial în care predomină-apa,
41 Sfântul Grigorie de Nyssa, op. cit ., p. 118.

34
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimnu poate fi susținută ca fiind o influență a tradiției babiloniene asupra,
celei ebraice.
Cosmologia Bisericii este întemeiată profund prin Revelația divină,
căci la baza Sfintei Scripturi stă Cuvântul lui Dumnezeu descoperit prin
Revelație Dumnezeiască: Profeților, Proorocilor, Sfinților, Apostolilor și
aceasta se desăvârșește deplin prin Hristos, Însuși Fiul Celui Preaînalt
care s-a întrupat la plinirea vremii în pântecele Fecioarei și Care a vestit
Evanghelia Sa, iar El a trimis în lume pe Apostolii Săi spre a o vesti la toate
neamurile. Iar azi, Biserica are menirea de a duce și a vesti mai departe
această Sfântă Evanghelie ce are în ea Cuvântului lui Dumnezeu. Acesta
fiind adevărul Bisericii despre lume, care nu vine de la oameni, ci de la
Dumnezeu Creatorul lumii. Această concepție despre lume e concentrată
în imagini simbolice, în primele două capitole ale Cărții Facerii.
Sub inspirația Duhului Sfânt profetul Moise scrie cum a creat
Dumnezeu lumea potrivit puterii de înțelegere a evreilor de acum 3500
de ani, însă acest text pe de o parte distanțându-se radical de cosmologiile
păgâne (nașterea lumii) își păstrează pe de altă parte o infinită actualitate.
Îndrăznind, așa cum au făcut și Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură
de Aur la vremea lor, putem spune că, astăzi la peste 1500 de ani după ei
suntem capabili să înțelegem mai deplin, din perspectiva științei contempo –
rane, valabilitatea eternă a referatului biblic despre facerea lumii. Afirmația
inițială „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul. Și pământul era
netocmit și gol. Întuneric era deasupra adâncului și Duhul lui Dumnezeu
se purta pe deasupra apelor. Și a zis Dumnezeu…” (Facerea, 1, 1-3), arată
originea lumii în voința creatoare a lui Dumnezeu, unitatea și complexi –
tatea creației, întemeierea spirituală și rațională a acesteia.
Cuvintele „la început” este pentru Sfântul Vasile cel Mare gândul
lui Dumnezeu cu privire la lume; Dumnezeu a gândit și a iubit lumea
înainte ca ea să fie; El nu a fost forțat să o aducă la existență. Lumea este
semnul libertății iubitoare a creatorului42. Căci Dumnezeu creează lumea
din iubire și pentru iubire. Aceste trei versete descriu, în imagini comune
nouă, ceva ce depășește orice experiență umană. Acest „ceva” e numit
astăzi „zidul lui Plank” și se referă la uriașa concentrare de energie care
42 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron , p. 72.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice35a premers începutului lumii. De altfel Sfântul Ioan Gură de Aur arată că
„apele” peste care se purta Duhul erau un ocean de energie. Acest ocean era
„pământul netocmit” creat de Dumnezeu din nimic și din care avea El să
aducă la existență întreg universul vizibil43. Afirmarea prezenței Duhului
Sfânt și indirect a Logosului „și a zis Dumnezeu” arată nu numai baza
duhovnicească a creației, materia este concentrare de spirit; cosmosul e
plasticizarea lumii nevăzute, ci și implicarea ordonatoare a lui Dumnezeu
în toată viața și mișcarea creației. Este ceea ce delimitează referatul biblic
de evolu ționism: Scriptura nu neagă mișcarea creației, evoluția ei, ci faptul
că aceasta s-ar fi realizat haotic.
Aducerea la existență a lumii s-a realizat treptat în șase etape, numite
de Moise „zile”. Motivația acestui termen e nu una cronologică, ci din
nou simbolică: ziua este timpul acțiunii, al muncii; „zilele” facerii arată că,
Dumnezeu a muncit, că, de la El vin toate. Facerea prin „Cuvânt” (Ioan,
1, 2) arată puterea atotțiitoare ce o deține Dumnezeu, dar și sensul, structura
logică a fiecărei făpturi. Dumnezeu apreciază apoi făptura respectivă „și
a văzut Dumnezeu că e bună lumina”, comparând-o cu gândul pe care
Dumnezeu l-a avut despre acel lucru; conformitatea dintre făptură și gând
arată că lumea e logică și deci, bună  – termenul grecesc utilizat este  –
frumoasă. Dumnezeu a pus nume acelei făpturi, adică i-a recunoscut sensul
și funcția. Iar fiecare „zi” se încheie cu afirmația „și a fost seară și a fost
dimineață” care arată după Sfântul Vasile cel Mare, elaborarea din ce în ce
mai complexă a lumii; fiecare „zi” e implicată în cea anterioară. Fiecare „zi”
e un pas înainte față de ceea ce a fost. Faptul că această schemă de lucru se
regăsește în toate „zilele” reafirmă mișcarea controlată a lumii44.
• Ziua 1: „Și a zis Dumnezeu să fie lumină. Și a fost lumină”. Lumina,
Dumnezeu a făcut lumina. Este începutul „pământului”, lumea văzută care
mai înainte „la început” era inconsistent „netocmit și gol”. Știința contem –
porană vorbește despre BING-BANG, marea explozie inițială, ca început
energetic al universului.
• Ziua 2: „Și a zis Dumnezeu: Să fie tărie prin mijlocul apelor și să
se despartă ape de ape. Și a fost așa”. E vorba de un moment din geologia
43 Sfântul Ioan Gură de Aur, op.cit ., p. 89.
44 Sfântul Vasile cel Mare, op. cit ., p. 73.

36
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimplanetară a Terrei; separarea „apelor de sus” de „apele de jos” prin „tărie” este
efectul gravității pe care Sfântul Atanasie o numește puterea lui Dumnezeu
care ține pământul spânzurat în neant. Ca atare apele de jos arată oceanul
primordial, care după cum afirmă știința acoperea în întregime planeta;
apele de deasupra „tăriei”45 nu sunt mediul lichid în care atârnă pământul
și stelele, ci atmosfera.
• Ziua 3: „Să se adune apele cele de sub cer la un loc și să se arate
uscatul. Și a fost așa”. Separarea uscatului de ape, formarea continentelor
este un alt efect al gravitației care a pus în mișcare inima pământului
determinând mișcările tectonice. Dumnezeu creează vegetația – materia
nevie e organizată altfel de Dumnezeu. Crearea vieții este un punct de
cotitură în mișcarea universului, arătând care este însuși sensul de a fi al
acestuia. Îngerii au cântat împreună cu stelele atunci când Dumnezeu a
creat viața pe pământ. (Iov 38, 7). Este prima dată când Scriptura afirmă
capacitatea mișcării naturale a creației: binecuvântarea rodniciei plantelor
arată că, totul vine de la Dumnezeu, însă nefăcând abstracție de puterile
inerente făpturii.
• Ziua 4: „Să fie luminători pe tăria cerului ca să lumineze pe pământ,
să despartă ziua de noapte”. Sfântul Vasile cel Mare arată că: Moise a
consemnat existența aștrilor abia acum pentru că numai prin apariția
vieții, aceștia își împlineau menirea; ca atare ei nu sunt numai aștri, ci mai
ales „luminători” sensul lor este întreținerea vieții. Abia acum din acțiunea
conjugată a luminătorilor și a plantelor, fotosinteza, atmosfera se oxige –
nează pentru a putea găzdui și alte ființe46.
• Ziua 5: „Să mișune apele de vietăți, ființe cu viață în ele și păsări
să zboare pe pământ pe întinsul tăriei cerului”. Viețuitoarele din apă și cer.
Știința spune că, viața s-a născut în apă.
• Ziua 6: „Să scoată pământul ființe vii, după felul lor, animale târâ –
toare și fiare sălbatice după felul lor”. Animalele de uscat și omul. Faptul
că Moise, arată că Dumnezeu a creat animalele sălbatice și domestice
indică de la început rațiunea de a fi a fiecăruia. „Să facem om după chipul
și după asemănarea noastră” (Facerea 1, 27).
45 Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit ., p. 90.
46 SfântulVasile Cel Mare, op. cit ., p. 73.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice37Necunoscând pe Dumnezeu, filosofii n-au pus la temelia creației
o cauză rațională, ci ideile lor despre facerea lumii sunt concluziile neștiinței
lor inițiale despre Dumnezeu. De aceea, unii, pentru a explica facerea lumii,
au alergat la ipoteze materiale, atribuind elementelor lumii cauza creării
universului; alții și-au închipuit că natura celor văzute este formată din
atomi, corpi indivizibili, molecule și pori, corpi indivizibili, care când se
unesc unii cu alții, când se despart unii de alții; și astfel duc la nașterea și
distrugerea existențelor din natură. Corpurile, la rândul lor, care dăinuiesc
mai mult, își au cauza dăinuirii lor în unirea mai trainică a  atomilor47.
Sfântul Grigorie Teologul arată că Dumnezeu a creat pe de o parte lumea
inteligibilă a îngerilor, iar pe de alta lumea sensibilă din care face parte
OMUL care e consubstanțial ambelor, adică solidar prin suflet cu lumea
nevăzută și prin trup cu lumea văzută. Omul are în felul acesta o poziție
cu totul specială în mijlocul creației ca preot al întâlnirii dintre cele două
aspecte ale ei, dar și a întâlnirii dintre întreaga creație cu Dumnezeu: acela
de a păzi unitatea și integritatea creației și de a o lucra adică de a i-o oferi
transfigurată lui Dumnezeu.
• Ziua 7: Scriptura notează că o dată cu facerea omului Dumnezeu
a încetat opera creatoare și a intrat în „odihnă”, termen ebraic înseamnă – a
sta pe ceva sau a rămâne undeva; această etimologie stă la baza Bisericii
Ortodoxe într-un Dumnezeu Omniprezent și Atotțiitor al credinței prin
energiile sale necreate. Însă această odihnă nu înseamnă că Dumnezeu și-a
luat mâna după creația Sa și nu o mai apără sau nu îi mai poartă de grijă,
așa cum susțin unii eretici.
Dumnezeu nu a coborât în lume în sens panteist nici nu s-a îndepărtat
de ea în sens dualist. Sfinții Părinți interpretează această prezență a lui
Dumnezeu în creație ca fiind un nou mod al lucrării sau acțiunii divine
numit pronie sau providență. Dumnezeu nu se limitează la a-și contempla
din afară creația „A văzut Dumnezeu că toate sunt foarte bune” ci se
implică în viața făpturii, a universului susținut în existență și iraționalitate
sau, cum spun Sfinții Părinți, în granițele frumuseții48. Potrivit Sfinților
Părinți ziua a 7-a, a început cu așezarea primilor oameni în paradis și se va
47 Ibidem , p. 73.
48 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua , p. 225.

38
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimsfârși la a doua venire a lui Hristos, e un alt argument că zilele nu reprezintă
un timp de 24 de ore, ci etape ale creației. Sfântul Maxim Mărturisitorul
arată că „iconomia divină” are două etape: odihna lui Dumnezeu în creație
pentru a pregăti odihna creației în Dumnezeu49. E vorba de taina zilei
a 7-a pe care Sfântul Ioan Damaschin, în canonul învierii, o numește „ziua
neînserată a Împărăției”. Această taină se manifestă paradoxal în Sfânta
Liturghie care nu e altceva decât experiența anticipată a Împărăției în
mijlocul zilei a 7-a.
Referatul biblic debutează cu o afirmație de ordin general: „La
început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Facerea 1, 1). Propoziția
conține o largă informație. Sfântul Vasile cel Mare distinge în acest text,
și în special în cuvântul „început” mai multe sensuri, spunând că fie se
vorbește de originea timpului, ca dimensiune a spațializării, a extinderii
cosmosului, sens confirmat de știința contemporană, pentru comparație50,
fie de un „pretimp” al primei creații sau despre veșnicia lui Dumnezeu,
„începutul” prin excelență51. Majoritatea interpreților leagă acest „început”
de acela din Ioan, 1, 1-3. Oricum, este evident că lumea are un început al
existenței, că nu e coeternă lui Dumnezeu și că, fiind creată, nu e de esență
divină sau o extensie a Dumnezeirii, ca în sistemele emanatiste (filonian,
gnostic, origenist).
Existența lumii nu e necesară, adică Dumnezeu nu e determinat
de ceva să o creeze. Universul e operă a libertății raționale, a voinței lui
Dumnezeu. În „Studiul introductiv” la traducerea în românește a operelor
atanasiene52, Părintele Dumitru Stăniloae insistă că, Sfântul Atanasie cel
Mare a introdus pentru prima data în teologie distincția clară între naștere,
ca relație veșnică între Tatăl și Fiul, și Duhul Sfânt, și facere, ca aducere
a lumii la existență. Pentru a arăta diferența ontologică dintre Creator și
creație, s-a afirmat că lumea a fost creată din nimic ( II Macabei 7, 28), afir –
mație de mare importanță pentru evaluarea raportului dintre Dumnezeu
și cosmos. În acest sens, Sfântul Atanasie cel Mare observă că „alții, între
49 Ibidem , p. 226.
50 John D. Barrow, Originea Universului , Editura Humanitas, București, 1999, p. 103.
51 Ibidem, p. 1, 5, 6.
52 Colecția „ Părinți și Scriitori Bisericești ”, vol. 15, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1987,
p. 15.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice39care este și Platon, cel mare la elini, spun că Dumnezeu le-a făcut pe toate
dintr-o materie preexistentă și necreată. Spunând aceasta, ei nu înțeleg că
leagă de Dumnezeu o slăbiciune. Căci, dacă nu este El însuși cauza materiei,
ci face lucrurile dintr-o materie dinainte existentă, El e slab”53. Este evident
ca și cosmologia antică, și cea contemporană întâmpină aceleași probleme
în articularea atotputerniciei divine cu ideea mobilității cosmosului, cauza
fiind conceperea unui Creator transcendent și imobil; e surprinzătoare,
de aceea, opțiunea multor fizicieni de astăzi pentru soluții asemănătoare
creației din nimic54.
Originea lumii în actul creator divin implică și unitatea ei funda-
mentală, pentru că toate sunt reductibile la un singur termen: „creație”,
spune Sfântul Atanasie cel Mare55, dincolo de diversitatea sau complexi-
tatea sa, lumea este în același timp cer și pământ. În Simbolul de
credință, niceo-constantinopolitan prin noțiunile de „cer”, „pământ”,
Biserica interpretează „cerul” ca fiind aspectul nevăzut sau inteligibil al
creației, „pământul” reprezentând aspectul văzut sau sensibil al acesteia.
Dezvăluirea acestei complexități în unitate depășește atât dualismul, care
afirmă distanța între inteligibil și sensibil, între spirit și materie, cât și
monismul care afirmă că existența e sau spirit, sau materie. Corespondența
și convergența celor două aspecte ale creației e dată în baza lor spirituală
comună, sau în faptul că, cele văzute se întemeiază pe cele nevăzute56.
Pentru știința contemporană, unitatea cosmosului e dincolo de orice
îndoială. O dovada foarte importantă e chiar izotropia mișcării cosmice57.
Interesant de comparat dubla mișcare a universului de expansiune și de
complexitate, expresie a acestei unități, cu imaginile utilizate de Sfântul
Atanasie cel Mare: cosmosul, ca polifonie orchestrală de Logos, și de
Sfântul Maxim Mărturisitorul: cosmosul, ca hora în jurul Logosului, mani –
festându-se diastolic – extensiv și sistolic – intensiv.
53 Tratat despre Întruparea Cuvântului , după Sfântul Ioan Gură de Aur; op. cit., II, p. 4.
54 John D. Barrow, op. cit., p. 119  – 121 și Stephen W. Hawking , Scurta istorie
a timpului. De la Big Bang la găurile negre , editia a II a, Editura „Humanitas”, 1994, p.
23 – 25.
55 Cuvântul al doilea contra arienilor , 58 – 59.
56 Sfântul Vasile cel Mare, op. cit., I, p. 5.
57 John D. Barrow, op. cit ., p. 29 – 30.

40
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimExistă un paradox al unității în diversitate, evident în problematica
raportului dintre parte și întreg. Astfel, deși întregul e mai mult decât suma
părților sale, orice parte a sa conține și reflectă întregul. Spre exemplu, omul
e parte, dar și sinteză în mic a lumii. Atenția Scripturii se centrează de acum
asupra „pământului”, asupra aspectului vizibil al creației (Facerea,  1,  2).
„Nevăzut și netocmit” sau „netocmit și gol”, „pământul” este un „adânc”
întunecat, taină a esenței create încă neorganizată, pe care Părinții îl inter –
pretează ca potențialitate a ființei universului, ca „materie primordială”
creată, care urmează a fi organizată de înțeleptul Creator. Nu se poate vorbi
însă de materie, decât într-un sens foarte larg.
Textul introduce o altă analogie, aceea a „apelor” indicând inconsis –
tența și dinamica internă a acestui pământ originar. Sfântul Ioan Gură de
Aur surprinde foarte bine acest aspect, aratând că în „ape era o energie
plină de viață; apa aceasta nu era o simplă apă, ci una care era în mișcare,
care se frământa și cuprindea totul”58. La rândul său, Sfântul Vasile cel Mare
vorbeste de o lumină spirituală din care a fost creat universul59, pentru ca
majoritatea Sfinților Părinți să împărtășească aceeași opinie. Altfel, această
concepție este evidentă în gândirea umană română, în care cosmosul e
lume, adică lumină. Acest complex nedefinit și tensionat, confirmat astăzi
de teoriile fizice, în care erau semănate rațiunile tuturor lucrurilor, era
însă controlat de Duhul lui Dumnezeu în Simbolul credinței. „Domnul
făcător de viață”, care „se purta peste ape” sau, după Sfântul Vasile cel Mare,
„încălzea și dădea viață apelor după chipul găinii, care clocește și dă putere
de viață ouălor, adică pregătea apele pentru nașterea vieții”60. Este semnul
că dezvoltarea ulterioară a cosmosului s-a realizat prin energiile conjugate
ale Duhului și ale apelor.
Au fost amintite până acum două din persoanele Sfintei Treimi:
Dumnezeu-Tatăl și Duhul lui Dumnezeu. Textul continuă prin „și a zis
Dumnezeu”, sintagma în care interpretarea eclesială recunoaște, compa –
rând cu prologul Evangheliei după Ioan, persoana Logosului, Fiul lui
Dumnezeu, Cel care veșnic e în sânul Tatălui și prin care toate au fost
58 Sfântul Ioan Gură de Aur, op cit ., III, p. 1 – 2.
59 Sfântul Vasile cel Mare, op. cit ., I, p. 5.
60 Ibidem , II, p. 6.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice41create. În acest mod, e dezvăluită implicarea întregii Treimi în actul aducerii
lumii la existență sau faptul că, după expresia frecvent utilizată de Părinți,
Tatăl a creat totul prin Fiul în Duhul Sfânt. Importanța acestei afirmații
e covârșitoare. Aducând-o la existență prin Logos-cuvânt și în Duh, Tatăl
a întemeiat lumea rațional  – după chipul Logosului, și spiritual  – prin
suflare a Duhului Sfânt. Fundarea logică și spirituală a lumii, confirmată
de fizica secolului nostru, care vorbește de un substrat în formație și rela –
țional-energetic al cosmosului, dezvăluie adâncimea, valoarea și sensul
teocentric al creației, mișcarea ei prezentând nu doar paradoxul diversifi –
care-unificare, extindere-intensificare, ci și direcția ascendentă sau verti –
calitatea procesului cosmic. Lumea apare astfel, după expresia Părintelui
Dumitru Stăniloae, ca raționalitate plasticizată, pentru că orice act divin
creator e și revelator. Aducerea la existență a fiecarei făpturi e sinonimă
cu împărtășirea unei informații, cu manifestarea unui gând sau a unei
rațiuni divine care preexistă lumii, dar, nu este veșnică, ci elaborată într-un
„pretimp” de Logosul divin. Deducem astfel participarea întregii Sfinte
Treimi la crearea lumii.
Dacă Logosul nu ar fi gândit rațiunile sau paradigmele – modelele
făpturilor, creația ar fi fost o necesitate pentru Dumnezeu, prin legarea
acestor rațiuni de esența divină (ca în origenism), fie nu ar mai fi existat
o relație internă între Dumnezeu și lume (ca în cosmologia automată).
Pentru Sfinții Părinți răsăriteni, antinomic, rațiunile sunt atât în Logosul
lui Dumnezeu, cât și în lucruri, adică au un aspect dinamic, fiind chiar
energiile necreate ale Dumnezeirii, realizând o legătură internă între
Logos și creație. În acest fel, numai întrucât are un aspect rațional poate
fi lumea cunoscută și tot prin acesta omul are acces la Rațiunea supremă.
Cu alte cuvinte, adevărata interpretare a lumii se face din și în perspectiva
Logosului Creator al universului61.
Pământul inițial, universul vizibil, descris ca un adânc întunecat și cu
ape în care lucra Duhul Sfânt, a fost creat în șase „zile” sau etape. Aceste etape
indică o mișcare, o dezvoltare a cosmosului, o ordine firească cum se afirmă
și în evoluționism, însă nu o dinamică întâmplătoare, supusă hazardului sau
numai unor determinări imanente, ca în concepția romano-catolică despre
61 Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit ., p. 13.

42
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichim„cauzele secunde”, tipică pentru o cosmologie autonomă, ci o – mișcare
conformă planului elaborat de Dumnezeu mai înainte de a fi lumea și
controlată permanent de El, fără ca aceasta să însemne, însă, o deturnare
supranaturală a cosmosului care se mișca prin fire teocentric. Sfântul Ioan
Damaschin, interpretând „pământul” inițial prin problematica „princi piilor”
din filosofia greacă, precizează că acestea sunt create și nu preexistente, în
timp ce toate făpturile sunt aduse la existență prin diversele sinteze ale
principiilor: „pe unele, cum sunt cerul, pământul, aerul, focul și apa, nu
le-a făcut dintr-o materie preexistentă; pe altele, cum sunt viețuitoarele,
plantele, semințele, le-a făcut din cele create de El. Acestea s-au făcut, la
porunca Creatorului, din pământ, apa, aer și foc”62. Desigur, această proble –
matică este astăzi inactuală, de vreme ce știința a pătruns în microcosmosul
subatomic, deși mai poate sugera omogenitatea compoziției universului63.
Dumnezeu a creat lumina, separând-o de întunericul inițial „noapte”,
numind-o „ziuă”. Cei doi termeni, nu au sensul comun experienței noastre.
Moise înțelege prin lumină  – începutul organizării cosmosului vizibil,
lumea spirituală, existența concretă a lumii, plină de armonie și frumusețe,
iar prin întuneric – noapte pământul nevăzut și netocmit. Separarea lor
nu trebuie înțeleasă dualist, ca fiind două principii paralele, ci ca depășirea
întunericului neorganizat prin lumina structurării. Cu toate acestea, faptul
că, și întunericul a primit un nume „noapte” sugerează un risc latent al exis –
tenței create: ea poate oricând să se dezarticuleze, să recadă în întunericul
amorf dacă transgresează planul divin ( Psalmul 103, 30-31).
Un fizician ar putea recunoaște în această dualitate microcosmosul
noaptea și macrocosmosul ziua; de altfel, una dintre dilemele cosmologilor
contemporane e și aceea a modului cum haosul subatomic se manifestă ca
o surprinzătoare ordine la nivel macro, în termenii Sfântului Atanasie cel
Mare, cum acosmia devine cosmos, unii postulând mai mult sau mai putin
curajos un principiu ordonator. Apele pline de viață peste care se purta
Duhul lui Dumnezeu sunt acum activate prin porunca divină. E începutul
universului vizibil, o uriașă explozie de lumină, de energie, așa cum e
descris astăzi de scenariile cosmologice ale oamenilor de știință – teoria
62 Sfântul Vasile cel Mare, op. cit ., II , p. 3.
63 Ibidem , I, p. 7.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice43Big Bang-ului. Sfântul Vasile cel Mare, care descrie în imagini uimitor de
actuale propagarea luminii64, insistă asupra faptului că, Scriptura numește
această etapă a cosmogenezei ziua una  – singura zi și nu ziua întâi  –
„ziua întâi a fost numită una pentru a arăta unicitatea veacului”65. Este ziua
propriu-zisă, existența creată în sine. Din ea și în ea s-au dezvoltat celelalte,
fapt pentru care toate sunt lumina.
Dumnezeu a creat tăria, prin care a despărțit apele și pe care a numit-o
cer. Potrivit cosmologiei grecești, majoritatea Sfinților Părinți au inter –
pretat tăria ca fiind un mediu stabil, chiar stâncă, o boltă pe care sunt fixate
stelele, sau unul din principii – pământ, aer, apă, foc. Pentru că, Dumnezeu
a numit această făptură cer, Sfântul Atanasie cel Mare și Sfântul Vasile
cel Mare o văd ca un al cincilea principiu, dându-i o conotație dinamică:
nu e un mediu stabil, o barieră fizică, ci o putere prin care se manifestă
însăși covârșitoarea putere a lui Dumnezeu. Pricina care face ca pământul,
care este mai greu decât apa, să stea suspendat în mijlocul universului –
afirma Sfântul Vasile cel Mare – tot aceea, negreșit, face ca și acea enormă
cantitate de apă să rămână imobilă în jurul pământului66. La rândul său,
Sfântul Atanasie cel Mare vorbește despre Logosul Creator, Puterea și
înțelepciunea Tatălui, care a atârnat pământul nesprijinit pe nimic, altceva
decât pe voia Lui67. Interpretările de mai sus ne permit să înțelegem prin
tărie forța gravitațională, cea prin care toate se organizează și își reglează
ritmurile potrivit cu rațiunea lor de a fi. De fapt, gravitația și celelalte forțe
modelatoare sunt expresiile active ale raționalității creației, prin interme –
diul cărora Dumnezeu se implică în viața și mișcarea creației Sale. Ceea ce,
însă , n-au sesizat exegeții din vechime, e că pământul zilei a II-a nu mai e
pământul nevăzut și netocmit, ci planeta noastră, a lumii materiale ce cade
sub simțuri. În cele din urmă, ziua a II-a înfățișează un moment al geolo –
giei planetei: pământul era învăluit într-un balon de gaz care, pe măsură
ce mișcarea s-a regularizat, a cunoscut un proces de stratificare, astfel încât
elementele mai grele s-au condensat în oceanul primordial care acoperea
64 Ibidem , II, 7.
65 Ibidem , II, 8.
66 Ibidem , III, 5; I, 8 – 9.
67 Sfântul Ioan Damaschin, Cuvânt împotriva elinilor 40 , op. cit ., II, p. 10.

44
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimîn întregime suprafața Terrei, elementele mai ușoare formând diversele
cercuri ale atmosferei. Știința contemporană evidențiază astfel adevărul
netrecător al Scripturii.
Perspectiva biblică se fixează definitiv asupra Terrei. Dumnezeu,
scoate la iveala uscatul, pe masură ce se formează oceanele și mările, pentru
ca apoi să creeze viața vegetală; plantele primesc puterea de a se înmulți.
Fiecare zi este premisa pentru cele care urmează, Moise nemaiamintind
de cele anterioare, dar presupunându-le. Așa cum nu mai vorbește de cerul
nevăzut, fără ca aceasta să însemne, că nu mai există, tot astfel nu amin –
tește nici de tărie, însă acțiunea acesteia este evidentă și acum. Mișcarea
gravitațională determină încheierea procesului de stratificare a atmosferei
și îmbogățirea acesteia cu apele aflate în evaporare – sub acțiunea soarelui,
încă neprezentat – dar și trezirea inimii de foc a planetei (Iov 28, 5) convul –
siile tectonice producând apariția uscatului. Materia anorganică a planetei,
imprimată rațional, se reconfigurează acum prin sinergia voinței lui
Dumnezeu, Izvorul vieții, și a puterilor firii create, producând viața vege –
tală, premisa pentru susținerea unor organisme mai complexe, „căci fiecare
dintre făpturi își împlinește rolul său în creație”68. Părinții au grijă să noteze
că plantele sunt consubstanțiale pământului din care au „răsărit”, dar și că
Dumnezeu, prin Cuvântul creator, „a deșteptat pământul pentru facerea
de roduri”69. Intuirea acestei alchimii dumnezeiești a transfigurării mine –
ralului în biologic îl umple de uimire pe Sfântul Ioan Gură de Aur „Cum
s-a făcut din pământ carnea ?70, se întreabă el, iar Sfântului Vasile cel Mare
varietatea plantelor îi prilejuiește adânci reflecții despre comportamentul
uman. În fine, aduse la existență printr-unul și același Cuvânt creator, toate
plantele iau o singură rațiune a existenței71.
Dumnezeu a poruncit să fie luminători pe bolta cerească, pentru a
dărui lumina pământului și pentru rânduirea anotimpurilor. Sfântul Ioan
Damaschin observă că Dumnezeu „a pus în acești luminători lumina cea
dintâi creată, dar nu pentru că nu avea altă lumină, ci pentru a nu rămâne
inactivă acea lumină. Căci, luminătorul nu este însăși lumina, ci cel care
68 Sfântul Vasile cel Mare, op. cit ., V, 4.
69 Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit ., VIII, 3.
70 Ibidem , II, 4.
71 Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit ., VII, 3.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice45conține lumina”72. Afirmația este pentru un fizician cel puțin interesantă,
prin legătura pe care Sfântul Ioan Damaschin o face între marea explozie
inițială și viața la fel de explozivă a aștrilor. Aceeași concepție apare cu trei
secole înainte, dar la nivel microfizic, în gândirea Sfântului Vasile cel Mare:
„focul, când este în corpuri, stă cuibărit acolo fără să vatăme, dar, când
este chemat afară le mistuie pe cele pe care mai înainte le păzea nevătă –
mate”73. Cu toate acestea, ziua a IV-a este piatra de poticnire pentru orice
om de știință, pentru că ea plasează stelele și inclusiv pe cea mai apropiată
de noi, soarele, dupa dezvăluirea celor două faze din geologia Terrei și mai
ales după crearea vieții. E singura inadvertență a referatului biblic. Pentru
ochiul credinței însă, acesta e un detaliu mărunt. Sfântul Ioan Gură de
Aur contempla frumusețea simetrică a pământului și a cerului: „după cum
pământul s-a împodobit cu cele ce-au ieșit din el, tot așa, și cerul acesta
văzut a fost făcut de Dumnezeu mai strălucitor și mai frumos, împodobit
fiind cu fel de fel de stele, cu florile stelelor”74, spune Sfântul Vasile cel
Mare, și „cu crearea celor doi luminători mari, soarele și luna”75. Această
perspectivă se acoperă perfect cu experiența cotidiană în care nu pământul,
ci soarele și întreg cerul se rotesc în jurul acestuia76.
Probabil și ținând seama de textul din Iov, 38, 7, unde „stelele dimi –
neții” preced întăririi pământului pe „temeliile sale”, Sfinții Părinți sunt
totuși conștienți că ziua a IV-a nu e situată cronologic, și rezolvă aparenta
nepotrivire prin evidențierea scopului pe care Moise, inspirat de același
Duh al creației, l-a urmărit. Cu un popor neavansat spiritual, orice afir –
mație despre existența prealabilă a soarelui devenea un motiv suficient
de puternic pentru zeificarea acestuia. Aceeași terapie se cuvenea apli –
cată și tradițiilor politeiste, căci păgânii, spune Sfântul Ioan Gură de Aur,
„minunându-se de soare și admirându-l, n-au reușit să pătrundă lucrurile
și nu L-au lăudat pe Creatorul lui, ci s-au oprit la această stihie (element
cosmic) și au îndumnezeit-o”77 – au identificat-o cu Dumnezeu. Acesta
72 Sfântul Ioan Damaschin, op.cit ., II, 7.
73 Sfântul Vasile cel Mare, op.cit ., I, 7.
74 Ibidem , VII, 1.
75 Ibidem , VI, 3.
76 Jean Kovalevsky, Taina originilor , Ed. Anastasia, București, 1996, p. 15 – 16.
77 Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit ., VI, 4.

46
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichime motivul pentru care, Scriptura ne învață că soarele a fost creat după trei
zile, după ce au răsărit toate semințele din pământ, după ce pământul i-a
primit podoaba, pentru ca nimeni din cei de mai tărziu să nu poată spune
că fără lucrarea soarelui n-ar fi ajuns la desăvârșire cele de pe pământ.
De aceea, îi arată înainte de crearea soarelui, pământul acoperit cu toate,
ca să nu atribui soarelui desăvârșirea roadelor, ci Creatorului universului,
Care spusese dintru început „Să răsară pământul iarbă verde”78!
În același timp, Sfinții Părinți intuiesc relația dintre viața plantelor și
funcția luminătoare a aștrilor. Sfântul Vasile cel Mare constata că soarele
„are atâta căldură, încât nici nu arde peste măsură pământul, dar nici, din
lipsă de căldură, nu-l îngheață și nu-l lasă fără rod”. Chiar fazele lunii
„contribuie nu puțin la starea corpurilor vietăților și a vegetalelor care
răsar din pământ. Că, altfel e starea corpurilor când se micșorează luna, și
altfel când crește”79.
Aceste precizări deschid, de altfel, posibilitatea unei interpretări
convenabile omului zilelor noastre, pentru că, dată fiind perspectiva func –
țională a relatării biblice, era firesc să nu se amintească de aștri, decât în
momentul în care își puteau împlini sensul de luminători, adică odată cu
plantele, care trăiesc și se dezvoltă prin fotosinteză de aceea nu întâmplător,
termenul utilizat e luminători, nu aștri. În Cartea Iov (38, 7) se vorbește
despre o simfonie a îngerilor lui Dumnezeu și a „stelelor dimineții”, care ar
putea să fie înțeleasă foarte bine ca dezvăluire a rostului aștrilor o dată cu
apariția vieții pe care au fost chemați să o slujească. Contextul ne permite
imaginarea nedumeririi îngerilor în fața unei imensități cosmice lipsite de
viață, dar și entuziasmul lor doxologic la facerea vieții. Pentru un scrupul
cronologic, locul zilei a IV-a e între primele două zile.
Dumnezeu a poruncit, iar apele și văzduhul s-au populat cu viețui-
toare care au primit binecuvântarea de a se înmulți. Lucrarea dumne –
zeiască are două direcții: prima, activarea stihiilor spre zămislirea viului,
iar a doua, puterea dată vieții de a se dezvolta. În ambele cazuri e vorba
de afirmarea implicită a sinergiei lui Dumnezeu și a firii create: „apa a
fost silită să slujească poruncii Creatorului. Nespusa și marea putere a lui
78 Sfântul Vasile cel Mare, VI, 2.
79 Ibidem , VI, 10.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice47Dumnezeu – notează Sfântul Vasile cel Mare – a arătat vii, lucrătoare și
mișcătoare tot felul de viețuitoare ale apelor. Ș i e cu neputință să numeri
speciile lor. Odată cu porunca, apele au primit și capacitatea de a naște”80.
Impulsionarea apei spre viață sau originea vieții în apă e astăzi o teză
centrală a biologiei. Surprinzătoare este și asemănarea dintre supa organică
a oceanelor, de care vorbesc oamenii de știință, și expresia Sfântului Vasile
cel Mare: „din apa bălților și a mlaștinilor ies, ca dintr-o apă fiartă, broaș –
tele, musculițele și țânțarii, repetând mereu ceea ce Dumnezeu a făcut de la
început. Mai mult, după ce vorbește de o înrudire, de o conformitate între
ape și vietățile acvatice, în sensul unei adaptări programate a acestora din
urmă la mediul fluid al apelor, Sfântul Vasile cel Mare arată că Dumnezeu
a dat ca și păsările să se nască din ape, de unde o oarecare înrudire între
zburătoare și înotătoare”81. Dincolo de simetria față de ziua a III-a, alătu –
rarea vietăților acvatice și a celor aeriene indică o unitate fundamentală a
vieții. E o înrudire rațională a speciilor, dată în porunca unică prin care
au fost chemate la existență. În același timp, dincolo de concesia făcută
de Părintele Dumitru Stăniloae evoluționismului darwinist82, trebuie
să remarcăm că toate speciile sunt de fapt variații la o temă dată, verigi
logice în arborele vieții și nu neapărat verigi ontologice, astăzi foarte mulți
biologi renunțând la transformismul darwinian și vorbind de o evoluție în
interiorul speciilor sau de faptul că detaliile anatomice asemănătoare nu
presupun și o înrudire filogenetică83. Noua biologie ne permite să înțe –
legem mai bine afirmația Sfântului Maxim Mărturisitorul, că deși rațiunile
făpturilor, informațiile divine pe care se structurează acestea, sunt imuabile,
ființele cunosc o mișcare complexă, sistolică și diastolică, până se identifică
deplin cu rațiunile lor84. Scriptura și biologia converg în descrierea dina –
micii vieții, a dezvoltării ei treptate, care e dată în chiar participarea activă
80 Ibidem , VII, 1.
81 Ibidem , VIII, 2.
82 ***, O anumită evoluție a animalelor se poate explica prin implicarea potențială a unor
specii noi în cele vechi ; în „P .S.B.”, vol. 80, n. 369, p. 294.
83 Richard Leakey, Originea omului , Humanitas, p. 23.
84 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua , în col. PSB, trad. de Pr. Dr. D. Stăniloae,
Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1983, p. 77 – 181.

48
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichima creației85: „acum este pârga fiecărui fel de viețuitoare din apă, care, ca și
semințele din natură, primesc porunca de a se arăta”86.
Dumnezeu, Care i-a dat poruncă, i-a dăruit pământului și puterea de
a scoate din el viețuitoare, spune Sfântul Vasile cel Mare87, ființe cu suflet
viu, și în cele din urmă omul. La sfârșitul operei Sale creatoare, Dumnezeu
a evaluat ansamblul creației, văzând că „toate erau foarte bune, frumoase”.
Facerea vietăților terestre e o nouă dezvăluire a raționalității lumii, și nu
doar prin faptul că toate au rost88, ci întrucât toate trimit spre om. Vorbind
de aducerea la existență a animalelor sălbatice și a celor domestice sau, mai
precis, numindu-le astfel pe cele din urmă, Scriptura sugerează că, prin
rațiunea lor de a fi, aveau să-i slujească mai aproape omului. Dacă, omul le-a
îmblânzit mai ușor e pentru că acesta era sensul lor. Raționalitatea viețui-
toarelor terestre presupune o solidaritate ontologică a lor cu pământul. Ele
au un „suflet” potrivit poruncii divine: „Să scoată pământul suflet viu!”, însă
unul diferit de cel uman, a cărui caracteristică definitorie este mintea care
se exprimă în limbaj logic. Sufletul viețuitoarelor neumane are o legătură
cu sângele, sângele cu carnea, carnea cu pământul sau, cum remarcă Sfântul
Vasile cel Mare, „pământul e sufletul animalelor”89.
Creat el însuși ca „suflet viu” (Facerea 2, 7), omul e la rândul său
solidar cu pământul, cu făptura întreagă, cum îi reamintește Creatorul după
cădere, adică după eșecul de a realiza o existență într-adevăr duhovnicească
(Facerea 3, 19). Aducerea lui la existență prilejuiește manifestarea tainică
a Sfintei Treimi, însă aceasta nu înseamnă că celelalte făpturi au fost create
altfel. Toate au fost create de Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt, însă faptul s-a
arătat o dată cu omul, ca semn al conștiinței personale a acestuia, preocu –
pată de taina originii. Sfântul Vasile cel Mare exprimă foarte direct aceste
aspecte: „atâta vreme cât nu se arătase omul, omul care avea să fie instruit,
predica teologiei era ascunsă în adânc, dar acum, la facerea omului, credința
se descoperă și dogma adevărului se arată clar”90. Precizarea Sfântului Vasile
85 Sfântul Vasile cel Mare, op. cit ., VII, 1.
86 Ibidem 2.
87 Ibidem, VIII, 1.
88 Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit ., VII, 5.
89 Sfântul Vasile cel Mare, op. cit ., VIII, 1 și IX, 3.
90 Ibidem, IX, 6; I, 6.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice49cel Mare a fost – independent – reluată de Pierre Teilhard de Chardin:
„pentru a arăta Evoluția umană în cursul stadiilor ei inferioare, prin polul
conștient al lumii punctul Omega, acesta este identificat în cele din urmă
cu Dumnezeu, dar nu putea acționa, și e firesc așa, decât învăluindu-se în
Biologie, adică în forma impersonală. Însă, față de făptura gânditoare care
am devenit noi oamenii prin umanizare, acestuia îi este acum posibil să
iradieze ca de la Centru la centri, în mod personal”91. Este un citat ce ține
doar de lumea biologicului, depărtându-se de latura trăirii interioare, ce
aparține teologiei.
Sfinții Părinți evidențiază superioritatea omului prin descrierea
planului creator divin, care culminează în om, și a verticalității biologice și
spirituale a acestuia. Astfel, pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, lumea este
un „palat împărătesc” în care a fost așezat omul spre a stăpâni92, stăpânire
dată omului în chipul dumnezeiesc prin care el a fost cinstit93. La rândul
său, Sfântul Vasile cel Mare arată că în vreme ce patrupedele privesc spre
pământ, omul are ochii ațintiți spre cer94. Parte a întregului și sinteza, în
mic a lumii – microcosmos, de aceeași fire cu toate cele create, omul e însă
chemat să le unifice pe toate în urcușul său spre Dumnezeu. El are, în chip
natural, prin însușirea părților sale de a fi în relație cu toate extremită –
țile, puterea de unire, prin mijlocirile între toate extremitățile. Prin această
putere completându-se modul creării celor împărțite, referire la diversitatea
creației, omul avea să facă arătată prin sine marea taină a țintei dumne –
zeiești. Unirea armonioasă a extremităților din făpturi între ele, unire ce
înaintează în sus, și pe rând de la cele imediate la cele mai îndepărtate, și
de la cele mai de jos la cele mai înalte, sfârșindu-se în Dumnezeu95. Cu el
culminează opera creatoare și, în ei se reunesc cerul și pământul96, în struc –
tura sa complexă, suflet și trup, căci, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul,
e o simetrie și o convergență perfectă între om și cosmos. „Cosmosul întreg,
constând din cele văzute și nevăzute, este om, iar omul, constând din suflet
91 Pierre Teilhard de Chardin, op. cit ., p. 293 – 294.
92 Sfântul Ioan Gură de Aur., op. cit ., VII, 6 și VIII, 2.
93 Ibidem , VII, 3 și IX, 2 – 3.
94 Sfântul Vasile cel Mare, op. cit ., IX, 2.
95 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua , 106; cf. 106a.
96 Sfântul Ioan Damaschin, op. cit ., II, 11.

50
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimși trup, este cosmos”97. O dată cu omul, și în el, toate s-au arătat a fi „bune/
frumoase foarte”. Dubla abordare a omului, ca parte și sinteză a lumii, pe
de o parte, și ca superior lumii, pe de alta, aduce antropologia ortodoxă
aproape de contemporaneitate și aproape de înțelegerea ei pe cale teologică,
însă nu în condițiile în care antropologia științifică contemporană oscilează
între cele două teme98, deoarece aceasta vine să denatureze adevărul.
Ortodoxia în ce privește versiunea din Facere 2, 4-9, în care omul
precede ca arhetip toate viețuitoarele, trebuie afirmat că, departe de a
însemna o contradicție față de versiunea din primul capitol, e vorba de
o  nouă perspectivă asupra a ceea ce deja s-a arătat: că toate cele vii și
creația întreagă au fost aduse la existență pentru om și că toate se întâl –
nesc și se împlinesc în el. Din perspectiva textului biblic, antropologia este
cosmologică iar cosmologia este în mod necesar antropologică. În Hristos,
această indestructibilă relație dintre om și lume este reafirmată și inten-
sificată. Faptul e de mare actualitate în condițiile în care fizicienii vorbesc
de o dinamică antropică a universului, uitând de adevărul descoperit de
Sfânta Scriptură în cartea Facerii.
Scriptura notează că, după ce Dumnezeu a săvârșit opera creatoare,
„În ziua a șaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le-a făcut și le-a
rânduit”. Tradiția Bisericii mărturisește că această zi, al cărei sfârșit Facerea
nu-l amintește, ține de la așezarea primilor oameni în paradis și până la
a doua venire a Mântuitorului.
Odihna – termenul ebraic sabat însemnând a sta pe ceva sau a rămâne
undeva – lui Dumnezeu nu e, de aceea, încetarea lucrării divine, ci un alt
mod al prezenței active a lui Dumnezeu în univers (Ioan 5, 17). Dumnezeu,
nici nu S-a retras din creație, în sens dualist ori deist, în care transcendența
divină e interpretată ca absență din cosmos, nici nu S-a confundat cu ea,
în sens panteist, ci Se manifestă prin energiile Sale necreate ca Pantocrator
sau Proniator al ei. Pe marginea textului biblic, Sfântul Atanasie cel Mare
notează că „înțelepciunea lui Dumnezeu (Logosul Creator și Proniator),
purtând universul ca pe o liră și împreunându-le pe cele din aer cu cele de
97 ***, Mystagogia , VII, trad. de Pr. Stavr. Dr. Dumitru Staniloae, în „Revista teolo –
gica”, nr. 6 – 8, Sibiu 1934, p. 336; cf. Ambigua, 13.
98 Richard Leakey, op. cit ., p. 172-173

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice51pe pământ și pe cele din cer cu cele din aer, și unind întregurile cu părțile și
conducându-le pe toate cu porunca și cu voia Sa, alcătuiește o singură lume
și o unică rânduială frumoasă și armonioasă a ei”99.
În spiritul problematicii biblice, Sfinții Părinți arată că sabatizarea sau
odihna lui Dumnezeu în creație nu are alt sens decât acela de a pregăti
odihna creației în Dumnezeu. În centrul zilei a VII-a se manifesta deja,
taina zilei a VIII-a, inaugurată prin arătarea Logosului Creator în trup, dar
care se va manifesta plenar la a doua și slăvita Lui arătare, la sfârșitul lumii.
În Liturghie, Biserica lui Hristos trăiește anticipativ taina zilei a
VIII-a, fapt evident, în chiar binecuvântarea inițială, dar se roagă Tatălui ca
împărăția să vină cu putere: „vie împărăția Ta!”. Fără a fi amintită în textul
Facerii, problematica zilei a VIII-a se afla în perfectă continuitate cu refe –
ratul biblic și descrie ultima etapă a universului în imagini la fel de simbolice.
Scolastica occidentală medievală afirmă premiza unei separații între spirit
și materie, supranatural și natural, între Dumnezeu și lume. Potrivit acestei
concepții Dumnezeu și lumea sunt două realități izolate, universul fiind
autonom față de Dumnezeu, însă sunt nedespărțite, căci omul numai în
comuniune și în relație cu Dumnezeu își îndeplinește menirea sa în această
lume. Iluminismul și „științele naturale” din epoca modernă s-au prevalat
de această concepție și, în efortul noii gândiri „raționaliste” de distanțare
față de teologie, au afirmat că omul nu poate fi interesat decât de ordinea
naturală, lumea de aici. O asemenea concepție denaturează ființa umană,
atrăgând-o spre lumea materială și îndepărtând-o de cea spirituală.
Relația dintre rațiune și credință, teologia Părinților descrie un raport
sintetic, pentru care rațiunea este puterea analizei (care se poate exersa
cu mai multă sau mai puțină pătrundere duhovnicească, însă rămânând
ceea ce e), iar credința este puterea înțelegerii teologice (un anumit mod
al minții, în care criteriile „autonome” sunt înlocuite cu cele „teonome”)100.
Cele două puteri coexistă fără probleme, într-o manifestare completă pe
care sfântul Maxim Mărturisitorul o numește „rațiunea comparativă care
99 Cuvânt împotriva elinilor , XLII.
100 Pr. Dr. Doru Costache, Fericitul Augustin sau Justificarea teologică a minții.
Încercare asupra unor teme din Soliloquia și Confessiones , în revista Biserica Ortodoxă ,
nr. 2/2000, p. 111-112.

52
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimprivește [lucrurile] teologic”. În al doilea caz, al raportului natural-suprana –
tural, teologia Părinților, departe de a afirma vreo ruptură de nivel, descrie
o relație sinergică, care, la nivelul comuniunii omului cu Dumnezeu, spre
exemplu, implică faptul că în orice progres – în cunoaștere și desăvârșire
deopotrivă – funcționează un principiu al sinergiei101; modelul, cum se va
vedea infra, suportă extensie cosmologică. O asemenea afirmație promova
fie indiferența față de Dumnezeu, fie chiar ateismul. În felul acesta a apărut
un nou mod de a explica realitatea: totul există fără Dumnezeu și nu are
nevoie de El; totul s-a născut dintr-o materie veșnică prin evoluția întâm –
plătoare. E vorba de evoluționism, care caută să explice totul prin mișcarea
naturală a cosmosului și a ființelor vii. Ca reacție la un asemenea model,
a fost promovat, în occident, creaționismul clasic, care a căzut în cealaltă
extremă, aceea de a afirma unilateral acțiunea lui Dumnezeu prin negli –
jarea mișcării proprii făpturilor.
Cosmologia ortodoxă nu este de acord cu aceste soluții unilaterale.
Încă din secolul al IV-lea, pe baza Revelației divine, Sfântul Atanasie cel
Mare arată că universul presupune o complexă dinamică și o convergență
între Dumnezeu și lume, el arată că, cele create se întemeiază constant
pe cele necreate, afirmație de uriașă importanță și care va fi dezvoltată
magistral de Sfântul Grigorie Palama în secolul al XIV-lea, în „Teoria
ener giilor necreate”. La rândul său, Sfântul Maxim Mărturisitorul, în
secolele VII-VIII, acordă mare atenție mișcării, în sistemul său de gândire,
afirmând că, în creație, nu acționează doar Dumnezeu, făcând abstracție
de făpturi, și că, nici acestea nu se mișcă singure. Mergând pe firul acestui
studiu venim și completăm că mișcarea creației este sinergie – colaborare
între Dumnezeu și univers. O asemenea concepție presupune depășirea
atât a panteismului încât, totul e indistinct și fără sens, cât și a dualismului
care e incapabil să articuleze relația dintre Dumnezeu și lume102. Modelul
acestei cosmologii pe care o numim astfel panenteistă-teonomă, este
Hristos: persoana teandrică (umană și divină) a Domnului presupune
coexistența celor două firi, divină și umană, care-și păstrează integral
101 Cf. Sfântul Maxim Mărtueisitorul, Răspunsuri către Talasie , în Filocalia, vol. 3,
trad. cit. Pentru o pertinentă expunere a situației, pr. prof. Dumitru Stăniloae, „ Natură și
har în teologia bizantină ”, în Ortodoxia nr. 3/1974.
102 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua , trad. cit., p. 121.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice53proprietățile (mișcările), dar care, în unitatea persoanei acționează sinergic
și fără discontinuități. Hristos este cel mai nou, dar și cel mai vechi, căci El
a apărut după toți proorocii, însă i-a întrecut pe toți. Astfel, El se arată în
omenescul Lui ca omul cel mai realizat și devine astfel Omul prin excelență,
Omul cel mai înalt, deoarece El este Cel mai unit cu Dumnezeirea, căci
este Însuși Dumnezeu și comunică omului voia lui Dumnezeu. Mergând
pe actualizarea și personalizarea naturii umane în Hristos este un proces
continuu în cei ce se alipesc Lui, tocmai pentru faptul că El este pururea și
Om și Dumnezeu. Astfel, dacă, în Hristos totul e teandric, lumea creată de
Tatăl prin Fiul nu se poate mișca, decât sinergic. Astfel lumea a fost adusă
la existență din nimic prin Logos și organizată prin Logos. Iar cei ce sorb
din Omul Hristos prin Tainele Bisericii pot rămâne statorniciți în bine,
fiindcă izvorul din care se adapă este inepuizabil103.
Sfântul Atanasie cel Mare spune că: Hristos e „Logosul organizator”
astfel încât, în virtutea rațiunilor imprimate în făpturi acestea se mișcă
în mod propriu spre sensul desemnat prin aceste rațiuni, dar nu singure
întrucât sunt mișcate sau susținute în mișcare prin energiile divine. După
Sfântul Atanasie cel Mare, dacă Hristos n-ar fi primit moartea în trupul
Său, El n-ar fi învins-o pentru totdeauna, pentru că trupul nostru n-ar
fi devenit purtătorul unei puteri dumnezeiești care învinge moartea
din  interior, care devine inaccesibil morții după ce odată a fost învins.
Dacă Dumnezeu, ar fi eliberat trupul nostru de moarte ținându-l în afara
ei, acesta ar fi căzut iarăși sub puterea ei, cum s-a întamplat cu Adam104.
Dacă, datorită puterii Sale ar fi poruncit și blestemul, s-ar fi dezlegat,
s-ar fi arătat puterea Celui ce a poruncit și omul ar fi devenit cum a fost
și Adam înainte de cădere, primind harul din afară și neavându-l conexat
cu trupul. Ba poate ar fi fost și mai rău, căci a învățat să păcătuiască. Fiind
astfel, dacă ar fi fost convins de șarpe, iarăși ar fi fost necesară porunca
lui Dumnezeu pentru dezlegarea blestemului. Ș i așa, ar fi fost o continuă
trebuință de poruncă și oamenii ar fi rămas vinovați și supuși păcatului,
având mereu nevoie de iertare și niciodată nu s-ar fi eliberat, fiind mereu
trupuri și mereu biruiți de legea neputinței trupului. Însuși textul Facerii,
103 Ibidem , p. 122
104 http://www.crestinortodox.ro/credinta/invatatura-sfantului-atanasie-mare-despre-
mantuire-69818.html

54
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimsugerează etape ale cosmosului și ale vieții însă toată mișcarea acestora
e gândită direcționat și susținută de Dumnezeu cel care este originea și
sensul creației. Premisa fundamentală a acestei cosmologii este imperiori –
tatea spiritului față de materie, credința că materia e concentrare de rațiune
și energie, așa cum dezvăluie știința contemporană. Explicația simplă
a mișcării sinergice a universului e dată în „odihna” zilei a 7-a, interpretată
de Biserica Ortodoxă ca lucrare proniatoare, ca o creație continuă. Această
situație nu poate fi corect înțeleasă dacă nu se acceptă faptul că știința și
teologia sunt două apropieri diferite – și de aceea complementare – față de
realitate, ceea ce rămâne de stabilit fiind planul/nivelul de realitate pentru
care fiecare din ele dă seamă/este competentă. În acest sens, aș vrea să
reamintesc faptul că, vorbind despre conflict – în eseul „Știință și religie”105
–, Einstein afirma că, între cauzele acestuia, un loc de frunte ocupă tocmai
depășirea competențelor. Atât știința, cât și teologia, au vrut mai mult decât
li se cuvenea: cea dintâi, legitimitatea interpretărilor sale reducționiste,
recunoașterea caracterului obiectiv (un termen modern pentru ceea ce
anticii considerau a fi ontologicul) al viziunii sale materialiste despre lume,
iar cea de a doua dreptul de a descrie realitatea, din nefericire prin apelul
necritic la cunoștințele antichității.
Cele două tipuri cosmologice cu care se confruntă constant teologia
ortodoxă, panteismul și dualismul, determină consecințe serioase pentru
civilizație și spiritualitate. Astfel, pornind de la o concepție panteistă, omul
trăiește sentimentul dependenței față de creație, trăiește sub tirania ordinii
naturale, inflexibilă față de care orice revoltă e inutilă, sensul său de a fi este
integrarea în „marele tot”. Impersonal, în conformitate cu creația, omul
este spirit contrar oricărei civilizații tehnologice, căci natura umană s-a
personalizat în Hristos, adică aproprierea acesteia de Dumnezeu prin unire
în aceeași Persoană a Fiului lui Dumnezeu întrupat cu natura divină și
ridicarea celei umane la starea de fire îndumnezeită.
Culturile panteiste respectă cosmosul, viața, dar sunt incapabile să
recunoască demnitatea verticală a omului și nu permit concepția prin care
omul își exprimă demnitatea. Căci natura umană s-a personalizat în Hristos
105 Albert Einstein, Cum văd eu lumea. O antologie , trad. de Mircea Dumitru,
Humanitas, București, 1992, p. 273.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice55ca urmare a faptului că purtătorul ei este o persoană supremă. Culturile
dualiste încearcă să rezolve problema raportului dintre Dumnezeu și lume
în alt mod, prin afirmarea dependenței lumii față de om. Omul nu mai este
terorizat de ordinea naturală, însă, devine tiran al creației. El nu mai vede
în oameni, făpturi, sensuri și valori spirituale, nu mai trăiește într-o lume
a semnificației, a sensului106.
Lumea este spațiul în care se derulează aventura orgoliului uman care
caută să domine și să exploateze prin energie totul spre a-și mări confortul
său și spre a realiza paradisul pământesc. Spune tot Sfântul Atanasie cel
Mare „de o anumită cuprindere a tuturor persoanelor umane în Hristos; de
o anumită cuprindere a cosmosului însuși în El. Trupul purificat și inviat al
lui Hristos stă într-o legătură cu trupul nostru al tuturor. El e ca un aluat, sau
ca un focar iradiant, înnoit și înviat, al întregii corporalități umane. Deoarece
corupția și moartea erau „în om, nu în afară, în mod cuvenit Cuvântul
s-a folosit de trup ca de un organ și s-a extins la tot”. Între dependență
și autonomie față de lume, omul nu-și găsește locul și rostul, decât din
perspectiva integratoare a Scripturii și Tradiției Bisericii. Dacă scolastica,
dintr-o temere față de panteism, a renunțat la dimensiunea cosmologică
a teologiei107, Părinții răsăriteni au abordat constant problema omului din
perspectiva tainei creației și pe aceasta din unghiul antropologiei, omul
apărând astfel ca sinteză a universului, ca microcosmos, parte și oglindă a
întregului108, punct de interferență între cele văzute și cele nevăzute.
Într-o cosmologie teonomă, nimic nu se mai reduce la relația dintre
Dumnezeu și lume, pentru că, atât omul cât și lumea vin de la Dumnezeu,
se mișcă în El „Căci, în El avem viața, mișcarea și ființa, după cum au zis
părinții noștri, căci vlăstarii lui suntem”(Fapte, 17, 28), și spre El. Am văzut
că toate cele create se sfințesc prin cuvântul omenesc al lui Hristos și prin
rugăciunea omului, fiindcă toate sunt bune și nimic de lepădat (I Timotei
4, 5). Aceasta înseamnă că toate au posibilitatea de a fi sfințite sau medii
106 Ibidem , p. 274.
107 Doru Costache, Logos și creație în teologia sfântului Atanasie cel Mare , în Glasul
Bisericii , nr. 8-12/1994, p.63. Nu mă pot abține să exprim aici regretul că abordarea cosmo –
logică e ca și absentă în teologia noastră de școală, cu unele excepții, e drept, de seamă.
108 Sfântul Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului , 42, în PSB 15,
trad. cit., p. 137 (toate fragmentele atanasiene vor fi preluate din această ediție).

56
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimale lucrării lui Dumnezeu, prin Dumnezeu Cuvântul întrupat, lucrător
prin cuvântul omenesc al Său și al omului. Aceasta pentru că, toate au fost
create de Dumnezeu Cuvântul. Pentru că prin om, care e suflet înțelegător
și vorbitor legat prin trup cu lumea neînsuflețită care reprezintă această
posibilitate, el devine centrul universului și al creației. Dumnezeu a legat
pe om prin trupul lui cu tot universul văzut, pentru că vrea, ca prin sufletul
înțelegător omenesc, toate să le sfințească, sau pe toate să le adune în Sine.
Dar, în însuși faptul că sufletul înțelegător omenesc e făcut să-i formeze din
materie un trup și să lucreze prin el asupra materiei, iar cuvântul omului
făcut din suflet și trup e în stare să primească cuvântul lui Dumnezeu
Cuvântul și să-i adreseze Lui cuvânt de rugăciune în scopul sfințirii sale și
a materiei, se arată că materia e făcută cu o anumită capacitate de a fi mediu
sau simbol prin care lucrează Dumnezeu Cuvântul, prin cuvântul Său
omenesc și prin cuvântul omului. Toate au valoare, au sens, atât în parte cât
și împreună, însă toate se împlinesc prin urcușul spre Dumnezeu. Omul nu
mai caută nici evadarea prin lume și dominarea acesteia nici nu se supune
ritmurilor ei, ci înaintează prin virtute și contemplație spre Dumnezeu,
antrenând cu el creația întreagă.
Cosmologia greacă, din care se revendică atât știința, cât și filosofia
europeană, nu a reușit să articuleze unitatea și diversitatea, imuabilitatea
și mișcarea lumii. Era firesc ca orice încercare de descriere a relației
dintre Dumnezeu și creație de către primii teologi creștini, în măsura în
care utilizau necritic diversele soluții ale cosmologiei elene, să însemne
prelungirea în plan teologic a acelorași probleme. Foarte interesant că
aceleași probleme confruntă atât reprezentările, științifice moderne, cât
și pe cele contemporane109. Cu toate acestea, s-au înregistrat și unele
încercări de sinteză. O asemenea tentativă e aceea a lui Origen (sec. III).
În sistemul său, Dumnezeu cel imobil și atotputernic a creat din ființa-i
proprie lumea inteligibilă a spiritelor, fixată dintru început în jurul
Lui. Mișcarea acestor spirite, centrifugă, e rea și condamnabilă. Față de
această îndepărtare și răcire a spiritelor, Dumnezeu ia o atitudine critică,
109 John D. Barrow, op. cit ., p. 11, 33 – 35, Stephen W. Hawking, op. cit ., p. 53, 73,
apud David Bohm, Plenitudinea lumii și ordinea ei , Editura „Humanitas”, București, 1995,
p. 61.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice57pedepsindu-le să experimenteze constrângerile lumii materiale, adusă la
existență tocmai în acest scop. Încătușate în materie, spiritele caută să se
elibereze și să se întoarcă în unitatea inițială, susținute de Logosul divin
prin pronie. Este  evidentă o concepție dinamică despre lume, însă, prin
separația dintre spirit și materie, universul vizibil e în sine rău și destinat
combustiei finale. Soluția origenistă nu a avut consecințe pentru raportul
dintre știință și teologie, însă, continuă să influențeze până astăzi diverse
curente spiritualiste.
În concluzie trebuie să reținem că lumea spirituală e legată de lumea
materială și invers, amândouă formând un întreg, lumea întreagă. Nici
evoluționismul, nici știința nu pot explica acestea la nivel de trăire, ci doar
la nivel rațional. Astfel, teologia prin Sfinții Părinți ne explică existența
și legătura celor două naturi: spirituală și umană, asemeni cu Hristos.
S-a întrupat cu firea divină în cea umană avându-le pe amândouă, îmbogă-
țindu-o pe aceasta din urmă, ridicând-o la stadiul de îndumnezeire110.
110 Sfântul Atanasie Cel Mare, op. cit. , p. 138.

