Prevenirea Si Controlul Delincventei Juvenile. Specificul Asistentei Sociale In Sistemul de Probatiune
Prevenirea și controlul delincvenței juvenile. Specificul asistenței sociale în sistemul de probațiune
Cuprins
Introducere
Capitolul I: Fenomenul delincvenței juvenile
Definiri, analiza conceptuală
Teorii și metode aplicative asupra delincvenței juvenile
Efectele asupra persoanelor și asupra mediului social
Strategii de prevenire și control
Capitolul II: Strategii de prevenire și control –măsuri concrete conform
Recomandărilor europene cu privire la delincvența juvenilă (Codul Penal, Legea Probațiunii)
2.1. Răspunderea penală (minori)
2.2. Sistemul sancționator (minorii mai mici de 14 ani și mai mari de 14, între 14 și 18 ani
2.3. Protecția copilului pentru infractori sub 14 ani
2.4. Sancțiunile aplicabile minorului (din Noul Cod Penal
2.5. Gestionarea sancțiunilor comunitare în sistemul de probațiune
2.6. Evaluarea psihosocială în probațiune
2.7. Asistență și consiliere
Capitilul III. Studiu de caz. Infractori minori (furt calificat) supravegheați de către DGASPC și Serviciul de Probațiune
Capitolul IV. Program de asociere între DGASPC și Serviciul de Probațiune
Concluzii
Bibliografie
Anexe
Introducere
În ultimeleqdecenii,qdelincvențaqjuvenilăqaqdevenit una din problemele sociale majore cu care se confruntă societatea românească și, în general, societățile moderne contemporane, indiferent de gradul de dezvoltare economică. Studiile și cercetările actuale nu mai consideră delincvența juvenilă drept un fenomen minor de interes marginal, care ar caracteriza numai anumite grupuri sociale, ci pe baza unor abordări mai realiste consideră acest fenomen ca fiind deosebit de important atât din perspectiva relațiilor de cauzalitate cu alte fenomene sociale, cât și din perspectiva modului în care o societate reușește sau nu să își valorifice resursele, potențialul educativ sau să gestioneze modul în care structurile și instituțiile sale realizează controlul social.
Lucrarea pune în evidență faptul că, nu tineretul trebuie culpabilizat pentru amploarea fără precedent a actelor antisociale în rândul lui, ci cauzele de ordin economic, social și politic, care le generează. Astfel, sărăcia și șomajul, chiar dacă nu constituie cauze determinante a criminalității, sunt condiții favorizante, prin urmare se cer a fi luate măsuri adecvate de prevenire și eradicare a lor. Principalii responsabili pentru amploarea fără precedent a creșterii ratei criminalității sunt cele trei puteri ale statului, legislativă, executivă și judecătorească. Statul este cel ce trebuie să găsească cele mai bune soluții, pentru a asigura formarea unui tineret sănătos fizic, moral și mental. Tot astfel, grija pentru educarea generației de mâine revine familiei, școlii, comunității și altor
instituții statale și nestatale. Numai astfel va scădea criminalitatea în rândul tineretului.
Cu toate programele sociale aplicate îndeosebi în țări cu o puternică dezvoltare economică, delincvența juvenilă nu numai că nu a scăzut, ci, dimpotrivă, a atins cote din ce în ce mai ridicate. Acest lucru obligă factorii de răspundere guvernamentali, dar și cercetătorii domeniului să-și sporească eforturile în identificarea cauzelor reale ale delincvenței juvenile. Aceste cauze trebuie căutate în direcția factorilor psihosociali, precum și direcția educației, mai ales la nivel familial. Dacă dorim ca cei de mâine să ducă mai departe idealurile și realizările noastre, este necesar ca societatea să investească în formarea și educarea tinerilor. Numai astfel se va vorbi mai puțin despre acte antisociale și mai mult despre realizările tineretului nostru.
Capitolul I: Fenomenul delincvenței juvenile
Definiri, analiza conceptuală
Delincvența juvenilă, deși reprezintă doar o formă a devianței (de natură penală), este un fenomen complex care definește ansamblul comportamentelor/conduitelor minorilor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală. Perspectiva juridică nu poate realiza delimitări tranșante între specificul conduitelor delictuale ale tinerilor și particularitățile comportamentului infracțional al adulților, deoarece ea nu permite identificarea cauzelor, ci doar fixarea unui criteriu unilateral, cu ajutorul căruia putem discrimina între o conduită ilicită, deviantă de la norma legală și un comportament socialmente acceptat. (Buș, I., 2005, p. 84) Din această cauză, noțiunea de delincvență juvenilă se confundă, de cele mai multe ori, cu cea de infracționalitate/criminalitate, de unde și existenta unor ambiguități în utilizarea unor termeni cum sunt: infracțiune, delincvență etc.
Astfel, noțiunea de devianță/delincvență nu e foarte ușor de definit, ea reclamă mai degrabă modalități de definire a fenomenului de devianță/delincvență, prin specificarea și descrierea etiologiei acestuia ulterior analizei factorilor cauzatori, predispozanți, potențatori, favorizanți, declanșatori și agravanți ai acestuia. (Iluț, P., 2009, p. 77) Predelincvența juvenilă constă în ansamblul conduitelor deviante ale tinerilor care, fără a avea un conținut ilegal ca atare, pot determina, în anumite condiții, comiterea de acte antisociale.
Cauzalitatea delincvenței juvenile ține cont de două categorii de factori, și anume: factori interni sau individuali și factori externi sau sociali. Factorii interni includ particularitățile și structura neuropsihică, particularități ale persoanei în formare. Dintre factorii externi, cei mai importanți ar fi: (Kurko, A., 2006, p. 118) factorii socio-culturali, economici, socio-afectivi și factorii educaționali din grupurile umane în care se încadrează copilul, începând cu familia.
Raportul dintre cele două categorii de factori este o problemă controversată, psihologii accentuând asupra factorilor psihici, iar sociologii asupra factorilor socio-culturali. Cauzele delincvenței juvenile sunt multiple, rezultând din interferența unui număr mare și variat de factori. Unul din conceptele deosebit de utile si operante în analiza si cercetarea fenomenului de delincvență juvenilă îl reprezintă conceptul de control social. Acest control nu este însă numai de natură sau nu prezintă numai dimensiunea formală, astfel încât suntem de accord cu ceilalți cercetători si specialisti în domeniu când afirmă că „legea reprezintă numaiqunul dintreqmecanismeleqdeqcontrolqsocialqprin care se asigură conformarea indivizilor la reguli și norme instituționalizate, dar și evitarea sau sancționarea manifestărilor deviante.qSeqpoateqvorbiqdeqaceeaqdequn control social stimulativ, pozitiv (recompense, stimulente – materiale/morale),qcâtqșiqde unul coercitiv si negative (tabuuri, interdicții, sancțiuni/pedepse).” (Banciu, D., Rădulescu, S. M., 2002, p. 88)
Controlulqsocialqareqîntotdeaunaqunqcaracterqrelativ. De exemplu, trecerea de la societatea tradițională la cea modernăqaqreprezentat și o evoluție a controlului social, prin: (Albu, E., 2002, p. 103)
• trecerea deqlaqoqformăqdifuză,qnespecializată, la una specializată caracterizată prin reguli,qsancțiuniqșiqagențiqspecifici;
• apariția legiiqcaqprincipalăqformăqdeqcontrolqsocialqlegitimqcaracterizatqprin voința generală, impersonală a colectivității care se situează deasupra intereselor particulare ale părților în litigiu;
• autonomizarea dreptului;
• crearea unor mecanisme specializate si a unorqagențiqspecializați cu aplicarea deciziilor legale.
Dintre toate elementele care definesc noțiunea de control social, unul este fundamental si anume constrângerea. „Aceastaqseqmanifestăqprinqpresiuni exterioare impuse de normele sociale explicite, cât și prin presiuni interiorizate de individ în cursul procesului de socializare. Cu toate acestea, controlul social are și o funcție stimulativă, încurajândqconformitatea membrilorqcuqmodeleleqde conduităqșiqacțiuneqsocialmente dezirabile.
Controlul social apare ca o influență permanentă, resimțită la nivelul inconștientului, exercitată de presiunile normativeqaleqtradițiilor și obiceiurilor”. (Buș, I., 2005, p. 85) E. Goffman, reprezentant deqseamăqalqetnometodologiei, constată că „regulile de conduită îi afectează peqindiviziqînqdouăqfeluri:
• în mod directqsubqformaqobligațiilorqși /sau constrângerilor morale;
• în mod indirect,qcaqasteptăriqaleqindivizilorqfață de obligațiile celorlalți indivizi cu care interacționează”. (Goffman, E., 2004, p. 112)
Analiza multidimensională a delincvenței creează posibilitatea înțelegerii fenomenului la diferite nivele:
– dimensiunea statistică evidențiază amploarea și evoluția fenomenului (în procente, medii, analize factoriale) în corelație cu diverși indicatori sociali (economici, culturali, geografici etc.);
– dimensiunea juridică evidențiază tipuri de norme încălcate, gravitatea prejudiciilor aduse, periculozitatea lor socială, tipurile de sancțiuni aplicate și modalitățile de resocializare;
– dimensiunea sociologică pune delincvența în raport cu multiplele fenomene de dezorganizare socială, de inadaptare și marginalizare;
– dimensiunea psihologică evidențiază structura personalității delincvente, motivațiile, mobilurile comiterii delictului, atitudinea delincventului în raport cu fapta comisă (discernământ, iresponsabilitate);
– dimensiunea economică poate indica așa-zisul cost al delictului, prin evidențierea consecințelor directe și indirecte ale diferitelor infracțiuni;
– dimensiunea prospectivă angajează viziunea dinamicii în viitor a fenomenului și propensiunea spre delincvență a anumitor indivizi sau grupuri sociale.
Ca fenomen social delicvența juvenilă se caracterizează printr-o serie de trăsături și note specifice, care derivă atât din modalitatea de concepere, sancționare si tratare a delictelor comise de adolescenți și tineri. Apariția manifestărilor antisociale juvenile nu poate fi înțeleasă și explicată în funcție de un singur factor (societatea sau individul), ci în funcție de un complex de factori aflați în interacțiune reciprocă, implicând analiza contextului individual și social-cultural în care trăiește tânarul delincvent. Potrivit unor autori, cele mai reprezentative paradigme și teorii explicative ale delincvenței juvenile sunt următoarele: (Buneci, P., Butoi, I.T., 2002, p. 112)
Teorii care supralicitează importanța cauzelor individuale, psihologice, considerând că manifestările delincvente ale tinerilor rezidă în comportamentul individual.
Teorii care consideră delincvența juvenilă drept o consecință directă a dezorganizării sociale implicate în procesele de schimbare și dezvoltare.
Teorii conform cărora delincvența juvenilă constituie un efect nemijlocit al conflictelor normative între diferite categorii de tineri și obstrucțiile organizaționale de a avea acces la status, putere și bogație.
În ceea ce priveste delincvența juvenilă, această sintagmă este întrebuințată în literatura de specialitate în diferite sensuri, astfel că autorii americani cuprind în noțiunea de delincvență și contravențiile, precum și abaterile civile, disciplinare și chiar unele acte banale de încălcare a regulilor morale sau de politețe, în timp ce alți autori, mai ales cei din Europa, consideră că „intră” în sfera delincvenței, inclusiv a celei juvenile, numai faptele penale.
Principala cauzăqaqaparițieiqatitudinilorqantisociale o constituie influența mediului social și proceselor psihiceqlaqnivelulqconstiințeiqindividului. Luarea hotărârii infracționale este rezultatul proceselorqpsihiceqcareqau loc pe planul constiinței. Un rol important îl au și împrejurările concrete deqviață ale individului. În acest context, actul infracțional nu trebuie examinat ca oqsimplăqreacțieqlaqfactoriiqexterni, deoarece situația concretă de viață dă naștere prin ea însăși la unqactqdeqvoință, ci numai când se corelează cu personalitatea unui individ, când treceqprinqinteresele,qobiceiurile,qmentalitățile, particularitățile psihice ale individualității sale.
Deci, pentru aqgăsiqcauzeleqși condițiile care favorizează delincvența juvenilă, trebuie să pornimqdeqlaqanalizaqstructuriiqinterne ale individului și a factorilor externi, care pot fi cauze aleqacestuiqolitețe, în timp ce alți autori, mai ales cei din Europa, consideră că „intră” în sfera delincvenței, inclusiv a celei juvenile, numai faptele penale.
Principala cauzăqaqaparițieiqatitudinilorqantisociale o constituie influența mediului social și proceselor psihiceqlaqnivelulqconstiințeiqindividului. Luarea hotărârii infracționale este rezultatul proceselorqpsihiceqcareqau loc pe planul constiinței. Un rol important îl au și împrejurările concrete deqviață ale individului. În acest context, actul infracțional nu trebuie examinat ca oqsimplăqreacțieqlaqfactoriiqexterni, deoarece situația concretă de viață dă naștere prin ea însăși la unqactqdeqvoință, ci numai când se corelează cu personalitatea unui individ, când treceqprinqinteresele,qobiceiurile,qmentalitățile, particularitățile psihice ale individualității sale.
Deci, pentru aqgăsiqcauzeleqși condițiile care favorizează delincvența juvenilă, trebuie să pornimqdeqlaqanalizaqstructuriiqinterne ale individului și a factorilor externi, care pot fi cauze aleqacestuiqfenomenqnegativ sau condiții care influențează și alimentează manifestările de acest gen”. (Banciu, D., Rădulescu, S. M., 2002, p. 88) Condițiile de viață precare ale unor familii au contribuit la apariția fenomenului social cunoscut sub denumirea de copiii străzii, care se adăpostesc prin gări, autogări, subsolurile clădirilor, rețele de termoficare si a căror sursă de existență o reprezintă cersetoria, furtul etc., devenind în mod frecvent victime ale unor pedofili. O serie de cercetători în domeniul delincvenței juvenile sunt de părere că în viitorul apropiat acest fenomen se va caracteriza prin: (Gheorghe, F., 2005, p. 120)
• Creșterea ponderii infractorilor minori fără ocupație în condițiile stagnării economice și a somajului;
• scăderea ponderii violurilor dacă sunt legalizate bordelurile și cresc și veniturile populației;
• menținerea în topul infractorilor a celor din grupa de vârstă 21-29 ani, aceasta fiind o tendință stabilă conform datelor analizate.
Principala problemă care se pune este de a preveni proliferarea acestor delicte în rândul tinerilor, dar nu prin instituirea unui cordon sanitar ci prin măsuri elaborate științific care să fie aplicate numai dacă există garanția că au fost receptate, înțelese și urmate de către tinerii cărora le sunt adresate. Pentru prevenirea fenomenului delincvenței juvenile ar fi indicată adoptarea unui program de terapie socială a acestui fenomen, pornind tocmai de la cunoașterea și combaterea cauzelor și condițiilor care îl generează sau îl favorizează atât la nivel macro-social, cât și micro-social și individual.
La nivel macro-social, măsurile de prevenție și profilaxie sunt mai dificil de elaborat. Trebuie evitat, pe cât posibil, multiplicarea textelor legislative care să includă norme prohibitive pentru tineri și să extindem prescripțiile normative ce permit accesul nelimitat al acestora spre statusuri sociale superioare.
În definireaqdelincvențeiqjuvenile, un rol important revine vârstei cronologice, care separă, deqfapt,qcriminalitateaqadulțilorqdeqdelincvențaqminorilorqși tinerilor. În mai multe țări, limita deqvârstăqdeqlaqcarequnqminorqsauqunqtânăr încetează de a mai fi considerat delincvent, pentruqaqfiqdefinitqcaqinfractorqadultqeste vârsta de 18 ani. În alte țări, această limită coboară până laq17qsauqchiarq16 ani. Aceste limite de vârstă sunt arbitrare și relative, (Montanu, M. R., 2003, p. 90) modificându-seqdeqlaqunqsistem juridic la altul, în funcție de modul în care definește legiuitorulqprocesulqdeqmaturizareqșiqîl asociază vârstei cronologice, vârstă care nu reprezintă, însă,qunqcriteriuqvalidqdinqpunct de vedere științific.
Variația vârstelorqcronologiceqînqdiferite legislații face dificilă definirea delincvenței doar dintr-o perspectivă exclusivqjuridică. Astfel, unqminorqpoateqfi considerat delincvent dacăqconduiteleqluiqnecesităqmăsuriqspecialeqdeqsupraveghere, dacă se sustrage, în mod constant controlului parental sauqeducațional,qdacă își abandonează căminul familial, dacă nu mai frecventează,qînqmodqregulat,qșcoala,qdacă actele sale încalcă morala, sănătatea și bunăstarea saqsauqaqaltorqpersoane,qdacă violează legile penale etc.
Deterioarea standardelor de viață, declinul continuu al economiei, creșterea ratei șomajului, generalizarea stării de sărăcie accentuate, precum și creșterea inegalităților și inechităților sociale a diminuat și diminuează în mod dramatic protecția socială, generând confuzie, eterogenitatea normelor și valorilor morale, lipsa de speranță și de încredere în instituțiile statului și în clasa politică, în general. (Giddens, A., 2001, p. 104)
Inposibilitatea părinților de a asigura copiilor un minimum de trebuințe fundamentale a condus în mod direct la creșterea fenomenului de abandon familial și de instituționalizare a copiilor, ca alternative la sărăcie. Astfel, incapacitatea familiei de a-și exercita funcțiile sale împreună cu abandonul școlar constituie principalele cauze ale amplificării fenomenelor de predelincvență și delincvență juvenilă. Chiar dacă sărăcia nu reprezintă o cauză directă a delincvenței, ci numai un factor favorizant al acesteia, prin amploarea și extinderea ei la nivel general ea potențează corupția și inegalitățile sociale, precum și deteriorarea mediului cultural și moral la nivelul întregii societăți.
Teorii și metode aplicative asupra delincvenței juvenile
După ani și ani deqcercetareqîn acest domeniu, în cursulqcăruia s-au strâns numeroase categoriiqdeqdate,qau fost comparate diverse statistici și s-au evidențiat multiple variabile cantitative șiqevaluăriqcalitative,qapreciem că este timpul unei operații de sinteză, pentru a formula, dacă nuqteoriiqde amploare, cel puțin unele teorii de rang mediu, chiar cu caracter „parohial”.qDupăqcumqseqștie,qceaqmai mare parte din teoriile elaborate, până acum, în domeniulqdelincvențeiqjuvenile,qseqpotqclasificaqsimplu,qîn trei mari categorii: (Grecu, F., Rădulescu S., 2003, p. 122)
• teoriiqcareqsusțin că delincvența juvenilă este o conduită moștenită, datorită unor factori cuqcaracterqgenetic-ereditar;
• teorii careqapreciazăqcăqeaqeste,qde fapt, o conduită dobândită, datorită unor factori sau structuri cu caracter familial, social ori cultural;
• teorii mixte,qcareqîmbinăqaceste două explicații.
