. Previziuni Asupra Inflatiei cu Ajutorul Modelelor Econometrice

CAPITOLUL I

Analiza economică
a inflației

Inflația în teoria economică

Fenomenul inflaționist s-a făcut simțit în viața oamenilor încă de la începuturi sub diverse forme, care au afectat într-o mare măsură bunul mers al vieții economice, sociale și politice.

În literatura de specialitate, inflația se desfășoară ca fiind o creștere generalizată a prețurilor în condițiile în care puterea de cumpărare pe piață scade. Acest lucru se exprimă în termeni monetari prin faptul că prețurile bunurilor și serviciilor cresc, cantitatea de bani (fizici și de cont) crește, iar puterea de cumpărare a unei unități monetare scade.

Putem spune deci, că inflația ar putea fi legată în mod direct de apariția banilor în relațiile de schimb pe o anumită treaptă de dezvoltare a societății. Totuși, chiar și înainte de apariția banilor, putem vorbi de o formă primară a inflației, în sensul că forma de schimb bazată pe “troc” nu permitea primirea “restului” rezultat din operația de vânzare-cumpărare, deoarece erau raporturi stabilite sub formă cutumiară între bunuri, pe parcursul a zeci și sute de ani, fără să se aibă în vedere elementele calitative.

Este știut faptul că primul obiectiv al tuturor politicilor economice a fost stabilitatea prețurilor, la care s-a adăugat foarte repede echilibrul balanței de plăți. Dacă nu ar fi existat probleme legate de această stabilitate a prețurilor de la începutul societății omenești, acest obiectiv nu ar fi stat în centrul atenției politicilor economice promovate de toate curentele de doctrină economică. Această prezență în rândul obiectivelor de politică economică ne demonstrează că problema stabilității prețurilor s-a pus înaintea structurării primelor idei și curente de doctrină economică.

În sens restrâns, putem vorbi despre inflație din momentul apariției banilor de hârtie puși în circulație de băncile centrale de emisiune, ca un instrument în mâna statului de a face față cheltuielilor publice mai mari decât veniturile aferente. Principala consecință a unei asemenea practici a fost mărirea prețurilor la bunurile și serviciile din economie, urmată de șomaj, conflicte sociale etc.

În sens larg, până la apariția banilor, societatea omenească s-a confruntat cu o pseudoinflație prin troc, deoarece a existat fenomenul “deprecierii” unităților de schimb de pe piață, în timp ce, după apariția banilor, aceasta a cunoscut o inflație prin bani (monede) , datorată scăderii puterii de cumpărare a deținătorilor de monedă din metal prețios prin diferite tehnici.

Pierre Bezbakh, în lucrarea sa “Inflație, dezinflație, deflație”, prezintă criza economică și politică din sec. al III-lea, prin care a trecut Imperiul Roman de Apus, când majorarea prețurilor mărfurilor și a remunerării forței de muncă au fost considerabile. Încercările de refacere a stabilității prețurilor de împăratul Dioclitian din anul 301 e.n. se soldează cu un eșec total, chiar în condițiile pedepsei cu moartea a celor care încălcau “Edictul prețurilor maximale” prin majorarea abuzivă a acestora. Reforma monetară a lui Constantin (306-337 e.n.) prin care s-au pus în circulație bani noi a dus la restabilirea încrederii în aceștia. Fenomenul nu este definit ca fiind inflație, ci numai ca o maladie a economiei, în care “moneda bună” este scoasă din economie de “moneda rea”. Pentru sec. al XVI-lea, autorul este de părere că nivelul prețurilor a crescut cu 400%. Motivația apariției acestei creșteri este următoarea: ”Dacă inflația din secolul al III-lea se explică, în parte, prin penuria de metal, cea din secolul al XVI-lea își are sursa, dimpotrivă, în abundența de aur și argint provenită din coloniile americane ale Spaniei și Portugaliei.”

Definiții și concepte
ale inflației

În 1975, D.E.W.Laidler și M.J.Parkin definesc inflația ca fiind “fenomenul de creștere continuă a prețurilor sau de depreciere continuă a prețurilor sau de depreciere continuă a valorii banilor”. Anterior, în 1963, M.Bronfenbrener și F.D.Holzman prezentaseră patru definiții, preluate de H.Frisch în lucrarea sa (“Teorii ale inflației”):

1. Inflația este o stare de generalizare a excesului de cerere, în care “prea mulți bani aleargă după prea puține lucruri.”

2. Inflația reprezintă o creștere a rezervelor bănești sau a veniturilor, fie în suma totală, fie pe cap de locuitor.

Ambele definiții sunt de tip cauzal.

În primul caz inflația se pune în legătură cu cererea manifestată pe piața bunurilor de consum; în cel de-al doilea ea este explicată ca fiind rezultatul modificării ofertei de bani.

În unele dezbateri recente, M.Friedman a făcut cunoscută definiția cauzală de tip monetarist: ”Inflația este pretutindeni și întotdeauna un fenomen monetar…și poate fi determinată numai de o creștere mai rapidă a cantității de bani decât a producției.”

3. Inflația reprezintă o creștere a nivelului prețurilor având și următoarele caracteristici sau condiții adiționale: este anticipată cu lipsă de precizie; duce (prin creșterea costurilor) la noi creșteri de prețuri; nu sporește gradul de ocupare a forței de muncă și nici producția reală; este mai rapidă decât o așa-numită “rată inofensivă”; se manifestă ca “fenomen bănesc”; se măsoară prin prețuri nete, adică prin prețuri din care au fost scăzute impozitele și/sau este reversibilă;

4. Inflația reprezintă o scădere a valorii banilor în raport cu alte monede, măsurată prin cursurile de schimb valutar ori prin prețul aurului sau indicată de un exces de cerere pentru aur sau pentru valută la cursurile oficiale.

Cea de-a patra definiție subliniază rolul evoluțiilor externe în evoluția nivelului general al prețurilor. Inflația se măsoară prin mișcările cursului valutar, această metodă fiind potrivită, în anumite situații, pentru economiile deschise.

