Previzionarea Dezvoltarii la S.c. Adelina Lux S.r.l. cu Ajutorul Functiilor de Productie

CUPRINS

INTRODUCERE 3

CAPITOLUL I. DEZIDERAT MAJOR AL ECONOMIEI PERFORMANTE REPREZENTAT DE CRESTEREA CONTINUA A EFICIENTEI ECONOMICE 6

Consumul rational de factori de productie si conceptul de eficienta 6

Eficienta folosirii factorilor de productie-forme de exprimare 12

Progresul factorilor de productie.Resurse informationale 15

Productivitatea muncii-indicatorul sintetical eficientei utilizarii factorului

munca 16

Tipuri de modele ale functiilor de productie 19

Previziunea indicatorilor de eficienta cu ajutorul functiilor de productie de

tip Cobb-Douglas 21

CAPITOLUL II. PREVIZIONAREA DEZVOLTARII LA SC ADELINA LUX SRL PRIN UTILIZAREA FUNCTIILOR DE PRODUCTIE 24

2.1. Caracterizarea succinta a SC ADELINA LUX SRL 24

2.2. Previzionarea productiei si a indicatorilor de eficienta la SC ADELINA LUX SRL

prin utilizarea functiilor de productie 25

CONCLUZII 33

BIBLIOGRAFIE 34

INTRODUCERE

Motivația oricărei activități a fost și rămâne satisfacerea anumitor nevoi sau trebuințe ale omului și ale societății. Este vorba de nevoi umane reprezentând cerințe materiale,spirituale și ecologice,etc.

Prin urmare,distingem nevoi de consum ale populației (hrană,îmbrăcăminte, locuință, transport, instruire, cultură ș.a.), și nevoi de producție;

Oricare ar fi natura lor (fiziologice, sociale ori raționale), nevoile se caracterizează printr-o mare diversitate și satisfacerea uneia dintre ele generează o alta de nivel superior.

Desigur, structura nevoilor, ca și modul concret de satisfacere a lor, diferă de la un individ la altul, în funcție de voința și de dorința sa, de gusturi, de obiceiuri, de vârstă și sex, de profesie, de nivelul de instruire și educație.

În același timp,nevoile sunt concurente, în sensul că unele se extind, iar altele se restrâng. Spre exemplu, transportul cu autobuzul poate fi înlocuit cu alte mijloace – tramvai, metrou, troleibuz; informarea prin cititul ziarului poate fi suplinită de radio sau televizor.

În esență, activitatea umană este călăuzită de două obiective fundamentale de a căror înfăptuire, într-un timp realist și rezonabil, cât mai scurt posibil și la parametri de eficiență economică, tehnologică și ecologică, depinde calitatea vieții și a muncii la nivelul individului și al grupului în care acesta se află integrat, al societății în ansamblul său.

Primul dintre obiective este nevoia de a cunoaște anticipat evenimentele, fenomenele procesele din natură și din societate, precum și mecanismele care le guvernează evoluția.. Scopul urmărit îl reprezintă îngrădirea prejudecăților și înlăturarea limitelor umane inerente, în încercarea de a orienta evoluțiile viitoare în direcția restabilirii și a prezervării echilibrului din cadrul sistemului unitar și coerent om –societate – natură, a optimizării procesului de transformare a resurselor disponibile în bunuri și servicii solicitate pe piață.

Este vorba de un demers explicit, riguros organizat, având două componente: una sistematică (reflectă actul deliberat al conștientului sub formă de meditație sau reflecție) și alta intuitivă (dar hărăzită de subconștient, ca răsplată a activității anterioare a conștientului), manifestată sub forma de intuiție științifică ori scânteie de geniu.

Cel de-al doilea obiectiv este satisfacerea anumitor trebuințe ale omului și ale societății, fie ele materiale (bunuri și servicii necesare unei existențe decente, în concordanță cu resursele existente și cu efortul depus) ori spirituale sau intelectuale, precum: creația literară,plastică, muzicală, ș.a., împlinirea vocației, a harului.

În ambele cazuri,demersul este unul rațional, logic, conștient, implicând inițiativă și creativitate, profesionalism și perseverență, elemente ce contribuie la optimizarea flexibilă a raportului între nevoi (aspirații, interese), în creștere neîntreruptă, și posibilități, limitate și, în unele cazuri, deficitare.

Este în afara oricărui dubiu că descoperirile din știință potențează deopotrivă aspirațiile și posibilitățile, iar îmbogățirea și generalizarea cunoașterii determină conștientizarea asupra faptului că obținerea echilibrului între cele două concepte valorice – nevoi și posibilități – poate contribui decisiv la eliminarea gravelor dezechilibre sociale și economice înregistrate în multe țări ale globului.

Șansa de a obține standardele evocate este proporțională cu voința și profesionalismul celor care exercită puterea politică și economică, cu implicarea opoziției și a societății civile, a structurilor academice și universitare în efortul de a fundamenta și de a realiza strategiile (politice, sociale,economice, culturale, ș.a.) pe perioada unui ciclu de guvernare, mai cu seamă a obiectivelor de interes național pe termen mediu și lung.

Cu alte cuvinte, explorarea viitorului facilitează identificarea conexiunilor și a intervențiilor specifice fluxului informațional valori → obiective → nevoi → resurse amplificând atât eficacitatea acțiunii sociale raționale, cât și motivația și satisfacția în muncă.

Accelerarea fără precedent a ritmului schimbărilor a impus prevederea ca cea mai importantă funcție (atribut) a științei conducerii sau managementului, pentru a folosi echivalentul în limba engleză,încetățenit deja în literatura de specialitate de pretutindeni, iar previziunea și orientarea economică (și socială) ca disciplină distinctă din familia celor de sinteză, precum filozofia, economia și psihologia.

Apelând la construcții de investigație laborioase și sofisticate, bazate pe cunoștințe logice, matematice, omul poate anticipa starea viitoare a fenomenelor (proceselor) și rezultatele probabile pe care le generează acțiunea umană, precum și consecințele acestora asupra individului și a societății.