Prima categorieqdeqteorii aparține genului de explicație biologică (sau biologistă). Cea de a doua aparține atâtqgenuluiqdeqexplicațieqpsihologică (sau psihologistă), cât și genului de explicație sociologică (sau sociologistă). În fine, cea de a treia categorie aparține genului de explicație eclectică, care combinăqmaiqmulteqelemente etiologice. Unele dintre aceste teorii sunt desuete,qalteleqîșiqpăstreazăqactualitatea, dar ceea ce trebuie arătat este faptul că ele au fost elaborate deqcătreqanaliștiqsau teoreticieni aparținând altor spații culturale, decât cel românesc și careqnuqs-au confruntatqcuqnumeroaseleqprobleme pe care le-a avut România, înainte și după 1989.qMajoritateaqteoriilor cu privire la cauzele juvenile pot fi clasificate în două mari categorii: (Kurko, A., 2006, pp. 123-124)
• teorii careqsusținqcă delincvența este o conduită moștenită, prin intermediul unor factori cu caracter genetico-ereditar;
• teorii careqconsiderăqcăqdelincvența este o conduită dobândită, prin intermediul unor factori familiali, sociali și culturali.
Din prima categorie fac parte teoriile biologice, iar din cea de-a doua categorie fac parte teoriile cu caracter psihologic și sociologic. Există, desigur și teorii mixte care încearcă să îmbine diferite explicații.
Teoriileqcuqcaracter biologic reprezintă cele mai vechi explicații în acest domeniu. Conform unor explicații elaborate încă din secolul al XIX-lea, copilul delincvent, la fel ca și infractorul adult, este definit de anumite tare genetice, moștenite de la ascendenți. Noțiunea de degenerescență, extrem de răspândită în acea perioadă, încerca să explice faptul că descendenții unorqpersoaneqvicioaseq(alcoolice sau imorale) ori criminale vor ajunge, ei înșiși, vicioși și/sau infractori. Școala pozitivă de criminologie (Cesare Lombroso) aprecia că degenerescența poate fi identificatăqprinq„stigmatele” tipice ale individului, sintetizate de o constituție corporală specifică. În acest sens, credeau reprezentanții acestei școli, delincventul nu este un produs al mediului, ci un efect al involuției pe scară genetică, născându-se cu tendințe și deprinderi criminale. (Ogien, A., 2002, p. 95)
În ansamblul lor, teoriile biologice și cercetările întreprinse în baza acestor teorii nu au reușit să demonstreze convingător influența factorilor ereditari în conturarea tendințelor spre delincvență, în primul rând, pentru că au ignorat rolul factorilor de ambianță, concentrându-se unilateral numai asupra factorilor cu rol ereditar.
Teoriile psihologice,qdeșiqnuqignorăqinfluența mediului social (mai ales, a celui familial) în determinarea tendințelor delincvente, se concentrează, cu prioritate, asupra rolului trăsăturilor de personalitate. La baza lor stă presupunerea că, întrucât delincvența este o formă de conduită, ea depinde, esențial, de personalitatea delincventului. În S.U.A., de exemplu, F.B.I. utilizează „profiluri psihologice” (un genqdeqportret-robot) pentru a putea orienta, mai ușor, investigațiile în direcția identificării delincvenților și infractorilor. (Pașca, M.D., 2005, p. 116)
Delincvenții sunt priviți, în acest sens, ca persoane inadaptate, care nu pot întreține raporturi sociale normale, definite de frustrare, agresivitate, coeficienți scăzuți de inteligență și alte tendințe ce pot fi atribuiteqfactorilorqdeqpersonalitate. Testele utilizate de către psihologi, pentru aqevidențiaqaceștiqfactori sunt extrem de variate, având ca scop principal identificarea acelorqfactoriqdeqrisc care influențează cel mai frecvent comportamentul delincvent.qUnulqdintreqceleqmai cunoscute teste de acest tip este M.M.P.I. (Minnesota Multiphasic Personality Inventory – Inventarul Multifazic de Personalitate Minnesota) care, printr-o serie de întrebări își propune să descopere ce tip de personalittae are tânărul și ce tendințe prosociale sau antisociale îl caracterizează. (Banciu, D., Rădulescu, S. M., 2002, p. 91)
Fără a minimaliza eforturile psihologilor în această direcție, se poate aprecia că o mare parte dintre teoriile utilizate de ei au un caracter unilateral, axându-se, cu prioritate, asupra unor factori și trăsături care sunt detașate de influențele sociale și culturale, de influența subculturilor delincvente și a valorilor criminale, de exemplu. Spre deosebire de teoriile biologice și psihologice, teoriile sociologice își propun să evidențieze influența structurilor și condițiilor sociale asupra delincvenței juvenile. Nici în domeniul cunoașterii sociologice nu există o concepție etiologică unitară, existând o mare diversitate de teorii și modele teoretice (teoria anomiei, teoria subculturilor delincvente, a bandelor de la marginea străzii etc.). O mare parte din aceste teorii au un caracter mixt, atât sociologic, cât șu psihologic. (Gheorghe, F., 2005, p. 124)
Cele mai multe explicații pare să le reunească familia ca un context social particular, care poate potența, în anumite condiții, conduita delincventă. În acest sens, delincvența este rezultatul erorilor, carențelor, distorsiunilor și orientărilor socializării în mediul familial. Delincventulqeste,qastfel,qvictimaqpropriuluiqeducator, a acelor părinți care ignoră drepturile minorilor sau tinerilor, aplică un sistem deficitar de sancțiuni (în sensul că o serie de conduite pozitive sunt pedepsite, iar oqserieqdeqconduite negative sunt recompensate) accentuând fie latura supraconformistă a educației, fie stilulq„laissezqfaire”, prin libertatea deplină acordată tânărului. (Hirschi, T., 2002, p. 140)
Supraconformismul împiedică, astfel, creativitatea, iar libertatea deplină determină o creativitate de tip „anomic”. Dezorganizarea familiei (prin deces, abandon sau divorț) constituie, de asemenea, una din cele mai frecvente explicații ale apariției comportamentului delincvent, în condițiile în care, în familiile dezorganizate există o serie de condiții negative, printre care lipsa supravegherii timpului liber și a anturajului minorilor, absența identificării fie cu modele paterne, fie cu cele materne, frustrarea resimțită ca urmare a lipsei din cămin a unuia dintre părinți etc.
Totuși, considerăm că se abuzează prea mult de asemenea explicații, care pun accentul pe dezorganizarea familiei, ca variabilă independentă, deoarece pot exista familii dezorganizate în care climatul educațional este adecvat, iar părintele (de obicei, mama) poate asigura minorului o bună educație morală. (Grecu, F., Rădulescu S., 2003, p. 130)
Din acest punct de vedere, mai importantă decât dezorganizarea familiei este lipsa de funcționalitate a familiei. Pot exista, astfel familii organizate, unde lipsesc funcțiile principale de subzistență, protecție, ocrotire și socializare morală adecvată a copilului. În aceste familii, există conflicte acute între părinți, violență, alcoolism, modele parentale negative pentru copii.
Cel mai adesea, în aceste familii, copiii sunt traumatizați, maltratați sau martori ai violenței exercitate asupra unuia dintre părinți. La aceasta seqadaugăqindicațiileqdivergente ori contradictorii oferite de fiecare dintre cei doi părinți, neînțelegerile lor în ceea ce privește educația copilului, lipsa de interes pentru anturajul său, pentru problemele cu care se confruntă etc. Adeseori, în aceste familii, copiii sunt nedoriți, lipsa de afectivitate a părinților exercitând unqputernicqefect asupra tendințelor de evaziune ale minorilor, implicit asupra tendințelor lor antisociale. În concluzie, dezorganizarea familiei nu este o cauză, ci o condiție favorizantă pentru delincvența minorilor.
Delincvența nu este, astfel, un fenomen individual, ci un fenomen de grup, care se învață, la fel ca orice conduită, în grupuri delincvente formate din minori care se confruntă cu aceleași probleme de inadaptare și care învață, împreună, tehnicile și raționalizările crimei, atitudinile față de poliție, justiție și alte autorități etc. (Stănișor, E., 2009, p. 106) Majoritatea delincvenților provin din familii dezorganizate sau lipsite de funcționalitate educative, în care autoritatea părinților este fie prea slabă, fie excesivă, în care educația morală este neglijată, unde școala este detestată, iar munca nu este respectată, și de unde copiii preferă să evadeze, pentru a-și petrece timpul liber, împreună cu cei egali ca el din punct de vedere al vârstei și al condițiilor de viață sau educație.
Dată fiind importanța cu care comunitatea internațională tratează justiția juvenilă, dovadă fiind anvergura și detalierea instrumentelor internaționale pe care le-a adoptat în domeniu, pare a fi paradoxal faptul că drepturile, normele și principiile implicate sunt ignorate în mod regulat și încălcate serios, practic, în întreaga lume, la o scară care, probabil, nu are egal în domeniul implementării drepturilor civile. Acest paradox este ilustrat grafic în acea parte a Rezoluției Consiliului General al Națiunilor Unite de adoptare a Regulilor de la Beijing, în care se declară că, „deși asemenea standarde ar putea să pară greu de realizat în prezent, luând în vedere condițiile sociale, economice, culturale, politice și juridice existente, totuși, ele sunt menite să fie realizabile ca un minimum al politicii”.
Efectele asupra persoanelor și asupra mediului social
Fapta delincventului reprezintă un pericol social, deoarece pune în pericol valorile sociale, a căror integritate și siguranță e condiționată de desfășurarea normală a relațiilor sociale. Periculoase pentru societate sunt, în general, toate acțiunile sau inacțiunile prin care încalcă normele juridice și împiedică normala desfășurarea a relațiilor sociale statornicită prin dispozițiile legii. (Stănișor, E., 2009, p. 111) În înțelesul legii penale, periculoase pentru societate sunt faptele care lezează sau pun în pericol cele mai importante valori ocrotite de legea penală
Pericolul social al infracțiunii, constituie criteriul fundamental al incriminării. În individualizarea pericolului social al faptei, un criteriu important îl are valoarea socială vătămată, leziunea sau pericolul creat acesteia. În legătură cu „caracterul imprecis și inexact, capabil să dea naștere la arbitrar” al pericolului social susținut de autor, se impun precizări. (Stănișor, E., 2009, pp. 112-113) După felul aprecierii, pericolul social se prezintă în forma abstractă și în formă concretă. Pericolul abstract este cel apreciat de legiuitor, prin incriminarea unui tip de infracțiune, ce este reflectat în natura și limitele pedepsei. Gradul de pericol social abstract al unei fapte este susceptibil de schimbările social-economice.
Pericolul social concret e apreciat de instanțele de judecată, cu prilejul judecării cauzei, când se poate pune problema arbitrarului. Sunt semnalate cazuri când instanțe de judecată au pus în libertate și judecat persoane, ce s-au dovedit a fi infractori periculoși sau pedeapsa aplicată a fost destul de blândă. Toate infracțiunile prezintă pericol social, dar gradul de periculozitate diferă de la o infracțiune la alta, în funcție de importanța valorii sociale lezate și limitele pedepsei prevăzute de legea penală. (Abraham, P., 2002, p. 90) Dacă este vorba de o faptă de omor, această este o infracțiune mai gravă, comparativ cu infracțiunea de ucidere din culpă sau infracțiunea de furt. Alt aspect al abordării juridice al infracțiunilor de crimă și delicte este cel al definirii unor criterii certe, gruparea acestora, în vederea identificării caracteristicile lor generale și specifice.
Deși aceștiqcopiiqsunt vinovați indirect de situația în care se află, căci responsabilii primari sunt familiile lor,qcondițiileqdeqviață,qsocietatea, totuși, prin delictele pe care le săvârșesc, reprezintă oqprimejdieqrealăqpentruqsocietate. (Zamfir, E., 2002, p. 40) De foarte multe ori, faptele considerate delicte sunt bine gândite,qbineqplănuite, cu lux de amănunt. De aceea trebuie să răspundă pentruqcomiterea acestora,qiar pedepseleqtrebuie să fie gândite în așa fel încât după ispășirea lorqaceștiqtineriqsăqfieqcapabiliqde reintegrare în societate. Societate fără devianță sau delincvență nu există, însă ponderea mare deqdelincvențiqpune în pericol siguranța socială,qfuncționarea societățiiqchiar. Modul în care a evoluat fenomenul delincvenței juvenileqdupăq1989qestequnqfenomenq„normal”, specific pentru o societatea aflatăqîntr-oqperioadăqdeqtranziție.
Zilnic, societatea ca întreg, inclusiv cel mai vulnerabil și influențabil segment al ei – copiii și adolescenții – se confruntă cu niveluri crescute de stress, iar știrile din media, cel mai des, sunt o ilustrare a nivelului de violență și delincvență din societate, iar „modelele” de viață prezentate tinerilor prin intermediul mass-media sunt, deseori, cel puțin nefericite: știrile, filmele, chiar și emisiunile de divertisement. Acestea prezintă un nivel tot mai crescut de toleranță față de violența verbală sau fizică – iar violența fizică este numai vârful unei piramide construite pe violența verbală, amenințări și jigniri care se află la bază. Lipsa de inhibiție în exprimări ce conțin jigniri și amenințări, ironii gratuite se constituie într-un prim element de risc ca astfel de comportamente să ajungă să pară ”de la sine înțelese” și așa, treptat – ca reacție, să se escaladeaze până la violența fizică.
Strategiiqdeqprevenireqșiqcontrol
Laqfelqcaqșiqînqalteqțări,qdar cu resurseqșiqmijloaceqlogisticeqmult mai limitate, în România s-au intensificat,qmaiqalesqînqultimii ani, preocupările care vizează protecția socială a copiilor șiqaqfamiliilorqdefavorizate, și, implicit sauqexplicit,qcele care se referă direct la acțiunile de prevenireqaqpredelincvențeiqși delincvenței sociale.
Din punct deqvedereqlegislativ,qau fost elaborate noiqreglementări, menite să pună în acord legile românești înqconcordanță cu cele europene. Înqanul 1997, de exemplu, a fost elaborată OrdonanțaqdeqUrgențăqnr. 26qcu privire la protecțiaqcopiluluiqaflat în dificultate, care a instituit noi măsuriqcuqprivireqla regimulqde tratament acordat delincvenților minori, prin forme educative și libertateqsupravegheată.q(Pașca, M.D., 2005, p. 124) Ulterior, această Ordonanță a fost modificată și completată prin Legeaqnr.q108qdinq2qiunie 1998, care reglementează principalele măsuri educative care se aplicăqminorilorqcareqau comis fapte sancționate de legea penală, dar nuqrăspundqdinqpunct deqvedereqpenal.
La rândul lor,qreglementărileqcuprinseqîn Codul Penalqcu privire la minorat au fost îmbunătățite,qpentruqaqstabiliqdispozițiiqmaiqadecvate în legătură cu limitele și consecințele răspunderii penale aqminorului,qmăsurileqeducativeqluate în cazul comiterii unor acte antisociale, pedepsele careqseqpotqaplicaqminorilor,qsuspendarea condiționată a executării pedepsei, măsurileqdeqsupraveghereqșiqcontrol în cazul suspendării executării pedepsei etc. În concordanță cuqtoateqacesteqnoiqreglementări,qauqfost elaborate programe speciale de protecție socială aqfamiliilorqcuqmai mulți copii, a copiilor care se află în dificultate sau în situații de risc, aqcelorqinstituționalizațiqșiqaqcopiilor străzii. (Stănișor, E., 2009, p. 120)
Ca urmare a OrdonanțeiqGuvernului nr. 192/1999 și aqHotărârii de Guvern nr. 96/9 februarie 2000, aqfostqcreatăqAutoritateaqNaționalăqpentruqProtecția Drepturilor Copiilor, în ale căreiqatribuțiiqseqinclud,qîntreqaltele, elaborarea și fundamentarea strategiei naționale de reformă a sistemuluiqdeqprotecțieqaqcopilului,qinițierea unor programe naționale în acest domeniu, formarea specialiștilorqcareqse ocupăqde copiiiqaflați în dificultate etc. Ca efect imediat al creăriiqacestui organism special,qînqluna iunie 2000, s-a lansat programul național de protecție aqcopilului,qdenumit „Integrareaqsocialăqa copiilor care trăiesc în stradă”, în aqcăreiqaplicare suntqimplicate diferite organizații guvernamentale și nonguvernamentale, conducerileqlocale, cultele religioaseqși Biserica Ortodoxă Română.
Unul dintre celeqmaiqimportanteqobiectiveqaleqacestui program, complementar cu obiectivele strategiei guvernuluiqînqacestqdomeniu,qviza reducerea, pânăqînqanul 2004, a numărului deqcopii instituționalizați cu cel puțin 10%, prinqaplicarea unor soluții alternative de asistență. Pentru caqacestqobiectivqsăqpoatăqfiqîndeplinit, guvernul român și-a propus modificarea cadruluiqlegislativqînqdomeniulqadopțiilor, al sistemului național de instituționalizare aqcopiilorqșiqal reglementărilor cu privire la neglijarea, abandonul și abuzulqcopiilorqdeqcătreqpropriaqfamilie.q
Înqcadrulqaceluiașiqprogram național, s-a stabilit ca un obiectiv important al procesului deqdezinstituționalizareqreducereaqnumăruluiqdeqșcoli speciale pentru copiii cu deficiențe minore deqhandicapqșiqrecuperareaqsau integrarea lor în școli normale. Strategia guvernului în acestqdomeniuqîșiqmaiqpropune, între altele, elaborarea unui „Cod al copilului”, implicareaqcomunitățilorqlocaleqîn oferireaqdeqalternative la procesul de instituționalizare șiqacreditareaqnaționalăqaqorganizațiilorqnonguvernamentaleqde profil. (Stănișor, E., 2009, p. 124)
Toate aceste măsuri de dezinstituționalizareqsuntqmonitorizateqde către Uniunea Europeană, care furnizează,qînqacestqscop,qo serie de fonduri nerambursabile. Fondurile PHARE, care au fost disponibile pentru România în acest scop,qau fost în valoare de 25 milioane de euro, principala condiție de acordareqaqacestora fiind utilizarea eficientă și transparentă a banilor.
Procesul deqdezinstituționalizareqa copiilor din România este însă lung și anevoios, presupunândqo largă coordonareqaqeforturilorqorganismelor centrale și locale, a organizațiilor guvernamentale și a celor nonguvernamentale. (Montanu, M. R., 2003, p. 90)
Darqprimiiqpașiqîn acest domeniuqs-auqșiqfăcutqdeja. O măsură aparte de dezinstituționalizare,qlegatăqdirect de fenomenul de delincvență juvenilă, vizează înlocuireaqpedepseiqcuqînchisoarea pentru minori cu o serie de măsuri alternative. Așaqcumqs-aqdemonstrat,qîn cursul timpului și cum au dovedit experiențele altor țări, unitățile corecționaleqpentruqminoriqnuqau contribuit, decât într-o slabă măsură, la reeducarea și recuperareaqsocialăqaqacestora, contribuind, de fapt, prin conduitele și „tehnicile” învățateqînqpenitenciareqsauqșcoli de reeducare, la amplificarea criminalității. O datăqeliberațiqdinqaceste unități, tinerii au început să comită fapte și mai grave. Aplicarea unorqnoiqmăsuri,qprintreqcare sistemul de probațiune pentru minori, a tribunalelor speciale pentru aceștiaqșiqmuncaqînqfolosulqcomunității par să fie mult mai eficiente decât sancțiunileqprivativeqdeqlibertate,qmotiv pentru care, au fost propuse aplicarea lor și în România.