Aceste definiții acoperă majoritatea aspectelor inflației, fiecare din ele scoțând în evidență atât aspecte diferite, cât și un aspect comun, și anume, acela că inflația se face cunoscută prin bani și prin preț la nivelul consumatorilor și prin dezechilibre cronice la nivel macroeconomic.

Clasificări ale inflației

Deși există o mare diversitate de clasificări ale inflației în literatura economică, o clasificare sintetică este făcută de H.Frich, și anume:

După funcționarea mecanismului pieței există o inflație deschisă și o inflație reprimată.

Inflația deschisă permite sistemului economic să funcționeze ca un mecanism în care prețurile devin fixe. Acest tip de inflație este în legătură directă cu insuficiența bunurilor, a serviciilor și a forței de muncă din economie, astfel încât pot să apară speculații pe acest fond. Inflația reprimată este rezultatul intervenției guvernamentale în creșterea prețurilor și salariilor. Prin această intervenție cererea de bunuri și servicii este redusă forțat (reprimată), de unde și denumirea asociată.

După ritmul de creștere a prețurilor apare:

inflație târâtoare, exprimată printr-un ritm mediu anual de creștere a prețurilor de consum de până
la 3%;

inflație moderată, dacă prețurile respective cresc în ritm de până la 6%;

inflație rapidă, atunci când respectivul ritm se apropie de 10%;

inflație galopantă (cu două cifre), când creșterea prețurilor de consum depășește 10%;

hiperinflația, atunci când ritmul mediu lunar depășește 50%.

În funcție de așteptările inflaționiste se manifestă o inflație anticipată și o inflație neanticipată.

Inflația anticipată, comparativ cu cea neanticipată, este primită și pregătită de fiecare actor pe piață, în timp ce a doua produce urmări asupra economiilor, forței de muncă și producției marfare fără să fie anticipată.

După principalele cauze inflaționiste poate exista o inflație prin costuri și o inflație prin cerere.

Inflația prin cerere (demand-pull inflation) este acea inflație care rezultă din creșterea cererii agregate. Creșterea cererii agregate este explicată de unii specialiști prin creșterea veniturilor bănești ale populației.

Alți specialiști apreciază că cererea agregată poate să sporească, chiar dacă oferta de monedă rămâne aceeași. La o creștere a cererii agregate, firmele vor răspunde parțial prin creșterea prețurilor și parțial prin creșterea producției.

Efectul inflației prin cerere este surprins în următoarea figură.

Creșterea cererii agregate este ilustrată prin deplasarea ei către dreapta de la Ca/1 la Ca/2. În acest caz, prețurile vor crește de la P1 la P2, iar oferta agregată va spori de la Q1 la Q2. Cu cât curba ofertei agregate este mai inelastică (mai apropiată de verticala imaginară), cu atât prețurile vor crește mai mult, iar producția oferită va spori mai puțin. Dacă în economie nu există capacități de producție subutilizate și șomajul este redus ca nivel, atunci firmele vor răspunde la creșterea cererii îndeosebi prin ridicări de preț.

Figura de mai sus sugerează o singură creștere a cererii agregate (un șoc al cererii). De pildă, un astfel de șoc poate fi provocat de o creștere substanțială a cheltuielilor guvernamentale. Efectul acestui șoc poate fi o singură creștere a prețurilor, după care ele vor rămâne la același nivel. Pentru ca inflația să persiste, este necesară o creștere continuă a cererii agregate, deci și o creștere continuă a nivelului general al prețurilor de consum. De regulă, o astfel de inflație este specifică perioadelor de boom economic prelungit.

Inflația prin costuri, prin ofertă (cost-push sau supply-side inflation) apare în situația în care costurile de producție cresc independent de cererea agregată. Dacă firmele sunt confruntate cu o sporire a costului, ele vor răspunde parțial prin creșterea prețului de vânzare și parțial prin reducerea volumului activității.

Această formă de inflație este sugerată în figura următoare.

Așa cum se poate observa în figura de mai sus, deplasarea către stânga a ofertei va determina o creștere a nivelului prețului de la P1 la P3 și o reducere a nivelului producției de la Q1 la Q3.

Măsura în care firmele vor mări prețurile și vor reduce producția depinde de înclinația pantei cererii agregate. Cu cât cererea agregată este mai inelastică, cu atât producția se va reduce mai puțin, povara costurilor mari fiind transferată asupra consumatorului prin prețuri mai mari.

Dacă are loc o singură deplasare a ofertei agregate spre stânga, va avea loc o singură creștere a nivelului general al prețurilor.

Dacă guvernul mărește, de pildă, accizele la petrol, va avea loc o singură creștere a prețului petrolului și a prețurilor tuturor produselor derivate. După ce această undă s-a propagat, prețurile se vor stabiliza la acest nou nivel, iar inflația va redeveni zero.

Dacă șocurile ofertei vor continua, atunci oferta agregată se va deplasa continuu către stânga, iar inflația va persista. Deplasarea ofertei agregate în ritmuri mai rapide, dă inflației un trend crescător.

Rezultă că efectul inflației asupra producției naționale și asupra ocupării, diferă în cazul inflației prin costuri de cel al inflației prin cerere. Dacă inflația prin costuri antrenează, de regulă, scăderea producției și a ocupării, cea prin cerere conduce, dimpotrivă, la sporirea acestora.

Inflația prin cerere și inflația prin costuri se pot manifesta simultan. Aceasta deoarece creșterile de prețuri și de salarii pot fi determinate fie de creșteri ale cererii agregate, fie de factori ce duc la sporirea costurilor. Cele două genuri de inflație ajung să se întrepătrundă chiar dacă procesul demarează din cauza unui singur factor (să zicem, din cauza sporirii costurilor). Un proces inflaționist prin costuri poate fi alimentat ulterior de politicile guvernamentale, de sporirea cererii agregate, prin care se caută evitarea creșterii șomajului. Invers, un proces inflaționist demarat printr-un puseu de cerere agregată poate duce la consolidarea unor grupări de interese, care își vor utiliza această putere pentru a-și majora veniturile; veniturile majorate, de partea acestor unități, vor însemna costuri mai ridicate pentru ceilalți agenți economici.