De asemenea, amploarea și profunzimea descoperirilor din știință și din tehnologie asigură cunoștințele necesare pentru orientarea schimbărilor ce au loc în direcția valorificării eficiente a resurselor disponibile în concordanță cu cerințele și exigențele prezente și viitoare.

Spre deosebire de alte discipline științifice, precum chimia, fizica, mecanica, biologia, matematica ori lingvistica, al căror obiect de studiu urmărește cunoașterea proceselor reale din natură și din societate, previziunea operează cu probabilități, care induc elemente noi, inedite, adică informații necunoscute anterior.

Altfel spus, viitorul nu este obiectiv și unic, nedeterminat, ci un concept creativ în care se regăsește un raport definit între redundanță (exces de semnale față de strictul necesar pentru transmiterea informațiilor relevante sau pentru sporirea organizării funcționale a sistemului real) și informație.

Ca măsură a organizării, redundanța are tendința să crească odată cu reducerea incertitudinilor ce însoțește evoluția dezvoltării social-economice. Incertitudinea poate fi diminuată treptat, prin orientarea și asigurarea organizării structurale și funcționale.

Indiferent dacă obiectivul urmărit este unul material (produse și servicii) ori spiritual (împlinirea harului, a vocației de a crea opere artistice – literatura, pictura, sculptura, muzica) analiza constă aproximativ din aceleași etape. Eventualele diferențe țin doar de complexitatea acestora .De regulă, prognozele se elaborează în mai multe variante:

medie (tendinta dominanta)

forte (amplifica tendinta dominant pana la limite rezonabile )

slaba (limita minima admisa)

Previzionarea factorilor de producție și a eficienței folosirii acestora prezintă o importanță majoră în cadrul oricărei activități economice, întrucât creează premisele fundamentării nivelului,dinamicii și structurii producției, care trebuie să fie,de fapt, de cele mai multe, ori obiectivul principal al oricărei activități economice.

Rezolvarea problemei previzionării nivelului, dinamicii,structurii și mai ales a eficienței folosirii factorilor de producție se realizează,cel mai frecvent, utilizând modelele economico-matematice bazate pe funcțiile de corelație simplă sau multiplă sau/și pe funcțiile de producție, modele care permit punerea în corespondență a rezultatului util al activității de producție cu consumul de factori și eficiența folosirii acestora.

Celelalte metode de analiză factorială: analiza variației, analiza seriilor cronologice, analiza pe baza indicilor ș.a au rolul și utilitatea lor în analiza statistică, atât din punct de vedere teoretic cât și practic, întru-cât furnizează informațiile necesare pentru construirea modelelor și calculul unor variabile exogene absolut necesare pentru rezolvarea acestora.

Pornind de la aceste succinte constatări,în lucrare vom încerca,utilizând metodologia specifică, să previzionăm evoluția cifrei de afaceri la nivelul unui agent economic utilizând funcțiile de producție și, pe această bază, să evaluăm contribuția factorilor la dezvoltarea societății și să formulăm o serie de direcții de acțiune pentru îmbunătățirea activității acestuia.

Capitolul I. DEZIDERAT MAJOR AL ECONOMIEI PERFORMANTE REPREZENTAT DE CRESTEREA CONTINUA A EFICIENTEI ECONOMICE

1.1.Conceptul de eficiență și consumul rațional de factori de productie

Existența socială contemporană este centrată pe conceptul de capital, unul dintre cele mai dificile concepte economice și care generează o serie de deza¬corduri.

Dificultățile și dezacordurile derivă din caracterul său polimorf în economiile de piață contemporane, din rolul său central în înțelegerea dinamicii economiilor și din diversitatea modurilor de abordare a acestuia .

Concepția neoclasică despre capital ca factor de producție ca oricare altul și definiția dematerializată care decurge de aici (este activ real sau nu, a cărui valoare rezultă din faptul că este sursă prezentă sau viitoare de bunuri și servicii, de venit) este remarcabilă în măsura în care se pretează la numeroase generalizări și permite aplicarea principiilor de formare și gestiune a capitalului și altor elemente decât echipamentelor și mașinilor utilizate în producție.

În particular, această definiție poate fi adaptată ușor capacităților produc¬tive ale indivizilor, capacități legate de munca lor. Un individ este în măsură să muncească pentru că dispune de capacități productive legate de persoana sa, exprimate în talente și cunoștințe.

Aceste capacități, când sunt utilizate într-un proces productiv, constituie un stoc capabil să genereze bunuri și servicii în prezent și în viitor și, ca atare, pot fi considerate ca un capital. Se poate vorbi în mod firesc de capital uman pentru că aceste capacități sunt asociate unei persoane.

Capitalul uman poate fi acumulat, pentru că este vorba de un stoc; prin urmare, un individ poate investi în capital uman. De-a lungul timpului, acest capital se poate învechi și deprecia. De asemenea, remunerarea muncii poate fi asimilată remunerării unui capital; indivizii calculează, așadar, ratele de randament ale investițiilor lor alternative pornind de la salariile pe care le pot obține și își determină, în consecință, politica optimă de investiții.

Mărimea ofertei de muncă are un rol determinant în dimensionarea volu¬mului și structurii bunurilor materiale și serviciilor pe care le produce o econo¬mie din momentul în care munca a devenit factor productiv.

Desigur, munca nu îndeplinește singură acest rol.

Munca este un factor productiv primar, originar. Se afirmă, adesea, că o asemenea apreciere este valabilă numai pentru munca simplă, întrucât cea complexă este considerată factor derivat, respectiv un veritabil capital uman.

Munca a fost și a rămas factorul productiv activ și determinant; ea fiind aceea care produce factorii productivi derivați, ea antrenează ceilalți factori, îi combină și îi utilizează eficient.