Sancțiunile aplicateqminorilorqtrebuieqcorelate în mod judicios cu măsurile de asistență și protecție socială,qînqașaqfelqîncât prioritară să nu fie acțiunea de eliminare a efectelor, ci eradicareaqcauzelorqdelincvențeiqjuvenile.qDin păcate, exceptând măsurile recente luate de guvernulqromân,qactivitateaqde asistență și protecție socială a fost lăsată, mai ales, pe seama organizațiilor nonguvernamentale cu scopuri (maiqmultqsauqmaiqpuțin) caritabile. În Româniaqfuncționeazăqpesteq10.000qde asemeneaqorganizații,qcareqau fost înființate tocmai cu scopulqdeqaqoferi un ajutor copiilor și familiilor aflate în dificultate. (Stănișor, E., 2002, p. 33)
Una dintre cele mai cunoscute, înqacestqsens,qeste organizația „Salvați Copiii”, care a efectuat numeroase activități deqasistențăqsocialăqpentruqcopiii străzii din mai multe orașe din țară: București, Suceava,qIași,qCraiova,qTg.qMureșqetc.qDincolo de asigurarea unor resurse necesareqpentruqasistențaqmaterialăqși medicală, organizația „Salvați Copiii” a desfășurat un ampluqprogramqdeqrecuperareqsocială a copiilor străzii, prin plasarea lor în familii de adopție, înqcentreqdeqplasament și în alte instituții de ocrotire, și prin ajutorul oferit în reintegrareaqlorqșcolarăqșiqprofesională.
În ceea ce priveșteqactivitateaqdeqprevenire operațională desfășurată de către organele specializate în acestqsens,qseqpoateqmenționa Programul Național de Prevenire a Delincvenței Juvenile, inițiat,qîncăqdinqanulq1993, de către Ministerul de Interne în colaborare cu MinisterulqEducației,qînființareaqConsiliului Național al Prevenirii, fondat de către Inspectoratul General alqPolițieiqînqcooperareqcu reprezentanții școlii românești, ai comunităților locale și organizațiilorqnonguvernamentaleqși,qnuqînqultimul rând, diversele acțiuni periodiceqdesfășurateqdeqcătre organele de poliție în teritoriu, împreună cu autoritateaqtutelară,qautoritățileqșcolare,qinstituțiileqmedicaleqșiqorganizațiile caritabile. (Grecu, F., Rădulescu S., 2003, p. 138)
În cadrul InspectoratuluiqGeneralqalqPolițieiqa fost creat, de câțiva ani, Institutul pentruqCercetarea și PrevenireaqCriminalității, care are ca sarcini, între altele, monitorizarea fenomenului de delincvență juvenilăqșiqefectuareaqunor studii asupra cauzelor acestui fenomen. Dintre celeqmaiqrelevanteqșiqutileqstudiiqinițiate de institutul menționat se pot evidenția cele care vizeazăqefecteleqinstituționalizăriiqcopiilorqasupra delincvenței juvenile, rolul copiilorqstrăziiqînqamplificarea tendințelor de creștere a delincvenței juvenile, atitudinea organelor de poliție față deqdelincvenții minori, exploatareaqsexuală a minorilor, efectele violențeiqfamiliale asupra delictelor comise de minori, consumul deqdroguri în cazulqminorilor etc.
La rândulqsău,qintegratăqacesteiqacțiuniqcolective cu caracter instituțional, Direcția Generală aqPenitenciarelor, ca organism subordonat Ministerului Justiției,qa inițiat un amplu program de reformare aqsistemuluiqpenitenciar,qcareqsă asigure delincvenților minori sancționați un regim propiceqpentruqinstruireqșcolară și profesională, dobândirea unor deprinderi utile pentru viața înqcomunitate,qdiminuareaqsentimentelorqdeqfrustrare și agresivitate, dobândireaqsentimentuluiqdeqreligiozitateqetc. (Marica, M.A., 2007, p. 114) Numeroase acțiuni desfășurate de Direcția Generală aqPenitenciarelor sunt planificate peqbazaqunorqprograme aplicate în cooperare cu organizațiile nonguvernamentale roânești și străine, înființarea și generalizarea sistemului deqprobațiune pentruqminoriqfiind unulqdintre cele mai importante programe înqacestqsens.
În mod evident,qactivitateaqdeqprevenireqaqdelincvenței juvenile din România este încă caracterizată deqoqserieqdeqdeficiențe,qblocajeqinstituționale și, mai ales, lipsă acută de resurse.qTotuși,qunele realizări în acest domeniu permit o atitudine evaluativă de „optimism temperat”, care implică,qdeopotrivă,qanticipareaqunor eșecuri, inerentequnuiqsistemqîn curs de reformare, și a unor realizăriqceqnuqvorqîntârzia să apară în cursul timpului. (Siegel, L.J., & Welsh, B.C., 2011, p. 119)
Prevenirea și combaterea criminalității nu este numai apanajul instituțiilor statului. Este necesară o conlucrarea strânsă între cetățeni, instituțiile statului, organizații guvernamentale și neguvernamentale, între toate statele și organizațiile internaționale. Cercetările sociologice scot în evidență că mediul familial are un rol deosebit în educație, de felul cum e făcută, depinde comportamentul tinerilor. Dintr-un mediu familial sănătos se nasc, cresc copii sănătoși și educați, ce se vor conforma, în marea lor majoritate, normelor sociale și juridice din cadrul societății. Tot atât de adevărat e faptul că o parte din crimele și delictele sunt comise de unii tineri, ce provin din familii dezorganizate, defavorizate, ce se confruntă cu o serie de dificultății materiale, cu sărăcia, cu lipsa de resurse.
Lipsiți de orice resurse și perspective, acești tineri tind spre alte scopuri și stiluri de viață mai bune decât din mediul familial, prin acțiuni licite sau ilicite. Mai departe, mediul social de instrucție și educație, încearcă să inoculeze tinerilor principii de viață sănătoasă, caracterizată de cinste, corectitudine, învățătură, muncă ș.a. Dar lucrurile nu se opresc aici. (Marica, M.A., 2007, p. 126) Mediul social extrașcolar, satul, strada, vecinii, cartierul, orașul, îi arată că lucrurile nu stau tocmai așa cum le-a învățat la școală, acestea fiind chestiuni teoretice.
Practic, sunt indivizi imorali, ce avut mai mult de câștigat, indivizi ce fură, ce nu sunt corecți, cinstiți, indivizi care s-au îmbogățit prin înșelătorii, furturi, tâlhării, escrocherii, evaziuni fiscale și prin alte forme de căpătuială. Urmare a acestor stări de lucruri, tânărul devine nedumerit, dezorientat, își pune problema încotro să meargă în viață, pe cale corectă, cinstită, pe care merg marea majoritate a tinerilor sau să meargă pe drumul delincvenței. (Marica, M.A., 2007, p. 126) Apare astfel un diferend, între năzuințele tânărului spre om viață mai bună, decât cea din categoria socială din care face parte și mijloacele legitime de a ajunge la o asemenea aspirație.
Capitolul II: Strategii de prevenire și control –măsuri concrete conform
Recomandărilor europene cu privire la delincvența juvenilă (Codul Penal, Legea Probațiunii)
2.1. Răspunderea penală (minori)
Cerința responsabilității constituie o condiție pe care trebuie să o îndeplinească orice persoană fizică pentru a deveni subiect activ al infracțiunii și reprezintă starea psihico- fizică normală – în pragul înțelegerii și dirijării conștiiente a faptelor – pe care trebuie să o dețină toate persoanele ce posedă capacitate juridică penală. Cum, în sistemul nostru penal, (Giurgiu, Narcis, 2000, p. 288) capacitatea juridică penală este presupusă a fi împlinită o dată cu împlinirea vârstei de 14 ani și cum atingerea acestei vârste implică un asemenea grad de dezvoltare psihico-mentală a minorului încât se presupune că acesta dispune de factorul intelectiv, cât și de cel volitiv pentru conturarea vinovăției (deci, întrunirea celor doi factori ai laturii subiective a infracțiunii), rezultă că responsabilitatea penală, ca suport al capacității juridico-penale, corespunde acelui grad de dezvoltare psihică a unei persoane fizice normale care îi conferă aptitudinea de a comite fapte prevăzute de legea penală cu vinovăție.
Responsabilitatea apare, prin urmare, ca o aptitudine și posibilitate reală a persoanei în vârstă de peste 14 ani de a lucra cu vinovăție penală, vocație care se întemeiază pe un grad relativ dezvoltat de formare a factorilor care girează procesele intelective și volitive necesare formării vinovăției, care, la rândul ei, fundamentează, din punct de vedere științific, instituirea de la aceeași vârstă a capacității juridico-penale.
Datorită strânsei legături reciproce dintre aceste niveluri sau unghiuri de evaluare, „responsabilitatea depinzând de dezvoltarea factorilor volitivi și intelectivi, iar capacitatea juridică penală – de responsabilitate, în sistemul dreptului nostru penal, atât capacitatea penală” (Rusu, Marcel Ioan, 2006, p. 184) (care implică, deci, conlucrarea corectă a celor doi factori caracterizanți ai vinovăției), cât și responsabilitatea, ca rezultantă a acestei conlucrări, se bucură de beneficiul unei prezumții legale, în sensul că toate persoanele fizice care au împlinit vârsta de 14 ani sunt prezumate de lege a poseda discernământ și, pe această bază, capacitate juridică penală.
În sensul sus arătat, capacitatea juridică penală semnifică starea persoanei fizice responsabile de a-și putea asuma, în temeiul faptelor săvârșite, printre alte forme de răspundere juridică, și pe aceea a răspunderii penale, exercitând toate drepturile și obligațiile pe care această răspundere le implică, atât în planul dreptului penal material, cât și al celui instrumental. Responsabilitatea nu trebuie confundată cu răspunderea penală însăși, aceasta din urmă referindu-se la obligația făptuitorului de a suporta consecințele juridico-penale ale unei fapte penale determinate.
Răspunderea penală, pe de altă parte, putându-se naște numai pe suportul săvârșirii unei fapte cu vinovăție, deci, de către o altă persoană responsabilă, nu se rezumă la o simplă posibilitate de a răspunde, ci la o răspundere juridică precis conturată. Evident, responsabilitatea nu trebuie confundată cu culpabilitatea, care presupune starea persoanei care a comis o faptă concretă cu vinovăție, și nici cu imputabilitatea – care se referă la posibilitatea de a atribui persoanei săvârșirea unei fapte cu conștiința deplină și voința neconstrânsă (liberă).
Din punctul de vedere al acestor noțiuni – cu largă circulație în literatura occidentală și nu întotdeauna cu același înțeles – în timp ce culpabilitatea este elementul moral al infracțiunii, cu alte cuvinte, reflectă raportul dintre subiect și conduita sa, imputabilitatea este o stare, o calificare a subiectului însuși. Cu alte cuvinte, pentru a exista responsabilitatea penală (în sens de răspundere juridică penală) trebuie ca delincventul să fi comis o greșeală (culpabilitate) și ca această greșeală să-i poată fi imputată. Cât privește responsabilitatea juridică penală (în înțeles de răspundere penală juridică), aceasta este fondată pe greșeala comisă și, ca atare, ea nu va exista atunci când greșeala (”la faute”) nu-i este imputabilă din orice cauză autorului ei. Astfel, în caz de demență sau de constrângere nu este posibilă imputabilitatea. (Rusu, Marcel Ioan, 2006, p. 107)
Față de opiniile citate mai sus, se relevă înțelesul pe care doctrina franceză îl dă imputabilității, în sensul de calificare subiectivă a făptuitorului de a fi responsabil (în înțelesul aptitudinii naturale de a lucra cu vinovăție) și de a acționa în speța dată cu conștiință și voința liberă (neconstrânsă), corelând neimputabilitatea atât față de cauzele de demență, cât și de cele în care autorul a acționat sub imperiul constrângerii căreia nu i-a putut rezista. Din acest punct de vedere, noțiunea de neimputabilitate este mai largă decât aceea de neresponsabilitate penală și, invers, aceea de responsabilitate penală – mai restrânsă decât cea de imputabilitate.
În literatura clasică s-a discutat mult în legătură cu chestiunea de a se ști dacă starea de responsabilitate presupune și gradul necesar de exprimare liberă a conștiinței și voinței făptuitorului, necesar pentru a-i atrage și imputabilitatea vreunei fapte penale, cu alte cuvinte, dacă un subiect responsabil dispune și de libertatea de decizie și acțiune. Fără a implica, prin soluția dată, formula absolută a liberului arbitru și nici pe aceea a libertății de exprimare numai în măsura înțelegerii necesității (care concepe libertatea ca fiind capacitatea de a decide în cunoștință de cauză), putem afirma că științele penale moderne (Toader, Tudorel, 2007, p. 111) și inclusiv criminologia actuală acceptă, de regulă, punctul de vedere potrivit căruia, deși individul normal acționează întotdeauna sub impulsul unor factori exo- sau endogeni (în proporții, corelații și ecuații foarte variate), el deține capacitatea controlării și stăpânirii acestor factori prin declanșarea și întreținerea unor procese de autodeterminare a opțiunilor, deciziilor și acțiunilor în astfel de condiții încât alegere formulei de comportament ilicit se situează la nivelul unor manifestări reproțabile sub raport juridico-penal.
2.2. Sistemul sancționator (minorii mai mici de 14 ani și mai mari de 14, între 14 și 18 ani)
În sistemul legii noastre penale se consideră că, prin dezvoltarea sa biopsihică, persoana atinge parametrii necesari pentru a-și asuma în cunoștință de cauză și în mod liber consecințele încălcării unei norme de drept penal în jurul vârstei de 14 ani; limita de vârstă din Codul nostru penal, în art. 113, alin. 1, stabilește și debutul capacității juridice de drept penal. În privința determinării vârstei minime de la care începe capacitatea juridică de drept penal se observă unele deosebiri de la o legislație la alta. Astfel, în timp ce Codul penal român stabilește această limită la 14 ani, Codul penal ceh o stabilește la 15 ani, iar Codul penal polonez, la vârsta de 16 ani.
După cum se semnalează în literatura de specialitate, (Bulai, C., 2007, p. 135) tendința actuală în planul științei dreptului penal este aceea de a ridica cât mai sus limita de vârstă de la care se poate
considera că minorul, prin dezvoltarea sa psihomentală, a ajuns la un grad de înțelegere, stăpânire și experiență de viață care i-ar conferi o capacitate penală deplină. În acest sens, de pildă, în Franța – care prin Codul penal din 1810, prevedea pentru minori începutul capacității penale de la 13 ani. Prin Ordonanța din 2 februarie 1945 s-a constituit din minoritatea penală (13 – 18 ani) o cauză legală de responsabilitate penală, astfel încât, în cazul săvârșirii de către minori a unei fapte prevăzute de legea penală, împotriva acestora nu se mai pot aplica nici un fel de pedepse, ei beneficiind doar de posibilitatea de a fi supuși unor măsuri de protecție, asistență, supraveghere sau reformă. (Diaconu, Gheorghe, 2008, p. 284)
O soluție similară cu cea din legislația noastră, dar puțin diferită ca tranșă de vârstă, este oferită de Codul penal elvețian, potrivit căruia (art. 89) sunt considerate infracțiuni faptele comise de adolescenții de la 15 ani în sus, dar nu mai mult de 18 ani împliniți. În ce privește regimul vârstei la care debutează capacitatea juridică penală în țara noastră, potrivit dispozițiilor legale în vigoare, această limită începe, de principiu, la 14 ani împliniți. În acest sens, art. 113 Cod penal prevede în mod expres regula că: „Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu poate răspunde penal”, iar, în completarea sa, art. 30 Cod penal prevede că: Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinește condițiile legale pentru a răspunde penal”.
Potrivit art. 113, alin. 2, „minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ”. În sfârșit, potrivit art. 113, alin. 3 Cod penal: „minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal”. Față de conținutul acestor texte, rezultă că, în sistemul dreptului penal român în vigoare, capacitatea juridică penală începe, de principiu, la vârsta de 14 ani și continuă, într-o formă deplină, peste vârsta de 16 ani – aceasta fiind limita de vârstă de care specialiștii din domeniul psihologiei, sociologiei, moralei și al dreptului penal leagă un asemenea nivel de dezvoltare medie psiho-morală a personalității încât, de regulă, individul dispune nu numai de facultățile psihice necesare înțelegerii conținutului, semnificației și consecințelor faptelor sale, dar și de capacitatea de a le dirija în mod liber.
Pe de altă parte, (Iacobuță, Ioan Al., 2002, p. 198) atingându-se vârsta de 14 ani, se presupune că individul beneficiază și de aparatul de cunoștințe, deprinderi și valori psiho-morale și sociale necesar integrării sale firești și neconflictuale în viața socială, putându-și asuma în deplină cunoștință de cauză consecințele faptelor sale în raport cu exigențele legii penale. Cum însă nu toți adolescenții parcurg la fel și în același ritm dezvoltării lor psiho-morale, în unele cazuri, formarea personalității uneori conturându-se chiar peste pragul vârstei de 14 ani, dar, în genere, nu mai târziu de 16 ani, legiuitorul a instituit pentru acest interval un regim de capacitate penală având caracterul unei prezumții legale relative, în timp ce, pentru celălalt interval, de la 16 ani înainte, un regim de capacitate penală cu caracterul unei prezumții legale absolute.
Pe cale de consecință, (Alecu, Gheorghe, 2005, p. 192) deși minorul aflat între limitele de 14 și 16 ani este prezumat legal a dispune de capacitate penală, el poate răsturna această prezumție făcând dovada lipsei discernământului, în timp ce minorul mai mare de 16 ani nu are posibilitatea înlăturării prezumției legale de capacitate, aceasta având un caracter absolut („juris et de jure”). Cu toate acestea, dacă minorul mai mare de 16 ani va face dovada lipsei discernământului, această împrejurare, deși nu va afecta capacitatea sa penală, va putea elimina, după caz, fie responsabilitatea (în cazurile de iresponsabilitate vizate de art. 48 Cod penal), fie imputabilitatea (ca, de pildă, în cazul unei beții complete accidentale). În concluzie, potrivit legislației în vigoare, nu îndeplinesc condiția generală de vârstă minimă pentru a deveni subiecți ai infracțiunii minorii sub 14 ani.