Asemenea interdependențe între cauzele inflației contemporane sunt puse în evidecerere și inflația prin costuri se pot manifesta simultan. Aceasta deoarece creșterile de prețuri și de salarii pot fi determinate fie de creșteri ale cererii agregate, fie de factori ce duc la sporirea costurilor. Cele două genuri de inflație ajung să se întrepătrundă chiar dacă procesul demarează din cauza unui singur factor (să zicem, din cauza sporirii costurilor). Un proces inflaționist prin costuri poate fi alimentat ulterior de politicile guvernamentale, de sporirea cererii agregate, prin care se caută evitarea creșterii șomajului. Invers, un proces inflaționist demarat printr-un puseu de cerere agregată poate duce la consolidarea unor grupări de interese, care își vor utiliza această putere pentru a-și majora veniturile; veniturile majorate, de partea acestor unități, vor însemna costuri mai ridicate pentru ceilalți agenți economici.

Asemenea interdependențe între cauzele inflației contemporane sunt puse în evidență cu ajutorul instrumentului spirala inflaționistă.

Să presupunem că un grup puternic de interese determină în mod constant creșteri ale costurilor. Oferta agregată se deplasează în mod constant către stânga. Daca în același timp autoritatea guvernamentală stimulează cererea globală pentru a preveni sporirea șomajului, cererea agregată se va deplasa constant către dreapta. Efectul acestor confruntări de interese se va concretiza într-un proces inflaționist puternic. Dacă deplasările arătate au amplitudini din ce în ce mai mari, va rezulta o spirală inflaționistă cu rate crescânde ale prețurilor.

De fapt, în condițiile permanentizării inflației, este dificil de precizat cine și cu ce instrumente declanșează primul puseu inflaționist.

Cauzele inflației

Multitudinea de cauze ce stau la baza apariției acestui fenomen ce se manifestă la scară mondială cu particularități pentru fiecare economie, a făcut obiectul de cercetare a specialiștilor în domeniu.

Literatura de specialitate din ultimele decenii analizează cu prioritate factorii care au declanșat și întreținut inflația de mare amploare din anii ’70 și anii ’80 ai secolului al XX-lea în țările dezvoltate economic. S-a discutat puțin sau deloc despre cauzele originare ale procesului și despre mecanismele întreținerii lui de-a lungul secolelor. Evident, fiind preocupați de inflația contemporană și de efectele ei, autorii și instituțiile specializate și-au concentrat atenția asupra cauzelor unei astfel de inflații pentru a-i pune “diagnosticul” și a fundamenta “rețete” de tratare. Cu toate acestea, numeroși specialiști în domeniu grupează factorii inflației în generali (universali) și în particulari, specifici (concret-istorici), respectiv, în cauze pe termen lung și cauze pe termen scurt.

Cauzele și factorii inflației se ierarhizează în maniere diferite pe țări și grupe de țări. Se poate constata că în unele țări o anumită cauză a jucat rolul principal în declanșarea unei inflații puternice autoîntreținute, în timp ce în alte țări nu a influențat procesul în cauză.

În condițiile schimbării rapide a sensului și a intensității dezechilibrului macroeconomic (trecerii de la inflația redusă la hiperinflație și invers, ale trecerii de la inflație la deflație și/sau la dezinflație), devine deosebit de importantă cunoașterea cauzelor și circumstanțelor economice, sociale și politice – interne și internaționale- care fac necesare și posibile asemenea schimbări de stări inflaționiste.

Adesea, inflația este explicată doar prin emisiunea excesivă de semne bănești (inflația prin monedă). Economistul american M.Friedman susține că inflația este legată de inflația de moneda. Suplimentarea monedei în circulație decurge -continuă el- din deciziile organismelor economice și monetare specializate, decizii ce vizează sporirea banilor de credit, active asupra cărora au putere de dispoziție.

În alte lucrări, puseul inflaționist este pus pe seama excesului de cerere solvabilă (inflația prin cerere). Este vorba despre acele impulsuri dinspre cerere care statuează și consolidează un dezechilibru de piață, cererea nominală solvabilă menținându-se mai mare decât oferta. Majorarea prețurilor nu se explică prin simpla creștere a cantității de bani, ci prin mărimea cererii pe care aceasta o permite. Or, acest efect asupra prețurilor se va înfăptui printr-o succesiune de cheltuieli.

Un loc aparte ocupă acele concepții care consideră drept cauză principală (unica) a inflației insuficiența producției (inflația prin oferta). Sporirea veniturilor, îndeosebi a salariilor, nu este compensată printr-o creștere corespunzătoare a producției și productivității. Apare, astfel, o penurie de bunuri și servicii economice. Specialiștii numesc un asemenea dezechilibru inflație reală.

Creșterea substanțială a creditului duce relativ repede la dezechilibrul inflaționist, la excesul de cerere nominală pentru bunurile de consum (inflație prin credit). În anumite condiții, profiturile cresc mai încet decât masa economiilor disponibile ale întreprinderilor. Ca urmare, guvernele caută să promoveze programe proprii de investiții pe seama bugetului. Dar, o asemenea politică pune problema găsirii surselor de finanțare. Profiturile fiind insuficiente, iar salariile neputând fi atacate frontal fără riscuri sociale enorme, se recurge la credit. Această soluție este nu numai necesară, dar și posibilă, existând premisele creșterii creditului: rata scăzută a dobânzii; depuneri relativ mari la bănci; concentrări de resurse financiare la societățile de asigurări.

Masa monetară suplimentară se exprimă în sporirea imediată a cererii de consum, în timp ce noile investiții nu se materializează încă în creșteri ale ofertei. Ca urmare, cresc prețurile de piață, are loc prelevarea inflaționistă a profiturilor și se reduce puterea de cumpărare a salariilor nominale.

Există numeroși economiști care consideră că inflația are drept cauză sporirea costurilor de producție (inflația prin costuri). O asemenea inflație se declanșează și se menține atunci când și acolo unde întreprinderile, guvernele, salariații și consumatorii acționează parcă convergent în direcția creșterii costurilor. Economistul J.K.Galbraith susține că variațiile salariilor nominale, sporirea costurilor salariale, conduc la inflație. Spre deosebire de acesta, economista britanică Joan Robinson leagă inflația atât de creșterea salariilor nominale, cât și de cea a profiturilor.