Factorul uman inter¬vine în procesul creșterii economice prin sporirea volumului muncii prestate și a calității acesteia, concretizată în creșterea productivității.

Specificitatea dimensiunii calitative a elementului uman ca factor al creșterii economice este relevată de conceptul de capital uman, care sintetizează totalitatea cunoștințelor, competențelor și capabilităților profesionale rezultate din procesul educațional și consolidate prin acumulare de experiență practică multilaterală.

Caracterul limitat al acestui factor al creșterii economice(capitalul uman) impune accen¬tuarea mobilității dimensiunilor structurale și calitative cu care acesta se manifestă în viața socială.

Din perspectivă macroeconomică, teza după care caracteristicile muncii contau în aceeași măsură ca și cantitatea de muncă s-a dezvoltat în perioada post¬belică, odată cu studiul cantitativ al creșterii economice și surselor acesteia. Sporirea cantitativă a factorilor productivi agregați nu putea explica ratele de creștere a produsului agregat.

Soluția evocată a fost ameliorarea calitativă a factorilor productivi, în special a muncii; progresia nivelului general al cunoștințelor, dar și întreținerea mai bună a muncii (sănătate, condiții de muncă etc.) făceau munca mai productivă .

Conceptul de capital uman s-a dovedit deosebit de fecund insă pe plan microeconomic. Primul care a aplicat sistematic instrumentele calculului eco¬nomic în problema formării și dobândirii de cunoștințe de către individ a fost Becker G.S. .

Teoria lui Becker și studiile pe care aceasta le-a inspirat se bazează pe ipoteza după care calificările sunt, într-adevăr, productive .

Spence M. a formulat o teză contrară care a generat un al doilea curent important de cercetări asupra capitalului uman. Pentru el, individul care face investiții în capitalul uman caută să rezolve o problemă de informare imperfectă, anume aceea că muncitorii înzestrați (cu productivitate ridicată) caută, prin investiția lor de capital uman, să semnaleze angajatorilor lor potențiali capacitățile productive de care dispun, pe care angajatorii respectivi nu le pot observa direct.

Studiile de specialitate sunt consacrate, în mod deosebit, investiției uma¬ne în cunoștințe și competențe. Rentabilitatea acestei investiții este, de regulă, cel puțin egală cu cea a investiției cu caracter non-uman. Investiția uma¬nă explică, alături de alți factori, profilul veniturilor din muncă obținute pe parcursul vieții active. Investiția umană ia forma educației școlare și univer¬sitare, a instruirii în cadrul întreprinderii, a învățării din experiență și a mobili¬tății profesionale .

Creșterea productivității individului în afara pieței prin acumularea de capital uman are incidențe asupra consumului și economiilor.

Străduindu-se să perfecționeze mijloacele de muncă, să creeze altele noi cu caracteristici superioare, să îmbunătățească formele și metodele de organizare și conducere a producției în scopul obținerii de cantități sporite de bunuri și servicii, oamenii au urmărit să crească rodnicia eforturilor lor.

Toate aceste eforturi și-au găsit expresia în tendința de economisire a timpului de muncă disponibil, tendință care a devenit condiția fundamentală a progresului societății. Economisirea timpului de muncă privită ca rezultat al reducerii timpului necesar pentru producerea unei unități de efect util (produs, serviciu etc.) constituie fără îndoială esența oricărei forme de eficiență și măsura cea mai elocventă a gradului de utilizare și valorificare a factorilor de producție disponibili.

Prin urmare, eficiența reprezintă calitatea unei activități economice de a produce un efect util și drept urmare, abstracție făcând de formele concrete pe care le poate îmbrăca, eficiența activității economice poate fi exprimată prin intermediul unui raport între efectul util (rezultatul) obținut și efortul necesar pentru obținerea lui. Rezultă de aici că obținerea unui efect util cu un efort cât mai mic conduce la o eficiență cât mai mare.

Eficiența exprimă o cerință esențială a activității economice a fiecărui întreprinzător, ea trebuie să direcționeze acțiunile și deciziile economice. Criteriul general de apreciere a eficienței oricărei activități economice și sociale îl reprezintă minimizarea volumului resurselor avansate și cheltuite (consumate), pentru obținerea fiecărei unități de efect util. Există două variante, aparent diferite, în care efortul economic depus pentru derularea unei acțiuni este luat în considerare în definirea eficienței sale economice.

Prima dintre ele este cea concretizată într-o definiție de forma: eficiența, în general, este diferența dintre efectele utile (rezultate) și cheltuielile făcute pentru obținerea lor.

Cea de–a doua definiție, foarte asemănătoare cu prima, consideră că eficiența economică este expresia raportului dintre efectul util (rezultatul) și cheltuiala (efortul) făcută pentru obținerea lor.

Se observă că între cele două definiții există un singur element de diferențiere: maniera de efectuare a comparațiilor între laturile fundamentale ale eficienței. Prima dintre ele sugerează comparațiile prin diferență, iar cea de-a doua, comparațiile prin raportare. În lucrările în care se acceptă pentru eficiență sensul de categorie economică, definirile sunt evazive, generale, fără deschidere suficientă spre sistemul de cunoaștere al cauzalității fenomenelor economice.

Se arată că „Eficiența economică este o categorie complexă care exprimă în modul cel mai cuprinzător rezultatele ce se obțin în activitatea economică, prin gospodărirea mijloacelor puse la dispoziția întreprinderilor și ramurilor din economie, prin utilizarea rezervelor de care dispune societatea în vederea asigurării dezvoltării sale necontenite”.

Aprecierea calitativă, prin prisma rezultatelor obținute, apare ca absolut necesară pentru toate activitățile umane și cu atât mai mult pentru cele economice care angrenează principalele eforturi și resurse ale societății.

Drept urmare, față de scopul urmărit, eficiența economică implică o dublă raportare: mai întâi a efectului la efort, apoi a rezultatelor obținute la aceleași rezultate dintr-o perioadă anterioară, luată drept bază de comparație, sau la cele mai bune performanțe cunoscute pe plan mondial.