58CAPITOLUL II
DEMNITATE ȘI
REPONSABILITATE,
A PERSOANEI,
ÎN SOCIETATE
II. 1. Drepturile și îndatoririle
persoanei umane.
Sfânta Scriptură vorbește de „lume” și de „oameni”, în vederea mântu –
irii oferite de Dumnezeu. Mântuirea este mesajul central al credinței
creștine și fundamentul neclintit al întregii vieți și al tuturor activităților
Bisericii lui Hristos111. Pentru creștini, mântuirea se realizează prin Hristos
și cu ajutorul harului divin. În afara Lui, nu există mântuire. Biserica, trupul
tainic al lui Hristos și plenitudinea de viață a Duhului Sfânt (Efeseni 1, 23),
este câmpul obișnuit în care ne realizăm mântuirea.
Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască, dar pentru aceasta
este nevoie de voință și dorință de a ne impropria roadele jertfei lui Hristos.
Datorită căderii în păcat, omenirii i-a fost îngrădită libertatea, dar, redată
odată cu învierea Mântuitorului. Sfinții Părinți privesc libertatea omului
111 Protos Irineu Pop, Responsabilitatea Bisericii pentru creștinii de azi , în B.O.R. ,
nr.7-8, 1984, p. 82

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice59ca pe cel mai frumos și mai de preț bun. Ei scot în evidență capacitatea
omului de a se determina pe sine, caracteristică fundamentală a omului și
prin care el se deosebește de tot ce nu este subiect sau persoană, de obiect
sau de natură, care nu se determină pe sine în libertate, ci sunt determinate.
Aceasta e cea mai înaltă formă de existență112. Omul, fiind așezat, după
expresia Sfântului Irineu, „în cadrul propriei sale puteri”113, fiind autorul
propriei sale conduite, în mod necesar este răspunzător pentru tot ceea ce
face. Desigur, omul fiind o ființă creată, cu o natură psiho-fizică specială,
nu poate avea o libertate absolută, care aparține numai lui Dumnezeu, ci
una relativă. Este libertatea psihologică, adică posibilitatea de autodeter –
minare, care aparține tuturor oamenilor, fiind inerentă spiritului omenesc.
După învățătura creștină, „omul a fost creat după chipul și asemănarea
lui Dumnezeu” (Facerea 1, 26). Această expresie cuprinde, în rezumat,
întreaga antropologie. Sfinții Părinți văd în această creație o conformitate,
o asemănare, pe cât este ea posibilă, între Creator și făptura sa rațională114.
Ei deosebesc după cum este și firesc chipul de asemănare, deoarece primul
a slăbit, iar cel de al doilea l-a pierdut. După Sfântul Vasile cel Mare,
chipul lui Dumnezeu este principiul și rădăcina binelui sădită de la început
în ființa omului, iar asemănarea este țintă sau starea morală superioară pe
care omul trebuie să și-o însușească prin lucrarea neîncetată a faptelor bune
și virtuților115.
Așa cum reiese din mențiunile biblice, Dumnezeu nu ne-a dat
totul de-a gata, ca sa fim perfecți ca niște obiecte, ci ne-a lăsat cinstea
ca noi înșine să dobândim desăvârșirea. Credinciosul a primit chipul
ca dar de la Dumnezeu, iar asemănarea i s-a fixat ca o misiune morală.
Oamenii, creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, nu au sensul
și valoarea în ei înșiși, ci le primesc de la Modelul Hristos, chipul real
al lui Dumnezeu (Coloseni 1, 15), spre care trebuie să tindă neîncetat,
„până vor ajunge oameni desăvârșiți după măsura deplină a sfătuirii lui
112 Magistrand Ierod. Irineu Crăciunaș, Responsabilitatea morală , în Studii Teologice ,
nr. 3-4, 1955, p. 184
113 Ibidem , p. 184
114 ***, Teologie Morală Ortodoxă , vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979, p. 93
115 Magistrand Ierod. I. Crăciunaș, op. cit ., p. 182

60
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimHristos” (Efeseni 4, 13). Pentru ca omul să poată ajunge la desăvârșirea în
Hristos are nevoie de mare credință și fapte bune. El este creat special de
Dumnezeu și nu făcut numai prin Cuvânt, așa cum vedem la alte creaturi.
Mai mult el este și o creatură morală care se deosebește radical de cele –
late făpturi. Ca ființă morală aceasta formează esența ființei sale și-i dă o
demnitate excepțională: demnitatea morală, valoarea specifică a persoanei,
proprie tuturor oamenilor. Se poate spune că chipul lui Dumnezeu în om
stă esențial în caracterul lui de persoană sau de ființă personală, prin care
imită pe Dumnezeu.
Ca persoană, omul este chemat să se desăvârșească pe sine sub aspect
moral, de aici sensul adânc și valoarea uriașă a faptelor sale, chiar a celor
mai umile, care duc pe autorul lor pe culmile nebănuite ale desăvârșirii,
la asemănarea cu Dumnezeu116. Binele nu este așezat de-a gata în ființa
omului, ci este numai semănat, iar creșterea sa o face omul în comuniune
cu Dumnezeu „Nu știți oare că voi sunteți templu al lui Dumnezeu și
că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi? De va stica cineva templul lui
Dumnezeu, îl va stica Dumnezeu pe el” (I Corinteni 3, 16-17)117. Prin
Hristos avem relația cu Dumnezeu și cu semenii noștri, care devin chipuri
ale Fiului prin Duhul Sfânt. De aceea, mântuirea noastră personală este
rod al relației cu Dumnezeu, prin Fiul în Duhul Sfânt și al relației de iubire
lucrătoare cu semenii, în același Hristos, care ne încorporează pe toți în
Sine, prin Duhul Său118.
Biserica trebuie să aibă pe Hristos ca centru și Cap al ei, întrucât ea
crește în măsura, în care trăiește pe Hristos și face transparent pe Hristos în
toată lucrarea ei mântuitoare. Sfântul Ioan Gură de Aur, explicând cuvin –
tele Sfântului Apostol Pavel: „S-au despărțit de Cap de care depinde totul”
(Coloseni 2, 19 ), zice: „De acolo își are existența (Trupul) și existența cea
bună. De ce părăsești deci Capul, ținându-te de membre? Dacă ai cădea de
acolo de unde depinde tot trupul, te-ai pierdut. Oricine ar fi acela”, zice,
116 Ibidem.
117 Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, op.cit., p. 79
118 Pr. Prof. Dumitru Radu, Aspectul comunitar-sobornicesc al mântuirii , în Ortodoxia ,
nr.1, 1974, p.103

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice61„nu numai viața, ci și încorporarea în trupul Bisericii o are de acolo. Toată
Biserica crește atâta timp cât stă unită cu Capul ei”119.
Orice creștin este templu al lui Dumnezeu120, spune Trembelas,
„Dumnezeu își manifestă prezența Sa, în locașurile neînsuflețite afierosite
Lui și cultului Său, însă adevăratul lăcaș al lui Dumnezeu este numai partea
lăuntrică a ființelor spirituale”121. Biserica astfel, care este casa templului lui
Dumnezeu, trebuie să-L trăiască pe Hristos și să-L arate pe Hristos în toată
lucrarea ei de slujire a mântuirii omului, fiindcă ea este expresia credinței
comune în Hristos, pentru că membrii ei trăiesc viața lui Hristos, pentru
că numai în Hristos își dobândesc aceștia mântuirea, slujind lui Dumnezeu
prin slujirea semenilor lor. „De toate m-am lipsit și pe toate le socotesc
gunoaie, ca să dobândesc pe Hristos” (Filipeni 3, 8). Biserica și membrii
ei trebuie să aibă aceeași conștiință a prezenței lui Hristos în ei, de care
vorbește Sfântul Apostol Pavel: „Acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește
în mine” (Galateni 2, 20). Dar prezența lui Hristos o avem prin Duhul Sfânt,
care împărtășește Bisericii și nouă prin Biserică, energiile Sale dumnezeiești
necreate unificatoare și sfințitoare, prin care noi ne însușim mântuirea122.
Biserica trăiește în lume și lumea are conștiința prezenței Bisericii în
ea. Biserica și lumea nu sunt două realități contradictorii, în luptă, căci
Biserica nu se află în postura de a cuceri lumea, ci ea are nevoie de lume.
Duhul Sfânt lucrează și în Biserică, și în lume. Biserica se îmbogățește
din raportul ei cu lumea, fiindcă aceasta îi dă conștiința că tot ceea ce face,
face din datoria ei pentru om și în vederea împărăției lui Dumnezeu, căci
„ea este o creație divină”123 și este apărătoare a societății împotriva sectan –
ților124. Sfântul Ioan Gură de Aur vede frumusețea și măreția Bisericii în
puritatea gândurilor, a simțurilor și a voinței membrilor ei de a fi cât mai
în viața ei, cu Iisus Hristos, care o cuprinde în mod real în El125. Căci omul
119 Ibidem.
120 Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, op.cit., p. 79
121 Ibidem .
122 Pr. Prof. Dumitru Radu ,op.cit., p. 104
123 Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, op.cit., p. 79
124 Pr. Prof. Dr. Dumitru Belu, op.cit ., p. 135
125 Doctorand Mihai Enache, Învățătura despre Biserică după Sf. Ioan Gură de Aur , în
Ortodoxia , nr.1, 1974, p. 129

62
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimse cunoaște pe sine proiectat pe fundalul lumii și în conștiința semenilor
săi, cu care împreună se dezvoltă, el păstrându-și totdeauna identitatea sa
în fața lumii și a semenilor. Dată fiind această legătură, mântuirea adusă lui
Hristos oferă cea mai adâncă bază pentru slujirea omului și a lumii. Căci în
Mântuitorul Hristos sunt cuprinse multe posibilități: în El încap toți și toți
pot fi aduși la El și toți semenii noștri pot fi slujiți prin El, spre mântuire.
Căci relația cu Dumnezeu implică în același timp relația dreaptă cu semenii
noștri. Omul nou adus de învierea lui Hristos este deschis tuturor prin
Hristos și este factorul unificator al întregii creații, rezidită și ea, tot prin
învierea lui Hristos, pentru om.
Convinsă că mântuirea constă într-o adâncă transformare a omului,
care înaintează până la îndumnezeirea lui, și că aceasta se realizează prin
slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor, Biserica Ortodoxă Romană, care
a fost deschisă, așa cum este și astăzi, credincioșilor săi și poporului, căruia
ea și ei aparțin, își aduce partea ei de contribuție și de sprijin, pe planul
ecumenismului integral și local, promovând un susținut și multiplu dialog
al slujirii, împreună cu toate celelalte Biserici și culte creștine126, „căci
împărăția lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere” (I Corinteni 4, 20),
spune Pavel, care posedă din plin această putere (II Corinteni 10, 1 și
următoarele)127. Toate acestea sunt elemente ale „mântuirii, astăzi”128, care
cere integrarea socială a Bisericii și a creștinului, cu păstrarea intactă, însă,
a chipului autentic al lui Hristos care ne-a mântuit, așa cum se desprinde
el din cuprinsul Sfintei Evanghelii și al Sfintei Tradiții, păstrate cu fideli –
tate de Biserică, și cu păstrarea intactă a identității creștinului.
Datorită unei sensibile conștiințe sociale, slujirea a ajuns să consti –
tuie unul din capitolele principale ale teologiei creștine contemporane,
cu implicații din ce în ce mai profunde, în principalele sectoare ale vieții
bisericești. Slujirea creștină este cerută de caracterul comunitar al ființei
și vieții umane. Umanitatea însăși se dezvăluie astăzi din ce în ce mai
mult ca o largă comunitate, bazată pe relații multiple interpersonale, iar
acestă slujire creștină adâncește relațiile interpersonale ale oamenilor129.
126 Pr. Prof. Dumitru Radu, Aspectul comunitar… , op.cit., p. 106
127 Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, op.cit., p. 81
128 Ibidem.
129 Pr. Drd. Aurel I. Radu, Slujirea socială , în Biserica Ortodoxă Română , nr. 1, 1986, p. 76

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice63Prin slujirea sa, credinciosul devine împreună-lucrător cu Dumnezeu. Prin
iubirea Sa, Dumnezeu constituie suportul ontologic, mereu actual, al crea –
ției. Omul își sprijină pe iubirea lui Dumnezeu setea sa de sens și scapă de
sentimentul de părăsire și singurătate.
Slujirea are și funcția de necontenită înaintare în cunoașterea și
dezvoltarea omului. Prin slujirea reciprocă, oamenii își dezvoltă ființa
lor autentică în mod continuu. De aceea, în slujire este pusă în aplicare
răspunderea noastră, a unuia față de altul și, în ultimă instanță, răspun –
derea față de Dumnezeu. În realitate, răspunderea față de om e implicată
în răspunderea față de Dumnezeu130. Slujirea lui Dumnezeu și slujirea
oamenilor, în strânsă corelație și interdependență, își au originea în însăși
slujirea lui Hristos. Mântuitorul reprezintă, de fapt, slujitorul model al
lui Dumnezeu și al oamenilor și izvorul de putere al slujirii noastre față de
Dumnezeu și față de oameni.
În slujirea lui Hristos este greu să se facă o distincție netă între dimen –
siunea verticală și cea orizontală, deoarece El împlinea, prin Întrupare, voia
Tatălui și, prin aceasta, îi slujea pe oameni. Același lucru se întâmplă și cu
slujirea creștină. În slujirea lui Dumnezeu, se cuprinde și slujirea oame –
nilor și invers. Cele două slujiri sunt cuprinse într-o unică responsabilitate
umană. Potrivit Sfintei Scripturi, slujirea constituie misiunea fundamen –
tală a Bisericii, cu care aceasta stă sau cade din rostul ei în lume, așa cum
i-a fost fixat de Dumnezeu, mai întâi prin profeți, și apoi prin Domnul
nostru Iisus Hristos. Slujirea creștină promovează încrederea față de om
și dă o apreciere pozitivă dimensiunii sociale a existenței umane. Teologia
slujirii de azi trebuie să arate ca voința creștină, deși trăiește din relația cu
transcendența, nu este scoasă din relația organică cu istoria și societatea.
Astfel, slujirea devine componentă a mântuirii, deoarece prin firea umană
asumată la Întrupare, Fiul lui Dumnezeu ne cuprinde virtual pe toți, fără
a ne anula ca persoane proprii, și roadele răscumpărării se răsfrâng asupra
tuturor oamenilor, din toate timpurile și locurile.
În comuniunea cu Hristos, și prin El cu toate persoanele Sfintei
Treimi, realizată prin Botez, Mirungere și Euharistie, creștinul trebuie să
se străduiască atât ca să se mențină în această comuniune, căci „celui ce
130 Ibidem, p. 76.

64
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimi  se pare că stă, să ia aminte să nu cadă” (I Corinteni 10, 12), cât și să
crească în această comuniune, reaprinzând și împrospătând mereu relația și
comuniunea lui cu Hristos și cu Biserica, prin Tainele acesteia și îndeosebi
prin Sfânta Împărtășanie, luată cu vrednicie131. Hristos ne cheamă mereu la
Sine, dar noi nu putem urca decât prin credință, har și fapte bune. Un loc
aparte îl ocupă și slujirea oamenilor sub multiple aspecte, luând ca model
slujirea lui Hristos.
Prima datorie și cea mai mare grijă a credinciosului în viață este grija
de mântuire a sufletului său, după cuvântul Mântuitorului, care zice: „Ce
va folosi omului de ar dobândi lumea întreagă și își va pierde sufletul
său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 7, 36-37).
Mântuirea este mesajul central al credinței creștine și fundamentul
neclintit al întregii vieți și al tuturor activităților Bisericii lui Hristos.
Adevărul mântuirii fiind esența Evangheliei lui Hristos, fiecare creștin în
parte și întreaga comunitate a creștinilor, Biserica, trebuie să dea mărturie
despre adevăr, să mărturisească pe Hristos, Cel Unul Dumnezeu-Omul,
Iisus Hristos, și să păzească puritatea și integritatea adevărului mântuitor,
spre a fi vrednici să repete împreună cu Sfântul Apostol Pavel cuvintele:
„Căci propovăduirea noastră nu se întemeiază nici pe rătăcire, nici pe
necurăție, nici pe înșelăciune” (I Tesalonicieni 2, 3). Adevăratul scop și sens
al vieții creștine este unul singur, mântuirea în Hristos prin Duhul Sfânt,
în biserică. În afara lui Hristos nu există mântuire. Biserica, trupul tainic
al lui Hristos și plenitudinea de viață a Duhului Sfânt (Efeseni 1, 23) este
câmpul obișnuit în care ne realizăm mântuirea132. Mijloacele prin care
omul ajunge la îndreptare, adică la improprierea sau însușirea personală
a mântuirii realizate de Hristos pentru noi, sunt credința și faptele bune.
Acestea constituie condițiile subiective ale mântuirii, condiția obiectivă
fiind harul divin.
Învățătura ortodoxă spune că ceea ce trebuie să păzească creștinul,
ca să poată dobândi viața de veci, sunt credința dreaptă și faptele bune.
131 Pr. Prof. Dumitru Radu, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema comu –
niunii , teza de doctorat, în Ortodoxia , nr.1-2, 1978, p. 99
132 Dr. Irineu Pop Bistrițeanul, Cu Hristos pe calea vieții, Editura Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2006, p. 56

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice65Credința născută, în om de har, nu este numai acceptarea adevărului
mântuitor primit prin Iisus Hristos, ci și alipirea spirituală de persoana
Mântuitorului și de opera săvârșită de El. Credința întreagă implică devo –
tamentul întreg față de Hristos, înseamnă iubirea față de El, iubire care se
manifestă în chip necesar în fapte bune133. Faptele bune sunt cele săvâr –
șite după poruncile dumnezeiești și cu ajutorul harului divin, cu care se
conlucrează liber și conștient. Credința care mântuiește este legată organic
de faptele bune, izvorâte din iubire față de Dumnezeu și față de semeni.
Aceasta este credința vie, lucrătoare prin iubire, singura care mântuiește.
Acest adevăr al unității organice a credinței și iubirii, în procesul de însu –
șire a mântuirii, se exprimă prin formele cele mai des întâlnite, că omul se
mântuiește prin credința sau prin credință și iubire ori prin credință și fapte
bune sau prin păzirea poruncilor dumnezeiești ori din fapte, iar nu numai
din credință sau prin credința lucrătoare prin iubire (Galateni 5, 6).
Sfânta Scriptură pune mereu în strânsă legătură credința și faptele
bune, ca factori ai mântuirii, înfățișând îndreptarea și viața veșnică drept
urmări ale credinței (I Ioan 5, 10; Romani 5, 2) sau ale iubirii (I Ioan 3, 14)
sau ale poruncilor divine (I Ioan 3, 23-24) sau ale credinței și faptelor
(Iacob 2, 24), adică ale credinței lucrătoare prin iubire (Galateni 5, 6), căci
credința vie se arată în fapte (Iacob 2, 17 și 26). Faptele bune trebuie să
reflecte dispoziția sufletului nostru. Ele urmează în mod necesar îndrep –
tarea și, unde ele nu există, nu există credință adevărată. Totuși, ele apar
ca impuse omului, căci, o dată cu ele, este născut din nou, este fiu al lui
Dumnezeu și faptele bune răsar ca un act liber și spontan. Faptele bune au
un rost ontologic asupra firii omului care crede, adică un rost de refacere
a structurii ei strâmbate de păcat, dar în același timp, un rost de reunire a
ei cu Dumnezeu. Căci firea în stare de păcat este totodată firea incapabilă
să primească pe Dumnezeu, așa cum omul bolnav nu poate primi lumina
soarelui în sine. Teologia slujirii are o deosebită actualitate și de aceea poate
să aibă un cuvânt de spus în ceea ce privește interpretarea vieții creștine
ca act de smerenie, contribuind astfel la creșterea conștiinței ca Biserică,
atâta timp cât este pe cale, este o comunitate slujitoare pentru mântuirea și
îndumnezeirea membrilor săi.
133 Ibidem.

66
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimÎn cadrul epocii noastre, marcată de un salt calitativ spre o formă de
viață socială superioară, în care se caută temeiurile întemeierii pe prin –
cipii comunitare a unei noi comunități, acordându-se individului ca pion
al acesteia întreaga importanță pe baza unei viziuni plenitudinare despre
personalitatea umană, problema libertății voinței și, în strânsă corelație
cu ea, problema responsabilității etice dobândesc o importanță vitală134.
Astfel, un semn caracteristic și dătător de nădejde al veacului nostru este
desfășurarea unui proces spiritual-etic de manifestare din ce în ce mai
intens și mai amplă a unei conștiințe treze și active a libertății voinței și
a responsabilității etice. Împreună cu alte elemente ale spiritului vremii
noastre, acest proces deschide o perspectivă înnoitoare și plină de făgădu –
ințe spre un viitor tot mai luminos și mai fericit al omenirii.
Sub impulsul entuziasmului pe care-l stârnește dinamismul și mersul
ascendent actual al științei și tehnicii, al vieții sociale sub toate aspectele
ei, s-a format o nouă conștiință despre om. Astfel, cuvântul cel mai frec –
vent pronunțat este cuvântul „om”. De asemenea, stăruie întrebarea: „Ce
este omul?”135. Din această conștiință despre om țâșnește puternic și ferm
afirmarea tot atât de frecventă a cuvântului libertate, împreunat cu cel de
răspundere de sine și comunitate. Căci evidența acestei prerogative umane,
a libertății voinței, a sfârșit prin a se impune practic în așa măsură, încât
astăzi toată lumea asociază noțiunea de om și de drepturi ale omului cu
noțiunea de libertate în solidaritate. Iată de ce este necesară o reconside –
rare critică serioasă a problemei libertății voinței și a responsabilității etice
a omului, nu în izolare, ci în societate, îmbinată cu o judicioasa restaurare
a datelor fundamentale ale acestei probleme136. Căci numai sub călăuzirea
luminilor unei concepții juste despre ea ne putem folosi în mod rodnic de
libertatea voinței.
Dintre multiplele laturi pe care le prezintă, două aspecte ale problemei
libertății se impun: libertatea voinței trebuie concepută și realizată în mod
concret, adică ea coboară din sfera teoriilor abstracte și romantice în valul
134 Pr. Prof. Corneliu Sârbu, Învățătura creștină despre libertate și responsabilitate , în
Ortodoxia , nr.4, 1974, p. 666
135 Ibidem .
136 Ibidem , p. 666

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice67fierbinte al realităților date, ancorată în contextul istoric, politic, economic,
social și cultural al epocii respective; mai precis și mai concret, în orân –
duirea socială137. Libertatea voinței trebuie îmbinată organic și armonios
cu elementul ei indispensabil: iubirea, deci comuniunea cu alții, cu socie –
tatea care atrage după sine maximum de responsabilitate etică. Numai așa
se poate ajunge la evoluția treptată a desăvârșirii libertății voinței potrivit
și cu chemarea credinciosului în perspectiva eshatologică: libertatea fiilor
lui Dumnezeu (Romani 8, 21), prin dobândirea concretă ce se numește
orânduire socială.
Problema libertății voinței trebuie privită ca o problemă complexă.
Nu trebuie neglijată nici una din laturile acesteia, ci trebuie rezolvată toată
complexitatea în care se prezintă și corespunzător etapelor de dezvoltare
ale societății. În definirea libertății voinței trebuie să avem în vedere cele
două laturi fundamentale ale noțiunii de libertate: latura negativă a deter –
minării libertății, adică preocuparea de a răspunde la întrebarea: liber de ce
anume? latura pozitivă, adică preocuparea de a răspunde la întrebarea: liber
la ce anume?
În învățătura sa, creștinismul apare ca revelația persoanei și a libertății.
Toți am primit libertatea care fusese îngrădită de păcat. Astfel, după
învățătura creștină, libertatea este aptitudinea autodeterminării, capacitatea
de a alege, de a decide singur. Actul autentic în care se manifestă liberta tea
voinței umane este actul alegerii prin deliberare138. Deci libertatea autentică
există abia acolo unde omul a câștigat spațiu pentru realizarea lui însuși,
prin desfășurarea potențelor sale creatoare, a creativității sale. Despre
Adam dinainte de cădere, Sfântul Grigorie de Nyssa subliniază: „Chiar
în libertatea de alegere, el se asemănă Celui care are putere asupra tuturor
lucrurilor; el nu era servit nici unei necesități din exterior, ci gândirea lui îl
conducea să decidă el însuși și el alegea liber ceea ce îi plăcea”139. Ca atare,
libertatea ține de însăși ființa spirituală a omului. A fi om înseamnă a fi liber.
A acționa uman înseamnă a acționa liber. De aceea, libertatea voinței este
137 Ibidem , p. 667
138 Protos. Irineu Pop, op. cit., p. 82
139 Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre viața lui Moise, Editura Sfântul Gheorghe-
Vechi, București, 1995, p. 156

68
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimun drept inalienabil la care acesta nu poate renunța. Integritatea libertății
o dă posesiunea deplină a binelui140.
Libertatea voinței este o realitate dinamică și dialectică cu un conținut
și exercițiu concret mereu progresiv. De aceea, libertatea concepută ca
„eliberare” de această lume prin fuga de ea, este o libertate iluzorie. Căci
Dumnezeu ne cheamă să fim împreună luptători cu El la desăvârșirea
noastră. Libertatea este și un concept social. În consecință, individul izolat
sau abstract nu poate ajunge la conștiința libertății, dar nu se poate vorbi
despre unul și același concept de libertate în orice vreme, ci despre deose –
bite libertăți corespunzătoare orânduirilor sociale care s-au succedat de-a
lungul istoriei (sclavagistă, feudală, burgheză, socială)141. În fiecare din
acestea, atât conținutul conceptului de libertate, cât și posibilitatea exerci –
tării ei efective variază potrivit condițiilor materiale și spirituale specifice
orânduirii sociale respective.
Credinciosul, pe lângă faptul că este ființa socială, este creat după
chipul lui Dumnezeu, este expresia manifestării chipului lui Dumnezeu.
Ea este lumina lui Dumnezeu revărsată peste noi. Ca atare, liberul arbitru
este un bun al nostru așa de propriu, încât constituie demnitatea personală.
În sensul cel mai înalt și mai potențial al cuvântului, libertatea voinței este
capacitatea noastră de a participa la actul desăvârșirii creației. Pe acest
plan, libertatea voinței apare ca un corelat al stăpânirii divine în Biserică,
al Împărăției lui Dumnezeu. Prin descătușarea noastră de sub robia răului
moral, se ajunge la eliberarea întregii naturi cosmice. Căci „libertas chris –
tiona” este concepută ca început al lui „libertas omnis creature”. În această
privință este deosebit de semnificativă și grăitoare sublinierea Sfântului
Grigorie de Nyssa: „Capacitatea omului de a crea unelte, deci capaci –
tatea lui tehnică, este un element integrant al chipului lui Dumnezeu”142.
Credinciosul este creat pentru a fi stăpân al pământului. Ori, un aspect
esențial al stăpânirii asupra naturii înconjurătoare este capacitatea de a
crea tehnica, pentru ca prin ea să se descătușeze de povara muncii șablon
140 Magistrand Ierod. Irineu Crăciunaș, Responsabilitatea morală , în Studii Teologice ,
nr. 3-4, 1955, p. 184
141 Pr. Prof. Corneliu Sârbu, op. cit., p. 668
142 Sfântul Grigorie de Nyssa , op.cit., p. 158

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice69și să poată crea valori superioare143. Adevărata întrebuințare demnă de om
a libertății voinței sale este punerea ei în slujba unui ideal superior. Datoria
și munca sunt imperative fundamentale care dau sens și valoare libertății
voinței.
În lumina celor de mai sus, se reliefează pregnant denaturarea și
degradarea sensului și conținutului libertății voinței; de exemplu prin
excesele, prin abaterile de tot felul, manifestări dezorganizate și anarhice
ale celor care uită că omului nu i s-a dat libertatea pentru a fugi de muncă
și de răspundere și de a cădea în inerția spiritului, în lene și în plictis.
Neîncadrarea libertății în comunitatea iubirii duce la denaturări și degra –
dării ale libertății. Ele se concretizează în reprimări sau negări ale folosirii
libertății voinței144. Sfântul Apostol Petru ne îndeamnă: „trăiți ca oameni
liberi, dar nu ca și cum ați avea libertatea drept acoperământ al răutății”
(I Petru 2, 16), căci „toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate de îmi folosesc”,
spune Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 1, 23)145.
II. 2. Responsabilitatea acțiunilor
persoanei umane
Noi trăim sentimentul responsabilității față de semeni numai când
simțim că ei sunt egali cu noi sau superiori nouă, când îi socotim ca fii ai
lui Dumnezeu. Când privim pe semenul nostru ca pe unul ce are o valoare
eternă, căruia noi, prin viața noastră, i-am putea primejdui nu numai
o viață trecătoare, ci una veșnică, când îl vedem în numele lui Dumnezeu,
atunci sentimentul responsabilității noastre față de el este mereu prezent146.
Orice atitudine ar avea un animal față de om, omul nu se supără pe el,
nu se simte jignit de atitudinea animalului, nu-l socotește responsabil;
omul se simte jignit numai de alt om. Aceasta pentru că omul recunoaște
valoarea și libertatea semenului și așteaptă de la el un act de apropiere
și de dăruire, prin care să se îmbogățească. Când semenul refuză această
143 Pr. Prof. Corneliu Sârbu, op. cit., p. 669
144 Magistrand Ierod. I. Crăciunaș, op. cit ., p. 184
145 Ibidem.
146 Ibidem.

70
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimdăruire sau îi produce un rău, omul se simte jignit, nesocotit, pentru că și
el are o valoare care trebuie respectată, are cerințe care trebuie îndeplinite
de semenul său, căci „drumul spre mântuire nu constă în minuni, în semne
sau harisme, ci în împlinirea poruncii iubirii de Dumnezeu și de aproapele,
poruncă din care derivă toate virtuțiile”147.
Morala creștină tocmai pe această apropiere și dăruire între semeni
pune accentul. Ea este slujirea lui Dumnezeu, care se dovedește prin
slujirea semenului nostru. Mântuitorul Iisus Hristos cere fiecărui creștin
să fie „sare și lumină” (Matei 5, 14-16) pentru semenul său, să fie prilej de
ajutor, îndemn și imbold la reînnoire morală. Din contră, dacă creștinul nu
se face „mireasma lui Hristos” (II Corinteni 2, 15-17) spre viața semenului,
ci săvârșește fapte potrivnice poruncilor lui Dumnezeu, făcându-se pricină
de sminteală (II Corinteni 6, 3-10) pentru semenul său, el este răspunzător
pentru faptele rele ale semenului, pentru care el prin sminteala produsă,
s-a făcut cauză directă sau indirectă, responsabilitatea sa se dublează în
acest caz.
Responsabilitatea noastră este mai mare decât a celor scandalizați de
noi. Dacă răspunderea de faptele noastre, zice Sfântul Ioan Hrisostom, este
destul de grea, dar când se vor mai adăuga și ale semenului, cum ne vom
mântui?148 Dacă a nu mântui pe altul nu este un păcat, cu atât mai mult
este a scandaliza, a prilejui pierderea semenului tău. Se vede din aceasta
că responsabilitatea pentru greșelile lui are drept urmare responsabilitatea
pentru mântuirea lui. Scandalizând pe semenii săi, creștinul nu numai că
nu zidește, nu slujește fraților, cum ar trebui, ci din contră, dărâmă zidirea,
și nu una omenească, ci zidirea lui Dumnezeu. Responsabilitatea pentru
mântuirea semenului o arată Sfântul Apostol Pavel, când zice: „Nu pierde cu
mâncarea ta pe acela pentru care a murit Hristos” (Romani 4, 15). Creștinul
este responsabil față de semenul său, mai întâi pentru că prin faptele sale
rele ia față de el o atitudine contrară moralei creștine, producându-i un rău
și o suferință; el este responsabil apoi pentru greșelile semenului cauzate
direct sau indirect de dânsul. El este o imitare a firii dumnezeiești și nimeni
să nu tulbure cea ce este lucrare Dumnezeiască pentru că responsabilitatea
147 Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, op.cit., p. 101
148 Ibidem .

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice71faptelor noastre este mult mai mare149. Unii ca aceștia, după Sfântul Ioan
Hrisostom, păcătuiesc împotriva lui Hristos; prin sminteală ce o produc
ei bat conștiința fraților lor, rănesc Trupul tainic al Domnului, din care
face parte și cel scandalizat. Unii ca aceștia vor să dărâme prin ambiția și
imorali tatea lor ceea ce Mântuitorul Iisus Hristos a clădit prin viața Sa
sfântă și prin jertfa Sa.
Creștinul este responsabil pentru faptele rele ale semenilor, pentru
care el nu este o cauză directă sau indirectă, dar pe care el nu i-a îndemnat
să nu le săvârșească150. Trebuie găsit timpul, mediul și tactul potrivit pentru
ca observația să fie roditoare și să nu ducă la agravarea răului. „Când
vedem semeni de-ai noștri”151, zice Sfântul Ioan Hrisostom, „certându-se
cu furie sau săvârșind alte păcate, cum de rămânem nepăsători sau, mai
dureros, ne bucurăm distrându-ne privirea cu această scenă? Ce se poate
mai neomenesc? Îi vezi cum se sfâșie, iar tu rămâi cu brațele încrucișate?
Aceștia sunt fiare? Nu, sunt oameni, care au aceeași fire ca și tine. Nu privi
numai la ei, ci oprește cearta, întoarce-i la liniștea și cinstea lor. Fă-i să
roșească de purtarea lor nedemnă”152.
Creștinul este responsabil față de semen și pentru faptele bune pe care
ar fi putut să le facă pentru el, dar nu le-a făcut „Cel ce pricepe să facă
bine și nu face, acela are păcat” (Iacob 4, 17). Prin aceasta se condamnă
atitudinea de nepăsare față de cerințele semenului: „Nimenea să nu caute
numai de ale sale, ci fiecare să caute de ale altuia” (I Corinteni 9, 24) și
„Pentru toți, toate m-am făcut, ca din toți măcar pe unii să-i mântuiesc”
(I Corinteni  9,  22). Creștinul, deci, nu poate trece indiferent pe lângă
semenul său. El trebuie să urmeze pilda Mântuitorului, care „n-a venit să
I se slujească, ci ca să slujească și să-Și dea sufletul, răscumpărare pentru
mulți” (Marcu 10, 45). Dumnezeu dă dar omului prin semenul său. Aceasta
înseamnă că fiecare din noi are o mare răspundere, de a fi totdeauna la
dispoziția lui Dumnezeu, ca mijlocitor al binefacerilor Lui către semenii
noștri. În acest caz, responsabilitatea față de semeni este cuprinsă în cea
149 Sfântul Grigorie de Nyssa apud Pr.T. Bodogae, Ce înseamnă să te numești creștin ,
în Biserica Ortodoxă Română , nr.1-2, 1973, p. 178
150 Magistrand Ierod. Irineu Crăciunaș, op. cit ., p.190
151 Sfântul Ioan Hrisostom, op.cit ., p. 344
152 Ibidem .

72
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimcătre Dumnezeu. În baza solidarității omenești, responsabilitatea personală
pentru faptele semenului, în felul în care au fost analizate, se extinde până
la infinit.
II. 3. Omul nou, liber în Iisus Hristos
Omul, trup și suflet, materie și spirit, este singura ființă din lume care
se poate smulge din actualitate și-și poate fixa scopuri deosebite ce depă –
șesc cadrul biologic al existenței, dar în același timp și o ființă paradoxală
în care sunt reunite măreția și slăbiciunea. Fiind singura ființă din lume
conștientă de sine și având spiritul ca element diriguitor, omul depășește
sfera sensibilului pentru a intra într-o relație personală cu Creatorul său,
care l-a deosebit de restul creației tocmai în acest scop. Omul a fost adus la
viață în urma celorlalte creaturi nu numai pentru că el reprezintă o întregire
a acestora, ci și pentru că unește în sine lumea materială cu cea spirituală,
cele văzute cu cele nevăzute, pământul cu cerul, toate aceste dualisme care
aspiră la unitate153. Fiind deci și spiritual, omul posedă notele caracteristice,
fundamentale ale spiritului, rațiunea, simțirea și voința.
Omniprezentă în activitatea conștientă și finalist orientată a omului,
încercată zilnic de fiecare dintre noi în diferite situații de viată, voința apar –
ține așadar, fenomenelor universului psihic, deci însușire specific umană,
podoabă a sufletului omenesc. Datorită însușirii sale esențiale care este
libertatea, voința face demnitatea și măreția omului, ridicându-l la rang
de persoană. Omul a primit, deci, puterea de a-și stăpâni firea și de a i se
supune cui îi place. El este partener de dialog și colaborator cu Creatorul
său, căci „subiectul cuvântător este izvorul voluntar”154. Numai înzestrat
cu o voință liberă, omul poate dobândi calitatea de persoană morală, căci
Dumnezeu nu ne-a dăruit totul pentru a fi perfecți ca niște obiecte, ci
ne-a lăsat cinstea ca noi înșine să dobândim desăvârșirea. Din dorința
de a-l cinsti pe om, Dumnezeu l-a înzestrat cu facultatea de a cunoaște
153 Magistrand Ierod. Irineu Crăciunaș, Rolul voinței în viața morală , în revista Studii
Teologice , nr. 3-4, 1956, p. 212
154 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica și Mistica , Editura
I.B.M. B.O.R. , București, 1991, p. 79

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice73bunurile superioare și de a putea face ceea ce vrea, îndemnându-l totuși să
facă binele însă fără a-l lipsi de libertate, ci numai indicându-i calea. Deși
a primit îndemnul și chiar porunca lui Dumnezeu să facă binele, el poate
să facă ceea ce vrea (I Corinteni 9, 107).
Potrivit învățăturii creștine, omul este rezultatul special al gândirii,
voinței, bunătății și planului lui Dumnezeu. Cartea Facerii precizează
că omul nu a fost creat prin cuvânt în felul celorlalte lucruri și ființe, ci
într-un mod aparte, „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Facerea 1,
26-27), prin gândire proprie, prin sensibilitate morală și prin voință liberă,
adică prin facultatea omului de a se cugeta pe sine, de a-și forma judecăți
de valoare asupra lucrurilor și faptelor, de a deosebi după păcat binele de
rău, de a cunoaște pe Dumnezeu, de a se decide singur pentru săvârșirea
sau nesăvârșirea oricărei acțiuni și de a conlucra cu harul divin în vederea
desăvârșirii morale și dobândirii fericirii veșnice. Ele deosebesc fundamental
pe om de celelalte făpturi, fac din el o valoare unică și îl investesc cu
o demnitate inegalabilă155. Sfânta Scriptură recunoaște libertatea de alegere
în determinările concrete ale voinței. Dovadă că omul a fost înzestrat de
la origine cu această facultate este faptul că Dumnezeu i-a condiționat
fericirea paradisiacă de împlinirea benevolă a unei porunci speciale, iar
pentru vina neascultării i-a retras harul Său și l-a lăsat pradă suferinței și
morții (Facerea 11, 16). Dar și după această alegere, prin care și-a exercitat
calitatea sa de om liber, el rămâne liber, însă cu o libertate micșorată. De
aceea Dumnezeu face mereu apel la libertatea omului: „înțelepțește-te
Ierusalime, ca să nu se depărteze sufletul Meu de la tine și ca să nu te fac
pustietate și pământ nelocuit” (Ieremia 6, 8).
Vechiul Testament ne prezintă pe om ca fiind liber să se decidă între
două realități contrare, fără o predeterminare superioară. Verbul „a alege” se
referă la actul uman al alegerii156, „Iar dacă nu vă place să slujiți Domnului,
atunci alegeți-vă acum cui veți sluji” (Iosua 24, 15). Mustrarea păcătoșilor
pentru fărădelegile lor, precum și felul în care li se impută faptele, arată în
155 Pr. Drd. Nicolae Rădulescu, Temeiuri pentru libertate în Noul Testament , Ortodoxia ,
nr. 3, 1975, p. 518
156 Pr. Gheorghe Popa , Introducere în Teologia Morală , Editura Trinitas, Iași, 2003,
p. 144

74
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimmod clar că ei sunt singurii vinovați ai acțiunilor lor, ceea ce înseamnă că
ei au fost liberi când le-au săvârșit. Domnul prin gura psalmistului zice:
„Dar poporul Meu nu Mi-a auzit glasul și Israel n-a căutat spre Mine”
(Psalmul XXC, 10). Și prin gura profetului Isaia, se arată că voința este liberă
și ea poate opta pentru realizarea sau nerealizarea unei fapte: „Dar ei și-au
ales căile lor și urâciunile lor pe care sufletul lor le-a voit” (Ieșirea 40, 3).
Astfel, Dumnezeu pune înaintea poporului său, viața și moartea, binecu –
vântarea și blestemul, omului rămânându-i de a se decide înspre una sau
alta: „Iată eu vă pun astăzi înainte binecuvântare și blestem: Binecuvântare
veți avea dacă veți asculta poruncile Domnului Dumnezeului vostru, pe care
vi le spun eu astăzi; iar blestem, dacă nu veți asculta poruncile Domnului
Dumnezeului vostru” (Deuteronom 11, 26-27).
În Noul Testament, Mântuitorul de asemenea face apel la libertatea
omului. El nu silește pe nimeni, ci: „Iată stau la ușă și bat; de va auzi
cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și
el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). Apoi care e cauza ultimă a lepădării lui
Israel de nu lipsa bunei voințe? (Matei 23, 27; Ioan 5, 40). Credința ca
ascultare (Romani 1, 5) nu este oare o faptă moral liberă? Pentru aceasta
omul poate și e dator a se sili să intre prin poarta cea strâmtă (Luca 13,
24), să caute, să ceară, să bată (Luca 11, 9), să privegheze și să se roage
ca să nu cadă în ispită (Matei 26, 41) și să lucreze mântuirea sa cu frică
și cu cutremur (Filipeni 2, 12)157. Chiar înaintea Mântuitorului, Sfântul
Ioan Botezătorul face apel la această posibilitate a omului de a se decide,
căci altfel nu am putea înțelege îndemnul său la pocăință dacă nu putea să
apeleze la hotărârea liberă a ascultătorilor săi (Matei 3, 2). La fel Sfântul
Apostol Pavel recunoaște lupta voii omului cu instinctele: „Căci a voi se
află în mine, dar a face binele nu” (Romani 7, 18). Pe existența acestei
libertăți se sprijină el când se adresează iudeilor: „Dacă veți auzi astăzi
glasul Lui, nu vă învârtoșați inimile voastre” (Evrei 2, 1,7-8). Nu numai
Sfântul Apostol Pavel face apel la libertatea voinței omului, ci toți sfinții
apostoli, ca și Sfântul Apostol Petru, care de asemenea îndeamnă la
157 Dr. Athanasie Mironescu Craioveanu, Manual de Teologie Morala, trad. de T. M.
Popescu, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1895, p. 109, 110

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice75pocăință: „Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui lisus
Hristos” (Faptele Apostolilor 11, 38)158.
Tot datorită libertății voinței omul este pasibil, pentru faptele sale,
fie de aprobare și răsplată, fi de mustrare și pedeapsă, înaintea propriei
conștiințe morale: „Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor și prin
judecățile lor, care îi învinovățesc sau îi apără” (Romani 11, 15), dar și
față de ceilalți oameni și mai cu seamă înaintea lui Dumnezeu „care va
răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Romani 11, 16). Deci, de om depinde
desăvârșirea lui, efortul libertății voinței nerămânând fără ecou, nerăsplătit:
„că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul” (I Corinteni 15, 58),
și de aceea după faptele lui va fi răsplătit fiecare: „Căci Fiul Omului va să
vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; și atunci va răsplăti fiecăruia după
faptele sale” (Matei 16, 27). Evanghelia este, deci, un eveniment al deciziei
morale și al recunoașterii libertății de alegere, altfel nu s-ar putea justifica
judecata finală a lumii159. De aceea, atât în Vechiul Testament cât și în
Noul testament, libertatea voinței nu este definită și nici nu i se analizează
modul de funcționare, dar Sfânta Scriptură subliniază însă, de foarte multe
ori existența și rolul său, ceea ce ne ajută să o deosebim de conștiința
morală propriuzisă. Astfel, pe când aceasta se manifestă ca judecător după
săvârșirea faptelor, libertatea își îndeplinește rolul de organ selectiv înainte
de efectuarea lor160. Sfânta Scriptură atestă, din acest motiv, fără doar și
poate realitatea libertății voinței.
Sfânta Tradiție, cale de păstrare, transmitere și fixare a revelației,
conține de asemenea mărturii numeroase în sprijinul libertății voinței.
Sfinții Părinți privesc libertatea omului ca pe cel mai frumos și de bun preț
cu care putea fi înzestrat omul. Ei scot în evidență posibilitatea omului de
a se determina pe sine, caracteristică fundamentală a omului, și prin care el
se deosebește de tot ce nu este subiect sau persoană, de obiect sau de natură,
care nu se determină pe sine în libertate, ci sunt determinate.
La Sfinții Părinți libertatea voinței împreună cu rațiunea sunt elemente
ale chipului lui Dumnezeu în noi. Libertatea este câmpul posibilităților
noastre de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu. Despre aceasta vorbește
158 Ibidem , p. 110
159 Ibidem .
160 Pr. Drd. Nicolae Rădulescu, op. cit ., p. 519

76
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimlămurit Sfântul Ioan Damaschin, el ocupându-se în mod amănunțit de
libertatea voinței161. Iată ce spune Sfântul Vasile Cel Mare: „Dumnezeu
creează pe om, după chipul și asemănarea Sa. Cuvintele «după chipul» indică
rațiu nea și liberul arbitru, iar cuvintele «după asemănare» arată asemănarea
cu Dumnezeu în virtute, atât cât este posibilă”162. „Dumnezeu l-a făcut
pe om prin fire fără de păcat, iar prin voință liber. Avea adică puterea să
rămână și să progreseze în bine, ajutat fiind de darul dumnezeiesc, după
cum avea și puterea să se întoarcă de la bine și să ajungă la rău, lucru pe
care Dumnezeu îl îngăduie pentru motivul că omul era înzestrat cu liberul
arbitru. Nu este virtute ceea ce se face prin forță”163. Apoi, Sfântul Vasile cel
Mare arată lămurit că acțiunea voluntară stă în puterea noastră, noi suntem
instanțele care cu ajutorul rațiunii, sentimentului și voinței ne determinăm
sau nu pentru o acțiune sau alta: „Despre cele ce se întâmplă unele sunt în
puterea noastră, altele nu sunt în puterea noastră. În puterea noastră sunt
acelea pe care suntem liberi să le facem și să nu le facem, adică toate acelea
pe care le facem voluntar. Căci nu s-ar zice că acționăm voluntar, dacă fapta
nu ar fi în puterea noastră. Și într-un cuvânt sunt în puterea noastră toate
cele sufletești și asupra cărora deliberăm. Iar deliberarea este pentru cele
deopotrivă posibile”164. De asemenea, Sfântul Atanasie cel Mare afirmă și
el că: „Pentru ca lucrurile nu numai să fie, ci să fie bune, Dumnezeu a bine –
voit ca înțelepciunea Sa să coboare în creaturi punând în ele în comun și în
fiecare în parte, pecetea chipului Său, ca să se arate astfel înțelepte și demne
de Dumnezeu”165. Alți Sfinți Părinți, pornind de la a stabili care este cauza
și originea răului, afirmă că răul nu-și poate avea originea decât în liber –
tatea cu care este înzestrat omul. Astfel, Sfântul Justin Martirul și Filosoful
pune originea răului în voința libertății: „Noi dovedim că omul prin voia
liberă sau lucrează bine sau păcătuiește”166. Tațian afirmă și el categoric: „noi
nu am fost făcuți pentru moarte, ci murim din vina noastră. Ne-a pierdut
161 Ibidem, p. 519
162 Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica , Ediția a III-a, trad. de Pr. Dumitru Fecioru,
Editura Scripta, București, 1993 p. 71
163 Ibidem , p. 87
164 Ibidem , p. 89
165 Pr. Prof. D. Stăniloae, Chipul lui Dumnezeu și responsabilitatea ei în lume , Ortodoxia ,
nr. 3, 1973, p. 356
166 Prof. Constantin C. Pavel, Problema Răului la Fericitul Augustin , op.cit ., p. 33

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice77libertatea voinței; noi cei liberi ne-am făcut sclavi și am fost vânduți din
cauza păcatului. Nimic nu a fost făcut rău de Dumnezeu. Răutatea noi am
adus-o”167, iar Teofil de Antiohia spune: „Omul a fost creat liber și bun.
Singur s-a corupt”168. Metodiu de Olimp susține și el imposibilitatea ca
omul să fie rău prin natura sa: „Cât despre cel ce săvârșește răul, acela nu
este rău prin firea sa, ci după felul în care își dirijează alegerea, pentru că el
hotărăște să facă fapte care îi aduc calificare de om rău”169. Deci, felul de a
acționa și intenția celui ce acționează fac dintr-o faptă, o faptă rea. Tot el
subliniază și motivul înzestrării omului cu libertatea de alegere: „Dumnezeu
vrând să cinstească pe om, l-a înzestrat cu facultatea de a cunoaște bunurile
superioare și de a putea face ceea ce vrea, apoi l-a îndemnat să facă binele
fără să-l lipsească de liberul arbitru, ci numai indicându-i această cale”170.
Sfântul Chiril al Ierusalimului, afirmă de asemenea, că omul este înzestrat
cu voință liberă: „Să știi că tu ai în suflet o voință liberă, prin care ai putința
de a face cum voiești”171, arătând totodată că nici chiar diavolul nu poate să
forțeze pe om contra voinței sale, ci doar să-l ispitească. Asupra libertății
ca funcție inerentă creaturilor dotate cu rațiune, Fericitul Augustin stăruie
adeseori, făcând din ea o condiție a moralității: „Dacă omul nu voiește, nu
păcătuiește”172. Toate acestea arată că problema libertății voinței a repre –
zentat pentru Sfinții Părinți un punct esențial, asupra căruia au pus un
mare accent în vederea argumentării cât mai raționale, bineînțeles pe baza
Sfintei Scripturi, a acestui dar cu care omul a fost înzestrat și în baza căruia
el poate ajunge la asemănarea cu Creatorul care l-a înnobilat în vederea
atingerii scopului spre care este chemat.
Cu ajutorul rațiunii, omul sesizează când lucrează liber sau când este
constrâns să acționeze. Prin intermediul ei, voința este solicitată să opteze
pentru una sau alta din posibilitățile pe care i le înfățișează rațiunea, să
167 Ibidem
168 Ibidem , p. 33
169 Metodiu de Olimp, Despre liberul arbitru , în colecția P .S.B ., nr. 10, Editura
I.B.M.B.O.R ., București,1984, p. 226
170 Ibidem , p. 229
171 Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze IV , 18 – 21, apud Arhid. Prof. Dr. Ioan
Zăgrean, Morala Creștină , Editura Renașterea, Cluj – Napoca, 2002, p. 80
172 Fericitul Augustin, Despre liberul arbitru , trad. de N.I. Barbu, Editura Humanitas,
București, 2004, p. 137

78
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimdelibereze, să se decidă. Această calitate de a hotărî în vederea executării
unei acțiuni nu și-ar avea nici un sens, dacă omul nu ar fi liber. De asemenea,
în orice clipă omul simte că se hotărăște în acțiunile pe care le execută,
de la sine, și nu dintr-o cauză externă sau internă. De gândirea noastră
se leagă în mod necesar și libertatea voinței, pentru că a gândi înseamnă
a prevedea scopuri și a găsi mijloace pentru realizarea acestor scopuri. Ori,
fără libertatea voinței nu s-ar putea ajunge la aceasta, iar omul nu s-ar mai
putea numi ființă rațională. În momentul când săvârșește o faptă, omul
e conștient că oricâte motive s-ar excita asupra sa, care să-l determine la
această faptă, el o săvârșește numai prin alegerea sa proprie173. Omul e
conștient și că el poate să se hotărască și în vederea omiterii unei fapte în
vederea săvârșirii în locul ei a unei alte fapte sau chiar de a lua hotărârea de
a nu acționa. Deci, libertatea voinței este un fapt despre care sentimentul
omului mărturisește atât de sigur încât ea nu poate fi tăgăduită. Regretul
care se ivește în urma săvârșirii unei fapte pe care omul nu a fost silit să
o întreprindă, ci a întreprins-o din propria sa voință, putând să o omită, ba
chiar trebuind să o omită, atestă și el realitatea libertății voinței.
Judecata societății care stabilește principii și ne declară responsabili
este un alt argument rațional în favoarea libertății voinței. Prin prisma ei,
responsabilitatea este înțeleasă ca decurgând din însăși natura umană, în
sensul că toți oamenii sunt liberi și egali, deci și responsabili174. Simțindu-se
responsabil și fiind făcut responsabil de către societate pentru acțiunile
sale, omul este liber. Omul distinge calitățile naturale de cele morale. Cele
naturale aparțin prin fire omului, celelalte se dezvoltă prin voință și atrag
lauda celor ce și le-au însușit. Și ordinea morală vine în susținerea realității
libertății voinței. Voința este cea cu ajutorul căreia omul e dator a îndeplini
această ordine. Doar fiind liber omul poate distinge binele de rău, voința
alegând direcția pe care dorește să o urmeze. Dacă acest dar al omului nu
ar exista, nu ar exista nici răsplata sau sancțiunea între oameni, deoarece
conștiința libertății face ca relațiile între oameni să se desfășoare printr-o
concordare a acțiunilor față de bine și față de rău.
173 Dr. Athanasie Mironescu Craioveanu, op. cit. , p. 112
174 Alexandru Tănase, Responsabilitatea și natura umană , în Revista de filosofie , 1991,
nr. 5-6, Editura Academiei Române, p. 388

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice79II. 4. Biserica, o Cincizecime
continuă în lume
Participam astăzi la o dinamică formidabilă a lucrurilor și care se
numește totodată schimbare, aceasta fiind impusă nu de cauze obiective,
dispuse de natura înconjuratoare, ci de omul care stăpânește această natură,
de cauze eminamente subiective. Omul, având cele mai mari daruri de la
Dumnezeu și anume libertatea, spiritul și rațiunea, tinde a crea, pentru
că este chip al Creatorului, și a dărui din lucrările sale tot așa imitând
Creatorul, dar firea sa fiind pervertită de păcat nu mai rămâne pe aceeași
linie cu Creatorul Său, dorind să iasă de sub tutela și chiar înaintea
Acestuia, bazându-se pe „aptitudinile” sale crede că Îl poate imita și depăși
pe Dumnezeu, dar fără ajutorul Lui. Aici se înșeală omul și perseverează în
încercare, sperând că îndrăzneala sa cuprinsă de mândrie va cuceri lumea.
Însuși Domnul și Mântuitorul Hristos a zis: „Fără de Mine nu puteți face
nimic” (Ioan15, 5), iar aceasta a spus-o nu din mândrie dorind să arate
că El este Cel care stăpânește lumea, ci că Dumnezeu îl iubește pe om și
dorește participarea Sa la lucrările Lui ca acestea să fie pline de dreptate
și veșnice175. Privind atent în istorie, omul, indiferent de poziția sa socială
a încercat să se depărteze de Dumnezeu dorind a face lucruri nedrepte, el
considerându-le drepte în opoziție cu Dumnezeu. Setea și ideea aceasta
de a arăta că el este centrul tuturor lucrurilor (idee vehiculată de filosofia
antică greacă și preluată de umanism în sec. XV-XVI), îl exclude automat
pe Dumnezeu și pe celălalt de lângă el chiar dacă îi implică la un moment
dat în viața lui, și aceasta numai formal vorbind. El devine egoist, formân –
du-și propriul „univers al ideilor”176. E puțin dificil să vorbim despre scopul
principal al omului în asemenea vremuri, când toate lucrurile mai puțin
importante devin foarte importante și invers, dar este nevoie de un „refresh”
care să ne arate originile, să redescoperim ce suntem cu adevărat și cum
trebuie să ne raportăm la ceea ce suntem. Acest modernism nu trebuie
privit ca un inamic al omului religios, ci trebuie asemenea îndemnului
175 Pr. Conf. dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană 2, Exigențe ,
Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, pp. 45-54
176 Alexandru Tănase, op.cit., p. 389

80
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimSfântului Vasile cel Mare să culegem ca albinele tot ceea ce este bun și să-l
punem în folosul nostru.
Am amintit puțin mai devreme că este nevoie de un „refresh”, care
să  ne arate originile, și să devenim astfel originali în modul nostru de
viață și nu pradă ideilor și plăcerilor altora, care au devenit astăzi modele
de viață modernă. Întoarcerea la origini nu înseamnă habotnicism sau
incultură, ci trăirea în adevăr și viață virtuoasă care îl fac pe om liber și
responsabil în relația sa cu ceilalți oameni și cu Dumnezeu. A fi modern
nu înseamnă să fi robul tuturor ideilor și jocurilor altora, care încearcă ușor
să ne fărămițeze și această credință pe care o mai avem.
Fiind cuprinși de viteza secolului XXI și de această bulversare de false
idei, principii și libertate haotică, omul se îndepărtează încet de ceea ce
este esențial, se îndepărtează de spiritual, își creează propria credință excla –
mând „am dumnezeul meu”; își construiește o „religie internă” devendind
egoist, nerecunoscându-și originile și ce înseamnă Biserica. Acest lucru este
trist, gândindu-mă la țările europene care deja consideră religia, biserica și
credința drept un mit, niște povești care nu mai au nici măcar o scurtă
vibrație a inimii la auzirea lor. Noi românii și cu frații noștri întru credință
(ruși, bulgari, greci ș.a.) trebuie să dăm slavă Lui Dumnezeu pentru această
mare moștenire vie care arde încă înlăuntrul poporului. Noi, încă, ne mai
putem numi creștini cu adevărat, căci cu toate influențele occidentale
știm să rămânem creștini autentici, păstrători neclintiți ai Bisericii Lui
Hristos în care Sfânta Tradiție rămâne neatinsă și se dezvoltă neîncetat.
A susține necesitatea unui „refresh” în care trebuie cuprinsă nevoia de a
ne întoarce la credință, la adevăr, nu înseamnă debarasarea de prezent, ci
raportarea prezentului la origini pentru a crea un prezent original, creștin
autentic bazat pe adevăr și libertate în Hristos Domnul. Așa cum ne spune
Sfântul Grigorie de Nyssa „creștinismul reprezintă înaintarea statornică”177
și bine spune că noi suntem păstrători fideli, trăitori și cei care dezvoltă
cuprinsul Sfintei Tradiții, rămânând statornici în conținutul ei178. Noi
creștinii, ne putem numi și tradiționaliști, deoarece moștenim „cuvintele
vieții”, revelația dumnezeiască autentică, care a cunocut o dezvoltare fără
177 Sfântul Grigorie de Nyssa, op.cit ., p. 224
178 Ibidem .