Deci declanșarea inflației are loc atunci când în cadrul sistemului economiei naționale apar condiții de dezechilibru economic, cum sunt:

Existența și lansarea continuă pe piață a unor cantități mari de bani

Dezechilibrul între rata consumului și rata investițiilor

Deficitul bugetar excesiv înregistrat prin majorarea cheltuielilor, influențate de inflație, în condițiile unei anumite creșteri mai lente a veniturilor.

Creșterea prețurilor ca urmare a costurilor în creștere

Dezechilibrarea cererii agregate în raport cu oferta agregată

Intensificarea relațiilor de creditare prin crearea banilor de cont

Concurența și diferența de productivitate la producător

Calitatea și strategia actului de guvernare

Condițiile internaționale de racordare a economiei naționale la economia mondială

Asemenea cauze au ca finalitate declanșarea fenomenului inflaționist. Șansele apariției acestor condiții declanșatoare ale fenomenului inflaționist cresc atunci când în economia națională se fac simțite urmările unor catastrofe naturale (secetă, inundații etc.), războaie, presiuni și reacții ale grupurilor sindicale, schimbări de sistem economic, conjuncturi internaționale (embargouri), politici ale administrației.

Toate aceste cauze sunt generate de raritatea unor produse (prin dispariția/lipsa producției la un moment dat), în condițiile existenței unui surplus cantitativ de monedă care va duce la o creștere de durată și autoîntreținută a prețurilor cu implicații la nivel general.

În lucrarea “L’inflation”, M.Flamant precizează că, după gradul de intensitate, există trei momente intermediare declanșării fenomenului inflaționist:

Creșterea tensiunii inflaționiste în anumite sectoare importante ale economiei ca urmare a dezechilibrului ofertei prin raportare la cerere. În prima fază această manifestare este ușor sesizabilă, dar o dată cu trecerea timpului se acutizează și efectele sunt preluate în celelalte sectoare.

Presiunea inflaționistă, ca o continuare a tensiunii, se manifestă ca o creștere de ansamblu a prețurilor. Din această fază creșterea prețurilor se autoîntreține.

Șocul inflaționist, care poate urma creșterilor a) și b), dar care se poate instala și direct ca urmare a unor evenimente deosebite (de exemplu, șocul petrolier din 1973/1974 și cel din 1979, întoarcerea a 710.000 de soldați din Algeria în 1962 direct la Paris, războiul din Golf din 1991). În S.U.A., inflația din 1973 s-a datorat creșterii penuriei de produse de bază, creșterii prețurilor la produsele agricole, deprecierii dolarului și crizei petrolului, care în cea mai mare parte s-au suprapus.

Desigur, este posibil ca în economiile altor țări declanșarea procesului inflaționist să fie rezultatul importării acestuia din alte economii cu care primele întrețin legături puternice de schimb sau creditare, cu atât mai mult cu cât moneda importatorilor/beneficiarilor este mai slabă decât moneda exportatorilor de inflație.

Efectele (costurile) inflației

Efectele inflației diferă de la o țară la alta, iar în cadrul unei țări, de la o perioadă la alta. Aceste efecte sunt dependente în mare măsură de forma și intensitatea inflației, de capacitatea de anticipare a participanților la activitățile economice, precum și de disponibilitatea și profesionalismul autorităților monetare și economice de a o ține sub control.

Costurile inflației sunt abordate în raport de mai multe criterii.

Aceste costuri sunt analizate și apreciate, în primul rând, în funcție de intensitatea și de sensul de evoluție a procesului inflaționist. Pe baza acestui criteriu, numeroși autori surprind efectele inflației moderate și controlate, pe de o parte, și efectele hiperinflației scăpate de sub control, pe de alta parte.

În al doilea rând, efectele inflației sunt urmărite pe orizonturi de timp: pe termen foarte scurt și scurt; pe termen mediu și lung.

În al treilea rând, sunt numeroase încercările de a analiza costurile procesului inflaționist, pornindu-se de la calitatea prognozării lui. În acest sens, unele sunt efectele inflației anticipate corect și cu totul altele cele ale inflației anticipate eronat sau pur și simplu cele neanticipate.

S-au identificat următoarele costuri ale inflației anticipate eronat sau neanticipate:

aceasta viciază corelațiile dintre prețurile diferitelor bunuri, dintre variabilele activității economice, anulând posibilitatea efectuării calculelor de eficiență și de rentabilitate, denaturând rezultatele comparării acestora în timp și spațiu; masa monetară crește excesiv, moneda depreciată devine bunul cel mai detestabil;

hiperinflația necontrolată cu trend crescător descurajează investițiile productive și orientează resursele bănești disponibile spre acțiuni speculative și/sau spre risipă, spre consum nerațional;

procesele inflaționiste de acest gen accentuează oscilațiile cursurilor valutare, cu efecte negative pentru economiile cu monede neconvertibile, moneda națională pierzându-și aproape întreaga valoare în raport cu monedele străine. Deoarece ratele inflației sunt inegale și au timpi diferiți de declanșare a puseurilor, procesele generează dezechilibre și tensiuni în plan zonal și mondial;

inflația puternică scăpată de sub control contribuie la decăderea societății civile în general. Antrenând sărăcirea clasei de mijloc, hiperinflația subminează sistemul de impunere fiscală, generează corupție și degradare morală în cadrul instituțiilor sociale, în societate în general;

deficitul bugetului de stat atinge cifre colosale, finanțarea sa devenind tot mai dificilă.

În literatura de specialitate s-au impus însă costurile inflației moderate și controlate, proces inflaționist care caracterizează țările avansate economic și care este considerat o țintă de atins în acele țări care se confruntă cu hiperinflație necontrolată sau controlată insuficient.

Economiștii teoreticieni au identificat și tratează șase costuri ale inflației moderate anticipate (corect) după cum urmează:

Primul tip de cheltuieli -pierderi sociale- cu inflația respectivă sunt cele legate de deprecierea inflaționistă a banilor existenți la populație.