Cu alte cuvinte eficiența economică trebuie să ia în considerație următoarele corelații: comparația între nivelul resurselor; comparația între nivelul efectelor; comparația de tip efort/efect sau efect/efort; comparația între nivelurile de eficiență.

Noțiunii de eficiență i se atribuie patru sensuri și anume:

un sens foarte larg în care eficiența este definită ca și calitatea unei activități, acțiuni sau a unei resurse de a produce efecte economice pozitive și care se exprimă prin compararea efectelor cu eforturile;

un sens larg în cadrul căruia se includ efectele directe și cele conexe respectiv efortul direct și cel conex. În acest caz se poate vorbi de eficiența absolută care nu presupune comparația cu alte alternative ale aceleiași opțiuni;

un sens restrâns care presupune ca raportul efect/efort sau efort/efect să fie acceptabil comparativ cu alte rapoarte ale aceleiași activități, cu alte variante sau cu un regim normat de eficiență;

un sens foarte restrâns care reprezintă abordarea cea mai sintetică și mai completă a noțiunii de eficiență. Aceasta presupune corelarea eforturilor echivalente ca natură și timp cu efectele obișnuite, de asemenea echivalate ca natură și timp.

Se poate spune că eficiența economică este strâns legată de procesul de folosire a resurselor în economie, iar trăsătura sa esențială este raportul de cauzalitate efort/efecte. Eficiența se poate delimita în două forme: eficiența activității și eficiența economică a activității. În cazul eficienței activității se realizează comparația între efectele economice și extraeconomice, respectiv efortul economic și extraeconomic, iar în cel de al doilea caz sfera se restrânge la efectul, respectiv efortul economic.

În acest sens o definiție interesantă este: „eficiența economică a unei activități este însușirea acesteia exprimată de relația de cauzalitate dintre efectele totale, echivalate ca natură și timp, și resursele totale, echivalate ca natură și timp implicate de această activitate, relație pozitivă în sine, în comparație cu alte variante de activități și cu mărimile normale ce exprimă cerințele economiei naționale de economisire a resurselor”

Eficiența economică a activității se împarte în eficiența economică a formelor activității și eficiența economică a tipurilor de resurse dintr-o activitate. În cadrul primei categorii se pot delimita eficiența economică a producției, a repartiției, a circulației sau a schimbului, a consumului. În cea de a doua categorie avem de a face cu eficiența economică a utilizării resurselor naturale (cărbune, păcură, gaz etc.), eficiența economică a resurselor avansate (investiții, cercetare-dezvoltare, învățământ), eficiența economică a resurselor ocupate (utilizarea forței de muncă, utilizarea mijloacelor fixe) și eficiența economică a resurselor consumate (costurile de producție).

În general, când este abordată eficiența economică a resurselor avansate sau alocate, criteriul de eficiență este de economisire a lor. Pentru resursele consumate însă se pune problema gradului lor de valorificare, adică obținerea unor efecte economice cât mai mari pe unitatea de resursă consumată..

Noțiunea de eficiență se întâlnește în activitatea curentă, precum și în studiile de specialitate, în două sensuri:

performanțe, rezultate dintre cele mai mari;

efecte cât mai mari în raport cu resursele alocate sau consumate.

Performanțele ridicate în producție echivalează cu eficiența atunci când sunt obținute în condițiile unei utilizări raționale, într-un regim economic, a utilajelor și echipamentelor. Al doilea sens este mai elocvent deoarece arată efectul util pe unitatea de resursă alocată E/R sau invers, efortul depus pentru obținerea unei unități de efect R/E. Privită prin prisma laturii sale concret aplicative, eficiența se poate defini ca un raport obiectiv, cantitativ, între efectele și eforturile depuse în vederea obținerii lor.

Avem:

e = E/R max; maximizarea efectelor obținute pe unitatea de resursă alocata consumată; unde: E = efectul util, R = resursa alocată

• e = R/E min; minimizarea consumului de resurse pe unitatea de efect obținut;

unde: R = resursa alocată, E = efectul util

Eficiența presupune compararea eforturilor cu rezultatele. Rezultatele se exprimă sub forma valorii producției, iar valorile sub forma resurselor, depinzând astfel de evaluările valorice ale acestor resurse.

Natura și caracterul eforturilor și efectelor se reflectă asupra caracterului eficienței.

Din punct de vedere al resurselor, analiza eficienței unei activități umane trebuie să răspundă la întrebările: cum se folosesc resursele și cât se consumă din ele?; se are în vedere economisirea lor și gradul de valorificare?

În acest context este necesar ca resursele să fie cât mai riguros structurate ca să răspundă cerințelor de analiză.

După criteriul regenerărilor în timp, ele se pot împărți în: resurse regenerabile: resursele umane, resurse materiale de natură vegetală, anumite resurse energetice; resursele neregenerabile: resurse materiale de natură anorganică.

După natura lor, resursele pot fi: umane; materiale; tehnice; financiare.

După modul cum participă la circuitul economic, resursele se pot grupa astfel: resurse potențiale (neintrate în circuitul economic); resurse intrate în circuitul economic.

Din punctul de vedere al efectelor, studiul de eficiență trebuie să găsească răspuns la întrebările: care sunt efectele în diferite sfere ale vieții sociale?; unde și când se produc ele?; cât de mari sunt aceste efecte?

Efectele pot fi: directe (identificabile la locul unde se desfășoară activitatea); indirecte (identificabile în alte domenii sau sectoare de activitate).

După momentul la care se produc putem vorbi de efecte: imediate; posibile, viitoare.

După natura lor, efectele care sunt generate de activitatea umană pot fi: economice; sociale; ecologice; tehnice etc. Din punctul de vedere al naturii efectelor putem vorbi de productivitatea unei activități atunci când efectele sunt de natura producției. Putem vorbi de rentabilitatea unei activități atunci când efectele sunt de natura venitului net, a profitului. Putem vorbi de economicitate când efectele sunt de natura economiilor.