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice81ca și conținutul ei să se schimbe, ci cum a arătat Vincențiu de Lerin „nu
trebuie să însemne o schimbare (permutatio), adăugare de ceva ce nu se
armonizează cu formulările de la început, reducere de ceva din acelea, ci
o creștere organică din acelea după modul cum crește organismul bărba –
tului din copil”179. Este foarte important să rămânem creștini tradiționaliști
autentici, nezdruncinați de cele ce sunt în această lume, trăitori adevărați
al celor ce sunt cuprinse în Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură, în care este
prezentă Revelația Dumnezeiască. „Revelația divină fiind actul prin care
Dumnezeu iese din Sine, descoperindu-Se oamenilor aleși prin lucrările
și prin Cuvântul Său, făcându-le cunoscut acestora tot ceea ce este necesar
pentru mântuirea lor”180.
Revelația dumnezeiască este „descoperirea tainei celei din veac ascunsă,
arătată prin Scripturile proorocilor, după porunca veșnicului Dumnezeu și
cunoscută la toate neamurile, spre ascultarea credinței” (Romani 16, 25-26).
Revelația divină s-a făcut în două moduri:
• „în mod indirect , din chiar momentul creației, prin cosmos și prin
om, adică prin natura creată”181 și
• în mod direct, supranatural și personal, mai întâi prin cuvântul lui
Dumnezeu adresat oamenilor în rai, apoi prin cuvintele profeților și în
mod desăvârșit sau plenar prin Fiul Lui Dumnezeu, Cuvântul Întrupat!182
Acest prim mod prin care Dumnezeu se revelează se numește reve –
lație naturală, arătându-se clar scopul pe care îl urmărește: „Cosmosul
a fost adus la existență pentru a fi cunoscut de o ființă pentru care e creat
și, prin aceasta, pentru a realiza între Sine și acea ființă rațională creată un
dialog, prin mijlocirea lui. Acest fapt constituie conținutul revelației natu –
rale”183. Descoperirea Lui Dumnezeu în natură este insuficientă, incom –
pletă, având limitele ei. Acest tip de revelație a fost recunoscut chiar și de
cei mai mari fizicieni, laureați ai premiului Nobel (a se vedea Cosmogonia
și procesul antropic).
179 Dr. Dan Dumitrescu, Aspecte dogmatice permanente ale Sfintei Tradiții , în Studii
Teologice , XXV (1973), nr.7-8, p. 520
180 Pr. Conf. Dr. Ștefan Buchiu, Dogmă și Teologie , vol I, Editura Sigma, Sibiu, 2006, p. 79
181 Ibidem, p. 80
182 Ibidem, p. 80
183 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologie…, op.cit., 2003, p. 21

82
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimAl doilea mod, direct, prin care Dumnezeu se descoperă oamenilor se
numește Revelație supranaturală sau pozitivă, „deoarece prin ea Dumnezeu
Se comunică în mod supranatural, este acceptată prin credință și cuprinde
adevăruri care depășesc puterea de înțelegere a ființei umane”184. Acest mod
de Revelație supranaturală este posibilă, deoarece Dumnezeu este Persoana
spirituală absolută, „orientată ontologic spre comuniune și în același timp,
El vrea și poate să Se comunice făpturilor create după chipul și asemă –
narea Sa, chemându-i la comuniune prin această descoperire”185 și dato –
rită faptului că omul, persoana spirituală și corporală creată, „este orientată
ontologic spre prototipul său, spre comuniunea cu Creatorul și Proniatorul
său și astfel poate și el să primească și să răspundă la cele comunicate de
Dumnezeu”186. Adevărata libertate reprezintă necesitatea liber consimțită
(într-o exprimare socratică). Libertatea haotică despre care am mai amintit,
voită după propriile „pofte”, naște o legislație și „morală” proprie și totodată
„oferă” puterea de a emite afirmații gratuite care bulversează, smintesc, iar
de cele mai multe ori, prind rădăcini și în anumite împrejurări sunt consi –
derate ca fiind bune și adevărate. Această atmosferă „canceroasă” în care de
multe ori ideile sunt răspândite din răutate, probabil chiar plictiseală sau
invidie ori mai degrabă neștiință, provoacă „metastaze” cumplite mai ales
acolo unde imunitatea este scăzută.
Neștiința sau necunoașterea, indiferent de poziția socială, nu sunt
scuzabile sau iertate mai ales când acestea devin „temelia” unei organi –
zații capabile să șubrezească adevăruri de necontestat, chiar să stârpească
întreaga omenire. Neștiinței sau necunoașterii promovate la nivel de mase
(țări și popoare), dacă i se alătură răutate combinată cu unele interese (mai
ales când este susținută bine financiar), dau naștere unor organizații care
se înrădăcinează bine în istorie și astfel devin greu de răsturnat. Datorită
lipsei de informație și cunoștință, astăzi sunt organizații care neagă de
aproape 600 de ani continuu unele lucruri simple, explicabile, ajutându-ne
să credem că altele sunt interesele organizațiilor și nu susținerea și promo –
varea „adevărului”.
184 Pr. Conf. Dr. Ștefan Buchiu, op. cit. p. 81
185 Ibidem, p. 81
186 Ibidem, p. 81

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice83Tradiția de la latinescul Traditio sau grecescul Paradosis, ori Kabala
în ebraică – primire, înseamnă predare, transmitere, de unde și denumirea
de predanie care se dă Sfintei Tradiții. În sens teologic, prin Tradiție se
înțelege totalitatea adevărurilor revelate care nu au fost cuprinse în Sfânta
Scriptură, ci au fost predate prin viu grai de Mântuitorul și de Sfinții
Apostoli, fiind apoi consemnate și păstrate de Biserică până în timpurile
noastre. Mântuitorul Hristos nu a scris nimic, baza propovăduirii Sale
a fost vorbirea liberă, orală, prin care El împărtășea dragostea și nădejdea
iubirii față de Dumnezeu. Așa cum am mai spus, Revelația Divină este
cuprinsă în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție și acestea nu trebuie conce –
pute ca două realități paralele, ci ca două modalități prin care s-a păstrat
și ni s-a transmis aceeași revelație divină supranaturală: „ele formează un
țesut sau două șuvițe ale unei frânghii de rezistență, nu două verigi succe –
sive ale unui lanț”187.
În centrul întregii Revelații se află persoana Mântuitorului Hristos
și, deci, revelația dumnezeiască este prin excelență hristocentrică și astfel
Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură implicit sunt hristocentrice, căci ele
cuprind „calea” (I Tesalonicieni 3, 11) spre „adevăr” dăruind astfel viața
veșnică așa cum ne încredințează Mântuitorul Hristos „Eu sunt Calea,
Adevărul și Viața”. Astfel, putem spune cu toată încrederea că Mântuitorul
Hristos este Tradiția: „Tradiția e deci, Revelația sau Hristos cel mântuitor
trăit în cursul generațiilor în modul corespunzător ei. Traditio est Christum
vere tradere et in Christo vere vivere”188. Tradiția cuprinde lucruri clare și
de netăgăduit pline de adevăr și de viață; nu este un simplu depozit de
învățături sau mărturii despre Dumnezeu, așa cum remarcă și Atenagora
al Eleii „Tradiția noastră este creștină, este duhul și viața unei persoane.
Este Hristos care S-a indentificat pe Sine cu viața și lumina. Este harul și
adevărul, calea și mântuirea și răscumpărarea, împlinită pentru a-l face pe
om asemenea cu Dumnezeu, adică pentru îndumnezeirea omului. Aceste
elemente ale manifestării pururea vii a Dumnezeu-Omului ni s-au transmis
187 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă , Editura IBMBOR, București,
1994, p. 401
188 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Primirea Tradiției în timpul de azi din punct de
vedere ortodox , în Studii Telogice , nr. 1-2, 1975, p. 6

84
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimnouă de Hristos și Apostoli și succesorii lor și constituie întregul Revelației
creștine sau al Tradiției”189.
Biserica Ortodoxă este Biserica faptelor și nu un depozit de principii
moarte din care credincioșii să se alimenteze; creștinii sunt moștenitorii
„cuvintelor vieții”, ai faptelor dumnezeiești pe care și le împropriază, le
promovează și le împărtășesc cu credință curată celorlalți frați. „Așa și cu
credința, dacă nu are fapte, e moartă în ea însăși” (Iacov 2, 17). Sigur că nu
este suficientă o credință internă fără justificarea acesteia, fără dovedirea
externă în fapte a acesteia. Dacă am avea credința fără fapte, riscăm cu sigu –
ranță să ducem o viață moartă, să avem o credință nejustificată, o credință
care nu are nimic în ea, rămâne internă în propriul ego ajungând în cele din
urmă la maxima „am dumnezeul meu nu am nevoie de Biserică și preoții
ei”. Urmând cuvintele Sfântului Apostol Pavel „pot să am credință încât să
mut și munții, dar dacă dragoste nu am nimic nu am” (I Corinteni 13, 2),
învățăm că fapta nu poate fi despărțită de credință; acestea două merg
împreună și mărturisesc pe Dumnezeul Cel Viu, căruia i Se cuvine credința.
Fapta este o măsură și o mărturie a credinței; arată pe Acela Căruia Îi este
dăruită credința. Fapta arată cât de mare este credința noastră în Cel care
ne-a dăruit „apa și cuvintele vieții”. Credința și fapta nu trebuie săvârșite
prin constrângere din frică sau din interes „duhovnicesc”, ci din libertate
desăvârșită, voință și convingere liber asumate. Faptele bune săvârșite
trebuie trăite; credința trebuie trăită prin faptă, căci o credință vie se arată
prin faptele săvârșite care o mărturisesc. Acestea mărturisesc pe Hristos,
care S-a descoperit pentru noi având ca scop mântuirea noastră. Întreaga
Revelație este cuprinsă în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, acestea fiind
cele două izvoare ale ei. Am menționat mai sus că Mântuitorul Hristos
este Tradiția, iar noi suntem tradiționaliști, fiindcă mărturisim pe Hristos  și
întreaga Sa iconomie cu care ne-a mântuit pe noi.
Raportarea noastră la Tradiție nu trebuie să fie indiferentă, rece, aceasta
fiind vie prin ceea ce mărturisește, ci trebuie trăită, adică să o împropriem,
să o mărturisim; și deci, nu este un ansamblu de concepte și informații sau
chiar un depozit: „Tradiția nu este deci, numai memoria teoretică a unor
189 Mitropolitul Atenagora, O’ Aποστολος ’ Aνδρέας , revista oficială a Patriarhiei
de Grecia, nr. 614-620, aprilie-mai 1963, apud, Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta
Tradiție definirea noțiunii și întinderii ei , în Ortodoxia , nr. 1, 1964, p. 69

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice85învățături ale lui Hristos, nescrise în Sfânta Scriptură, ci și trăirea continuă
cu El și în El prin Duhul Sfânt. Mai ales aceasta este Tradiția”190 (vezi
Petre Țuțea)191. Duhul Sfânt, Cea de-a treia persoană a Sfintei Treimi,
are rolul de a face prezentă în noi întreaga lucrare de mântuire săvârșită
de Mântuitorul Hristos, de aceea El poartă numele de Desăvârșitorul, iar
predarea, primirea și trăirea Sfintei Tradiții nu se poate face decât tot prin
Duhul Sfânt, pentru că „Tradiția este realitatea eficientă a lui Hristos trăită
și transmisă continuu. Iar, întrucât, această predare, primire și trăire nu se
poate face decât în Duhul Sfânt, tradiția vie are în ea harul sau lucrarea
Duhului Sfânt, ca putere prin care realitatea lui Hristos se transmite și se
trăiește. Prin Har sau prin Duhul Sfânt se naște credința care dă putere
de transmitere, de primire și de trăire continuă a Tradiției”192.
Duhul Sfânt este Lumina Tradiției, Lumină în care se află adevărul de
netăgăduit și puterea de a transmite, oferită Bisericii: „Duhul este între noi
și odată cu El și lumina Tradiției, și nu numai ceea ce s-a transmis, ci însă
puterea de a transmite dăruită Bisericii, putere care însoțește tot ceea ce se
transmite, în calitate de mod unic de primire și de posedare a Revelației. Însă,
modul unic de posedare a Revelației în Duhul Sfânt, înseamnă a poseda pe
deplin Duhul Sfânt. În acest fel Biserica cunoaște adevărul în Tradiție”193.
De asemenea, apostolicitatea oferă autoritate Sfintei Tradiții, autoritate prin
care înțelegem prezentarea ei ca izvor revelațional sigur, deoarece „aposto –
licitatea face imposibilă nesocotirea ei ca izvor revelațional. În aceasta stă
în același timp și autoritatea Sfintei Tradiții”194. Apostolicitatea este astfel,
o calitate care dă Tradiției autoritatea urmașilor direcți ai Mântuitorului.
Dar, prin aceasta am ajuns la originea puterii lor care este Hristos, Fiul
lui Dumnezeu cel Întrupat. Persoana Mântuitorului Hristos este centrul
spre care conduc toate adevărurile revelate. A trăi după Sfânta Tradiție nu
190 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cit. p. 5
191 Petre Țuțea, Între Dumnezeu și neamul meu , ediție îngrijită de Gabriel Klimowicz,
prefață și postfață de Marian Munteanu, București, Fundația Anastasia, Editura și Imprimeria
Arta Grafică, 1992
192 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cit. , p. 6
193 Vladimir Loski, Tradiție și Tradiții , trad. de Paraschiv V. Ion în Studii Teologice ,
nr. 7-8, 1970, p. 595
194 Dr. Dan Dumitrescu, op. cit. p. 516

86
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimînseamnă desprinderea de prezent, „habotnicie” și incultură sau efectuarea
unor obiceiuri căci, Tradiția nu este sinonimă cu obiceiul. Tradiția, departe
de ne trage spre trecut, departe de a ne rupe de trăirea într-o realitate actuală,
este tocmai permanentizarea trăirii în adevărul și realitatea în care au trăit
pentru prima dată Sfinții Apostoli prin Revelație (I Corinteni 9, 14). Nimic
din tot ce prezintă Sfânta Tradiție nu este în afara adevărului; ea cuprinde
adevărul viu, incontestabil în orice timp și loc deoarece în ea sălășluiește
Duhul Adevărului, iar „tradiția este împărtășirea Duhului Adevărului fără
care nu poate fi cunoscut Adevărul”195. Pe lângă aceste caracteristici impor –
tante nu trebuie să uităm că Tradiția este rațiunea vie a Bisericii, care nu
obosește ci, dimpotrivă, este întotdeauna prezentă, conducând lucrurile
după adevăr: „Tradiția este gândirea de sine a Bisericii”196.
Putem numi Tradiția spiritul critic al Bisericii, diferită de spiritul critic
omenesc, deoarece „judecata Bisericii este ascuțită, șlefuită de către Duhul
Sfânt. Pentru aceasta, însuși principiul acestei judecăți este cu desăvârșire
altul: deplinătatea neștirbită a Revelației. În acest fel Biserica, cea căreia
îi aparține puterea de a îndrepta greșelile inevitabile din texte, poate toto –
dată să recunoască în unele interpolații mai târzii exprimarea corectă a
Adevărului revelat. Tradiția acționează în chip critic, manifestând în primul
rând aspectul său negativ și eliminator: ea înlătură basmele netrebnice și
băbești (I Timotei 4, 7), acceptate cu cucernicie de toți aceia al căror tradi –
ționalism se manifestă în primirea cu încredere nemărginită a tot ce s-a
strecurat în viața Bisericii și a rămas aici în virtutea obișnuinței”197. Sfânta
Tradiție este facultatea de a judeca în lumina Duhului lui Dumnezeu, ceea
ce implică mișcare, neîncetate eforturi.
II. 5. Determinările unei Tradiții
dinamice
Sfânta Tradiție are un caracter unitar și spunem aceasta, deoarece
în ea se află Persoana Mântuitorului Hristos cel Răstignit și Înviat
195 Vladimir Loski, op. cit. p. 590
196 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit. p. 72
197 Vladimir Loski, op. cit . p. 593

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice87și împărtășit credincioșilor continuu prin Biserică. Tradiția este prin
excelență hristocentrică, iar cele două aspecte ale ei nu trebuie înțelese
ca două elemente separate care prezintă lucruri diferite, ci două jumătăți
indispensabile unite prin același subiect: Mântuitorul Hristos. Prin aspectul
statornic al Sfintei Tradiții, Biserica înțelege fondul Tradiției apostolice,
pe care ea l-a primit din ziua Cincizecimii și până la moartea ultimului
apostol și pe care ulterior l-a consemnat în scris, până la sfârșitul perioadei
patristice, adică în epoca Sinoadelor Ecumenice. Cele opt monumente sau
documente ale Tradiției statornice sunt:
• Simbolurile de credință, rezumate sau dreptare de credință. Acestea
sunt trei: simbolul apostolic; simbolul niceo-constantinopolitan; cel
atanasian.
• Cele 85 de canoane apostolice, care deși nu au fost formulate
de către Sfinții Apostoli, cuprind rânduieli stabilite de aceștia.
• Definițiile dogmatice și canoanele celor șapte Sinoade Ecumenice
și ale celor nouă Sinoade locale (particulare), confirmate de Sinodul VI
Ecumenic – Trulan.
• Cultul divin, consemnat în cărțile de slujbă, având în centru cele
trei Sfinte Liturghii.
• Mărturisirile de credință ale martirilor, cuprinse în actele lor marti-
rice (ca de exemplu ale sfântului Policarp sau sfântului Ignatie Teoforul –
P . S. B., vol. 11).
• Scrierile Sfinților Părinți.
• Definițiile dogmatice împotriva ereticilor (anatematisme), cuprinse
în Sinodiconul Ortodoxiei.
• Mărturiile istorice și arheologice referitoare la credința creștină
apostolică, precum și operele artei bisericești (pictura, arhitectura)198.
Aceste opt izvoare sau monumente ale Tradiției statornice sunt
neschimbătoare, întrucât conțin Tradiția apostolică, fixată în primele opt
secole ale creștinismului, în perioada Bisericii nedivizate. Cu toate acestea
nu trebuie înțeles că Tradiția statornică este închistată și conservatoare.
Deoarece, conține Revelația dumnezeiască, ea poate fi și trebuie să fie
198 Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Pr. Prof. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică Ortodoxă ,
Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2002, p. 123

88
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimpermanent explicată și adâncită, devenind contemporană cu toate gene –
rațiile succesive de credincioși, asemenea Sfintei Scripturi. Prin cele două
izvoare ale Revelației divine, creștinul cunoaște pe Dumenzeu și lucrările
Sale, în lume și pentru lume, care sunt spre mântuirea sa și a întregii lumii.
Prin Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură, creștinul descoperă pe Dumenzeu
și primește lucrările Sale.
Cuvântul dinamism înseamnă mișcare, dar, nicidecum o mișcare care
ne depărtează de start; ea nu arată direcția, de aceea, trebuie să vedem cu
alți ochi acest dinamism în Sfânta Tradiție. De asemenea prin dinamism
nu înțelegem o anchilozare: „dinamismul Sfintei Tradiții nu îngăduie nici
un fel de anchilozare în manifestările obișnuite ale piozității, nici în expri –
mările dogmatice care, de obicei sunt repetate în chip mecanic ca rețete
magice ale Adevărului, asigurate de autoritatea Bisericii. A păzi „Tradiția
dogmatică” nu înseamnă a fi legat de formulele doctrinei: a fi în Tradiție
înseamnă a păzi adevărul viu în lumina Duhului Sfânt, sau, mai corect, a fi
păzit în Adevăr de puterea de viață făcătoare a Tradiției; această putere
păzește în înnoire neîtreruptă, ca tot ce purcede de la Duhul Sfânt”199. Prin
aspectul dinamic al Sfintei Tradiții, înțelegem Tradiția bisericească în sens
larg, adică aprofundarea, actualizarea și fructificarea Tradiției apostolice,
în interiorul Bisericii, ca răspuns la provocările diferitelor epoci istorice
și diferitelor culturi naționale. Acest aspect al Sfintei Tradiții confirmă
dreptul Bisericii de a lucra prin iconomie (atitudine pastorală de condes –
cendență), prin care adaptează viața credincioșilor (dar nu și credința lor)
la epocile pe care le străbate. Astfel, în virtutea acestei iconomii, Biserica
Ortodoxă a manifestat înțelegere față de cei care s-au rupt de ea, dar voiesc
să se întoarcă prin pocăință la ea, recunoscând Taine săvârșite de eretici
sau eterodocși. În alte cazuri însă, Biserica a lucrat prin acrivie (atitudine
pastorală intransigentă) față de cei care nu recunosc că au greșit, ieșind din
comuniunea Bisericii, nerecunoscând Tainele acestora.
Aspectul dinamic al Sfintei Tradiții se manifestă în dezvoltarea și
bogăția spirituală inepuizabilă a slujbelor bisericești, prin care se sfințește
viața credincioșilor în toate manifestările ei, în reflecția teologică de expli –
citare a revelației, prin care s-au lămurit multe învățături dogmatice, în
199 Vladimir Loski, op. cit. p. 594

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice89activitatea pastoral-misionară, în care s-a simțit nevoia redactării unor
„mărturisiri de credință”, ulterior a unor Catehisme. Dacă Tradiția cu
caracter statornic a formulat răspunsuri la marile probleme religioase din
perioada Bisericii nedivizate sau a ecumenicității Bisericii (primul mileniu
al creștinismului), Tradiția dinamică sau bisericească a îndeplinit această
sarcină în perioada următoare și o va îndeplini, pe baza Tradiției apostolice
și a Sfintei Scripturi, până la Sfârșitul veacurilor.
În privința raportului dintre cele două aspecte ale Sfintei Tradiții,
precizăm că, deși își are temeiul în Tradiția apostolică, fiind o dezvoltare și
o actualizare a ei, Tradiția dinamică în care elementele umane sunt prepon-
derente, nu are o valoare egală cu Tradiția dumnezeiască sau apostolică, ci
o valoare îndeosebi istorică, care atestă continuitatea în Biserică și prin
Biserică a credinței apostolice. Așadar, Tradiția bisericească crește din
Tradiția apostolică și rămâne în cadrul ei ca Tradiție dinamică, pentru
că înainteză pe un drum ale cărui jaloane sunt date virtual în Tradiția
apostolică. Progresul neîncetat al Tradiției bisericești reprezintă un
progres subiectiv, de înțelegere tot mai adâncă a adevărului dumnezeiesc
și nu un progres obiectiv, de dezvoltare a revelației. Într-un sens similar
înțelege progresul Tradiției Bisericești și Vicențiu de Lerin, pentru care
dezvoltarea Tradiției nu echivaleză cu schimbarea ei, ci cu „o amplificare în
ea însăși”200. Tot el afirmă necesitatea progresului subiectiv în cunoașterea
lui Dumnezeu și a revelației Sale: „Crească dar, până la cel mai înalt
grad de cunoaștere, atât fiecare creștin, cât și toți la un loc, fiecare om și
Biserica întreagă”201. Conținutul duhovnicesc al Bisericii nu diferă de cel
din perioada apostolică: „Biserica Ortodoxă trăiește astăzi același conținut
pe care l-a trăit în acele perioade și-l poate trăi la aceeași intensitate”202.
Ortodoxia nu trebuie confundată cu o stare de mijloc, o formă
„căldicică” de adevăr, ci focul din ea arde la aceeași intensitate, deoarece
adevărul este neschimbabil. Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „creștinismul
200 Vincențiu de Lerin, Comonitorium primum 2 , Migne, P . L. 50, col. 640, apud
dr. Dan Dumitrescu, Aspecte ale Sfintei Tradiții, în S.T., nr. 7-8, 1973, p. 520
201 Pr. Prof. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator , Editura IBMBOR, București,
2005, p. 41
202 Ibidem , p. 99.

90
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimreprezintă înaintarea statornică”203, sau un progres duhovnicesc care mărtu –
risește aceeași credință, o sumă de adevăruri absolute, invariabile în raport cu
orice alte transformări în zona cunoașterii umane dată de știință. Progresul
Sfintei Tradiții nu trebuie înțeles ca o îndepărtare de adevăr, ci este sinonim
cu adâncirea și completarea unor elemente și aspecte doctrinare: „progresul
Sfintei Tradiții constă în dezvoltarea, precizarea, clarificarea și definiti –
varea dogmelor și a elementelor”204. Vincențiu de Lerin a stabilit condi –
țiile externe ale Sfintei Tradiții: „În Biserica Universală trebuie avută grija
supremă ca să ținem ceea ce se crede pretutindeni, totdeauna și de către
toți”205. Sfântul Irineu spune cu privire la aceasta „Deși în lume limbile sunt
diferite, puterea Tradiției este una și aceeași. După cum soarele, făptura
lui Dumnezeu este unul și același în toată lumea, tot așa și predica adevă –
rului se arată pretutindeni și lumineză pe toți oamenii care vor să vină la
cunoștința adevărului. Credința fiind una și aceeași nici cel care e în stare să
vorbescă mult despre ea nu o amplifică nici cel care vorbește mai puțin nu
o micșorează”206. Am accentuat învățătura despre Sfânta Tradiție și faptul
că trebuie să rămânem tradiționaliști, deoarece o misiune ortodoxă auten –
tică și care să aducă roade bune trebuie să fie bine ancorată în moștenirea
pe care am primit-o de la Mântuitorul Hristos prin Sfinții Săi Apostoli
și de la ei prin Sfinții Părinți ai Bisericii.
II.6. Iubirea creștină și relațiile
interecumenice
Cel ce este unit cu adevărul știe bine că merge pe calea cea dreaptă,
deși mulți îl disprețuiesc ca fiind fără minte; el însă s-a cunoscut pe sine
cu adevarat, nu (cum spun aceia) ca unul ieșit din minte, ci ca unul eliberat
203 Sfântul Grigorie de Nyssa, apud dr. Dan Dumitrescu, Aspecte ale Sfintei Tradiții,
în S.T., nr. 7-8, 1973 p. 520
204 I. G. Coman, Sfânta Tradiție în lumina sfinților părinți, în Ortodoxia , nr. 2, 1956, p. 183
205 Vincențiu de Lerin, Comonitorium primum 2 , Migne, P . L. 50, col. 640, apud I. G.
Coman, Sfânta Tradiție în lumina sfinților părinți, în Ortodoxia , nr. 2, 1956, p. 171
206 Sf. Irineu, Contra tuturor ereziilor , 1, 10, 2, Migne, P . G./, col. 552 B, 553 A, apud
I. G. Coman, SfântaTradiție în lumina sfinților părinți, în Ortodoxia , nr. 2, 1956, p. 172

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice91din frământarea nestatornică și schimbatoare a diversității greșite în tot
chipul prin Adevărul simplu și neschimbabil207, spune Sfântul Dionisie
Areopagitul, în lucrarea sa Despre Numele Divine.
Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane,
alături de iudaism și islam. Considerând împreună catolicii, protestanții
și ortodocșii sub eticheta globală de „creștini”, religia acestora este actual –
mente la nivel mondial cea mai importantă din punct de vedere numeric.
Islamul, cealaltă religie monoteistă derivată din tradiția religioasă iudaică,
este a doua ca pondere numerică a adepților în lume. Creștinismul îmbină
tradiții din iudaism, pe care le îmbogățește cu mărturia Noului Testament.
Ca moștenitor alături de islam și iudaismul contemporan al tradiției reli –
gioase orientale, creștinismul perpetuează până în ziua de astăzi credințe și
mituri născute pe malurile Eufratului acum mai bine de 5000 de ani208.
La sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec. al XX-lea creștinismul
a trebuit să se confrunte, în primul rând, cu fenomenele provocate de
marile schimbări ale revoluției industriale, cărora li s-au adăugat proble –
mele anexe ale urbanizării și apariția societății de masă, ca și a introdu –
cerii noilor tehnologii de comunicare socială și de informare. Relațiile
diferitelor Biserici locale cu statele declarate „laice” au devenit din ce în
ce tot mai delicate și mai dificile. Dificil a fost și procesul de adaptare la
democrațiile moderne. Istoria creștinismului în seccolul al XX-lea, din
acest punct de vedere, poate fi citită ca istoria unei confruntări delicate
cu „modernismul” și cu „laicizarea”, secularismul209.
În general însă, este vorba de o reluare viguroasă a vieții creștine care
a străbătut toate confesiunile creștine, propunând noi sinteze teologice –
deosebit de bogat este filonul spiritualității și al teologiei protestante inițiat
de Søren Kierkegaard în sec. al XIX-lea și urmat de Karl Barth, Rudolf
Bultmann, Dietrich Bonhoeffer, Paul Tillich, Jürgen Moltmann ș.a. – și
noile perspective de spiritualitate și de organizare care au marcat chiar
și lumea așa-zis laică. Specific epocii este diversitatea pe tărâm filosofic
207 Sfantul Dionisie Areopagitul, Despre Numele Divine VII, 4, Editura Desis, 2000,
p. 341
208 Jacques Lacarrière, Au coeur de mythologies , collection Folio, Gallimard, 2002, p. 33
209 Ibidem .

92
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimși teologic, co-existența unei teologii conservatoare, fundamentaliste,
care ține la interpretarea tradițională a învățăturilor creștine, alături de
o teologie liberală, gata să aplice principiile științifice și să tragă concluzii
pe baza acestui efort. Biserica Romei n-a putut continua să ignore rezulta –
tele acestor evoluții și Conciliul Vatican II reprezintă un moment istoric,
cu această ocazie catolicismul acceptând că Biblia suportă interpretări în
lumina fiecărei epoci, confirmând astfel decizia mai veche de acceptare
limitată a studiului științific al Bibliei. Acceptarea ideii de libertate religi –
oasă este o altă decizie care punea creștinismul catolic în acord cu practicile
moderne. Tradiționaliștii catolici condamnă însă evoluția pe care Biserica
Romei a luat-o odată cu Conciliul Vatican II, ei preferând mai degrabă
deciziile primului Conciliu (1869), la care au fost condamnate curentele sau
ideologiile moderne ale raționalismului, liberalismului și materialismului210.
În Rusia, după Marea Revoluție din octombrie 1917, regimul comu-
nist a dezlănțuit o persecuție cruntă împotriva creștinismului (n-a fost
scutită  – ba, dimpotrivă  – nici chiar Biserica Ortodoxă): confiscarea
(naționalizarea) bunurilor, închiderea aproape a tuturor bisericilor și
mănăstirilor. Persecuția s-a atenuat numai pe perioada celui de-al doilea
război mondial, când Stalin – în numele efortului politic comun – a început
o politică parțială de concesii, „doi pași înainte, unul înapoi”211.
Consecințele celui de-al Doilea Război Mondial i-au determinat pe
creștini să-și revadă anumite poziții, chiar dacă dezaprobările publice au
fost cam rare. De exemplu, a început să se vorbească – și azi este o secțiune
a „teologiei după Auschwitz”, în sensul că Biserica creștină a regândit și
revizuit discursul asupra vinovăției evreilor în procesul lui Iisus, „Fiul lui
Dumnezeu”212, și încearcă să-și dea seama cât de mult a contat discursul/
predica creștină despre responsabilitatea evreilor în suferințele lui Hristos
și antisemitism. Atitudinea majorității creștinilor a fost șovăitoare și uneori
ambiguă în ceea ce privește luarea de poziții și combaterea încălcărilor atât
de grave ale drepturilor omului, îndeosebi în fața persecuției și exterminării
210 Ibidem , p. 34
211 ***, Enciclopedia Britannica online 2008, articol Monotheism , p. 2
212 Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Dicționar al religiilor , Editura Humaitas,
București, 1993, p. 100

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice93evreilor. La inițiativa unor persoane mai curajoase, uneori chiar dintre
clericii creștini  – preoți, episcopi, pastori  – au fost și creștini care s-au
implicat mai ales în asistența materială și spirituală a celor persecutați.
Mulți creștini au contribuit la însuflețirea Rezistenței în cele mai dife –
rite forme, inclusiv aceea de supraviețuire în lagăre213. Din anii ’70, crești-
nismul s-a găsit înaintea unor noi provocări, care mai caracterizează încă
prezentul. Mai gravă apare provocarea pusă de proliferarea și răspândirea
sectelor de cele mai variate forme, uneori bazate chiar pe o reelaborare
a elementelor creștine pe lângă și împreună cu cele din religiile orientale.
Nu poate fi trecută cu vederea nici însemnătatea pe care a luat-o funda –
mentalismul religios, începând cu cel islamic, dar prezent și în creștinism.
Toate aceste probleme cu care se confruntă creștinismul actual constituie
teme ale dialogului ecumenic și inter-religios, ecumenismul în rândurile
creștinilor devenind astăzi, într-o lume în care cea mai numeroasă biserică
creștină (catolică) a cedat deja întâietatea în lume în ce privește numărul de
credincioși Islamului, o urgentă necesitate214.
Preoți, pastori, religioși și laici (mireni) din toate confesiunile creștine
au fost activi pe acest front; unii dintre aceștia au primit chiar recunoaș –
tere internațională, cum ar fi de ex.: Premiul Nobel pentru Pace: Albert
Schweitzer, luteran; Martin Luther King, pastor baptist; Maica Tereza de
Calcuta, catolică; Desmond Tutu, episcop anglican sud-african; Ximens
Belo, episcop catolic de Timor. Alții au fost persecutați și chiar au devenit
martiri ai acestei cauze: exemplu: Martin Luther King, episcopul Romero
din San Salvador, Aleksander Man, preot ortodox în Rusia. Pe acest plan
nu poate fi subevaluată sau trecută cu vederea importanța pontificatului
papei Ioan Paul al II-lea, cum nu se poate neglija și faptul că această prăbu –
șire a regimurilor comuniste a deschis Bisericii Ortodoxe posibilitatea unei
reluări a activității sale. La trecerea în cel de-al III-lea mileniu – în pofida
problemelor enumerate  – creștinismul continuă să exercite o puternică
213 J. R. Porter, „ Biblia ”, Evergreen (Taschen GmbH) 2007, colecția Istorie Universală,
p. 178
214 Claudiu Herțeliu, Analiza statistică a fenomenului religios în România , teză de
doctorat sub coordonarea științifică a prof. univ. dr. Alexandru Isaic-Maniu, Academia
de Studii Economice, București, 2006, capitolul 6, p. 45

94
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimatracție asupra unei mari părți a omenirii, fapt evident din prezența pe glob
a peste două miliarde de creștini215.
După o mică intoducere din punct de vedere istoric intrăm mai
amănunțit în tratarea temei noastre. De aproape un mileniu, creștinii cato –
lici și ortodocși sunt adânc dezbinați. Bisericile lor, ambele de origine apos –
tolică sunt într-o permanentă confruntare. Deși se spune că timpul vindecă
rănile, cele zece secole trecute de la Marea Schismă n-au făcut decât să le
adâncească și mai tare. Biserica Catolică a voit să aibă stăpânirea a toată
lumea și Apusul a recunoscut aceasta; a voit a umili episcopatul și a face
din fiecare episcop un umil servitor și a reușit aceasta; a voit a strânge în
mâna ei Biserica întreagă și succesul sau a întrecut așteptările sale; a voit
a-și însuși dreptul de a face dogme, iar episcopii toți le-au propovăduit ca
dogme divine; a voit a fi fără greșeală: episcopii ei au proclamat-o infaili –
bilă216. Mișcarea ecumenică, apărută la începutul secolului XX, dorește să
împlinească visul unui creștinism unit, asa cum a fost mai înainte. Dar acest
vis, prin excelența duhovnicescă, se sprijină nu pe lucrarea Sfântului Duh,
ci pe străduințe omenești, iar acest lucru va compromite Mișcarea, deoa –
rece „fără Mine nu puteți face nimic”217, lucru anticipat și de doi Cuviosi
contemporani, cinstiți de popor ca Sfinți, Părintele Cleopa și Părintele
Sofronie de la Essex (Anglia), ucenic al Sfântului Siluan Athonitul, care
afirma că deși „frumos este ca frații să fie împreună”218, unirea Bisericilor
este lucrarea Sfântului Duh, lămurind în continuare ca, mai întâi de toate
trebuie să creeăm oameni duhovnicești, oameni care să-și pună în mod
real problema mântuirii, pentru ca unirea să aibă la baza Cuvântul lui
Hristos, iar nu o stare emoțională provocată de diferiți factori. Orice dialog
trebuie să pornească de la o platformă comună, iar eventualele decizii luate
în cadrul unui asemena dialog, trebuie să țintească mântuirea noastră, nu
să urmăreasca niște interese personale sau politico-economice, ori ecume –
nismul, prin sensul deformat care i se atribuie astăzi, nu reflectă întotdeauna
adevărul înțeles de unitate și sobornicitate a Bisericii, într-o hristocentrică
215 http://ro.wikipedia.org/wiki/Cre%C8%99tinism
216 Remus Rus, Elemente ale dogmei întrupării în învătătura Bisericii Ortodoxe
Etiopiene , în Ortodoxia , an. XXIV, 1972, nr. 2, p. 213
217 Ibidem , p. 214
218 Ibidem.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice95de dreaptă credință în care să se contopească întreaga creștinatate. Adeseori
prin ecumenism se înțelege urmărirea unei activități interconfesionale, fără
un scop de unitate în credință, ci de conlucrare socială.
Dialogurile ecumenice contemporane, diferă radical de cele ale
Sfinți lor Părinți, pentru că se desfășoară pe baza principiilor Bisericii
extinse și a minimalismului dogmatic. Lipsa mărturisirii credinței ortodoxe,
sincretismul, rugăciunile în comun, intercomuniunea, toate acestea și încă
multe altele au făcut ca timpul de aproape un secol de dialoguri ecumeniste
să nu se concretizeze în nici un rezultat, din contră, au dus la o  răcire
a relațiilor inter-ortodoxe, la o dezbinare interna a noastră, începând cu
marea greseală a schimbarii calendarului și terminind cu rugăciunile în
comun, din ce în ce mai îngrijorătoare219. Acceptarea dialogului privind
numai asemănarile înseamnă, de fapt, renunțarea la principiile noastre
ortodoxe, la Sfânta Traditie și la cele 7 Soboare a toată lumea, adică la ceea
ce suntem, ori în materie de credință nu poate exista nici un compromis!
Căci Hristos este „Același, ieri și astăzi și totdeauna” (Evrei 13, 8)!
Într-o revistă ortodoxă americană, un grup de neoprotestanți a revenit
la ortodoxie. Iată, pe scurt, cum s-a întamplat: pastorul respectivei comu –
nități a fost „deranjat” rând pe rând de niște tineri din acea comunitate,
pe timpul slujbei de duminică. Toți, deși nu vorbiseră între ei, simțeau
că trebuie să împărtășească păstorului un pasaj din Vechiul Testament:
„Așa zice Domnul: «Opriti-vă de la căile voastre! Priviți și întrebați de
căile celor de demult, de calea cea buna și mergeți pe dânsa și veți afla
odihna sufletelor voastre»” (Ieremia 6, 16). Apoi sporind rugăciunea și
amplificând căutarile au ajuns la Ortodoxie220. Această minunată întâm –
plare este atât o dovadă a dragostei lui Dumnezeu față de noi, oamenii, cât
și o pildă de cum trebuie făcut ecumenismul, anume cu multă rugăciune
și mai ales cu inima sinceră. Nu ieșind din Duhul Sfinților Părinți și nu
slujind împreună cu ereticii. Asta dacă nu vrem să provocăm o schismă
în rândul Bisericii Dreptmăritoare, după cum pare, deja, să se contureze în
cele două tabere. Să nu hulim Duhul Sfânt, deoarece acest păcat nu ni se
va ierta în veac!
219 Ibidem , p. 215
220 ***, Again Magazine , vol. 20, no. 2, CA, USA, 1998

96
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimDe-a lungul timpului, în Occident în special, începând cu Fericitul
Augustin și trecând prin scolastică și protestantism, s-a pus mereu problema
raportului dintre har și libertate, dintre natură și har, dintre lucrarea lui
Dumnezeu și voința omului, fiind soluționată când în favoarea grației, ca
în augustinism, tomism și protestantism, când în favoarea voinței ca în
molinism, adoptându-se chiar și o soluție de compromis, ca în congruism.
În realitate, soluționarea problemei este imposibilă deoarece se pornește
de la o noțiune foarte echivocă a libertății, de la liberul arbitru sau de la
libertatea care ar fi absolut neutră pentru bine și pentru rău. Există numai
o „libertate”, care servește răului și care este o falsă libertate, și există o
libertate în bine, care este adevărata libertate și care se realizează numai cu
ajutorul lui Dumnezeu. La libertatea în bine nu se poate ajunge prin forțele
proprii, căci omul este stăpânit de rău, ci numai cu ajutorul unei persoane
superioare, care-i descoperă această libertate, deși este necesar și un efort
liber din partea celui ajutat. La libertatea adevărată nu ajunge omul nici
prin sine, nici silit de o persoană superioară. Duhul nu-l constrânge pe
om, ci-l ajută să se elibereze în mod real, devine una cu omul, pe măsură
ce și acesta dorește, așa cum a fost de la început, făcându-l tot mai liber
în acțiunile sale și așezându-l în adevărata umanitate, după asemănarea
unirii firii și voinței umane cu firea și voința dumnezeiască în Hristos.
Această unire nu este însă ipostatică, ci prin har, prin lucrare, astfel că
harul ne ajută să devenim liberi, să ajungem la „libertatea măririi fiilor lui
Dumnezeu” (Romani 8, 21).
Libertatea este, în ziua de astăzi, darul cel mai abuzat, este amprenta lui
Dumnezeu în om. Dacă omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, libertatea
este una dintre dimensiunile sale strict ontologice, nu numai voliționale ale
lui. Pentru că omul, în măsura în care este chip al lui Dumnezeu, în aceeași
măsură are implantat în natura lui, în firea lui, structurile atributive pe care
Dumnezeu Însuși le are. Diferă doar planul în care sunt transpuse acestea.
În plan divin vorbim despre transcendență, vorbim despre absolut, în
timp ce în plan strict uman vorbim despre ceea ce este creat, ceea ce are
început. Tot ceea ce are început are și sfârșit. Așa este și cu libertatea omului.
Dacă Dumnezeu este Ființa absolută, „Eu sunt Cel ce Sunt” (Apocalipsa
1, 8; 1, 17), iar la El libertatea este într-un plan absolut, neputând fi

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice97condiționată decât de Sine Însuși, omul ca oglindă și chip al lui Dumnezeu,
nu este decât același plan divin, însă cu început și cu sfârșit. Începutul este
la Dumnezeu și, fără îndoială, dacă începutul este la Dumnezeu, și sfârșitul
trebuie să fie la Dumnezeu. Libertatea omului se mișcă între doi poli; polul
prim ontologic, al datului creat, și polul final al vieții lui, care trebuie să
consune cu ceea ce îi este dat la început221.
Omul, ca persoană liberă, este întotdeauna limitat de o altă persoană
liberă, egală cu el, fiindcă noi suntem făpturi ale Aceluiași Creator. Libertatea
mea se întâlnește cu libertatea celuilalt. Unii ar spune: „libertatea mea este
îngrădită de libertatea ta“222. Nimic mai fals. Libertatea mea se întâlnește
cu libertatea celuilalt pentru a conlucra cu el. Trăind într-o societate, omul
e limitat de regulile morale și sociale ale societății, iar în ceea ce privește
libertatea divină, el își alege calea spre desăvârșire sau nu, totul depinde
de voința și iubirea lui față de divinitate. În această perioadă de început
de mileniu Biserica nu are decât un singur răspuns: „Ca toți sa fie una, după
cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în noi să fie
una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 21). Unitatea întregii
omeniri, sfășiată astăzi, este voința lui Dumnezeu: „fiind în Hristos Iisus,
voi care altă dată erați departe, v-ați apropiat prin sângele lui Hristos, uniți
într-un singur trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmășia. Și, venind, a
binevestit pace vouă celor de departe și pace celor de aproape” (Efeseni 2,
14-17). Părinții filocalici intra în detaliile actului gnoseologic. Ei pătrund
în zonele cele mai adânci, am putea spune, în termenii psihologiei expe –
rimentale moderne, în zonele abisale ale conștiinței umane, de acolo de
unde, din faza de „gând întâi născut”, ia naștere cugetarea. Drumul pe care
îl parcurge gândirea de la lucruri prezumtive, până la cunoașterea lucrului
în sine, într-un limbaj silogistic, este actul cugetării, pe care îl putem consi –
dera o relație. Căci lucrul cugetat și mintea cugetătoare, care este cunoștința
născută a lucrului cugetat în mintea cugetătoare reprezintă întâia mișcare
a minții către un conținut ideatic sau înțelegerea și poate fi numit: convor –
bire lăuntrică, interioară, din care izvorăște cuvântul rostit.
221 Remus Rus, Elemente ale dogmei întrupării în învăPătura Bisericii Ortodoxe
Etiopiene , în Ortodoxia , an. XXIV, 1972, nr. 2, p. 213-217
222 Ibidem , p. 217

98
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimÎn iconomia divină Duhul Sfânt a umplut inima omului de dorința
de libertate și unitate și a deschis Bisericii noi posibilități de comuniune223.
Dialogul interreligios și mișcarea ecumenică se înscriu în această direcție.
William Temple (1881-1944), arhiepiscop anglican de Canterbury, spunea
că mișcarea ecumenică este „acțiunea creștină cea mai importantă a seco –
lului al XX-lea”224. Yves Congar scria: „Secolul al XX-lea va fi fost în același
timp secolul Bisericii și al ecumenismului”225. Prin ecumenism, teologia
tradițională înțelege universalitatea unui sinod al Bisericii creștine univer –
sale, universalitate ce asigură învățăturii de credință elaborată de acel sinod
un caracter normativ pentru întreaga creștinătate, adica ceea ce se refera la
întreaga Biserică creștină. Aceasta concepție este urmarea firească a ceea
ce în Noul Testament se înțelege prin oikumeni: pământul locuit, toată
lumea (Luca 2, 1), pământul întreg unde se exercită autoritatea lui Hristos
(Matei 28, 14) pe care apostolii și succesorii lor sunt chemați s-o împartă
cu El (Matei 28, 19). În acest sens se vorbește de sinod ecumenic, patriarh
ecumenic. „Ecumenismul a devenit o realitate teologică începând cu prima
ruptură în sânul Bisericii lui Hristos și a căpătat un contur mai precis
începând cu Reforma (secolul al XVI-lea)”226.
Termenul ecumenic folosit pentru a califica mișcarea ecumenică are
o altă accepțiune. „Prin mișcarea ecumenică se înțeleg inițiativele și acțiu –
nile organizate în favoarea unității creștinilor conform cu necesitățile dife –
rite ale Bisericilor și după împrejurări”227. Din aceaste acțiuni și inițiative
rezultă o amplă mișcare convergentă, nu numai a creștinilor individuali, ci
și a confesiunilor creștine, ca parteneri egali. Trebuie menționat faptul că
ecumenismul, așa cum apare din documentele oficiale, nu privește decât
creștinismul. Introducerea dialogului cu necreștini în mișcarea ecumenică
223 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Revelația prin acte, cuvinte și imagini, în Ortodoxia ,
XX, 1968, nr. 3, p. 355
224 William Temple (1881-1944), arhiepiscop anglican de Canterbury, Despre
Ecumenism , articol realizat de Lucreția Vasilescu
225 Yves Congar, Jurnal de teologie , Paris, Cerf, 2000, p. 112
226 Sterea Tache, Credință și misiune , Editura Sfintei Arhiepiscopii a Bucureștilor,
București, 1999, p.1
227 ***, Unitatis redintegratio , 1964, nr. 4, p. 2

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice99se justifică prin dorința de unitate a lumii, prin accea ca toți oamenii, crea –
turi ale lui Dumnezeu, sunt chemați să participe la pacea universală.
În secolul al XVIII-lea a apărut pentru prima dată un ecumenism
apropiat irenismului contemporan, prin comunitățile pietiste ale lui
Zinzendorf. Aceasta s-a datorat preocupărilor misionare care au permis
constientizarea unei realități teologice: lipsa de unitate creștină este
incompatibilă cu activitatea misionara. Toate eforturile ecumenice din
această perioadă de pionierat au fost dublate de un ecumenism spiritual:
rugăciunea pentru Unitate228. Momentul central îl va constitui crearea
Consiliului Ecumenic al Bisericilor (CEB) care „Va acționa în numele
Bisericilor membre în cazul în care una sau mai multe dintre ele îi va
încredința această responsabilitate”229. El va emite rapoarte și va favoriza
o acțiune concertată în probleme de interes comun. Dar nu se putea vorbi
de unitatea pe care Dumnezeu o cere pentru ca nu există comuniune. După
recunoașterea Sfintei Treimi, Bisericile ortodoxe au devenit membre ale
Consiliului Ecumenic al Bisericilor230. Trei dimensiuni fundamentale se
regăsesc în exigențele impuse mișcarii ecumenice: ecumenismul teologic,
ecumenismul laic și ecumenismul spiritual.
Ecumenismul teologic este dialogul între teologi de diferite confesiuni
creștine, între diferite Biserici. Drumul ecumenismului este drumul
Bisericii. La această mișcare de unire, din zi în zi mai amplă, iau parte
toți cei ce-L invoca pe Dumnezeu în Treime și-L mărturisesc pe Iisus
Hristos ca Domn și Mântuitor. Biserica universală este astfel poporul
care-și află unitatea în Treime. „De unitate Patris et Filii et Spiritus Sancti
plebs, adunata”231 spunea Sfântul Ciprian. Importanța unei ecleziologii
a comuniunii este evidentă. Încă din 1947 Wisser Hooft declara: „Dacă
ar exista o ecleziologie acceptată de toți (creștinii), problema ecumenică
va fi rezolvată, iar mișcarea ecumenică superfluă, căci în privința credinței
228 În 1821 James Holdane Stewart făcea apel pentru o Uniune a creștinilor; în 1846
Alianța Evanghelică Mondială cerea creștinilor să se adune și să se roage împreuna pentru
a face viabilă această dorință de unire.
229 Francis Frost, Ecumenisme , Editeurs, Letouzey & Ane, Paris, 1984, p. 53-54
230 Detalii privind istoricul, organizarea, conferințele organizate se regăsesc în Francis
Frost, Ecumenisme , Editeurs, Letouzey & Ane, Paris, 1984
231 Ibidem.

100
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimne lovim de adevărurile fundamentale ca slujirea, ierarhia, primatul”232.
După 50 de ani, progrese au fost înregistrate; există puncte comune, dar
nu, încă, consens.
Ecumenismul laic (secular) înseamnă colaborarea creștinilor în diverse
activități în folosul oamenilor. Societățile pluraliste sunt tot mai puțin
interesate de divergențele dogmatice. Credibilitatea creștinilor se măsoară
după calitatea angajamentului comun în serviciul omului și al omenirii.
„Imaginea dureroasă a omenirii de azi impune tuturor creștinilor sarcina
obligatorie de a face evident faptul că reușitele tehnice și știintifice nu
sunt suficiente pentru a crea o civilizație mondiala fără temeiuri spirituale,
religioase și morale, fără Iisus Hristos, cel care da lumii dragostea, pacea
și dreptatea” (Patriarhul Athenagoras, 1987)233. Reconcilierea omului cu
Dumnezeu, a omului cu semenii săi, a Bisericilor, sunt principalele direcții
de acțiune ale ecumenismului laic.
Ecumenismul spiritual este o altă dimensiune a mișcării ecumenice.
Nu este un ecumenism adevărat fără o transformare interioară, o reînnoire
a sufletului, o renunțare la sine, fără acea umilință, blandețe, generozitate și
sinceră abnegație în slujirea aproapelui. Sufletul acestei înnoiri este rugă –
ciunea. Rugăciunea „ecumenică”, comunitatea de rugaciune a fraților și
surorilor în Hristos exprimă adevărul evanghelic al cuvintelor „Tatăl vostru
unul este, Cel din ceruri” (Matei 23, 9). Deși divizati „ei se unesc în Hristos
cu o speranță puternică, încredințându-I viitorul unirii și al comuniunii lor”
234. Preocuparea pentru unitate nu poate lipsi din dialogul intim al fiecarui
creștin cu Dumnezeu. Fiecare rugăciune este jertfa totală și necondiționată
oferita Tatălui, prin Fiul, în Sfântul Duh.
Dialogul interreligios nu este numai un schimb de idei, ci și unul
de daruri, căci are la baza rugăciunea. El înseamnă maturitate de
gândire și examen de conștiință, parteneriat, voință de reconciliere și
unitate în adevăr. Este o reînnoire nu numai a felului în a-ți exprima
credința, ci și al trăirii ei. Este un dialog al mântuirii. Când creștinii se
232 Francis Frost, op. cit. , p. 55
233 Soeur Marie de Ghetsemani, Ecumenisme et vie consacree , Notre-Dame de la Paix,
Lagardelle, 1999, comunicare la sesiunea Ecumenisme et vie consacree , Durău, 1999
234 Jean Paul II, L’engagement ecumenique, Lettre encyclique Et unum sint , 25 mai
1995, Pierre Tequi, Editeur, Paris, 1995, p. 30

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice101roagă împreună, țelul unității este mai aproape. Hristos este prezent în
aceasta comuniune de rugaciune; El se roagă în noi, cu noi și pentru noi.
Rugăciunea ecumenică este în serviciul misiunii creștine și a credibilității
ei. Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor este numai un
exemplu de comuniune în rugă ciune. Dialogul este mijlocul ideal în
confruntarea diferitelor puncte de vedere, pentru examinarea divergențelor
care-i separă pe creștini. În  cadrul dialogului ecumenic sunt evidente
gravitatea angajării și profunzimea problemelor ce se cer rezolvate. Forța
pentru a duce la bun sfârșit acest lung și dificil pelerinaj se regăsește
în „aceasta relație de convertire la voința Tatălui, pocaința și încredere
absolută în puterea reconciliatoare a adevărului care este Hristos”235.
În funcție de domeniile de exercitare a mandatului ecumenic, în lumea
protestantă, având în vedere diversitatea denominațiunilor protestante
și neoprotestante, se vorbește de un ecu me nism intraconfesional și de
unul interconfesional. Ecumenismul intra con fesional înseamnă existența
unui pluralism în cadrul aceleași denomina țiuni. Karl Barth spunea: „Noi
nu suntem unanimi acolo unde ar trebui să fim ca Biserica, adică în
substanța însăși a credinței creștine. Nu suntem uniți în Hristos”236.
Ecumenismul interconfesional este ecumenismul în sens tradi-
țional și se manifestă la nivel național sau internațional. La nivel mondial,
ecume nismul privește cele trei mari denominațiuni creștine: catolicismul,
protestantismul și ortodoxia. La nivel european, spune Jean Gueit, „a evoca
părțile considerate, a le desemna, înseamnă a defini frontierele Europei,
ceea ce nu este simplu”237. Construcția europeană se articulează în jurul
conturului geografic al unei Europe unite. Se va întinde Europa unită de
la Atlantic la Urali sau se va opri la porțile ortodoxiei sau, eventual, la
cele ale Rusiei? Care este rolul ecumenismului în acest context? În ciuda
prezenței minorităților, adesea importante – musulmană, iudaică sau creștin
ortodoxă foarte discreta  – „Europa celor cincisprezece” se înscrie din
punct de vedere religios în tradiția „romanității”, moștenitoare a gândirii
235 Jean Paul II, L’engagement ecumenique …, p. 85
236 Federation des Eglises protestantes de la Suisse, Lignes directrices de l’action ecume –
nique de la Federation des Eglises protestantes de la Suisse , 1994
237 Jean Gueit, L’unite europeenne comme enjeu de l’ecumenisme, Service orthodoxe de
presse , no. 251, septembre-octombre 2000, p. 27

102
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimFericitului Augustin sau a lui Toma de Aquino. Excepția grecească nu
înseamnă o  deschidere spre creștinismul oriental. Sensul și dificultățile
dialogului ecumenic în acest context, adică locul Bisericii Ortodoxe într-o
Europa unită sunt, în parte, problemele ecumenismului actual. De aceasta
alegere va depinde noul spațiu european. Noua Europă nu poate fi decât
una care va întegra întreaga creștinătate. „Integrarea diversităților este nu
numai de dorit, ea este necesară; este condiția unității creștine. În acest
contest sarcina ecumenismului este de a regăsi și a trăi ceea ce acest termen
înseamnă: universalitatea pământului locuit ca actualizare a „catolicității”238
, care nu coincide neaparat cu mondializarea”239. Ortodoxia este ținta unor
critici și grave bănuieli. Există declarații ale unor personalități care exprimă
o părere negativă față de tradiția ortodoxă, Fohannes Farnleitner, ministru
austriac spunea ca „Europa se oprește și trebuie să se oprească acolo unde
începe Ortodoxia”. Este și punctul de vedere al filosofului american Samuel
Huntington care susține incompatibilitatea dintre Ortodoxie (fundament
al culturii tărilor orientale) și idealul occidental al respectului drepturilor
omului. În 1999, la Oslo, Conferința Bisericilor europene a organizat o
conferință ecumenică în al cărui document final se arata ca tradiția ortodoxă
și cele occidentale sunt doi plămâni ai unui singur trup european. „Viitorul
Europei depinde de capacitatea popoarelor ei de a trăi împreună, având
aceleași obligații”240.
Față de punctele de vedere geopolitice, poziția autorităților religi –
oase este caracterizată de o convergență a opiniilor. În ceea ce privește
poziția ortodoxă, mesajul patriarhului ecumenic Bartolomeu I cu ocazia
vizitei sale în Romania în 1999 este unul de dragoste și de sacrificiu, și nu
de dominație și putere. Principiul care trebuie să domnească este acela al
egalității și respectului popoarelor și a tradiției culturale. Unitatea trebuie
să fie în armonie, credința comună, pace și dragoste. „Dacă Europa occi –
dentală dorește să iasă din impasul spiritual în care se găsește astăzi, ea
trebuie să se întoarcă la sursa și săa reîntărească legăturile ei cu Dumnezeu
238 Din grecescul katholikos care înseamnă universal
239 Jean Gueit, L’unite europeenne …, p. 28
240 Elisabeth Behr-Siegel, La place de l’Eglise orthodoxe dans la construction europeenne ,
Contacts, 190, 2000, p. 166

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice103și creația acestuia, în loc să cadă în orgoliu și într-o atitudine de superiori –
tate. Noi, episcopii ortodocși, îi asigurăm pe frații catolici și protestanți ca
Biserica noastră nu are nici o intenție de a rupe relațiile frățești cu ele”241.
Vaclav Havel, într-un limbaj intelectual a exprimat, în mesajul sau din
februarie 1999, același apel al căutarii, unite cu căință pentru trecut, a unei
spiritualități pentru Europa, a unei inspirații venită de sus pentru constru –
irea Europei unite: „Europa trebuie să aibă o reflecție hotărâtă privind
ambiguitatea contribuției ei la dezvoltarea omenirii. Europa trebuie să
înceapă cu ea însăși, să respecte ordinea superioară cosmică ca pe ceva
ce ne depășește și, de asemenea, ordinea morala ca consecință. Umilința,
amabilitatea, respectul a ceea ce nu înțelegem, sentimentul profund de
solidaritate cu ceilalți, voința de a face sacrificii sau fapte bune pe care
numai veșnicia le va răsplăti, acestea sunt atâtea valori care ar putea fi
programul construcției europene”242.
Biserica Ortodoxă, așa cum mărturisim în Crez, transcende orice
limitate etnică sau culturală, deci și opoziția Occident – Orient. După har
și după chemarea dumnezeiască, dincolo de păcat și de greșelile lumești
ale mădularelor ei – Trup al lui Hristos și templu al Duhului Sfânt – ea
este comunitatea chemată și capabiă, tot după har, să-i reunească pe toți
oamenii și totul din om, să adune într-un tot dinamic valorile omenirii
pentru a le oferi, în Hristos, prin Sfântul Duh, binecuvântării Tatălui243.
„Ale Tale dintru ale Tale, Ție-ți aducem de toate și pentru toate”, aceste
cuvinte din liturghia sfântului Ioan Gură de Aur, rugăciune de invocare
a darului Sfântului Duh, ilustrează minunat concepția și atitudinea Bisericii
ortodoxe privind integrarea europeană. Biserica ortodoxă dorește ca fiecare
dintre bisericile surori să-și traiască viața proprie, în conformitate cu limba
și tradițile specifice. Acesta este aportul pe care spiritualitatea ortodoxa
îl poate aduce Europei: unitate și diversitate în stralucirea Uni-Treimii
dumnezeiești, „despre Europa, un nume pentru locul originar al desfințării
241 Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, Biserica ortodoxă și Europa contemporană,
Cuvântare la deschiderea anului universitar, București, 1999, apud, Elisabeth Behr-Siegel,
La place de l’Eglise orthodoxe …, op.cit., pp. 168-169
242 Elisabeth Behr-Siegel, La place de l’Eglise orthodoxe …, 2000, p. 168
243 Arhim. Enăceanu Ghenadie, Biserica și societatea , în B.O.R. , an III, 1877, nr. 11,
p. 487

104
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimființei umane”244. Începutul mișcării feminine în cadrul ecumenismului ar
putea fi anul 1948, când Sarah Chakko a prezentat la prima Conferință
a CEB-ul un raport despre rolul și statutul femeii în Biserica în 58 de țări.
Sub conducerea Madeleinei Barot, după a doua Adunare a CEB, în
1954, s-a creat Departamentul cooperării între bărbați și femei în Biserica
și societate245. În contextul unui important program de studi pe tema
Femeile și bărbații în Biserică, program adoptat de a cincea adunare a CEB
de la Nairobi (1975) și concretizat în crearea unei secții speciale atașată
comisiei Credință și Constitiție, o serie de colocvii, seminarii și conferințe
au avut loc pentru a dezbate și lămuri problema comunității femeilor și a
bărbaților în casa lui Dumnezeu246. La Sheffield (1981) vor fi discutate
problemele oprimării femeii și a marginalizării acesteia în toate domeniile
de activitate. Semnele unui ecumenism feminin, din care bărbații nu sunt
nicidecum excluși, dar unde femeile au încetat să mai fie o minoritate, s-au
făcut simțite din acest moment. Participarea deplină a fiecărui mădular
al Bisericii, trup al lui Hristos, conform chemării și capacității fiecarei
persoane, este cerința creării acelei comunități de dragoste, înțelegere și
respect, este răspunsul oamenilor la porunca lui Hristos. A fi deschis seme –
nului tău, a învăța să-l asculți cu răbdare și înțelegere, a-l înțelege pe celălalt
este marea cucerire a ecumenismului feminin.
În ianuarie 1987 Consiliul Ecumenic al Bisericilor a desemnat peri –
oada 1988-1998. Decada ecumenică a Bisericilor în solidaritate cu femeile.
Această Decadă, continuare și răspuns la initiațiva Națiunilor Unite
(1975-1985), a avut la baza adevarul biblic al binecuvântării comune a
bărbaților și a femeilor (Facere 1, 27), a egalității bărbaților și femeilor
(Galateni 3, 28), a responsabilității comune de a menține și sluji Biserica
în lume247. Consiliul Ecumenic al Bisericilor își reafirmă astfel unul din
244 Cardinal Christoph von Schonborn, Oamenii, Biserica, Țara. Creștinismul ca
provocare socială , trad. de Tatiana Petrache și Rodica Nețoiu, Editura Anastasia, București,
2000, p. 64
245 Mercy Oduyoye, Who Will Roll the Stone Away ?, Conseil ecumenique des Eglise,
Geneve, 1990 apud Decennie ecumenique des Eglises solidaires des Femmes, Conseil
ecumenique des Eglises, Geneve, 1998, p. 9
246 Cardinal Christoph von Schonborn, op.cit ., p. 65
247 Mercy Oduyoye, op.cit., p. 10

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice105principiile conform căruia bărbații și femeile sunt parteneri egali în
Biserica (I Corinteni 11, 11-12)248. Deceniul ecumenic al Bisericilor soli –
dare cu femeile este urmărea studiului Comunitatea femeilor și a bărba –
ților în Biserica (1978-1981). Decada s-a dorit un proiect care să ofere
Bisericilor ocazia unei reflecții și a unei reconsiderări a structurilor lor, a
învățământului și practicii religioase privind participarea femeilor la viața
Bisericii și societății. Rapoartele rezultate în urma vizitelor unor echipe
ecumenice în diferite țări, „scrisori vii”249 cum au fost denumite, au avut ca
scop recunoașterea progreselor efectuate în acest domeniu, cât și stimu –
larea participării Bisericilor la acțiuni privind implicarea femeilor la viața
cetății. Interpelarile au vizat probleme dintre cele mai diverse, axându-se în
special pe domeniile: dreptatea economică, încurajarea și susținerea feme –
ilor pentru a participa la viața Bisericii, lupta contra rasismului și violența
contra femeilor. Participarea deplină a fiecăruia la viața Bisericii, obiectiv
prioritar al Decadei, s-a concretizat prin crearea unui cadru favorabil inclu –
derii femeii în administrație, în instituțiile ecumenice, posibilități privind
accesul la învățământul teologic, crearea unor rețele și organizații care să
permită afirmarea tinerelor femei, angajarea femeii în activitatea diaco –
nală250. Violența împotriva femeii este un fapt extrem de prezent în viața
societății. În aceste condiții Bisericile au fost chemate să denunte violența
sub toate aspectele ei, ca forma a păcatului, ca forma de violare a dreptu –
rilor persoanei umane. Consiliul ecumenic al Bisericilor trebuie să creeze
structurile necesare, precum și programele de control care să garanteze ca
preocuparile în acest domeniu își vor găsi soluții concrete.
Problemele ridicate de deceniul solidarității sunt și problemele cre-
dinței creștinilor. „Solidaritatea face parte din credință. Unitatea și comu –
nitatea sunt pentru noi concepte cheie; pentru a ne desemna, folosim
termenii familie si comuniune. Credem că suntem unul, că Biserica este
un singur trup, iar dacă un mădular sufera, suferim toți, iar darurile fiecă –
ruia îi îmbogățesc pe toți. Dragostea lui Dumnezeu ne unește și ne inspiră
dragostea unora pentru alții. Deceniul ne cheamă să reînvățăm lecția dată
248 Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, op. cit ., p. 92
249 Mercy Oduyoye, op.cit., p. 10
250 Ibidem , p. 11

106
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimde teologia creației și nu numai a o învăța, ci și a-i asuma consecințele”251.
Exista în mișcarea ecumenică feminină și câteva direcții cu care Biserica
ortodoxă nu poate fi de acord. Astfel putem menționa hirotonia femeii,
limbajul inclusiv, mișcarea privind recunoașterea minorităților sexuale.
Biserica Ortodoxă crede și ea că o împărtășire în comun a credincio –
șilor de diferite confesiuni, atâta vreme cât ei nu cred și nu mărturisesc
într-un gând, nu-i poate duce la o unitate adevarată. Împărtășirea dintr-o
simplă pâine simbolică, a cultelor protestante și neoprotestante, nu poate
însemna zidirea tuturor celor ce se împărtășesc din ea, în același Trup tainic
al Domnului; nu poate însemnă o unire ce depășește o unire sentimentală,
susținută exclusiv de voință și de afecțiunea reciprocă a celor ce se împăr –
tășesc astfel, unire care știm cât e de slabă și de nestatornică; o astfel de
împărtășire nu poate crea în cei ce o practică convingerea ca sunt zidiți
și concrescuți în Trupul lui Hristos și deci ținuți într-o unitate, care nu e
numai un acord de voințe și de sentimente. O „intercomuniune”252 care nu
are ca premisă credința comună în împărtășirea cu Trupul și Sângele real și
substanțial prezent al Domnului în Euharistie, este înoperantă pentru reali –
zarea mult râvnitei trainice unități creștine. Biserica Ortodoxă socotește ca
aceasta insistență a protestanților de a fi primiți la Sfânta Împărtășanie în
Ortodoxie, cu refuzul de a crede în prezența reală a lui Hristos, ascunde ea
însăși un relativism euharistic, în care ar fi antrenată și ea, daca ar accepta
cererea protestantă. Dar, Biserica Ortodoxa nu poate relativiza Euharistia,
care pentru ea este un absolut de care credința are nevoie. Dacă ar primi la
Sfânta Împărtășanie pe cei ce refuză însăși credința în prezența reală a lui
Hristos în Euharistie cu Trupul și cu Sângele Său, n-ar trebui să primească
cu atât mai mult pe toți cei vinovați de păcate, aflatori în sânul ei? Dar
atunci n-ar trece peste cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care cere ca cel ce
se împărtășește să „deosebească” (să recunoască) Trupul Domnului, și să se
comporte în consecință? (I Corinteni 11, 29).
Problema are însă și un alt aspect. Nu se cuvine să punem punct după
expunerea rigidă a aspectului de mai sus. Trebuie să ținem seama de faptul
că mulți din protestanți  – mai ales dintre cei tineri  – care tânjesc după
251 Mercy Oduyoye, Who Will Roll the Stone Away ?, op.cit. , p. 12
252 Ibidem , p. 15