Creșterea ratei inflației antrenează sporirea ratei nominale a dobânzii, ceea ce, la rândul ei, duce la diminuarea rezervelor de mijloace bănești în expresie reala. Ori, dacă masa medie de bani numerar devine mai mică, populația va fi nevoită să se deplaseze de mai multe ori la bancă pentru a scoate bani numerar din cont.

În plus, inflația erodează valoarea banilor. Dar, întrucât dobânda nominală tinde să fie superioară, comparativ cu situația când prețurile erau stabile, cu cât rata inflației este mai mare, cu atât costul oportun al deținerii de lichidități tinde să fie mai mare. Ca urmare, gospodăriile și firmele cheltuiesc mult timp pentru a transfera banii dintr-un cont în altul, pentru a constitui acea structură de depozite care ar urma să le maximizeze dobânda.

Al doilea tip de costuri ale inflației este legat de necesitatea deselor calculări și recalculări de prețuri, de operațiunile de afișare a acestora.

Acestea sunt denumite costuri de mediu. În condiții de inflație, restaurantele trebuie să schimbe prețurile bunurilor pe care le oferă, magazinele cu amănuntul sunt nevoite să pună noi etichete cu prețurile, iar firmele producătoare sunt nevoite să calculeze noile prețuri și să tipărească alte și alte cataloage de ofertă, ca și alte liste de prețuri. În cazul capitalului fix, modificarea prețurilor acestuia presupune operațiuni foarte costisitoare.

În al treilea rând, inflația viciază corelațiile istorice între prețurile relative ale diferitelor bunuri materiale și servicii.

Ca urmare, devine imposibilă calcularea cu oarecare rigoare a eficienței și rentabilității la nivel de firmă și de ramură. Dacă se încearcă compararea acestora în timp și spațiu, efortul respectiv este sortit aproape total eșecului. Tocmai la aceste costuri se referă acei specialiști care apreciază procesul inflaționist ca fiind “dezordinea dezordinilor oricărei economii”.

Un al patrulea gen de cost al inflației constă în potențarea incertitudinii și riscului în economie.

Cu cât rata inflației este mai mare și înregistrează fluctuații puternice, cu atât firmele vor întâmpina dificultăți în a previziona încasările și costurile, deci și în a-și calcula profiturile.

În al cincilea rând, inflația antrenează redistribuiri arbitrare ale avuției și ale veniturilor între gospodării, firme și stat.

Această redistribuire este de notorietate generală în cazul persoanelor care dispun de venituri fixe, care, adesea, nu sunt indexate la inflație sau se indexează la cote mai mici decât rata inflației. Dacă rata reală a dobânzii scade ca rezultat al inflației, va apărea un transfer de resurse monetare de la creditori la debitori, aceștia din urmă achitându-și datoriile în bani depreciați.

Costurile psihologice și costurile politice reprezintă cel de-al șaselea cost al inflației.

Adesea, oamenii o duc mai prost, chiar dacă veniturile lor cresc mai mult decât rata inflației. Ratele ridicate ale inflației neașteptate perturbă ordinea socială existentă. De aceea, această inflație este însoțită de tensiuni sociale și, adesea, de schimbări profunde.

În al șaptelea rând, inflația contribuie la înrăutățirea raporturilor economice externe ale țării ceea ce dezechilibrează balanța de plăți externe.

Explicația constă în faptul că inflația într-o țară fiind mai mare decât în alte țări, exporturile țării respective apar mai scumpe și deci mai puțin competitive, iar importurile mai ieftine, în comparație cu produsele indigene. Drept urmare, exporturile scad, importurile cresc, balanța de plăți devine deficitară, iar cursul de schimb al monedei naționale se înrăutățește. Mai trebuie luat în considerare și faptul că prin ieftinirea produselor din import se descurajează producția internă cu toate urmările ei.

Inflația implică folosirea suplimentară a unor resurse în comparație cu perioada de stabilitate a prețurilor.

Este vorba de cheltuielile ce se fac cu urmărirea evoluției fenomenului inflaționist la toate nivelele: firme, sindicate, bănci, guvern.

Inflația este unul dintre cele mai perverse dezechilibre macroeconomice actuale. În unele țări și perioade, inflația a fost și este pericolul (inamicul) numărul unu al dezvoltării și progresului economic. Dimpotrivă, în alte circumstanțe de loc și timp, politicile de inflație-deflație-dezinflație se pot încadra în strategiile de dezvoltare ale guvernelor.

Efectele multiple ale inflației, ca și favorabilitățile posibile ale procesului, vor putea fi înțelese în măsura în care se va clasifica conținutul acestui proces.

CAPITOLUL II

Teoria
care fundamentează modelul economic

2.1 Modele serii de timp

Vom avea acum nevoie de corelațiile canonice ale lui M2 între coloanele din D și cele din E. Pentru a continua, vom defini pe scurt corelațiile canonice. Fie o combinație liniară a coloanelor din D și a celor din E. Dorim să alegem aceste două combinații liniare în așa fel încât să maximizăm relația dintre ele. Această pereche de variabile este prima variație canonică, iar corelația este prima corelație canonică. În configurarea cointegrării lor, calculul are mai mult caracter intuitiv. Acum, cu și la îndemână, folosim încă o pereche de variabile și pentru a maximiza corelația dintre ele, astfel încât a doua variabilă din fiecare pereche să fie ortogonală cu prima. Aplicăm acest procedeu pentru toate perechile de variabile ale lui M. Reiese că, calculul variabilelor este facil. Nu vom avea nevoie să calculăm vectorii de coeficiență pentru combinațiile liniare. Corelațiile canonice pătrate sunt, pur și simplu, caracteristicile ordonate ale matricei:

unde Rij = matricea corelațiilor între variabilele i,j,

i,j = D, E.

În final, ipoteza că există r pentru câțiva vectori cointegrați se dovedește nulă folosind testul statistic:

În cazul în care corelațiile bazate pe tulburările actuale au fost observate în locul celor estimate, atunci vom atribui aceste statistici distribuției chi-pătrate ce are o libertate scăzută. Un set alternativ de tabele corespunzătoare este dat de Juselius (1990). Valorile sunt dovadă contra teoriei lui r sau a vectorilor cointegrați.