Trebuie delimitat conceptul de eficiență economică privit ca și concept teoretic, care presupune calitatea unui sistem de a produce efecte economice utile și măsura eficienței care se realizează comparând efectele cu efortul. Exprimarea eficienței ca și calitate a unui sistem de a produce efecte economice utile duce la o imagine statică a noțiunii de eficiență. În dinamică eficiența trebuie să apară sub forma unei tendințe de creștere spre eficiența optimă.

Din acest punct de vedere deosebim două tipuri de sisteme:

• sisteme economice în dezvoltare, la care există un ecart între efectele obținute și cererea de bunuri și servicii de pe piață și la care creșterea eficienței economice presupune obținerea unui volum maxim de efecte utile cu un consum dat de resurse;

• sisteme economice care au ajuns la o dezvoltare cantitativă maximă, la care există o identitate între efectele obținute și cererea de bunuri și servicii și la care creșterea eficienței economice presupune obținerea unui volum dat de efecte utile cu un consum minim de resurse;

În urma efortului de investiții se obțin diverse efecte economice reflectate și pe plan financiar. Nivelul acestor efecte, în raport cu efortul investițional, dă măsura eficienței investiției.

Efectele economice obținute, în funcție de caracterul investiției pot fi: reducerea costului de funcționare a utilajelor (cheltuieli de întreținere și reparații) pe seama investiției de înlocuire a mașinilor și utilajelor; diminuarea cheltuielilor cu forța de muncă, obținute mai ales pe seama investițiilor de modernizare și de aplicare a inovațiilor; sporirea rentabilității activității firmei, prin investiții de expansiune, care conduc la creșterea capacității de producție sau/și la adăugarea unui nou produs gamei existente. Pe baza unor astfel de investiții se așteaptă câștiguri suplimentare mult mai mari decât cele din micșorarea costurilor; obținerea unor efecte indirecte la investițiile de interes general.

Sporirea efectelor utile pe unitatea de cheltuială trebuie să străbată întreaga activitate economică, în toată întinderea și diversitatea ei. De aceea, eficiența economică presupune întotdeauna o abordare sistemică. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că în definirea eficienței activității economice trebuie luate în considerare ansamblul formelor ei de manifestare aflate în relații de intercondiționare, iar, pe de altă parte, folosirea unui sistem complex de indicatori cu ajutorul cărora să putem cunoaște nivelul și dinamica acesteia.

Formele de manifestare ale eficienței sunt strâns legate de resursele avansate (indiferent dacă produc sau nu), ocupate (adică numai cele care produc, fiind, deci, excluse investițiile neterminate, capitalul fix aflat în rezervă sau conservare și capitalul circulant fără mișcare) și consumate efectiv de întreprinderi (agenții economici). În acest sens, sunt cunoscute mai multe forme de eficiență cum ar fi: eficiența utilizării forței de muncă (productivitatea muncii), eficiența capitalului fix, a capitalului circulant, eficiența alocării și consumării diferitelor resurse naturale (gradul de valorificare a lor) etc. După cum se vede, cea mai mare parte a lor este legată de producție tocmai datorită rolului ei determinant în crearea bunurilor și serviciilor.

Din punct de vedere teoretic, comparabilitatea eficienței, ca de altfel a oricărui proces sau fenomen exprimat numeric, este condiționată de o serie de elemente legate de forma de exprimare, de conținutul economic al indicatorilor și metodele lor de calcul. Astfel, la calcularea unor indicatori de volum este necesar să se folosească aceeași formă de exprimare – unități naturale, unități natural-convenționale, unități de timp, sau prețuri comparabile. De asemenea, efectul sau efortul trebuie să se refere la aceeași unitate de timp (moment sau interval), după cum indicatorul ales drept bază de comparație trebuie să fie suficient de semnificativ pentru evoluția sa în timp.

În ceea ce privește indicatorii economici, aceștia vizează nemijlocit calculul eficienței economice, adică evaluarea rezultatelor, a performanțelor economice ale unei întreprinderi ce decurg din diferite variante de utilizare a factorilor de producție. În această privință, calculul economic trebuie să surprindă atât raportul efectiv dintre efect și efort (pentru anumite resurse consumate), cât și raportul global (de data aceasta efortul incluzând totalitatea resurselor avansate).

Exprimând legătura internă, funcțională între cauză și efect, fiecare indicator de eficiență are două caracteristici definitorii: una calitativă redată prin formulări din care reiese sensul și conținutul economic și alta cantitativă (operațională) care pune în evidență metodologia de evaluare, de obținere a rezultatului respectiv.

Astfel, în scopul determinării eficienței economice, la nivelul unei unități productive se calculează o serie de indicatori precum:

• productivitatea muncii;

• rata rentabilității;

• valoarea producției obținută la 1000 lei capital fix avansat sau, după caz, consumat;

• profitul obținut la 1000 lei capital avansat;

• costul de producție pe unitatea de produs;

• cheltuielile materiale la 1000 lei producție marfă;

• cursul de revenire pentru produsele vândute pe piața externă;

• gradul de valorificare a materiilor prime etc.

Se poate observa că măsurarea eficienței economice pune în evidență, în principal, efectele sau rezultatele ce se obțin pe unitatea de cheltuială din fiecare factor utilizat în producție: munca, resurse naturale, capital.

Fără îndoială, luat în parte, fiecare indicator de eficiență va avea o putere informațională limitată. Însă, așa cum arătam mai înainte, eficiența are un caracter complex, cunoscând multiple forme de manifestare. Marea varietate de forme concrete este dată tocmai de evantaiul resurselor angajate în producție.

De aceea, calculul eficienței bazat numai pe folosirea unui singur indicator nu va putea asigura, de regulă, decât o imagine unilaterală, parțială a proceselor economice.