2.3. Protecția copilului pentru infractori sub 14 ani
Vârsta răspunderii penale se caracterizează prin anumite etape pentru care minorul este supus unui regim sancționator diferit. Astfel, sunt două criterii de delimitare a vârstei de la care răspunde minorul, cel subiectiv și cel obiectiv. Primul criteriul presupune condiția, dacă minorul a acționat sau nu cu discernământ, săvârșind o anumită faptă periculoasă. Discernământul este definit în diverse state diferit. În Franța se consideră că există discernământ dacă o persoană nu suferă de boli psihice, iar în Ungaria minorul între 14-18 ani răspunde dacă nu este dement. (Ortansa Brezeanu, 2004, p. 81) Un alt aspect al răspunderii penale îl constituie regimul măsurilor educative și pedepselor; cert este că în toate statele măsurile educative au prioritate în raport cu pedepsele și cele din urmă se aplică numai în cazul când primele nu sunt eficiente.
În diferite state măsurile de educare a minorilor delincvenți sunt numite în mod diferit: măsuri de siguranță, măsuri disciplinare sau măsuri educative, care deși impun unele restricții au mai mult o funcție educativă. În Germania măsurile educative constau în impunerea unor reguli de conduită referitoare la reședință, formare, interdicția de a frecventa anumite locuri. În cazul când acestea sunt insuficiente se aplică măsuri disciplinare, avertismentul, impunerea de obligații (repararea prejudiciului, achitarea unei sume de bani unei organizații de interes general, închisoarea specială pentru minori pe perioada weekend-uri, pe 2-4 zile, sau 1-4 săptămâni.
Minoritatea echivalează cu o incapacitate psihică ce creează o prezumție absolută de nerăspundere penală până la împlinirea vârstei de 14 ani, prezumție al cărei temei stă în incapacitatea obiectivă și subiectivă a minorului în vârstă de până la 14 ani de a-și da seama de fapta săvârșită. (L. Barac, 1997, p. 88) Termenii de „minor” și „minoritate” nu sunt proprii dreptului penal, ci sunt împrumutați din legea civilă (Codul civil, art. 38 și urm.), aceasta fiind sediul materiei privind capacitatea persoanei și a răspunderii juridice în raport cu autoritatea. Se consideră că acest împrumut este oarecum justificat, deoarece răspunderea penală presupune, de asemenea, capacitatea persoanei de a înțelege caracterul antisocial al faptelor sale și de a-și stăpâni și dirija în mod conștient voința în realizarea actelor sale de conduită, capacitate pe care subiectul nu o dobândește din momentul nașterii, ci în mod treptat, în procesul de creștere și dezvoltare bio-psihică.
Ținând seama de aceste procese bio-psihice, legea penală face deosebirea între minorii fără răspundere penală și minorii care răspund penal. Raportate la starea bio-psihică a minorilor în general, mijloacele de constrângere juridico-penală, pedepsele în principal, apar ca fiind mai puțin potrivite pentru realizarea scopului legii în raport cu infractorii minori, aceste mijloace de constrângere tinzând la reeducarea infractorului major, în timp ce pentru infractorii minori ar fi necesară nu o reeducare, o refacere a educației anterioare, ci o educare inițială, cu mijloace adecvate. Așadar, un sistem diferențiat sub raportul regimului sancționator pentru minori ar fi mult mai adecvat. Astfel, pentru minorii neinfractori, adică aceia care au comis fapte prevăzute de legea penală fără discernământ (înainte de împlinirea vârstei de 14 ani) sau fără vinovăție, se aplică legea specială (Legea nr. 272/2004).
Conform acestei legi speciale, art. 84-88, minorul sub 14 ani chiar și infractor fiind, dar considerat nevinovat datorită minorității, are drepturi care țin să conduc la îndreptarea lui. Astfel, pe tot parcursul cercetării penale acesta vafi însoțit și asistat de către un psiholog sau un asistent social delegat de către DGASPC. Totodată pentru protecția copilului aflat în conflict cu legea este interzis să se dea publicității orice date referitoare la săvârșirea de fapte penale de către acesta inclusiv date privitoare la persoana sa. (Legea nr. 272/2004, art. 87)
Copilul care nu a împlinit 14 ani beneficiază de prezumția legală absolută referitoare la lipsa răspunderii din punct de vedere juridic. În acest context, neputând fi pusă față de acesta în mișcare acțiunea penală, apare ca inutilă (și, de altfel, nelegală), începerea urmăririi penale. Prin urmare nefiind creat cadrul procesual necesar administrării de probatorii, ascultarea copilului care nu a împlinit 14 ani nu are forță probantă decât în contextul în care ar fi și o altă persoană acuzată în aceeași cauză. Cu toate acestea, copilul va da declarații cu privire la fapta reținută în sarcina sa atât în fața procurorului (în cazul infracțiunilor care atrag competența proprie a procurorului, prev. de art. 209 C.pr.pen.) sau a organelor de cercetare penală (în cazul celorlate infracțiuni).
Faptul că nu răspunde penal și că nu îi va putea fi aplicată o pedeapsă sau o măsură disciplinară, nu absolvă organul de urmărire penală de obligativitatea respectării tuturor cerințelor referitoare la audierea minorilor, luând în considerare, în special vârsta copilului. În audierea copiilor puberi trebuie să se țină cont de dorința acestora de bravură, iar ascultarea acestora este de preferat să se facă, dacă este posibil, singur și pe neașteptate, ținându-se seama că o relatare detaliată poate să provină și din sugestiile care i le poate induce o persoană apropiată și de încredere. (Radu Moisescu, Lucian Mursa, 2005, pp. 91-94)
Categoria minorilor sub 14 ani, potrivit legii penale, aceștia nu intră în contact cu sistemul de justiție decât sporadic, deoarece nu răspund penal. Instituția care are atribuții în gestionarea unor astfel de cazuri este Direcția Generală de Protecție a Drepturilor Copilului. Până la apariția Legii 272/2004 privind unele măsuri de protecție a drepturilor copilului, problematica infracționalității în cazul infractorilor sub 14 ani era considerată un subiect tabu, din cauza lipsei de soluții cu care se confruntau poliția și parchetele.
Rata infracționalității, cu pondere pe infracțiuni patrimoniale, atinge un nivel îngrijorător în rândul acestei categorii de vârstă (în anumite zone ale orașelor, cu potențial infracțional mare, majorii recurg deseori la instigarea minorilor în a comite diverse fapte, deoarece aceștia nu răspund penal). Cu toate acestea, autoritățile nu au avut până acum un cadru legal sau o rețea comunitară de suport care să ofere soluții viabile la această problematică. (Giurgiu, Narcis, 2000, p. 243)
În practică, se recurge în cele mai multe cazuri la soluția internării minorilor sub 14 ani, care au comis o faptă penală, în centre de primire în regim de urgență, aflate sub autoritatea Direcției Generale de Potecție a Drepturilor Copilului, soluție la care se recurge în cazurile copiilor lipsiți de supraveghere sau părăsiți de părinți, precum și a copiilor a căror securitate și dezvoltare sunt puse în pericol de către părinți. Legea 272/2004 vine cu soluții specifice la problema infracționalității în rândul minorilor sub 14 ani, și nu numai, reglementând și multe alte aspecte legate de protecția drepturilor civile ale minorilor în general.
Supravegherea specializată ca măsură specială de protecție a copilului se dispune față de copilul care a săvârșit o faptă penală și care nu răspunde penal. Prin reglementările Legii nr. 272/2004 a fost înlăturat vidul legislativ în privința măsurilor de protecție destinate copilului care săvârșește fapte penale și nu răspunde penal, realizându-se în același timp alinierea normelor interne la cele internaționale în ceea ce privește principiile fundamentale care trebuie să guverneze protecția drepturilor copilului.
Supravegherea specializată constă în menținerea copilului în familia sa, sub condiția respectării de către acesta a unor obligații impuse de autoritatea competentă să instituie măsura: frecventarea cursurilor școlare; utilizarea unor servicii de îngrijire de zi; urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie; interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu anumite persoane. (Butoi, Ioana-Teodora, 2003, p. 112) Luarea măsurilor de protecție specială se dispune de către instanța judecătorească – în cazul în care nu se poate obține acordul părinților sau al altui reprezentant legal al copilului – sau de către Comisia pentru Protecția Copilului, în situația în care acest acord există, în ambele situații sesizarea urmând a fi făcută de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, care face propunerea. (Kalmthout, Anton M. Van, 2004, p. 103)
În cazul în care menținerea în familie nu este posibilă sau atunci când copilul nu își îndeplinește obligațiile stabilite prin măsura supravegherii specializate, Comisia ori, după caz instanța judecătorească, poate dispune plasamentul acestuia în familia extinsă ori în cea substitutivă, precum și îndeplinirea de către copil a obligațiilor prevăzute mai sus. (Pașca, M.D., 2005, p. 133) În situația în care fapta prevăzută de legea penală, săvârșită de copilul care nu răspunde penal, prezintă un grad ridicat de pericol social, precum și în cazul în care copilul pentru care s-au stabilit măsurile de mai sus săvârșește în continuare fapte penale, Comisia sau după caz instanța judecătorească dispune, pe perioadă determinată, plasamentul copilului într-un serviciu de tip rezidențial specializat.
Supravegherea în comunitate apare în cadrul acestui act legislativ ca o măsură de protecție, sub forma supravegherii specializate, reglementate de art. 67. Potrivit acestui articol, măsura de supraveghere specializată se dispune față de copilul care a săvârșit o faptă penală și care nu răspunde penal. Instituțiile care pot dispune o astfel de măsură sunt Direcția de Asistență Socială și Protecție a Copilului, în cazul în care există acordul reprezentanților legali ai minorului, și instanța, în lipsa acestui acord.
Supravegherea, în acest caz, este încredințată familiei, sub condiția ca minorul să respecte anumite obligații, prevăzute la art. 81: frecventarea cursurilor școlare, utilizarea unor servicii de îngrijire de zi, urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie, interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu anumite persoane. Este vorba de o gamă de opțiuni aflate la dispoziția judecătorului care va dispune în funcție de caracteristicile fiecărui caz în parte. Dacă minorul căruia i s-a aplicat măsura supravegherii specializate, nu respectă obligațiile impuse, Direcția de Asistență Socială și Protecție a Drepturilor Copilului poate dispune o altă măsură de protecție, cea a plasamentului în familia extinsă sau substitutivă.
Legea oferă soluții și pentru minorii sub 14 ani care comit fapte penale cu un grad ridicat de pericol social, sau care dovedesc perseverență în activitatea infracțională, situație reglementată la art. 82. În acest caz, Direcția de Asistență Socială și Protecție a Drepturilor Copilului, sau, după caz, instanța pot dispune aplicarea măsurii plasamentului într-un serviciu de tip rezidențial specializat.
Apariția legii 272/2004 a însemnat doar un punct de plecare pentru crearea unui sistem funcțional în care instituțiile și autoritățile nominalizate în cadrul legii să poată colabora în mod eficient. (Rusu, Marcel Ioan, 2006, p. 171) În vederea implementării legii și a familiarizării comunităților locale cu un nou mod de lucru, Ministerul Justiției român și Ministerul Justiției francez au inițiat, în anul 2004, proiectul „Sprijinul pentru îmbunătățirea justiției pentru minori”. Punctul de pornire pentru acest proiect a fost o dispoziție din cadrul Legii 304/2004 privind organizarea judecătorească, prin care se stabilea înființarea de tribunale pentru minori și familie, care să ofere un nou model de justiție (fără o separare netă între civil și penal), dispoziție modificată în iunie 2005.
Scopul proiectului a fost o abordare unitară a minorului din punct de vedere civil și penal, pe baza conceptului copilul-infractor care este, de fapt, victimă a societății. Se urmărește o abordare integralistă a nevoilor minorului și derularea unei intervenții coerente, cu implicarea tuturor instituțiiilor care pot oferi servicii în vederea reintegrării sociale a minorului. Până în prezent, aceste obiective au fost doar parțial atinse, implementarea noii legislații confruntându-se cu reale dificultăți la nivelul comunităților locale, în parte din cauza interpretărilor contradictorii care s-au dat diferitelor dispoziții ale legii, dar și din cauza colaborării defectuoase între instituțiile implicate. Un alt aspect se referă la resursele comunitare deficiente. Un exemplu în acest sens este problema centrelor de tip rezidențial sau a serviciilor de îngrijire de zi, care suprasolicită infrastructura existentă în cadrul Direcției de Asistență Socială și Protecție a Drepturilor Copilului.
Este important totuși de apreciat apariția în sine a acestei legi, care acoperă o problematică dificilă, aflată în atenția organismelor guvernamentale și non-guvernamentale de protecție a drepturilor omului, oferind un cadru atât de necesar restructurării practicii din domeniul protecției drepturilor copilului.
Analizarea soluțiilor legislative prevăzute de-a lungul timpului de legiuitor în România scoate în evidență, pe de o parte, sincronizarea sau decalajul față de politicile folosite la nivel european și mondial în acest domeniu, iar pe de altă parte permite analizarea și identificarea prevederilor celor mai adecvate la particularitățile spațiului și societății românești. În evaluarea reacției societății față de delincvența juvenilă un loc important ocupă analiza cadrului normative. Creată pentru a răspunde schimbărilor intervenite în dinamica și formele de manifestare a delincvenței juvenile, noua legislație reprezintă o nouă viziune de justiție pentru minori și o tendință de aliniere la practicile care au înregistrat efecte pozitive în alte state, dat fiind faptul multe dintre problemele cu care se confruntă astăzi societatea românească au fost experimentate și de alte țări, iar soluțiile implementate sunt transpuse în spațiul românesc și pot constitui o soluție la probleme actuale. În ultimă instanță, scopul sistemului de justiție este de a diminua numărul copiilor care încalcă legea penală.
La nivelul societății civile, se observă o preocupare mai accentuată față de situația copilului, în general, și față de copilul care a comis infracțiuni, în special, ca și o mai bună implicare a organizațiilor nonguvernamentale în acest domeniu, atât prin conștientizarea și sensibilizarea publicului față de problemă, prin informarea copiilor cu privire la drepturile de care dispun și la consecințele conduitei infracționale, dar și, mai puțin frecvent, prin implicarea acestora în gestionarea actului de justiție pentru minori. Totuși, în România, în momentul de față, sistemul privat se află încă în dezvoltare, iar din acest motiv numărul ONG-urilor care oferă servicii copilului este destul de redus, mai ales dacă este analizat în raport cu nevoile existente.
Este adevărat că nu numai numărul acestora a crescut, dar și serviciile oferite au început să se diversifice (extinzându-se de la servicii de educație și conștientizare, la cele de consiliere și suport psihologic, și până la crearea unor centre specializate care oferă servicii integrate copiilor), însă există încă o lipsă acută a serviciilor adresate copilului în dificultate. Această lipsă a serviciilor și programelor de resocializare adresate copilului se
manifestă și pe parcursul executării sancțiunii.
2.4. Sancțiunile aplicabile minorului (din NoulqCodqPenal)
Modificărileqlegislativeqcareqauqintratqînqvigoareqla data de 1 februarie 2014 au schimbat radicalqsancțiunileqaplicabileqfaptelor comise în timpul minorității. Astfel, potrivit art.114 din Codulqpenal,qminorilorqnuqliqseqmai pot aplica pedepse, ci doar măsuri educative privative sau neprivativeqdeqlibertate.qÎnqacelașiqcontext, art. 21 alin.1 din Legea nr. 187/2012 aqstabilit că pedeapsa închisorii executabilă, aplicată în baza Codului penal din 1969 pentruqinfracțiuniqcomiseqînqtimpulqminorității,qse înlocuiește cu măsura educativă a internării într‐un centru de detențieqpeqoqperioadăqegală cu durata pedepsei închisorii. (Stănișor, E., 2009, p. 148)
Astfel, se constată că,qnouaqreglementare și legea de punere în aplicare a acesteia a statuat cu privire laqfapteleqsăvârșiteqdeqminoriqsub imperiul Codului penal anterior și judecate ulteriorqmodificărilorqlegislativeqdin 1 februarie 2014, precum și referitor la condamnările suferite de aceștia anteriorqdateiqmenționateqșiqcare se execută sau produc efecte juridicequlteriorqacesteiqdateq(înqaceastă categorie intrând și condamnările la pedeapsa închisorii a cărorqexecutare a fost suspendată condiționat sau sub supraveghere, în cazul în care termenul deqîncercareqnuqs‐aqîmplinitqanterior datei de 1 februarie 2014. (Iliе Рɑѕϲu, Реtrе Βunеϲi, 2011, p. 211)
De asemenea, înqprivințaqpedepselorqaqcărorqexecutare a fost suspendată, se remarcă faptul că art. 22 alin.1 dinqLegeaqnr.187/2012qprevede că această măsură aplicată în baza Codului penal din 1969qpentruqinfracțiuniqcomiseqînqtimpul minorității se menține și după intrarea în vigoare a Codului penal.qAlineateleq2q‐q4qaleqtextuluiqde lege menționat stabilesc cazurile și condițiileqrevocăriiqsuspendăriiqexecutăriiqdispuse pentru infracțiuni comise de minori, precumqșiqtratamentulqsancționatorqincident în caz de revocare.
Astfel, înqconformitateqcuqart.q22qalin.4 lit.b, dacă în termenul de încercare al suspendării executăriiquneiqpedepseqpentru infracțiuni comise în timpul minorității condamnatul a săvârșit din nouqoqinfracțiune,qinstanțaqrevocă suspendarea și înlocuiește pedeapsa potrivit alin.2 sau 3qdupăqcareqdacăqnouaqinfracțiune a fost comisă după majorat, se aplică o sancțiuneqrezultantăqstabilităqpotrivitqart.129 alin.2 din Codul penal.
Art.q129qalin.2 lit.b, la careqfaceqreferireqtextul enunțat mai sus și care este incident în raport de situațiaqjuridicăqexaminată,qstatueazăqcă,qîn cazul săvârșirii a două infracțiuni, dintre care una în timpul minorității și unaqdupăqmajorat,qpentruqinfracțiunea comisă în timpul minorității se iaqoqmăsurăqeducativă,qiarqpentruqinfracțiunea săvârșită după majorat se stabilește o pedeapsă,qdupăqcareqdacăqmăsuraqeducativă este privativă de libertate, iar pedeapsaqesteqînchisoarea,qseqaplică pedeapsa închisorii, care se majorează cu o durată egală cu cel puținqoqpătrimeqdinqdurataqmăsurii educative și din restul rămas neexecutat din aceasta la dataqsăvârșiriiqinfracțiuniiqcomiseqdupă majorat.
În cazul infracțiunilor săvârșite înqtimpulqminoritățiiqpentruqcare s‐a dispus revocarea suspendării executăriiqpedepsei,qart.22qalin.4qlit.b din Legea nr.187/2012 instituie un tratamentqsancționatorqdistinctqcareqderogăqdeqla cel aplicabil majorilor, determinat de modificările aduse prin NoulqCodqpenalqregimului sancționator aplicabil faptelorqsăvârșiteqdeqminori. (Mihail Udroiu, Victor Constantinescu, 2014, pp. 187-188)
Justiția pentru minori urmărește două obiective importante: asigurarea bunăstării minorului și respectarea „principiului de proporționalitate”. Acest principiu binecunoscut folosește la moderarea sancțiunilor punitive, în general raportându-se la gravitatea delictului. Pentru delincvenții juvenili, trebuie ținut cont nu numai de această gravitate, ci și de circumstanțe și de caracteristicile personale.