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice107o împărtășire comuna cu ortodocșii și catolicii, au o râvna arzătoare pentru
această împărtășire253. Iar aceasta râvna nu credem ca se concentreaza
numai asupra faptului de a se împărtași împreună cu creștinii catolici și
ortodocși, ci și asupra faptului de a se împărtăși împreună cu aceia de ceva
foarte important, deși acest al doilea fapt nu se prea accentuează explicit în
motivarea râvnei lor. În aceasta se ascunde, poate fără să-și dea seama,
în mod destul de clar, sentimentul lor ca Euharistia e ceva foarte impor –
tant pentru viața creștină, o mare forță pentru realizarea unității creștine.
Deci nu s-ar putea spune ca în râvna protestanților dupa intercomuniunea
cu creștinii catolici și ortodocși se vădeste numai un relativism euharistic,
ci și conștiința unei valori decisive a Euharistiei, a unei puteri a ei superi –
oara deosebirilor doctrinare și capabilă să le covârșească254. Aceasta mare
problema cu caracter ecumenic a fost pusă în dicuție de către tineretul
adunat la Taize care au cerut teologilor tuturor Bisericilor să adâncească
sensul Euharistiei, pentru a ajunge să dea împreună un raspuns pozitiv
setei lui de împărtășire în comun. Noi credem ca aceasta cerere ar putea
lua forma unei cereri speciale catre teologii protestanți și forma altei cereri
speciale catre teologii ortodocși și catolici.
Pentru teologii protestanți această cerere ar putea să însemne un apel
de a reliefa în mod mai explicit motivele pentru care se râvnește din partea
protestanților, intercomuniunea euharistică255; un apel de a explica prin ce
virtute, prin ce putere intrinsecă cred ei că Sfânta Euharistia primită în
comun poate fi un factor atât de important în realizarea unității creștine.
Acest efort al lor ar fi un prilej de a adânci pozitiv conținutul Euharistiei
șsi de a apropia punctul de vedere protestant asupra ei, de cel ortodox și
catolic. Iar pentru teologii ortodocși și catolici, cererea amintită ar putea lua
forma unui apel de a reliefa mai explicit actualizarea potențelor Euharistiei,
în cazul primirii ei de către toți creștinii împreună, în cazul împărtășirii de
ea a cât mai multor creștini. În legatură cu aceasta ar sta apelul ca aceștia să
expună, mai pe înțelesul celorlalți creștini, valențele de eficiență ecumenică,
pe care le ascunde învățătura creștină despre prezența Trupului Domnului
253 Nichifor Crainic, Ortodoxie și etnocrație , Editura Albatros, București, 1997, p. 176
254 Ibidem , p. 178
255 Elisabeth Behr-Siegel, op. cit., p. 170

108
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimîn Euharistie, într-un sens care ar trebui și el făcut accesibil celorlalti creș –
tini. Ar trebui să se pună în lumină de către aceștia tensiunea Euharistiei,
după o nemarginită valorificare a potențelor ei prin posibilitatea data cât
mai multor creștini de a se împărtăși împreună256.
Precum fără recunoașterea unui absolut al credinței în Euharistie, ea
devine inoperantă sau de minima importanță pentru unitatea creștină, tot
așa, fără folosirea ei ca un izvor de împrospătare pe scară creștină cât mai
universală, potențele ei rămân în mare parte nevalorificate, chiar pentru
cei ce se împărtșesc de ea, nedezvoltând umanitatea lor în larga îmbrăți –
șare iubitoare a cat mai multor creștini. Teologii protestanți recunoscând
și explicând primul lucru, cei ortodocși și catolici al doilea, ar veni unii în
întâmpinarea celorlalți și s-ar completa într-un mod deschizator de mari
perspective ecumenice. Până atunci amânarea intrării în intercomuniunea
euharistica e nu numai necesară, ci își are și foloasele ei, poate mai mari
decât le-ar avea intrarea prematură în intercomuniune, căci dorul sau tensi –
unea după ea intreține în ambele părți străduința de apropiere, efortul de
a face noi pași spre unitatea în credință, efort care poate ar slabi odata
ce intercomuniunea ar fi realizata257. În realitate, în problema intercomu –
niunii se ascunde aceeași problemă mai generală a relației între iubire și
adevăr, care a apărut și în legătura, cu problema realizării unității Bisericii.
De aceea vom reveni la ea, după ce vom face unele considerații în lega –
tură cu alternativa generală, care se pune în fața Mișcării ecumenice și care
s-a pus și la Taize în problema modului de realizare a unității creștine:
unire prin iubire, cu uitarea deosebirilor dogmatice cel puțin deocamdată,
sau afirmarea strictă a deosebirilor dogmatice cu resemnarea de a rămâne
despărțiți un timp mai mult sau mai puțin îndelungat. Fr. Roger Schutz
a pledat pentru prima latură a alternativei, iar Cardinalul Bea a accentuat
prioritatea acordului în credință, în adevăr258. Și Biserica noastră ortodoxă,
socotește că o unire a Bisericilor fără o credință comună nu e o unire solid
și trainică. Fr. Roger Schutz crede ca acordul în credință s-ar putea obține
după realizarea unirii în fapt. Dar cine poate garanta că după aceea se va
256 Ibidem.
257 Nichifor Crainic, op. cit. , p. 180
258 Mercy Oduyoye, op.cit ., p. 18

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice109putea stabili acordul în credință și nu se vor afirma și mai departe deza –
cordurile actuale, dezvăluind din zi în zi tot mai mult subrezenia unității
nedepline care s-a realizat, caracterul ei de suprafață? Anglicanismul e un
model de încercare continuă de a recupera în sânul său unitatea în adevăr,
păstrându-și deocamdată o unitate bisericească259. Dar vedem cât de puțin
reușește să realizeze unitatea în credință. El se menține totuși într-o unitate
bisericească prin alți factori, pe care nu i-ar avea unitatea creștină mai largă.
Unitatea bisericească nu se poate realiza fără unitatea în adevăr, căci
precum nu poate exista un acord în adevăr fără o Biserica unică, așa nu poate
exista o Biserică unică fără un acord în adevăr. Unitatea Bisericii și unitatea
adevărului de credință sunt două aspecte ale aceluiași lucru. Alterarea
adevărului de credință implică și slăbirea Bisericii. Pr. Roger Schutz consi –
dera servirea omului de azi ca o baza suficientă de unitate între creștini, ca
o „unanimitate în fundamental”. Dar de ce nu i-am spune acestei unități
mai precis „unanimitate în servirea umanității”, renunțând la pretenția de
a o numi „unanimitate în fundamental?”260 Căci aceasta lasă impresia ca
învățăturile dogmatice creștine sunt ceva „nefundamental”, ceva neesențial
și deci neglijabile chiar după realizarea unității în acest „fundamental”261.
„Servirea umanității” nu poate fi „fundamentală” căci are nevoie de
altceva care să o fundamenteze. Ea este numai concluzia necesară din
fundamental; este „necesarul” fără de care credința (Matei 17, 20) într-un
„fundamental” nu-și are o realizare, o viață, o împlinire. Vor fi destui oameni
care nu vor putea fi convinși să servească umanității, dacă nu li se va da un
fundament mai adânc, un fundament sau un temei ultim pentru aceasta
servire. Dar care este acest fundament ultim? Aici pot apărea o mulțime
de divergențe. Iar dacă nu se va stabili un acord în această privință, greu se
va obține o unanimitate și în servirea umanității, în scopurile și modurile
acestei serviri. Pe de altă parte, nu se poate contesta ca servirea umani –
tății sau iubirea oamenilor, care implică și o anumită unire între creștini,
stă într-o legătură reciprocă necesară cu un anumit temei de credință, cu
un anumit adevăr considerat fundamental. Nu se poate separa iubirea de
259 Ibidem , p. 19
260 Martin Rees, Doar șase numere. Forțele fundamentale care modeleazã universul ,
Editura Humanitas, București, 2000, p. 116
261 Ibidem , p. 117

110
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimoameni, care îndeamnă și la unirea creștinilor, de un fundament de credință,
și nici fundamentul de credință de iubirea care trebuie să ducă la unitatea
între creștini ăi la servirea oamenilor. Nici numai una, nici numai alta nu
e în măsură să promoveze unitatea creștina solidă și trainică. De aceea e
tot așa de greșit a susține pe una sau pe alta în mod exclusiv, sau măcar cu
prioritate262. Aceasta pentru ca în ele însele adevărul și iubirea constituie,
în înțelesul lor corect, o singura realitate. Adevărul și iubirea nu sunt două
părți ale unei alternative, între care trebuie să se aleaga, ci două fețe indi –
solubil unite ale aceleeași realități ultime și dinamice. Iubirea este adevărul
în iradierea, în expansiunea lui, este adevărul văzut ca o ultimă inima de
foc, ca un fundament de energie expansivă. Aceeași realitate se poate sesiza
și expune când ca adevăr, când ca iubire. Dar mai bine este să se expună
simultan, după ambele sale fețe. Mai bine-zis, ea trebuie, pe de o parte, să se
formuleze ca adevăr, iar pe de alta, să fie abordata și comunicată ca iubire de
către cei ce prin credință se fac mediile prin care se sesizează și se trăiește
realitatea respectivă. Așa au făcut Apostolii și așa cere vremea noastră creș –
tinilor să facă, dacă vor să aibă succes în năzuința lor spre unitate.
Unitatea (II Petru 2, 8; I Ioan 5, 7-8; I Timotei 2, 5) se cere zidită
deopotrivă în adevăr și în iubire, redescoperite ca o singură realitate.
Se vorbește azi de trecerea de la gândirea substanțialistă la o gândire func –
țională. Aceasta nu e decât descoperirea realității ca realitate în relație.
Realitatea nu constă din unități de sine stătătoare, ci din întreguri formate
din elemente corelate între ele. Atomul consta din nucleu și electroni ce
se mișcă pe orbitele lui, astri uriași se miscă statornic în jurul unui astru
central, universul întreg este un unic complex de corelații, oamenii există
și se dezvoltă numai în astfel de relații. Pentru creștinism, în toate acestea
se reflectă și se validitează modul de a fi și, lucrarea realității ultime, a
lui Dumnezeu. Dumnezeu însuși este o corelație de trei persoane, bazată
nu pe voință, ci pe unitatea de ființă. Acesta este adevărul creștin funda –
mental, acesta e adevărul ca formula intelectuală a realității ultime263.
Dar corelația pe plan spiritual este iubire. Nu se poate concepe iubire
262 Ieromonah Agapit Popovici, Ecumenismul încotro? O nouă viziune asupra ecume –
nismului sincretist , Biblioteca teologică digitală, Apologeticum, p. 55
263 Arhiepiscop, Chrysostomos, Relațiile dintre ortodoc și și romano-catolici, de la
cruciada a IV-a până la controversa isihastă , Editura Vremea, București, 2001, p. 222

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice111în monada închisă în sine. Iubirea e referirea unui eu la altul și viceversa.
Astfel realitatea supremă sau adevărul ultim pentru creștini este structura
iubirii, sau corelația între trei eu-ri, iar iubirea culminantă este adevărul
suprem264. „Dumnezeu iubire este”, a spus Sfântul Apostol și Evanghelist
Ioan (I Ioan IV, 16).
Din această corelație iubitoare supremă iradiază iubirea și în noi.
Datorită faptului că după această lege am fost și noi făcuți, noi nu ne
aflam în normalitatea relațiilor noastre, în adevărul existenței noastre,
decât în iubire. Dacă azi ne simțim ca și creștini mânați spre unitate prin
iubire, trebuie să mărturisim ca iubirea aceasta nu-și are originea în voin –
țele noastre, ci în adevărul suprem, în forma realității supreme care este
Dumnezeu cel în Treime. Dar, Dumnezeu cel în Treime a întins iubirea
Sa spre noi, nu numai prin actul creației, ci și prin actul restabilirii tuturor
în iubire, prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu ca om, prin rastignirea
Lui pentru noi, prin învierea Lui ca om, ca să fie un centru veșnic de
iradiere  iubirii nesfirșite în umanitate. De aceea, dacă noi, creștinii de azi,
ne simțim datori să realizăm între noi unitatea, printr-o iubire sporita,
trebuie să avem convingerea că o asemenea iubire nu se poate alimenta
decât din iubirea Fiului lui Dumnezeu, Care s-a Întrupat, s-a Răstignit
și a Înviat pentru noi. În iubirea Lui ne-a venit aproape și ni s-a făcut
eficientă la maximum iubirea lui Dumnezeu, Cel în Treime. Fără această
credință, iubirea noastră e lipsită de un izvor prin care să se improspăteze
continuu și să primească puterea, care să învingă toate dificultățile.
Iubirea e Dumnezeu Care-și întinde puterea Sa când ne deschidem
Lui prin credință. Dumnezeu este iubirea ce lucrează în noi, când I ne
deschidem prin credință. Așa au văzut Sfinții Părinți raportul între adevăr
și iubire, iar urmând lor, nici noi nu facem vreo separație, sau măcar
vreo distincție reală între ele, ci doar o distincție intelectuală. Ele sunt
o unică realitate – forță, exprimabilă ca adevăr și trăită ca iubire. Doamna
M. Lot-Borodine a avut dreptate când a spus ca Părinții greci au iden –
tificat cunoașterea lui Dumnezeu cu iubirea Lui, în vreme ce scolastica
occidentală a făcut separație totdeauna între acestea, unele școli acordând
primatul iubirii, altele cunoașterii. Dar, a vedea pe Dumnezeu înseamnă
264 Ibidem.

112
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichima-L cunoaște prin iubire, înseamnă, de asemenea, a cunoaște ca El este
iubire265. Formula ireversibilă. Conceptul gnozei (al cunoașterii) nu e
numai inclus în „conceptul iubirii”266, spune Viller. Cei doi termeni, sunt
pentru noi echivalenți, chiar identici, când e vorba de gnoza (cunoașterea
lui Dumnezeu), căci aceasta cunoaștere este în mod efectiv o cunoaștere a
iubirii. Iubirea de Dumnezeu posedă prin definiție proprietăți cognitive,
de un ordin superior, de un ordin aparte, pnevmatic (duhovnicesc). E o
cunoaștere nu prin iubire numai, ci în actul iubirii267. O astfel de credință,
fundamentală pentru Orientul creștin, îl pune în contradicție cu scolas –
tica, în care iubirea și cunoașterea rămân mereu distincte una de alta: a
cunoaște nu este a iubi, a iubi nu este a cunoaște268. Bonaventura, francis –
canii, suprapun cunoașterii, iubirea, declarând ca iubirea poate să urce la
sesizarea prezenței lui Dumnezeu, dar intelectul nu-l poate sesiza – Amor
plus se extendit quam visio, sau cunoașterea269. Tomismul dimpotriva, recu –
noscând caracterul afectiv al extazului pe pământ, îi suprapune acestuia
viziunea intelectuală din viața viitoare. Doamna Lot-Borodine, însă, n-a
reliefat în întregime cauza pentru care Părinții greci îmbină cunoașterea
lui Dumnezeu cu iubirea Lui. Această cauză nu e numai o unificare a
puterilor sufletești pe planul vieții spirituale superioare, ci și înțelegerea
lui Dumnezeu ca adevăr și ca iubire în același timp. Dacă Dumnezeu are
caracter personal, El este în relație interpersonală. Dar relația este iubire.
Spiritul uman la fel, ca spirit personal, este în relație interpersonala, deci în
iubire. Numai în relațiile cu celălalt omul se trăiește și se cunoaște pe sine
deplin și cunoaște pe celălalt, iubindu-l în același timp. Numai îmbrăți –
șând pe celălalt, omul cunoaște deplin realitatea și simte iubirea lui. Numai
îmbrățișând pe Dumnezeu, ca pe supremul Celălalt al său, trăiește deplin
realitatea Lui și cunoaște în același timp ca aceasta realitate este iubire,
sau structura iubirii. Aceasta este baza unității dintre iubire și cunoaș –
tere în învățătura Sfinților Părinți. Sfântul Maxim Marturisitorul zice:
„Cel ce slujește nefățarnic aproapelui prin iubire se face părtaș de iubirea
265 Jean Vernette, Les sectes , Presses Universitaire de France, 1993, p. 98
266 Ibidem.
267 Ibidem , p. 98
268 Ieromonah Serafim Rose Ortodoxia și religia viitorului , Chișinău, 1995, p. 215
269 Bonaventura, Amor plus se extendit quam visio , apud, ibidem, p. 223

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice113și cunoștința dumnezeiască”270. „Cunoștința dumnezeiască se câștigă prin
dragoste”271, zice același Sfânt Părinte. Dacă Dumnezeu este dragoste, este
evident că omul nu se poate apropia de El decât prin dragoste (I, 38).
„Precum amintirea focului nu încălzește trupul, așa credința fără dragoste
nu produce în suflet iluminarea cunoștinței”272. Numai mintea curățită sau
îmbibată de dragoste cunoaște pe Dumnezeu. „Precum lumina soarelui
atrage ochiul cel sănătos, așa și cunoștința lui Dumnezeu atrage spre sine în
chip firesc mintea curățită de dragoste”273, iar „Duhul adevărului împlinește
și menține comunitatea Cincizecimii lui Hristos”274. Dragostea este sănă –
tatea minții, este mintea în tensiunea spre alții și în legătura ei firească cu
alții. Aceasta înseamnă că și adevărul răspunde iubirii, căci nu iubești decât
pe cel ce te iubește sau te poate iubi. Numai mintea înaripată de dragoste
se umple de cunoștința dumnezeiască și simte nemărginirea dumnezeiască,
e copleșită de prezența lui Dumnezeu275. Numai dragostea deschide mintea
pentru vederea lui Dumnezeu, numai având dragoste, mintea e luminată de
lumina dumnezeiască care este dragostea nemărginită276. Aceasta pentru
că numai dragostea având în ea o posibilitate de nemărginire, e capabilă
să sesizeze nemărginitul divin, care e și el iubire. Impasul ecumenismului
contemporan își are cauza tocmai în moștenirea mentalității occidentale
care separă iubirea de cunoașterea lui Dumnezeu, de cunoașterea adevă –
rului. În cererea lui Fr. Roger Schutz ca, să se unească creștinii prin iubire,
lăsând la o parte problema adevărului, răsună atitudinea franciscană care
a acordat primatul iubirii pe când în cererea catolică de a se tranșa întâi
problema adevărului, se poate surprinde ecoul tomismului dominican care
acordă primatul cunoașterii intelectuale277.
270 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste , op.cit ., I, 24
271 Idem, Capete despre dragoste , I, 47
272 Ibidem , I, 31
273 Ibidem , I, 32
274 Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan, Teologia Învierii în opera Sfântului Maxim Mărturisitorul,
în S.T., nr. 7-8, 1968, p. 522
275 Sfântul Maxim Mărturisitorul, op.cit., I, 12
276 Ibidem , I, 10
277 Jean Vernette, Les sectes , Presses Universitaire de France, 1993, p. 99

114
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimMenționăm că, în raport cu ortodocșii, catolicii inversează metoda,
socotind că, primind intercomuniunea, ortodocșii se vor împaca și cu
primatul papal. Ereditatea aceasta a creat o neputință de a strabate prin
transparența adevărului la iubire, sau de a străbate prin transparența iubirii,
trăită până la capat, la adevăr; de a înțelege adevărul prin căldura iubirii,
de a trăi iubirea în fidelitatea mărturisirii adevărului, adică de a trăi creș –
tinismul și de a-l înțelege ca Apostolii. În loc de aceasta, se rupe artificial
unica realitate în două; într-un adevăr teoretic, uscat, ca o fântână din care
s-a scos toată apa, și într-o iubire diluată, lipsită de sursa inepuizabilă a
unei structuri, ca o apă aruncată din fântână. Unii propun creștinilor să-și
astâmpere setea după unitatea permanentă numai prin inconsistenta iubire
despărțită de izvor, alții, numai din uscatul adevăr din care nu țâșnește apă
vie și de viață făcătoare a iubirii. Și nu e de mirare dacă nici una din aceste
două invitații nu are puterea de a se face ascultată. Ce-ar fi dacă teologii
tuturor confesiunilor creștine ar încerca o nouă cale și anume: să abordeze
în mod simultan problema adevărului și a iubirii, adică să facă efortul de
a descoperi, trăi și marturisi aspectul de iubire al adevărului și aspectul de
adevăr al iubirii?278
Ecumenismul contemporan pune teologilor și reprezentanților
Bisericilor și tuturor creștinilor o sarcină cu mult mai serioasă decât aceea
a unor discuții academice, a unor formule diplomatice foarte generale, sau
a unor declarații sentimentale de iubire care nu trece în fapte. Se cere să
se părasească orgoliul de a impune un adevăr fără iubire, sau orgoliul de
a refuza un adevăr sau de a-l cocoloși în numele iubirii. Se cere unora să
coboare în adâncimile iubirii până la fundamentul ei cu fața de adevăr și
altora să coboare în adâncimile adevărului până la sâmburele lui de foc
cu fața de iubire, eliminându-se din el ca neadevărat tot ceea ce even –
tual nu are ca esență iubirea. Trebuie ca toți să ajungă la starea în care să
poată spune: „să ne iubim, unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim”.
Până atunci, desigur, că trebuie să creăm între Biserici acele relații pe care
le face posibile iubirea de acum, năzuind puternic să ajungem prin fapte
reale de iubire la acea unitate în care iubirea va fi totodată mărturisire
într-un gând. La acea unitate care poartă numele de sobornicitate, în care
278 Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan, op.cit. , p. 523

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice115adevărul nu se impune de o autoritate exterioară, dar nici nu e întâmpinat
cu protest sau cu dispreț sau se cocoloșește în numele -„iubirii”-, ci e văzut
de toți împreună cu iubirea care își are izvorul în adevărul însuși pe care-l
avem în Revelație și pe care l-a mărturisit Biserica iubirii din primele
veacuri279. Acea Biserica pe care iubirea o ținea nedivizată. Pe măsură ce
vom crește în iubirea sinceră arătată în fapte, vom crește în unitatea adevă –
rului. Creșterea în unitatea adevărului trebuie să ne fie un criteriu al creș –
terii în iubirea adevărată precum și viceversa. Iar adevărul în care avem să
creștem prin iubirea adevărată e nu numai adevărul despre Dumnezeu, în
Treime, și despre Întruparea și Pătimirea Fiului lui Dumnezeu pentru noi
și despre Învierea Lui ca om pentru ca să ne facă și pe noi părtași veșnici la
iubirea lui Dumnezeu, ci și adevărul despre Trupul Domnului sau despre
Biserică, în care iubirea lucrătoare lui Dumnezeu pentru noi are un efect
vizibil, creând comunitatea cea una și sobornicească între noi.
Comunitatea bisericească e forma necesară pe care o ia iubirea față de
Dumnezeu și iubirea între ei a celor ce primesc în ei iubirea Sfintei Treimii
prin Sfântul Duh „Duhul Adevărului”280. Comunitatea bisericească, cu
slujitorii rânduiți prin har dumnezeiesc, e forma necesară pe care o ia depă –
șirea adevărată a orgoliului individualist, care e obstacolul principal în calea
iubirii. Comunitatea bisericească, în care cei ce se împărtășesc de jertfa lui
Hristos cea din iubire (în Botez și Euharistie) mor vieții egoiste, e forma
necesară pe care o ia iubirea lor întreolaltă în Hristos. Dar, mergând adanc
în iubire, se dă nu numai de adevărul Treimii și de cel bisericesc, ci se dă și
de adevârul euharistic, esențial celui bisericesc. Mergând adânc în adevărul
acestora, se dă de focul iradiant al iubirii care constituie esența lor vie de
„mântuire”281. Euharistia poate uni cu adevărat pe creștini numai pentru ca
e mai mult decât o voință de a săvârși în comun un act de comemorare sau
de semnificație simbolică. Cine caută înțelegerea Euharistiei, prin iubirea
care merge până la capăt, afla ca în ea creștinii se întâlnesc în mod real
unul cu altul, numai pentru că se întâlnesc în ceva mai presus de acordul
279 Constantin Noica, Jurnal de idei , Editura Humanitas, București, 1990, p. 336
280 Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan, op.cit. , p. 522
281 Idem, Învățătura despre Duhul Sfânt în Ortodoxie și preocupările ecumenice
contemporane , teză de doctorat, extras din M.A. , XVIII, nr. 7-8, 1973, p. 114

116
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimvoințelor lor, adică se întâlnesc în Hristos prezent în mod real cu Trupul și
Sângele Lui, comunicat lor. Ei își dau seama ca numai înțelegând-o astfel,
Euharistia e centrul de iradiere a iubirii unificatoare a lui Hristos în toți cei
ce se împărtășesc de ea.
Trupurile omenești sunt în general medii prin care iradiază de la
persoană la persoană ceea ce leaga și unește pe oameni întreolaltă. Creșterea
copilului în trupul mamei și purificarea lui de toxine în el, e o ilustrare
culminantă a comunicării strânse dintre om și om prin mijlocirea trupurilor.
Mama și copilul sunt un trup și în același timp două trupuri. Cu atât mai
mult creștem spiritual și ne purificăm în Trupul preacurat și prin Sângele
preacurat al lui Hristos, comunicat nouă, primind prin strânsa comunicare
în care ne aflăm cu Hristos prin ele, toată revărsarea iubirii dumnezeiesti
și puterea de a ne configura după asemănarea cu Hristos. Cine nu se ridică
până la aceasta înțelegere a Euharistiei, ca manifestare a iubirii lui Hristos
către noi, nu va putea să se umple nici de iubire deplină față de cei cu care
se unesc în același Trup al lui Hristos, oricât ar declara ca numai iubirea
îl mână spre intercomuniune. În iubirea de Domnul Hristos, trăită până
la capăt, se ajunge inevitabil la înțelegerea adevărului Euharistiei. Iar prin
împărtășirea euharistică astfel înțeleasă – și numai prin ea – se realizează
unitatea bisericească reală a creștinismului.
În faza actuală a iubirii noastre, insuficient crescute, e foarte firesc ca
realitatea divină, prezența și activă în realitatea Bisericii și a Euharistiei,
să se vadă ca două părți distincte, dar la care ținem deopotrivă, pentru că
ne dăm seama că nici una nu e realitatea întreagă. De aceea e firesc ca
graba unora sau altora de a realiza în această fază unitatea bisericească –
cerându-ni-se unilateral, să ținem seama numai de una sau de altă din
ele, să întâmpine rezistența celor mai mulți creștini. Avem însă speranța
că pe măsură ce vom crește în iubire „să se iubească unii pe alții”282, vom
crește și în înțelegerea adevărului și în unitatea în el. Căci numai iubind,
creștem în iubire, și numai dăruind iubire vom primi iubire. Iubind pe
Dumnezeu, El ne va dărui din iubirea Sa divină și astfel, și noi vom
împărtăși la rândul nostu iubirea primită de la Cel de Sus. Dacă până
282 Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi , trad. de Pr. Prof. Dumitru
Fecioru, Editura IBMBOR, București, 2000, p. 199

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice117acum am arătat în lucrarea noastră importanța misiunii creștine autentice
în privința credinței și iubirii, pe care au avut-o Sfinții Apostoli, în lume,
mai departe vom arăta misiunea pe care a avut-o și o are Biserica la noi în
țară, în special după perioada comunistă sau „de tristă amintire”, așa cum
e amintită în analele istoriei. Astfel, vom trata mai departe în următorul
capitol al lucrării noastre Raportul dintre Biserică și societate azi, activi –
tatea sa misionară în raport cu Instituțiile Statului român. Ne vom folosi
în acest capitol de protocoalele, regulamentele, temeiurile și Hotărârile
de Guvern ale statului roman, care s-au încheiat între Biserica Ortodoxă
Română și Instituțiile statului nostru283, după anul 1990.
283 Toate documentele sunt luate din arhiva Patriarhiei Ortodoxe Române

118CAPITOLUL III
BISERICA COMUNIUNE
ȘI COMUNITATE
TEADRICĂ ÎN VEDEREA
MÂNTUIRII, ÎN
SOCIETATEA TIMPULUI
Prin Întruparea, viața și lucarea Sa pe pământ, până la moartea pe
cruce, Răstignirea, Învierea și Înălțarea la ceruri, ca Dumnezeu
Omul, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, are loc începutul și temelia mântuirii
noastre propriu-zise la Du-menzeu Tatăl. Iar mântuirea noastră propriu-
zisă se înfăptuiește în istorie, prin sălășluirea, în noi, oamenii, a  lui
Dumnezeu Fiul întrupat. Iar sălășluirea aceasta produce Biserica însăși,
ca trup a toate cuprinzător al întregii umanității. Biserica este astfel,
finalizarea acțiunii mântuitoare, începută la Întruparea Logosului Tatălui,
continuată prin Răstignirea, Învierea din morți și Înălțarea la ceruri a lui
Hristos Domnul întru slava Tatălui și venirea Duhului Sfânt în lume, la
Cincizecime, punând în lucrare Biserica însăși, ca trup tainic a lui Hristos
plin de Duhul Sfânt. De exemplu, după doctrina și teologia creștinismului
apusean, mântuirea constă, în principal, în rezolvarea juridică, exterioară
a diferendului dintre Dumnezeu și oameni, astfel Biserica nu mai are un rol
absolut necesar, prin colaborarea credincioșilor, cu Hristos.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice119Ca prelungire, în umanitate și în întreaga creație, a lui Hristos,
Dumnezeu-Omul, Biserica este o instituție a mântuirii omului din robia
păcatului și a morții, întemeiată de Hristos însuși, îndată după Înălțarea Sa
la ceruri prin trimiterea Duhului Sfânt în lume, la Cincizecime, de către
Hristos însuși, peste mulțimea adunată. Biserica este finalizarea acțiunii
mântuitoare începută de Hristos, Dumnezeu-Omul, prin întruparea
Sa. Biserica este actul cinci al acestei opere de mântuire începută prin
întru parea lui Dumnezeu. Iar Biserica este actul cinci al acestei opera de
mântuire după: Întruparea, Răstignirea, Învierea și Înălțarea, acestea fiind
primele patru acte.
În acest act, al cincilea, toți cei ce cred, primesc pe Cuvântul ca Ipostas
fundamental, prin trupul Său extins în noi, adică în umanitate, adică pe
Hristos, Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu Tatăl. „Ș i prin aceasta se
sădește ți în ei, adică în mulțimea oamenilor prezenți la Cincizecime, sfin –
țirea și începutul învierii, aflate în trupul lui Hristos, sfințirea și început de
înviere care sunt dezvoltate prin colaborarea lor cu Hristos, acum Înălțat
întru slavă la ceruri”284. Deci, Biserica aflată virtual în Trupul lui Hristos, ia
astfel ființă actual prin iradierea Duhului Sfânt din Trupul lui Hristos în
celelate ființe umane, lucru care începe la Rusalii, când Duhul Sfânt coboară
peste Apostoli, fâcându-i primele mădulare ale Bisericii, primii credin –
cioșii în care se extinde puterea trupului pnevmatizat a lui Hristos285. Iar,
Duhul Sfânt trebuie văzut totdeauna, cum afirmă Părintele Prof. Dumitru
Stăniloae, ca Duhul lui Hristos, deci, nu trebuie văzut ca fiind cumva
despărțit de Hristos. Este falsă imaginea unui Hristos în cer și a Duhului
Sfânt în Biserică, pentru că nu se ia în serios umanitatea Persoanelor
teimice și comuniunea lucrătoare a lor. Aceasta duce sau la raționalism
sau la sentimentalism, sau la amândouă ca atitudinii parelele, ducând fie la
instituirea unui locțiitor a lui Hristos, ca în romano-catolicism, fie la afir –
marea unui individualism, inspirit din capriciile sentimentale considerate
ca impulsuri ale Duhului Sfânt și neținute în frâu de prezenta unui Hristos
care ne înfățișează o umanitate de model bine conturată și ne oferă prin
284 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică ortodoxă , vol. II, Editura
Institutului Bibilic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978, p. 195
285 Ibidem, p. 196

120
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimDuhul Sfânt puterea de a ne dezvolta după chipul ei286. Căci spune Afântu
Grigore de Nyssa: „Astfel Dumnezeu, Cuvântul. Înțelepciunea, Puterea,
a fost Creatorul naturii umane, nu împins din necesitate la crearea omului,
ci în virtutea iubirii Sale pentru această ființă a cărei existență a produs-o.
Trebuia ca lumina să nu fie nevăzută, slabă, să nu rămână fără martor, iar
bunătatea să nu fie fără o altă persoană și ființă care să se bucure de ea și
celelate daruri câte se văd în jurul firii Dumnezeiești să nu rămână fără
efect ( αργα κειδαι ) nefiind cine care să se împărtășească și să se bucure de
ele”287. Dumnezeu a creat lumea din bunătate, pentru ca să se facă părtașe
și alte ființe de iubirea lui intertrinitară288. Dumnezeu a creat lumea din
nimic și prin Cuvânt: „a zis și s-a făcut” (Facerea cap 1), și anume a creat
întâi lumea nevăzută, spirituală  – îngerii și apoi lumea văzută cu tot ce
cuprinde, și la urmă pe OM, în ziua a șasea a Creației: „Ș i a zis Dumnezeu
să facem pe om după chipul și asemănarea noastră, și a făcut Dumnezeu
pe om, bărbat și femeie, după chipul Său l-a făcut zicând: Creșteți și vă
înmulțiți și stăpâniți pământul” (Facerea 1, 26-29).
Dumnezeu deține material și spiritual omenirea precum se afirmă în
Imnele iubirii dumnezeiești ale Sfântului Simeon Noul Teolog289. Și au
fost așezați Adam și Eva în grădina Raiului, dânduli-se o singură poruncă:
„Din toți pomii Raiului pot să mănânce, dar din pomul cunoștinței binelui
și răului să nu măânce, căci în ziua și în ceasul în care vor mânca, vor
păcătui și, deci, vor fi pedepsiți și vor muri negreșit” (conform Facerea 2, 7,
9,16-17, 18, 22, 24, 25; 3, 1, 3 6-7, 12-14 și următoarele; 22-24). Călcând
porunca, de a nu mânca din pomul oprit, Adam și Eva au fost dați afară din
Rai (Facerea 3, 1, 3, 6-7, 22-24).
Omul paradisiac a avut nu numai porunca de a stăpâni natura
(Facerea 1, 28), ci și puterea lui Dumnezeu de a o stăpâni (Facerea 1, 28).
Și neîmplinind porunca lui Dumnezeu, Adam și Eva au căzut și au fost
286 Ibidem, p. 198
287 Cuvântarea catehetică cea mare, TG 45, col 21, apud, Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, Teologie Dogmatică ortodoxă , vol. I, Editura Institutului Bibilic și de Misiune
a Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978, p. 337
288 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit ., p. 337
289 Imnele 20, p.420-431, apud, Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Studii de Teologie
și Dogmatică , p. 202-203

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice121dați afară din grădina Raiului, rupând comuniunea, în iubire a omului cu
Dumnezeu290, căzând, deci, în păcat și robi păcatului făcându-se, Adam și
Eva, și toți urmașii lor. Natura însăși i-a devenit omului străină și dușmană.
Deci, căderea în păcat a primilor oameni, Adam și Eva, a însemnat pier –
dere dreptății originare care a adus după sine alterarea naturii spirituale
umane, adică a cunoașterii umane și a spiritualității,, a dreptății și sfințe –
niei originare, prin care primul om, sau mai exact primii oameni, Adam
și Eva erau în comuniune cu Dumnezeu și între ei înșiși. Căci, precum nu
poate exista însoțire între dreptate și fărădelege, între lumină și întuneric
(II Corinteni 6, 14), tot așa, între Dumnezeu și starea de păcat. Pierderea
dreptății originare înseamnă stricarea comuniunii omului cu Dumnezeu,
care implică înstrăinarea omului de harul divin și moartea lui spirituală.
Dumnezeu fiind Izvorl vieții, harul Său explică și sussține viața omului
în comuniune și în tensiune după Dumnezeu, precum și comuniunea lui
Dumnezeu. Or, căzând în păcat, omul în mod conștient și liber se rupe de
comuniunea lui harică cu Dumnezeu, condamnându-se pe sine la moarte
spirituală. Deci, în momentul căderii s-a împlinit amenințarea: „În ziua
în care veți mânca din pomul oprit, cu moarte veți muri”, și atunci, Adam
și Eva, călcând porunca de a nu mânca din pomult oprit, îndată au intrat
în robia păcatului, murind sufletește. Deci, căderea protopărinților noștri
Adam și Eva a însemnat înstrăinarea omului de Dumenzeu, care este
ieșirea omului din comuniunea cu Dumnezeu și deci, moartea spirituală
urmată de moartea trupească. Astfel, pierderea dreptății originare aduce
cu sine alterarea naturii spirituale umane, stricarea integrității și perfecți –
unii originare a puterilor sufletești ale omului, care țin de natura spirituală
umană și nu sunt daruri adăugate ale harului divin; țin de lu crarea harului
divin în omul paradisiac și sunt rezultatul împreună-lucrător omului cu
Dumnezeu. De aceea, pierderea dreptății originare a adus alterarea naturii
spirituale a omului, iar această alterare nu este altceva decât alterarea și
întunecarea chipului însuși al lui Dumnezeu în om, arătată în întunecarea
minții și pervertirea inimii (a simțirii) și în slăbirea voinței, care nu se mai
orientează în chip firesc ca înainte de căderea în păcat, spre Dumnezeu, ca
spre adevărul, binele și frumosul absolut.
290 Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Îndrumării Misionare , Editura Institutului Bibilic și
de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, p. 222-230

122
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimÎntunecarea și slăbirea puterilor spirituale au atras după ele nimicirea
armoniei dintre suflet și trup, apărând între acestea lupta și potrivnicia,
în care izbânda este adesea de partea instinctelor și a patimilor josnice.
Mărturisirea Ortodoxă precizează: „Cum însă omul a greșit, călcând
porunca, îndată, chiar acolo în Rai, omul a căpătat starea de păcat și a ajuns
muritor”.
III.1. Implicații ale Bisericii și ale
membrilor ei, azi.
După perioada de „tristă amintire”, Biserica și-a desfășurat din 1989
încoace o activitate socială prodigioasă, astfel prin strădania slujitorilor săi,
începând cu anul 1995 s-au semnat protocoalele de acordare a asistenței
religioase în unitățile militare ale armatei, poliției, jandarmeriei și peni –
tenciarelor, în cele de pază și protecție, precum și în unitățile spitalicești.
Protocoalele încheiate își au temeiul în textul Constituției – art. 25(5) și
în tradiția poporului român. În oridine conologică primul act oficial s-a
încheiat la 11.10.1995 de către Patriarhia Română cu Ministerul Apărării
Naționale. Până la adoptarea „Legii clerului militar și a asistenței religi –
oase în armată”, între Ministerul Apărării Naționale și Patriarhia Română
se încheie următorul Protocol, care prevede: „În Armata României se reia
activitatea de asistență religioasă, cu caracter permanent, care are menirea
să răspundă cerințelor religioase, morale și spirituale ale militarilor și să
contribuie la educația religioasă, patriotică, civică și etică a acesteia”291.
Aliniamentul al doilea stipulează: „Activitatea de asistență religioasă se
organizează de către Patriarhia Română și Ministerul Apărării Naționale
și se va desfășura în timpul stabilit prin programul orar al unităților, ținând
seama de specificul și cerințele generale ale sistemului militar și de parti –
cularitățile armei sau unității militare. Clerul se va constitui și va acționa
în acest scop, va funcționa la nivelul Departamentului pentru Politică de
Apărare și Relații Internaționale și a unităților prevăzute la anexele nr. 1
și 2 ale prezentului Protocol.
291 Protocol încheiat la data de 11.10.1995 între Ministerul Apărării Naționale și
Patriarhia Română, aliniatul 1.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice123Patriarhia Română prin eparhiile sale va asigura personalul clerical
necesar, în funcție de cerințele armatei și la solicitarea Ministerului
Apărării Naționale292. Personalul care va face parte din clerul militar va
trebui instruit special în vederea apărării laturii spirituale a statului, dar și
în vederea apărării intereselor naționale. „Participarea militarilor la servi –
ciile religioase și la programul de asistență religioasă se va desfășura în
deplină libertate, în funcție de apartenența confesională a acestora, fiind
exclusă orice activitate cu caracter prozelitist. Comandanții unităților mili –
tare vor sprijini militarii de alte confesiuni decât cea ortodoxă, la cererea
acestora, pentru a beneficia de asistență religioasă, din partea Bisericii sau
a clerului cărora aparțin, în condițiile stabilite la punctul doi al prezentului
Protocol”293. La baza acestui Protocol stă ecumenismul religios sau împă –
carea, toleranța, dialogul între slujitorii și reprezentanții acestor confesiuni
precum și între credincioșii diferitelor biserici, care constituie o încercare
a timpurilor noastre. Ecumenismului i se cere autenticitate în Hristos și
Biserica sa, renunțare la secularizare, la idei filosofice – păgâne, reînnoirea
vieții prin morala Evangheliei.
Conform Protocolului se mai prevedea: „Preotul se subordonează din
punct de vedere administrativ comandantului structurii în care este înca –
drat și se conformează regulilor și îndatoririlor prevăzute de legile țării și
regulamentelor pentru personalul civil din Ministerul Apărării Naționale.
Din punct de vedere spiritual, canonic, preotul este supus Episcopului
locului, cu respectarea rânduielilor bisericești”294. De asemenea „Preotul
are misiunea de a fi îndrumătorul religios și spiritual în unitatea și garni –
zoana în care-și desfășoară activitatea pe baza unui program integrat în
planul de activități al unității aprobat de comandant și are de regulă urmă –
toarele îndatoriri:
• cultivă în sufletele militarilor credința strămoșească, sentimentul
datoriei față de țară și popor, dragostea și respectul față de memoria și jertfele
înaintașilor, dezvoltă sentimentul demnității și onoarei militare, sentimentul
patriotic și al răspunderii față de îndeplinirea misiunilor încredințate;
292 Ibidem , aliniat 2
293 Ibidem , aliniat 3
294 Protocol cit ., aliniatul 4

124
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichim• desfășoară activitate de educație moral – religioasă, etică și civică
a militarilor, cadrelor militare și personalului civil, în incinta unităților
militare;
• colaborează cu alți factori educaționali pentru organizarea serviciilor
religioase în cadrul unor evenimente importante din istoria și spiritualitatea
poporului român: sărbători naționale, religioase, aniversări, comemorări și
evocări, Ziua Eroilor, Ziua Armatei Române, zilele categoriilor de forțe ale
armatei, armelor, unităților, depunerea jurământului militar, încorporarea
și trecerea în rezervă, etc.;
• oficiază serviciile religioase, administrează Sfintele Taine, asigură
mărturisirea și împărtășirea personalului militar și civil și desfășoară acti –
vități de protecție individuală în unități, pe terenul de instrucție și în
aplicație, în timp de pace și de companie;
• acordă asistență religioasă în spitalele militare și la închisoarea mili –
tară, acolo unde nu există;
• își face cunoscută opinia sa când socotește necesar sau când i se
solicită, în cazul pedepsirii disciplinare a militarilor;
• previne și combate prin mijloace pastorale specifice faptelor anti –
sociale, cele îndreptate împotriva ordinii constituționale ori a capacității
de luptă;
• se îngrijește împreună cu comandantul de starea morală, psihică și
disciplinară a militarilor;
• acordă atenție deosebită problemelor de educație privind familia”295.
Preotul militar trebuie să fie un bun misionar, iar activitatea sa în
aceste instituții ale statului trebuie să fie foarte bună, fiind în același timp
un bun exemplu pentru enoriașii (militarii) săi. Fiind blând, calm, bun,
iubitor, dăruind din aceste calități ale sale enoriașilor (militarilor) săi,
atunci și aceștia vor fi buni, iubitori de Dumnezeu, dar și de patrie. El
are datoria să insufle militarilor iubirea de Dumnezeu, dar și cea de neam
și patrie. „De-a lungul istoriei, preotul a făcut de toate pentru popor,
au luptat, au îmbărbătat”296. În altă ordine de idei se știe că, preotul are un
mare dar de la Dumnezeu pe care-l primește prin Sfânta Taină a Preoției,
295 Ibidem , aliniatul 5
296 Dr. Antonie Plămădeanu , Preotul în Biserică, în lume, acasă , Editura Tipografiei
Eparhiale, Sibiu, 1996, p. 154

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice125ca să fie un bun iconom al tainelor lui Dumnezeu (I Corinteni 4, 1).
La fel de important este aprecierea că, „preotul are statut de consultant
al comandantului unității în problemele religioase duhovnicești, civice,
patriotice și morale”297.
După 1989 relațiile Bisericii cu statul sunt noi și firești, iar preotul
trebuie să aibă o bogată activitate pastorală în Biserică și societate (I Corinteni
3, 9). Candidații care promovează examenul de selecționare în fața comisiei
formată din membrii ai Ministerului Apărării Naționale și Patriarhiei,
vor fi încadrați și vor participa la un curs special în Academia de Înalte
Studii Militare, cu durata de 60 zile, conform unor programe întocmite
de Inspectoratul Statului Major General, în colaborare cu Patriarhia
Română298. Încadrarea și instalarea în funcție a preotului se face la reco-
mandarea Patriarhiei Române, iar „preoții încadrați în structurile militare
nu pot avea parohie” (alin. 10). „Pentru coordonarea activităților de
asistență religioasă în structurile militare se va organiza Secția de Asistență
Religioasă a Armatei, în structura Departamentului pentru Politica de
Apărare și Relații Internaționale”.
Secția de Asistență Religioasă a Armatei are și atribuții generale, care
sunt enumerate prin aliniatul nr. 13, iar acestea sunt:
• organizează și coordonează activitatea de asistență religioasă, de
educație moral – religioasă, patriotică și civică din structurile militare;
• conlucrează cu conducerile altor culte decât cel ortodox, recunoscute
de lege, care au credincioși în armată, se consultă cu acestea și stabilește de
comun acord, modul de acordare a asistenței religioase;
• face propuneri privind principiile de selecționare, recrutare și înca –
drare a preoților;
• elaborează, cu avizul Patriarhiei Române, metodologia și tematicile
programelor de educație moral – religioasă și se preocupă de baza materială,
necesară desfășurării activităților de asistență și de educație moral – religioasă;
• realizează, prin Direcția de Informare și Relații Publice, legătura cu
presa militară, religioasă și civilă, precum și cu alte mijloace de informare
în problemele specifice299.
297 Protocol cit ., aliniatul 6
298 Ibidem , aliniatul 7
299 Ibidem , aliniatul 13

126
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimÎn raport cu posibilitățile existente, unitățile militare vor asigura spații
corespunzătoare – prin amenajarea de lăcașuri de cult cu toate cele trebuin-
cioase pentru desfășurarea serviciilor și asistență religioase. În propunerile de
investiții pentru perioada 1995 – 2005 se vor prevedea fondurile necesare
construirii, amenajării și dotării spațiilor adecvate300. Cu privire la salarizarea
și ținuta preotului, Protocolul spune prin aliniatul 18 că: „Preoții angajați
pe baza acestui Protocol vor fi încadrați și salarizați la nivelul funcțiilor
de consilier, expert, inspector de specialitate (gradul profesional II – I/A,
Anexa nr. 1 din Legea 40 (1991) la unitățile centrale și la nivelul funcțiilor
de consilier, expert, inspector de specialitate (gradul profesional II – I/A,
Anexa nr. 10 din Hotărârea de Guvern 281/1993 la celelalte unități). Ținuta
preoților va fi cea canonică, încadrarea preoților în structurile armatei va
începe în termen de 30 de zile de la semnarea prezentului Protocol”301.
Ce de-al doilea Protocolul încheiat de Patriarhia Română cu Ministerul
de Interne la data 06.11.1997 se referă la organizarea și desfășurarea asis –
tenței religioase. Această activitate de „asistență religioasă se organizează
de către Patriarhia Română și Ministerul de Interne, care țin de specificul
și cerințele generale ale sistemului militar”302.
Asistența religioasă se desfășoară tot în lăcașurile de cult (Biserici,
Capele, Paraclise) ale unităților Ministerului de Interne, sau în Bisericile
parohiale din zonă, precum și în spații special amenajate. Comandanții, în
raport de posibilități, vor asigura, în fiecare unitate, organizarea de spații
corespunzătoare pentru amenajarea sau construirea de lăcașuri de cult în
care să se acorde asistență religioasă, „ca Biserica să ia întărire” (I Corinteni
14, 5). Cu alte cuvinte viața religioasă se desfășoară în spiritul învățăturii
creștine și este sprijinită de Patriarhia Română și Centrele eparhiale care
asigur, după posibilități, dotarea locașurilor de cult, cu obiecte, veșminte
și cărți de cult necesare, inclusiv cele cu caracter religios, pentru infor –
marea militarilor, elevilor și studenților. De asemenea ca și în protocolul
prezentat mai sus și acesta prevede că: „preoții din aceste instituții nu pot
avea parohie” (art.8), fiindcă sunt încadrați de Ministerul de Interne pentru
a acorda asistență religioasă membrilor lor fiind precedată de recomandările
300 Ibidem , aliniatul 16
301 Ibidem , aliniatul 18
302 Ibidem , aliniatul 2

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice127făcute de Patriarhia Română, la propunerea chiriarhului locului (episcop,
arhiepiscop, mitropolit) pentru doctorii și licențiații în teologie, cu activi –
tatea pastorală de minimum 2 ani, fără impedimente canonice, având vârsta
maximă de 35 ani. În acest protocol se face și precizarea că „Numirea aces –
tora se va face de către Ministerul de Interne potrivit competențelor de
încadrare și în urma concursului organizat de comun acord”303, pentru a
ocupa acest post în cadrul Miniserului de Interne.
În condițiile sociale din vremea noastră activitatea de asistență reli –
gioasă este nevoie să fie bine organizată, „fiind, dar, împreună-lucrători cu
Hristos „ (II Corinteni 6, 1) și bine realizată în vederea respectării rându –
ielilor bisericești care constau în: oficierea serviciilor religioase în zilele de
duminică și sărbători religioase, sărbători naționale, comemorări, evocări,
Ziua Eroilor, Ziua Armatei, depunerea jurământului militar și alte situații
când este solicitat; cultivarea în sufletele militarilor și salariaților civili
a credinței strămoșești, a sentimentului datoriei față de țară și popor, a
dragostei și respectului față de memoria și jertfele înaintașilor (II Corinteni
11, 15); dezvoltarea sentimentului demnității, onoarei militare și al răspun –
derii față de îndeplinirea misiunilor încredințate; promovarea educației
moral – religioasă și civice în rândul militarilor în termen, al cadrelor mili –
tare și al salariaților civili; administrarea Sfintelor Taine, mărturisirilor și
împărtășirea militarilor și a salariaților civili, desfășurarea activităților de
pastorație individual (II Corinteni 12, 27); acordarea asistenței religioase
în spitalele Ministerului de Interne și în aresturile poliției; acordarea spriji-
nului de specialitate pentru amenajarea unor lăcașuri de cult în spațiile
adecvate puse la dispoziție de către comandanții unităților”304.
Preotul are datoria: de a colabora cu comandantul unități; de a purta
ținuta corespunzătoare canonică (art.14); iar pregătirea sa profesională se
face prin programele organizate de Patriarhia Română și Ministerul de
Interne (art.15). De asemenea, „preoții încadrați de unitățile Ministerului
de Interne vor participa la programele pastorale ale Bisericii Ortodoxe
Române”305 (II Corinteni 11, 28). Activitatea de asistență trebuie ca și în
această situație să fie realizată tot în spiritul tradiției creștine, care include
303 Ibidem , aliniatul 9
304 Ibidem .
305 Ibidem , art. 15

128
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimși încățătura paulină, despre raportul dintre Biserică și societate, în noile
condiții sociale create după decembrie 1989.
În prevederile protocolului încheiat între Patriarhia Română și
Ministerul de Interne se precizează că: „episcopii locului și coman –
danții vor analiza semestrial activitatea de asistență religioasă și educație
pastoral – religioasă”306. La data de 30.06.1997 s-a făcut și cel de-al treile
Protocol între de Patriarhia Română și Ministerul Justiției, care prevede
desfășurarea asistenței religioase în sistemul penitenciar românesc și care
este în armonie cu activitatea pastoral – misionară a Bisericii întemeiată
pe învățătura, tradiția canoanelor și legiuirile ei bisericești (Galateni 2,
19), în virtutea cărora începând cu 1 iulie 1990, această activitate a fost
reluată în penitenciarele din România. Ministerul Justiției a aprobat înfi –
ințarea de posturi, pentru preoți, care să acorde asistență religioasă în
penitenciare, avându-se în vedere rolul important pe care Biserica l-a avut
în istoria poporului nostru; precum și faptul că, Biserica ajută la îndrep –
tarea celui ce a încălcat legile divine (Galateni 2, 19-20) și cele omenești.
În acord cu prevederile generale ale Constituției României privind dreptu-
rile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, între Patriarhia Română și
Ministerul de Justiție s-a încheiat acest Protocol pentru a fi asigurate:
„Activitățile de asistență religioasă din sistemul penitenciar românesc vor
fi coordonate de  serviciul de Asistență Religioasă, care va funcționa în
cadrul Ministerului Justiției în subordinea directă a Secretarului de Stat
care răspunde de penitenciare și în relație directă cu Patriarhia Română.
Promovarea preoților în acest post cu profil social se face tot prin
concurs și la recomndarea arhiereului locului. Biroul de asistență religioasă
este format din mai multe persoane: clerici și laici, cel mai important
fiind conducătorul său preotul capelan. Varietatea vieții religioase se vede
din bogata activitate religioasă, care trebuie să urmeze normele cerute de
învăță tura cuprinsă în Epistolele pauline. În anasamblul lor ele direcțio-
nează misiunea socială, care trebuie să pătrundă în toate compartimen –
tele vieții sociale prin încheierea Protocoalelor încheiate între Patriarhia
Română și Instituțiile Statului Român, cel de-al treilea fiind cu Serviciul de
Protecție și Pază în aprilie 1997. În acest Protocolul se urmărește (prevede)
306 Ibidem , art. 18

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice129organizarea și desfășurarea asistenței religioase în cadrul Serviciului de
Protecție și Pază, pe baza art. 29 (5) din Constituția României și a tradi –
țiilor poporului român, inclusiv normele pauline despre Biserică și orga –
nizarea ei. Prezentul Protocol prevede că: „În Serviciul de Protecție și
Pază se acordă asistență religioasă cu caracter permanent, care are menirea
să răspundă cerințelor religioase, morale și spirituale ale militarilor și să
contribuie la educația religios-morală (I Tesalonicieni 3, 3), patriotică,
civică și etică a acesteia”307. Din cuprinsul său mai reținem că programul de
asistență religioasă se va desfășura în deplină libertate și în funcție de apar –
tenența confesională a persoanelor, fiind exclusă orice activitate cu caracter
prozelitist308. La temelia acestui Protocol se află mai multe trimiteri din
Epistolele pauline, când este vorba de respectarea Legii, fiindcă e „călăuză
spre Hrisots” (Coloseni 3, 24), iar preotul trebuie să respecte și normele
bisericești (Galateni 3, 26). Să săvârșească Sfintele Taine (Efeseni 1, 17)
și prin mijloace pastorale să combată faptele antisociale (I Timotei 5, 17) și
să acorde o atenție deosebită în problemele matrimoniale (Evrei 12, 9).
Cel de-al cincilea Protocol este încheiat de către Patriarhia Română cu
Ministerul Sănătății – 21 iunie 1995 și vizează un aspect major din socie-
ta tea modernă. Protocolul se încheie pentru acordarea asistenței religioase
în unitățile subordonate Ministerului Sănătății, statutul și activitatea gene-
rală a preotului în aceste unități. Acordarea asistenței religioase în unitățile
spitalicești constituie o îndatorire pastoral – misionară a Bisericii (I Timotei 5,
17-15), întemeiată pe învățătura, tradiția, canoane și legiuirile ei, în virtutea
cărora această activitate are un caracter permanent. Acum, în condițiile de
libertate religioasă garantate de Constituția României, misiunea Bisericii
în viața socială a poporului și cu precădere în locurile de alinare a suferinței
(Iacov 5, 13-15), se impune cu necesitate, deoarece chiar Mîntuitorul
spune că „bolnav am fost și m-ați cercetat” (Matei 25, 36). Unitățile
medicale sunt principalele așezăminte de redobândire a echilibrului fizic și
sufletesc al pacienților ce apelează la asistență medicală. De aceea, prezența
și activitatea preotului în unitățile de sănătate nu poate fi decât benefică
307 Protocol încheiat în luna aprilie 1997 între Patriarhia Română și Serviciul de Pază
și Protecție, aliniatul 1
308 Ibidem , aliniat 3

130
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichim(Iacov 5, 16). Urmând acest bine social și spiritual al oamenilor Ministerul
Sănătății și Patriarhia Română încheie următorul Protocol, care cuprinde
două puncte generale: Dispoziții generale și Activitatea preotului.
Conform dispozițiilor generale se precizează că: „Asistența religi –
oasă în unitățile de sănătate este organizată de către Patriarhia Română în
acord cu Ministerul Sănătății”309, iar din punct de vedere canonic – spiri –
tual, „preoții se supun nemijlocit conducerii episcopiei eparhiei (Evrei 8, 2).
Din punct de vedere numai administrativ, „preoții depind de conducerea
unității medicale respective în cadrul căreia activează”310 și pentru serviciile
religioase în capele311, de Patriarhia Română prin Centrele eparhiale dotate
cu obiectele de cult necesare serviciilor religioase312. În aceste instituții cu
profil medical, preotul oficiază „serviciile religioase și vizitează cu regula –
ritate bolnavii (Iacov 5, 13) din unitatea în care își desfășoară activitatea.
Întreține convorbiri duhovnicești cu bolnavii (Iacov 5, 14), cu membrii
familiei lor (Iacov 5, 15). Totodată el asigură servicii religioase în cazurile
de urgență și administrează Sfânta Taină. Săvârșește slujbe speciale (I Petru
5, 2) la decesul unei persoane și altele.
O parte din aspectele sociale atctuale sunt rezolvate de Biserică
prin hotărâri sinodale privind activitatea Bisericii Ortodoxe Române în
instituțiile statului și care au în vedere punera în practică a misiuni sale
(Filipeni 1, 29), în cadru legal. Aici este vorba de asistența religioasă socială
desfășurată de preoți în spitale, penitenciare, aziluri și cămine de bătrâni.
Aceste lucrării se soldează cu rezultate tot mai frumoase, ca o mărturie
a misiunii Bisericii (Faptele Apostolilor 2, 47; I Corinteni 3, 9), în opera
de asistență religioasă. Pe prim plan misionar bisericesc se află asistența
religioasă în spitale din care nu trebuie să lipsească preoții. Tot în duhul
învățăturii creștine se desfășoară și asistența religioasă în armată, care este
asigurată de preoții militari. Activitatea lor misionară se desfășoară potrivit
preceptelor biblice înclusiv cele ce privesc eclesiologia paulină care regle –
mentează viața religioasă normală. Buna organizare bisericească implică
309 Protocol încheiat în luna iunie 1995 între Patriarhia Română și Ministerul
Sănătății, dispoziția 1
310 Ibidem , dispoziția 2
311 Ibidem , dispoziția 4
312 Ibidem , dispoziția 5

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice131cunoașterea principiilor legislative bisericești fondate pe eclesiologia
paulină, care reglementează modul de organizare și și desfășurare a acti –
vității de slujire a omului și de îndreptare a lui pe calea care duce la viața
veșnică.
Biserica prin slujitorii ei spijină toate acțiunile care vizează asitența
și educația moral – religioasă, patriotică și civică, luând măsurile necesare
în scopul obținerii unei roade foarte bune pe plan social. Cea mai dificilă
misiune de îndeplinit o au preoții care asigură asistența religioasă în
penitenciare, unde se află persoane certate cu învățătura și rânduielile
bisericești. Preoții care sunt numiți pe un post din pentitenciare trebuie
să aibă o „aleasă ținută morală deosebită, și fără impedimente canonice
(I  Corinteni 4, 1), pe baza criteriilor de încadrare în unitățile Direcției
generale a penitenciarelor”313 (alin.2). Revocarea lor de penitenciare se face de
către episcopul locului și pe baza criteriilor bisericești, după cum încadrarea
pe post se face de către șeful Direcției generale a penitenciarelor; salarizarea
preoților se va face de către Ministerul Justiției, potrivit studiilor și vechimii
în activitate314. Ei desfășoară activități cu caracter pastoral (I Tesalonicieni
1, 6; 2, 4), cultural și de asistență religioasă în structurile militare române.
Pentru aceasta s-a elaborarat un program cadru al activităților de asistență
religioasă și educație religioasă în unitățile militare; promovarea Legii
clerului militar; introducerea unor discipline de specialitate în Facultățile
de Teologie cu privire la asistența religioasă în armată, etc.
În programa analitică de la Facultățile de Teologie s-a introdus și
capitole speciale privind asistența religioasă din penitenciare; posibilitatea
ca studenții de la specializarea Teologie – Asistență Socială să efectueze
o parte din practica sistemului penitenciar; implicarea asociațiilor religi –
oase ortodoxe în acțiuni caritabile, filantropice (I Timotei 6, 19), etc. pentru
ajutorarea penitenciarelor. Față de această situație nouă Sfântul Sinod
a  hotărât ca împreună cu Direcția generală a penitenciarelor să crească
numărul preoților pentru asistență religioasă în penitenciare. În această
activitate sunt implicații și sudenții de la Teologie  – Asistență Socială.
Și vor fi introduse în programele analitice teme speciale cu privire la asis –
tența religioasă și socială în penitenciare.
313 Idem, în B.O.R. , anul CXI (1993), nr. 10-12, p. 195 – 196
314 Ibidem , p. 196