Iată de ce în evaluarea și analiza comparativă a eficienței trebuie să folosim un sistem de indicatori, cu ajutorul cărora vom putea cunoaște mai bine influența schimbărilor intervenite în combinarea factorilor de producție și rezervele ce se ivesc în decursul folosirii lor. Totodată, utilizând mai mulți indicatori de eficiență se amplifică posibilitățile de concretizare a analizei pe factori de influență adecvată specificului, naturii și structurii eforturilor făcute.

Compararea nivelului eficienței factorilor de producție pe plan național nu ridică probleme deosebite datorită faptului că este asigurată o anumită unitate teoretică și metodologică de calcul. Mult mai complicată este problema comparării diferiților indicatori de eficiență pe plan internațional. Dificultățile sunt generate, în principiu, de anumite neconcordanțe privind conținutul ramurilor, structura produselor și serviciilor comparate, calitatea elementelor care compun efectele și eforturile, metodologia de calcul, nivelul prețurilor și nu în ultimul rând, convertibilitatea monedei și puterea ei de cumpărare. De asemenea, nu sunt de neglijat nici deosebirile de conținut și sfera de cuprindere a serviciilor nemateriale. Datorită tuturor acestor distorsiuni, care pot să apară în orice moment, numeroase organisme internaționale specializate în acest domeniu recurg la estimarea unor indicatori de eficiență, îndeosebi a celor de sinteză, cum ar fi produsul intern brut, nivelul productivității muncii ș.a.

1.2.Eficienta folosirii factorilor de productie-forme de exprimare

Întreaga activitate economică și socială se impune a fi fundamentată pe criteriul eficienței economice având în vedere faptul că, pe de o parte, eficiența economică se constituie într-o măsură a valorificării resurselor disponibile în societate la un moment dat iar, pe de altă parte, premisa realizării unei creșteri economice intensive.

Având în vedere clasificarea formelor eficienței economice în raport cu gradul de cuprindere a indicatorilor ce o exprimă (la nivelul economiei naționale, ramurii, secției, etc.) în eficiența economică sau integrală, eficiența sintetică – analitică și eficiența parțială se consideră că există factori propriu-ziși și căi de creștere a eficienței economice. Prin factor propriu-zis se înțelege un mijloc de sporire a eficienței analitice și sintetice care nu exprimă, prin el însuși, eficiența. În acest sens, progresul tehnic și organizatoric și ridicarea calificării forței de muncă sunt considerați factori propriu-ziși întrucât prin natura lor nu exprimă, ci doar influențează folosirea rațională și economisirea fiecărei resurse precum și eficiența finală. În schimb calea de creștere a eficienței arată procesul de îmbunătățire a eficienței economice parțiale, care influențează eficiența sintetică (reducerea costurilor materiale pe produs, reducerea

amortizării specifice, sporirea gradului de valorificare a materialelor, creșterea productivității muncii).

În vederea relevării formelor de exprimare a eficienței folosirii factorilor de producție vom apela la grupa indicatorilor factoriali direcți ai creșterii economice. În acest sens vom utiliza indicatorii cantitativi:

– Cantitate de muncă (L) – Volumul capitalului fix (K) – Volumul materiilor prime, combustibililor și altor valori de întrebuințare (produse primare) (M)

Exprimând rezultatul activității economice Q (PIB, venit național, etc.) vom obține indicatorii de eficiența.

– Productivitatea muncii:

– Eficiența utilizării capitalului fix:

– Eficiența produselor primare:

și indicatorii structurali:

– Gradul de înzestrare tehnică a muncii cu capital fix:

– Capacitatea de prelucrare a capitalului fix:

Prin analiza comparativă, ținând cont de relațiile precedente, obținem următoarele relații între indici:

= , unde: IQ – indicele producției;

= IW – indicele productivității muncii;

= IL – indicele numărului de lucrători;

= Ie – indicele eficienței utilizării capitalului fix;

Ig – indicele gradului de înzestrare tehnică a muncii cu capital fix;

Ultima relație dintre indici se deduce din formula:

Q = e(gL) în care apar doi indicatori „e” și „gL”

Indicatorul „gL” arată fie volumul de capital fix acționat de lucrători sau numărul de lucrători necesari pentru acționarea volumului de capital fix. Din relația precedentă rezultă:

raport ce exprimă rezultatul activității economice obținut pentru valoarea unitară combinată, sub forma unei scheme multiplicative, a celor doi factori principali ai producției.

Cu acest model se definește unilateralitatea schemelor de descompunere corespunzător abordării unifactoriale în care:

Q = sau

Q =, unde rezultatul se scrie ca produs între volumul factorului extensiv și eficiența lui izolată.

Astfel, pe baza relației:

unde și în care fiecare indicator de eficiență aferent unui factor primar se scrie prin intermediul indicatorului de eficiență al celuilalt factor primar luat împreună cu indicatorul

structural de combinare determinat corespunzător potrivit logicii intrinseci a relațiilor de descompunere.

Astfel, productivitatea muncii se poate scrie:

W =

În urma acestei dezvoltări se constată că în fiecare din relațiile și

Q = apare într-o schemă de analiză factorială deterministă, unul din factorii extensivi, factorul de îmbinare structurală și factorul sau efectul intensiv, determinat, printr-o abordare unilaterală, pentru celălalt factor extensiv.

Printr-o asemenea schemă se evidențiază că fiecare ecuație de descompunere deterministă pe factori este în fond o direcție de investigare independentă. Interconectarea celor două circuite de analiză, prin indicatorul structural de îmbinare sau nu este de natură să conducă la determinarea potențialului extensiv dat de volumul celor doi factori primari și în consecință nici la calcularea eficienței lor comune.