Măsurile educative sunt sancțiuni speciale pentru minori, aplicate cu scopul de a îndrepta conduita acestora, prin educare și reeducare. Potrivit legislației române (art. 115 din N.C.P.), acestea pot fiqneprivatveqdeqlibertate sau privative de libertate. În prima categorie intră: stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână, asistarea zilnică. În cea de a doua categorie avem: internareaqîntr-unqcentru educativ șiqinternareaqîntr-unqcentru de detenție.
Măsuraqeducativăqaqstagiuluiqde formare civică constă în obligația minorului de a participa la un program cu o durată deqcelqmultq4qluni, pentru a‐l ajuta să înțeleagă consecințele legale șiqsocialeqlaqcareqse expune în cazul săvârșirii de infracțiuni și pentru a‐l responsabilizaqcuqprivireqla comportamentul său viitor. (Noul Cod Penal, art. 117, al. 1) Organizarea, asigurarea participării și supravegherea minorului, pe durata cursului de formare civică, se fac sub coordonarea serviciului de probațiune, fără a afecta programul școlar sau profesional al minorului. (Noul Cod Penal, art. 117, al. 2)
Măsura educativăqaqsupravegheriiqconstă în controlarea și îndrumarea minorului în cadrul programuluiqsăuqzilnic,qpeqoqduratăqcuprinsăqîntre două și 6 luni, sub coordonarea serviciului deqprobațiune,qpentruqaqasigura participarea la cursuri școlare sau de formare profesionalăqșiqprevenireaqdesfășurăriiqunor activități sau intrarea în legătură cu anumite persoaneqcareqarqputeaqafectaqprocesul de îndreptare a acestuia. (Noul Cod Penal, art. 118)
Măsura educativăqaqconsemnăriiqlaqsfârșit de săptămână constă în obligația minorului de a nu părăsi locuințaqînqzileleqdeqsâmbătăqșiqduminică, pe o durată cuprinsă între 4qșiq12qsăptămâni,qafarăqdeqcazul în care, în această perioadă, are obligația de a participa la anumiteqprogrameqoriqdeqaqdesfășura anumite activități impuse de instanță. Supravegherea seqfaceqsubqcoordonareaqserviciului de probațiune. (Noul Cod Penal, art. 119)
Măsura educativăqaqasistăriiqzilniceqconstăqînqobligațiaqminorului de a respecta un program stabilitqdeqserviciulqdeqprobațiune,qcareqconțineqorarulqși condițiile de desfășurare a activităților, precumqșiqinterdicțiileqimpuseqminorului. Măsura educativă a asistării zilnice se iaqpeqoqduratăqcuprinsă între 3 și 6 luni, iar supravegherea se face sub coordonarea serviciuluiqdeqprobațiune. (Noul Cod Penal, art. 120)
2.5. Gestionarea sancțiunilor comunitare în sistemul de probațiune
Probațiunea,qcaqinstituție,qactivitateqșiqsistem de administrare a sancțiunilor comunitare, esteqrezultatulqmodificărilorqcareqauqavut loc de-a lungul timpului în filosofia penală. Probațiuneaqîșiqgăseșteqoriginileqînqsistemul de drept anglo-saxon, la începutul anilor 1800, având laqbazăqoqserieqde practici și tradiții comunitare întâlnite sub forma angajamentuluiqșiqîncredințăriiqpeqgaranție (Balahur, Doina, 2012), p. 12) Angajamentul constaqîn lăsarea în libertate a infractorilor pe bazaquneiqpromisiuni prin care se obligau să se comporte corect și să nu mai comită noi fapteqantisociale.qÎnqcadrulqacestuiqsistem nu era prevăzută nici un fel de supraveghere. Încredințarea peqgaranție implicaqexistența unei terțe părți care își asuma responsabilitatea supravegherii comportamentului infractorului în comunitate, în mod voluntar.
În ceea ceqpriveșteqevoluțiaqprobațiunii,qreglementărileqinternaționale sunt cele care de cele maiqmulteqoriqaducqelementeleqde noutate în practica penală a unei țări. Sancțiunile și măsurileqcomunitareqauqfostqpentruqprima oară reglementate în cadrul instrumentelor universaleqdeqprotecțieqaqdrepturilorqomuluiqîn anul 1990, prin adoptarea de către AdunareaqGeneralăqaqNațiunilorqUniteqaqRegulilor și standardelor minime pentru măsuri neprivativeqdeqlibertateq(Regulileqdeqla Tokyo). Această reglementare internațională pune la dispozițiaqautoritățilorqnaționalequrmătoareleqmăsuriqdin care pot alege: sancționare verbală cum ar fi:qadmonestare,qmustrare, avertisment;qrenunțare condiționată la învinuire; sancțiuni economice șiqamenzi;qconfiscare sau decizie de expropriere; restituire; suspendare sau amânare a pronunțăriiqhotărârii; probațiune sauqsupraveghere judiciară; muncă în folosul comunității; arestqlaqdomiciliu; oriceqalt tratament non-instituțional; combinarea măsurilor anterioare.
La nivelqeuropean, sancțiunile și măsurile comunitare își găsesc expresia normativ-juridică înqrecomandărileqadoptateqdeqConsiliuluiqEuropei,qRegulileqEuropene cu privire la sancțiunile șiqmăsurileqcomunitare.qRegulileqEuropeneqdauqpentru prima dată o definiție a termenului deqsancțiuniqșiqmăsuriqcomunitare, delimitând astfel granițele până la care legiuitorul poate mergeqînqaplicareaqacestora.q(Balahur, Doina, 2012, p. 22) Printre caracteristicileq/regulile de bază ale sancțiunilorqșiqmăsurilorqcomunitareqenunțateqde Regulile Europene se numără: precizarea clară a durata acestora; proporționalitatea naturiiqși duratei acestora cu gravitatea delictului și luarea în calculqaqparticularităților fiecăruiqcaz; conformarea naturii și modului de executare al acestora cuqtoateqdrepturile omuluiqgarantate pe planqinternațional; neaccentuareaqcaracterulqlorqdureros.
Anexa RegulilorqEuropeneqaratăqcăqsancțiunileqșiqmăsurileqcomunitare se referă la acele sancțiuniqșiqmăsuriq„careqîlqmenținqpeqinfractorqîn comunitate și implică o oarecare îngrădire a libertățiiqsaleqprinqimpunereaqdeqcondițiiqși / sau obligații, acestea fiind puse în executare de organeqdesemnateqînqacestqscopqprin lege. Termenul desemnează orice sancțiune impusăqdeqoqinstanțăqsauqdequnqjudecătorqși orice măsură luată înainte de sau în locul unei hotărâri privindqoqsancțiune,qprecumqșiqmodalitățile de executare a unei pedepse cu închisoareaqînqafaraqunuiqpenitenciar”. (Balahur, Doina, 2012, pp. 24-25)
2.6. Evaluarea psihosocială în probațiune
Evaluarea esteqoqparteqesențială,qceqacționeazăqca o etapă pregătitoare, stabilind o bază fermă pe care se vor clădi celelalte etape ale activității de probațiune. Ea precede orice demers de intervenție psihosocială și trebuie reținut că este un proces ciclic, desfașurându-se pe toată perioada lucrului cu beneficiarul, indiferentqdeqformaqpe care o va lua intervenția, respectiv, este necesară o permanentă reevaluare a beneficiarilor, în funcție de schimbarea circumstanțelor. În literatura de specialitate întâlnim trei tipuri de evaluare utilizate în activitatea de probațiune: inițială, continuă și finală.
Evaluarea reprezintă un proces continuu și dinamic ce presupune culegerea și analiza informațiilor pentru a identifica nivelul și tipul riscului prezentat de o persoană, nevoile criminogene ale acesteia, capacitatea și nivelul motivației pentru schimbare. Procesul de evaluare începe odată cu întocmirea referatului de evaluare solicitat și este adăugat și revizuit permanent pe parcursul intervenției, reprezentând începutul angajării beneficiarului în procesul de schimbare a atitudinii și comportamentului.
Pe baza evaluării ulterior se va realiza planul de control al riscului, se va stabili intensitatea supravegherii, obiectivele și tipul programelor de intervenție. Riscul este înțeles predominant în termenii efectelor sale potențial negative, de obicei exprimat în termeni de pierdere sau pericol. Evaluarea riscului este înțeleasă ca probabilitate calculată de apariție a unui eveniment/incident/comportament negativ. (Sandu, Maria, 2004, p. 77) Aceasta implică, pe de o parte, estimarea frecvenței de apariție a unui eveniment viitor și, pe de altă parte, a probabilității impactului acestui eveniment, asupra cui/ ce și cu ce consecințe.
Ținând seama de faptul că evaluarea riscului se referă la eventuale acțiuni, comportamente, evenimente viitoare, să nu uităm că estimarea lui este caracterizată de posibilitate, incertitudine și impredictibilitate. Contribuția pe care personalul din probațiune o are în procesul de probațiune este de a face lumină în aspectele nevăzute ale vieții persoanei și asupra factorilor care le influențează comportamentul. (Kalmthout, Anton M. Van, 2004, p. 109) Rolul consilierului de probațiune este de a face sugestii instanței, sugestii care ar putea reduce posibilii factori de risc și ar promova un mod de viață pozitiv pentru persoane.
Persoana înqprivințaqcăreiaqs-aqîntocmitqreferatul de evaluare resimte în cea mai mare măsură impactulqacestuiqreferat,qîntr-oqmanierăqpozitivă sau negativă, în funcție de proporția mai multor elemente.qÎnqprimulqrând,qpentru această persoană relația profesională cu consilierul deqprobațiune,qipostazaqdeqaqfiqevaluat, poate fi o experiență diferită de cele anterioare ale persoanei, oferindu-i-se prilejulqdeqaqdiscutaqdespre sine, de a încerca să înțeleagă și să-și expliceqpropriulqcomportament.qDinqacest motiv, interviul cu consilierul de probațiune poateqconstituiqprimulqpas către trecerea la un stadiu motivațional superior cu privire la schimbareaqcomportamentuluiqinfracțional.
Înqcazulqîn care consilierul de probațiune reușește stabilirea unei relații profesionale cuqpersoanaqpentruqcareqs-a solicitat întocmirea referatului de evaluare, conform criteriilorqcareqauqfostqdejaqmenționate, în care acesta se simte valorizat și înțelege corect scopul acelui demers,qsuntqșanseqmariqcaqacestqimpact și întregul proces de evaluare să fie unul pozitiv. Înqcazulqînqcareqpersoanaqnu a înțeles corect scopul referatului și rolul consilierului, dezvoltândqașteptăriqnerealisteq(deqexemplu, așteptarea de a i se întocmi un referat favorabil), acestaqarqputeaqpercepeqexperiența ca fiind negativă. (Poledna, Sorina, 2001, p. 58)
Prevenirea delincvenței juvenile este o parte importantă în prevenirea criminalității în societate. Prin implicarea în sistemul legislativ, adoptarea unor activități sociale folositoare, a unei orientări umaniste spre societate și nu egoistă, persoanele tinere pot dezvolta o atitudine necriminogenă.Trebuie menționat faptul că în calitate de consilieri de probațiune lucrează foarte puțini psihologi, ceea ce în practică are consecințe evidente asupra subiecților probațiunii. În aceste circumstanțe factorul consilierii psihologice este determinant pentru reintegrarea socială drept premisă esențială în dezvoltarea personalității persoanei care anterior a fost în conflict cu legea. De asemenea consider consilierea psihologică drept un factor preventiv în profilaxia infracțiunilor.
2.7. Asistențăqșiqconsiliere
Activitateaqdeqasistențăqșiqconsiliere urmărește: (Sandu, Maria, 2004, p. 83)
• schimbarea comportamentului infracțional prin conștientizarea de către beneficiar aqfapteiqsăvârșite,qaqconsecințelor acesteia și asumarea responsabilității pentru fapta comisă;
• motivarea beneficiarului în dezvoltarea responsabilității și autodisciplinei, elaborarea șiqderulareaqunorqprogrameqeficiente de asistență și consiliere, în funcție de nevoile identificate ale beneficiarului;
• sprijinirea beneficiarului înqvedereaqsatisfaceriiqunorqnevoiqspeciale referitoare la educație, pregatirea profesională, locul de muncă, locuință, grupul de prieteni etc.
Asistarea este un demers specializat de acordare a ajutorului de către o persoană specializată unei alte persoane aflate în imposibilitatea momentană sau permanentă de a-și rezolva problemele, prin facilitarea accesului la resursele comunității. (Sandu, Maria, 2004, p. 85)
Consilierea este o metodă care facilitează cunoașterea, dezvoltarea, acceptarea emoțională, maturizarea și mobilizarea optimă a resurselor personale în vederea formulării și rezolvării unor probleme specifice și luării unor decizii prin utilizarea optimă a relației interpersonale consilier-beneficiar. Consilierea este o acțiune desfășurată individual sau cu mai multe persoane, orientată spre dezvoltare personală, sprijin în situațiile de criză, ajutor psihoterapeutic, rezolvarea problemelor. Referitor la locul consilierii, se susține importanța desfășurării acestei acțiuni în cabinetul consilierului, dar se acceptă din ce în ce mai mult faptul că o consiliere eficientă poate avea loc și în alte spații, deoarece consilierul nu se află întotdeauna în situația de a-și alege spațiul optim de lucru. (Dublea Aurel, s.a., 2005, p. 90)
Consilierea se realizează în mai multe etape: (Poledna, Sorina, 2001, p. 64)
Etapa I-a – conștientizarea problemei. În această etapă beneficiarul trebuie să-și spună: ,,Am o problemă, trebuie să fac cevaqînqlegăturăqcu situația mea”. Dacă oamenii care au probleme refuză să le recunoască, nu vor fi motivați pentru a face eforturi de a se schimba. Pentru persoaneleqcareqneagăqexistențaqproblemei,qschimbări constructive nu pot să apară. Consilierul trebuie să găsească o cale să convingă beneficiarul că problema există.
Etapa a II-a – relația cu consilierul. Pentru ca să avem o consiliere eficientă, beneficiarul trebuie să ajungă la punctul în care gândirea lui va funcționa astfel: ,,Cred că, consilierul mă va ajuta”. Există câteva recomandări pentru crearea unei relații constructive: (Butoi, Ioana-Teodora, 2003, p. 112)
• consilierul trebuie să stabilească o atmosferă confortabilă, neamenințătoare, în care beneficiarul să se simtă în siguranță pentru a-și comunica în totalitate problemele, simțindu-se acceptat ca persoană;
• în contactele inițiale cu beneficiarul, consilierul trebuie să se prezinte ca o persoană înțelegătoare, care poate să ajute pe cei ce au nevoie de ajutor și căreia îi pasă de sentimentele beneficiarului;
• consilierul trebuie să fie calm, serios atunci când beneficiarul își dezvăluie problemele;
• consilierul trebuie să dea dovadă de respect pentru valorile beneficiarului și să nu încerce să-și impună propriile principii și valori;
• valorile care funcționează pentru consilier pot să nu fie potrivite pentru o altă persoană într-o altă situație;
• comportamentul consilierului cu beneficiarul trebuie să fie de la egal la egal;
• consilierul va folosi cuvinte pe care beneficiarul le înțelege și care nu-l ofensează;
• consilierul vă păstra confidențialitatea celor relatate de beneficiar.
Etapa a III-a – motivația. Beneficiarii trebuie aduși în situația de a-și spune: ,,Cred că pot să-mi imbunătățesc situația, doresc să fiu mai bun”. Dacă un beneficiar nu este motivat să se schimbe, schimbarea nu poate avea loc. Consilierul trebuie să încerce să-i motiveze pe oamenii apatici sau descurajați. De aceea, consilierul: (Poledna, Sorina, 2004, p. 18)
• are o acceptare completă pentru persoanele descurajate și transmite mesajul: ,,Te accept exact așa cum ești, fără să pun condiții” (totuși nu trebuie acceptat comportamentul deviant);
• are oqatitudineqdeqneblamare,qastfelqcă persoana descurajată nu mai simte nevoia să mintă, să pretindă, să poarte mască;
• transmite empatie: el își dă seama și poate până la un punct să simtă ceea ce simte persoana descurajată;
• transmite persoanei descurajate că este interesat de progresele ei și transmite mesajul că beneficiarul este o persoană importantă, demnă de tot interesul;
• transmite persoanei descurajate că are încredere în capacitatea acesteia de a progresa;
• transmite un entuziasm sincer în legătură cu ideile, interesele și acțiunile persoanei descurajate;
• are capacitateaqdeqaqfiqunqascultătorqcare nu judecă, astfel încât gândurile și sentimentele persoanei descurajate să poată fi exprimate liber, fără teamă de cenzură;
• trebuie să observe (mai ales la începutul legăturii) oriceqmicqprogresq(de exemplu, dacăqpersoanaqpoartăqceva nou: ,,E nou, nu-i așa? Iți stă foarte bine”);
• trebuie să motiveze persoana descurajată. Oameniiqdescurajațiqau,qde obicei, o lungă listă de eșecuri.qAstfel,qaceasta cere ca specialistul să aibă timpul necesar să asculte și să înțeleagă beneficiarul cât mai mult posibil;
• trebuie să aibă o încredere sinceră în capacitatea persoanei descurajate de a găsi un scop în viață;
• trebuie să întărească eforturileqfăcuteqdeqpersoana descurajată. Lucrul cel mai important este că cineva încearcă, nu neapărat că și reușește. Dacă persoana face eforturi pentru a progresa, există speranțe;
• trebuie să ajute persoana descurajată să vadă falsitatea și consecințele negative ale afirmațiilor de autoînvinuire (de exemplu: ,,Nu sunt bun de nimic”); fiecare persoană are talente și deficiențe;
• trebuie să recunoască faptul că tot ceea ce se poate face este să depui toate eforturile ca să încerci să motivezi o persoană descurajată, succesul nefiind garantat;
• trebuie să știe să observe unicitatea și forța persoanei. Aceasta se comunică persoanei descurajate pentru ca ea să înceapă să realizeze că este unică și valoroasă;
• trebuie să fie conștient de consecințele negative ale dependenței. Într-o relație când o persoană descurajată începe să-și asume riscuri și să facă schimbări constructive, trebuie să aibă încredere în forțele proprii,qsă-șiqiaqdeciziileqsingur.