2.1.1 Relații estimative de cointegrare

Ambele procedee de testare discutate mai sus implică vectorii cointegrați estimați momentan, așa că această secțiune adițională este în acest moment inutilă. În cadrul Engle și Granger, la o a doua etapă după testul cointegrării, putem utiliza erorile din regresia statică ca un termen de corectare a erorii în regresia dinamică. În testul Johansen arătat mai înainte, vectorii caracteristici transformați în corelații canonice sunt modele estimative ale vectorilor cointegrați. Încă odată, simularea unui model de corecție a erorii bazat pe rezultate în etape este un pas natural.

2.1.2 Heteroscedasticitatea condiționată autoregresiv

Heteroscedasticitatea este adesea asociată cu date încrucișate, pe când seriile de timp sunt studiate în mod normal în contextul proceselor homoscedastice. În analiza datelor macroeconomice, Engle (1982, 1983) și Cragg (1982) au găsit dovezi că pentru anumite tipuri de date, modificarea variației în seriile de timp sunt mai puțin stabile decât cele presupuse uzual. Rezultatul lui Engle sugerează că în modelele inflaționiste, erori prevăzute mari și mici par că se găsesc în grupuri, sugerând o formă de heteroscedasticitatea în care dispersia erorilor viitoare depind de mărimea perturbării anterioare. El a sugerat modelul autoregresiv cu heteroscedasticitatea condiționată, sau modelul ARCH ca o alternativă la procesele uzuale ale seriilor de timp. Studii mai recente ale pieței financiare sugerează că fenomenul este într-o oarecare măsură comun. Modelul ARCH s-a dovedit a fi folositor în studierea volatilității inflației (Coulson and Robins, 1985), structura dobânzii (Engle, Hendry și Trumbull, 1985), volatilitatea profiturilor din piața acțiunilor (Engle, Lilien și Robins, 1987) și comportamentul piețelor valutare străine (Domowitz și Hakkio, 1985), ca să numim câteva. În această parte vom descrie specificațiile, estimările și testele în formularea de bază a modelului ARCH și câteva extinderi.

Modelele liniare de tip ARMA și ARIMA impun o serie de restricții asupra reziduului ce duce la neutilizarea completă a informațiilor purtate în această componentă.

Modelele de tip ARCH iau în considerare și volatilitatea sau variabilitatea unei serii de timp, proprietate specifică unei serii financiare.

În analiza unei serii de timp va trebui să ținem seama de respectarea următoarelor două proprietăți:

proprietatea de nestaționaritate;

proprietatea de aplatizare a repartiției reziduului.

Dacă se consideră modelul liniar de regresie

,

atunci pentru estimarea parametrului putem considera următoarele 3 cazuri:

ε ~ N(0,σ2ε) și complementarele lui ε sunt necorelate => parametrul se estimează fără dificultate.

εt → AR(p) ce are următoarele proprietăți:

E(εt) = 0;

Var(εt) = , dacă p=1 (dacă εt=α0+α1εt-1+ut)

Var(εt|εt-1) = σn2 (dacă εt=α0+θ1εt-1+ut, adică εt→AR(p))

εt are o reprezentare, εt=utzt-1, unde ut~N(0,1), iar zt-1 este o variabilă aleatoare independentă de ut. În acest caz variabila εt are urmîtoarele proprietăți:

E(εt)=0

2.2 Modelul ARCH

2.2.1 Definirea modelului ARCH
de ordin p

Definiție:

Se consideră o variabilă Xt ~ AR(p), deci φp(L)Xt=εt. Dacă εt are reprezentarea:

εt = utht,

unde ut ~ N(0,1),

ht admite scrierea ,

unde α0, αi, , sunt numere reale pozitive, atunci Xt are o reprezentare de tipul ARCH(p).

Pentru modelul ARCH(p) vom avea că variabila εt are următoarele proprietăți:

P1: E(εt) = E(ut)E(ht) = 0,

P2: Var (εt) = σn2,

P3: Var(εt/It-1) = E(ut2/It-1)E(ht2-It-1) = 0.

S-a notat prin It-1 informația cunoscută la momentul t+1 asupra reziduului εt.

2.2.2 Teste statistice
pentru modele de tip ARCH

Fie modelul:

Z = Xa + ε, (1)

pentru care eroarea εt o reprezentăm de tip ARCH(p)
(εt = utht, ).

Pentru a testa dacă εt are această reprezentare, definim ipoteza nulă:

H0 α1 = α2 = ………….=αp = 0

(în acest caz εt nu are o reprezentare ARCH) cu ipoteza alternativă:

H1 αi , i ≠ 0 a.î. αi ≠0

(în acest caz εt are o reprezentare ARCH)

Pentru a testa ipoteza Ho se utilizează de regulă testul multiplicatorului lui Lagrange. Pentru aplicarea acestui test se parcurg etapele:

Etapa 1: După estimarea parametrului modelului (1) sau a modelului ΦpXt = εt se determină seria reziduului

,

Etapa 2: Se calculează et2,

Etapa 3: Se estimează parametrii modelului

Etapa 4: Se calculează statistica (testului) multiplicatorului Lagrange.

, unde R2 e raportul de determinare calculat pentru modelul de la Etapa 3.

Ținând seama că LM ~ vom stabili că εt are o reprezentare ARCH(p), dacă valoarea calculată a statisticii este mai mare decât valoarea tabelată.

Observație: Pentru a testa dacă εt este ARCH(p) se poate întocmi și corelograma seriei
(et2, ).

2.2.3 Modelul ARCH(1)

Cea mai simplă formă a acestui model este modelul ARCH(1),

,

unde ut are o repartiție normală. Considerăm E[εt|xt,εt-1], astfel încât E[εt|xt] = 0 și E[yt|xt] = β’xt. Așadar, acest model este un model clasic de regresie. Dar,

,

așa că εt este condiționat heteroscedastic, nu cu respectarea lui xt așa cum am considerat, dar cu respectarea lui εt-1. Variația necondiționată a lui εt este:

Dacă perturbarea generată de proces este slab staționară, atunci:

Pentru ca aceste rezultate să fie finite și pozitive, trebuie ca |α1| < 1. Atunci, necondiționat, εt este distribuit normal cu media 0 și variația σ2 = α0 / (1- α1). Așadar, modelul urmează presupunerea clasică și metoda celor mai mici pătrate este cel mai bun estimator al lui β.