132
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimÎn ceea ce privește regimul preotului militar care se subordonează
comandantului, acesta are atribuții multiple în viața Bisericii și anume:
Oficiază Sfânta Liturghie, căci unitatea Bisericii se bazează pe trei virtuți :
smerenia, blândețea, îndelunga răbdare și mai presus de toate păstrând
unitatea Duhului (Efeseni cap.1), dar și celelalte slujbe și servicii religioase.
Transmite militarilor învățătura de credință a Bisericii strămoșești, cultivă
în sufletele acestora valorile spirituale: omenirea, dragostea (I Corinteni
cap.13) etc. Desfășoară activitatea de educație moral-religioasă prin:
predici, cateheze, etc., în fața Dreptului Judecator „Mai marele păstorilor”
(I Petru 5, 4), vor răspunde pentru felul în care și-au îndeplinit slujirea
încredințată (I Romani; Timotei 6, 14; II Timotei 1, 12; 4, 8). Colaborează
cu ceilalți factori educaționali pentru organizarea serviciilor religioase cu
ocazia unor zile importante ca: aniversări, comemorări, Ziua Eroilor, etc.
Acordă asistență religioasă în spitale și arestul unităților. Expune punctul
de vedere creștin (Tit 3, 15). Lucrează pentru prevenirea, combaterea etc.,
a manifestărilor antisociale. Se preocupă de starea morală, psihică și disci –
plinară a militarilor. Acordă o atenție deosebită problemelor de educație –
familia (I Timotei 3, 15; 4, 16; II Timotei 2, 24-26). Participă la programele
de pregătire pastorală, organizate de Biserică. Întocmește programe de
lucru315. La toate aceste activității trebuie să răspundă cu promtitudine și să
aducă un aport deosebit pentru slujirea preoțească, și să contribuie la întă –
rirea militarilor în dreapta credință și în păstrarea obiceiurilor religioase,
care în fiecare an se actualizează în inimile și sufletele lor.
În programul preoților militari se fac referirii la îndatorierea lor de
a asigura asistența religioasă, „păzind porunca fără pată, fără vină, până
la  arătarea Domnului Iisus Hristos” (I Timotei 6, 14). Aceste slujiri
trebuie să le aibă din conștiință și nu din constrâgere, adică de bună voie
și din iubire față de Dumnezeu. Conform art. 20 din Regulamentul de
Organizare și funcționare a asistenței religioase, pentru abateri de la
disciplină, preoții militari pot fi sancționați de către șefii structurilor
militare316. Prevederea atenționează pe cei ce nu-și fac datoria față de
misiunea preoțească.
315 Ibidem.
316 Ibidem.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice133Importante și utile pentru activitatea religioasă morală sunt și normele
ori Regulament de organizare și funcționare a asistenței religioase în
unitățile sistemului penitenciar românesc. Ca și regulamentul prezentat
mai sus și acesta are mai multe capitole. Astfel în primul capitol „Principii
generale” se stabilește mai întâi modul de organizare și funcționare a
asistenței religioase în sistemul penitenciar românesc, care se adresează
preoților și vine să completeze gama activităților de educare a deținuților
(art.1). Clerul militar fiind constituit din preoți militari care își desfășoară
activitatea în penitenciare, se subordonează administrativ șefilor unităților
respective, și spiritual – canonic ierarhiei bisericești (Timotei 3, 7; 6, 1; Tit
3, 1-2, 8), Biserica fiind reprezentată prin slujitorii săi hirotoniți, mai cu
seamă prin episcopii săi. Preoții de penitenciare au îndatoirea de a asigura
satisfacerea cerințelor spirituale – religioase, arătându-le celor din detenție
legile divine și omenești pe care le-au încălcat, cât și respectarea îndatoririlor
prevăzute de legiuirile bisericești (art. 2)317, deoarece episcopul, dar și și
celorlalți membri ai erarhieii sacramentale le revine rolul de a propovădui
și de a apăra învățătura evanghelică de întinare, știrbire și manipulare. Ei
sunt aceia care se ocupă de toate aspectele vieții bisericești din comunitățile
pe care le păstoresc.
După aceste date generale în capitolul doi se vorbește de: „Organizarea
asistenței religioase în penitenciare” și se stabilește că: preotul de penitenciare
va avea un asistent teolog, un cântăreț bisericesc dar și un alt preot (art. 3).
Asistența religioasă este acordată deținuților ortodocși cât și celor de alte
culte recunoscute de țara noastră, ceea ce este în spiritul ecumenismului.
Preotul din aceste unități are statut de consultant pe probleme de religie al
comandantului. El provine din rândul preoților civili, licențiați în teologie
și cu activitate bisericească de cel puțin 2 ani, iar ținuta lui va fi cea canonică
(art. 4)318, (I Timotei 5,17-18). În cel de-al treilea capitol, sunt prezentate
alte date cu aspect juridic și se referă la „Desfășurarea activităților religioase
în penitenciare”, iar atribuțiile Secției de Asistență religioasă sunt prevăzute
în anexa 1 (art. 5)319. Aceste atribuții privesc păstrarea legăturii cu Patriarhia
317 Idem, Regulamentul de organizare și funcționare a asistenței religioase în unitățile
sistemului penitenciar românesc , cap. I
318 Ibidem , cap. II
319 Ibidem , cap. III

134
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimRomână și celelalte centre eparhiale, deoarece pentru preot o comunitate
creștină în care funcționează sau insitiție a statului, este din încredințarea
episcopului (I Timotei 5, 17-18), în fața căruia preotul este răspunzător de
modul în care își îndeplinește datoria (I Timotei 5, 19-20).
Cu privire la atribuțiile asistenței religioase din unitățile penitenciare
acestea sunt și în anexa nr. 2, unde se specifică faptul că, preotul asigură
oficierea serviciilor religioase, catehizarea deținuților; stabilește legă –
turi cu preotul din parohia de domiciliu; se preocupă de deținuții de alte
culte să primească și ei asistență religioasă; coordonează și supraveghează
activitatea voluntarilor; asigură confesiunea deținuților și minorilor;
poartă discuții cu deținuții și minorii ce urmează a fi liberați; întocmește
programul săptămânal al asistenței religioase; activitatea preotului se va
desfășura în mijlocul deținuților / minorilor; se îngrijește de dotarea lăca –
șului de cult cu cele necesare slujbelor religioase; preotul militar sau civil
este invitat la ședințele Consiliului de conducere. La Marile Praznice:
Învierea și Nașterea Domnului, Sfinții Apostoli Petru și Pavel, se orga –
nizează serbări creștine, care constau din cântece, poezii, piese de teatru,
etc320. „Activitățile de asistență religioasă în penitenciare sunt coordonate
de preot care poate fi ajutat de misionari și voluntari (1). Misionarul este
reprezentantul unui cult religios (2), iar voluntarul este reprezentantul unei
asociații sau fundații umanitar – religioase, care doresc să desfășoare acti –
vități pe plan moral – religios cu deținuți (4), deoarece pilda episcopului
sau preotului înseamnă certificarea lor și a calității lor de slujitori ai lui
Hristos cât și puterea cea mare pe care poate s-o dezvăluie aceștia înaintea
tuturor ( I Timotei 4, 12-16; II Timotei 3, 10).
Pentru a nu fi înregistrate tendințe de prozelitism religios, activită –
țile clericilor trebuie să sensibilizeze deținuți față de divinitate (7). Accesul
misionarilor și a voluntarilor în unitate se face pe bază de legitimație sau
tabele (8). Este interzis ca aceștia – vizitatorii – să împartă bunuri de orice
fel, deținuților (11) (art.7)321. Alte prevederi sunt expuse în „Dispoziții
finale”, în care se precizează că „anual, Secția de Asistență Religioasă va
prezenta un raport de activitate (1); iar trimestrial preoții din penitenciare
320 Ibidem , anexa nr. 2
321 Ibidem , cap. III

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice135vor înainta și un raport de activitate chiriarhului locului (2) (art.8). În aceste
condiții putem spune că din punct de vedere religios nu sunt neglijați cei
privați de libertate. Sfinții Apostoli Petru și Pavel vor fi considerați ocro –
titori ai penitenciarelor din România, iar ziua de 29 iunie se va serba prin
servicii religioase și alte programe (art.15); preoții de penitenciare vor
sprijini activitatea de Probațiune” (art.16)322 (I Timotei 3, 15; 4, 16, 13; II
Timotei 1, 13-14; 2, 7; 3, 14-15). Ceea ce se poate sublinia în acest context
este faptul că există temeiuri privind modul de îmbunătățire a asistenței
religioase și ele privesc mai multe aspecte și anume: Fondul Filantropic;
Activitatea de asistență religioasă din spitale; Programe sociale cu preoții
de spital; Ajutorarea bătrânilor (I Corinteni cap. 16; II Corinteni cap. 8,
cap. 9); Practica studențească a secțiilor de asistență socială; Absolvenții
de teologie; Clerul Militar; Statutul Ligii Tinerilor Creștini Ortodocși
Români; Realizarea unui film documentar. În ansamblul lor toate aceste
temeiuri au o motivație divină și nu umană, iar unele din ele sunt exact
chair pe texte pauline și prin intermediul lor se pune în lumină misiunea
religios-morală și socială a Bisericii, care ajută societatea să se vindece de
rănile păcatului și să urmeze drumul spre Împărația cerurilor. Cei privați
de libertate vin în contact cu drepata învățătură a Bisericii, care îi călăuzește
spre facerea binelui, izvorul faptelor bune și care îi conduce spre libertatea
pierdută tocmai din cauza comportării lor inumane.
Primul aspect legat de fondul filantropic este destinat activităților
socio-caritabile pentru îmbunătățirea modului de funcționare a sistemului
de asistență socială al Bisericii Ortodoxe Române. S-au stabilit în acest
sens fonduri de colectare și gestionare, astfel: Fiecare parohie va vira în
contul Sectorului de Asistență Socială de la centrul eparhial o contribuție
cu titlul Fondul Filantropic (800.000; 400.000; 200.000 lei) până la data
de 31 a fiecărui an. Fondul mai cuprinde: colete, sponsorizări, donații,
spectacole de binefacere, etc. De asemenea se va deschide chiar un cont
pentru această cauză filantropică la nivel cultural și la nivel eparhial, iar
30% din totalul colectat va fi virat în contul Biroului de Asistență Socială
al Patriarhiei; la nivel eparhial acest fond va fi utilizat pentru programul de
asistență socială; la nivel central va fi utilizat pentru susținerea financiară
322 Ibidem , cap. IV

136
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichima propriilor programe de asistență socială; 70% va fi utilizat pentru program
de asistență socială și pentru salariile asistenților socială323.
O altă situație în care se confirmă respectarea învățăturii creștine,
îndeosebi care aparțin teologie pauline despre Biserică și societate se
cuprinde și în activitatea religioasă în spitale. Normele privind asistența
religioasă din spitale și unitățile de protecție socială, prevăd că: preoții
din aceste unități se supun canonic ierarhului și administrativ conducerii
respective; Fiecare preot va avea un program care cuprinde ((Tit 1, 2; 2,
13; 3, 7): vizitarea zilnică a bolnavilor; servicii religioase comune (Sfânta
Liturghie, Sfintele Taine, Sfintele Laude, Ierugii); servicii religioase
individuale (Sfânta Spovedanie, Ierurgii); și convorbiri duhovnicești.
Nerespectarea programului va fi sancționată, deoarece îndepărtarea sluji-
torului bisericesc de cel ce refuza adevărul Bisericii echivalează, practic, cu
excluderea acestuia din comunitate (Timotei 1, 19). În final se precizează
că preotul va ține un registru la zi cu evidența activităților pastoral  –
misionare pe care le-a desfășurat324. Activitatea intensă are în latura practică
Biserica, pe lângă cea teologică și în identifica, în Programe sociale cu
preoții de spital . Datorită situației socio – economice cu care se confruntă
azi un număr din ce în ce mai mare de familii, în spitale a crescut numărul
cazurilor sociale, individuale în situații de urgență etc. Astfel, în spitale
se găsesc următoarele cazuri: Copii abandonați în secțiile de pediatrie,
persoane vârstnice fără familie, internate pe perioade mari de timp. Alte
persoane fără venituri sau cu venituri mici necesită tratamente din care
unele sunt nedeplasabile sau greu deplasabile, etc. În această situație multe
persoane rămân neidentificate și restul nesoluționate. Pentru unii pacienți,
boala este necruțătoare, iar preotul de spital este singura mângâiere în
suferință care chemat să se îngrijească de aceste persoane, să le aline sufe-
rin țele sufletești și să contribuie la ameliorarea stării medicale ca săvârșitori
ai tainelor lui Hristos (Evrei 13, 7, 24).
Misiunea socială a preotul de spital este aceea de a identifica cazurile
persoanele care sunt pe patul suferinței și de a lua legătura cu coordona –
torul biroului de asistență socială centralizează. O altă grijă a sa este acea
323 Temei nr. 3997: Referat privind gestionarea Fondului Filantropic
324 Temei nr. 3998: Referat privind Norme spitalicești și de protecție socială

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice137de a înștiința pe preotul din parohia, din care pacientul face parte, pentru
acordarea de sprijin. Totodată preotul paroh informează enoriașii și centrul
eparhial de aceste cazuri dificile din punct de vedere social325. În vederea
păstrării dreaptei credințe pentru cei năpăstuiți (I Timotei 1, 3; Tit 1, 5),
preotul trebuie să lucreze asupra celor spirituale pentru a-și asigura sănă –
tatea spirituală a comunității.
În sprijinul persoanelor aflate în nevoi, se acordă, atât înainte de
1989, cât și după, o binefăcătoare măsură de protecție și anume internarea
respectivelor persoane într-o instituție de binefacere. Acestea fiind sisteme
închise, izolate față de comunitate, apar efecte negative asupra persona –
lității celor asistați prin: Condițiile de trai – camere depersonalizate cu
7 până la 15 paturi, condiții igienico-sanitare necorespunzătoare și lipsa
medicamentelor chiar a hranei. Toate acestea își pun puternic amprenta
pe dezvoltarea psihică și fizică a copilului instituționalizat și conduce la
inadaptare și incapacitatea realizării unei bune integrări sociale. La nivel
național funcționează în prezent mai multe tipuri de asistență socială care
se orientează și se documentează biblic (I Timotei 6, 6 – 11, 17 – 19). Din
categoria acestora amintim de: centre de plasament (250); cămine pentru
bătrâni (38) pentru pensionari (19); cămine spital pentru bolnavii cronici
(70); cămine spital pentru copii cu handicap sever (28); cămine atelier
(7). În aceste centre sunt internați peste 50.000 de persoane. Toate aceste
centre confirmă pe deplin activitatea filoantropică a Bisericii din care nu
lipsesc mărturiile pauline cu aspect eclesiologic. Această latură de a face
eforturi pentru a ajuta material pe cei nevoiași se cofirmă de la începutul
întemeierii Bisericii și se continuuă până azi prin acte3 de binefacere folo –
sitoare celor săraci.
Întrucât omul are în creație o poziție specială și peste el s-a abătut
suferința trebuie ajutat, mai ales cei în vârstă, de aceea Biserica îi sprijină
prin diferite programe umanitare. În acest context amintim de programul
de sprijinire al persoanelor defavorizate și care are următoarele obiective:
îmbunătățirea stării psiho-afective; sensibilizarea comunității; implicarea
comunității; crearea unei rețele de suport moral, spiritual, afectiv și moral;
325 Temei nr. 3999/1999, Referat privind desfășurarea unor programe sociale în colabo –
rare cu preoții de spital

138
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimvizite săptămânale și cu ocazia marilor sărbători; organizarea de activități
cultural – religioase; însoțirea lor la Biserică; găzduirea și îngrijirea la domi –
ciliu326 (I Tesalonicieni 2, 7, 11). Grija Bisericii pentru a spori misiunea sa în
societate se vede din școlarizarea tinerilor pentru Asistență socială în cadrul
Fracultății de Teologie. Acesștia fac practică pentru a cunoaște cerințele
acestei specializări. În țară funcționează un număr de 10 Secții de Asistență
Socială în cadrul Facultăților de Teologie Ortodoxă, în care sunt cuprinși
aproximativ 1000 de studenți. Pentru cooptarea studenților în activitățile
de asistență socială, participanții de la întâlnirea anuală a coordonatorilor
eparhiali au făcut următoarele propuneri, ca atribuții: centralizarea progra –
melor de asistență socială; identificarea programelor care susțin implicarea
studenților Facultății de Teologie; obținerea acordului preoților pentru
participarea studenților; anunțarea decanului facultății asupra acestei prac –
tici. Pentru punerea în aplicare a celor de mai sus se va încheia o convenție
între centrul eparhial și Facultatea de Teologie Ortodoxă327.
Importanța asitenței sociale bazată și pe temeiuri pauline se confirmă
prin nenumăratele întruniri, simpozioane, conferințe, rostul lor este acela
ca să se realizeze o mai bună colaborare între preoții de spital și birou –
rile de asistență socială de la centrele eparhiale în vederea derulării unor
programe de asistență socială destinate acestor categorii de persoane aflate
în suferință defavorizate și resemnate. În ansamblul lor toate propunerile,
legile și regulamentele care s-au semnat și au fost puse în aplicare funcți –
onează în cadrul Bisericii Ortodoxe Române cu binecuvântarea Sfântului
Sinod și are ca președinte de onoare la nivel central pe Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române Preafericitul Daniel, iar la nivel local pe ierarhul locului.
Împlinirea acestui scop misionar în parohii și și eparhii se realizază prin
preoți care trebuie să susțină și să promoveze dialogul între credință și
cultură, să încurajeze și să promoveze valorile morale creștine și să desfă –
șoare activități filantropice.
În Ortodoxie întreaga iconomie a mântuirii nu se neglijează latura sa
misionară și nici nu se limitează la Sfânta Liturghie. În ea se îmbină armo –
nios transcendentul și imanentul, divinul cu umanul, chemat la mântuire,
326 Temei nr. 4001/1999, Referat privind ajutorarea și sprijinul persoanelor instituționalizate
327 Temei nr. 4002/1999, Referat privind organizarea de practică studențească

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice139deoarece Dumnezeu prin proorocul Iezechiel (18, 23, 32) zice: „Cu vrere
nu voiesc moartea păcătosului, ci să se ntoară și să fie viu”328. Desfășurarea
ceremonialului liturgic, cu participarea credincioșilor care urmăresc mișcă –
rile slujitorilor, actualizează în mod tainic, dar real, evenimentul de la
Bethleem (Matei 1, 18-25; Luca 2, 1-20); ieșirea Domnului Hristos la
propovăduire (Marcu 1, 7-27), la calea cea Sfântă a Golgotei (Matei 27,
31-33), la Mormânt (Matei 27, 59-60), Învierea (Matei 28 1-7) și Înălțarea
(Luca 24 50-53). Totul se petrece în prezența nevăzută a cetelor îngerești,
sub privirile blânde ale Sfinților de pe frescele zidurilor. De la Bethleem,
din acel loc sfânt și momentul binecuvântat, începe depănarea timpului
sacru (Luca 24, 27), adevăratul timp al vieții mântuirii noastre și al lumii.
Părtășia la un singur izvor duhovnicesc de mântuire a constituit pavăza
unității noastre, cu toate că vremurile de restriște au încercat prin diferite
metode să destrame lanțul strâns al credinței creștine (Matei 28, 19-20).
Pentru a fructifica mai bine binefacerile asistenței sociale s-au luat
măsuri adecvate la întrunirile, simpozioanele, conferințele care au avut loc
în diferite perioade de timp și în urma discuțiilor s-au făcut pași mari ăn
această direcție iar Sfântul Sinod hotărăște Întâlnirea din 17 – 19 septem –
brie 1997, aprobarea documentului privind problemele de asistență socială
rezultatul fiind comunicat conducătorilor eparhiali pentru a înlesni dezvol –
tarea activităților asistenței sociale, care ajută Biserica să fructifice mai mult
posibilitățile sale misionare de a fi aproape de credincioși în nevoi.
Religia creștină este, prin excelență, o religie a păcii (Efeseni 2, 14;
Romani 15, 33; 16, 20; I Corinteni 14, 33; I Tesalonicieni 5, 23) și a drep –
tății față de adevăr, dar și față de om, care este considerat a fi cea mai aleasă
ființă creată de Dumnezeu (I Corinteni 11, 1). Prin rațiune, voință și senti –
ment, omul are întotdeauna posibilitatea de a se ridica deasupra oricărei
ființe vii, putând în felul acesta să conlucreze cu Dumnezeu, spre binele
său, dar și al colectivității, căci „cel ce seamnănă cu zgârcenie, cu zgâr –
cenie va și secera, iar cel ce seamnăna cu dărnicie, cu dărnicie va și secera”
(II Corinteni 9, 6) însă cu o singură condiție, să nu vrea să se substituie lui
Dumnezeu și să se separe de El atunci când își pune capacitatea în lucru ca
328 ***, Liturghier , Rugăciunea Înainte de Împărtășanie a Sfântului Vasile cel Mare,
Editura IBMBOR, București, 2000, p. 320

140
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimsă pară o ființă divină. Orice ființă umană creată după chipul și asemănarea
lui Dumnezeu (Facerea 1, 27) este fiul Lui. Biserica crede, că orice om
păcatos poate fi recuperat, dar pentru aceasta are nevoie de păstori devo –
tați (II Corinteni 10, 4) care mereu să plece în căutarea oii pierdute. Toate
aceste motivații justifică în mod cert, necesitatea propovăduirii Evangheliei
lui Hristos de către slujitorii Bisericii Ortodoxe, în mijlocul deținuților care
execută în unitățile penitenciare o pedeapsă pentru faptele lor.
Programul cultural – educativ din unitățile penitenciare contribuie în
cea mai mare măsură la menținerea permanentă a unui climat de ordine
și disciplină în rândul deținuților, prin diminuarea tensiunilor sufletești și
crearea în același timp a unor premise concrete în procesul resocializare
și reintegrare socială a acestora după punerea lor în libertate. Dar, pentru
o bună evanghelizare au fost elaborate conferințe, simpozioane, întruniri,
la național dar și internațional (european).
Eforturile susținute de memebrii Bisericii se văd în împliniri și perspec-
tive de viitor și noi speranțe de viață sănătoasă și pașnică. Biserica Ortodoxă
Română este o biserică națională fapt care a făcut-o să slujească năzuințele
poporului din sânul căruia s-a născut. De aceea, slujirea ei nu a putut ocoli
marile momente ale afirmării demnității naționale a poporului român dar
nici problemele care s-au ivit în înscrierea națiunii române între națiunile
europene, în special de la 1848 încoace. Așadar, ultimul secol și jumătate din
istoria Bisericii noastre are o importanță cu totul deosebită. Pe de o parte,
Biserica a trebuit să susțină, prin unitatea de credință (I  Tesalonicieni
1,  10), unitatea națională a românilor, pe de altă parte, Biserica a avut
rolul de a lupta contra secularismului pe care modernitatea europeană l-a
adus în viața românilor. Părintele Profesor Doctor Dumitru Stăniloae,
afirma adeseori că ultimul secol și jumătate pentru români nu a însemnat
întotdeauna un progres cultural și spiritual, întrucât adeseori economicul și
susținerea industrializării României au făcut să fie neglijate dimensiunile
morale și religioase ale actelor și manifestărilor civice. Din această cauză,
evenimentele care au avut loc în decembrie 1989 ne prilejuiesc o analiză
a celor întâmplate în perioada comunistă329.
329 Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica și mistica,
Editura IBMBOR, București, 1992, p. 12

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice141Secularizarea a însemnat o deposedare a Bisericii naționale de daniile
pe care de-a lungul veacurilor domnitorii le-au făcut Bisericii, pentru ca
aceasta să-și poată întreține instituțiile ei de asistență socială, cum ar fi
epitropiile spitalelor și ale așezămintelor de îngrijire a bătrânilor, care
au fost înființate pe lângă mănăstiri. O nouă împlinire a ultimilor ani a
fost înființarea asistenței religioase sociale în vederea sprijinirii văduvelor
(I Corinteni 7, 8), a familiilor neajutorate, a orfanilor (II Corinteni 8, 14) și
săracilor (II Corinteni 8, 4-9) creștini ortodocși, de toate limbile. Asistența
socială este o încercuire bună a stării ei, pe de o parte toate încercările de a
distruge sacralitatea misiunii Bisericii, iar pe de altă parte de a monitoriza
acțiunile filantropice care sporesc anual și sperăm să-și atingă scopul acela
de a ajuta toate categoriile defavorizate și sufocate de sărăcie. Intervențiile
sunt promte și doar rezultate satisfăcătoare în lucrarea de stopare a sărăciei
și a actelor de violență și alte fenomene sociale. În zilele noastre misiunea
bisericească este sprijinită de felurire acțiuni umanitate benefice pentru
oamenii cu probleme financiare și părăsiți de rude și prieteni. În cadrul
acestor acțuni organizate sau spontane se înscrie și apostolatul social care
trebuie privit ca pe o mucenicie asumată și nu ca pe un servilism docil,
ceea ce ne-ar putea ajuta să vedem și noblețea atâtor slujitori ai Bisericii
care au putut ajuta și pe alții să reziste în fața agresiunilor de tot felul din
partea autorităților comuniste.
Din istoria creștinismului, aflăm că acesta a făcut din muncă o datorie
a vieții de vreme ce numai cel ce muncește are dreptul să mănânce, pretin –
zând o dreaptă retribuire a ei, căci vrednic este lucrătorul de plata sa. În
aceste condiții activitatea socială a Bisericii privită, în desfășurarea ei isto –
rică se caracterizează prin aceeași afirmare a personalității morale a indi –
vidului pe temeiul adevărului și moralei creștine. Mărturiile Biserici și
Sfinților Părinți ne îndreaptă luarea aminte spre lumina cunoștinței noastre,
a faptelor noastre, spre această lumină lăuntrică ce îl preschimbă pe fiecare
creștin ortodox într-o făclie care luminează necontenit, prin fapte bune,
prin iubire de semeni, prin ajutorarea săracilor, a orfanilor, a bătrânilor, a
osândiților din penitenciare. Aceasta este nu numai o îndatorire a tuturor
creștinilor, dar mai cu seamă o mare bucurie misionară, o mângâiere și
o mulțumire a sufletului, neîntrecute de nici o altă desfătare pământească.

142
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimSau prin comparație putem spune că muzica ritualului liturgic cu semni –
ficația ei cu totul specială330, prin claritatea muzicii, dă, de asemeni, o alta
stare sufletului de înălțare și fericire duhovnicească.
De la întemeierea ei și intrarea ei în istorie, Biserica i-a îndemnat
mereu pe creștini, pe tineri care sunt râvnitori să săvârșească aceste
frumoase fapte de milostenie, dar și să organizeze prin parohii și să
meargă duminicile prin penitenciare, la azilele de bătrâni, la centrele de
plasament, etc., și în alte așezăminte, în care se desfășoară asistență socială a
Bisericii pentru ca să-i cerceteze pe frații noștri de acolo. În toate timpurile
Biserica a  trebuit să ia poziție față de problemele sociale și pentru alte
considerațiuni, mai înalte decât vreun interes ori plăcere de a răspunde
la dorințele sau rugămințile celor devotați doctrinei sale. Între cauzele
generale care au dat naștere acțiunii moderne a creștinismului pe plan social,
este și necesitatea Bisericii de a acționa contra socialismului ce devenea din
zi în zi tot mai materialist, anticreștin și de a împiedica prin acțiunea sa
înrolarea poporului muncitor sub flamura roșie a lui Antihrist331. Deși a
trecut regimul comunist, mentalitatea sa atee a rămas. Trebuie precizat că
lucrarea socială susținută cu multă seriozitate de preoți nu o înlocuiește pe
cea făgăduită de comuniști, ci caută să răspundă unor cerințe ale societății
în care trăim, societate compusă din cei care sunt botezați în Hristos și-L
mărturisesc (II Tesalonicieni 1, 10-12).
Această lucrare de asistență socială susținută și promovată de Biserică,
acest Apostolat social, e cu totul altceva decât asistența socială promovată,
iar apoi abandonată de către regimul comunist. Asistența socială nu se
limitează numai la nevoile interioare ale Bisericii noastre, ci ea contribuie la
deschiderea Ortodoxiei românești către toate Bisericile din lume. Pe acest
drum de slujire a Bisericii lui Hristos (Efeseni 4), a refacerii unității ei,
mergem de mult timp. La fiecare simpozion, întâlnire, conferință, din țară
și de peste hotare, insistența slunitorilor noștri se simte la apropiere și
pregătire în vederea realizării unității creștine. Se vorbește azi de înnoire,
330 Î.P .S. Teodosie Petrescu Arhiepiscopul Tomisului, Cântarea de cult și Sfânta
Scriptură , Editura Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2008, p. 10
331 Sfântul Nicolae Velinirovici , Răspuns la întrebări ale lumii de astăzi , vol. II, în
Scrisori misionare , traduse de Adrian Tănăsescu – Vlas, Editura Sofia, București, 2003,
p. 255

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice143primenire, adaptare, reevaluare, regândire, orientarea vieții bisericești, astfel
încât ea să devină mai eficace și mai relevantă pentru societatea de azi.
Întreaga viață bisericească și a instituțiilor, are nevoie de înnoire potrivit
unei viziuni considerate și coerente. Înnoirea înseamnă a fixa noi perspective
și instituții de lucru pastoral, misionar, cultural, social, de care are nevoie
socie tatea. Biserica are misiunea să interpreteze Evanghelia unică a lui
Hristos (I Corinteni 3, 9-10) în fiecare timp și loc.
Din totdeauna Biserica n-a fost indiferentă față de influențele secu –
larismului și ateismului, dar ea n-a avut libertatea să organizeze programe
de educație religioasă pentru adulți care să răspundă acestor influențe.
Formarea creștină a copiilor, integrarea tinerilor în viața parohiilor, difu –
zarea Bibliei în rândul laicilor, toate aceste fiind acum în atenția preoților332.
Acordarea asistenței religioase în penitenciare constituie o îndatorire
pastoral – misionară a Bisericii întemeiată pe învățătura, tradiția, canoanele
și legiuirile ei bisericești, în virtutea cărora, începând cu data de 1 iulie 1990,
această activitate a fost reluată în penitenciarele din România. Prezența
și activitatea preoților în penitenciare răspunde cerințelor spirituale și de
îndreptare a persoanelor care execută pedepse privative de libertate, iar
Ministerul Justiției a aprobat înființarea unor posturi în care să fie înca –
drați preoții care acordă Asistență religioasă de recuperare a acestora din
punct de vedere spiritual. Pe baza experienței acumulate, privind acordarea
Asistenței Religioase în penitenciare, Biserica a avut un rol important în
istoria poporului nostru, precum și faptul că religia ajută la îndreptarea celui
ce a încălcat legile divine și cele omenești, în acord cu prevederile generale
ale Constituției României referitor la drepturile și libertățile fundamentale
ale cetățenilor, între Patriarhia Română și celelalte instituții ale statului333.
Viața de comuniune a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos, în Duhul
Sfânt este de fapt modul de viață creștină în Biserică (I Corinteni 2, 12;
Galateni 3, 14), și care se exteriorizează prin acte de credință, prin parti –
ciparea la aceleași Sfinte Taine și Sfintele slujbe săvârșite de cei investiți
să o facă. Comuniunea concretă a oamenilor este așadar Biserica cea vie a
celor care cred în Hristos și trăiesc potrivit învățăturilor Lui.
332 Pr. Prof. Ion Bria , Înnoire , în B.O.R. , anul CX (1992), nr. 1-3, p. 47-48
333 Pr. Capelan Olivian Pop, Misiunea preotului capelan în unitatea penitenciarelor ,
Editura Ando Tours, Timișoara, 1998, p. 335

144
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimMenirea Bisericii este aceea de a realiza unirea oamenilor „Căci
precum trupul este unul și are multe mădulare, iar toate mădularele trupului
multe fiind, sunt un trup, așa și Hristos. Pentru că într-un Duh ne-am
botezat toți ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi,
și toți la un Duh ne-am adăpat” (I Corinteni 12, 12-14). Dar fiecare
mădular își are cinstea și locul lui în trup. După aprecierile specialiștilor
Biserica este trupul sobornicesc, comunitar sau social al lui Hristos „Iar
voi sunteți Trupul lui Hristos și mădulare fiecare în parte” (I Corinteni
12, 27). Iar Hristos ne spune „Fiul Omului n-a venit să fie slujit, ci ca
să slujească” (art. 20, 26 – 28). De aceea, cine slujește omului, slujește lui
Dumnezeu, care vrea unirea între oameni pentru a trăi ca frații. În aceste
condiții acționează, credința neclintită în programul uman, în triumful
dreptății și al libertății, care are un caracter metafizic fiind proclamată și
susținută de toți umaniștii din toate timpurile și din toate locurile. Există
sisteme politice în care Statul este separat de Biserică, în care autonomia
Bisericilor este maximă; reglementările privind libertatea religioasă sunt
minime; asistența și catehizarea religioasă nu sunt obligatorii sau nu
sunt posibile pentru cei care se găsesc în forțele armate, spitale, azile; în
unele din aceste țări se interzice prin lege ora de religie în învățământul
public334. Realitatea creștină ne arată că procesul de organizare, funcționare
și consolidare a Statului de drept și de constituire a societății civile este în
curs de desfășurare. În această situație temeiurile, trăinicia și legitimarea
marelui sistem social – politic vor depinde de idealurile, de ideologiile care
vor sta la baza lui și de forțele sociale și politice care le vor susține libertatea,
democrația, laicitatea, valorile drepturilor omului, libertatea religioasă,
alte valori ale societății democratice se pot completa în mod armonios cu
normele și valorile promovate de subiecții vieții religioase335. De exemplu,
pentru deținuți, asistența religioasă îi poate deștepta la o nouă viață. Prin
mărturisirea păcatelor, deținutul a ajuns să opereze în inima sa un început
de separație între el și păcat. Prin mărturisirea sinceră, verbală, penitentul
334 Ilie Fota, Starea actuală și perspectivele relațiilor stat – subiecți instituționalizați ai
vieții religioase în România , în B.O.R. , anul CXV (1997), nr. 7-12, p. 222
335 Ibidem , p. 227

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice145s-a redeșteptat la o nouă viață. La fel și pentru copiii din orfelinate cărora
li se vor deschide noi perspective și vor vedea altfel viața pe care o trăiesc.
În contact cu slujitorii Bisericii bolnavilor din spitale li se va alina durerea,
iar pentru militari dorul de casă. Este adevărat că trebuie parcurs un drum
lung și cu multă răbdare până să dovedească îndreptarea deținutului,
întărirea copiilor și a bolnavilor, precum și tăria militarilor, spre bine, spre
a face fapte bune și vrednice de urmat. De exemplu, pentru deținut, acesta
trebuie lămurit în spiritul teologie pauline în primul rând să înțeleagă ce
este păcatul și ce este virtutea. Prin mărturisirile la duhovnic penitentul este
ajutat să-și restabilească echilibrul și armonia vieții sufletești. Celor căzuți
în păcatul hulei și al blasfemiei trebuie să li se facă cunoscut că în Vechiul
Testament abaterea lui se pedepsea cu moartea (Levitic 24, 16); celor
desfrânați să li se arate că sunt vinovați că pângăresc Legea dumnezeiască
(Levitic 20, 10); iar cei ucigași să știe că insultă creația lui Dumnezeu, etc.
În scopul recuperării, o cale importantă spre îndreptare o constituie
lucrarea preotului de a mustra, a mângâia și încuraja pe cel păcătos să se
depărteze de starea sa morală deplorabilă. Dacă pe de o parte păcatul își
are urmările lui neplăcute, pe de altă parte trezește în om dorința lui de
îndreptare. Așa cum a procedat tatăl pentru fiul risipitor când l-a văzut
revenindu-și în fire (Luca 15, 20 – 24). La fel și duhovnicul trebuie să fie
un bun părinte, căci el aduce în fața acestor persoane lumina cunoștinței
Evangheliei, și în același timp trebuie să dobândească de la el libertatea
de păcat, întărirea voinței, adică încordarea forțelor sufletești și trupești
pentru virtute336. Prin săvârșirea păcatului credinciosul se îndepărtează de
lumina preceptelor morale și se afundă în întunericul răutăților. El merge
din rău în mai rău în cât pierde în mod cert drumul hărăzit către ținta pe
care i-a hotărât-o Creatorul. De aceea lumina Bibliei nu trebuie pusă sub
obroc, ci așezată în sfeșnic, pentru ca să lumineze și să învioreze întreaga
ființă umană „Ia seama ca lumina din tine să nu fie întuneric” (Matei 6, 23)
spune Mântuitorul în privința cultivării conștiinței morale, pentru ca să
fie realmente îndreptarul just al gândurilor și acțiunilor noastre. Pe bună
dreptate religia creștină ajută pe creștin să-și formeze eul său moral și social
336 Pr. capelan Olivian Pop, op.cit ., p. 295

146
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimdezvoltând în om iubirea de Dumnezeu și de oameni. Ea îi dă tăria să
se învingă pe el (deținutul, bolnavul, bătrânul, copilul orfan), să învingă
pornirile rele din el, ea cultivă respectul pentru persoana și bunul aproapelui,
și dă răspuns diferitelor întrebări cu care se confruntă. Lumina morală
trebuie să fie conectată la lumina lui Hristos și reprezintă controlul nostru
moral, baza de susținere a acțiunilor noastre, temelia credinței și a faptelor
noastre. Trebuie să se pună la dispoziția umanității tezaurul de credință al
Bisericii. Creștinismul trebuie să îmbogățească și să activeze lupta pentru
apărarea păcii, pentru binele nostru și al comunității. În aceste condiții
ca buni creștini trebuie să avem toți un simț de responsabilitate înaintea
lui Dumnezeu, a oamenilor de pretutindeni, a generațiilor viitoare. De
asemenea se cuvine să punem în slujba păcii tezaurul Evangheliei. Să ne
silim toți în lucrarea pentru fericirea tuturor oamenilor337, deoarece păcatul
aduce neplăcere.
În duhul Epistolelor pauline preoția (I Corinteni 4, 1) este lucrarea
cu puterea lui Dumnezeu, prin care trăim în sfințenie cu ajutorul darurilor
Sfântului Duh, pe care le primim prin Biserică, împăcați cu Dumnezeu și
uniți toți în Trupul lui Hristos338. Misiunea preotului în mijlocul credin –
cioșilor este aceea de de a lucra la desăvârșirea și sfințirea omului, având
posibili tatea de a aduce în sufletele credincioșilor aceea putere a Duhului,
care liniștește sufletul de tulburările și grijile lumii. Această „trezire” a
conștiinței de sine a omului este un act sinergic, deci o conlucrare a omului
cu harul lui Dumnezeu. Așadar, educația religioasă nu trebuie să țină cont
doar de fundamentele antropologice pe care le reprezintă „chipul” sau
„icoana” lui Dumnezeu ca Tată și de idealul desăvârșirii creștine la care ne-a
chemat Hristos, ci și de colaborarea omului cu harul lui Dumnezeu pentru
a realiza îndumnezirea sa, adică unirea cu Dumnezeu. În caz contrar, omul
riscă să rămână „un mormânt” departe de Dumnezeu.
Omenirea de azi trăiește o eră de evenimente cruciale, care angajează
însăți viața și viitorul ei, când toate popoarele de pe pământ doresc pace,
libertate, dreptate, egală îndreptățire la bunurile pe care le făuresc oamenii
337 Teoctist, Mitropolitul Moldovei și Sucevei , op. cit., p. 117
338 I.P .S. Teodosie Petrescu, Cartea Paslmilor …, op. cit ., p. 54

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice147și la bogățiile pe care Dumnezeu le-a semănat pe pământ, într-un cuvânt
dornici ca să trăiască fericiți. Putem a atinge această stare un rol major îl
are Biserica și slujitorii ei, care nu pot să stea pasivi și să nu înțeleagă aceste
năzuințe pe care Însuși Dumnezeu le-a sădit în inimile oamenilor și le-a
statornicit ca obiective ale slujirii Bisericii Sale. Domnul a așezat Biserica
în lume și i-a încredințat misiunea apostolică de a mărturisi și a evanghe –
liza pe oameni indiferent de naționalitate, rasă, pături sociale etc., „Lumina
omului când este atinsă de lumina divină devine inima lumii și comunică
lumină, descoperă lucrurile și ființele în adevăratul lor hristic”339.
339 Pr. Dr. Olivier Clement, op. Cit. , p. 202

148CAPITOLUL IV
PROVOCĂRILE LA CARE
ESTE SUPUSĂ FAMILIA ÎN
LUMEA CONTEMPORANĂ
IV . 1. Trăsături generale ale societății
secularizate
Lumea contemporană este confruntată de două concepții „teolo –
gice” diferite. Prima este specifică majorității lumii creștine și este
cunoscută sub numele de deism, fiindcă elimină pe Dumnezeu din creație
și îl închide într-o transcedență inaccesibilă, iar cea de-a doua este specifică
religiilor orientale, hinduism sau budism, care confundă în chip panteist
Divinitatea cu creația340. Consecințele acestor concepții eronate sunt grave.
Deismul a subminat bazele spiritualității creștine, orientând omul mai mult
către valorile materiale decât spre cele spirituale, cât și panteismul care
împiedică omul să acționeze pentru transformarea naturii, fiindcă natura se
confundă cu Divinitatea și are caracter sacru, opunându-se progresului341.
Teologia răsăriteană afirmă prezența lui Dumnezeu în imanența crea –
ției prin lucrările sau energiile Sale necreate și veșnice și scoate în evidență
340 G. K. Wieck, Christian Education in a Secular Society, Fortress Press, Mineapolis,
1970, p. 49 – 50.
341 Pr. Prof. Dumitru Popescu, Teologie și Cultură , Ed. IBMBOR, București, 1993,
p. 77.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice149transcedență absolută a lui Dumnezeu în raport cu creația. Potrivit gândirii
ortodoxe lumea materială dobândește o semnificație spirituală, deoarece
omul descoperă în creație nu numai materie, ci și capacitatea de a o trans –
figura în Hristos, iar omul dobândește un caracter de persoană deoarece
a fost creat după chipul lui Dumnezeu personal, Treime și comuniune
de iubire342. Inițial, noțiunea de secularizare a avut o conotație juridică,
semnificând trecerea unei persoane de la statutul de cleric la statutul de laic
sau trecerea bunurilor bisericești din proprietatea Bisericii în proprietatea
Statului.
Din punct de vedere istoric, termenul „secularizare” a fost întrebuințat
pentru a desemna exproprierile de terenuri ale Bisericii, spre a fi împăr –
țite diferitelor principate ca urmare a tratatului de la Westphalia (1648)343.
În același sens este folosit termenul și în Principatele Române în anul 1864,
atunci când domnitorul Alexandru Ioan Cuza promulga Legea secularizării
averilor mănăstirești. Spre sfârșitul secolului al XlX-lea și începutul seco –
lului al XX-lea, s-a conturat și un sens cultural al aceste noțiuni, exprimând
procesul de emancipare al vieții moderne sub aspect economic, politic,
științific, filosofic, de sub tutela bisericii. Procesul de secularizare în sens
cultural a început odată cu Renașterea, când științele s-au eliberat treptat
de metafizica teologică, constituindu-și universul lor științifico-tehnice
și un limbaj simbolic.
Fenonemul secularizării este și un fenomen cultural, deoarece cauzele
care îl produc sunt și ele de ordin cultural, dar ținând cont de faptul că
întreaga cultură europeană are ca izvor religia creștină, secularizarea este
și o consecință a relativizării credinței creștine, pentru că ea eliberează pe
om de puterile și constrângerile lumii344. Cauzele religioase sau teologice
care au favorizat apariția și alimentează dezvoltarea secularizării sunt mai
întâi ereziile care au apărut în sânul creștinismului și folosirea exclusivă a
rațiunii în interpretarea Revelației dumnezeiești și în formularea învățăturii
de credință sau a doctrinei345. Ereziile au alterat adevărul de credință și au
342 Idem, Ortodoxie și contemporaneitate, Ed. Diogene, București, 1996, p. 189 – 198.
343 IPS, Antonie, Plâmădeală, Biserica slujitoare , teză de doctorat, București, 1972, p. 148.
344 Pr. Ștefan Buchiu, Ortodoxie și secularizare, Ed. Libra, București, 1999, p. 72.
345 Ibidem, p. 81.

150
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimacordat întâietate concepțiilor pur umane față de tainele divine descoperite;
omul era așezat în locul lui Dumnezeu și rațiunea înaintea credinței.
Ereticii primelor secole ale creștinismului aveau un exces de filosofare
din dorința de a raționaliza taina lui Dumnezeu. Ei nu se puteau elibera
de sub influența diferitelor sisteme filosofice necreștine în încercarea lor
de a împăca adevărul Revelației dumnezeiești aflat în Sfânta Scriptură și
Sfânta Tradiție cu ideile lor filosofice346. În aparență era un demers teologic,
dar practic era pur filosofic. Revelația era făcută dependentă de filosofie și
de cultura unui anumit timp și spațiu, alterând mesajul evanghelic, în loc
să urmărească încreștinarea culturii și spiritualității popoarelor respective
prin întruparea în ele a miezului de foc al Revelației347. Sfântul Vasile cel
Mare atrăgea atenția eunomienilor că „speculațiile lor ascund un triumfalism
intelectual care nu cadrează cu apofatismul, cu evlavia Bisericii”348, iar
Sfântul Grigorie Teologul vorbea despre necesitatea filosofării în interiorul
limitelor credinței349.
Secularizarea este rezultatul luptei culturii fără Dumnezeu împo –
triva Bisericii. Biserica a căutat să sacralizeze și să-și extindă autoritatea
ei asupra lumii, iar cultura apuseană, începând cu renașterea și sfârșind cu
iluminismul și revoluția franceză a dat naștere la secularizare care tinde la
emanciparea omului de sub autoritățile religioase. Secularizarea a mutat
centrul de gravitație al vieții și culturii de la Dumnezeu la om, adică s-a
trecut de la teocentrism la antropocentrism. Părăsind Rațiunea divină
pentru a se pleca în fața propriei rațiuni aureolate de nimbul autonomiei,
iluminismul avea convingerea că deține secretul cunoașterii și secretul de
a domina lumea. Știința a concentrat atenția omului contemporan asupra
lumii obiective în detrimentul lumii subiective, ignorând viața interioară
a omului, lăsându-l pradă unor forțe iraționale. Iluminismul a proclamat
știința ca mijloc prin care omul poate domina lumea. Astfel s-a ajuns la
346 Olivier Clement, „Creștinătate, secularizare și Europa”, în Diac. Ioan I. Ică Jr și
Germano Marani, Gândirea socială a Bisericii. Fundamente, documente, analize, perspective,
Ed. Deisis, Sibiu, 2002, p. 509 – 510.
347 Ibidem, p. 510.
348 Pr. Prof. Dumitru, Popescu, Diac. Asist. Doru Costache, Introducere în dogmatica
ortodoxă , Ed. Diogene, București, 1997, p.67.
349 Ibidem , p.67

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice151o adversitate între omul de știință și natură350. Claude Bernard spunea că:
„marea greșeală a științei în epoca noastră este de a fi aderat la un poziti –
vism negator al oricărei metafizici, atunci când omul nu se poate lipsi nici
de metafizică și nici de religie”351. Deci apariția secularizării nu se dato –
rează numai confruntării dintre Biserică și cultura occidentală ci și acțiunii
culturii care a încercat întoarcerea la valorile antichității, al căror principiu
era dat prin aforismul „omul este măsura tuturor lucrurilor” (Protogaras).
Această emancipare în domeniul filosofiei și al științelor începută în secolul
al XVI-lea odată cu Renașterea, atinge apogeul în Epoca Luminilor din
sec. al XVII-XVIII-lea352.
Iluminismul este numit epoca Rațiunii, deoarece numai gândirea
umană constituie singurul izvor al cunoașterii conform postulatului „cogito
ergo sum” al lui Descartes. Rațiunea umană este considerată ca fiind natu –
rală, derivând din ordinea naturală și socotită a fi independentă de normele
și postulatele tradiției. Revoluția franceză este expresia violentă a ideologiei
iluministe, producând schimbări în plan filosofic și cultural. Din secolul
al XVII-lea religia este definită ca un sistem de obiceiuri și credințe, iar
credința creștină reprezintă de acum înainte una din religiile lumii353.
Superioritatea creștinismului asupra altor religii va deveni, progresiv,
o noțiune relativă. Toate religiile vor fi situate pe picior de egalitate.
Relativizarea creștinismului a avut consecințe grave asupra culturii și spiri –
tualității provocând o scădere a credinței și religiozității. Nici epoca lumi –
nilor, pe plan filosofic, nici Renașterea pe plan cultural, n-ar fi devenit surse
ale seculariăarii, dacă nu ar fi avut loc Reforma pe plan teologic354. Lumea
350 Ernst Cassirer, Filosofia luminilor, trad. Adriana Pop, Ed. Paralela 45, București,
2003, p. 5.
351 Alexandru Mironescu, Certitudine și adevăr , Ed. Harisma, București, 1992, p. 32.
352 Métropolite Daniel Cibotea, Philosophie des Lumières et lumière de la Philocalie.
Raison autosuffisante et raison orante au XVIIIe siècle, în Iluminism și isihasm – Aufklärung und
Hesychasmus , Documentele Simpozionului internațional „Iluminism și Isihasm”, Centrul
Cultural-Pastoral „Sf. Daniil Sihastrul”, Durău, 5-7 septembrie 2001, Ed. Trinitas, Iași,
2006, p. 50.
353 P . Harrsion, Religion and the Religions in the English Enlightenment , Cambridge
University Press, Cambridge, 1990, p. 133.
354 Ibidem, p. 133 – 134.

152
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimmodernă a respins dominația Bisericii și s-a secularizat, devenind conști –
entă de autonomia realităților sociale și culturale. „Ruptura cu Biserica
a devenit vizibilă și s-a instituționalizat în sec. al XlX-lea și al XX-lea”.
Biserica și societatea s-au separat definitiv datorită celor trei curente și
anume: Reforma care oferă predestinația, Renașterea cu umanismul
neopăgân, iar Iluminismul aduce scientismul nelimitat, toate având la bază
un antropocentrism arogant și periculos. „Acest divorț între Biserică și lume
(concretizat în Franța prin separarea Bisericii de Stat) a provocat efecte
care sunt sursa crizei morale actuale”355. Ca urmare a acestui divorț Biserica
s-a închis spontan în fața noutăților lumii emancipate și față de filosofia
modernă, absentând într-un moment important din istoria modernă când
au apărut majoritatea științelor umane de azi, care s-au născut într-un
climat materia list și ateu, reflectare a unui „scientism” al secolului trecut356.
Secularizarea marginalizează teologia în raport cu științele moderne
și Biserica creștină în raport cu instituțiile politice, economice, sociale și
culturale. Cultura secularizată sau iluministă orientează omul unilateral
spre lumea realităților pur naturale. Ea este bazată pe ruptura radicală
dintre lumea naturală și cea supranaturală, care subminează comuniunea
omului cu Dumnezeu și comuniunea dintre oameni pe care se bazează
familia creștină. Secularizarea este o consecință a relativizării credinței
creștine, pentru că ea eliberează pe om de puterile și constrângerile lumii.
Datorită rupturii radicale dintre lumea naturală și supranaturală, familia
creștină și-a pierdut suportul ei transcendent și sensul profund al comuni –
unii ei spirituale în Hristos și Biserică. Omul secularizat caută să înlocuiască
legile lui Dumnezeu și să îndepărteze Biserica din societate, înlocuindu-ie
cu o cultură secularizată. Secularizarea înseamnă constituirea unei vieți
personale și sociale fără o raportare la principiile fundamentale ale spiri –
tualității creștine. Mântuirea nu are sensul unei restaurări ontologice în
Hristos357. Omul nu s-a mai gândit la paradisul ceresc, convins că rați –
unea și știința îl vor ajuta să stăpânească natura. El a căutat să realizeze un
355 N. Hapson, A Cultural History of the Enlightenment , Pantheon, New York, 1968,
p. 214 – 216
356 Ibidem, p. 216.
357 Pr. Conf. Dr. Vasile Citirigă, „Taina omului și tragedia lui în epoca postmodernă”,
în O., nr. 3 – 4 / 2006, p. 27.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice153paradis pământesc cu ajutorul rațiunii și științei, a transferat cetatea sfântă
din lumea de dincolo în lumea de aici. Ea nu mai poate fi un dar al lui
Dumnezeu din cer ci rezultatul triumfului științei pe pământ358.
Secularizarea nu a reușit să suprime nevoia omului de Dumnezeu,
chiar dacă a deviat-o de la cursul său tradițional. La mijlocul sec. al
XlX-lea se poate vorbi de o nouă fază a secularizării care reafirmă moartea
lui Dumnezeu ceea ce a dus la o ruptură totală între creștinism și religie.
Această teorie este reprezentată de teologii Wiliam Hamilton și Thomas
Altizer care au publicat o lucrare împreună, intitulată Teologia radicală și
Moartea lui Dumnezeu359. Sentimentul nou al modernității care provine
din conștiința unui creștinism muribund a făcut ca romanticii să-și imagi –
neze moartea lui Dumnezeu cu mult înainte ca Nietzsche să-i acorde un
loc central în doctrina profetică a lui Zarathustra: „Moartea lui Dumnezeu
pentru Nietzsche reprezintă o afirmare a ateismului sau o atitudine nega –
tivă față de Dumnezeu. El spune: credința în Dumnezeul creștin a căzut
în desuetitudine”360 și susține faptul că acest declin al credinței creștine
are consecințe dramatice pentru existența omului, dar pentru cel care îl
înțelege este izvor de fericire: noi, filosofii și „spirite libere”, la vestea că
„Dumnezeu a murit” ne simțim iluminați ca în razele unei aurore361.
Implicațiile acestui mit romantic despre „moartea lui Dumnezeu” au
fost scoase în relief de Octavio Paz în cartea sa despre poezia modernă,
intitulată Copiii mlaștinii, el scrie: „Moartea lui Dumnezeu este o temă
romantică”. „Nu este filozofică, este religioasă: din punctul de vedere al
rațiunii, Dumnezeu ori există, ori nu există. Daca există, nu poate muri;
dacă nu există, cum poate muri cineva care nu a existat niciodată? Acest
raționament este valabil însă numai din perspectiva monoteismului și a
timpului rectiliniu și ireversibil din Occident. Cei vechi știau că zeii sunt
muritori; ei erau manifestări ale timpului ciclic și, ca atare, prindeau viață
din nou și mureau din nou (…). Dar Cristos a venit pe lume numai o
358 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Omul fără rădăcini, Nemira, București, 2001, p. 7.
359 Thomas Altizer , Wiliam Hamilton, La theologie radicale et la Mort du Dieu ,
Desclee de Brouwer, Paris, 1967.
360 Friederich Nietzsche , Așa grăit-a Zarathustra, trad. Victoria Ana Tăușanu, Ed.
Edinter, București, 1991, p. 10.
361 Ibidem, p. 10 – 11.

154
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimsingură dată, căci fiecare eveniment din istoria sacră a creștinismului este
unic și nu se repeta”362. Daca spui „Dumnezeu a murit”, anunți un fapt
irepetabil: Dumnezeu a murit pentru totdeauna. în limitele concepției
despre timp ca progresie lineară și ireversibilă, moartea lui Dumnezeu este
de negândit, pentru că moartea lui Dumnezeu deschide porțile incertitu –
dinii și iraționali tății. Există un dublu răspuns la aceasta: ironia, umorul,
paradoxul intelectual și, de asemenea, paradoxul poetic, imaginea. Ambele
apar la toți romanticii Cu toate că sursa fiecăreia dintre aceste atitudini este
religioasă, avem de-a face cu un fel aparte și contradictoriu de religie, de
vreme ce se bazează pe conștiința că religia este amăgitoare. Religiozitatea
romantică este nereligioasă, ironică; nereligiozitatea romantică este religi –
oasă, chinuită.363 Această afirmație filosofică o găsim și la Hegel care a reluat
tema teologică a răstignirii. Interpretarea dată de Hegel nu era „ateistă”,
„moartea lui Dumnezeu”, fiind considerată o etapă provizorie, punctul
final al negației antiteice când, prin efectul negării negației, Dumnezeu nu
rămâne prizonierul morții, ci revine în Sine și se confruntă în mod radical
în ființa Sa ca fiind Dumnezeul cel viu364.
Pe baza credinței în Hristos, creștinul își întemeiază existența sa în
Dumnezeu și devine „fiu al lui Dumnezeu”. Mântuitorul Hristos, Cuvântul
lui Dumnezeu întrupat, a deschis calea libertății omului în relația cu lumea
care este un dar al lui Dumnezeu și de aceea omul este responsabil față de
lume. în afară de Hristos, există o anumită „libertate” față de lume, însă
lumea nu mai este privită ca „dar”, ci ca un dat neutru, un simplu obiect de
cercetare pentru om. Friederich Gogarten numește această „libertate” ca
fiind autarhică, arbitrară, iar în raport cu lumea devine autoafirmare365. Când
omul își asumă libertatea lui Hristos, secularizare înseamnă „secularizarea”
lumii, iar când libertatea este asumată în afara lui Hristos, secularizarea
devine „secularism”, adică o realitate negativă care corespunde „secularizării
credinței” și „decreștinării lumii”. În cazul omului care își asumă libertatea
362 Octavio Poz, Children of the Mire, Harvard University Press, Cambridge, Mass,
1991, p. 45.
363 Ibidem, p.45 – 46.
364 Ibidem, p. 46.
365 Friederich Gogarten, Despair and Hope for Our Time, translated by Thomas
Wieser, Pilgrim Press, Philadelphia, 1970, p. 29.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice155lui Hristos, omul trăiește o responsabilitate „filială” față de lume înaintea lui
Dumnezeu: iar în a doua situație omul este responsabil față de lume numai
în fața propriei sale conștiințe. Gogarten spune: „Orice responsabilitate este
un răspuns. Aceasta înseamnă că responsabilitatea nu se poate manifesta
în plenitudinea sa autentică decât acolo unde există cineva al cărui cuvânt
mă cheamă să fiu responsabil și căruia eu îi răspund prin angajamentul pe
care-l așteaptă de la mine”366. Secularizarea indică o acțiune în desfășurare,
un proces continuu, cu implicații ce se cer explicate și evaluate în funcție
de circumstanțe, iar secularismul desemnează efectul sau consecințele
acestei acțiuni. Teologul anglican Arnold Leon susține că secularizarea
constă în procesul istoric prin care lumea este de-divinizată. El considera
secularizarea ca fiind adecvată aceste ere, care se împotrivește mântuirii
și lui Dumnezeu, ceea ce scoate în evidență aspectul negativ al acestui
concept367. La polul opus, Harvey Cox încearcă să explice secularizarea în
funcție de latura pozitivă a fenomenului: „Secularizarea implică un proces
istoric, aproape sigur ireversibil, în care societatea și cultura sunt eliberate
de tutela controlului religios și de concepțiile metafizice și închise despre
lume”368. Teologul Cox consideră că secularizarea își are rădăcinile în însăși
credința biblică, enumerând trei evenimente biblice care, după părerea sa,
conduc la o concepție secularizantă: Creația, Exodul și Legământul de pe
Muntele Sinai. Harvey Cox definește astfel secularizarea: Lumea a devenit
datoria primordială a omului și a responsabilității sale. Omul contemporan a
devenit cosmopolit. Lumea a devenit cetatea sa și cetatea a luat dimensiunile
lumii. Progresul prin care s-a realizat acest lucru se numește secularizare.
El plasează procesul de secularizare în contextul urbanizării, care constituie
pentru el calea de interpretare a acestui fenomen369. Efectele secularizării
se vad în abandonarea valorilor tradiționale, societatea modernă fiind mai
permisivă iar constrângerile sociale se relaxează. „Urbanizarea conferă
vieții sociale o structură în care diversitatea se află pe primul plan, odată
cu abandonarea tradițiilor. Ea crează un orizont impersonal în care se
366 Ibidem , p. 126.
367 Arnold Leon, Secularization: Science without God?, SCM Press, London, 1967, p. 13
368 Harvey Gallagher Cox, The Secular City: Secularization and Urbanization in
Theological Perspective, MacMillan Press, New York, 1971, p. 33.
369 Ibidem, p. 34.

156
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimmultiplică relațiile funcționale. Ea dorește ca o anumită doză de toleranță
și de anonimat să înlocuiască sancțiunile morale”370.
E. Schillebeeckx (teolog catolic belgian) susține existența a patru
momente care au favorizat secularizarea și anume: Apariția unui impuls
cultural orizontal, împotriva tradiției verticale a teologiei augustiniene în
secolul al Xll-lea și al Xlll-lea; Introducerea de către Bellarmin a concep –
tului de „natură pură” la sfârșitul secolului al XVI-lea, care a dat omului un
sens și un destin în el însuși, diferit de sensul și destinul său supra natural;
Reforma, care, negând posibilitatea de a vorbi despre Dumnezeu în cadrul
sferei raționale, a lăsat lumea la secularizarea ei; Afirmația lui Kant că
Dumnezeu este un „ideal transcedental” care nu poate fi nici dovedit, nici
negat prin datele empirice371.
Pornind de la un text din Epistola l-a către Corinteni (3, 21  – 23)
a Sfântului Apostol Pavel care spune că: „totul vă aparține, dar voi aparțineți
lui Hristos și Hristos lui Dumnezeu”, Friedrich Gogarten afirma că
mentalitatea modernă nu mai receptează în mod corect viziunea Sfântului
Apostol Pavel despre libertate și autonomie. Cuvintele Sfântului Apostol
Pavel nu limitează, ci întemeiază și dau un sens adevăratei libertăți și
autonomii umane. Autonomia omului nu este absolută, ci este participativă.
Lumea este „seculară”, iar omul este autonom în relație cu ea, în măsura în
care aparține lui Hristos. Teologul Friederich Gogarten susține că seculari-
zarea este un fenomen post creștin, „o consecință a credinței creștine”. El nu
a vorbit de o „teologie a secularizării”, ci de „secularizare” ca problemă
teologică. El atribuie acestui concept o dublă conotație: pozitivă și negativă.
Când autonomia este „participativă”, adică are o conotație pozitivă ea
conduce la „secularizarea” lumii și la „umanizarea” omului372. Atunci când
autonomia se transformă în afirmare egoistă de sine, are o cono tație negativă
și se opune credinței creștine și duce la secularism”, ceea ce transformă lumea
într-o realitate ultimă, omul crezând că poate trăi viața în plenitudinea sa373.
Mircea Eliade consideră că, una din trăsăturile specifice culturii
secularizate constă în tendințele ei antropocentrice, care închid pe om în
370 Ibidem, p. 35.
371 E. Schillebeeckx, God the future of Man , SCM Press, London, 1969, p. 149.
372 Friederich Gogarten , op. cit., p. 32.
373 Ibidem, p. 33.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice157propria lui imanență, opusă transcendenței. El spune: „Marile culturi ale
trecutului au cunoscut și ele oameni areligioși și nu este imposibil ca aceștia
să fi existat chiar și la nivelul culturilor arhaice. Dar numai în societățile
moderne europene omul asuma o nouă situație existențială: el se recunoaște
ca unic subiect și agent al istoriei și refuză orice apel la transcendență. Altfel
zis, el nu acceptă alt model uman în afara condiției umane, așa cum se lasă
ea descifrată în situații istorice diferite. Omul se realizează prin el însuși
și reușește să realizeze acest lucru doar în măsura în care se desacralizează
pe sine și desacralizează și lumea. Sacrul este obstacolul principal în calea
libertății sale. Omul nu va redeveni cu adevărat el însuși decât atunci când
se va demistifica radical. El nu va fi cu adevărat liber decât atunci când va
fi ucis ultimul zeu”374. Acest proces de desacralizare i-a permis omului să
stăpânească natura, prin știință și tehnologie, dar a pierdut propriul său
control cazând în ghearele unor forțe iraționale pe care nu le mai poate
stăpâni și care tind să destabilizeze cultura și religia. Criza spirituală fără
precedent în istoria umanității datorată culturii secularizate constă în faptul
că omul se gândește mai mult la sine însuși decât la Dumnezeu375. Această
criză avându-și temeiul atât în gândirea profană a secolului luminilor cât
și în cultura teologică creștină care a început să dea prioritate omului față
de Dumnezeu. Deci, criza spirituală se datorează deplasării centrului de
gravitație al Bisericii de la Dumnezeu întrupat, Hristos, la om, datorită
interpretării eronate a textului biblic (Mat. 16, 16)376.
Biserica Ortodoxă afirmă că Biserica nu este zidită pe om, ci pe
Dumnezeu întrupat, pe Hristos, Dumnezeu și Om, unicul Cap al Bisericii
văzute și nevăzute. Gândirea apuseană îl coboară pe Hristos în rândul unei
simple creaturi și astfel Hristos nu mai poate ridica omul deasupra legilor
naturale, fiindcă se face abstracție de natura divină a Mântuitorului. Astfel
creștinismul se transformă într-o religie secularizată și agresivă, interesată
în mod special de politică decât de spiritualitate377. Teologia patristică
374 Mircea Eliade, Sacrul și profanul, trad. Rodica Chira, Ed. Humanitas, București,
1992, p. 195.
375 Mitr. Hierotheos Vlachos, Secularismul. Un cal troian în Biserică , Ed. Episcopiei
Dunării de Jos, Galați, 2004, p.124.
376 Ibidem, p. 125.
377 Pr. Prof. Dumitru Popescu, Ortodoxie și contemporaneitate, p. 95 ș. u.