EtapaqaqIV-aq–qconceptualizareaqproblemei. Pentru ca o consiliere să fie eficientă, beneficiarul trebuie să recunoască: ,,Problema mea nu este neobișnuită, dar are componente specifice”. Pentru a ajuta beneficiarii să-și conceptualizeze problema, consilierul trebuie să exploreze în totalitate problemele împreună cu beneficiarul. (Sandu, Maria, 2004, p. 96)
Etapa aqV-aq–qexplorareaqstrategiilorqde rezolvare. După (sau uneori în același timp) ce o problemă este analizată în profunzime, următorul pas este considerarea soluțiilor alternative. Rolul consilierului este, în general, să indice alternativele posibile și apoi să exploreze cu beneficiarul avantajele, dezavantajele și consecințele. Fiecare beneficiar este unic și la fel sunt și problemele lui. (Neamțu, G., Stan, D., 2005, p. 48) Ceea ce funcționează pentru un beneficiar, poate fi total nepotrivit pentru altul. Beneficiarul trebuie ajutat să conștientizeze că există mai multe căi de rezolvare.
EtapaqaqVI-aq–qselecțiaqstrategiei.qDupă ce consilierul și beneficiarul au discutat efectele și consecințele strategiilor posibile, este esențial ca beneficiarul să tragă concluzia: ,,Cred că această cale mă va ajuta și doresc să incerc”. Dacă un beneficiar este indecis sau refuză să facă o alegere cinstită a unei căi de acțiune, schimbarea constructivă nu se va produce. De exemplu, dacă un beneficiar îți spune: ,,Știu că am probleme cu băutura, dar nu doresc să iau vreo măsură ca să mă opresc”, probabil că procesul de consiliere nu va avea succes. De obicei, beneficiarul are dreptul la autodeterminare, adică să aleagă un curs al acțiunii între mai multe alternative. (Neamțu, G., Stan, D., 2005, p. 50) Rolul consilierului este să ajute beneficiarul să fie mai clar și să înțeleagă posibilele (probabilele) consecințe ale fiecărei alternative, dar, în general, nu dă sfaturi și nu alege alternativa pentru beneficiar.
Etapa a VII-a – implementarea strategiei (aplicarea, punerea în practică). Consilierea va avea succes numai dacă un beneficiar își urmează hotărârea de a încerca o soluție și conchide: ,,Această metodă incepe să mă ajute”. Dacă un beneficiar își alege calea, dar își spune: ,,Eu nu cred că metoda asta mă va ajuta”, consilierea nu are efect. Dacă se întâmplă aceasta, cauzele trebuie investigate și probabil trebuie încercată altă soluție. Iată câteva recomandări în aplicarea unei strategii:
• consilierul trebuie să încerce să realizeze ,,contacte” realiste, explicite cu beneficiarul. Când beneficiarul își selectează o alternativă, el trebuie să înțeleagă clar care vor fi scopurile, ce sarcini trebuie îndeplinite, cum și cine le va realiza. De obicei, este preferabil să se scrie un ,,contract” pentru a putea să-l consulte permanent cu o limită de timp stabilită pentru fiecare sarcină; (Dublea Aurel, s.a., 2005, p. 102)
• consilierea este făcută cu beneficiarul și nu pentru beneficiar. Beneficiarul trebuie să aibă răspunderea realizării celor mai multe sarcini pentru îmbunătățirea propriei situații. O regulă bună de urmat este aceea că beneficiarul trebuie să-și asume răspunderea pentru acele sarcini pentru care are capacitatea să le ducă la îndeplinire, în timp ce consilierul le va realiza pe acelea care depășesc puterile beneficiarului. Să faci lucruri pentru beneficiar, este similarqcuqa-iqda sfaturi, ceea ce comportă riscul de a crea dependență. De asemenea, îndeplinirea cu succes a sarcinilor de către beneficiar duce la dezvoltare personală și îl pregătește pentru a-și asuma alte responsabilități;
• pentru unele sarcini pentru care beneficiarului îi lipsește încrederea sau experiența este bine mai întâi să se ,,asume roluri” (jocul de roluri dă siguranță).
EtapaqaqVIII-aq–qevaluarea.qDacăqschimbarea constructivă este aptă pentru a fi de lungă durată sau permanentă, beneficiarul trebuie să tragăqconcluzia:q,,Deșiqcaleaqaceasta mi-a luatqmultqtimpqși efort, a meritat!”. Pe de altă parte, dacă concluzia este: ,,Această cale mi-a ajutat puțin, nu merită să mă sacrific!”, atunci consilierea nu este eficientă și trebuie schimbat cursul acțiunii aplicate. Consilierul trebuie să transfere cazul sau măcar să discute cu un alt consilier (psiholog) în oricare din situațiile următoare:
• dacă simte că nu este capabil de empatie față de respectivul beneficiar;
• dacă crede că beneficiarul alege o alternativă greșită;
• dacă simte că problema este de așa natură încât nu este în stare să ajute beneficiarul:
• dacă o relație funcțională nu se poate stabili.
Capitolul III. Studiu de caz.
Infractori minori (furt calificat) supravegheați de către DGASPC și Serviciul de Probațiune
Eșecul școlar și inadaptarea școlară influențează sensibil cariera viitorului delincvent, întrucât determină o slabă integrare și socializare a acestuia. Datele cu privire la ruta și cariera școlară și profesională a tinerilor delincvenți relevă că întrun număr ridicat de cazuri, abandonul școlar, fuga de la școală, respingerea sau contestarea normelor de muncă și viață școlară nu s-au datorat atât unor incapacități organice, psihice sau intelectuale constatate la unii minori delincvenți, cât mai ales deficitului de socializare din familie și unor disfuncții intervenite în activitatea de educare și socializare a școlii.
Majoritatea programelor de educație transmise tinerilor de către această instanță dar și altele (ca de exemplu mass-media) erau caracterizate în perioada regimului comunist (înainte de 1989) de un pronunțat formalism, rezumându-se la acțiuni de cunoaștere a legilor, prelegeri și mese rotunde cu un ostentativ și declarat mesaj moralizator. În majoritatea cazurilor de conflict școlar, cadrele didactice recurgeau la exmatriculări sau transferări în clase recunoscute ca avînd o reputație nu tocmai bună.
Cercetările efectuate confirmă faptul că există o corelație între conduita delincventă și nivelul pregătirii școlare, în sensul că delincvenții minori au de regulă un nivel scăzut de pregătire școlară. Astfel, V. Dragomirescu (Dragomirescu, 1976, p. 252), în urma analizei lotului de 210 delincvenți minori expertizați medico-legal, a evidențiat următoarea situație privind nivelul de pregătire școlară:
• 60% dintre ei au repetat cel puțin un an școlar, iar majoritatea a frecventat cel puțin două școli;
• privitor la atitudinea față de învățătură, marea majoritate a delincvenților minori a manifestat indiferență sau chiar repulsie, atitudini evidențiate în 75% din cazuri prin rezultate slabe și foarte slabe la aproape toate obiectele de învățământ.
În urma investigării unui lot de 105 subiecți care au săvârșit furturi, V. Preda (Preda, 1981, p. 63) a identificat următoarea situație:
• 49% erau elevi cu rezultate foarte slabe la învățătură,
• 32% erau minori care au abandonat școala și nu erau încadrați în nicio activitate,
• iar 9% aveau doar 4-8 clase elementare și erau angajați ca muncitori necalificați.
În multe cazuri, elevii marcați de eșecul lor școlar sau marginalizați de către colegi sau cadre didactice s-au integrat în alte grupuri de referință și în primul rând în grupuri stradale alcătuite din tineri neșcolarizați sau care au abandonat școala, în cadrul cărora vor fi „apreciați” în funcție de comiterea unor acte deviante.
Conform statisticilor realizate de Organizația „Salvați copiii” (2014), infracțiunile comise de către minori au crescut ca incidență și au cunoscut o diversificare din punct de vedere al formei, apărând astfel noi tipuri de infracțiuni, precum cele de natură electronică. În 2013, din totalul de 59.105 învinuiri, 11.400 au fost aduse minorilor (iar 2.188 din acestea au fost pentru infracțiuni comise cu violență). Din numărul total de învinuiri aduse copiilor, furtul reprezintă aproape 80%, tâlhăria 12%, vătămarea corporală 3,59%, iar prostituția 0,6%.
În ceea ce privește consumul de droguri, Romania a cunoscut o creștere în rândul minorilor, concomitent cu scăderea vârstei de începere a consumului la 13-14 ani. Studiile au relevat ca, spre deosebire de anul 1999, in 2013, în rândul copiilor și tinerilor s-a înregistrat o creștere cu 85% a consumului de amfetamină, o dublare a consumului de marijuana, o triplare a abuzului de ecstasy și o creștere cu 40-50% a utilizării LSD și a altor substanțe halucinogene. De asemenea, abuzul de droguri injectabile a crescut cu 50%.Un studiu derulat in 2014, în rândul elevilor a arătat ca 2,5% din elevii de 11-12 ani au consumat cel puțin o data marijuana, 0,4% heroina, 0,3% ecstasy, 0,2% cocaină si 0,1 LSD. Consumatori constanți de marijuana s-au declarat 0,1%, iar de cocaină tot 0,1%
Atunci cînd minorul care a săvârșit o faptă penală are sub 14 ani sau are între 14- 16 ani dar nu a avut discernământ la data comiterii faptei, ancheta socială întocmită de către reprezentanții tutelare vine în sprijinul deciziei organelor de poliție de aplicare a acelei pedepse complementare, prin datele pe care le furnizează și prin propunerea făcută în acest sens. Ancheta socială cuprinde date privitoare la:
• data și locul nașterii membrilor familiei,
• studii, inserție școlară/profesională, venituri realizate;
• istoric medico-social;
• asumarea sarcinilor parentale și profesionale, gradul de implicare în procesul de creștere și educare al copiilor, gradul de afectivitate dezvoltat între părinti și copil;- istoricul faptei din perspectiva minorului și a membrilor familiei;
• profilul moral;
• concluzii și propuneri privind aplicarea pedepsei complementare.
Realizarea anchetei sociale reprezintă de fapt și primul pas al intervenției din perspectiva asistenței sociale în care își regăseste locul și evaluarea inițială a cazului. ținînd cont de specificațiile legislative prevăzute la luarea măsurii de supraveghere specializată și analizând situația și abilitățile minorului descoperite în timpul procesului de evaluare, asistenții sociali elaborează planul de acțiune (Miley et al, 2006, p. 342) care cuprinde:
• stabilirea scopurilor;
• fixarea obiectivelor concrete;
• ordonarea obiectivelor în funcție de priorități;
• generarea strategiilor de intervenție;
• specificarea sarcinilor, responsabilităților și acțiunilor necesare pentru îndeplinirea obiectivelor;
• stabilirea intervalelor și metodelor de revizuire și modificare a planului;
Studiu de caz. Minor de 13 ani, furt calificat.
Sergiu are 13 ani și frecventează cursurile clasei a VIII-a la o școală de masă din municipiu. Se află în pragul abandonului școlar (prin absenteism marcant) și a fost cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de furt dintr-un magazin mixt situat în apropierea locuinței. O dată cu închiderea dosarului instrumentat de IPJ-Biroul Judiciar a primit măsura supravegherii specializate.
Este fiu unic și provine dintro familie organizată (aparent). Părinții săi, absolvenți de studii medii, sunt angajați în muncă (mama: gestionar, tatăl: lăcătuș mecanic), iar venitul pe membru de familie este de 260 lei. Familia deține un apartament cu două camere, modest mobilat, în care se respectă regulile elementare de igienă. Starea de sănătate a membrilor familiei este relativ bună.
În urma primelor discuții purtate cu părinții și cadrele didactice au reieșit următoarele: în ciclul primar, minorul și-a asumat cu responsabilitate sarcinile școlare, obținînd rezultate bune. Avea o relație apropiată cu părinții și îi făcea plăcere să povestească acestora evenimente petrecute la școală sau activitați desfășurate în cercul de prieteni. S-a înregistrat o perioadă de regres ( scăderea performanței școlare și o relativă închidere în sine) în timpul clasei a V-a și a VI-a, urmând ca în clasa a VII-a minorul să-și facă un obicei din a lipsi nemotivat de la cursurile școlare.
Extrase din interviul cu mama:
„Nu știu ce să mă mai fac cu el. Numai probleme îmi face. Îi spun tot timpul că fără școală nu face nimic și o să ajungă un vagabond dar nu mă ascultă. Pe taică-su nu-l bagă în seamă. A încercat și cu vorbă bună și cu bătaia și…nimic! iar acum nici măcar nu-și mai vorbesc… și m-am trezit și cu Poliția la ușă că s-a înhăitat cu alții și s-a apucat de furat. Doamne, oare unde o să ajungă copilul ăsta?! Mi-e și frică să mă gândesc! Copil problemă, asta e! Copil problemă!”
Observații:
• mama se simte copleșită în asumarea rolului parental;
• folosește foarte des dojana- ca metodă educativă;
• comunicarea cu copilul ia forma monologului: părintele „dă instrucțiuni”, iar copilul trebuie să asculte;
• mama trece prin stări marcate de anxietate vis-a-vis de încălcarea normelor sociale de către un membru al familiei;
• empatie scăzută cu copilul;
• etichetează negativ copilul;
Extrase din interviul cu tata:
„E un încăpățânat. Eu n-am de unde să-i dau câte vrea el… nu știu ce telefoane, calculator de milioane, că ăla care i l-am luat acum 2 ani nu mai e bun?numai eu stiu cum am plătit ratele alea! Nu mă pot compara cu alții. Ce să fac? Să dau la alții în cap ca să-i fac lui poftele?”
Observații:
• și în cazul tatălui, empatia cu copilul este scăzută;
• tatăl este frustrat din cauza situației materiale – percepută ca precară- a familiei;
• tatăl se simte descalificat și inutil în fața ostilității copilului și uneori a indiferenței profunde a acestuia, ceea ce l-a determinat să renunțe la căutarea și adoptarea unor metode educative care să-i permită apropierea de copil, înțelegerea acestuia;
• stimă de sine Extrase din interviul cu copilul:
„Ei (cu referire la părinți) să-și vadă de treburile lor. Ce atâta mă controlează?!? Ce…eu m-am băgat în certurile lor?!? Oricum nu-mi dau niciodată bani că cică am ce mânca și după ei ar trebui să stau numai în casă …să nu fac gălăgie și să-mi fac temele…Nici măcar n-am furat! Auzi, din magazin! știți cum era acolo??? Eu și cu alți băieți eram la locul nostru unde ne întâlnim și mai vorbim. și alături e o bodegă făcută din lemne, așa, dărăpănată, în spatele unui magazin. Noi știam că aici patronul ține cutii goale, lăzi, sticle, ce nu-i mai trebuie lui. Într-o zi se vedea ușa crăpată (cu referire la ușa întredeschisă), așa, fără lacăt, fără nimic și am intrat și noi să vedem ce mai e pe acolo. Am găsit o bicicletă veche, ne-am plimbat cu ea și după aia am aruncat-o, n-am mai dus-o înapoi și erau și niște piese vechi de la casetofoane, niște căști… Ne-a pârât unul că suntem pe acolo și a venit patronul și ne-a zis că ne bagă pe toți la pușcărie. Noi l-am înjurat și am plecat. și după aia, a doua zi a venit și Poliția.”
Observații:
• în familia acestui minor, disciplina și educația nu au evoluat de la controlul părintesc (manifestat în mod legitim în perioada copilăriei) la încrederea părintească (ce ar trebui să se manifeste în perioada adolescenț ei); părinții nu controlează ritmul evoluției spre independență, pierzând din vedere corelația între măsura încrederii acordată copilului și capacitatea sa de a-și controla comportamentul;
• coeziune familială scăzută;
• „certurile lor” ar putea indica o disfuncționalitate a cuplului și stări familiale încărcate de tensiune;
• părinții nu manifestă deschidere spre ceea ce face plăcere copilului;
• copilul nu primește informații referitoare la utilizarea resurselor financiare, iar semnificația bugetului de familie este străină pentru acesta, motiv pentru care, nefiind responsabilizat în acest sens, el emite pretenții ce depășesc posibilitățile părinților;
• comunicarea cu părinții este disfuncțională;
• sentimentul apartenenței la un grup – este dezvoltat de către copil, iar finalitățile acționale au ca scop întărirea acestuia;
• în cazul infracțiunii comise, copilul nu acceptă abaterea de la norma socială, aducând argumente în acest sens: era „bodegă dărăpănată” (și nu magazin!) și nu au pătruns prin efracție: „ușa crăpată”; în plus bunurile sustrase „nu-i mai erau de folos patronului”.
Datele mai sus prezentate fac tabloul evaluării inițiale a cazului, iar elementele constitutive ale planului de acțiune au cuprins:
Scop: formarea adolescentului ca o persoană puternică, responsabilă, într-un mediu familial funcțional;
Obiective:
• creșterea stimei de sine în cazul fiecărui membru al familiei;
• eficientizarea comunicării;
• întărirea coeziunii familiale;
• responsabilizarea minorului;
• reglementarea situației școlare;
• continuarea studiilor.
Pentru îndeplinirea obiectivelor propuse și atingerea scopului a fost utilizată tehnica anchetei apreciative (Cojocaru, Ș., 2005, p. 52), cu desfășurarea ei încadrată în 4 etape (Cooperrider et al, apud Cojocaru, Ș., 2005, p. 52):
Etapa I- Discovery – „faza de identificare a „ceea ce este cel mai bine”, găsirea istoriilor pozitive, experiențe personale considerate de succes. Chiar de la primele întâlniri cu minorul și separat cu părinții acestuia, asistentul social a ținut cont de importanța creării unei atmosfere plăcute și destinse de discuție.
În prima ședință de consiliere s-au purtat discuții semi-orientate, tocmai pentru a oferi posibilitatea clientului să se simtă liber; s-au făcut referiri asupra valorilor ce stau la baza consilierii: confidențialitate, autodeterminarea (drepturile clientului de a lua singur decizii), recunoașterea individualizării (afirmarea caracteristicilor unice și distinctive) ale fiecărui client, toleranța (în sensul recunoașterii circumstanțelor care provoacă judecățile și învinuirea, admiterea că valorile și convingerile personale pot să nu se aplice și în cazul altora), obiectivitatea; cu alte cuvinte s-a încercat construirea unei relații client-asistent social bazată pe acceptare, respect, încredere, activându-se după stabilirea scopului colaborării a motivației clientului (cu referire atât la minor cât și la părinții acestuia) pentru schimbare.
De asemenea începând cu prima ședința s-a început descoperirea punctelor tari ale familiei, nu în ideea ignorării dificultăților pe care le ridică asistații ci pentru creșterea șanselor de realizare a unor schimbări pozitive prin eliminarea etichetelor patologice (centrarea pe problemă).
Atât minorul cît și părinții săi au fost încurajați să descrie lucrurile pe care le apreciază cel mai mult, momentele în care s-au simțit bine în familie (și la școală – pentru minor), ce apreciază și ce calități au membrii familiei și cei din mediu școlar (profesori, colegi). În povestirile membrilor familiei s-au amintit unele evenimente și s-au desprins următoarele idei:
• un meci de fotbal la care toți au „coparticipat” prin vizionare și au râs
• ziua de naștere a unchiului la care s-au distrat
• mascatul de Revelion, minorul a fost cu uratul cu prietenii, a venit acasa la părinți și și-au făcut urări;
• vizita la „rudele de la Brașov”;
• mama e frumoasă, „are grijă de toți”; tatăl e „un bărbat la locul lui”, copilului „îi merge capul”.