Un asemenea deziderat se poate realiza prin intermediul unei relații de forma:

de unde prin înlocuire, în această relație, a expresiilor factorilor extensivi:

și este posibilă evidențierea legăturii dintre eficiența globală combinată a celor doi factori extensivi și eficiența izolată a fiecăruia dintre aceștia, rezultând relația:

=

Relația poate fi interpretată cu ajutorul unor indicatori uzuali în practica economică și anume:

Semnificația concretă este mai bine pusă în evidență în cazul unei analize dinamice:

de unde rezultă că ridicarea eficienței utilizării factorilor primari se asigură dacă rezultatul crește mai rapid decât produsul indicatorilor de dinamică a factorilor extensivi, adică: .

De aici se pot face concretizări în raport cu fiecare direcție de analiză menționată și anume:

Deci criteriul creșterii eficienței generale a utilizării factorilor primari exprimat prin relația: se poate formula analitic prin (productivitatea muncii trebuie să crească mai repede decât capitalul fix) sau (eficiența capitalului fix să crească mai rapid decât forța de muncă utilizată).

1.3. Progresul factorilor de productie.Resurse informationale

In general factorii de productie realizeaza un progres calitativ permanent, care are repercursiuni pozitive asupra procesului de utilizare a resurselor, în cadrul activitatilor economice. Progresul calitativ vizeaza fiecare factor de productie în parte, precum si procesul combinarii si utilizarii lor în activitatea economica. Din întrepatrunderea evolutiei laturilor cantitative cu cele calitative rezulta importante modificari în structura factorilor de productie, în locul si rolul fiecarui factor, în combinarea si substituirea lor în procesul de productie, a caror finalitate consta în cresterea randamentului acestora, în sporirea eficientei utilizarii lor.La baza progresului calitativ al factorilor de productie se afla progresul stiintific.

Progresul tehnic desemneaza totalitatea realizarilor din cunoasterea umana prin care activitatea economica în ansamblul ei devine eficienta: înnoirea, modernizarea si diversificarea produselor, perfectionarea echipamentelor si tehnologiilor de fabricatie, modificarile în natura si structura resurselor de materii prime si de energie, îmbunatatirile în domeniul comercializarii bunurilor,al transportului si comunicatiilor, al metodelor de organizare a productiei, al activitatii manageriale, etc.

Progresul tehnic se caracterizeaza atât prin acumulari curente de elemente pozitive, care maresc eficienta utilizarii resurselor, cât si prin schimbari ample, fundamentale, întemeiate pe noile descoperiri ale stiintei.

Revolutia tehnico-stiintifica reprezinta procesul transformarilor calitative si structurale, extrem de rapide si simultane, în toate domeniile stiintei si tehnicii, cu implicatii profunde asupra progresului economico-social.

Caracterul complex al revolutiei tehnico-stiintifice conduce la implicatii multiple ale acesteia asupra procesului de productie:

– un salt calitativ în domeniul echipamentelor de productie (trecerea de la mecanizarea complexa si automatizarea rigida la automatizarea supla si informatica, la folosirea robotilor si a micro-electronicii);

-ameliorarea bazei de materii prime si energie, prin atragerea în activitatile economice a resurselor neconventionale;

– modifica locul si rolul factorului uman în cadrul proceselor de productie;

– modifica radical tehnologiile de productie prin trecerea tot mai mult de la tehnologiile mecanice la cele chimice, mecanotronice (îmbinarea tehnologiilor mecanice cu cele electronice), informatice si electronice, etc;

– are loc o dinamica nemaiîntâlnita în ameliorarea calitativa a factorilor de productie si în sporirea eficientei economice a utilizarii acestora;

– aparitia unui nou factor de productie.

Termenul de informatie a fost introdus initial în tehnica pentru a desemna incertitudinea înlaturata prin realizarea unui eveniment dintr-un set de evenimente posibile. Ulterior, semnificatia termenului s-a extins la întregul domeniu al cunoasterii, desemnând în general un semnal care circula între elemente ale realitatii obiective.

Informatia este rezultatul experientei si cunoasterii umane, ea presupunând ceva nou, ceva ce înainte nu era cunoscut. Legata de oameni,obiecte, timp, loc sau de anumite relatii cu lumea exterioara, informatia reprezinta o noutate, o stire sau o comunicare asupra unor fapte, evenimente, idei, opinii, experiente ce urmeaza a fi transmise, întelese sau acceptate în vederea realizarii unui anumit obiectiv.

Daca în perioada anterioara informatia juca rolul de intermediar între factorul uman si ceilalti factori de productie, în prezent ea intervine în mod direct în activitatea economica, astfel încât, fara prezenta omului , ea asigura reglarea unor procese tehnice si economice, asigura conducerea de la distanta a echipamentelor, programând si urmarind productia.

În concluzie, informatia a cunoscut un întreg proces de evolutie în privinta importantei ei în cadrul activitatilor economice, astfel încât în prezent se remarca situarea ei alaturi de ceilalti factori de productie.

1.4. Productivitatea muncii-indicatorul sintetic al eficientei utilizarii factorului munca

În general, productivitatea se definește ca raport între rezultatele utile ale unei activități economice și eforturile făcute în acest sens, prin aceasta înțelegându-se de fapt capacitatea de a produce, randamentul sau eficiența, raportul măsurabil între o producție dată și ansamblul factorilor care au contribuit sau unul dintre acești factori.

Se poate afirma că productivitatea muncii poate fi interpretată atât ca randament al combinării și utilizării factorilor de producție (exprimând producția obținută la unitatea de factori de producție), cât și sub forma necesarului acestora (reflectând cheltuielile cu factori de producție pentru obținerea unei unități de producție).

Productivitatea muncii reprezintă câtul dat de împărțirea unei producții la unul sau mai mulți factori care au contribuit la realizarea unei anumite producții. Deseori, termenul de productivitate este considerat sinonim cu eficiența.

Productivitatea muncii este o categorie economică complexă, care se măsoară fie prin cantitatea de produse obținute cu o anumită cheltuială de muncă, fie prin cheltuiala de muncă pe unitatea de produs.