158
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichima ancorat divinitatea și umanitatea Mântuitorului în unitatea Fiului lui
Dumnezeu și a deschis omului calea spre asemănare cu Dumnezeu, care
duce la înnoirea și transfigurarea omului și cosmosului în Hristos prin
Duhul Sfânt. Fără suportul ei transcendent și imanent, familia în lumea
secularizată a rămas o entitate autonomă care crede că poate exista prin ea
însăși, fără ajutorul lui Dumnezeu. O astfel de familie autonomă, concepută
pe baze pur naturale și individuale este expusă dezintegrării378.
Lumea secularizată este marcată de o criză spirituală profundă, omul
se autoadoră și nu se orientează spre împărăția lui Dumnezeu. Centrul
omului modern este el însuși, negând transcendentul. în aparență gândirea
secularizată „l-a înălțat pe om” pe cel mai de sus piedestal al umanismului
arianizat dar în realitate a căzut în antropocentrism exagerat și a sfârșit în
idolatrie, politeism și gnosticism. Supralicitatea umanului a dus la devalori –
zarea lui379. Autodivinizarea a eșuat în nihilism devastator și dezumanizat,
omul devenind din chip al lui Dumnezeu, chip al diavolului, părăsind chipul
lui Dumnezeu, devenind sclav al păcatului și al morții. Omul secularizat
neagă ideea de Dumnezeu cât și sacralitatea omului și a lumii. Alexander
Schmemann spune că chiar dacă într-o anumită măsura înțelege semni –
ficația lumii în raport cu Dumnezeu, atribuindu-i Creatorului originea și
legile care guvernează întreaga creație, chiar dacă admite posibilitatea inter –
venției lui Dumnezeu în existența lumii, chiar dacă acceptă ideea supravie –
țuirii sufletului după moarte și încearcă a-și raporta la Dumnezeu aspirațiile
sale fundamentale, ca de pildă dreptatea socială, libertatea și egalitatea toate
acestea nu schimbă cu nimic secularizarea fundamentală a viziunii sale și
incapacitatea unei persepective sacramentale și epifanice asupra lumii380.
378 Pr. Prof. Viorel Sava, „Taina Nunții – aspecte liturgice, duhovnicești și pastoral
misionare”, p. 49.
379 Ilie Fonta, „ Starea actuală și perspectivele relațiilor Stat – subiecții instituționalizați
ai vieții religioase din România” , în B.O.R ., nr. 7 – 12 / 1997, p. 231.
380 Alexander Schmemann, Sacraments and Orthodoxy, Herder and Herder, New
York, 1965, p. 17 – 18. Din această perspectivă, poziția lui Schmemann se raliază celei a lui
Harvey Cox, care încearcă să analizeze secularizarea nu neapărat ca fenomen malign al civi –
lizației moderne și postmoderne, ci mai degrabă a demers ireversibil. Totuși, Schmemann
se distanțează de opinia teologului protestant, insistând asupra faptului că inexorabilitatea
secularizării nu poate fi atenuată decât prin împărtășirea continuă cu Sfintele Taine.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice159Familia este un fenomen natural cu un fundament spiritual trinitar.
Ea reflectă în constituția ei misterul Sfintei Treimi381. Bărbatul și femeia
prin căsătoria lor alcătuiesc o singură ființă după modelul dumnezeirii:
„Tatăl și cu Mine, Una suntem” (In 15, 9). Prin căsătorie familia caută
să depășească divizarea naturii după persoane pentru a adânci comuni –
unea dintre membrii ei, după chipul Treimii mai presus de fire. Un alt
fundament al familiei îl constituie Biserica lui Hristos, deoarece familia și
Biserica presupun unitatea trupului și identitatea specifică a persoanelor,
după chipul lui Dumnezeu în Treime. Familia secularizată este o familie
mutilată spiritual, care trăiește într-un orizont spiritual și cultural confuz
și mediocru, având obsesia confortului și a bunăstării materiale. Omul
modern este dependent de consum, iar preocupările sale esențiale sunt
legate doar de bunurile economice. Concepția sa despre lume este înte –
meiată pe informațiile percepției senzoriale, care duc la diminuarea
treptată a dimensiunii lui spirituale și la căderea în starea de animal civi –
lizat382. La omul modern totul se reduce la valoarea pur utilitară fiind
marcat la nivel spiritual de neputința de a simți cu adevărat prezența
personală și iubirea lui Dumnezeu, socotind că prezența Lui îi anulează
libertatea și de aceea nu mai simte nevoia acestei prezențe. Omul modern
nu are ca țel dobândirea mântuirii și aceasta nu are sensul unei restaurări
ontologice în Hristos383.
Familia trebuie să se spiritualizeze continuu și progresiv, fapt favo –
rizat și de nașterea copiilor, care sporesc în mod esențial comuniunea dintre
soți, prin responsabilitatea comună în care ei se unesc, deci adâncesc esența
căsătoriei, care fără copii se sărăcește de substanța spirituală interioară.
Soții devin în acest caz o unitate egoistă în doi, mai accentuat decît cel
de unul singur,pentru că un soț are în celălalt tot ce-i trebuie pentru a se
satisface în ordinea material-trupească și pentru a nu suferi de singurătate.
Prin copii, soții depășesc egoismul si se deschid spre alții, spre societate
381 ÎPS Serafim Joantă, „Misterul Sfintei Treimi reflectat în misterul persoanei
umane”, în O., nr. 3 – 4 / 2000, p. 6.
382 Pr. Prof. Vasile Răducă, „Familia între tradiție și modernitate”, în Ziarul Lumina
de Duminică, nr. 31 (248) / 2010, p. 6 – 7.
383 Pr. Prof. Dumitru Popescu, Omul fără rădăcini, p. 11 – 12.

160
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimîn general.384 Familia resimte procesul de secularizare prin toate funcțiile pe
care le îndeplinește în viața socială. Ea are și un fundament creațional sau
natural, potrivit voinței divine care a făcut bărbat și femeie, ca să viețuiască
împreună și să se înmulțească, deci, ea este dătătoare de viață, copiii repre –
zentând continuitatea existenței noastre.
Unitatea dintre bărbat și femeie nu este numai o unitate fiziologică
ci și spirituală, o unitate prin iubire, care sporește prin nașterea de prunci
și responsabilitatea față de lume, după porunca lui Dumnezeu. Din punct
de vedere religios familia reprezintă laboratorul de formare a copilului și
de descoperire a universului divino-uman. Copiii născuți și crescuți după
voia lui Dumnezeu, sporesc comuniunea dintre soți și deschid familia spre
societate care este locul unde copilul este educat și pregătit intelectual385.
Astăzi familia creștină se confruntă cu o criză economică, morală și spiri –
tuală ca urmare a declinului demografic al populației tinere, ca o consecință
a migrației, mutațiilor de ordin cultural care intensifică mentalitatea indi –
vidualistă exacerbată, mercantilă și nihilistă a omului postmodern386.
Criza economică produce sărăcie, șomaj și duce la creșterea violenței
și a delicventei juvenile. în România, criza familiei se manifestă în aban –
donul copiilor, abandonul părinților, în numărul mare de avorturi și divor –
țuri. Lipsa unui ideal și a valorilor creează în om sentimentul vidului, al
abandonului și al singurătății determinând mulți oameni să se refugieze în
practica drogului, violenței, sectarismului și a suicidului387. Omul modern
cu ajutorul științei și tehnologiei crede că poate domina lumea, dar fără
Dumnezeu pierde dimensiunea spirituală a propriei existențe. Lipsa spiri –
tualității îl lipsește pe om de lumea materială și-l antrenează în săvârșirea
păcatului, a violenței și în dobândirea puterii lumești388.
Prin puterea Sfântului Duh și acțiunea credinciosului în slujba seme –
nului. Spiritualitatea creștină cu mijloacele ei de purificare de patimi și
de împodobire cu virtuți, transformă patimile iraționale care alimentează
violența din ființa omului, în virtutea rațională a iubirii care-l ajută pe om
384 ÎPS Serafim Joantă , op. cit., p. 6 – 7.
385 Claudiu Dumea, Familia creștină, Ed. Sapientia, Iași, 2005, p. 39.
386 Ibidem, p. 13 – 14.
387 Diac. Drd. Claudiu Băzăvan, op. cit., p. 161.
388 Pr. Prof. Dumitru Popescu, Omul fără rădăcini, p. 89 ș. u.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice161să crească spiritual și moral spre comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii.
Cultura europeană modernă are șansa de a se ancora într-o hristologie
și antropologie autentic creștine, potrivit cărora omul poate fi înțeles și
interpretat doar din perspectiva Dumnezeului  – Om Hristos, Creatorul
și Arhetipul omului. Scopul familiei creștine este sfințenia, căutarea
Duhului389. Sfântul Serafim de Sarov susține că scopul vieții creștine
este câștigarea harului și darurilor Duhului Sfânt390. Atât timp cât scopul
familiei creștine este experierea conștientă și personală a Duhului Sfânt,
credinciosul se poate elibera de influențele impersonale nefaste ale tenta –
țiilor aceste lumi. Această experiere nu se împotrivește înțelegerii esențial
hristocentrice a Evangheliei și a Bisericii deoarece ea însăși este posibilă
doar în Hristos, adică prin împărtășirea de omenitatea îndumnezeită a
Mântuitorului lisus Hristos. Numai o astfel de trăire reflectă o înțelegere
personalistă fundamentală a creștinismului391.
Mesajul Bisericii către societatea secularizată este acela de a adăuga la
dezvoltarea ei istorică „dezvoltarea spirituală și morală a omului, capabilă
să ducă la transformarea violenței în iubire, prin Duhul Sfânt, pentru ca
omul să poată trăi în legătura comuniunii cu Dumnezeu și cu semenii.
Violența și puterea sfârșesc acolo unde începe comuniunea, pacea și iubirea
în Dumnezeu”392. Lumea actuală trebuie să se străduiască să caute împă –
răția lui Dumnezeu ce va să vină, să se reînnoiască spiritual, dar nu numai
pe o cunoaștere intelectuală a lui Dumnezeu, ci pe o întâlnire personală
cu Dumnezeu, pe experiența iubirii, păcii și bucuriei împărăției înteme –
iată pe coborârea Duhului Sfânt la Cincizecime, pe prezența Sa dinamică
și transfigurată în viața Bisericii, în viața fiecărui credincios. Biserica nu
trebuie să încerce să slujească așa cum o face societatea, ci în mod propriu,
bazat pe divino-umanitatea lui Hristos, prelungită în ea, împlinind o slujire
mântuitoare. Spiritualitatea ortodoxă se ocupă de mântuirea și transfigu –
rarea trupului, prin care omul e solidar cu semenii și cu întreg universul393.
389 Ibidem, p. 30.
390 Arhim. Dosoftei Murariu, Sfântul Serafim de Sarov. Viața, nevoințele și învățătu –
rile, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, 1999, p. 267.
391 Pr. Prof. Dumitru Popescu, Omul fără rădăcini, p. 91.
392 Idem, Ortodoxie și globalizare. Cultură globală și culturi particulare , p. 2.
393 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Spiritualitate pentru timpul nostru , în S.T., nr. 3 – 4 / 1992, p. 3.

162
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimOfensiva secularizării poate fi stăvilită cu ajutorul spiritualității, adică
trăirea în Hristos și Duhul Sfânt, în comuniunea neîntreruptă cu semenii,
uniți organic și sacramental în Biserica care a fost întotdeauna scopul
teologiei și teologhisirii sale sobornicești. Spiritualitatea ortodoxă urmă –
rește desăvârșirea credinciosului în Hristos, este unirea omului credincios
cu Dumnezeu, în Hristos. Desăvârșirea sau unirea omului cu Dumnezeu
este o țintă dar și un progres nesfârșit. Ținta spiritualității creștine ortodoxe
este trăirea stării de îndumnezeire sau participarea la viața dumnezeiască394.
Starea culminantă a vieții spirituale este starea omului credincios, ridicat
mai presus de puterile sale, nu prin sine, ci prin lucrarea Sfântului Duh,
Sf. Grigorie Palama spune: „Mintea noastră iese afară din sine și așa se
unește cu Dumnezeu, devenită mai presus de minte.” Teologia în relația cu
filosofia trebuie să păstreze o legătură neîntreruptă cu spiritualitatea creș –
tină, cu spiritualitatea Bisericii, ceea ce îi asigură o dimensiune duhovni-
cească și o apără împotriva secularismului contemporan. Spiritualitatea
este cea care „hrănește și încălzește” teologia și o ferește de intelectualism
exagerat395. Astăzi mai mult ca oricând omul are nevoie de o spiritualitate
de comuniune care este una din coordonatele majore ale spiritualității orto –
doxe alături de transfigurare. Una trimite la dogma Sfintei Treimi, cealaltă
la transfigurare. Spiritualitatea creștină își are sursa în Sfânta Treime, struc –
tură desăvârșită a comuniunii, ce orientează pe creștini, prin Duhul Sfânt,
spre creație, cu scopul ca în Biserică și prin Biserică, lumea să devină un
reflex al comuniunii trinitare.
IV . 2. Deviațiile morale contemporane
și terapia lor
Viața omului pe pământ are o finalitate de care creștinul trebuie să
țină cont și să fie conștient pentru a o urmări. Ea se manifestă concret
atat în propria lui trăire, cat și în relația cu Dumnezeu, cu semenii săi,
oamenii, cu societatea în care trăiește și cu întreaga creație. Creștinul din
timpurile noastre își urmărește scopul vieții sale într-un anume context
394 Ibidem, p. 4.
395 Mihail Diaconescu, Prelegeri de estetica ortodoxiei , în G.B., nr. 1 – 4 / 1997, p. 162.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice163social și cultural-spiritual, marcat de o societate deschisă, de globalizare
și mondializare cu toate mutațiile ce decurg de aici. Toți oamenii vor să
se bucure deplin de viață, în contextul dat, ținând cont sau nu de precep –
tele Evangheliei Mântuitorului nostru lisus Hristos: „Astăzi există, din
nefericire, un crescendo al trăirii biologice, a cărei preocupare proncipală
o constituie cele legate de hrană, îmbrăcăminte, plăcerile legate de viața
omului în trup, de plăcerile legate de sex cu tot cortegiul formelor și prac –
ticilor, unele cunoscute din antichitate, iar altele noi și foarte sofisticate
astăzi, care duc la degradarea ființei umane și a vieții omenești în general
si moralei, in special. Devierile morale se simt astăzi în largul lor, descă –
tușate, parcă de orice opreliști și cenzuri din partea instituțiilor sociale”396.
Deviațiile morale contemporane, multe la număr, sunt dăunătoare relației
omului cu Dumnezeu, cu sine însuși și cu aproapele, pentru faptul că sunt,
aproape toate, acte care au consecințe negative asupra celui care le practică,
dar și pentru că sunt acte împotriva firii. Natura se răzbună întotdeauna pe
cei care o siluiesc și o sluțesc, punând în pericol viața biologică și spiritual
socială, economică și culturală și prin ei, viața întregii societăți397.
În zilele noastre familia creștină în sine devine vulnerabilă printr-o
înțelegere greșită a independenței și libertinajului pe plan intim, care se
manifestă în multe familii astăzi. Individual nu trebuie să-și subordoneze
relația intimă propriului său arbitru și gândirii sale libere, ci unor norme și
valori morale și duhovnicești înalte. Ele trebuie să-și asume adevăratul sens
al familiei398. Întrebările pe care trebuie să ni le adresăm, nouă înșine sunt:
Se mai simt oamenii din timpul nostru păcătoși? Mai are lumea noastră
o cunoaștere a păcatului?
Conștiința ca ești păcătos scoate în evidență un dublu efort: trebuie
să-ți fie clar că ceea ce săvrșești este un păcat și trebuie să fi conștient
de raza de acțiune, de vasta semnificație a păcatului. Numai în momentul
396 Pe. Prof. Dr. Dumitru Rradu, Devieri morale și contemporane. Metode pentru preve –
nirea și terapia acestora , în vol. Biserică, Societate, Cultură , Iași, 1999, p. 225.
397 Ibidem , p. 225
398 Joann Heaney-Hunter, Domestic Church: Guiding Beliefs and Daily Practices,
în Michael G. Lawler and William P . Roberts(eds.), Christian Marriage and Family.
Contemporary Theological and Pastoral Perspectives, Liturgical Press, Collegeville  –
Minnesota, 1996, p. 60.

164
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimîn care aceste elemente sunt prezente se poate vorbi de o conștiință a păca –
telor. Se poate spune despre contemporanii noștri că sunt înclinați să piardă
conștiința păcatului cu indiferență. Nu îl înțeleg sau îl înțeleg prost. Astfel:
senzualitatea, de exemplu, ține seama cu greu de legile moralei creștine, în
multe medii nemaicunoscând niciun fel de bariere; concepția despre familie
este anticreștină, ea fiind văzută ca o conviețuire anulabilă după bunul plac
al celor doi etc399. Deci, dușmani ai familiei creștine sunt: concubinajul,
avortul, sterilitatea voluntară, adulterul, violența domestică (în familie),
divorțul. Vom trata doar câteva dintre ele.
• Concubinajul
O rană mai veche și nouă a familiei creștine, ca comuniune de iubire
și viață în doi, o constituie concubinajul, încurajat și de prostituția zilelor
noastre, în care totul se vinde și se cumpără, inclusiv sexul. Concubinajul
este definit ca fiind „o conviețuire cu caracter de relativă stabilitate între un
bărbat și o femeie care nu sunt uniți între ei prin căsătorie”400. Altfel spus, se
numește „concubinaj” trăirea bărbatului cu femeia, fără cununia religioasă
(bisericească), conform canoanelor. Omul are în plus necesități și datorii
superioare sufletești și, deci, are nevoie de binecuvântarea Domnului.
Căsătoria civilă este altceva decât cununia bisericească. Acela care trăiește
în concubinaj nu poate fi primit la Sfintele Taine, nu i se pot primi darurile
la biserică, adică se afurisește; ca un înstrăinat de Dumnezeu și legea Lui:
Cel ce are concubină și nu voiește nici a o lăsa, nici a se cununa cu femeia
sa, nu se cuvine a-i primi darurile la biserică, ale cărei legi le bârfește și le
defăima prin faptele sale401.
Căsătoria a fost instituită de la început pentru scopuri morale, sociale,
religioase și economice, și nu pentru afirmarea ca entitate afectiv-sexuală
și emoțională a cuplului. Concubinaj este căsătorie?402 Această întrebare
399 Ibidem, p. 69.
400 Maria Vvoicu, Sociologia familiei , Ed. Universității București, 1993, p. 224.
401 Can 37 Sf. Vasile cel Mare.
402 Problema concubinajului a fost pusă încă de la început în tradiția canonică a
Bisericii Ortodoxe. Astfel, Sf. Vasile cel Mare, în can. 26 arată că o atare relație nu poate
fi considerată ca fiind echivalentă cu aceea creată ca urmare a săvârșirii Tainei Cununiei,
astfel că cei ce trăiesc în concubinaj este mai bine să despartă, decât să nu săvârșească
rânduiala Bisericii.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice165definește o reală dilemă pentru tinerii din ziua de azi. Motivele sunt nume –
roase: libertatea de care se bucură, schimbările survenite în concepțiile și
principiile legate de căsătorie, familie, în ultimii ani, plăcerea de a trăi viața
în doi fără obligații, dorința de a explora cât mai mult, lipsa de prejudecăți,
lipsa constrângerii din partea societății, lată numai câteva motive pentru
care tinerele perechi acceptă mai întâi concubinajul și apoi căsătoria. Este
adevărat că expresia sexuală nu presupune neapărat o afecțiune eternă.
În concubinaj sensul fidelității se pierde și nu mai ai puterea să faci fericit
pe cineva403. Cei mai afectați de relațiile sexuale înainte de căsătorie sunt
copiii dacă aceștia sunt doriți doar de unul din parteneri ceea ce duce la
desfacerea cuplului. Lipsa de iubire din partea unei familii care să-i ofere
acel minimum de tandrețe ,reprezintă o dramă pentru mulți copii fără tată.
Sexul poate distruge iubirea cînd te servești de el ca de un pretext. Iubirea
înseamnă ,,să dai”, iar sexul înseamnă ,,să iei”. Sexul ia puritatea, demni –
tatea și drepturile asupra aceea ce este mai prețios: trupul404.
În lumea modernă, se discută foarte mult despre acest subiect contro –
versat. Foarte mulți cred că, dacă vrei să fi modern, trebuie să trăiești în
concubinaj. Și la noi în țară, după modelul țărilor din Occident, concu-
binajul tinde să devină o normalitate, mai ales în mediul urban, o formă de
conviețuire așa-zisă liberă, numită cu ironie „căsătorie de probă405. De obicei,
această formă de conviețuire este înțeleasă ca o legătură între un bărbat și
o femeie, pe o perioadă limitată de timp, excluzând orice angajament, fără
a mai fi vorba de responsabilitate. Aceste forme anormale de „conviețuire
liberă” au chiar pretenția unei legitimități morale și sociale. Motivațiile
aduse în acest sens sunt variate și anume: evitarea consecințelor juridice, a
costurilor unui divorț și a dezamăgirilor ce decurg dintr-o căsătorie eșuată.
A trăi în concubinaj înseamnă că doi adulți trăiesc împreună ca un cuplu
căsătorit, dar de fapt ei nu sunt căsătoriți. O parte în relația lor este bineîn –
țeles relația sexuală. „Voia lui Dumnezeu este sfințirea voastră: să vă feriți
de curvie; fiecare din voi să știe să-și stăpânească vasul în sfințenie și cinste,
403 Cf. Daniel Hauser, Marriage and Christian Life. A Theology of Christian Marriage,
University Press of America, Lanham – Maryland, 2005, p. 3 – 5.
404 Ibidem, p. 23.
405 Protos. Ioasaf Popa, Învățături patristice despre îmbunătățirea vieții morale creștine
în Ortodoxie , în O. nr. 1 / 1991, p. 156.

166
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimnu în aprinderea poftei, ca Neamurile, cari nu cunosc pe Dumnezeu” (l Tes.
4, 3 – 5). Datorită atenției prea mari acordate afirmării cuplului ca entitate
afectiv-sexuală și emoțională s-a ajuns să nu se mai conștientizeze valoarea
căsătoriei406.
Creștinii trebuie să fie „sfinți” (curați la inimă și în acțiune) iar sfințenia
omului reiese și din viața sexuală. Relația sexuală în afara căsătoriei înseamnă
a trăi „în aprinderea poftei”, omul fiind rob al păcatului, neputându-se opri.
Cel ce trăiește astfel nu îl cunoaște pe Dumnezeu. Cuvântul „concubinaj”
vine de la cuvântul „concubină”, folosit în vechime pentru femeia care trăia
cu un bărbat pentru plăcerea lui, fără ca aceasta s-o ia în căsătorie, din lipsă
de respect. Despre concubinaj se vorbește și în Sf. Scriptură, dar nu este
promovat sau privit bine. Dumnezeu a creat relația sexuală doar pentru
soț și soția lui, în cadrul căsătoriei407. În Fac. 2, 24, Dumnezeu spune așa:
„De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, și se va lipsi de nevasta
sa, și se vor face un singur trup”. Ei sunt legați prin căsătorie în primul rând
și după aceea se unesc într-un singur trup (relație sexuală). Cei care trăiesc
în concubinaj sunt judecați de Dumnezeu. în cartea Evrei 13:4 vedem ce
spune Dumnezeu despre curvie (concubinaj): „Căsătoria să fie ținută în
toată cinstea, și patul să fie nespurcat, căci Dumnezeu va judeca pe curvari
(cei care au relații înainte de căsătorie) și preacurvari (cei care au relații
cu altcineva decât partenerul de căsătorie)”. Deci, concubinajul înseamnă
curvie. Dumnezeua creat relația sexuală să fie pură și curată întotdeauna și
neascultarea cuvântului lui Dumnezeu va avea consecințe grave. în II Petru
3, 8 – 9 ni se spune care este motivul pedepsei: „Dar, prea iubiților, să nu
uitați un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, și o mie de
ani sunt ca o zi. Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui, cum
cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi, și dorește ca niciunul să nu
piară, ci toți să vină la pocăință”408. Din păcate însă și la noi, din ce în ce mai
multe cupluri de tineri aleg să trăiască în concubinaj, fără să-și legalizeze
relația. Fenomenul concubinajului a început să câștige teren în detrimentul
406 Ibidem, p. 156.
407 Protos. Ioasaf Popa, Împătimirea și despătimirea trupului , în O., nr. 3 / 1991, p. 196.
408 IPS Hierotheos Vlachos, Boala și tămăduirea sufletului în tradiția ortodoxă , trad. de
C-tin. Făgețean, Ed. Sofia, București, 2001, p. 228.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice167căsătoriei. La recensământul din 2002 al populației, a fost pentru prima
dată cînd s-a impus necesitatea înregistrării uniunii consensuale ca tip de
aranjament marital neconvențional. Potrivit datelor puse la dispoziție de
Institutul National de Statistică (INS), 828000 de persoane au răspuns că
trăiesc în concubinaj, ceea ce însemnă 3,8 % din populația României409.
Concubinajul, ca formă de conviețuire intimă și socială, se află în
afara legii, dar el există și produce efecte juridice, fiind necesară inter –
venția legiuitorului pentru crearea unor norme de drept, pentru pedepsire.
Biserica respinge concubinajul, dar codul familiei, mai vechi și mai nou,
propune reglementarea acestei situații, stabilind ca: „prin uniune consen –
suală se înțelege relația dintre un bărbat necăsătorit și o femeie necăsă –
torită, care conviețuiesc împreună fără îndeplinirea formelor legale”410.
Pentru a fi considerate o modalitate alternativă de conviețuire socială
și eventual protejată de lege trebuie în primul rând respectată condiția
privind diferența de sex a partenerilor, iar în al doilea rând, conviețuirea
partenerilor trebuie să fie stabilă și exclusivă. Dacă uniunea consensuală
nu se materializează într-o căsătorie, ci dimpotrivă în ruperea relațiilor
dintre parteneri, apar consecințe cu caracter juridic care, în timp, au fost
soluționate în jurisprudența românească. Această formă de conviețuire
ca alternativă la căsătorie este din ce în ce mai frecventă. În România
situa ția este diferită, uniunea consensuală este întâlnită la un număr mare
de populație, având caracter provizoriu”411.
Din punct de vedere sociologic, concubinajul a cunoscut o evoluție și
o transformare rapidă. Concubinajul este considerat un fenomen deviant,
rău văzut și combătut de morala creștină, ulterior devine acceptat de socie-
tate, pentru ca, începând cu anul 1970, să devină o adevărată instituție
socială. Treptat, concubinajul, dintr-un fenomen social s-a transformat
într-un fenomen juridic412. Preferința pentru concubinaj se reflectă și în
scăderea numărului de căsătorii. Românii nu se mai căsătoresc la vârste
409 http://www.insse.ro/cms/rw/core/search/search.ro.do . Site accesat la data de
4 martie 2011.
410 Ioan Chelaru , Căsătoria și divorțul- aspecte juridice civile, religioase și de drept
contemporan , Ed. A92 Acteon, Iași, 2003, p. 525.
411 Ibidem, p. 527.
412 Ibidem, p. 528.

168
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimtinere. Foarte multe cupluri dintre cele care trăiesc în concubinaj sunt
formate din tineri. Și consideră aranjamentul o variantă optimă pentru
vârsta și statutul lor prezent. Din cauza unor motive ca: dorința de reali –
zare profesională sau lipsa locuinței, tinerii amână căsătoria oficială pentru
o vârstă mai matură, când speră că vor avea și resurse financiare mai solide413.
În percepția bărbaților, concubinajul nu presupune răspunderi funda –
mentale. Statutul de bărbat căsătorit antrenează mult mai multe obligații
în viziunea societății, a comunității, a familiei. într-o căsătorie, potrivit
tradiției, bărbatul este capul familiei și datorită faptului că este principalul
aducător de venituri (înainte vreme, te căsătoreai doar atunci când puteai să
întreții o familie). Teoretic, într-o relație de concubinaj, femeia este puțin
mai protejată414. În realitate femeia nu beneficiază de un statut diferit de
cel al unei soții, căci întreține casa, gătește, îl întreține și pe bărbat, contri –
buie în mod egal la toate cheltuielile. Concomitent, își vede și de cariera,
eventual îngrijește și de părinți. în concubinaj se întâlnesc rar copii415.
Filozofii antici au subliniat esența căsătoriei și familiei: dragostea reci –
procă între parteneri. Familia românească contemporană tinde să se deba –
raseze de„gloria tradiționalismului”, devenind mai curând un barometru
al schimbărilor sociale și economice care au afectat țara noastră, trecând
printr-un vizibil proces de democratizare, laicizare și liberalizare416. Familia
a început să fie din ce în ce mai integrată în dinamica societății, din ce
în ce mai condiționată de schimbările economice și sociale și din cadrul
societății românești, influențând la rândul ei evoluția de ansamblu. Valorile
trecutului își pierd intensitatea în fața noilor orientări sau sunt reorgani –
zate și restructurate în funcție de necesitățile actuale și, o dată cu acestea,
s-a diminuat și atașamentul față de instituția familiei, ale cărei structuri și
funcții încep să fie redimen sionate417. Dintre toți factorii care au contribuit
la resemnificarea conceptului de căsătorie, la sfârșitul secolului al XX-lea
și începutul secolului al XXI-lea, banii rămân, fără îndoială, unul dintre
413 A. Stănoiu, M. Voinea, Sociologia familiei , 122.
414 Ibidem, p. 122 – 123.
415 Ibidem, p. 123.
416 Pr. Drd. Dorin Zarioiu, Patimile și purificarea omului prin virtuți , în G.B.,
nr. 9 – 12 / 2004, p. 109.
417 Pr. Mircea Stoleru, Familia creștină în mediul urban – probleme și perspective , p. 140.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice169subiectele cele mai spinoase din viața multor cupluri sau a multor tineri,
aflați încă în formare, care nu dețin o independență economică suficientă,
pentru a-și pune problema întemeierii unei familii (problema devenind cu
atât mai complicată cu cât cei doi parteneri au de întreținut unul sau mai
mulți copii). Resemnându-se astfel în fața absenței banilor și devenind,
într-un fel tovarăși de suferință, deci „concubini”. Cercetările au indicat o
accentuare a valorii legată de independență (de exemplu: celibatul, concubi –
najul), în detrimentul căsătoriei tradiționale și al întemeierii unei familii418.
Potrivit Institutului Național de Statistică (INS), numărul căsători –
ilor a scăzut îngrijorător: în 1990 rata brută a căsătoriilor a fost de 7 %, în
2001 de 6,1 %, 2005 a adus iar o scădere 5,8%, iar cea mai redusă valoare
din ultima jumătate de secol s-a înregistrat în 2008: 2,8 %. Rezultatele
studiului „Viața în familie”, realizat de Fundația Soros, arată că ponderea
uniunilor consensuale ar fi crescut de la 3,9% la recensământul din 2002,
la 5,7 % în 2008419. Căsătoria nu înseamnă neapărat un act de curaj, mai
multe responsabilități sau o nevoie de siguranță, ci ține de modul în care
fiecare percepe aceasta noțiune. Daca cei doi doresc să trăiască în concu –
binaj, iar acesta să fie aventuros, poate ține și de o oarecare imaturitate
emoțională, neputința de a conviețui cu o singură persoană, cauzele fiind
multiple: exista dragoste, dar nu exista compatibilitate sexuală (sau vice –
versa), obișnuința, neputința de rupere a relației, șantaj emoțional, copii
implicați etc420.
Până la emanciparea feminină, femeile aveau nevoie de un bărbat care
să le apere, să ia deciziile importante, să fie reprezentantul familiei. Acum
însă, femeia dorește să fie mult mai independentă, accentul fiind pus pe
carieră și mai puțin pe viața personală. Pot exista și cazuri în care, pentru
multe femei căsătoria este modul de a scăpa de influența familiei421. Într-o
căsătorie este important ca cei doi parteneri să aibă idealuri comune. Dacă
acestea lipsesc și nu se poate ajunge la un consens, dinpăcate, nici cea mai
418 A. Stănoiu, M. Voinea, Sociologia familiei , 125
419 http://www.insse.ro/cms/rw/core/search/search.ro.do . Site accesat la data de
5 martie 2011.
420 Pr. Constantin Strurzu, Curajul de a spune dai, în Ziarul Lumina de Duminică,
nr. 27 (141) / 2008, p. 3.
421 Anca Manolache, Femeia și integritatea creației , în G.B., nr. 3 – 4 / 1990, p. 68.

170
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimbună comunicare nu poate salva căsnicia. Profesională, mirajul modelelor
de conduită socială sau sexuală extravagante, alienarea sau confuzia create
de depersonalizarea accentuate prin creșterea individualismului, au modi-
fi cat radical stilul de viață al oamenilor, inclusiv fundamentul tradițional
al familiei, căreia i se conferă semnificații diferite. Multe norme sunt
nesocotite, iar altele au devenit conflictuale, incongruente. Indivizii nu mai
înțeleg și nu mai știu cum să răspundă așteptărilor celorlalți și, în condițiile
numeroaselor alternative confuzia pare să fie o regulă.
În ceea ce privește familia, este de reținut că: aceasta traversează o peri –
oadă de tranziție în multe dintre societățile europene; s-au repus în discuție
structura sistemului familial, valorile, credințele și normele legate de rela –
țiile premaritale, de căsătorie și de viață de familie. Din punctul de vedere
al învățăturii bisericii, concubinajul are caracter de promiscuitate, deoarece
lipsește iubirea necondiționată. Familia, din punct de vedere creștin, este
inseparabilă de căsătorie și nu pot fi abordate distinct. La originea vieții
stă familia, iar la temelia ei stă căsătoria care e „laboratorul” formării perso-
nalității umane și celula de bază a temeliei organismului social422.
Transformarea individului în persoană este opera familiei423 și trebuie
văzut chipul miniatural desăvârșit al societății. Omul a fost creat ca duali –
tate pentru a exista în relație și pentru împlinirea în creație424. Căsătoria
răspunde impulsului natural al omului de a consimți la o viață comună și
îl eliberează pe om de starea de izolare și separare egocentrică și îl deter –
mină la a se autodepăși, a se abandona pe sine și a se dărui425. Asentimentul
liber, personal și irevocabil al femeii și bărbatului, voința și dragostea de
a se angaja în uniunea conjugală este condiția sine qua non a comuni –
unii soților. Doctrina creștină este total împotriva concubinajului datorită
desfrâul pe care îl practică și îl încurajează. Sfântul Apostol Pavel vorbește
despre căsătorie ca fiind „o Taină mare”, în Hristos și în Biserică (Efeseni 5,
32-33), omul fiind îndemnat să-și iubească femeia pentru ca: „Taina aceasta
422 Pr. Prof. Corneliu Sârbu, Familia în cadrul învățăturii creștine ,în M. M. S.,
nr. 3 – 4 / 1968, p. 150.
423 Nicolae Mărgineanu , Psihologia persoanei , Sibiu, 1944, p. 262.
424 Pr. Prof. Constantin Galeriu, Taina nunții , în S. T., nr. 7 – 8 / 1960, p. 489.
425 Paul Evdochimov, Le Mariage, sacrament de l’amour , p. 95.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice171mare este; iar eu zic în Hristos și în Biserică. Astfel și voi, fiecare așa să-și
iubească femeia ca pe sine însuși; iar femeia să se teamă de bărbat”.
Căsatoria  – taină semnifică participarea în har care înnobilează
dragostea soților, consolidează indisolubilitatea unirii și îi sfințește pe soți,
sfințind în același timp edificiul dragostei. Familia trebuie să fie o comu –
niune de iubire și viață a celor doi, precum și a vlăstarelor lor426. Căsătoria
înseamnă să îți asumi responsabilități, înseamnă că-l iubești pe „celălalt” și
că nu vrei să-l pierzi; înseamnă un pariu cu viața. Rezultă o familie care este
un punct de reper, un sprijin într-o lume din ce în ce mai confuză.
Între păcatele care se împotrivesc căsătoriei sau atentează la unitatea și
bunul mers al familiei, cele mai importante sunt: (a) necinstirea soțului sau
soției; (b) adulterul; (c) incestul; (d) perversiunea și (e) uciderea pruncilor
în pântecele mamei.
• Necinstirea soțului sau a soției
Din cele expuse până aici s-a putut observa învățătura ortodoxă înte –
meiată pe cea a Sfinților Părinți, conform căreia soțul și soția formează
unitate, ,,un trup”, ei reprezentând cele ,,două jumătăți ale întregului”.
De aceea Părinții Bisericii insistă asupra necesității întemeierii în familie
a unui climat de pace și bună înțelegere, bazat pe iubirea reciprocă a celor
doi soți. Chiar dacă bărbatul a fost rânduit de Dumnezeu cu calitatea de
cap al familiei iubirea îl face pe acesta să nu se comporte cu soția sa în chip
tiranic, și nici pe soție să se simtă umilită din pricina datoriei ei de asculta.
Soții trebuie să se silească să păstreze cu orie preț armonia în familie, ea
fiind izvorul tuturor bucuriilor și ,,capitalul tuturor bunurilor într-o casă”427.
Sfântul Ioan Gură de Aur condamnă pe cei care nu păstrează în familie
un astfel de climat, arătând că neînțelegerile dintre soț și soție comportă
consecințe grave, nu numai pentru acea familie cu părinți, copii și cele –
lalte rude, ci și pentru întreaga societate, și nu numai în plan material, ci
și în plan spiritual. În acest sens, Sfântul Părinte spune: ,,Pentru că, după
cum, când temelia se clatină, și prăbușește întreaga locuință, la fel și soții,
când trăiesc în neânțelegere, se răstoarnă întreaga noastră viață. Ia seama:
426 Pr. Prof. Constantin Galeriu, Taina nunții , în S. T., nr. 7 – 8 / 1960, p. 490.
427 Monica Ruset,  Vocația femeii creștine , în G.B., nr. 6 – 12 / 1995, p. 224.

172
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimlumea este alcătuită din cetăți, cetățile sunt constituite din case, casele sunt
compuse din bărbați și din femei.
Dacă deci, a intrat lupta între bărbați și femei, ea a intrat în case,
și când sunt tulburate casele sunt răsturnate și cetățile, iar când are loc
o răsturnare de cetăți atunci, în chip firesc, s-a umplut de tulburare, de
război și de luptă și lumea întreagă428. Și, în alt loc, vorbind despre cele ce
țin de buna rânduială a unei case, el zice: ,,Când acestea sunt bine întoc –
mite, și cele duhovnicești vor merge bine; altfel, și acelea se vor vătăma”429.
Necinstirea soțului sau soției de către unul din cei doi, se manifestă în
diferite feluri: neglijarea tovarășului de viață, ceartă, jigniri, bătăi sau, și mai
grav, adulter. Sfântul Ioan atrage atenția bărbaților să nu stea toată ziua
la dispoziția prietenilor în detrimentul petrecerii timpului cu soțiile lor,
dându-le astfel motive de bănuială. Tot din această cauza, cu toată compa –
siunea pe care o are el pentru cei de condiție modestă oprește și ca soțul sau
soția să se ocupe, mai mult decât se cuvine, de servitori.430 Femeia să nu-și
insulte bărbatul dacă nu-i oferă bogății materiale. De aceea ea trebuie să fie
învățătă a prețui iubirea și toate celelalte bogăți spirituale. Însă lucrul acesta
nu este ușor de realizat, mai ales când cineva este robit de patima iubirii de
arginți și a slavei deșarte. Sfântul Ioan arată care este soluția contracarăirii
acestor deprinderi negative, arătând că dacă ea va cunoaște care e adevă –
rata bogăție, dacă va afla filosofia cea înaltă, nu va mai acuza niciodată pe
bărbat pentru unele ca acestea. Să o înveți, deci, că sărăcia nu este vreun
rău; să o înveți nu numai cu vorba, ci și cu fapta; să o înveti a disprețui slava
deșartă și atunci, desigur că niciodată femeia nu-ți va vorbi de acestea și
nici nu va dori bogația431. Dar nici bărbatul, dacă ar primi astfel de insulte,
să nu-i răspundă cu jigniri sau chiar bătăi și ,,niciodată să nu întindă mâna
asupra ei”, ci mai degraba să fie îngăduitor cu ea și să caute a o foma, chiar
de la început, ca pe una ce este mai slabă decât el. ,,Din seara întâi când ai
primit soția în casa ta – sfătuiește Sfântul Ioan – învaț-o să fie moderată
428 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere 28, 5, p.
429 Ibidem, p.
430 Lucreția Vasilescu, Eul, cetatea lui Dumnezeu pentru celălalt sau despre locul femeii
creștine într-o teologie a relației , în G.B., nr. 1 – 5 / 1995, p. 64.
431 Pr. Gheorghe Tilea, Probleme fundamentale în opera moral – socială a Sfântului Ioan
Gură de Aur. Familia creștină, București, 1947, p. 5.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice173în pretenții, să fie blândă învaț-o cum să trăiască: chiar din capul locului,
chiar de la început învaț-o și convinge-o ca să alunge de la ea dragostea de
bani. Învaț-o să filosofeze , povățuiește-o ca să nu aibă niciodată aurării pe
umeri și pe lângă obraji sau împrejurul grumazului, nici atârnate în salon, și
nici haine aurite și prețioase, ci căsuța voastră să fie veselă, iar acea veselie
și seninătate să nu se pogoare în insulte. Tu înfrumusețează-ți casa cu cea
mai mare podoabă, suflând în ea vântul cumpătării, care va purta cu sine și
cea mai plăcută mireasmă”432.
• Adulterul
Sfântul Ioan Gură de Aur îi vine greu să vorbească despre acest păcat
atât de dezgustător și urâcios, de aceea se scuză, spunând: „Nimeni să nu mă
învinovățească, fiindcă eu nu caut a mă împodobi cu frumusețea cuvintelor,
ci să fac frumoși și respectați pe cei ce mă ascultă. De astfel și doctorul care
vrea să taie rana cea putredă, nu se gândește cum să-și păstreze mâinile
curate , ci cum să-l scape pe bolnav de acea rană”433. Adulterul este un mare
păcat, o gravă încălcare a voii și Legii lui Dumnezeu, el este întotdeauna prea-
desfrânare, spre deosebire de păcatul desfrânării, săvârșit de cineva care n-a
fost niciodată legat prin Taina Cununiei sau n-a păcătuit cu cineva care
are o astfel de legătură. Sfântul Ioan Gură de Aur precizează foarte clar,
în ce constă păcatul preadesfrânării sau adulterul, spunând: „Preadesfrânare
(preacurvie) se numește nu numai aceea că a avut relații cu o femeie măritată
după alt bărbat, ci și aceea când tu bărbat care-ți ai pe femeia ta, și ești legat
de ea, păcătuiești cu alta”. Și de asemenea: ,,Nu numai atunci se numește
preadesfrânare, când cineva năzuiește la o femeie măritată cu bărbat, ci și
atunci când acea femeie este nemăritată, dacă acela este căsătorit și legat
de femeia sa legiuită”. Apoi Sfântul Părinte adaugă: ,,Dacă cel ce a fost
însurat și și-a lăsat femeia, iar după aceasta mai are relații cu ea, este vinovat
de preadesfrânare, cu atât mai mult când are relații cu o femeie străină”434.
432 Apud Pr. Prof. Dr., Dumitru Radu, Morala creștină și psihiatria , în O., nr. 4 / 1994,
p. 39.
433 Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântul I împotriva anomeilor, trad. Pr. Dumitru Fecioru,
Ed. IBMBOR, București, 2007, p. 13.
434 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieții monahale. Despre creșterea
copiilor , trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 2001, p. 43.

174
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimSfântul Ioan zice că adulterul este ,,o abatere de la Lege , lăcomie
și hoție, ba încă e ceva mai mult decât hoția”. El osândește adulterul nu
numai pentru împreunare, ci mai ales pentru nedreptatea și lăcomia celui
ce-l săvârșește. Este vorba, pe de o parte de nedreptățirea femeii, iar pe
de altă parte nedreptățirea bărbatului căruia i s-a răpit femeia așa încât
o femeie devine comună mai multor bărbați, răsturnându-se în acest
fel ,,chiar și legile naturii”. Căci Dumnezeu l-a făcut pe om „bărbat și
femeie”, unindu-i într-un singur trup435. Adulterul este așadar, în același
timp, și furt deoarece așa după cum învață Sfântul Pavel: ,,Femeia nu este
stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân
pe trupul său, ci femeia”. De aceea, Sfântul Ioan sfătuiește pe cei care ar fi
ispitiți de vreo femeie desfrânată să răspundă: ,,Trupul nu este al meu, ci
al femeii mele”. Tot așa să spună și femeia ,,către cei care ar voi să-i calce
înțelepciunea” ei: ,,Trupul nu este al meu, ci al bărbatului meu”. Adulterul
este însă mult mai mare decât furtul ,,căci nu suferim atâta – spune același
Sfânt Părinte – când ni se fură banii, pe cât suferim când ni se subminează
căsătoria”436.
Adulterul este neascultare față de Dumnezeu și împreună lucrare cu
diavolul, căci ,,cele ale desfrânării – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – nu
le lucrează diavolul singur”; de aceea și Sfântul Pavel adaugă la îndemnul:
,,Să nu vă ispitească satana” cuvintele: „din pricina neânfrânării voastre”437.
Exista pe vremea Sfântului Ioan mentalitatea conform căreia, dacă
desfrânează cineva cu sluga sa ori cu o femeie necăsătorită, păcatul nu este
atât de mare. De aceea, Sfântul Ioan afirmă răspicat: Fie că ai avut legături
trupești cu împărăteasa, fie cu sluga ta din casă , păcatul este același. De ce?
Pentru că prin asemenea faptă nu ai nedreptățit atât pe acea femeie, pe cât
te-ai nedreptătit pe tine însuți. Tu ești cel care singur te-ai murdărit, tu în
acelasi timp ai defăimat și pe Dumnezeu. Pentru că, având relații cu femei
străine, fie ele măritate, fie nemăritate, pentru tine este preadesfrânare, căci
ai trecut pe lângă femeia ta. De aceea Dumnezeu pedepsește, fiincă L-ai
defăimat, căci nu disprețuiești atâta pe acea femeie, pe cât disprețuiești
435 Pr. Leontin Popescu, op. cit., p. 331.
436 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie , p. 43 – 44.
437 Pr. Leontin Popescu, op. cit., p. 332.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice175pe Dumnezeu Care vede totul438. De asemenea, după o veche mentalitate,
tradiție și chiar prevederi ale legilor romane de factură păgână prezente încă
și spre secolului al IV-lea, o femeie ce-și necinstea bărbatul, era pedepsită în
orice situație ar fi greșit și indiferent cu cine ar fi pacatuit pe când un bărbat
nu era pedepsit, decât într-un singur caz, atunci când ar fi fost surprins
păcatuind cu o femeie căsătorită439. Legăturile lui vinovate cu femeile
desfrânate sau cu slujnicile erau tolerate Desigur această stare de lucruri era
reflectarea mentalității, atât de prezentă în lumea greco-romană, că femeia
este inferioară bărbatului în drepturi. Sfântul Ioan precizeză că Dumnezeu
va judeca și va pedepsi pe oameni nu după legile romane, ci după Legea
Sa, aratând că orice infidelitate a soțului este adulter indiferent de starea
socială a celei cu care se săvârșește nelegiuirea. El spune: ,,Știu că mulți
socotesc adulter numai când au înșelat o femeie cu bărbat; eu zic ca: fie cu
o desfrânată, fie cu o servitoare, fie cu orice femeie nemăritată are relație,
când are femeia lui, este adulter”440.
Adulterul și în general desfrânarea necinstește trupul, făptura lui
Dumnezeu, mădular al lui Hristos și templu al Duhului Sfânt după învă –
țătura Sfântului Apostol Pavel, care zice: ,,Au nu stiți că trupurile voastre
sunt mădularele lui Hristos? Luând deci madularele lui Hristos le voi face
mădularele unei desfrânate? Nicidecum! Sau nu stiți că cel ce se alipește de
desfrânată singur trup cu ea?,, (1 Cor 6, 15-16); și de asemenea: ,,Sau nu
stiți că trupul vostru este templu al Duhulul Sfânt care este în voi, pe care îl
aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri?,, (1 Cor 6,19). Așadar,
prin desfrânare este necinstit nu numai trupul care după cuvântul Sfântului
Ioan, ,,devine spurcat, ca și cum cazând cineva într-un loc de murdării,
s-ar afunda cu totul în acea mocirlă,, ci este necinstit de către păcatos
Însuși Dumnezeu Cel închinat în Sfânta Treime441. Adulterul sluțește și
deformează făptura umana, dezbrăcând-o de veșmântul virtuții, pentru că
desfrânarea este foc, iar focul acesta mistuie o asemenea haină. Adulterul
desfigurează până și cununa virtuților, dragostea, deoarece imboldul spre
438 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie , p. 45.
439 Pr. Marin Braniște, op. cit., p. 14.
440 Ibidem, p. 15.
441 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie , p. 45.

176
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimpăcat nu vine din dragoste adevărată, ci din ,,dragoste vulgară și prostească
care este mai mult o boală decât dragoste”442.
Adulterul coboară pe om din demnitatea sa, în cea mai josnică mocirlă.
și mizerie, chiar dacă aceasta nu se observă întotdeauna. De aceea, Sfântul
Ioan înfățișează în imagini plastice adevarata față a acestui păcat, arătând:
,,Tu nu ai putea să îmbraci o haină murdară a slugii tale, ci ai prefera mai
degrabă să stai dezbrăcat decât s-o îmbraci, de teamă să nu te molipsești
de vreo boală sau să te murdărești – și cu un trup necurat și murdar, pe
care l-a întrebuințat nu numai sluga ta, ci și mulți alții, te îmbraci, și nu
te murdarești? [..] Intri la aceeași femeie și tu și sluga ta […] intri la acea
femeie care a fost si-n mâinile călaului […], te îmbraci cu acel trup, îl săruți
cu foc, și nu te înfricoșezi, nu te sfiești? Nu te rușinezi, nu te tulburi?”443.
Sfântul Părinte apelează nu numai la imagini vizuale, ci pune la încercare
și alte simțuri ale ascultătorilor și cititorilor săi, înfătișând în cuvinte arză –
toare, toată hidoșenia acestui păcat. El spune: ,,Căci, ce este, de pildă, mai
urât mirositor decât desfrânarea? Dacă păcatul este urât mirositor chiar și
fără a fi pus în lucrare, dar încă după săvârșirea lui? Și atunci poți pricepe ce
fel este desfrânatul; numai atunci vei vedea mirosul greu ce iese dintr-însul,
atunci (vei vedea) necurăția, scârba și murdăria ce iese din el”444.
Chiar dacă cineva nu conștientizează urâciunea și necurăția acestui
păcat, prin manifestările lui desfrânatul demonstrează el îusuși că are învă –
țător propria-i conștiință , căci după săvârșirea acestui păcat, desfrânatul,
neputându-se suporta, se duce la baie să se spele, ,,ceea ce dovedește – spune
Sfântul Ioan urâcioasa considerație ce o are cineva în cugetul său despre
acest păcat. Ca orice păcat, desfrânarea pare, mai înainte de a se săvârși,
să aibă în sine o oarecare plăcere, dar după ce s-a săvârșit ea contenește
și se stinge cu totul, în timp ce îi ia locul tristețea, mâhnirea. Plăcerea pe
care o înfațișează desfrânare și preadesfrânarea este însă părelnică. Sufletul
omului desfrânat, cuprins de patimă, își pierde judecata și de aceea el nu
se poate împărtăși nici măcar de acea părută plăcere de moment. Așadar
442 Ibidem, p. 46.
443 Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola I Corinteni , trad. de Pr. Prof. Dr.
Constantin Coman, în S.T.,  nr. 3 / 2005,  p. 45.
444 Ibidem , p. 46

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice177dacă aceasta este plăcere, atunci și râia este o plăcere, zice Sfântul Ioan445.
Sfântul Părinte observă că ,,se trâmbițează” peste tot că desfrânarea are în
sine o oarecare plăcere. Cel desfrânat însă pe lângă tulburarea din afară are
de înfruntat și zbuciumul din trup din cauza căruia starea lui este mai rea
decât a unei mări cuprinse de furtună, neputând niciodată sta împotriva
poftei, ci find însetat de ea, ca și cei luptați de duhuri necurate. Plăcerea nu
este prezentă nici înainte de momentul desfrânării, ,,căci a scrâșni din dinți
și a-ți pierde dreapta judecată nu vine de la plăcere, fiindcă dacă ar fi fost
din plăcere nu ți-ar fi cauzat din acelea pe care le suferă cei ce au dureri”446,
și nici după acest moment, căci timpul acesta este ,,mai degrabă boală și
moleșire”. Iar în altă parte el spune despre cel îndrăgostit de o desfrânată că
,,pâna să-și ajungă scopul îndrăgostirii lui, el seamănă cu nebunii și smin –
tiții, si după ce și-a ajuns scopul i s-a stins pofta ce-o avea mai înainte. Deci
zice Sfântul Părinte – dacă el nu simte mulțumire nici la început fiindcă
atunci e vorba mai mult de o nebunie, și nici la urmă, fiindcă sfârșește
printr-o îmboldire a întregului organism,atunci unde va găsi el adevărata
mulțumire447.
Căutarea plăcerii ,,l-a pierdut de multe ori pe om” și sufletește
și trupește, iar ,,poftele l-au înșelat întotdeauna”. Sfântul Ioan adaugă:
,,Pentru că, în adevăr, faptul în sine nu este vreo plăcere ci mai mult
amărăciune, înșelăciune, ipocrizie și minciună, ca și la teatru”448. În alt
loc, Sfântul Părinte demonstrează, de asemeneă, că desfrânarea nu poate
oferi celui robit de ea nimic altceva decât numai multă neplăcere și
necontenit zbucium. De această ,,poftă nebună,, este umilit în fiecare zi
de către femeia desfrânată, care-l ține înaintea ușilor ei și uneori chiar îl
pălmuiește și pentru care el își cheltuiește banii, își pune uneori viața în
primejdie având de-a face cu rivalii lui și este cuprins de valuri și furtună
la gândul că un altul îi poate lua locul. ,,Că dacă cineva – zice Sfântul
loan – ar examina acestea cu toată băgarea de seamă, și ar putea să adune
toate batjocoririle lor, toate nelegluirile, toate orgiile lor, izvorâte fie din
445 Ibidem , p. 47
446 Ibidem , p.47
447 Ibidem, p. 47.
448 Sf. Ioan Gură de Aur, Scrisoare către o tânără văduvă , trad. de Asist. Drd. Cristina
Rogobete, în S.T., nr. 1 / 2007, p. 157.

178
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimsuflet, fie din dezmierdările lor, toate dezgusturile și toate celelalte pe
care le știu numai cei ce le pătimesc, va găsi desigur că orice război are
mai multe repausuri (armistiții) decât viata lor cea ticăloasă. lar cu altă
ocazie, analizând zbuciumul celui cuprins de patimă, el observă: Nu pe
cei îndrăgostiți? În ce chip sunt batjocoriți de amantele lor și câte fac
ele asupra lor, căci banii păgubesc, și cu toate acestea ard de dorul lor și
le iubesc mai mult decât înseși sufletele lor. Spune-mi deci, oare nu se
poartă cu ei acele femei mai batjocoritor decât toți ceilalți dușmani? Nu
cheltuiesc cu ele toată averea? Nu sunt insultați pe față și nu le ordonă
într-un mod mai înjositor decăt servitoarelor lor? Și cu toate acestea ei nu
se îndepartează de ele. Deși, de astfel, nimeni nu poate avea un dușman
atât de grozav cum are cel care iubește pe amanta sa. Căci, de multe ori,
ea se gudură pe lângă dânsul, se preface că-l iubește, de cele mai multe
ori însă, abuzează de el; și cu cât va fi iubită mai mult, cu atât și ea îl
dispretuiește mai mult. Ce poate fi mai sălbatec ca astfel de suflet stricat?
Și cu toate acestea ei o iubesc cu înfocare”449. Sfântul Ioan spune despre
cel desfrânat că este ,,mai de plâns decât cei din legături”. Zbuciumul lui
este greu de închipuit, fiindcă el , după cum observă acest Sfânt Părinte,
arătând că de toți se teme, pe toți îi bănuiește, bănuiește chiar și pe soția sa,
și pe bărbatul desfrânatei cu care trăiește, bănuiește și pe acea desfrânată,
și pe slugi, și pe casnici, bănuiește și pe prieteni, și pe rude, și pereții casei,
și umbra lui ba chiar și pe el însuși; dar ceea ce este încă mai grozav decât
toate este că și conștiința îi strigă într-una și-l mușcă în fiecare zi. Și te
vei mai gândi și la judecata lui Dumnezeu, atunci acel nenorocit nici nu
va putea sta. Plăcerea lui a fost scurtă de tot, pe când durerea și scârba
care o urmează sunt fără sfârșit, fiindcă și seara, și noaptea, și în oraș, și
în pustietate, și, în sfârșit pretutindeni îl însoțește acel nemilos acuzator,
arătându-se ca o sabie ascuțita pe amândouă părțile, mistuindu-l de frică
și de groază și fiind torturat de cele mai înfricoștoare munci450.
Tabloul neliniștei și chinurilor celui desfrânat este neepuizat în prezen –
tarea Sfântului Ioan Gură de Aur, care revine mereu, în multe dintre
449 Ibidem, p. 157 – 158.
450 Pr. Prof. Dr., Ștefan Sandu, Iubirea de aproapele în concepția Sf. Ioan Gură de Aur ,
în O., nr. 3 – 4 / 2002, p. 153.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice179Omiliile lui asupra acestui subiect. ,,Ce ai putea să-mi spui – zice el de
preadesfrânați, care pentru o plăcere scurtă suferă o robie nedemnă,
cheltuială de bani, frică permanentă și, cu un cuvânt, duc viața lui Cain,
ba chiar mai grozavă decât a aceluia căci se tem de cele prezente, iar de
cele viitoare tremură și bănuiesc drept dușmani ai lor pe prieteni, ca și pe
neprieteni, pe cei ce știu ca și pe cei ce nu știu! Și încă nu se opresc numai
aici, spre a se izbăvi de această agonie, ci cugetul lor le născocește multe
visuri pline de groază și-i sperie cu ceea ce s-ar putea întâmpla451.
Un astfel de bărbat, robit de poftă și ,,tăvălit în murdăria tuturor
trupurilor femeiești,, este socotit de Sfântul Ioan ca fiind scelerat. De aceea,
unul ca acesta este greu de indreptat, el trăind ,,într-o completă nesimțire
fiindcă deja conștiința lui este moartă452. Din cauza aceasta, cel desfrânat nu
are limite în nerușinare și este lipsit de frică față de Dumnezeu. Desfrânatul
caută până și în biserică a păcătui. ,,Mulți oameni vin la biserică ca să se
uite după femei frumoase”453, spune Sfântul Ioan. El învinuiește însă numai
pe bărbați, ci deopotrivă și pe femeile care vin la biserică împodobite cu
mai multă nerușinare decât cele desfrânate de la teatru. De aceea, unii din
cei care vin la biserică și care sunt desfrânați, ispitiți fiind, nu li se pare
nici un loc mai potrivit decât biserica, pentru a atrage atenția femeilor și
a le face să-și întoarcă spre ei capetele. Indignat de această nepăsare și
dispreț față de Dumnezeu și de biserica Lui pe care o manifestă desfrânații,
Sfântul Ioan se exprima: ,,Ce faci omule? Te uiți în biserică după femei
frumoase și nu te cutrermuri când aduci o ocară atât de mare casei lui
Dumnezeu? Crezi că biserica este casă de desfrâu și de mai putin preț
decât piața? În piață te temi și îți este rușine să te uiți după femei, dar în
biserica lui Dumnezeu, unde Dumnezeu îți vorbește și te amenintă pentru
aceste fapte, faci desfrânare și săvârșești adulter chiar în timpul când auzi
să nu faci acestea? Și nu te cutremuri, nu te spăimântezi? Sfântul Părinte
se întreabă: Nu e de mirare oare că nu-i trăznește Dumnezeu, că nu se
scufunda pămantul sub ei? Da – spune el – faptele acestea sunt vrednice
451 Ibidem, p. 154.
452 Sf. Ioan Gură de Aur, Scrisoare către o tânără văduvă , p. 158.
453 Apud Prof. Gheorghe Vasilescu, Anul jubiliar închinat Sf. Ioan Gură de Aur , în
B.O.R ., nr. 9 – 12 / 2007, p. 199.