Concluziile desprinse în această etapă pot fi enumerate din perspectiva punctelor tari, care au fost discutate cu minorul și cu părinții săi astfel:
● puncte tari identificate:
• atât minorul cât și părinții săi au o stare de sănătate bună;
• dețin un spațiu de locuit care îi mulțumește;
• prezență fizică plăcută;
• capacitate sporită de înțelegere (isteț, receptiv) și adaptare;
• deschidere spre cunoaștere;
• minorul este apreciat în grupul de prieteni;
• mama este o bună gospodină; știe și reușește să îngrijească locuința, transformând-o într-un mediu plăcut, știe să gătească satisfăcând cerințele culinare ale membrilor familiei;
• tatăl, deși a fost disponibilizat cu 4 ani în urmă, a reușit să-și găsească un nou loc de muncă, să se integreze bine în colectivul lavorativ și a făcut foarte bine față unei situații de stres maxim, ceea ce denotă că este o persoană puternică și echilibrată.
● oportunități:
• au posibilitatea de a cunoște și aplica noi tehnici care vin în sprijinul eficientizării comunicării și a relațiilor familiale;
• minorul are posibitatea de a recupera materia școlară pentru anul în curs, până la finalizarea acestuia;
• au sprijinul familiei lărgite, ai cărei membri se arată interesați de evoluția naturală a familiei-client ( primesc telefoane de la rude pentru a vedea simplu: „ce mai fac”, sunt invitați la reuniuni de familie, la zile onomastice)
• între membrii familiei există sentimentul de dragoste (ei „țin” unul la altul, deși nu-și exprimă și exteriorizează sentimentele în acest sens).
Etapa a II-a: Dream – „este faza în care oamenii își descriu dorințele și visele legate de muncă, de motivațiile lor, de relațiile lor de muncă, etc ; această etapă urmărește construirea unei viziuni despre „cum ar putea fi” (Cojocaru, Ș., 2005, p. 53), urmărindu-se exploatarea resurselor clientului. În timp ce clientul descria situațiile în care se afla și rezultatele pe care dorește să le obțină, asistentul social a încercat filtrarea problemelor care necesitau atenție imediată.
În cazul prezentat s-a considerat că focalizarea spre creșterea stimei de sine (cu referire la fiecare membru al familiei) poate însemna inițierea schimbării, trecerea de la gândirea negativă la cea pozitivă, modificarea sensului de la centrarea pe „problemă” la activarea resurselor pentru depășirea unor situații critice. Dacă ședința de consiliere în care s-a abordat ca temă „o zi din viața mea” a scos în evidență date referitoare la climatul familial, relațiile dintre membrii familiei, percepția minorului asupra situației sale școlare și familiale, întâlnirea în care discuțiile s-au canalizat asupra temei „cum aș vrea să fie o zi din viața mea” a relevat schimbările pe care și le-ar dori minorul dar și care sunt aspirațiile și care sunt planurile sale de viitor, prin extrapolarea și analizarea împreună cu copilul a situației prezentate.
Observații:
● copilul vrea :
• ca „mama să-i facă de mâncare ce-i place: supă limpede și nu borș cu multe zarzavaturi”,
• tata „să fie așa ca mai de mult… să vorbească cu mine”,
• „să mă lase să ies afară”;
• „la școală să mă asculte dacă ridic mâna”;
• „să vorbesc cu mai mulți colegi din clasa mea”
Conceptualizarea acestor idei ne îndreaptă atenția către: importanța intercunoașterii membrilor familiei, crearea unei relații constructive cu celălalt.
Comunicarea interpersonală are nevoie de o anumită „spiritualizare” ca atmosferă ce face posibil contactul între un „tu” și un „eu”. Acea atmosferă „respirabilă” sau „irespirabilă” este dată de comportamentul interior al persoanei. Există trei posibile atitudini de raportare: cea a „ înstrăinării” (care face întotdeauna rău în lumea relațiilor), cea a „prejudecății” („vorbește tu…eu știu deja ce vrei să spui”) și cea a „primirii deschise” (vorbește, te ascult cu toată atenția!). Aceasta din urmă – cea mai constructivă – este de fapt o primire empatică, atentă la „aici și acum” al cuvintelor dar și al sentimentelor care vorbesc prin limbajul nonverbal: privire, tonul vocii, poziția trupului.
Primirea este esențialmente acceptare a nevoii fundamentale a fiecărei ființe umane de a se simți bine. Starea de bine izvorăște întotdeauna din a te simți „înțeles” și pentru a-l înțelege pe altul trebuie să știm să înțelegem și să descifrăm bine semnalele propriului eu interior.
Extrase din interviul cu minorul cu aspectele ce fac referire la construcția viitorului:
„Aș vrea să termin școala, să plec în Italia cu prietenul meu, să muncesc, să-mi iau o mașină…”
Observații:
Dorințele minorului au la bază o logică sănătoasă iar ele semnifică în acest caz, așa cum era și firesc, necesitatea satisfacerea nevoilor:
• mama să-i facă de mâncare ce-i place; satisfacerea nevoilor elementare, pentru asigurarea bunei funcționări a organismului uman;
• tata să fie așa ca mai de mult… să vorbească cu mine; satisfacerea nevoii sociale (raportată la necesitatea acceptării și apartenenței) și a nevoii de stimă: „satisfacerea acestei nevoi permite dobândirea încrederii în sine și procură sentimente de valoare, de forță, de utilitate” (Lecomte, apud Bocancea, C., Neamțu, G., 1999, p. 41);
• să mă lase să ies afară; nevoia de autorealizare (împlinirea de sine), tangențial exprimată prin construirea unei imagini de sine favorabile și capacitatea de autocontrol;
• la școală să mă asculte dacă ridic mâna; nevoia de stimă și nevoia de autorealizare;
• să vorbesc cu mai mulți colegi din clasa mea; nevoi sociale, nevoia de stimă;
• aș vrea să termin școala; nevoia de autorealizare sugerată și prin ultima parte a frazei (să muncesc… să-mi iau o mașină )
Etapa a III-a: Design – „își propune să construiască o nouă arhitectură a organizației orientată spre ceea ce ar putea fi, proiectând noi structuri, procese și relații capabile să apropie organizația de viziunea imaginată în etapa anterioară. (…); reprezintă un proces de reinventare a organizației, bazat pe imaginație” (Cojocaru, Ș., 2005, p. 53)
Extrase din interviul cu minorul:
A.s: Ce anume ți-ar place să faci în Italia?
Răspuns client: „știu pe mulți care lucrează acolo, un prieten de-al meu lucrează într-un atelier unde face garduri și grilaje de fier:… măsoară, calculează, taie fierul…. Mie mi-ar place să lucrez ca și unchiul meu: el e zidar, dar lucrează în apartamente, pune gresie, faianță, face nișe în perete… acuma se pricepe foarte bine și face apartamente moderne, știe și ce pereți să dărâme, care-i perete de rezistență, care nu… pe asta se fac mulți bani.
A.s: Ești tentat să faci lucrurile acestea în România?
Răspuns client: „Aș putea să lucrez acolo și apoi să câștig bani cu asta și în țară. Mi-ar place să deschid o firmă. Așa pot să cunosc și arhitecți bazați, să lucrez cu ei… să-mi ceară sfatul …și eu lor…”
A.s: Cum te-ar putea ajuta părinții în acest sens?
Răspuns client: „Păi, întâi să înțeleagă că nu toți care merg în Italia sunt vagabonzi și fură… și tata poate să mă ajute… că el e așa mai serios, … calculat, să aibă grijă de oamenii care ar fi în firmă…și mama…poate să aibe grijă de noi, să ne aducă mâncarea care ne place, că patronii nu prea au timp să mănânce acasă…ar avea normal, mai mulți bani să ne facă bunătăți…”
Observații:
Minorul are o viziune relativ clară asupra viitorului său. Este călăuzit de modele (prietenul, unchiul), de persoane la care se raportează, își vede membrii familiei implicați în proiectul său, dar pune condiții: „păi, întâi să înțeleagă…”. Fiecare trebuie să plătească „rolul privilegiat” pe care îl primește, fiecare dintre părinți primește responsabilități pe care trebuie să și le asume cu multă seriozitate și competență.
Aflați în acest punct al cercetării-acțiune, întrebarea care transpare situației este: visul minorului este unul pasiv (nu povestește altora despre el pentru a nu fi luat în râs, se ferește de părinți în încercarea de a ascunde adevăratele sale intenții cu privire la viitor) sau unul activ: dorința puternică de realizare a proiectelor pe care și le-a propus îl determină să acționeze în cunpștință de cauză, evaluînd implicațiile și de fapt pașii pe care îi are de urmat până la atingerea țelului; depune efort în acest sens și își canalizează energiile. Pentru elucidare, asistentul social încearcă „spargerea jocului de puzzle”: ansamblul se desface în bucăți, acestea se divizează în altele mai mici, ajungîndu-se la piesele singulare:
A.s: Vrei să analizăm împreună ce ar trebui să faci pentru a-ți împlini visul?
Răspuns client: „Cam știu (nu foarte optimist, dar cu o privire ageră, concentrată)…să am o diplomă de meseriaș, să am carnet de conducere, să am pașaport și să am niște bani”
A.s. : Te referi la faptul că cineva trebuie să te învețe..să zidești, de exemplu?
Răspuns client: Și asta, dar trebuie să am o diplomă, să termin o școală profesională…
A.s: Iar pentru carnetul de conducere?
Răspuns client: Nu-mi trebuie mașină, că au instructorii!
A.s.: Din câte îmi aduc aminte, înscrierea la școala de șoferi, presupune întocmirea unui dosar care conține: adeverință de studii, aviz psihologic, cazier judiciar; și pentru pașaport e necesar cazierul judiciar.
A.s. (cu o privire încurajatoare, zâmbet deschis) : Sunt convinsă că poți obține toate astea! (clientul surâde complice, dar satisfăcut!)
Clientul: Cred că ar trebui să fiu mai cuminte14, să n-o încurc! și să merg la școală. Dar la școală merg și la profesională intru ușor. Dacă rămân corigent îmi dau corigențele în vară și tot intru la profesională! (ședința de consiliere se încheie cu glume …gustate atât de client cât și de asistent social…. „prea multă sobrietate dintr-o dată!!!!!)
Observații:
Visul minorului merge în împletirea elementelor pasive cu cele active. El își povestește visul, dar nu conștientizează în totalitate costurile acestuia, motiv pentru care în sensul mai sus exprimat este stimulat. Astfel, reușește să-și formuleze singur planul de acțiune necesar pentru realizarea visului său: „să fiu mai cuminte.., să merg la școală…, să intru la profesională…. Practic după spargerea jocului de puzzle s-a trecut la reconstrucția sa dar de data acesta ghidându-se după valori autentice, care au condus de fapt spre obiectivele ce se regăsesc în planul de acțiune al asistentului social. Congruența obiectivelor demonstraeză eficiența activității de asistență socială și oferă specialistului un feed back pozitiv pentru munca desfășurată.
Etapa a IV-a: Destiny – „este faza de implementare a planurilor stabilite în etapa anterioară și presupune stabilirea rolurilor și responsabilităților, dezvoltarea strategiilor, construirea unor noi rețele de interacțiune în cadrul organizației sau al comunității, utilizarea resurselor pentru obținerea rezultatelor” (Cojocaru, 2005, p. 54).
Trecerea la a patra etapă se face gradual, pe măsură ce membrii familiei conștientizează cauzele disfuncționalităților familiale; ei fac eforturi comune pentru a depăși situațiile limită și chiar își internalizează „norme” și „reguli” stabilite de ei înșiși după practicarea unor exerciții în cadrul ședințelor de consiliere și ulterior (tematica acestora are în vedere creșterea stimei de sine, cunoașterea metodelor de abordare a stresului și furiei; ex: jocul numelor, cum să umplem cana, identificare a surselor de stres: scala Holmes Rahe, etc).
Extrase din interviul cu minorul:
„Ieri am scuturat covoarele! Toate, toate! Mama le-a strâns și eu cu tata le-am scuturat, apoi mama s-a apucat de spalat carpetele. Am terminat eu toată treaba, că pe tata l-au chemat la servici, iar mama a facut rană la doua degete!”
„Săptămâna asta am fost în fiecare zi la școală. Am lipsit doar trei ore da’ nu se pune că toți știam că profesorii au ședință și nu facem ore!”.
„Am jucat table cu tata. Nu prea aveam chef, da’… (ridică umerii, privește puțin ironic)… eu am câștigat! Apoi tata a coborât la magazin și a luat un suc că asta a fost „pedeapsa” lui.”
Observații:
Atât părinții cât și minorul sunt încurajați să gândească pozitiv, să-și exprime aceste gânduri și să evalueze consecințele benefice ale acestui mod de abordare; asistentul social primește un feed-back pozitiv din partea membrilor familiei tocmai datorită participării active a acestora la schimbarea climatului familial, și în același timp înregistrează o atingere a obiectivelor (creșterea stimei de sine, eficientizarea comunicării, întărirea coeziunii familiale, responsabilizarea minorului, reglementarea situației școlare).
Minorul, din proprie inițiativă (fără să existe constrângerea părinților) începe să desfășoare activități specifice rolului de „fiu” și de „elev”, el este sprijinit, încurajat și începe să se simtă apreciat, motiv pentru care în cadrul ședințelor de consiliere poveste cu ușurință aceste aspecte.
Deși atmosfera familială pare una perfectă ea nu este totuși așa. Însă, progresele care s-au făcut sunt foarte mari, iar schimbarea mentalității membrilor familiei despre conceptul în sine de „familie”, „rol parental”, „responsabilități” s-a schimbat foarte mult. Unele discuții purtate cu clienții „trădează” mici neajunsuri, dar faptul că ele sunt evitate demonstrează în această etapă că atât părinții cât și copilul reușesc să gestioneze singuri situația prin soluții viabile.
Exemplu: minorul mai are uneori „reminiscențe ale libertății fără limită”: s-a întâmplat să plece din casă la o oră târzie fără să spună părinților; până la întoarcerea acestuia, soții au discutat despre cum să-și abordeze copilul printr-o metodă pozitivă; sau, s-a întâmplat ca minorul să fie ironizat de unii colegi, dar a avut capacitatea de a nu mai răspunde în același mod; a zâmbit și a încercat să discute deschis cu colegii (fapt relatat de către mamă; incident observat de către un cadru didactic).
În cadrul ultimelor ședințe de consiliere, asistentul social face un „tablou al realizărilor” încercând să-și determine clienții să se exprime în forma propozițiilor provocative. Asistentul social care, intrând în rolul clientului, „provoacă”:
„Deci: mi-am făcut patul dimineață, am fost ordonat, m-am înțeles bine cu ai mei, am fost toată săptămâna la școală, mi-am luat notițe…! Ce înseamnă asta?”
Clientul: „Sunt cuminte!”
Asistentul social intrând în rolul părintelui:
„Deci: Mi-am ascultat copilul și l-am îndrumat fără să-l constrâng, am fost atent la cerințele lui, l-am implicat în luarea deciziilor privitoare la familie…! Ce înseamnă asta?”
Clientul: „Sunt un bun părinte!”
Observații:
Clienții ajung cu dificultate să se exprime prin intermediul propozițiilor provocative, mimica și gestica trădând câteodată nesiguranță sau stângăcie. Dar, verbalizarea în acest mod înseamnă de fapt depășirea unei bariere de schimbare de mentalitate, de mod de a gândi, având funcție eliberatoare după depășirea ei și oferind o imagine frumoasă prezentului și viitorului.
Notă: ședințele de consiliere s-au desfășurat pe parcursul a 12 săptămâni, cu o frecvență de o dată/săptămână pentru minor și o dată/săptămână pentru părinți. Au fost trei ședințe comune (la care au participat atât copilul cât și părinții): prima ședință (care practic nu se încadrează în tipar, părinții împreună cu minorul având obligația de a se prezenta la Serviciul Autoritate Tutelară în vederea oferirii unor informații pentru realizarea anchetei sociale), o ședință –imediat după înregistrarea progreselor și a schimbărilor pozitive, încercându-se întărirea și recunoașterea acestora, și ședința de final care a lansat perspectiva unei viitoare colaborări, în termenii propuși de ambele părți, și ținându-se cont de dorințele ambelor părți.
Studiu de caz. Minor de 16 ani, furt calificat
În data de 14.10.2014, Serviciul de Reintegrare Socială și Supraveghere a fost sesizat cu întocmirea unui referat de evaluare cu privire la minorul B.V., în vârstă de 16 ani. Fapta reținută în dosarul penal este „furt calificat” (sustragerea unei cantități de fier vechi din incinta unei întreprinderi)
În cuprinsul referatului de evaluare, s-a reținut că minorul B.V. este slab integrat familial, cu susținere morală și materială redusă din partea părinților. De asemenea, s-au reținut ca factori negativi existența unor episoade predelicvenționale, nivel de instruire școlară scăzut, în corelație cu lipsa implicării în activități constructive și o gestionare defectuoasă a timpului.
Referatul de evaluare a fost depus la instanță în data de 01.10.2004, iar hotărârea judecătorească prin care minorul era încredințat în supravegherea serviciului a fost comunicată în data de 03.12.2014. Conform sentinței, minorul B.V. a fost sancționat cu măsura educativă a libertății supravegheate, cu impunerea următoarelor obligații:
– să nu părăsească domiciliul între orele 22-7;
– să nu intre în legătură cu P. L., coinculpat;
– să presteze o activitate neremunerată într-o instituție de interes public, respectiv Serviciul de Administrare a Patrimoniului Public și Privat din cadrul Primăriei X, cu o durată de 50 de ore, de maxim 3 ore pe zi, după programul de școală, în zilele nelucrătoare și în vacanță.
În cursul lunii decembrie, au avut loc primele întrevederi cu minorul, care au avut ca scop explicarea scopului și conținutului supravegherii, precum și realizarea unei reevaluări a nevoilor criminogene. S-a constatat o motivație scăzută pentru schimbare și o slabă conștientizare a nevoilor cu care se confruntă
La începutul lunii ianuarie, s-a încheiat protocolul de colaborare cu Serviciul de Administrare a Patrimoniului Public și Privat din cadrul Primăriei Iași, minorul începând activitatea propriu-zisă (curățenie a spațiilor gestionate de Primărie, dezăpezire, etc.) în cursul aceleiași luni.
În paralel cu desfășurarea acestei activități, minorul a fost inclus, după depunerea unei cereri de asistență și consiliere, într-un program derulat de Serviciul de Reintegrare Socială și supraveghere, „Ai carte, ai parte”. Scopul programului este de a motiva persoana în vederea continuării sau reluării studiilor.