Nivelul productivității se calculează ca raport între bunurile obținute și factorii de producție implicați în realizarea lor. În general, nivelul productivității se calculează conform relației:

W = Q/Fp, în care:

W = nivelul productivității;

Q = efectul, rezultatul, adică bunurile economice obținute. Ele sunt exprimate, după caz, în unități fizice (kg, 1, m, tone, etc.), ca volum al producției și/sau în unități monetare, ca valoare a producției.

Fp = efortul depus, adică factorii de producție utilizați, care sunt evaluați, după caz, fizic (ca volum) sau în expresie monetară (valoric).

Mărimea productivității se determină la nivel de firmă, de ramură și de economie națională, privită în ansamblu. Ultimele două niveluri sunt expresia sintetică a mărimii și evoluției productivității din firmele ce alcătuiesc ramura, respectiv economia națională.

În teoria și practica economică, categoria de productivitate exprimă eficiența utilizării factorilor de producție, orientate spre obținerea maximului de efecte utile cu minim de resurse (costuri mai mici).

Practic, se poate spune că, productivitatea muncii se poate determina ca raportul dintre rezultatele obținute (producția) și eforturile depuse pentru a le obține (factori de producție utilizați).

Productivitatea muncii poate fi definită în primul rând ca forță productivă a muncii, adică capacitatea resurselor de muncă de a avea,într-o perioadă de timp, un anumit volum de bunuri și de a presta anumite servicii. Se poate spune deci, că productivitatea muncii exprimă în esență, eficiența cu care este consumată munca.

În literatura de specialitate se arată că productivitatea muncii se deosebește de eficiența muncii, chiar dacă efectul muncii ar conține elementele nemăsurabile, aceasta deoarece productivitatea muncii este raportul dintre o cantitate de producție și munca cheltuită pentru obținerea ei.

Piața nu ia însă în considerare decât acele produse utile, care corespund unor trebuințe utile ale omului. Din acest punct de vedere, rezultă că nu este posibil ca „într-o întreprindere să crească productivitatea muncii și să scadă eficiența ei…”.

Productivitatea muncii susținută de o normare rațională a acesteia reprezintă indicatorul calitativ a cărui evoluție pozitivă asigură și garantează competitivitatea și economicitatea.

Dacă în aceleași condiții de calitate, într-o unitate de timp se realizează un număr superior de produse sau servicii, rezultă o creștere a productivității muncii și în mod direct a producției realizate de aceeași forță de muncă existentă la agentul economic respectiv.

Noțiunea de productivitate este „o însușire directă, nemijlocită, a muncii productive concrete îndreptată spre crearea propriu-zisă a valorilor de întrebuințare și sporire a acestora”.

Productivitatea muncii trebuie analizată în condițiile unui anumit nivel de intensitate a muncii, cea normală.

Creșterea intensității muncii peste cea normală poate avea ca efect temporar sporirea cantității de produse pe unitatea de timp, situație care are efect invers în perspectivă, cu consecințe mai mari decât efectele pozitive.

Nivelul și dinamica productivității muncii depind nemijlocit de nivelul de dezvoltare a mijloacelor de muncă și de organizare a procesului de producție și toate acestea în condițiile unei intensități normale a muncii.

Productivitatea muncii poate fi interpretată ca randament al factorului uman.

Munca depusă în activitățile economice se prezintă ca muncă individuală și muncă socială, ceea ce face ca și productivitatea muncii să apară în dublă ipostază: individuală și socială.

Productivitatea muncii individuale, reprezintă randamentul sau eficiența cu care este utilizat factorul uman la nivelul fiecărui agent economic în funcție de condițiile specifice de înzestrare tehnică, organizare, calificare și intensitate a muncii. Ea se măsoară fie prin cantitatea de bunuri sau servicii obținute în unitatea de timp (W), fie invers prin timpul consumat (t) pentru obținerea unei unități de produs.

W = Q/L sau t = L/Q = 1/W, unde:

W – productivitatea muncii;

Q – cantitatea totală de produse obținute;

L- timpul de muncă total cheltuit pentru obținerea lui Q;

t- timpul de muncă cheltuit pentru obținerea unei unități de produs.

În aceste relații, producția (Q) se exprimă în unități fizice, natural-convenționale sau valorice, iar cheltuiala de muncă în unități de timp (om-ore) sau număr de salariați.

Productivitatea muncii individuale este definită ca fiind „eficacitatea cu care este cheltuită forța de muncă de către un lucrător individual sau colectiv

dintr-o unitate, în condițiile specifice de înzestrare tehnică, calificare și intensitate a muncii”.

Productivitatea muncii sociale (naționale) exprimă eficacitatea cheltuielii totale de muncă prin producția de bunuri materiale și servicii la nivelul economiei naționale.Ea nu se determină ca o medie a productivităților individuale, ci ca un raport între indicatorii macroeconomici ai rezultatelor finale ( venitul național -VN), produsul intern brut -PIB), etc., și populația ocupată sau activă (L).

În practică, o importanță deosebită o are compararea economiei obținute la cheltuielile de muncă vie cu creșterea cheltuielilor de muncă materializată și determinarea corelației optime între ele. În situațiile destul de frecvente, în care sporul productivității muncii vii este însoțit de un spor mult mai mare în cheltuielile de muncă materializată, înseamnă că productivitatea muncii totale se reduce.

La nivelul întreprinderii, productivitatea muncii îmbracă două forme:

productivitatea individuală a muncii vii (Wv), care exprimă rodnicia cu care este cheltuită munca vie depusă de un lucrător sau de un colectiv, în funcție de condițiile specifice în care are loc producția;

individuală a muncii totale (Wt), care exprimă rodnicia, eficacitatea cu care este cheltuită munca totală, vie și materializată, într-o întreprindere, în funcție de condițiile specifice de producere ale acesteia, ca fiind adevărata măsură a eficienței cu care este cheltuită munca, exprimând sensul profund al conceptului de productivitate.

Pentru evaluarea rodniciei cu care este consumată întreaga muncă dintr-o

întreprindere trebuie calculată productivitatea individuală a muncii totale (Wt).