Dar există un estimator nonlinear mai eficient. Funcția întârzierii probabile pentru acest model este dată de Engle (1982). Condiționată de valorile inițiale y0 și x0 (și 0) condiția întârzierii probabile pentru observațiile t = 1, …….., T este care s-a analizat pentru modelul regresiv general,

log L =

Maximizarea întârzierii L poate fi făcuta prin metodele convenționale ceea ce sugerează un procedeu oarecum simplu bazat pe metoda scorurilor ceea ce îl va prescurta evident, ceea ce îl aseamănă mult cu metoda în 2 pași folosita pentru multiplicarea modelului heteroscedastic. Fie ca aceasta

mostră să constea în yt și xt pentru t=1, ……, T. Atunci:

calculam b = (X’X)-1X’Y și ε = Y – Xb folosind toate observațiile T. Acest rezultat este estimatorul inițial al lui . Este consistent și asimptomatic distribuit normal, dar ineficient.

regresia pe o constanta și pentru a obține
a= [a0, a1]’ folosind observațiile 2, ….., T. Aceasta metoda este de obicei apropiata pentru estimări consecvente ale parametrilor discordanti dintr-o procedura FGSL.

Sub ipoteza nula homoscedasticității condiționale, (T-1) în timp ce R2 în a doua regresie este multiplicatorul statistic Lagrange a cărui distribuție este limitata de chi-pătratul cu un grad de libertate. Acest rezultat poate fi folosit pentru a testa ipoteza homoscedasticității împotriva alternativei modelului ARCH.

folosind [a0, a1] calculate ca a doua etapa, calculam h1=a0 + a1, gt = (t – 1), yt1=1/ht, și yt2 = ht pentru observațiile 2, …….T. Actualizarea calculului d = (Y’Y)-1Y’g. Acest estimator este eficient distribuit asimptomatic. Matricea covariației asimptotice este estimata cu 2(Y’Y)-1. De notat ca acest pas este identic cu omologul pentru modelul Harvey al heteroscedasticității multiplicate.

recalculam ht pentru observațiile 2, …, T folosind pentru pasul 3. Atunci, pentru observațiile 2, … , T-1, calculam:

2 și

Fie:

v= [etst/rt]t=2………..T=1

și

W= [rt]t=1……..T-1.

Calculam actualizarea d = (W’W)-1 W’v. Atunci, estimatorul eficient asimptomatic al lui este = b+ d. Acest estimator este distribuit asimptomatic normal. Matricea covariației asimptotica este estimată cu (W’W)-1.

Estimatorul este asimptotic echivalent cu maximul asemănător. Este posibil sa repetam întorcându-ne la pasul 2 cu noi calcule reziduale după pasul 4, dar aceste repetări nu aduc nici un plus în eficienta și nu converg cu maximul real evaluator al probabilității (presupunând să nu conveargă deloc, ceea ce nu este sigur). (Pasul 2 nu este soluția probabilei ecuații ). Un posibil rafinament ar fi să adăugăm întârzieri ulterioare în procesul ARCH. Modificarea evaluatorului ar fi minoră; regresia în pasul 2 și calcularea lui h1 sunt lărgite prin adăugarea întârzieri ulterioare . Această extensie și generalizările ulterioare sunt discutate mai jos.

CAPITOLUL III

APLICAȚIE
INFORMATICĂ

3.1 Date inițiale

Aceste date se referă la situația economică a Braziliei în perioada ianuarie 2002 – decembrie 2003:

3.2 Programul utilizat

Procedura pentru inițializarea vectorului X1:

let x1[24,1]=1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1;

Procedura pentru inițializarea vectorului X2:

let m[24,1]=78289.10 79940.60 87820.20 85019.30 92145.10 93725.20 99969.60 101513.90 100231.10 103412.50 105259.80 102240.10 104107.30 105255.50 107655.90 100681.10 99782.40 102365.80 101267.80 106955.30 110324.60 112658.40 108659.20 115955.30;

let yp[24,1]=39.17 37.43 38.67 40.11 39.45 36.23 35.72 32.75 34.98 32.44 29.67 28.24 29.12 27.55 25.47 24.59 22.77 22.23 23.56 22.15 23.17 25.35 23.26 21.13;

m1=ln(m);

yp1=ln(yp);

let m2[23,1]=11.268164 11.289039 11.383047 11.350634 11.431120 11.448122 11.512621 11.527951 11.515234 11.546481 11.564187 11.535079 11.553177 11.564146 11.586695 11.519713 11.510747 11.536308 11.525524 11.580166 11.611182 11.632116 11.595972;

let yp2[23,1]=3.6679111 3.6224725 3.6550641 3.6916257 3.6750340 3.5898875 3.5757108 3.4889030 3.5547765 3.4793922 3.3901364 3.3407394 3.3714252 3.3160025 3.2375013 3.2023399 3.1254439 3.1014427 3.1595504 3.0978375 3.1428583 3.2327787 3.1467351;

m3=0|m2;

yp3=0|yp2;

x2=100*(m1-m3)-100*(yp1-yp3);

Procedura pentru calcularea elementelor vectorului X3:

let p[24,1]=771193.80 809356.90 838749.90 879848.70 922961.30 957541.20 994969.60 1001513.90 1009231.10 1015412.50 1020259.80 1028240.10 1024107.30 1025255.50 1027655.90 1031681.10 1037782.40 1032365.80 1041267.80 1046955.30 1047324.60 1052658.40 1058659.20 1065955.30;

p1=ln(p);

let q[23,1]=13.555695 13.603995 13.639668 13.687505 13.735343 13.772124 13.810467 13.817023 13.824699 13.830805 13.835568 13.843359 13.839332 13.840452 13.842791 13.8467 13.852597 13.847364 13.85595 13.861397 13.861749 13.866829 13.872514;

p2=0|q;

x3=100*(p1-p2);