180
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimde iad și de trăznete. Pe unii ca aceștia Sfântul Ioan îi mustră cu asprime:
Cum îndrăznești – zice el – să pășești în biserica lui Dumnezeu, în templul
cel sfânt, când iese din tine o duhoare atât de grea? […] Gândește-te ce
cumplită, ce mare pedeapsă vei primi pentru că intri în biserică și umpli
casa cea sfânta a lui Dumnezeu cu atâta duhoare454.
Sfântul Ioan deplânge această stare de lucruri și faptul că s-a ajuns,
chiar mai înainte de timpul lui, ca în biserică să existe despărțituri între
femei și bărbați construite din scândură, în loc să existe acestea în suflete.
Mulți dintre cei păcătoși se justifică, învinovățind prima pereche de
oameni sau trupul lor, ca find cauza stării în care se află ei. Sfântul Ioan
arată că nu Adam este vinovat pentru păcatele urmașilor lui, ci faptul că
aceștia nu au rămas nepăcătoși, adăugând la păcatele aceluia alte păcate.
„Deci, nu moartea noastră – zice el este cauza păcatului, nu acuza în zadar,
ci intenția cea rea este rădacina tuturor relelor. Și nici trupul cu care omul
a fost înzestrat de Dumnezeu, nu este vinovat de cădere; o demonstrează
cei care au rămas curați, începând cu Abel, și de asemenea, o demonstrează
demonii care, deși n-au trup, n-au fost împiedicați de a cădea. Deci, spune
Sfântul Ioan, dacă relele ar fi ale naturii trupului, atunci ar trebui să fie
generale, căci așa sunt cele naturale, dar a desfrana nu este de felul aces –
tora, precum de exemplu este de a simți durere, ci vine din intenția omului.
Spre a se face înțeles, Sfântul Părinte pune înaintea ascultătorilor și citi-
torilor săi, un exemplu practic: Dacă se întâmplă să cadă caii în prăpastie
nu sunt vinovate hățurile, ci vizitiul; judecata omului este vizitiul și hățu –
rile sunt trupul lui455. Același lucru îl afirmă Sfântul Păirinte și în alt loc
spunând: „Nu trupul este cel care-l robește pe cineva. omule, să nu fie una
ca aceasta, ci dezmierdarea. Și de ce iubim dezmierdarea? Nu fiindcă se
gasește în trupul nostru, ci din pricina intenței sau a unei voinți rele”456.
Sfântul Chiril al Ierusalimului combătând pe gnostici care considerau
că trupul este închisoare a sufletului și cauză a tuturor relelor, arată că
454 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoție , trad. introd. și note de Pr. Dumitru. Fecioru,
Ed. IBMBOR, București, 2007, 82.
455 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre desfătarea celor viitoare. Să nu deznădăjduim. Nouă
cuvântări la Cartea Facerii , trad. și note de pr. Dumitru. Fecioru, Ed IBMBOR, București,
2008, p. 56.
456 Ibidem, p. 57

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice181această cauza trebuie cautată mai degrabă în suflet. El spune: ,,Nu-mi spune
că trupul este cauza păcatului. De ar fi pricina păcatului, atunci de ce nu
păcatuiește omul mort? Pune sabia în mâna unui om mort de curând și nu
se va face ucidere! Treci pe dinaintea unui tânar mort de curând o femeie
foarte frumoasă și nu se va produce în el nici un gând de desfrânare! Pentru
ce? Pentru că trupul nu păcătuiește prin ei însuși, ci sufletul prin trup. Trupul
este unealta, este ca o haină și o îmbrăcăminte a sufletului. Dacă trupul va
fi dat de către suflet desfrânârii, ajunge necurat; dar dacă va locui împreuna
cu un suflet sfînt, ajunge templu al Duhului Sfînt. Ai grijă așadar de trup
pentru că este templu al Duhului Sfânt! Să nu murdărești în desfrânări, să
nu pângărești în desfrânări această îmbrăcăminte prea frumoasă!”457. După
același Sfânt Părinte, trupul este bun în primul rând, pentru că mădularele
lui au fost create de Dumnezeu. Adam în rai era gol împreună cu Eva
(Fac. 2, 25), însă nu din cauza mădularelor lui a fost alungat din rai. ,,Prin
urmare”, spune Sfântul Chinil, „nu mădularele sunt cauza păcatului, ci cei
care se folosesc rău de mădulare. Creatorul mădularelor este întelept”458.
Sfântul Vasile cel Mare recomandă chiar grija față de trup însă nu
o grijă exagerată, în detrimentul sufletului. Grija față de trup este, în
concepția lui, model pentru îngrijirea sufletului. De aceea cei care sunt
bolnavi sunt sfătuiți de el, „să se folosească de vindecarea corpului, ca de un
model și exemplu pentru îngrijirea sufletului”459. Vorbind despre mădulare,
Sfântul Ioan condamnă pe cei care își suprimau organele genitale, arătând
că acestea nu stau la originea păcatului. ,,Unul ca acesta, zice el, este un
ucigaș și dă prilej să fie hulită creația lui Dumnezeu […] Tăierea mădu –
larelor a fost dintru început fapta unei lucrări diavolești și a unei uneltiri
drăcești, ca să defaime opera lui Dumnezeu și să-l pocesc pe om; ca să
pună totul pe seama naturii mădularelor și nu a voinței libere; din pricina
aceasta mulți păcătuiesc fără teamă, pentru că se socotesc fără vină, aceștia
își pricinuiesc o îndoită vătămare: una, că-și ciuntesc mădularele; a doua,
că împiedică voința de a savârși fapte bune. În afară de aceasta, continuă
457 Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza IV . 23, trad. Pr. Dumitru Fecioru,
Ed. IBMBOR, București, 2003, p. 61.
458 Ibidem, p. 61 – 62.
459 Sf. Vasile cel Mare, Omilia 9, 9, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în Sf. Vasile cel Mare,
Scrieri, Partea I, PSB, vol. 17, Ed. IBMBOR, p. 445

182
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimSfântul Părinte, trebuie să vă mai spun, că tăierea mădularelor nu stinge
pofta, ci o aprinde mai mult. În altă parte își are izvoarele sămânța care
este în noi, din altă pricină își înalță pofta valurile sale, unii spun că pofta
trupului se naște din creier; alții spun că din coapse. Eu însă aș spune că
nu se naște din altă parte decât dintr-o voință desfrânată și dintr-o minte
nesupravegheată. Dacă sufletul ne este curat, nu ne vatăma deloc mișcările
trupului”460.
Că mădularele trupului sunt bune, o demonstrează însuși actul întru –
pării Domnului, ,,Care nu se rușinează să ia trup din astfel de mădulare”,
după cum spune Sfântul Chiril al Ierusalimului. De aceea ,,nimic nu este
spurcat în toată construcția trupului omenesc. Dacă nu-i pângărit cu adul –
tere și desfrânări”461. Dar, nici sufletul nu este vinovat de căderea în păcate,
pentru că ,,sufletul este liber, este opera cea mai frumoasă a lui Dumnezeu,
după chipul Făcătorului; este nemuritor din pricinia lui Dumnezeu Care
l-a făcut nemuritor […] Are putere să facă ceea ce voiește”. Deci păcatul
nu vine de la natura trupului, nici din cea a sufletului, ci își are originea în
altă parte, și anume, în liberul arbitru, în voința liberă a omului. Diavolul
îl ispitește, îi sugerează gând de desfrânare, dar nu-l poate forța împotriva
voinței sale. Dacă natura omului l-ar duce pe om la păcat nu și la virtute, nu
și-ar avea rostul nici iadul și nici cununile cerești462. Sfântul Vasile cel Mare
se afla pe aceeași poziție, arătând că liberul arbitru, care poate fi socotit
,,unul din titlurile de glorie ale ființelor înzestrate cu rațiune” și care a fost
dat omului ca mijloc de desăvărșire, fiind folosit greșit a ajuns cauza căderii
lui463. Aceeași învățătură o împărtășește și Sfântul Ioan Gură de Aur, apro –
fundând-o. El spune: ,,Nu chitara singură este în stare să producă sunete
armonioase, ci sufletul muzicantulni o silește să producă acele sunete. Prin
urmare, și aici, nu trupul este mădularul cel fals sau displăcut, ci propria
noastră intenție și liberul arbitru care purced din sufletul nostru. Și tot el
mărturisește: noi însă mărturisim, că trupul este mai mic decât sufletul și
inferior acestuia nu însă și contrar și în luptă cu el, sau rău față de suflet.
460 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre educație , trad. Pr. Dumitru Fecioru, în S.T. nr. 4 / 2007,
p. 201.
461 Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza IV . 23, p. 61
462 Sf. Ioan Gură de Aur r, Despre educație, p. 201.
463 Sf. Vasile cel Mare, Omilia 9, 6, p. 442.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice183Esența sau ființa sufletului și a trupulul nu este tot una cu esența intenției
fiindcă cele dintâi sunt lucrurile lui Dumnezeu, pe când cea de-a doua este
o mișcare derivată din noi înșine, putând să o ducem unde vrem464. Sfântul
Ioan este de părere că nici chiar liberul arbitru nu stă la originea păcatului,
fiindcă ,,acesta este dăruit nouă de însuși Dumnezeu,, ci ne duce la păcat
o voință a noastră proprie, derivată din intenția și din părerea noastră ,
că aceea deși mărturisește Sfântul Apostol Pavel când zice: .,,Căci nu fac
binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc iar
dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuiește
în mine” (Rom. 7, 19 – 20).
Așadar, tot ce a făcut Dumnezeu este bun; omul cu toată zestrea lui
primită de la Creator este ,,casă a lui Dumnezeu.Cel desfrânat însă devine
,,casă spurcată” numai prin ,,intenția lui cea vicleană si rea”465. Deoarece unii
dintre cei păcatoși își căutau o justificare pentru starea lor, învocând nepu –
tința în fața ispitei și natura trupului lor, SfântuI Ioan demonstrează cu
argumente practice că nu există nici o silă de a păcătui, lucru care-l atestă
cei ce-și păstrează curăția si cei inchiși in temniță, și că nu este nimeni
bun sau rău de la natură, aceasta dovedind-o convertirile. Ceea ce este
de la natură nu poate fi schimbat, de aceea necesitațile naturale n-au fost
considerate niciodată ca fiind păcate și nu este nimeni acuzat sau pedepsit
pentru că le are. ,,Și atunci – întreabă Sfântul Ioan – de ce să ne amăgim
pe noi înșine cu pretexte și dezvinovățiri seci, care nu numai că nu ne aduc
nici o iertare, ci chiar cea mai grozavă pedeapsă?”466.
Toată această stare de decădere morală, Sfântul ioan o pune pe seama
teatrelor, care așa cum s-a spus, erau ca un ferment al imoralității în
so cietate. Ca un doctor iscusit, el taie adânc rana care s-a întins și asupra
creștinilor, identificând și cauzele bolii. Teatrele cele desfrânate, zice el, vă
învață să vă desfrânati; teatrele, această ciumă cu anevoie de stârpit, aceste
farmece pline de otravă, aceste curse cumplite pentru cei nepăsători, această
464 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre iubire , trad. de Octavian Gordon, în S.T., nr. 2 / 2007,
p. 105.
465 Ibidem , p.106.
466 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Ana. Omilii la David și Saul. Omilii la Serafimi ,
Ed. IBMBOR, București, 2007, p. 143;

184
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimpieire însoțită de plăcere pentru cei neînfrânați467. Dar, desfrânarea are la
bază și alte cauze, cum ar fi: pofta, lăcomia, iubirea de arginți, glumele
proaste, dezmierdarea și necumpătarea, beția numită „generalul patimilor”,
îmbuibarea, petrecerile de tot felul și cele de la nunți, vanitatea, uneori
bogăția și altele.
Adulterul trage după sine aceste păcate și multe altele și mai ales
uciderea. ,,Femeile care doresc să facă adulter, sunt gata să-și ucidă pe
soții lor; sunt gata să facă nu numai o crimă, nici două ci nenumărate.
Mai mult decât atât, aceste femei își ucid proprii copii, încă din pântecele
lor468. Pentru a ține în mrejele lor pe bărbații pe care îi vor aceste femei
nu se dau în lături nici de la practici satanice. În acest sens Sfântul Ioan
spune: ,,De aici vin și idolatriile, fiindcă aceste femei pierdute, voind să
fie cu grații și plăcute bărbaților urzesc tot felul de meșteșugiri drăcești,
ca de pildă vrăji, descântece, farmece și multe altele”469. Știind, așadar,
cât de vătămătoare este desfrânarea omul trebuie să fugă din calea ei și a
tuturor păcatelor care o generează nu numai de ochii lumii, ci de teama de
a nu-l supăra pe Dumnezeu. Sfântul Ioan condamnă pe cei care se ruși –
neaza de oameni dar de Dumnezeu nu se sfiesc. Când un om ar vedea
nu ar îndrăzni cineva să. desfrâneze, ci chiar de ar arde de mii de ori de
acest rău, totuși tirania patimii este învinsă de rușinea de oameni, pe când
Dumnezeu văzând și știind totul, oamenii nu numai că desfrânează, ci
îndrăznesc a face și alte fapte cu mult mai grozave . Deci singur acest fapt
oare nu e deajuns de a ne aduce asupra noastră mii de trăznete din cer?
Și ce vorbesc eu de desfrânare și de preadesfrânare? Cele ce sunt cu mult
mai mici decât acstea noi rușinându-ne de oameni nu le facem, pe când de
Dumnezeu nu ne sfiim a le face, deși El ne vede470. Mai mult decât atât,
omul își raportează faptele nu voii lui Dumnezeu, ci mai degrabă judecă –
ților semenilor săi, care pot fi uneori ,,derbedei sau chiar legiuitori”. Dar
și legiuitori de ar fi, nu trebuie ascultați mai mult decât Dumnezeu; căci și
aceștia care erau socotiți a fi înțelepti, nu au condamnat și nu au pedepsit
467 Ibidem , p.107.
468 Sf. Ioan Gură de Aur, Frumusețea preoției, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în G.B.
nr. 1 – 3 / 1992, p. 31.
469 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre iubire, p. 106.
470 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre desfătarea celor viitoare, p. 61.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice185niciodată desfrânarea sau preadesfrânarea prin legile lor, ci faptul acesta
era considerat ca o nimica și de către legiuitori și de către cei mulți. Ba
dimpotrivă, unele dintre fărădelegi sunt chiar permise de lege, cum ar fi
teatrele în care evoluează femei desfrânate și copii stricați, care prin piesele
lor batjocoresc însăși firea omeneasacă471. Acești desfrânați ,,sunt cei care
înveselesc cetatea și încununează pe împărați pentru trofeele și biruințele
lor, aducându-le laude. Sfantul Ioan apelează chiar la logica acestora pentru
a arăta decăderea morală a societății. El spune: ,,Eu cu plăcere i-aș întreba
pe aceștia: oare este un lucru rău să răstorni legile naturii? Este rău de
a introduce împreunări nelegiuite? Desigur că vor răspunde că este rău,
ba încă își vor da părerea că acest fapt nelegiuit trebuie a fi pedepsit. Și cu
toate acestea, aceștia sunt lăudați, admirați, aplaudați și întreținuți din banii
publici, fiind considerați a fi binefăcătorii obștești ai cetății”472.
Pentru a fugi de desfrânare, însă, este nevoie de a se declara război
păcatului , și nu oricând, ci încă de la început, de când încoltește el în suflet,
eliminând toate ispitele și mijloacele prin care se naște păcatul. În acest
sens, Sfântul Ioan sfătuiește: ,,Pune-ți singur hotar, și hotărăște-te să nu te
uiți la femeie, nici să te duci la teatru și nici să privești în piață la frumu –
seți străine. Este cu mult mai ușor să nu privești de la început o femeie
frumoasă, decât să o privesti și apoi să scoți din tine pofta pentru ea și în
același timp să scoți și tulburarea ce ți-a pricinuit-o vederea ei. Luptele sunt
mai ușoare la început, ba încă nu avem nevoie de luptă dacă nu deschidem
ușa dușmanului și dacă nu vom primi nici chiar sămânța răului. De aceea
și Hristos pedepsește pe cel ce se uită la femeie cu nesaț, că astfel să ne
apere de o mai mare durere. De aceea, zic, poruncește de a scoate din casă
pe dușman înainte de a deveni puternic, că acum e și mai ușor să-l scoți”473.
Sfântul Ioan analizează fiecare manifestare și mișcare a păcatului de la
început, de la încolțirea lui în cuget, creșterea lui în intensitate și dezas –
trul pe care îl produce. Prezentând această imagine, el îndeamnă la stâr –
pirea păcatului încă din fază incipientă. S-ar putea vorbi în acest caz de un
471 Pr. Gheorghe Busuioc, Din învățăturile Sf. Ioan Gură de Aur în legătură cu familia
creștină , p. 39.
472 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Ana. Omilii la David și Saul. Omilii la Serafimi,
p. 101.
473 Sf. Ioan Gură de Aur, Scrisoare către o tânără văduvă , p. 158.

186
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimtratament spiritual preventiv, aplicat de însăși persoana ce se află în pericolul
îmbolnăviri sufletești și trupești, conform învățăturii Mântuitorului (Mt. 5,
27 – 28)474. Nu este atâta osteneală de a vedea femei frumoase, zice Sf. Ioan,
pe cât este de-a te stăpâni după ce le-ai văzut, ba chiar de-a nu le vedea
nu este nici o osteneală, pe când osteneala și sudoarea cea multă vine după
ce le-ai vazut. Așadar, când și osteneala este mai mică, deși nici nu poate
numi cineva osteneala, și când și câstigul este mai mare, de atunci căutăm
singuri să cadem în noianul nenumăratelor răutați? Și nu este numai mai
ușor de a nu vedea femeie, ci încă de a te găsi și mai curat de această poftă;
după cum și pentru cel ce o vede, este mai greu de a se izbăvi de osteneală
și de pata ce o are, dacă se mai poate numi izbăvire. Cel ce nu vede o fată
frumoasă este curat de pofta izvorătă de aici, pe când cel ce dorește să vadă,
mai intăi înjosește cugetul cu astfel de gânduri, și după ce îl spurcă de
nenumărate ori apoi își scoate pe față pata rezultată din poftă, dacă o mai
scoate. De accea tocmai și Hristos, ca nu cumva să pățim în acest fel, nu
împiedică […] numai preacurvia, ci și privire nesățioasă475.
Desfrânarea atrage după sine nu numai zbuciumul și chinurile din
viața aceasta, ci mai ales chinurile viitoare, după cum osândeste Scriptura:
,,Afară câinii și vrăjitorii și desfrânații și ucigașii și închinătorii de idoli și
toți cei ce lucrează și iubesc minciuna! (Apoc 22, 15). Și Sfântul Apostol
Pavel se exprimă cam în aceiași termeni: ,,Căci aceasta s-o stiți bine, că nici
un desfrânat, sau necurat, sau lacom de avere, care este un închinător la idoli,
nu are moștenire în împărăția lui Hristos și a lui Dumnezeu” (Efes. 5, 5).
• Incestul
Potrivit Sfântului Apostol Pavel, incestul este un păcat care depășește
în gravitate chiar pe cele ale păgânilor. Mustrănd pe creștinii din Corint,
el spune: ,,Îndeobște se aude că la voi e desfrânare, și o astfel de desfrânare
cum nici între neamuri nu se pomeneste, ca unul să trăiască cu femeia tatălui
său” (I Cor. 5, 1). Tâlcuind acest pasaj, Sfântul loan Gură de Aur consideră
că Apostolului Pavel i-a fost rușine să numească acest păcat, de aceea el
474 Pr. Gheorghe Busuioc, op. cit., p. 40.
475 Sf. Ioan Gură de Aur, Mărgăritare , ed. îngrijită, indice de nume și glosar de
Rodica Popescu, Ed. Libra, București, 2001, p. 227.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice187spune despre incestuos că ,,trăiește”, nu că desfrânează, și de asemenea, n-a
spus: ,,cu mama sa vitregă”, ci: ,,cu femeia tatălui său”. Și mai departe zice:
,,să fie scos din mijiocul vostru cel ce a săvârșit această faptă” (v. 2); n-a
spus: ,,cel ce a săvârșit incestul”. Prin aceasta, este de părere Sfântul Părinte,
se intrevederează și mai mult mărimea păcatului, deoarece Apostolul nu-și
permite nici a pronunța astfel de grozăvii476. Sfântul Ioan consideră că
păcatul aceluia era îndoit: desfrânare și, înca mai grav decât desfrânarea –
nepărere de rău pentru păcat. El spune: ,,Într-adevăr, nu atâta trebuie a
jeli pe păcătos, pe cât pe păcătosul care nu are părere de rău și nici nu se
pocăiește”477. El nu se adresează incestuosului, nici nu-i pronunță măcar
numele, ci se adresează comunității creștinilor, deoarece socotește că acela
nu este vrednic nici de a-i vorbi, iar pe aceia îi mustră aspru pentru ca n-au
scos înca de la început un astfel de păcătos din mijilocul lor. Nu sunt puține
locurile și împrejurările în care Sfântul Pavel recomandă credincioșilor tact
și răbdare pentru îndreptarea păcătoșilor. O astfel de faptă însă nu este
tolerată nicidecum de Apostol478.
Porunca lui, într-o astfel de situație cu totul exceptională, este:
,,Să predați pe unul ca acesta satanei, spre pieirea trupului, ca duhul să se
mantuiască în ziua Domnului Iisus. Cu alte cuvinte, a fost predat satanei
numai trupul, nu și sufletul, ca să fie pedepsit, și prin pedeapsă să se întoarcă
la Dumnezeu. Acest păcat, ca și altele, este molipsitor; de aceea el nu
trebuie tolerat. Apostolul spune: ,Oare nu stiți că puțin aluat dospește toată
frământătura? Curățiți aluatul cel vechi, ca să fiți frământătură nouă”479.
Pocăința însă restabilește celui păcatos poziția de membru sau mădular
al Bisericii, și aceasta nu pentru suficienta pocăintei, ci ca dar din partea
Bisericii, din dorinta de a fi recâstigat pentru viața veșnică și a nu cădea
în deznădejde480. Potrivit îndemnului apostolului care zice: ,,mai bine să-l
iertați si să-l mângâiați, ca să nu fie coplesit de întristare unul ca acesta”
(II Cor 2, 7), Sfântul Ioan zice ,,Că dacă (incestuosul) s-a și mărturisit
476 Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola I Corinteni , p. 49.
477 Ibidem, p. 50.
478 Mrd. Ion Dragomir, Dimensiunea pascală a antropologiei hrisostomice , în G.B.,
nr. 11 – 12 / 2007, p. 69.
479 Ibidem , p.69
480 Ibidem, p. 70.

188
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimpoate, și sa și pocăit, totuși apostolul arată ca a luat iertarea păcatului nu
atat în urma pocăintei lui, pe cât în urma darului”.481 Cu alte cuvinte, inter –
pretează Sfântul Părinte, Apostolul ar fi spus: ,,Nu doar că este vrednic
de aceasta […], si nici pentru ca ar fi aratat o pocaință îndeajuns cer acest
lucru, ci pentru că e slab neputincios. Deci îndreptarea și iertarea stau la
îndemâna oricărui păcătos, inclusiv a celor cu astfel de păcate grele, numai
să-și convertească voința dinspre păcat și pocăință.
• Perversiunea
Sfântul Apostol Pavel condamnă foarte aspru pe cei perverși soco –
tind că au ajuns la aceste practici atât de josnice din cauza idolatriei lor.
El spune: ,,De aceea Dumnezeu i-a dat necurăției după poftele inimilor
lor, ca să-și pângărească trupurile lor ca între unii care au schimbat adevărul
lui Dumnezeu în minciunii și s-au închinat și au slujit făpturii, în locul
Făcătorului […] Pentru aceea Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocări, căci și
femeile lor au schimbat fireasca rănduială cu cea împotriva firii; Asemenea
și bărbații, lăsând rânduiala cea după fire a părții femeiești, s-au aprins în
pofta lor unii pentru alții, bărbați cu bărbați săvârșind rușinea și luând în ei
răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Rom. 1, 24 – 27). După Sf. Apostol Pavel
(Rom. 1, 21 – 23), cauza căderii oamenilor în ,,asemenea absurdități”, este
păcatul și mai ales ruperea totală a legăturii cu Dumnezeu.
Păcatul acesta reprezintă abisul căderii, veriga de legătura a tuturor
păcatelor, batjocorirea și lepădarea în totalitate a demnității umane și mai
ales părăsirea din partea lui Dumnezeu. Perversiunea este păcat împotriva
firii, de aceea și gravitatea lui este atât de mare. Nici un păcat nu este firesc,
însă acesta le întrece pe toate celelalte. Sfântul Ioan spune în acest sens:
,,Cele ce sunt contra naturii sunt și mai grele, în același timp și mai dezgustă-
toare”, de aceea cei ce le săvârseșc ,,sunt lipsiți de orice iertare fiindcă au
defăimat natura”482. Perversiunea este manifestată în diferitele ei chipuri:
bărbați cu bărbați, femei cu femei, adulți cu copii, oameni cu animale. Ca
și Apostolul Pavel, Sfântul Ioan Gură de Aur nu ocolește acest subiect,
481 Ibidem , p.70.
482 Pr. Dr. Marin Ciulei, Învățătura despre om la Sf. Ioan Gură de Aur , în B.O.R.,
nr. 7 – 12 / 1999, p. 400.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice189înfierând cu asprime astfel de patimi. El consideră că ceea ce-i învinuiește
cel mai mult pe acești oameni este faptul că nu vreo necesitate oarecare
i-a silit să se arunce în practici de acest fel, deoarce bărbații aveau femei și
femeile aveau bărbați pentru a păstra ,,rânduiala cea după fire” ci voința lor
cea rea, lucru pentru care sunt lipsiți de orice iertare. Sfântul Ioan consideră
că aceste patimi s-au născut din părăsirea lui Dumnezeu, iar părăsirea lui
Dumnezeu provine din nelegiuirea celor care L-au părăsit; de asemenea,
de la dezmierdare și de la necunoașterea lui Dumnezcu, ca și de la lipsa frici
față de El, care este ca o ancoră de salvare din multe primejdii.
Tâlcuind expresia formulată de Sfântul Apostol Pavel: „s-au aprins în
pofta lor unii pentru alții”, Sfântul Părinte arată că ,,boala aceasta provine
nu numai din poftă, ci mai mult din trandăvia lor, care a și aprins pofta, ei
,n-au fost târâți și nici n-au căzut ci, săvârșind rușinea au ajuns la ceea cea a
fost studiat de dânșii mai dinainte, făcând astfel natura de râs, încalcându-i
legile483. Că acesta este un pacat împotriva firii o demonstrează înseși legile
păgâne, care pedepsesc pe cei ce s-ar castra, și aceasta, pentru motivul că își
ciuntesc singuri natura omenească. Aceștia, însă, nu nedreptățesc cu nimic
pe alții, pe când desfrânații și pederaștii, pe langă faptul că nu sunt de vreun
folos, își necinstesc nu numai trupul, ci și sufletul, făcându-se vrednici de
a fi alungați de pretutindeni484.
Consecințele acestor practici sunt dezastruoase pentru unitatea
rân duită de Dumnezeu între bărbați și femeie, introducându-se între ei
,,o luptă mai grozavă decât războiul civil; s-a nimicit atracția firească dintre
ei, s-a rupt unitatea, din unul devenind doi, adică unul și același gen să
țină locul și celuilalt, ceea ce este împotriva Legii lui Dumnezeu, fiecare
din cele două parți a pornit război contra celeilalte, cât și contra ei însăși
căci și femeile defăimau pe alte femei și nu numai pe bărbați, și bărbații la
rândul lor stăteau unul împotriva altuia, ca și împotriva genului femeiesc
și în sfârșit, ceea ce este foarte grav, războiul împotriva naturii perpetuarea
neamului omenesc nemaifiind posibilă”485.
483 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a IV-a la Romani, trad. PS. Teodosie Atanasiu, ediție
revăzută de Cezar Păvălașcu și Cristian Untea, Ed. Christiana, București, 2005, p. 59.
484 Ibidem, p. 59.
485 Ibidem, p. 59.

190
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimLumea păgână ajunsese la o atât de mare degradare morală încât
consideră acest păcat un privilegiu de care nu puteau ,,beneficia,, slugile,
ci numai oamenii liberi. Lucru care a fost și legiuit ,,de preaînțeleptul
popor atenian și de marele lor legiuitor Solon”486 spune cu sarcasm Sfântul
Ioan. Slugile nu aveau voie nici să-și ungă trupurile cu untdelemn și nici
să facă pederastie. Cei care se supun unor astfel de legi sunt, consideră
Sfântul Părinte „cei mai nenorociți și vrednici de multe lacrimi”. Ei sunt
mai păcătoși decât desfrânații și desfrânatele, care deși încalcă grav legea
dumnezeiască, cel puțin nu o încalcă pe cea a naturii, cum fac aceștia, care
le încalcă pe amândouă.
Dacă desfrânarea, prin care se pângărește trupul, este un păcat atât
de mare, „apoi ce am putea spune de această nebunie zice Sfântul loan,
care este cu mult mai rea decât desfrânarea, încât nici nu mai avem ce
spune? Cel ce săvârșește un astfel de păcat își pierde demnitatea pe care i-a
dat-o Creatorul, trădându-și și necinstindu-și propria natură ca și pe cea
a celuilalt gen. Adresându-se bărbaților, Sfântul Ioan spune: Nu zic numai
că prin acest păcat tu nu ai devenit femeie dar încă ai pierdut și dreptul de
a fi bărbat. Căci nici nu te-ai schimbat în natura femeii, și nici nu ai păstrat
natura bărbătească ci amândurora te-ai făcut deopotrivă trădător, vrednic
de a fi alungat și bătut cu pietre Și de femei, ca și de bărbați, fiindcă ai
nedreptățit și necinstit amândouă genurile”487. Dar în același timp, o astfel
de persoană își pierde nu numai demnitatea de om, ci chiar cade și sub
poziția pe care o ocupă animalele în lume. De aceea Sfântul Părinte se
exprimă: ,,și ca să afli cât de mișelesc fapt este acesta, spune-mi te rog: dacă
venind la tine un om ți-ar spune în gură mare că ești un câine, oare nu ai
fugi de el ca de un om obraznic? Dar iată că și tu, care faci parte dintre
oameni, nu numai câine te-ai făcut pe tine însuți, ci chiar mai prejos și mai
necinstit decât acest animal, căci câinele, cel puțin, este folositor omului,
pe când cel ce desfrânează nu este folositor. Și tot el, deplângând starea
aceasta de decădere, spune: ,,Vai nouă, dacă ajungem să fim mai fără minte
decât animalele necuvântatoare, și mai nerușinați decât câinii, căci nicăieri
486 Ierom. Policarp Chițulescu, Activitatea misionară a Sf. Ioan Gură de Aur , în G.B.,
nr. 9 – 12 / 2006, p. 97.
487 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a IV-a la Romani, p. 59.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice191printre ele nu vei găsi o astfel de împreunare, ci natura-și cunoaste hotarele
sale! Voi însă care săvârșiți acest păcat, ați făcut neamul nostru omenesc
mai necinstit decât necuvântatoarele, căci îl batjocoriți prin asemenea fapte
și vă batjocoriți și pe voi însivă”488. Acest păcat este cu atât mai grav cu cât el
este ,,o boală molipsitoare”. Cu toate acestea nimeni nu poate fi obligat să
contracteze această boală, după cum nimeni nu poate obliga pe un bărbat,
oricât l-ar amenința și i-ar porunci, că schimbându-și natura, să nască un
copil. Deci, „cei ce turbează după astfel de păcate, singuri își făuresc relele
cele mai grozave”489. Pentru aceasta și osânda unora ca aceștia va fi și mai
mare. ,,Chiar de nu ar fi gheena, spune Sfântul Ioan, și nici nu ne-ar fi
amenințat (Dumnezeu) cu osânda, totuși acest fapt este mai groaznic decât
orice osândă. Dacă ei simt plăcere din aceasta, după cum zici, ei bine, atunci
îmi spui mai mult de îngreuierea pedepsei lor. […] Pe unii ca aceștia eu îi
consider mai răi decât omorâtorii de oameni, fiindcă e cu mult mai bine
de a muri, decât a trăi defăimat astfel de lume. Omorâtorul de oameni
a despărțit sufletul de trup, iar acestia, împreună cu trupul au pierdut și
sufletul. Orice păcat mi-ai spune nu poate fi egal Cu aceasta îngrozitoare
nelegiuire, și dacă cei ce pătimesc de această boală ar simți grozăvia faptului
pe care-l săvârsesc, desigur că ar prefera o mie de morți, mai bine decât de
a face asemenea fapte490. Nu există pedeapsă atât de mare încât să poată
acoperi grozăvia acestui păcat. Sfântul Ioan se întreabă: ,,Și de câte gheene
sunt oare vrednici aceatia?”491.
Nici un păcat nu a fost atât de aspru pedepsit ca acesta de către
Dumnezeu, încă din viața de aici. Sfântul Ioan este de părere că pedeapsa
Sodomei a fost icoana celei a iadului pentru cei care nu cred în realitatea
pedepselor de dincolo. Pe baza acestei experiențe din istoria umanității
el invită pe păcătoși să tragă singuri concluzia în legătură cu gravitatea
păcatului: ,,Acum tu judecă singur cât de mare a fost păcatul lor, dacă
Dumnezeu a fost silit să le arate gheena mai înainte de timp. Fiindcă mulți
488 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă și providență. Despre
rugăciune. Despre viețuirea după Dumnezeu și alte omilii, trad. de Pr. Prof. Dumitrutru
Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 2005, p. 318
489 Ibidem , p. 318.
490 Ibidem , p. 319.
491 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a IV-a la Romani, p. 60.

192
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimdisprețuiau cuvintele și atunci ca și acum, de aceea Dumnezeu le-a arătat
mai dinainte icoana gheenei, și încă într-un mod unic în istoria omenirii.
În adevăr, curios a fost norul acela care a plouat foc în loc de apă, dar și
păcatul pe care ei îl sâvârșiseră, adică pederăstia, era în afară de legile firii,
era contra naturii; a ars pământul acela, fiindcă și sufletele lor erau arse
de acea poftă spurcată. De aceea și ploaia aceea nu numai că n-a deschis
pântecele pământului ca să-l facă de a da naștere roadelor, ci încă l-a făcut
fără posibibitatea chiar de a primi semințele ce s-ar arunca în el. Astfel
era și împreunarea bărbaților din Sodoma, căci și acea nelegiuire le făcuse
trupurile lor mai netrebnice decât pământul cel ars al Sodomei”492.
• Uciderea copiilor în pântecele mamei
Sfântul Ioan Gură de Aur condamnă pe desfrânați nu numai pentru
păcatul acesta în sine, ci și pentru urmările lui, printre care cea mai gravă
este situația copiilor ce sunt zămisliți în urma unor asemene împreunări
nelegiuite. În cele mai multe cazuri acești copii sunt uciși încă fiind în
pântecele mamei lor, ucidere pe care el nici nu o poate califica din cauza
gravități faptului493. ,,De ce semeni, întreabă el, acolo unde țărâna e pregă –
tită să strice rodul, unde sunt multe doctorii de stârpire și unde, de multe ori,
copilul este omorât mai înainte de naștere? Iată, deci, că și pe acea desfrâ –
nată n-ai lăsat-o să, rămână numai desfrânată, ci ai făcut-o si ucigătoare de
om, ai făcut-o criminală. Ai văzut cum din beție izvorăște desfrânarea, cum
apoi din desfrânare iese preadesfrânarea, iar din preadesfrânare omorul ? ba
chiar mai mult și decât omorul, căci nu am nici cuvinte îndeajuns de a numi
asemenea faptă criminală, de vreme ce nu numai că pe copilul născut îl
omoară, ci împiedică chiar de a se naște”494. După cum s-a văzut, zămislirea
nu este numai lucrarea omului, ci mai ales lucrarea lui Dumnezeu, Care
a pus în actul împreunării dintre bărbat și femeie legea înmulțirii oame –
nilor, și a lăsat aceasta ca binecuvântare din partea Lui, și nu ca blestem.
Mai mult decât atât, femeia a primit de la Dumnezeu această îndatorire
492 Ibidem, p. 60 – 61.
493 Ierom. Policarp Chițulescu, Activitatea misionară a Sf. Ioan Gură de Aur , p. 98.
494 Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la Evanghelia după Ioan. Omilia I, a II-a, a III-a ,
trad. de Asist. Drd. Sabin Preda, în S.T., nr. 1 / 2006, p. 177; S.T., nr. 2 / 2006, p. 156.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice193care-i asigură chiar mântuirea. (cf. I Tim 2, 1 5). De aceea, intrigat de cele
ce se petrec, Sfântul Ioan, întreabă: ,,Deci de ce îți bați joc de darul lui
Dumnezeu și te împotrivești legilor Lui și ceea ce este blestem tu o urmezi
ca pe o binecuvantare? De ce apoi transformi magazia nașterii în magazie
de omor, și pe femeie, care este dată spre nașterea de copii, tu o pregatești
pentru omor?”495
Femeia însă nu este singura responsabilă de ucidere, ci împreună
cu ea este și bărbatul care s-a împreunat cu ea, și nu numai acela, ci și
toți desfrânații, fiindcă din cauza lor, pentru a le face lor pe plac, ucide
femeia desfrânată. Sfântul Ioan zice: „Fiindcă, pentru a fi plăcută și dorită
de amanți, și pentru a atrage la sine mai mult aur, ea nu se dă în lături
de a face și aceasta, grămădind prin asemenea fapt, un foc mare asupra
capului tău, căci dacă îndrăzneala este a ei, în același timp însă și tu ești
cauza principală a îndrăznelii ei”496. Și mai grav este însă faptul că nu numai
desfrânatele recurg la astfel de practici ucigașe, ci și multe dintre femeile
căsătorite, uneori la îndemnul sau cu acordul bărbaților lor. Acest lucru
a  introdus în familii indiferența față de aceste atât de mari grozăvii și,
odată cu acestea, nenumărate alte fapte de încălcare a voii lui Dumnezeu,
ce duc în final la destrămarea familiilor. Arătând toată grozăvia uciderii
de prunci, SfântuI Ioan spune ,,Dar cu toate acestea, după o asemenea
purtare necuviincioasă după omoruri și după idolatrii, totuși lucrul acesta
pare indiferent multora, ba chiar și multor bărbați care-și au femeile lor, de
unde apoi și rezultă cele mai mari rele. Căci și aici de multe ori se pun în
mișcare fel de fel de doctorii pentru stârpire, doctorii pregătite nu pentru
pântecele desfrânatei, ci pentru ale femeii nedreptățite; și aici se întind
fel de fel de curse, invocarea sufletelor celor morți, invocarea demonilor,
certuri zilnice, lupte înverșunate și multe de acest fel”497. Așadar, cea mai
de seamă dintre făpturile lui Dumnezeu, omul, a primit de la Dumnezeu
cel mai de preț dar: Viața. Ea ține de Fiul lui Dumnezeu: „toate prin El
s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. întru El era viața și
495 Ibidem , p. 157.
496 Ibidem , p. 158.
497 Ibidem , p.159

194
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimviața era lumina oamenilor” (In. 1, 3, 4). Mântuitorul spune: „Eu am venit
ca lumea viață să aibă și mai multă să aibă” (In. 10, 10).
Omul este creat după chipul lui Dumnezeu (Fac. 1, 26, 27), iar sufletul
său este înrudit cu al lui Dumnezeu, tinde spre El și se află într-o relație
vie cu El. Crearea după chipul și asemănarea cu Dumnezeu accentuează
valoarea de subiect, de persoană a omului. Omul este o ființă comunitară,
trăind în familie după modelul comuniunii de iubire al Sfintei Treimi,
devenind impreună „lucrător cu Dumnezeu” (I Cor. 3, 9) în perpetuarea
vieții pământești (Fac. 1, 28). Datorită faptului că omul este creat după
chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul este deschis ontologic comu-
niunii cu Dumnezeu și cu semenii și realizează această comuniune care
este Biserica498. Prima alcătuire de viață obștească și sâmburele din care
cresc toate celelalte forme de viață socială este familia. Menirea familiei
este de a promova viața, de a fi izvor de viață și leagăn ocrotitor al copilăriei.
Dumnezeu l-a creat pe om nu ca pe ceva abstract, ci l-a făcut bărbat și
femeie, cu dorințe și simțăminte, cu legi și instincte, cu minte și voință
liberă „ca toate aceste însușiri să le pună în slujba unei mari meniri aceea
a procreației”499. Familia este mediul cel mai prielnic pentru nașterea,
dezvoltarea și desăvârșirea ființei umane. Copilul are o neapărată nevoie
de ajutorul neîncetat al părinților sau „care în această lucrare nu pot fi nici
substituiți și nici întrecuți de nimeni”500. Bărbatul se însoțește cu femeia,
după rânduiala dintru început a Creatorului și întemeiază instituția sfântă
și binecuvântată a familiei pentru ajutorare reciprocă, naștere de prunci
lumii, ascultători și temători de Dumnezeu, pentru perpetuarea speciei și
a neamului omenesc”501. Cei dintâi drept fundamental al omului și cel mai
originar drept al său este dreptul la existență și deci la viață, drept primit
de om de la Dumnezeu, prin crearea primilor oameni de chiar mâna lui
498 Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine și problema
intercomuniunii , teză de doctorat, Ed. IBMBOR, București, 1978, p.115.
499 PS Vasile Coman, Cuvinte pentru suflet , Oradea, 1987, p. 185.
500 Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, „ Atitudinea moralei creștine ortodoxe față de avort,
divorț, abandonul copiilor, imoralitate etc ”, în O., nr.2 – 3 / 1994, p. 179.
501 Pf. Teoctist, Patriarhul României, Hristos, Calea, Adevărul și Viața , în Vestitorul
Ortodoxiei , an VI, nr. 126, p. 6.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice195Dumnezeu. Dreptul la viață constă în îndreptățirea ce o are fiecare ins de a
trăi, de a i se respecta viața de către semenii săi502.
Darul vieții este o permanentă a reînnorii, căci în fiecare ființă umană,
prin însăși chemarea sa la viață se manifestă reînnoirea întregului neam
omenesc în chip desăvârșit. Viața este un dar pe care Dumnezeu l-a făcut,
în nemărginita Sa iubire, omului, lumii la crearea lor din nimic (II Macabei
7, 28). Lumea a fost creată de Dumnezeu tot ca dar pentru om. Dumnezeu
a dat „tuturor viață și suflare în toate” (FA. 17, 25) arătând omului că el
reprezintă în ansamblul creației principiul de guvernare a lumii. Omul își
primește viața direct de la Dumnezeu (Fac. 2, 7) care este izvorul vieții
(Ps. 36, 9) ca cel mai prețios dar (Isaia 42, 5). La baza existenței umane
stau două principii: 1) principiul vital biologic și 2) principiul rațional prin
care se face legătura cu Dumnezeu, Creatorul Său503. Darul vieții este un
dar desăvârșit deoarece este făcut de Dumnezeu și este întărit prin darul
libertății. Libertatea este expresia idealului autentic uman în demnitate.
Dreptul la viață al omului este o îndreptățire firească ca urmare a prezenței
dumnezeiești în actul creării ființei noastre și de aceea fiecare om este
îndreptățit să i se respecte viața de către semeni atât direct cât și indirect. Dar,
într-o societate secularizată, în care omul se declară autonom eliminându-l
pe Dumnezeu din creația sa, adică din lume, în care iubirea de sine a luat
locul iubirii de aproapele și comuniunii dintre semeni și Dumnezeu, în care
sunt date uitării învățaturile Bisericii, întâlnim mame care își abandonează
copiii le suprimă viața încă din pântece, neținând seama nici de perceptele
biblice „Să nu ucizi!” (Deut 5,17; Exod. 20,13), nici de faptul că viața nu
este un bun propriu și de aceea nu avem dreptul să dispunem nici de viața
noastră, nici de viața altora și nici de viața copiilor noștri504.
Omul este la existența de la început ca spirit întrupat sau ca o unitate
constituită din suflet și trup, printr-un act creator special al lui Dumnezeu.
Sfânta Scriptură descrie actul creației omului: „Și a zis Dumnezeu: să
facem pe om după chipul și asemănarea Noastră, ca să stăpânească peștii
mării, păsările cerului, animalele domestice, toate viețuitoarele ce se târăsc
502 Ibidem, p. 6.
503 John Breck, Darul sacru al vieții, p. 32.
504 Ibidem, p. 33.

196
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimpe pământ și tot pământul.Și a făcut Dumnezeu pe om, după chipul Lui,
după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie. Și Dumnezeu
i-a binecuvântat, zicând: Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l
supuneți” (Fac. 1, 26 – 27)505. Scopul căsătoriei și al familiei, ca legătura
naturală pe viață între un bărbat și o femeie „consfințită și întărită haric prin
Taina Cununiei, constituie împlinirea reciprocă a celor doi, prin dăruire
și  primiri reciproce, dezvoltarea lor personală în unitatea copersonală
realizată, înfrânarea trupească consimțită de cei doi și îndeosebi realizarea
unei stări tot mai depline în iubirea dintre soți, în vederea împlinirii
reciproce, precum și înmulțirea, dăruirea și fortificarea omenirii”506.
Procrearea este una dintre menirile naturale și sfinte ale vieții
conju gale. Omul nu este o simplă ființă biologică, înzestrată cu suflet
rațional, ci este deodată suflet viu (Fac. 2,7) și trup omenesc. El este
o ființă psiho-fizică. Deci, viața omenească nu este produsul hazardului
și nici perpetuarea vieții umane nu este efectul întâmplării și nici exclusiv
produsul eforturilor omenești. Viața omului fiind un dar de la Dumnezeu
se perpetuează prin intermediul ființelor omenești. Omul are dreptul la
viață dar și responsabilitatea de a respecta această viață și de a o apăra.
Procrearea, fără a fi singurul scop al căsătoriei este o binecuvântare de la
Dumnezeu. Este una dintre menirile naturale și sfinte ale vieții conjugale.
Procrearea, întreținerea, îngrijirea, creșterea și pregătirea copilului pentru
viața socială trebuie să constituie preocuparea centrală a familiei507.
Creștinismul este religia care a pornit de la leagănul unui copil și de la
sânul unei mame. Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat și a luat chip de prunc.
Cine se declară împotriva copilului este împotriva lui Dumnezeu. Nu poate
iubi cineva pe Dumnezeu daca nu iubește copilăria, pe care și Hristos a
iubit-o și căreia i-a făgăduit împărăția lui Dumnezeu. Păcatul uciderii de
prunci e un păcat greu și nimeni nu poate scăpa de sub pedeapsa lui. Pentru
Biserica lui Hristos, avortul sau întruparea sarcinii nu este o simplă faptă
neîngăduită, din punct de vedere moral. Este, fără ocolișuri, ucidere. Este
505 Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Atitudinea moralei creștine ortodoxe față de avort,
divorț, abandonul copiilor, imoralitate etc. , p. 177.
506 Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Devieri morale contemporane, Metode pentru preve –
nirea și terapia acestora , p. 226;
507 Ibidem, p. 227.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice197ucidere cu premeditare. Este ucidere voluntară. Și, desigur, mai vinovată,
mai păcătoasă și mai urâtă lui Dumnezeu decât orice alt fel de ucidere,
deoarece privează de viață o ființă omenească înainte ca ea să se nască și,
mai ales, înainte să se învrednicească de Sfântul Botez508. Orice om care
participă într-un fel sau altul la crima oribilă a avortului, fie el și numai
gândul de a săvârși avortul, are un păcat mare înaintea lui Dumnezeu care,
precum se știe din Vechiul Testament, a poruncit în chip absolut: „Să nu
ucizi!” (Deut 5, 17; Exod 20,13). Când întrebăm: „Ce zice Biserica?” gândul
ne duce la faptul ca învățătura Bisericii este aceiași, în toate punctele ei,
din vremea Mântuitorului și până astăzi. Biserica, în tot ceea ce spune
și învață, nu are ca criterii de judecată punctele de vedere ale oamenilor.
Ea  este purtătoarea adevărului pe care l-a propovăduit Domnul nostru
Iisus Hristos509.
Învățăturile ei sunt expresia înțelepciunii dumnezeiești. Când punctele
de vedere ale Bisericii vin în disensiune și antiteză cu concluziile științei,
atunci știința constituie înțelepciunea pământească și demonică, vrednică
de dispreț. „Biserica Ortodoxă, pornind de la adevărul întrupării, înțe-
lege ca nașterea unui prunc este o taină a colaborării lui Dumnezeu cu
părinții în același timp, însă, știe că numeroase date ale observației noastre
curente, corecte și oneste, pot fi elemente de seamă, care să aducă un spor
de înțelegere la cunoașterea acestei taine, întrucât se înscrie în ordinea
descoperirii sau a revelației naturale. E vorba despre acele date care, înainte
de a constrânge conștiința, într-un anumit fel constrânge rațiunea de a le
constata și accepta”510.
Avortul, cunoscut și sub numele de „întrerupere de sarcină” sau „chiuretaj”,
este un păcat foarte mare înaintea lui Dumnezeu după învățătura creștină
este crimă cu premeditare. Din nefericire, practicarea lui o întâlnim de-a
lungul istoriei omenirii. Folosirea ierburilor care provocau avortul era
cunoscută pretutindeni, dar, în vechime, credem că întreruperea de sarcină
de către medic nu era permisă, de vreme ce, în jurământul lui Hipocrate,
medicul, ca slujitor al vieții, mărturisește că nu va da femeii substanțe
508 Pr. Prof. Dr. Sorin Cosma, Avortul în viziunea moralei creștine , în B.O.R .,
nr. 7 – 12 /2003, p. 292.
509 Ibidem, p. 293.
510 Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan , Adevărul și frumusețea căsătoriei , p. 112.

198
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimabortive: „eu nu voi da nimănui otravă dacă mi se cere, nici nu voi avea
inițiativa unei astfel de sugestii, la fel nu voi da nici un pesar abortiv”511.
El susținea că copilul se formează la capătul a treizeci de zile, dacă este
băiat sau patruzeci și două de de zile daca este fată, în acest interval de
timp se formează copiii512. Această concepție introduce o diferență de
durată între formarea băiatului și cea a fetei. În țara noastră, Codul penal
din 1865 pedepsea provocarea avortului, la fel ca și Codul penal din 1937,
care permitea, totuși avortul în două situații: situația în care menținerea
sarcinii ar fi amenințat viata femeii gravide și cea în care unul dintre părinți
era bolnav psihic și exista pericolul transmiterii acestei boli la noul născut.
În perioada regimului totalitarist, toate legile din țara noastră condamnau,
cu privare de libertate, orice provocare ilegală a avortului. După 1989
însă, aceste legi au fost abrogate, pe motiv că erau în totală contradicție
cu respectarea drepturilor omului513. În prezent, avortul este autorizat
până în a 22-a săptămână în Anglia, până în momentul nașterii în SUA
și, începând cu 1996, până în a 14-a săptămână în România. În lumina
Declarației Universale a Drepturilor Omului și a Convenției Europene
a Drepturilor Omului, problema procreării se înscrie în domeniul dreptului
la viață, adică a dreptului atât la viața privată, cât și la viața de familie, „ceea
ce ne plasează, de la început, în fața a două tipuri de raporturi: individuale
și de familie”514.
Dreptul la viață „este un drept natural al omului și privește atât
propria viața, cât și posibilitatea de a da viață, adică de a procrea”515. Cum în
Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu este prevăzut nici dreptul
de a procrea și nici obligația de a avea copii, s-a admis posibilitatea femeii
de a întrerupe sarcina. Întreruperea cursului sarcinii este văzută ca un drept
al femeii de a refuza procrearea sau cum zic adepții mișcării feministe, este
„dreptul femeii de a refuza îndeplinirea funcției sale reproductive naturale,
în virtutea respectului datorat libertății individuale a femeii și a vieții
511 ÎPS Meletios Kalamaras, Avortul, București, 1996, p. 3.
512 Ibidem , p. 3 – 4.
513 Gheorghe Scripcaru, op. cit., p. 111.
514 Ibidem , p.111.
515 Ibidem , p.107

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice199sale private”516. Numai femeia are dreptul să dispună de trupul ei și să nu
permită nici unei alte persoane să intervină sau să hotărască asupra unei
teme atât de personale ca cea a dispunerii de propriul trup. In opoziție
totală cu acest mod de interpretare a noțiunii de „drept la viață”, se află
aceia care condamnă cu vehemență avortul, tocmai din respect pentru viață.
Toate păcatele se pot ierta, spun Sfinții Părinți, dar păcatul acesta al
avortului, al crimei asupra unui suflet nevinovat poate fi iertat doar cu prețul
unor nevoințe, al unor pocăințe care poate dura viața întreagă. Sângele
acelui prunc nevinovat strigă din pământ. Cel mai mare bine pe care-l poți
face în viață, ca om căsătorit, este să dai viață mai departe. Singura mamă
ce poate să facă o asemenea minune, ea este singurul laborator ce poate da
naștere unei ființe umane. Dacă refuză a da naștere, a da viață, refuză ea
însăși a avea viața veșnică.
Majoritatea femeilor, foarte comod, justifică faptul că nu nasc copii
mai mulți datorită contextului în care trăiesc: că nu au cu ce să-i hrănească
și să-i crească. Aceasta este însă o cursă pe care o întinde Satana. Atunci
când cineva avortează, nu are credință în Bunul Dumnezeu, în faptul că
El este deasupra și va ocroti acel copil; lipsind credința în Dumnezeu se
ajunge la păcatul pruncuciderii, adică al avortului. Acest păcat este printre
cele mai mari păcate posibile. A ucide un copil în pântec e mult mai grav
decât a omorî un om botezat. Mai întâi de toate, acest copil e autonom.
Mama care îl poartă în pântece n-are drept asupra vieții lui. El este, fără
discuție, liber să crească fără alt stăpân decât Dumnezeu517. Un cercetător
britanic a reușit să obțină, cu ajutorul unui nou tip de scanare prin ultra-
sunete, imaginea inedită a unui fetus de 12 săptămâni „mergând” prin
uterul matern. Imaginile realizate prin noua tehnică arată, de asemenea,
fetuși care par să caște și să se frece la ochi. Daca ne-am întreba care este
cel mai mare dar pe care ni l-a dat Dumnezeu, am putea răspunde cu
toată certitudinea: VIAȚA. Și aceasta, nu numai pentru că acum ne putem
bucura de frumusețile acestei lumi, ne putem îndeplini dorințele, dar mai
ales pentru că după această existență ne așteaptă viața veșnică. Viața este
516 Ibidem , p. 108
517 Jean-Claude Larchet, Etica procreației în învățătura SfințilorPărinți , Ed. Sophia,
București, 2003, p. 78.

200
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimo taină dumnezeiască în sufletul omului, Dumnezeu a pus această lege a
iubirii între bărbat și femeie, această dorință de unire, de contopire care se
împlinește prin căsătorie, iar unul din scopurile ei este nașterea de copii518.
Zămislirea nu este numai lucrarea omului, ci și mai ales lucrarea lui
Dumnezeu, care a pus în actul împreunării dintre bărbat și femeie legea
înmulțirii oamenilor, și a lăsat aceasta ca binecuvântare din partea Lui,
și nu ca blestem. Mai mult decât atât, femeia a primit de la Dumnezeu
această îndatorire care-i asigură chiar mântuirea (cf. Tim 2,15). De aceea,
intrigat de cele ce se petrec, Sfântul loan, întreabă: „Deci de ce îți bați
joc de darul lui Dumnezeu și te împotrivești legilor lui și ceea ce este
blestem tu o urmezi ca pe binecuvântare? De ce apoi transformi magazia
nașterii în magazie de omor, și pe femeie, care este dată spre nașterea de
copii, tu o pregătești pentru omor?”519. Susținându-se că viața viitorului
copil începe din momentul în care capătă înfățișare umană – etapa fetală –
majoritatea avorturilor se fac înainte ca viitorul copil să împlinească trei
luni de viață, de la zămislire.
Oare viitorul copil este fără viață până la trei luni? Medicul obstre –
tician american Bernard Nathanson, care făcuse mii și mii de avorturi,
s-a întrebat la un moment dat dacă este corect ceea ce face și a cercetat
acest lucru cu cele mai moderne mijloace, afirmând, în final, că „fătul este
persoană umană deplină”520. Pentru a-și fundamenta concluziile, medicul
Nathason a filmat avortul unui făt de trei luni, realizând o videocasetă pe
care a numit-o „Strigătul mut”. Pe această videocasetă se observă că fătul:
presimte amenințarea instrumentului ucigaș care-i va curma viata; percepe
pericolul, ceea ce il face sa se miște agitat, să-i crească frecventa bătăilor
inimii de la 140 la 200 și să-și deschidă larg gura, ca într-un strigăt: stri –
gătul mut521. Celebrul genetician francez Jerome Lejeune, studiind cromo –
zomii gârnețului masculin și feminin care alcătuiesc zigotul și cercetând
diviziunile succesive ale oului, ajunge la concluzia că „oul fecundat este cea
mai specializată celulă de sub soare. Ea conține toată informația necesară
518 Ibidem, p. 79.
519 Pr. Prof. Dr. Constantin Mihoc, Taina Căsătoriei și Familia Creștină , Ed.Teofania,
Iași, 2002, p. 404.
520 ÎPS Meletios Kalamaras, op. cit., p.10.
521 Ibidem, p.10.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice201pentru a produce viața umană”522. Deci, dacă viața începe o dată cu zămis –
lirea, înseamnă că distrugerea unui viitor copil oricând după concepere,
„echivalează cu uciderea unei ființe omenești”523. Și Comitetul Consultativ
National de Etică din Franța a declarat că „embrionul este o potențială
persoană umană”524.
Specialiști ai Fundației Internaționale a dreptului la viață afirmă că
„ovulul fecundat, embrionul, pruncul, copilul, adultul, sunt simple stadii
de evoluție și maturizare ale aceleiași vieți omenești, ale aceluiași om.
Fiecare dintre noi a existat în întregime în ovulul fecundat, numai că acesta
nece sită hrană și timp pentru următoarele etape ale vieții sale”525. Omul
există deci ca Om din momentul conceperii până în momentul morții
biologice, pentru care motiv orice intervenție, făcută în orice moment după
concepere, în scopul întreruperii vieții sale, constituie omucidere526. Prof.
Dr. G.  Papadimitriou, ginecolog la Universitatea din Atena, afirmă că:
„avortul este întrerupere de viață; biologic, prin avort îndepărtăm viața unui
embrion… Nimeni, niciodată, nu are dreptul să pună capăt vieții nimănui-
nici vieții altuia, nici vieții sale”527. După învățătura Sfintei noastre Biserici,
„viața omenească nu începe la naștere, ci la zămislire”528. Viața intrauterină
a viitorului copil reprezintă stadiul cel mai de început al ființei umane.
Având viață, care reprezintă cel mai de preț dar primit de la Dumnezeu,
nu avem dreptul să i-o curmăm, indiferent de momentul de dezvoltare în
care s-ar afla. De aceea, avortul înseamnă omucidere cu premeditare și este
„păcat împotriva lui Dumnezeu, împotriva firii omului, împotriva familiei
și a societății”529. Se impune deci să fie condamnată practicarea avorturilor,
atât de mult liberalizată și în țara noastră. De când este lumea, mamele
au conceput și au așteptat, cu mare emoție, venirea pe lume a fiecărui
522 Drd. Florin Pușcaș, Procreația clinică, asistată , în Revista teologică , an VIII, nr. 1,
Sibiu, 1998, p. 84.
523 ÎPS Meletios Kalamaras, op. cit ., p.12.
524 Drd. Florin Pușcaș, op. cit ., p.101.
525 ***, Mărturie Ortodoxă Iubitoare de Dumnezeu , caiet 64 / 1995, p. 6.
526 Ibidem , p. 7.
527 ÎPS Meletios Kalamaras, op. cit ., p.14.
528 Pf. Teoctist, Hristos-Calea, Adevărul și Viata , p. 6.
529 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Teologia dogmatică ortodoxă , vol. I , p. 375.