Procedura pentru calcularea elementelor vectorului X:

x=x1~x2~x3;

Procedura pentru calcularea elementelor vectorului Y:

let p1[24,1]=771193.80 809356.90 838749.90 879848.70 922961.30 957541.20 994969.60 1001513.90 1009231.10 1015412.50 1020259.80 1028240.10 1024107.30 1025255.50 1027655.90 1031681.10 1037782.40 1032365.80 1041267.80 1046955.30 1047324.60 1052658.40 1058659.20 1065955.30;

y=ln(p1);

Procedura pentru calcularea estimației (b) în sensul celor mai mici pătrate a lui m:

b=inv(x'x)*x'y;

Procedura pentru calculul dispersiei :

sigp=0.0625/(1-0.7);

Procedura pentru estimarea elementelor vectorului εt,
t = 1,…,24, unde :

proc (1)=selno(x,y,b,sigp);

local eps1,eps;

rndseed 2796203;

eps1=rndn(rows(x),1);

eps=sqrt(sigp)*eps1;

for i (1,24,1);

eps1=rndn(rows(x),1);

eps=sqrt(sigp)*eps1;

endfor;

retp(eps);

endp;

eps=selno(x,y,b,sigp);

Vectorul predictiilor:

=Xb

Coeficientul de determinare al modelului econometric:

R2= 0.99998038

Multiplicatorul Lagrange:

LM= 23.999529

3.3 Rezultatele rulării programului

1.0000000

1.0000000

1.0000000

1.0000000

1.0000000

1.0000000

1.0000000

1.0000000

1.0000000

1.0000000

X1 = 1.0000000

1.0000000

1.0000000

1.0000000

1.0000000

1.0000000

1.0000000

1.0000000

1.0000000

1.0000000

1.0000000

1.0000000

1.0000000

1.0000000

X2 = 100*(ln Pt – ln Pt-1)

unde, Pt – P.I.B. la momentul t

Pt-1 – P.I.B. la momentul t-1

760.02525

6.6313716

6.1416216

-6.8975011

9.7077440

10.214887

7.8676163

10.213785

X2 = -7.8590671

10.663139

10.696162

2.0289235

-1.2587446

6.6391671

10.105052

-3.1820181

6.7930114

4.9562123

-6.8891887

11.635517

-1.4004630

-6.8986920

4.9899211

16.102932

X3 =100*(ln Mt – ln Mt-1) – 100*(ln Yt – ln Yt-1)

unde, Mt – masa monetară la momentul t

Mt-1 – masa monetară la momentul t-1

Yt – rata inflației la momentul t

Yt-1 – rata inflației la moentul t-1

1355.5695

4.8300261

3.5672848

4.7837240

4.7837584

3.6781028

3.8343463

0.65563132

0.76763118

0.61064918

0.47628587

X3 = 0.77912580

-0.40271358

0.11204078

0.23389413

0.39091656

0.58966868

-0.52333804

0.85855672

0.54467955

0.035247046

0.50803320

0.56847598

0.68679504

X = X1 ~ X2 ~ X3;

1.0000000 760.02525 1355.5695

1.0000000 6.6313716 4.8300261

1.0000000 6.1416216 3.5672848

1.0000000 -6.8975011 4.7837240

1.0000000 9.7077440 4.7837584

1.0000000 10.214887 3.6781028

1.0000000 7.8676163 3.8343463

1.0000000 10.213785 0.65563132

1.0000000 -7.8590671 0.76763118

1.0000000 10.663139 0.61064918

X = 1.0000000 10.696162 0.47628587

1.0000000 2.0289235 0.77912580

1.0000000 -1.2587446 -0.40271358

1.0000000 6.6391671 0.11204078

1.0000000 10.105052 0.23389413

1.0000000 -3.1820181 0.39091656

1.0000000 6.7930114 0.58966868

1.0000000 4.9562123 -0.52333804

1.0000000 -6.8891887 0.85855672

1.0000000 11.635517 0.54467955

1.0000000 -1.4004630 0.035247046

1.0000000 -6.8986920 0.50803320

1.0000000 4.9899211 0.56847598

1.0000000 16.102932 0.68679504

Y = d ln Pt;

13.555695

13.603995

13.639668

13.687505

13.735343

13.772124

13.810467

13.817023

13.824699

13.830805

13.835568

Y = 13.843359

13.839332

13.840452

13.842791

13.846700

13.852597

13.847364

13.855950

13.861397

13.861749

13.866829

13.872514

13.879382

Estimația în sensul celor mai mici pătrate pentru vectorul parametrilor locali m este reprezentată de b:

b = (XTX)-1XTY;

13.808157

b = 0.0010606795

-0.00078225761

Dispersia modelului este:

σ2 = 0.20833333

Vectorul erorilor are următoarele valori:

0.25084626

-0.41804564

-0.57254895

0.20860127

-0.11963656

0.31112545

-0.65344540

-0.097081523

-0.58349748

0.11124061

-0.40934226

ε = -0.15667549

-0.30927175

0.76725864

-0.30864084

0.52815510

0.081017639

0.52653660

0.046712017

-0.85358119

0.010512233

0.25954125

0.26958699

0.18563412

CAPITOLUL IV

CONCLUZII

Am pornit de la analiza datelor privind economia Braziliei și cu ajutorul modelului W.H.Greene am încercat să calculez un model simplu ARCH.

Valoarea întârziată a ratei inflației (după părerea mea) va prelua efectele șocurilor externe anterioare în economie. Noile șocuri vor face parte din erori. Erorile standard estimate pentru previziuni sunt evidențiate în paranteze. Sunt 24 de observații în eșantionul original.

Folosind metoda celor mai mici pătrate avem:

R2 = 0.99998038

LM = 23.999529

Potrivirea modelului este bună pentru seriile dinamice de timp în măsura schimbării. Considerând că nu este nici o dovadă a autocorelației, există cel puțin speranța că regresia nu este în mod eronat generată de unitățile de bază. Statistica LM calculată mai sus sugerează oricum că nu sunt rămășițe ale efectelor ARCH. Valoarea de 23,999529 este relativ mică în comparație cu valoarea critică standard de 29,80.

BIBLIOGRAFIE