202
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimnou născut, pe care l-au privit ca pe o binecuvântare a lui Dumnezeu; în
zilele noastre însă tot mai multe femeie refuză să mai fie mame, socotind
că întreruperea sarcinii este un drept al lor, când, de fapt, este „un abuz
de drept cu încălcarea drepturilor embrionului”530.
Întreruperea sarcinii este un păcat foarte greu, pentru că, prin avort,
se curmă viața unei ființe care poartă în sine chipul lui Dumnezeu și se
răpește cel mai de preț bun dăruit omului de Dumnezeu. De aceea, avortul
este păcat atât împotriva lui Dumnezeu, ca Izvor al vieții, cât și împotriva
societății, condamnată la vestejire din lipsa noilor născuți. Avortul trebuie
combătut pentru sărăcirea spirituală pe care o aduce celor doi soți precum
și pentru consecințele nefaste asupra sănătății înseși a femeii. Sarcina nu
implică doar femeia și propriul ei trup. Sarcina este o „relație tainică” creată
între mamă și ființa unică personală care trăiește și se dezvoltă în ea. Chiar
dacă recunoaște sau nu acest lucru, propria ei viață îi aparține lui Dumnezeu
și se află sub ocrotirea Lui.
În rânduiala Sfintei Taine a Cununiei se cuprind rugăciuni pentru
rodnicirea căsătoriei, iar în epitimiile de la Spovedanie sunt condamnate
toate abaterile de la porunca dată primilor oameni: „Creșteți și vă înmulțiți
și stăpâniți pământul” (Fac, 28)531. Canoanele Bisericii împotriva avortului
(epitimiile) sunt hotărâte, luate de-a lungul istoriei Bisericii, de obicei
în sinoade ale episcopilor Bisericii sau de unii Sfinți Părinți cu mare
autoritate, ale căror învățături și rânduieli au fost acceptate de Biserică
ulterior. Canoanele nu sunt pedepse aplicate celor care au făcut un lucru
rău – cum adeseori se înțelege – ci au un rol terapeutic, ele având drept
scop vindecarea sufletului omenesc afectat de păcate. Pentru a ieși dintr-o
stare sufletească negativă, rea, omul trebuie să urmeze o anumită cale, care
presupune de cele mai multe ori oprirea de la Sfânta împărtășanie însoțită
de efectuarea unor gesturi care să concretizeze starea de părere de rău
pentru păcatele săvârșite.
Epistola lui Baraba (sec. I) reproducea punctul de vedere al Bisericii
din acea vreme prin cuvintele: „Iubește pe aproapele tău mai mult decât
530 Gh. Scripcaru, Criminologie clinică , Ed. Polirom, Iași, 2003, p. 71.
531 Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Repere morale pentru omul contemporan , Ed. Mitropolia
Olteniei, Craiova, 2007, p. 105;

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice203sufletul tău. Să nu ucizi copilul, pruncul în pântecele mamei sale; să nu-l
ucizi nici după ce s-a născut”532. Același punct de vedere îl exprimă Didahia
celor 12 Apostoli (2, 2; 5, 2)533. Avortul, cauză a desființării unității
familiale, se constituie într-o provocare actuală pentru demersul pastoral
al Bisericii noastre. Societatea secularizată în care trăim îi dă omului o atitu-
dine triumfalistă față de lume și semen. În numele acestei autonomii el
își permite să săvârșească cele mai mari atrocități, asupra creației – criza
ecologică și asupra semenilor – războaiele. Între acestea se numără totuși,
o altă atrocitate – avortul – ce este săvârșită tot asupra vieții, dar care face
parte de multă vreme din obișnuința vieții noastre cotidiene. Faptul cel mai
grav însă este că oamenii încearcă a justifica moral păcatul avortului.
De-a lungul istoriei această practică (ucigașă și uneori sinucigașă)
a primit credit mai mult sau mai puțin din partea societăților civilizate.
Astăzi curioasă nu este recidiva acestei modalități ucigașe de întrerupere
a sarcinii, ci de către cine este antrenată, adică de însăși cea care este
chemată a fi mamă, femeia supervizată în demersul ei distructiv de către
cel chemat să o iubească. Doctorul George Stan a observat acest aspect în
cartea sa Teologie și Bioetică, afirmând că mișcările feministe americane
introduc conceptul de maternitate voluntară, apoi – după 1960 – pe cel
de planificare familială, încercând să tragă o linie de demarcație, avortul
reprezentând – în mod individualist – „pentru femei, singura posibilitate
de control asupra corpului și destinului lor”534. Atitudinea preotului
față de această plagă caracteristică societăților contemporane trebuie să
fie tranșantă și delicată în același timp. Argumentele împotriva acestei
alunecări iraționale către moarte trebuie să-și aibă baza în realitatea ființei
umane, creată de către Dumnezeu, purtătoare a chipului dumnezeiesc,
posesoare a demnității personale și libere a dumnezeirii. Omul primește
prin creare darul vieții pentru a-L slăvi pe Dumnezeu și a se bucura de
532 ***, Epistola lui Barnaba 19, 5, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în Scrierile părinților
apostolici, Ed. IBMBOR, București, 1995, p. 162.
533 ***, Didahia celor doisprezece apostoli, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în Scrierile părin –
ților apostolici, Ed. IBMBOR, București, 1995, p. 27, 29.
534 Dr. George Stan, Teologie și Bioetică, Ed. Biserica Ortodoxă, apare cu bine-
cuvântarea Preasfințitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului,
Alexandria, 2001, pp. 12-13

204
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimcomuniunea veșnică cu El. Mai mult, el devine coparticipant la crearea de
noi ființe umane. Învățătura creștină insistă, așadar, asupra sfințeniei vieții
omenești din momentul concepției535.
Modelul acțional aplicat împotriva avortului va fi în concordanță
cu învățătura Părinților; preotul paroh trebuie să acuze păcatul avortului,
dar să lucreze cu delicatețe cu subiecții ce au recurs deja la o astfel de
practică lamentabilă. În acest context Canonul al 2-lea al Sfântului Vasile
cel Mare este destul de clar. „Aceea care omoară fătul prin meșteșugire,
se supune pedepsei uciderii și la noi nu este după subtilitatea expresiunii
de făt format și neformat; căci aici se osândește nu numai pentru cel ce
se va naște, ci și pentru că și pe sine s-a primejduit; căci mai de multe ori
mor femeile în acest fel de încercări. Dar, pe lângă aceasta se mai adaugă
și omorârea fătului, altă ucidere după intenția celor ce îndrăznesc aceasta.
Dar trebuie să se întindă pocăința lor până la moarte, ci să se primească
după un termen de zece ani, dar vindecarea să se hotărască nu după timp
ci după chipul pocăinței”536. Părinții au apelat la Sfânta Scriptură pentru a
confirma poziția Bisericii împotriva avorturilor, a sacrificiilor de prunci și
a pruncuciderilor copiilor deja născuți, dar nedoriți. În Scriptură au aflat
că deplina umanitate a celor nenăscuți avea să fie constant reafirmată,
atât în termeni generali, cât si concreți. Părinții au afirmat valoarea vieții
umane și respectul față de aceasta prin recunoașterea, în special viața
embrionară și fetală a lui Hristos. Așa cum arată și Tertulian: „Dumnezeu,
cum fusese proorocit în vremurile de demult, S-a pogorât într-o anume
fecioară, S-a întrupat în pântecul ei si S-a născut ca Dumnezeu si om
deopotrivă. Trupul, zămislit din Duh, este hrănit, creste si se dezvoltă până
la maturitate, vorbește, învață, făptuiește si este Hristosul”537. La rândul
său Sf. Chiril al Ierusalimului scrie: „Ioan Botezătorul a fost trimis de
către Duhul Sfânt în vreme ce El a fost purtat în pântecul mamei Sale,
Ioan singur, din pântecele mamei sale, a tresăltat de bucurie; si nu a văzut
cu ochii trupului, ci L-a recunoscut pe Stăpân cu Duhul”538. Așa cum am
535 John Breck, Darul sacru al vieții , p. 327.
536 Sf. Vasile cel Mare, Canonul al 2-lea, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note și comen –
tarii de Arhidiacon prof. dr. Ioan N. Floca, București, 1993, p. 342.
537 Tertulian, Apologia , p. 197.
538 Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, p. 137.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice205subliniat mai sus, o mărturie pe care o aduce Biserica asupra vieții fetale se
află în învățătura acesteia despre Întrupare. Învățătură ce a fost sintetizată
în consistența teologică a textului liturgic ce binevestește taina întrupării
Cuvântului:„Astăzi este începutul mântuirii noastre și arătarea tainei celei
din veac. Fiul lui Dumnezeu Fiu al Fecioarei se face și Gavriil harul bine-l
vestește. Împreună cu el să zicem și noi către Născătoarea de Dumnezeu:
Bucură-te, cea plină de har, Marie, Domnul este cu tine!”539.
Biserica a considerat dintotdeauna că viața omului este sacră încă din
momentul zămislirii sale, cu secole înainte ca știința să confirme desăvârșirea
umanității genetice a fătului. Sfânta Tradiție învață că structura morală a
universului însuși este împotriva crimei avortului, și că această alienare
a omului devine cauză a distrugerii unității familiei. Această rânduială
naturalã a lucrurilor – această Lege Naturală – este reflectatã în Scriptură:
„Oare femeia uită pe pruncul ei și de rodul pântecelui ei n-are milă?”
(Isaia 49:15). „Femeile înțelepte zidesc casa, iar cele nebune o dărâmă cu
mâna lor”(Pilde 14.1). Argumentele prezentate sunt doar o parte dintre
armele Tradiție eclesiale care pot fi folosite de preot în misiunea sa nobilă
de a apăra viața împotriva avortului, practică cât se poate de nenaturală.
Eșecul alegerii, adică recurgerea la avort, care inversează și chiar încearcă
să tăgăduiască atât instinctul matern de protejare a copilului cât si
realitatea genetică și spirituală a ceea ce este viața umană fetală, nu poate
fi lăsat în grija legilor obișnuinței noastre pătimașe ce distruge însăși baza
societății, familia. Pentru teologia ortodoxă bărbatul se însoțește cu femeia,
după rânduiala dintru început a Creatorului și întemeiază instituția sfântă
și binecuvântată a familiei pentru ajutorare reciprocă, naștere de prunci,
buni ascultători și temători de Dumnezeu, pentru perpetuarea speciei și
a neamului omenesc540.
539 ***, Troparul Praznicului Bunei Vestiri
540 Pf. Teoctist, Hristos – Calea, Adevărul și Viața, în Vestitorul Ortodoxiei, an VI, nr.
126, p. 6.

206CONCLUZII
Creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul are înlă –
untrul ființei sale setea de cunoaștere și de apropiere de ființa
divină, infinitul absolut. Omul nu este un animal „evoluat”, ci are menirea
de a umaniza creația prin părtășia la slava chipului dumnezeiesc, de a o face
transparentă la slava divină. Creația are temeiul și împlinirea în icoana
omului îndumnezeit, căci, înainte de căderea omului în păcat raportul
dintre Dumnezeu și om era un raport de armonie. De asemenea, blândețea
omului nu alunga animalele din preajma sa, iar orgoliul nu întina și nu
înjosea natura, astfel un mare simț al solidarității îi dădea o pace cu întreaga
creație. Dreptul de stăpânire al omului asupra naturii este pus în legătură
cu creșterea morală continuă a acestuia, cu dezvoltarea și îmbogățirea lui
spirituală. Sfântul Vasile cel Mare nu a elaborat un sistem antropologic
propriu-zis, o antropologie independent, căci, omul a fost creat nu atât
pentru sine, cât mai ales pentru comuniunea cu Dumnezeu. Este o antropo-
logie sacră , unde pornești de la Dumnezeu și te întorci la Dumnezeu.
Întrucât, omul este tratat aproape întotdeauna în perspectiva raportului
său cu Dumnezeu și invers, s-ar putea spune că, existența omului ieșită din
mâinile lui Dumnezeu este prezentată ca o unitate desăvârșită a trupului și
a sufletului până în momentul căderii, când apare dialectica somatopsihică,
lupta sfâșietoare în contextul păcatului, care se află în umbra istoriei.
Creația este o Biserică de alt chip, nedezvoltată, nedeplin actuali –
zată, având ca ferment în ea Biserica propriu-zisă care o poate ajuta să se
dezvolte până la starea de Biserică actualizată. Biserica penetrează creația
și o transfigurează pentru că, în Biserică lucrează Duhul, Cuvântului cel
Întrupat prin care a fost creată lumea. Fiind expresie a iubirii dumnezeiești,

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice207lumea descoperă această iubire dând mărturie despre Dumnezeu ființelor
înțelegătoare dintru ea, ca aceste la rândul lor în mod conștient tot mai mult
să-L iubească și să-L preamărească. Ca atare creația lui Dumnezeu este un
proces continuu de realizare și împlinire, prin om ea fiind chemată să fie
o altă formă a slavei Sale. În ea, omul constituit ca un mister teologic viu
este chemat să fie slujitor și preot, sfințitor al ei, spre realizarea împărăției
lui Dumnezeu prin și întru ea. Nu numai omul, ci și creația încorporată în
el, are ca scop și destin suprema transfigurare și îndumnezeire. Omul nu se
poate înțelege în afara naturii cosmice ceea ce înseamnă că nici natura nu-și
împlinește rostul ei fără om, nici omul nu se poate desăvârși fără să reflecteze
și să lucreze asupra naturii. Ca, conștiință rațională eternă, el realizează prin
deplina comuniune cu Spiritul Creator, transformarea în trepte a lumii până
la totala ei copleșire.
Prin urmare lumea slujește la ridicarea și împlinirea sensului nostru
ultim, la obținerea plenitudinii noastre în comuniune cu Dumnezeu, ceea ce
o face și pe aceasta părtașă la razele Luminii dumnezeiești. Conștient că, în
și prin el, se reunește și se întoarce creația la Creator, omul se ajută de lume
ca drum spre Dumnezeu, ca pregătire pentru înțelegerea lui Dumnezeu.
Aceasta este ofranda, ca dar, ce o primește de la Dumnezeu și pe care ca un
slujitor demn și recunoscător o aduce înapoi ca jertfă spre sfințire aceluiași
Dumnezeu. Nu lumea îl duce pe om la Dumnezeu, ci omul duce lumea
la Dumnezeu, el trebuind să depășească lumea și relativitatea ei. Raportul
lumii tainic-nupțial care o unește cu omul ca o feminitate impersonală,
formează cu el un singur trup, universul stând înaintea omului ca o primă
revelație, de el depinzând descifrarea acestuia în mod creator.
Răul din lume nu este opera lui Dumnezeu, ci a ființelor raționale,
mai întâi a diavolului și apoi a omului, care au păcătuit, unul din mândrie,
iar celălalt încălcând porunca divină, din neascultare și prin aceasta s-au
abătut de la izvorul binelui. De aceea, răul este pentru om, în primul rând,
de ordin moral. Astfel, răul fizic, durerile fizice și moartea, nu sunt decât
o consecință a răului moral al neascultării. Sfinții Părinți spun că, răul nu
are ființă, întrucât nu este creat de Dumnezeu, iar ființă au numai cele
create de Dumnezeu. Răul nu este o entitate, ci numai o lipsă a binelui.
Astfel, credinciosul, pe lângă faptul că este ființa socială, este creat după

208
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimchipul lui Dumnezeu și este expresia manifestării chipului lui Dumnezeu.
Ea este lumina lui Dumnezeu revărsată peste noi. Ca atare, liberul arbitru
este un bun al nostru așa de propriu, încât constituie demnitatea perso –
nală. În sensul cel mai înalt și mai potențial al cuvântului, libertatea voinței
este capacitatea noastră de a participa la actul desăvârșirii creației. Pe acest
plan, libertatea voinței apare ca un corelat al stăpânirii divine în Biserică,
al Împărăției lui Dumnezeu și prin descătușarea noastră de sub robia răului
moral, se ajunge la eliberarea întregii naturi cosmice.
Biserica trăiește în lume și lumea are conștiința prezenței Bisericii
în ea. Biserica și lumea nu sunt două realități contradictorii, în luptă, căci
Biserica nu se află în postura de a cuceri lumea, ci ea are nevoie de lume.
Duhul Sfânt lucrează și în Biserică, și în lume. Biserica se îmbogățește
din raportul ei cu lumea, fiindcă aceasta îi dă conștiința că tot ceea ce
face, face din datoria ei pentru om și în vederea împărăției lui Dumnezeu,
căci „ea este o creație divină”.
Comunitatea bisericească, cu slujitorii rânduiți prin har dumnezeiesc,
e forma necesară pe care o ia depășirea adevărată a orgoliului individualist,
care e obstacolul principal în calea iubirii. Comunitatea bisericească, în
care cei ce se împărtășesc de jertfa lui Hristos cea din iubire (în Botez
și Euharistie) mor vieții egoiste, e forma necesară pe care o ia iubirea
lor întreolaltă, în Hristos. Dar, mergând adanc în iubire, se dă nu numai
de adevărul Treimii și de cel bisericesc, ci se dă și de adevârul euharistic,
esențial celui bisericesc. Mergând adânc în adevărul acestora, se dă de focul
iradiant al iubirii care constituie esența lor vie de „mântuire”. Euharistia
poate uni cu adevărat pe creștini numai pentru ca e mai mult decât o voință
de a săvârși în comun un act de comemorare sau de semnificație simbolică.
Cine caută înțelegerea Euharistiei, prin iubirea care merge până la capăt,
afla ca în ea creștinii se întâlnesc în mod real unul cu altul, numai pentru că
se întâlnesc în ceva mai presus de acordul voințelor lor, adică se întâlnesc
în Hristos prezent în mod real cu Trupul și Sângele Lui, comunicat lor.
Ei  își dau seama ca numai înțelegând-o astfel, Euharistia e centrul de
iradiere a iubirii unificatoare a lui Hristos în toți cei ce se împărtășesc
de ea. Ca  prelungire, în umanitate și în întreaga creație, a lui Hristos,
Dumnezeu-Omul, Biserica este o instituție a mântuirii omului din robia

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice209păcatului și a morții, întemeiată de Hristos însuși, îndată după Înălțarea Sa
la ceruri prin trimiterea Duhului Sfânt în lume, la Cincizecime, de către
Hristos însuși, peste mulțimea adunată. Biserica este finalizarea acțiunii
mântuitoare începută de Hristos, Dumnezeu-Omul, prin întruparea Sa.
Biserica este actul cinci al acestei opere de mântuire începută prin
întruparea lui Dumnezeu. Iar Biserica este actul cinci al acestei opere de
mântuire după: Întruparea, Răstignirea, Învierea și Înălțarea Sa la cer,
acestea fiind primele patru acte.
Secularizarea este rezultatul luptei culturii fără Dumnezeu împo –
triva Bisericii. Biserica a căutat să sacralizeze și să-și extindă autoritatea
ei asupra lumii, iar cultura apuseană, începând cu renașterea și sfârșind cu
iluminismul și revoluția franceză a dat naștere la secularizare care tinde la
emanciparea omului de sub autoritățile religioase. Secularizarea a mutat
centrul de gravitație al vieții și culturii de la Dumnezeu la om, adică s-a
trecut de la teocentrism la antropocentrism. Părăsind Rațiunea divină
pentru a se pleca în fața propriei rațiuni aureolate de nimbul autonomiei,
iluminismul avea convingerea că deține secretul cunoașterii și secretul de
a domina lumea. Știința a concentrat atenția omului contemporan asupra
lumii obiective în detrimentul lumii subiective, ignorând viața interioară
a omului, lăsându-l pradă unor forțe iraționale.
În concluzie, Biserica rămâne, instituția teandrică a mântuirii omului,
prin lucrarea harului divin, ce lucrează prin Sfintele Taine, în folosul omului
și pentru om, spre sfințirea și îndumnezeirea lui, spre urcarea treaptă cu
teaptă pe căile cunoașterii absolute a iubirii depline, în comuniune.

211BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
I. IZVOARE:
1. ***, Biblia sau Sfânta Scriptură , Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, tipărită sub
îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.
2. ***, Biblia sau Sfânta Scriptură , tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă
a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,cu
aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2008.
3. ***, Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe , (1964) traducere de Alexandru
Elian, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București 1981.
II. SCRIERI PATRISTICE:
1. Fericitul Augustin, De civitas Dei , Eduard Hoffman, Retractiones, Editura
Pius Knol, Pragae Vindobonae, Lipsiae, 1898
2. Idem, Despre liberul arbitru , trad. de N.I. Barbu, Editura Humanitas,
București, 2004
3. Idem, De libero arbitrio l, HI, C. XIX. P .L. t. XXXII, col. 1297
4. Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri – partea a II-a, colecția P .S.B. , vol. 39,
traducere Pr. Dumitru Stăniloae, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1992
5. Idem, Comentarii la Evanghelistul Ioan , Cartea a 2-a, Conceptul moral al
dogmei Bisericii de Arhiepiscopul Antonie Hrapovițki, St. Petersburg, 1912;
și Conceptul moral al dogmei Preasfintei Treimi.
6. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza IV . 23, trad. Pr. Dumitru Fecioru,
Ed. IBMBOR, București, 2003

212
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichim7. Sfântul Ciprian al Cartaginei, Epistola 62 , în Opere , Partea 1, Kiev, 1891
8. Idem, Despre unitatea Bisericii Ecumenice V, PL IV, 518, trad. în vol Apologeți
de limba latină , introducere, note și indicii Pr. Dr. Nicolae Chițescu, trad.
Prof. Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol, Prof.
David Popescu, P .S.B. 3, Editura IBM, București 1981.
9. Idem, Scrisoarea 62, către Magnus , Opere , partea I, Scrisoarea 58, către Qvintus ,
Scrisoarea 61, către Pompei ; Scrisoarea 57, către Ianuarie , Scrisoarea 58, către
Qvintus , Despre unitatea Bisericii , Despre unitatea Bisericii , cap. 4, Opere ,
partea a 2-a, col. P .S.B ., Editura I.B.M.B.O.R., București, 1981
10. Clement Alexandrinul, Stromatele, Cuvânt înainte note și indici, Pr. Dr.
Fecioru, în vol. Clement Alexandrinul , partea a II-a, col. P .S.B. , 5, Editura
I.B.M., București 1982
11. Idem, Pedagogul , trad, introducere, note și indicii de Pr. Dr. Fecioru, în vol.
Clement Alexandrinul , Scrieri partea I, col. P .S.B. , Editura I.B.M. B.O.R.,
București 1982
12. Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre Numele Divine VII, 4, Editura Desis,
2000
13. Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic despre viața morală, despre cunoștință și
despre dreapta socoteală duhovnicească, împărțit în 100 de capete, în Filocalia vol
I, trad. de Pr. Prof. D. Stăniloae, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1987
14. Sfântul Grigore de Nyssa, Marele cuvânt catehetic în Revista Studii Teologice ,
seria II, anul XXXVI, nr. 5-6, mai-iunie, 1984
15. Sfântul Grigorie Teologul, Cele cinci cuvântări despre Dumnezeu , trad. de
Pr. Dr. Gh. Tilea și Asit. Univ. Dr. Nicolae Barbu, București, 1947
16. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont , în Despre
Preoție , traducere, introducere și note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura I.B.M.
al B.O.R. București, 1998
17. Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre viața lui Moise, Editura Sfântul Gheorghe-
Vechi, București, 1995
18. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica , trad. de Pr. D. Fecioru, Editura
Apologeticum, București, Ediție pdf., 2004
19. Idem, Dogmatica , Ediția a III-a, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Editura
Scripta, București, 1993
20. Sfântul Ioan Gură de Aur, Tratat despre preo ție, în Despre preoție , traducere,
introducere și note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura I.B.M.B.O.R. București,
2007.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice21321. Idem, Despre desfătarea celor viitoare. Să nu deznădăjduim. Nouă cuvân –
tări la Cartea Facerii , trad. și note de pr. Dumitru. Fecioru, Ed IBMBOR,
București, 2008
22. Idem, Despre educație , trad. Pr. Dumitru Fecioru, în S.T. nr. 4 / 2007
23. Idem, Despre iubire , trad. de Octavian Gordon, în S.T., nr. 2 / 2007
24. Idem, Omilii la Ana. Omilii la David și Saul. Omilii la Serafimi , Ed. IBMBOR,
București, 2007
25. Idem, Frumusețea preoției, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în G.B. nr. 1 – 3 / 1992.
26. Idem, Mărgăritare , ed. îngrijită, indice de nume și glosar de Rodica Popescu,
Ed. Libra, București, 2001
27. Idem, Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă și providență. Despre rugăciune.
Despre viețuirea după Dumnezeu și alte omilii, trad. de Pr. Prof. Dumitru
Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 2005,
28. Idem, Comentariu la Evanghelia după Ioan. Omilia I, a II-a, a III-a , trad. de
Asist. Drd. Sabin Preda, în S.T., nr. 1 / 2006, p. 177; S.T., nr. 2 / 2006.
29. Idem, Omilia a IV-a la Romani, trad. PS. Teodosie Atanasiu, ediție revăzută
de Cezar Păvălașcu și Cristian Untea, Ed. Christiana, București, 2005
30. Idem, Comentariu la Epistola I Corinteni , trad. de Pr. Prof. Dr. Constantin
Coman, în S.T.,  nr. 3 / 2005
31. Idem, Despre feciorie. Apologia vieții monahale. Despre creșterea copiilor , trad.
Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 2001
32. Idem, Cuvântul I împotriva anomeilor, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed.
IBMBOR, București, 2007
33. Idem, Scrisoare către o tânără văduvă , trad. de Asist. Drd. Cristina Rogobete,
în S.T., nr. 1 / 2007
34. Idem, Omilii la Matei, Scrieri partea a treia, Colecția P .S.B. , Nr. 23, Editura
I.B.M.B.O.R., București, 1994
35. Idem, Cateheze maritale, Omilii la căsătorie , trad. Pr. Marcel Hancheș, Editura
Oastea Domnului, Sibiu, 2004
36. Idem, Problemele vieții, trad. de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu,
Editura Cartea Ortodoxă, Galați, 2008
37. Idem, Omilia despre căsătorie, din comentariul la Efeseni, în vol. Cateheze
marital , Editura I.B.M.B.O.R., București, 2007
38. Sfântul Ignatie, Către magnezieni , 8, 2, colecția P .S.B. , Editura I.B.M.B.O.R.,
București, 1958
39. Idem, Epistola către Policarp V ,2, în volumul Scrierile Părinților Apostolici ,
note și indicii Pr. Dr. Fecioriu, col. P .S.B. 1, Editura IBM, București 1979

214
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichim40. Sfântul Ioan de Kronstadt, Despre tulburările lumii de astăzi, trad. Adrian și
Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Biserica Ortodoxă, București, 2004
41. Idem, Viata mea în Hristos , trad. de Boris Buzilă, Editura Sofia, București
2005
42. Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, cuv. 60, în Filocalia rom. , vol.X,
trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura I.B.M.B.O.R., București,
1988
43. Idem, Despre a doua treaptă a cunoașterii , în Filocalia , vol. 10, trad. de Pr. Prof.
Dr. D. Stăniloae, Editura I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 1981
44. Sfântul Ioan Scărarul, Scara , trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura
I.B.M.B.O.R., București, 1992
45. Sfântul Arhiepiscop Ilarion (Troițki) Noul Mărturisitor , Creștinismul sau
Biserica ?, Colecția Cartea Ortodoxă, Editura Egumenița, 2005
46. Sfântul Iustin Popovici. Biserica Ortodoxă și Ecumenismul, trad. de Adrian
Tănăsescu, Editura Mănăstirea Sfinții Arhangheli, Petru Vodă, 2006
47. Sfântul Iustin Martirul și Filozoful, Apologia întâia , note și indicii de
Pr.T. Bodogae în Apologeți de limbă greacă , col. P .S.B. 2, Editura I.B.M.,
București 1980
48. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete de dragoste , în Filocalia română , vol.II,
Editura I.B.M.B.O.R., București, 2001
49. Idem, Ambigua, traducere Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, col. P .S.B. , București,
1983.
50. Idem , Scrieri și epistole hristologice și duhovnicești , traducere din grecește, introdu –
cere și note Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1990
51. Metodiu de Olimp, Despre liberul arbitru , în colecția P .S.B. , nr. 10, Editura
I.B.M.B.O.R., București, 1984
52. Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspuns la întrebări ale lumii de astăzi, vol. II
(Scrisori misionare ), trad. Adrian Tănăsescu –Vlas, Editura Sofia, București,
2003
53. Idem, Mai presus de Răsărit și Apus, trad. de Gheorghiță Ciocoi, Editura
Sophia, Alexandria, 2008
54. Petru Damaschinul, Învâțături duhovnicești, în Filocalia română , vol.V,
Editura I.B.M.B.O.R., București, 1997
55. Sfântul Grigorie Palama, 150 de capete despre cunoștința naturală, despre
cunoașterea lui Dumnezeu, despre viața morală și despre făptuire, (24), în
„Filocalia”, vol. VII , trad. cit., Ed. Humanitas, București, 1999

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice21556. Sfântul Simeon Metafrastul , Parafrază la 150 capete, în Filocalia română ,
vol.V, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1998.
57. Idem, Despre răbdare și discernământ , în Filocalia vol. V, trad., intr. și note de
Pr. Prof. D. Stăniloaie, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1976
58. Sfântul Simeon Noul Teolo g, Imnele iubirii dumnezeiești, în volumul Preot
Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, Studii de teologie dogmatică ortodoxă ,
Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991
59. Sfântul Simeon al Tesalonicului, Despre Sfânta Biserică , în Tratat asupra tuturor
dogmelor credinței noastre ortodoxe , trad. de Toma Teodorescu, București, 1865
60. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh. Corespondență. Scrieri, Partea
a III-a , Scrisoarea 234, I (Scrisorile Sfântului Vasile cel Mare către Sfântul
Grigorie), trad. Pr. Prof. Dr. C. Cornițescu și Pr. Prof. Dr. T. Bodogae, col.
P .S.B. , vol. 12, Editura Editura Institutului Biblic și de Misune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1988
61. Idem, Canonul al 2-lea, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note și comentarii de
Arhidiacon prof. dr. Ioan N. Floca, București, 1993
62. Idem, Omilii la Hexaimeron , în col. P .S.B. , nr. 17, trad. de Pr. D. Fecioru,
Editura I.B.M.B.O.R., București, 1986.
63. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica , Ediția a III-a, trad. de Pr. Dumitru
Fecioru, Editura Scripta, București, 1993
64. Metodiu de Olimp, Despre liberul arbitru , în colecția P .S.B ., nr. 10, Editura
I.B.M.B.O.R ., București,1984
65. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze IV , 18 – 21.
III. LUCRĂRI
1. Arăpașu, Patriarhul Teoctist, Cuvânt înainte. Biblia sau Dumnezeiasca
Scriptură de la București (1688), reeditare, Editura I.B.M.B.O.R., București,
1988
2. Bel, Prof. dr. Valer, Misiune, parohie, pastorație. Coordonate pentru o strategie
misionară, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2002
3. Berdiaev, Nikolai, The Destiny of Man, Harper and Brothers, New York,
1960
4. Buchiu, Ștefan, Ortodoxie și secularizare, Editura Libra, București, 1999
5. Idem, Dogmă și Teologie , vol I, Editura Sigma, Sibiu, 2006
6. Betori, G., Perseguitati a causa del Nome. Struttura dei raconti di persecuzione ,
în Atti, 1, 12 – 8, 4, Roma, 1981

216
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichim7. Barrow, John D., Originea Universului , Editura Humanitas, București, 1999
8. Bobrinskoy, Pr. Prof. Boris, Împărtășirea Duhului Sfânt, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981
9. Idem, Taina Bisericii, trad. Vasile Manea, Editura Patmos, Cluj-Napoca,
2002
10. Bria, Pr. Prof. dr. Ion, Curs de teologie și practică misionară ortodoxă, Geneva,
1982
11. Idem, Go Forth in Peace. Orthodox Perspectives on Mission, Compiled and
edited by Ion Bria. WCC Missions Series No. 7, Geneva, 1986
12. Idem, Credința pe care o mărturisim, Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române București 1987
13. Buber, Marin, Eu și tu, trad. Ștefan Augustin Doinaș, Editura Humanitas,
București, 1992
14. Benedict al XVI-lea, Cateheze despre Sfântul Paul , Editura Presa Bună, Iași,
2009
15. Behr-Siegel, Elisabeth, La place de l’Eglise orthodoxe dans la construction euro –
peenne , Contacts, 190, 2000
16. Bondalici, Pr. Dumitru, Enciclopedia marilor personalități din Vechiul și Noul
Testament, Editura Andreiana, Sibiu, 2010
17. Bielavscki, Maciej, Părintele Dumitru Stăniloae – O viziune filocalică despre
lume, trad. de Diac. Ioan. I. Ică Jr., Editura Deisis, Sibiu, 1998
18. Berdiaev, Nikolai, Despre sclavia și libertatea omului , trad. de Maria Ivănescu
Editura Antaios, Oradea, 2000
19. Bernea, Ernest, Crist și condiția umană , Ed. Cartea Romană, București, 1996
20. Bohm, David, Plenitudinea lumii și ordinea ei , Editura Humanitas, București,
1995.
21. Bistrițeanul, Dr. Irineu Pop, Cu Hristos pe calea vieții, Editura Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2006
22. Boca, Pr. Arsenie, Tinerii, Familia și copii născuți în lanțuri , Editura Pelerinul,
Iași 2003
23. Cornițescu, Pr. Prof. Dr. Constantin, Studiul biblic al Noului Testament- Curs
pentru anul II , Editura Europolis, Constanța, 2005
24. Florin Caragiu, Antropologia iconică, Editura Sofia, București, 2007
25. Crainic, Nichifor, Ortodoxie și etnocrație , Editura Albatros, București, 1997
26. Idem, Sfințenia – împlinirea umanului, Editura Trinitas, Iași, 1993
27. Craioveanu, Dr. Athanasie Mironescu, Manual de Teologie Morala, trad. de
T. M. Popescu, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1895

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice21728. Cairns, Earle E., Creștinismul de-a lungul secolelor. O istorie a Bisericii creștine,
BEE International, Dallas TX, 1989
29. Corneanu, Mitop. Dr. Nicolae, Temeiurile învățăturii ortodoxe, Timișoara,
1981
30. Craioveanu, Dr. Athanasie Mironescu, Manual de Teologie Morala, trad. de
T. M. Popescu, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1895
31. Charpentier, Etienne, Pour lire le Nouveau Testament, Paris, 1983
32. Constantinescu, Preot Prof. Dr. Ioan, Studiul Noului Testament , manual
pentru Seminariile Teologice, Editura Credința noastră, București, 1992
33. Cristea, Patriarhul Miron, Sfânta Scriptură, Cuvânt înainte, Tipografia
Cărților Bisericești, 1936
34. Clement, Pr. Dr. Olivier, Puterea credinței. Studii de spiritualitate , trad.
Alexandrina Andronescu, Editura Pandora, Târgoviște, 1999
35. Idem, Întrebări asupra omului, Editura Episcopia Ortodoxă Română,
(editată și tipărită la Origen, Paris, 1987), Alba-Iulia, 1997
36. Idem, Adevăr și libertate. Ortodoxia în contemporaneitate. Convorbiri cu Patriarhul
Ecumenic Bartolomeu I , Editura Deisis, Sibiu, 1997
37. Congar, Yves, Credo nello Sprito Santo , I, Brescia, 1981
38. Idem, Jurnal de teologie , Paris, Cerf, 2000
39. Coman, Pr. Prof. Dr. Constantin, Ortodoxia sub presiunea istoriei, Editura
Bizantină, București, 1995
40. Coman, PS Vasile, Cuvinte pentru suflet , Oradea, 1987
41. Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan G., Patrologie , vol I, Editura I. B. M. B.O.R.,
București, 1984
42. Chihăr, Pr. Lect. Dr. Nicolae, Taina nunții după învățătura Sfinților Părinți,
în Familia creștină azi , Editura Trinitas, 1995
43. Ierom. Policarp Chițulescu, Activitatea misionară a Sf. Ioan Gură de Aur ,
în G.B., nr. 9 – 12 / 2006
44. Criveanu, Nifon, Cugetări și maxime pentru viață , Râmnicul Vâlcea, 1931
45. David, Diac. Petru, Sectologie, Editura Sfintei Arhiepiscopii a Tomisului,
Constanța, 1998
46. Drummond, Lewis A. Drummond, Mesajul Crucii – O teologie contemporană
a Evanghelizării , Broadman Press, New York, 1992
47. Dufour, Leon X., Vocabulario De Teología Bíblica , Paris, Franța, 2010
48. Dăianu, Daniel, Globalizarea între elogii și respingere , în Revista Dilema ,
nr.462, ianuarie 2002

218
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichim49. Dură, Pr. Lector dr. Nicolae, Propovăduirea Cuvântului și Sfintele Taine.
Valoarea lor în lucrarea de mântuire , Editura I.B.M.B.O.R., București, 1998
50. Evdochimov, Paul, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Editura Anastasia,
București, 1993
51. Idem, Ortodoxia, trad. PS Irineu Ioan Popa, Editura I.B.M.B.O.R., București,
1996
52. Idem, Vârstele vieții spirituale , trad. de Pr. Prof. Ion Buga, Editura Christiana,
București, 1993
53. Einstein, Albert, Cum văd eu lumea. O antologie , trad. De Mircea Dumitru,
Humanitas, București, 1992.
54. Eliade, Mircea, Sacrul și profan, Editura Humanitas, București, 1997
55. Idem, Istoria credințelor și ideilor religioase , vol III, trad. de Cezar Baltag,
Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988
56. Ford, David C., Bărbatul și femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur ,
Editura Sofia, București, 2007
57. Frost, Francis, Ecumenisme , Editeurs, Letouzey & Ane, Paris, 1984
58. Guiet, Jean, L’unite europeenne comme enjeu de l’ecumenisme, Service orthodoxe
de presse , no.251, septembre-octombre 2000
59. Ghetsemani, Soeur Marie de, Ecumenisme et vie consacree , Notre-Dame de
la Paix, Lagardelle, 1999, comunicare la sesiunea Ecumenisme et vie consacree ,
Durău, 1999
60. Hawthorne, G. F.; R. P . Martin; D. G. Reid, Dizionario di Paolo e delle sue
lettere , Ed. Edizioni San Paolo, Milano, 1999
61. Hellermann, Joserph H., When Church was a Family.Recapturing Jesus Vision
for Authentic Christian Community, Academic B & H Press, Nashivll  –
Tennessee, 2009
62. Herțeliu, Claudiu, Analiza statistică a fenomenului religios în România , teză
de doctorat sub coordonarea științifică a Prof. Univ. Dr. Alexandru Isaic-
Maniu, Academia de Studii Economice, București, 2006
63. Hawking, W., Scurta istorie a timpului. De la Big Bang la găurile negre , editia
a II a, Editura „Humanitas”, 1994
64. Ioanichie, Arhim. Bălan, Călăuză ortodoxă în familie și socitate , vol. II, Iasi,
1992
65. Iustin, Patriarhul B.O.R., Apostolat social (Să prefacem săbiile în pluguri),
București, 1961
66. Ică, Pr. Prof. Dr. Ioan jr, Germano Marani, Gândirea Socială a Bisericii,
Editura Deisis, Sibiu, 2002

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice21967. Ică, Arhid. Conf. dr. Ioan I. jr., Provocarea globalizării: mutația umanului ,
în Biserică și multiculturalitate în Europa sfârșitului de mileniu , Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca 2001
68. Kapsanis, Arhim. Gheorghe, Ortodoxia: nădejdea popoarelor Europei , trad. de
ierod. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2006
69. Kovalevsky, Jean, Taina originilor , Ed. Anastasia, București, 1996.
70. Lemeni, Conf. univ. dr. Adrian, Hristos. Biserică. Misiune , Editura Arhiepiscopiei
Dunării de Jos, Galați, 2011
71. Leakey, Richard, Originea omului , Humanitas, București, 1998
72. Lacarrière, Jacques, Au coeur de mythologies , collection Folio, Gallimard 2002
73. Marina, Patriarhul Justinian, Cuvânt către cititori. Biblia sau Sfânta Scriptură ,
I. B. M. B.O.R. București, 1968
74. Larchet, Jean-Claude, Etica procreației în învățătura SfințilorPărinți , Editura,
Sophia, București, 2003
75. Louth, Andrew, Dionisie Areopagitul o introducere, trad. de Sebastian Moldovan ,
studiu introductiv de Ioan Ică Jr., Editura Deisis, Sibiu , 1997
76. Mayendorff, John  – Hristos în gândirea creștină răsăriteană, Editura
I.B.M.B.O.R., București, 1997
77. Idem, Căsătoria din perspectiva ortodoxă , trad. Cezar Loghin, Editura Patmas,
Cluj-Napoca, 2007
78. Mladin, Nicolae, Biserica și problemele vieții, Editura Dacia Traiana, Sibiu,
1947
79. Mantzaridis, Georgios I., Globalizare și universalitate: himeră și adevăr, tradu –
cere Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, Editura Bizantină, București, 2002
80. Idem, Morala Creștină , Editura Bizantină, București, 2006
81. Marie de Ghetsemani, Soeur, Ecumenisme et vie consacree , Notre-Dame de
la Paix, Lagardelle, 1999, comunicare la sesiunea Ecumenisme et vie consacree ,
Durău, 1999
82. Mihăiță, IPS. Prof. Dr. Nifon, Misiologie creștină, Editura Asa, București,
2006
83. Mihoc, Pr. Prof. Dr. Constantin, Taina Căsătoriei și Familia Creștină , Editura
Teofania, Iași, 2002
84. Mărgineanu, Nicolae, Psihologia persoanei , Sibiu, 1944
85. Nellas, Panayotis, Omul-animal îndumnezeit, trad. de Diac. Ioan I. Ică. Jr.,
Editura Deisis, Sibiu, 1994
86. Noica, Constantin, Jurnal de idei , Editura Humanitas, București, 1990
87. O’Gardy, C., The Secular City , London, 1970

220
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichim88. Plămădeală, Mitrop.Dr. Antonie, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Editura
Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1996.
89. Idem, Vocație și misiune creștină în vremea noastră , Sibiu, 1984
90. Preda, Dr. Constantin, Credința și viața Bisericii primare, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002
91. Pop, Pr. Capelan Olivian, Misiunea preotului capelan în unitatea penitenciară ,
Editura Ando Tours, Timișoara, 1998
92. Pușcaș, Drd. Florin, Procreația clinică, asistată , în Revista teologică , an VIII,
nr.1, Sibiu, 1998
93. Pop, PS. Dr. Irineu Bistrițeanul, Cu Hristos pe calea vieții, Editura Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2006
94. Parrinder, Geoffrey, Dicționarul creștinismului, Editura Lucaman, București,
1998
95. Popescu, Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru , Iisus Hristos Pantocrator, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
2005
96. Idem, Hristos. Biserică. Misiune , Editura I.B.M.B.O.R., București, 2005
97. Idem, Introducere în dogmatica ortodoxă , Editura Libra, București, 1997
98. Idem, Știința în contextul teologiei, în Teologie și cultură , Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993
99. Popovici, Ieromonah Agapit, Ecumenismul încotro? O nouă viziune asupra
ecumenismului sincretist , Biblioteca teologică digitală, Apologeticum.
100. Popa, Pr. Gheorghe Popa , Introducere în Teologia Morală , Editura Trinitas,
Iași, 2003
101. Paul II, Jean, L’engagement ecumenique , Lettre encyclique Et unum sint , 25 mai
1995, Pierre Tequi, editeur, Paris, 1995
102. Porter, J. R., Biblia , colecția Istorie Universală , Evergreen (Taschen GmbH)
2007
103. Pascu, Pr. Iordache B., Rolul femeii în Biserica creștin ortodoxă , Tipografia
Ziarului Universul , București 1931
104. Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Învățătura ortodoxă despre Dumnezeu, în
Îndrumări Misionare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1986
105. Idem, Repere morale pentru omul contemporan , Editura Mitropolia Olteniei,
Craiova, 2007
106. Idem, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine și problema intercomuniunii , teză
de doctorat, Editura IBMBOR, București, 1978.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice221107. Rezuș, Pr. Prof. Dr. Petru, Teologia ortodoxă contemporană, Editura Amacord,
Timișoara, 1989
108. Rose, Ieromonah Serafim, Ortodoxia și religia viitorului , Chișinău, 1995
109. Rees, Martin, Doar șase numere. Forțele fundamentale care modelează universul ,
Editura Humanitas, București, 2000
110. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica și mistica,
Editura I.B.M.B.O.R., București, 2002
111. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol. I., Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003
112. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Editura I.B.M.B.O.R., București,
1997
113. Schmemann, Pr. Alexander, Biserică, lume, misiune, traducere de Maria
Vințeler, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006
114. Idem, Sacraments and Orthodoxy, Herder and Herder, New York, 1965
115. Schonborn, Christoph, Oamenii, Biserica, Țara. Creștinismul ca provo –
care socială , trad. de Tatiana Petrache și Rodica Nețoiu, Editura Anastasia,
București, 2000
116. Stan, Pr. Dr. Nicolae Răzvan, Antropologia din perspectiva hristologică. Bazele
doctrinare ale vieții duhovnicești, Editura Arhiepiscopiei Tomisului , Constanța,
2007
117. Stan, Dr. George, Teologie și Bioetică, Ed. Biserica Ortodoxă, apare cu bine –
cuvântarea Preasfințitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și
Teleormanului, Alexandria, 2001
118. Scripcaru, Gh., Criminologie clinică , Editura Polirom, Iași, 2003
119. Teoctist, Mitropolitul Moldovei și Sucevei, Pe treptele slujirii creștine, partea
I, Editura Mănăstirii Neamț, 1980
120. Teoctist, Hristos – Calea, Adevărul și Viața, în Vestitorul Ortodoxiei, an VI, nr. 126.
121. Tache, Sterea, Credință și misiune , Editura Sfintei Arhiepiscopii a Bucureștilor,
București, 1999
122. Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor; Pr. Prof. Zăgrean, Teologia Dogmatică Ortodoxă ,
Editura I.B.M.B.O.R., București, 2007
123. Temple, William, arhiepiscop anglican de Canterbury, Despre Ecumenism ,
articol realizat de Lucretia Vasilescu, site: www.crestinortodox.ro
124. Vizitiu, Pr. Lector Mihai, Familia în învățătura Mântuitorului și a Sfinților
Apostoli , în Familia creștină azi, Editura Trinitas, Iași, 1995
125. Ware, ÎPS. Kallistos, Ortodoxia, calea dreptei credințe , traducere E. Chiosa,
G. Jacotă și Pr. D. Ailincăi, Editura Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Iași, 1993

222
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichim126. Yannoulatos, Arhiepiscop al Tiranei și a toată Albania Anastasios, Ortodoxia
și problemele lumii contemporane, traducere de Drd. Gabriel Mândrilă și
Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, Editura Bizantină, București, 2003
127. Zizioulas, Ioannis, Creația ca euharistie, trad. Caliopie Papacioc, Editura
Bizantină, București, 1999
128. Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Morala Creștină , Editura Renașterea, Cluj-
Napoca, 2002
129. Idem, Dogmatica Ortodoxă, Manual pentru seminariile teologice , Editura
Renașterea, 2006.
130. ***, Liturghier , Editura I.B.M.B.O.R., București, 2000
131. ***, Sings of the Spirit, Official Report of the Seventh Assembly , Edition Michael
Kinnamon, Geneva, WCC, 1991
132. ***, Decennie ecumenique des Eglises solidaires des Femmes , Conseil ecumenique
des Eglises, Geneve, 1998
133. ***, Federation des Eglises protestantes de la Suisse, Lignes directrices de l’action
ecumenique de la Federation des Eglises protestantes de la Suisse , 1994
134. ***, Mission and Evangelism: An Ecumenical Affirmation , Geneva, WCC,
1982
135. ***, Towards and Common Witness: A Call to Adopt Responsible Relationship in
Mission and to Renounce Proselytism , WCC, Geneva, 1997
136. ***, Epistola lui Barnaba 19, 5, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în Scrierile părinților
apostolici, Ed. IBMBOR, București, 1995
137. ***, Didahia celor doisprezece apostoli, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în Scrierile
părinților apostolici, Ed. IBMBOR, București, 1995.
138. ***, Mărturie Ortodoxă Iubitoare de Dumnezeu , caiet 64 / 1995
IV. STUDII ȘI ARTICOLE
1. Apostolu, drd. George, Lucrarea socială a Bisericii , în Revista Studii Teologice ,
nr. 3-4, 1992
2. Alexe, Magistr. Ștefan C., Ecleziologia Părinților Apostolici , în S. T. VII , 1955,
nr 5-6
3. Abrudan, Pr. lect. Dumitru, Aspecte ale antropologiei V .T., în Rev. S.T., nr.
3-4/1978
4. Bria, Magistrand Vasile I., Imnul dragostei (I Corinteni 13,1-13) în Omiliile
Sfântului Ioan Gură de Aur, în Revista ST, an XIII (1961), nr.7-8
5. Bria, Pr. Prof. Ion , Înnoire , în Revista B.O.R ., an CX (1992), nr. 1-3

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice2236. Idem, Dimensiunea hristologică a iconomiei mântuirii, în Revista Ortodoxia , an
XXXV (1983), nr. 2
7. Idem, Spiritualitate pentru timpul nostru , în S.T., nr. 3 – 4 / 1992
8. Bodogae, Pr.T., Ce înseamnă să te numești creștin , în Revista Biserica Ortodoxă
Română , nr.1-2, 1973
9. Borca, Pr. Lect. Vasile, Lumea și natura în concepția biblică vechi testamentară.
Responsabilitatea omului pentru desăvârșirea creației , în „RT”, 1998, 4.
10. Braniște, Diac. Ene, Preotul de azi, ca liturghisitor , în Revista Studii Teologice ,
anul III, 1949, martie-aprilie, 1-2
11. Berea, Pr. Prof. Dr. Constantin, Hristos în centrul misiunii Bisericii, î n Revista
Dialog Teologic nr.4/1999 , Editura Presa Bună, Iași
12. Bucevschi, Diac. Prof., Orest, Hristos în viața socială, în Revista Ortodoxia ,
nr. 3, 1971
13. Idem, Hristos și Biserica în lume, în Revista Mitopolia Olteniei , nr. 9-10, 1963
14. Belu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Frați în așteptarea dragostei noastre, în Revista
M.A. , XVI, 1971, nr. 1-2
15. Corbu, Ierom. Agapie, Cuvântul înțelepciunii și cuvântul cunoștinței (I Corinteni
12,8)- Despre teologia discursivă și cunoașterea duhovnicească, în Revista A.B.,
an XI (L), nr.4-6
16. Cosma, Pr. Prof. Dr. Sorin, Avortul în viziunea moralei creștine , în B.O.R .,
nr. 7 – 12 /2003
17. Chițulescu, Ierom. Policarp, Activitatea misionară a Sfâmtului Ioan Gură de
Aur, în Revista Glasul Bisericii , nr. 9 – 12/2006
18. Coman, I. G., Sfânta Tradiție în lumina sfinților părinți, în Revista Ortodoxia ,
nr. 2, 1956
19. Crăciunaș, Magistrand Ierod. Irineu, Responsabilitatea morală , în Revista
Studii Teologice , nr. 3-4, 1955
20. Idem, Rolul voinței în viața morală , în revista Studii Teologice , nr. 3-4, 1956
21. Ciulei, Pr. Dr. Marin, Învățătura despre om la Sf. Ioan Gură de Aur , în B.O.R.,
nr. 7 – 12 / 1999
22. Citirigă, Pr. Conf. Dr. Vasile, Taina omului și tragedia lui în epoca postmodernă ,
în O., nr. 3 – 4 / 2006
23. Dumitrescu, Dan, Aspecte dogmatice permanente ale Sfintei Tradiții , în Studii
Teologice , XXV (1973), nr.7-8
24. Dragomir, Mrd. Ion, Dimensiunea pascală a antropologiei hrisostomice , în G.B.,
nr. 11 – 12 / 2007
25. Diaconescu, Mihail, Prelegeri de estetica ortodoxiei , în G.B., nr. 1 – 4 / 1997

224
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichim26. Enache, Doctorand Mihai, Învățătura despre Biserică după Sf. Ioan Gură de
Aur, în Revista Ortodoxia , nr. 1, 1974
27. Enăceanu, Arhim. Ghenadie, Biserica și societatea , în Revista B.O.R ., an III,
1877, nr. 11
28. Fota, Ilie, Starea actuală și perspectivele relațiilor stat – subiecții instituționali –
zați ai vieții religioase în România, în Revista B.O.R ., CXV (1997), nr. 7-12.
29. Galeriu, Pr. Prof. Constantin, Viața în plenitudinea ei , în Revista Studii
Teologice , nr. 3-4, 1984
30. Idem, Taina nunții , în S. T., nr. 7 – 8 / 1960
31. Gheorghe, Pr. Magistrand; Bălana, N., Despre învierea trupurilor și natura lor
după înviere , în Revista S.T., an IX (1957), nr. 5-6
32. Ioan, Pr. Dr. Mircea, Organizarea Bisericii și viața primilor creștini , în Revista
Studii Teologice , nr. 1-2, 1955
33. Ică, Diac. Ioan I. jr. Dimensiunea social-culturală și importanța ei pentru înțe –
legerea problematicii feminine în Biserica Ortodoxă, în Revista.Teologică , serie
nouă, an X(82) nr. 3-4, 2000
34. Iovan, Iorgu, Biserica în instituția căsătoriei, în S.T. anul VIII, vol II, 1940
35. Joantă, ÎPS Serafim, Misterul Sfintei Treimi reflectat în misterul persoanei
umane , în O., nr. 3 – 4 / 2000
36. Leonte, Pr. Prof. Dr. Constantin, Familia, Școala, Biserica – factori educaționali ,
în Revista B.O.R . nr. 1–4/2004
37. Loski, Vladimir, Tradiție și Tradiții , trad. de Paraschiv V. Ion în Studii
Teologice , nr. 7-8, 1970
38. Manolache, Drd. Anca, Taina cununiei , în Revista G B., an XL nr 1-2, 1981
39. Idem, Femeia și integritatea creației , în G.B., nr. 3 – 4 / 1990
40. Meyendorff, Jean, Mariage et Euharistie , în Le Messager Orthodoxe , nr. 51,
1970
41. Mladin, Nicoale, Iisus în viața morală a credincioșilor, în Revista Studii
Teologice , nr. 5, 1953
42. Macariopolski, Ps. Episcop Dr. Nicolae, Familia creștină ca Biserică familială ,
în Revista M.B. anul XVII, nr. 4-6, 1967
43. Mihoc, Pr. Asist. V., Iisus Hristos Arhiereu, după Epistola către Evrei, în Revista
Ortodoxia , an XXXV (1983), nr. 2
44. Idem, Căsătoria și familia în lumina Sfintei Scripturi; Naștere de prunci scop
principal al căsătoriei , în Revista M. A . an XXX, 1985, nr. 9-10
45. Mihoc, Pr. Dr. Constantin, Familia în scrierile Sfinților Părinți, în Ziarul
Lumina , anul V, nr. 180

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice22546. Miron, Arhim. Lect. Dr. Vasile, Caracterul hristologic și comunitar al cultului
divin ortodox , în Revista S.T., nr. 1 -2 / 2002
47. Munteanu, Emanuela, New Age sau cine nu vede hainele cele noi ale împăra –
tului, în Revista Scara , anul III (1999), nr. 4
48. Moldovan, Pr. Prof. Dr. Ilie, Teologia Învierii în opera Sfântului Maxim
Mărturisitorul , în Revista S.T., nr. 7-8, 1968
49. Idem, Învățătura despre Duhul Sfânt în Ortodoxie și preocupările ecumeniste
contemporane , teză de doctorat, în Revista M.A. , XVIII, nr. 7-8, 1973
50. Idem, Taina Nunții, în Revista Ortodoxia anul XXXI nr. 3-4, 1979Idem,
Teologia Învierii în opera Sfântului Maxim Mărturisitorul, în S.T., nr. 7-8, 1968
51. Mihălcescu, I., Întâlnirea de la Cana Galilei, în Revista S.T. anul XIII,
nr. 1-2 . 1961
52. Nicolae, Dr. Fer., Sfânta Treime și sobornicitatea Bisericii , Revista Studii
Teologice , anul XXIII, sept-oct, nr. 7-8, 1971
53. Nicolaescu, Diac. Prof. N. I., Sfântul Apostol Pavel și creștinătatea actuală , în
Revista Studii Teologice , anul III, sept.-oct., 7-8, 1951
54. Pufu, Pr. Lector Dr. Gheorghe  – Viața în Hristos în Epistolele Sfântului
Apostol Pavel, în Revista G.B., an LIV (1998), nr. 9-12
55. Petre, Diac. Prof. David, I., Biserica și lumea, în Revista Ortodoxia , nr. 4, 1959
56. Preda, Pr. Dr. Constantin, Credința și viața Bisericii primare. O analiză
a Faptelor Apostolilor, în Revista Studii Teologice , nr. 1/2 din 2002
57. Plămădeală, I.P .S Antonie, Biserica slujitoare , teză de doctorat, în Revista
Studii Teologice , 1972, nr. 7-8
58. Pop, Protos Irineu, Responsabilitatea Bisericii pentru creștinii de azi , în Revista
B.O.R ., nr.7-8, 1984
59. Popescu, Pr. Prof. dr. Dumitru, Principii care stau la baza formațiilor sectare și
activității lor agresiv prozelitiste , în Revista Ortodoxia , XLIX, 1997, nr. 3-4
60. Popa, Protos. Ioasaf, Învățături patristice despre îmbunătățirea vieții morale
creștine în Ortodoxie , în O. nr. 1 / 1991
61. Idem, Împătimirea și despătimirea trupului , în O., nr. 3 / 1991.
62. Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și
problema comuniunii (teză de doctorat), în Revista Ortodoxia, nr. 1 – 2 / 1978
63. Idem, Aspectul comunitar-sabornicesc al mântuirii , în Revista Ortodoxia , nr.1,
1974
64. Idem, Atitudinea moralei creștine ortodoxe față de avort, divorț, abandonul
copiilor, imoralitate etc , în O., nr.2 – 3 / 1994
65. Idem, Morala creștină și psihiatria , în O., nr. 4 / 1994

226
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichim66. Radu, Pr. Drd. Aurel I., Slujirea socială în Revista Biserica Ortodoxă Română ,
nr. 1, 1986
67. Rus, Remus, Elemente ale dogmei întrupării în învățătura Bisericii Ortodoxe
Etiopiene , în Revista Ortodoxia , an. XXIV, 1972, nr. 2
68. Rădulescu, Pr. Drd. Nicolae, Temeiuri pentru libertate în Noul Testament ,
în Revista Ortodoxia , nr. 3, 1975
69. Ruset, Monica, Vocația femeii creștine , în G.B., nr. 6 – 12 / 1995.
70. Răducă, Pr. Asist. Dr. Vasile, Căsătoria  – Taină a dăruirii și a desăvârșirii
persoanei , în Revista S. T., seria a II-a anul XLIV, nr. 3-4 1992
71. Idem, Familia între tradiție și modernitate , în Ziarul Lumina de Duminică,
nr. 31 (248) / 2010, p. 6 – 7
72. Stamate, Pr. Marin, Noțiunea de diakonia la Sfântul Apostol Pavel , în Revista
Ortodoxia , nr. 3, 1974
73. Stăniloaie, Pr. Prof. Dumitru , Comunitate prin iubire, în Revista Ortodoxia ,
nr. 1, 1963
74. Idem, Temeiuri dogmatice și duhovnicești pentru viața de obște , în Revista
Studii Teologice , nr. 7-8, 1952
75. Idem, Iisus Hristos Arhiereu în veac, în Revista Ortodoxia , an XXXI (1979), nr. 2
76. Idem, Creația ca dar și Tainele Bisericii , în Revista Ortodoxia , nr.1 /1976
77. Idem, Chipul lui Dumnezeu și responsabilitatea ei în lume , în Revista Ortodoxia ,
nr. 3, 1973
78. Idem, Primirea Tradiției în timpul de azi din punct de vedere ortodox , în Studii
Telogice , nr. 1-2, 1975
79. Scriban, Arhim. Iuliu, Pentru stăpânirea desfrâului , în Revista B. O. R.,
nr. 9/1925
80. Idem, Pavel, Apostolul lui Iisus Hristos , în Revista B. O. R ., nr. 4, 1931
81. Sârbu, Pr. Prof. Corneliu, Familia în cadrul învățăturii creștine , în Revista
M. M. S., nr. 3 – 4 / 1968
82. Idem, Învățătura creștină despre libertate și responsabilitate, în Revista
Ortodoxia , nr. 4, 1974
83. Stomatoiu, Pr. Conf. Dr. Dionisie , La nunta din Cana Galileii , în M.O., anul
LIV, 2002, nr. 9-12
84. Strurzu, Pr. Constantin, Curajul de a spune dai, în Ziarul Lumina de Duminică,
nr. 27 (141) / 2008
85. Sandu, Pr. Prof. Dr., Ștefan, Iubirea de aproapele în concepția Sf. Ioan Gură de
Aur, în O., nr. 3 – 4 / 2002

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice22786. Tănase, Alexandru, Responsabilitatea și natura umană , în Revista de filosofie ,
1991, nr. 5-6, Editura Academiei Române
87. Teoctist, Patriarhul României, Hristos, Calea, Adevărul și Viața , în Vestitorul
Ortodoxiei , an VI, nr. 126
88. Vield, Pr. Preparatory Dr. Marian, Căsătoria și familia în Epistolele Pauline , în
Ziarul Lumina de Duminică , nr. 02 (270) anul VI, serie națională 16, ianuarie
2011
89. Vasilescu, Prof. Gheorghe, Anul jubiliar închinat Sf. Ioan Gură de Aur ,
în B.O.R ., nr. 9 – 12 / 2007
90. Vasilescu, Lucreția, Eul, cetatea lui Dumnezeu pentru celălalt sau despre locul
femeii creștine într-o teologie a relației , în G.B., nr. 1 – 5 / 1995
91. Zarioiu, Pr. Drd. Dorin Patimile și purificarea omului prin virtuți , în G.B.,
nr. 9 – 12 / 2004
92. ***, Epistola către Diognet, în vol. Scrierile Părinților Apostolici , P .S.B. , Editura
IBM, București 1979
93. ***, Again Magazine , vol. 20, no. 2, CA, USA
94. ***, Enciclopedia Britannica online 2008, articol Monotheism
95. ***, Mystagogia , VII, trad. de Pr. Stavr. Dr. Dumitru Staniloae, în „Revista
teologica”, nr. 6 – 8, Sibiu 1934
96. ***, O anumită evoluție a animalelor se poate explica prin implicarea potențială
a unor specii noi în cele vechi ; în „P .S.B.”, vol. 80, n. 369.
97. ***, Lucrările Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române , în Revista B.O.R .,
CXII (1994), nr.7-12.
98. ***, Declarația de presă a Sinodului Mitropolitan al Ardealului , mai 2002, la
adresa de Internet http://www.arhiepiscopia-ort-cluj.org/cultural/revista
99. http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/
Epistola Corpusului Paulin
100. http://ro.wikipedia.org/wiki/Cre%C8%99tinism
101. http://www.insse.ro/cms/rw/core/search/search.ro.do . Site accesat la data de
5 martie 2011.
102. http://www.insse.ro/cms/rw/core/search/search.ro.do . Site accesat la data
de 4 martie 2011.
103. http://www.crestinortodox.ro/credinta/invatatura-sfantului-atanasie-mare-
despre-mantuire-69818.html.

228
Arhim . Lector Univ. Dr. cAL ioPie ichimDicționare
1. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion – Dicționar de Teologie Ortodoxă, Editura I.B.M.B.O.R.,
București, 1981
2. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene; Braniște, Prof. Ecaterina, Dicționar enciclopedic ,
Caransebeș, 2001
3. Douglas, J.D., M.A., B.D., S.T.M., Ph.D., Dicționar biblic, Societatea
Misionară Română, Editura Cartea creștină, Oradea, 1995
4. Dincescu, Pr. C-tin, Dicționar al Noului Testament , București, 1929
5. Eliade, Mircea, Ioan Petru Culianu, Dicționar al religiilor , Editura Humanitas,
București, 1993
6. Mircea, Pr.Dr.Ioan – Dicționar al Noului Testament, Editura I.B.M.B.O.R.,
București, 1984
7. Parrinder, Geoffrey – Dicționarul creștinismului, Editura Lucaman, București,
1998,
8. Stoian, Pr. Ioan M. – Dicționar religios , Ed. Garamond, București, 1994
9. *** Dicționar Biblic, Edit. în Oradea, 1996
10. ***, Nouveau dicționnaire biblique, revise et augumente , Edițions Emmas
Suisse, 1992
11. ***, Almanah Bisericesc , Editura Sfintei Arhiepiscopii, București, 1998.
Arhiva Sfântului Sinod al Patriarhiei Române: legi, ordonanțe ale guvernului,
hotărâri sinodale, studii, referate, regulamente
1. Protocol încheiat la data de 11.10.1995 între Ministerul Apărării Naționale
și Patriarhia Română.
2. Protocol încheiat la data de 15.11.1997 între Patriarhia Română și Ministerul
de Interne.
3. Protocol încheiat la data de 30.06.1997 între Patriarhia Română și Ministerul
Justiției (anexa 1 + anexa 2).
4. Protocol încheiat în luna aprilie 1997 între Patriarhia Română și Serviciul
de Protecție și Pază.
5. Protocol încheiat în luna iunie 1995 între Patriarhia Română și Ministerul
Sănătății.
6. Ministerul Apărării Naționale (Statul Major General), Regulamentul de
organizare și funcționare a asistenței religioase în armată, București, 2000.
7. Idem, Regulamentul de organizare și funcționare a asistenței religioase în unită –
țile sistemului penitenciar românesc, București, 2000.

Prezența bisericii în slujirea omului și a societății. Temeiuri teologice2298. Temei nr. 3997  – Referat privind gestionarea Fondului Filantropic .
9. Temei nr. 3998  – Referat privind normele spitalicești și de protecție socială .
10. Temei nr . 3999/1999  – Referat privind desfășurarea unor programe sociale
în colaborare cu preoții de spital .
11. Temei nr . 4001/1999   – Referat privind ajutorarea și sprijinul persoanelor
instituționalizate .
12. Temei nr . 4002/1999  – Referat privind organizarea de practică studențească.

231Introducere …………………………………………………………………………….. 3
CAPITOLUL I
CREAȚIA LUI DUMNEZEU, ÎN TIMP ȘI PENTRU
OM, DIN NIMIC, DATĂ OMULUI, SPRE PĂZIRE
ȘI STĂPÂNIRE …………………………………………………………….. 12
I.1. Lumea nevăzută ………………………………………………………………. 24
I.2. Lumea văzută ………………………………………………………………….. 31
CAPITOLUL II
DEMNITATE ȘI REPONSABILITATE, A PERSOANEI,
ÎN SOCIETATE …………………………………………………………… 58
II. 1. Drepturile și îndatoririle persoanei umane. ………………………… 58
II. 2. Responsabilitatea acțiunilor persoanei umane …………………….. 69
II. 3. Omul nou, liber în Iisus Hristos ……………………………………….. 72
II. 4. Biserica, o Cincizecime continuă în lume …………………………… 79
II. 5. Determinările unei Tradiții dinamice ………………………………… 86
II.6. Iubirea creștină și relațiile interecumenice …………………………… 90
CAPITOLUL III
BISERICA COMUNIUNE ȘI COMUNITATE
TEADRICĂ ÎN VEDEREA MÂNTUIRII,
ÎN SOCIETATEA TIMPULUI ……………………………………… 118
III.1. Implicații ale Bisericii și ale membrilor ei, azi. ……………………. 122CUPRINS

CAPITOLUL IV
PROVOCĂRILE LA CARE ESTE SUPUSĂ FAMILIA
ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ ………………………………….. 148
IV. 1. Trăsături generale ale societății secularizate ………………………. 148
IV. 2. Deviațiile morale contemporane și terapia lor ……………………. 162
 Concubinajul …………………………………………………………….. 164
 Necinstirea soțului sau a soției ……………………………………… 171
 Adulterul …………………………………………………………………… 173
 Incestul …………………………………………………………………….. 186
 Perversiunea ………………………………………………………………. 188
 Uciderea copiilor în pântecele mamei ……………………………. 192
Concluzii ………………………………………………………………………………. 206
Bibliografie generală ……………………………………………………………….. 210