Minorul a efectuat cele 50 de ore de muncă neremunerată, fără incidente, așa cum reiese din fișa de evidență eliberată de Primăria Iași, în cursul lunii martie. Pe de altă parte, participarea la programul de asistență și consiliere nu a avut efectul scontat, din cauza lipsei de interes a minorului pentru actul educațional, dar și din cauza lipsei de susținere din partea familiei.
Intenția minorului, după efectuarea muncii neremunerate și finalizarea programului de asistență și consiliere, este de a se angaja ca muncitor necalificat la S.C. SALUBRIS, în momentul când va deveni major.
Ca și impact al implicării minorului într-o formă de muncă în folosul comunității, considerăm că măsura și-a atins efectul de exemplaritate, punitiv, întărind în același timp interesul minorului pentru muncă. Pe de altă parte, s-a constatat faptul că disponibilitatea redusă pentu schimbare, stilul de viață haotic și mediul familial dezorganizat sunt factori care au limitat semnificativ efectele benefice ale măsurii aplicate.
Capitolul IV.
Program social, parteneriat între DGASPC și Serviciul de Probațiune
Concluzii
Situația care există la momentul de față cu privire la delincvența juvenilă reflectă starea de „sănătate” a societății contemporane moldovenești. Multitudinea de probleme sociale, economice și politice au afectat mai mult negativ decît pozitiv generațiile în creștere. Șomajul, sărăcia și plecarea la muncă peste hotare a părinților a agravat mult situația copiilor, care rămînînd nesupravegheați și fără un model familial constructiv, ajung sa își petreacă timpul în stradă, să experimenteze „libertatea” de care dispun pînă la situații care pun în pericol viața și integritatea lor, dar și a altor persoane.
Situația copiilor implicați în acțiuni criminale este una care poate fi catalogată ca „deplorabilă” din mai multe considerente: politici și legi cu lacune și carențe în aplicare acestora în practică, cadru instituțional în reformare, spectru de servicii care este la început de cale, deficiențe bugetare și de resurse materiale și umane.
Dacă anul 2001 a reprezentat momentul debutului pentru probațiunea românească, ca sistem național cu autoritate în administrarea sancțiunilor comunitare, anul 2006 va reprezenta un reper important în procesul de dezvoltare și modernizare a probațiunii, ca sistem funcțional cu un statut bine definit în cadrul sistemului de justiție penală. O dată cu intrarea în vigoare a noului Cod Penal și al legilor aferente, în special Legea privind sistemul național de probațiune, putem vorbi de un sistem sancționator fundamentat pe principiile justiției restaurative, în care sancțiunile comunitare au un rol preponderent, în dauna pedepselor privative de libertate.
Modificările aduse de noul cadru legislativ atrag în mod necesar restructurări importante în cadrul instituțiilor sistemului de justiție penală și o redefinire a rolurilor actorilor din acest sistem. Este un proces care va necesita mult timp pentru a se ajunge la gradul de funcționalitate dorit, dar primii pași s-au făcut deja, sub imperativul alinierii la normele europene. În acest context, supravegherea în comunitate dobândește dimensiuni noi și devine o instituție complexă, capabilă de a atinge finalitatea dorită: restabilirea echilibrului social și creșterea gradului de siguranță publică. Ca perspective pe termen lung, considerăm că restructurarea și dezvoltarea sistemului de justiție penală și, implicit, a sistemului național de probațiune, vor continua pe următoarele coordonate:
• Realizarea unei politici penale coerente în domeniul justiției pentru minori, cu introducerea unor măsuri de diversiune, pe lângă sancțiunile comunitare cunoscute, ca medierea, acordarea de despăgubiri, contracte încheiate cu minorii la propunerea serviciilor sociale. Scopul este dezvoltarea unui model real de justiție restaurativă care să răspundă în mod eficient nevoilor de reintegrare socială a minorilor, dar și nevoilor comunității de restabilire a echilibrului prejudiciat prin comiterea faptei
• Dezvoltarea infrastructurii prin crearea de centre comunitare (de tranzit, de tip rezidențial), care să ofere condițiile necesare unei monitorizări eficiente a persoanelor supravegheate, dar și un spațiu necesar în cazurile în care aceste persoane se confruntă cu dificultăți mari în ceea ce privește reintegrarea în comunitate (lipsa unei locuințe stabile, lipsa actelor de identitate, lipsa susținerii din partea familiei, etc.), dificultăți care apar în principal în cazul persoanelor liberate condiționat
• Elaborarea de programe standardizate de reintegrare sociale, cu target specific, pe categorii de beneficiari și nevoi, aplicate unitar la nivel național, în colaborare cu organizațiile neguvernamentale și alte instituții comunitare
• Informatizarea instituțiilor care fac parte din sistemul de justiție penală și crearea unei baze de date comune și a unei metodologii coerente de lucru, în vederea unei monitorizări eficiente a evoluției beneficiarilor sistemului
• Continuarea pregătirii profesionale și specializării consilierilor de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor în domeniile justiției juvenile, justiție restaurativă și probațiune, dar și a magistraților, polițiștilor și asistenților sociali implicați
Urmărind modelul de justiție penală european și britanic, sistemul românesc cunoaște o evoluție în sensul apariției de structuri independente, la nivel național, care vizează diferite categorii de beneficiari. Un exemplu în acest sens este dezvoltarea sistemului de justiție juvenilă din Marea Britanie, care s-a desprins de sistemul de probațiune și funcționează ca structură independentă. Alinierea la cerințele europene impune această diversificare, care presupune însă un proces îndelungat și complex.
Protecția copilului în conflict cu legea este un imperativ atît din punct de vedere al necesităților acestuia cât și din punct de vedere al intereselor generale ale societății. Din considerente că România își dorește să atingă standarde (vest) europene în ceea ce privește protecția drepturilor copilului, este important de analizat situația creată la moment și de promovat după necesitate reforme eficiente care ar corespunde cerințelor acestor standarde internaționale la care România este parte. Acest lucru nu este posibil dacă nu există un cadru legal alineat cerințelor fundamentale ale standardelor internaționale în acest domeniu. Deci o analiză a situației copiilor sub vîrsta minimă de răspundere penală care comit fapte prejudiciabile nu este posibilă fără examinarea cadrului legal care ar prevedea procedura de instrumentare a unor astfel de cauze, fără analiza politicilor sociale și a cadrului instituțional în protecția copilului cu accent pe elucidarea eficienței funcționării instituțiilor și a sistemelor de suport.
Bibliografie
Abraham, P., Delincvența juvenilă în România: stare de fapt, tendințe soluții, în „Revista de asistență socială”, nr. 2, București, 2002.
Albu, E., Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii preadolescenți. Prevenire si terapie., Editura Aramis Print, București, 2002.
Alecu, Gheorghe, Drept penal. Partea generală, Editura Europolis, Constanța, 2000.
Balahur,qDoina,qPluralismulqsocio-juridicqși reglementarea probațiunii: standarde legislativequniversaleqșiqeuropene, în Durnescu, Ioan. (coord). „Manualul consilierului de reintegrareqsocialăqșiqsupraveghere”,qEdituraqThemis,qCraiova, 2002.
Banciu, D., Rădulescu, S. M., Evoluții ale delincvenței juvenile in România. cercetare și prevenire socială., Editura Lumina Lex, București, 2002.
Bocancea, C., Neamțu, G., Elemente de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 1999.
Bulai, C., Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2007.
Buneci, P., Butoi, I.T., Elemente socio-juridice de control social pe terenul devianței speciale, Editura Fundației „România de Mâine”, București, 2002.
Buș, I., Psihologie și infracționalitate, Fundamente teoretice,vol.I, Ed. ASCR, Cluj-Napoca., 2005.
Butoi, Ioana-Teodora, Tratat universitar de psihologie judiciară. Teorie și practică, Editura Phobos, București, 2003.
Cojocaru, Ș., Metode apreciative în asistența socială. Ancheta, supervizarea și managementul de caz, Editura Polirom, Iași, 2005.
Diaconu, Gheorghe, Răspunderea Penală, Editura Lumina Lex, București, 2008.
Dublea Aurel, s.a., Ghid de practici instituționale în instrumentarea cauzelor cu minori, Asociația Alternative Sociale, Iași, 2005.
Gheorghe, F., Prevenirea criminalității.Teorie și practică, Editura Oscar Print, București, 2005.
Giddens, A., Sociologie, Editura BIC ALL, București, 2001.
Giurgiu, Narcis, Drept Penal, Parte Generală, Editura Cantes, Iași, 2000.
Goffman, E., Aziluri. Eseuri despre situația socială a pacienților psihiatrici si a altor categorii de persoane instituționalizate. Ed. Polirom, 2004.
Grecu, F.; Rădulescu S., Delincvența juvenilă în societatea contemporană. Studiu comparativ între Statele Unite și România, Editura Lumina Lex, București, 2003.
Hirschi, T., Causes of Delinquency, Ed. Paperback, Berkley, California, 2002.
Iacobuță, Ioan Al., Criminologie, Editura Junimea, Iași, 2002.
Iluț, P., Psihologie socială și sociopsihologie. Teme recurente și noi viziuni, Ed. Polirom, Iași, 2009.
Kalmthout, Anton M. Van, Reintegrarea socială și supravegherea infractorilor în opt țări europene, Editura Sitech, Craiova, 2004.
Kurko, A., Delincvența juvenilă în România după 1989, Editura Studia, Cluj- Napoca, 2006.
Marica, M.A., Introducere în problematica delicvenței juvenile, Ed. Ovidius University Press, Constanța, 2007.
Montanu, M. R., Delincvența juvenilă. Aspecte teoretice și practice, Editura Polipress, București, 2003.
Neamțu, George., Stan, Dumitru., Asistența socială. Studii și aplicații, Editura Polirom, Iași, 2005.
Ogien, A., Sociologia devianței, Editura Polirom, Iași, 2002.
Pașca, M.D., Infractorul minor și reintegrarea sa în comunitate, Editura Ardealul, Biblioteca de psihologie, 2005.
Poledna, Sorina, (coordonator), Probațiunea în România – politici. legislație, proceduri, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001.
Poledna, Sorina (coord.), Raport de cercetare. Comportamentul delincvent. Factori de risc și factori protectivi, Anul III, nr. 11/2004, Eitura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 2004.
Rusu, Marcel Ioan, Drept Penal, Parte Generală. Editura C.H.Beck, București, 2006.
Sandu, Maria, Probațiune și protecția victimei în cadrul reformei penale din România, în „Analele Universității Al. I. Cuza” Iași, 2004.
Stănișor, E., Delincvența juvenilă, Editura Oscar Print, București, 2009.
Stănișor, E., Delincvența juvenilă, în „Revista administrației penitenciarelor din România”, nr. 4, 2002.
Siegel, L.J., & Welsh, B.C., Juvenile Delinquency: the Core, Wadsworth, Belmont, 2011, p. 119.
Toader, Tudorel, Drept Penal, Partea Specială, Editura All Beck, București, 2007.
Zamfir, E., Direcții ale reformei sistemului de protecție pentru copii și familie, în „Revista de asistență socială”, nr. 27, București, 2002.
Anexe
Anexa nr.1. Organigrama Direcției Naționale de Probațiune
Anexa 2. Organigrama DGASPC
Anexa 3. Date statistice cu privire la
principalele activități desfășurate de consilierii serviciilor de probațiune
în anul 2014
Elaborarea referatelor și rapoartelor de evaluare
Din numărul total, de 5691 referate și rapoarte de evaluare, 4514 au fost evaluări ale persoanelor inculpate, 166 evaluări ale persoanelor supravegheate și 1011 evaluări ale minorilor aflați în executarea unei măsuri educative.
Evaluările persoanelor de gen feminin au reprezentat 6,41%, din numărul total de referate și rapoarte de evaluare.
3580 referate de evaluare au fost întocmite pentru minori și 2111 rapoarte de evaluare, pentru majori.
3019 referate și rapoarte de evaluare au fost întocmite pentru persoane din mediul urban și 2672 referate și rapoarte de evaluare, pentru persoane din mediul rural.
Supravegherea modului în care persoanele condamnate/sancționate respectă măsurile și/sau obligațiile impuse de instanța de judecată
La data de 31 decembrie 2014, serviciile de probațiune au înregistrat în evidențele lor 26749 persoane condamnate/sancționate – ceea ce reprezintă o creștere de aproape 31%, față de numărul persoanelor din această categorie, înregistrat la data de 31.12.2013.
II.1. Lucrul cu minorii:
Pentru care a fost pronunțată una dintre măsurile educative neprivative de libertate, conform Noului Cod penal: stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână și asistarea zilnică,
Liberați din Centre Educative sau Centre de Detenție,
Pentru care a fost înlocuită măsura educativă a internării în Centru Educativ sau Centru de Detenție, cu măsura educativă a asistării zilnice,
Pentru care a fost pronunțată libertatea supravegheată (conf. art.103 din Vechiul Cod penal) sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau control (conf. art. 110 ind.1 din Vechiul Cod penal).
II.2. Lucrul cu persoanele pentru care a fost amânată aplicarea pedepsei
În evidența serviciilor de probațiune au intrat 2116 cazuri de amânare a aplicării pedepsei, ceea ce reprezintă mai mult de 19% din totalul intrărilor înregistrate în anul 2014.
II.3. Asistarea în cadrul procesului de supraveghere
Numărul total al intervențiilor de asistare acordate persoanelor din supraveghere, realizate în anul 2014, este 1059.
Alte activități
Bibliografie
Abraham, P., Delincvența juvenilă în România: stare de fapt, tendințe soluții, în „Revista de asistență socială”, nr. 2, București, 2002.
Albu, E., Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii preadolescenți. Prevenire si terapie., Editura Aramis Print, București, 2002.
Alecu, Gheorghe, Drept penal. Partea generală, Editura Europolis, Constanța, 2000.
Balahur,qDoina,qPluralismulqsocio-juridicqși reglementarea probațiunii: standarde legislativequniversaleqșiqeuropene, în Durnescu, Ioan. (coord). „Manualul consilierului de reintegrareqsocialăqșiqsupraveghere”,qEdituraqThemis,qCraiova, 2002.
Banciu, D., Rădulescu, S. M., Evoluții ale delincvenței juvenile in România. cercetare și prevenire socială., Editura Lumina Lex, București, 2002.
Bocancea, C., Neamțu, G., Elemente de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 1999.
Bulai, C., Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2007.
Buneci, P., Butoi, I.T., Elemente socio-juridice de control social pe terenul devianței speciale, Editura Fundației „România de Mâine”, București, 2002.
Buș, I., Psihologie și infracționalitate, Fundamente teoretice,vol.I, Ed. ASCR, Cluj-Napoca., 2005.
Butoi, Ioana-Teodora, Tratat universitar de psihologie judiciară. Teorie și practică, Editura Phobos, București, 2003.
Cojocaru, Ș., Metode apreciative în asistența socială. Ancheta, supervizarea și managementul de caz, Editura Polirom, Iași, 2005.
Diaconu, Gheorghe, Răspunderea Penală, Editura Lumina Lex, București, 2008.
Dublea Aurel, s.a., Ghid de practici instituționale în instrumentarea cauzelor cu minori, Asociația Alternative Sociale, Iași, 2005.
Gheorghe, F., Prevenirea criminalității.Teorie și practică, Editura Oscar Print, București, 2005.
Giddens, A., Sociologie, Editura BIC ALL, București, 2001.
Giurgiu, Narcis, Drept Penal, Parte Generală, Editura Cantes, Iași, 2000.
Goffman, E., Aziluri. Eseuri despre situația socială a pacienților psihiatrici si a altor categorii de persoane instituționalizate. Ed. Polirom, 2004.
Grecu, F.; Rădulescu S., Delincvența juvenilă în societatea contemporană. Studiu comparativ între Statele Unite și România, Editura Lumina Lex, București, 2003.
Hirschi, T., Causes of Delinquency, Ed. Paperback, Berkley, California, 2002.
Iacobuță, Ioan Al., Criminologie, Editura Junimea, Iași, 2002.
Iluț, P., Psihologie socială și sociopsihologie. Teme recurente și noi viziuni, Ed. Polirom, Iași, 2009.
Kalmthout, Anton M. Van, Reintegrarea socială și supravegherea infractorilor în opt țări europene, Editura Sitech, Craiova, 2004.
Kurko, A., Delincvența juvenilă în România după 1989, Editura Studia, Cluj- Napoca, 2006.
Marica, M.A., Introducere în problematica delicvenței juvenile, Ed. Ovidius University Press, Constanța, 2007.
Montanu, M. R., Delincvența juvenilă. Aspecte teoretice și practice, Editura Polipress, București, 2003.
Neamțu, George., Stan, Dumitru., Asistența socială. Studii și aplicații, Editura Polirom, Iași, 2005.
Ogien, A., Sociologia devianței, Editura Polirom, Iași, 2002.
Pașca, M.D., Infractorul minor și reintegrarea sa în comunitate, Editura Ardealul, Biblioteca de psihologie, 2005.
Poledna, Sorina, (coordonator), Probațiunea în România – politici. legislație, proceduri, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001.
Poledna, Sorina (coord.), Raport de cercetare. Comportamentul delincvent. Factori de risc și factori protectivi, Anul III, nr. 11/2004, Eitura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 2004.
Rusu, Marcel Ioan, Drept Penal, Parte Generală. Editura C.H.Beck, București, 2006.
Sandu, Maria, Probațiune și protecția victimei în cadrul reformei penale din România, în „Analele Universității Al. I. Cuza” Iași, 2004.
Stănișor, E., Delincvența juvenilă, Editura Oscar Print, București, 2009.
Stănișor, E., Delincvența juvenilă, în „Revista administrației penitenciarelor din România”, nr. 4, 2002.
Siegel, L.J., & Welsh, B.C., Juvenile Delinquency: the Core, Wadsworth, Belmont, 2011, p. 119.
Toader, Tudorel, Drept Penal, Partea Specială, Editura All Beck, București, 2007.
Zamfir, E., Direcții ale reformei sistemului de protecție pentru copii și familie, în „Revista de asistență socială”, nr. 27, București, 2002.
Anexe
Anexa nr.1. Organigrama Direcției Naționale de Probațiune
Anexa 2. Organigrama DGASPC
Anexa 3. Date statistice cu privire la
principalele activități desfășurate de consilierii serviciilor de probațiune
în anul 2014
Elaborarea referatelor și rapoartelor de evaluare
Din numărul total, de 5691 referate și rapoarte de evaluare, 4514 au fost evaluări ale persoanelor inculpate, 166 evaluări ale persoanelor supravegheate și 1011 evaluări ale minorilor aflați în executarea unei măsuri educative.
Evaluările persoanelor de gen feminin au reprezentat 6,41%, din numărul total de referate și rapoarte de evaluare.
3580 referate de evaluare au fost întocmite pentru minori și 2111 rapoarte de evaluare, pentru majori.
3019 referate și rapoarte de evaluare au fost întocmite pentru persoane din mediul urban și 2672 referate și rapoarte de evaluare, pentru persoane din mediul rural.
Supravegherea modului în care persoanele condamnate/sancționate respectă măsurile și/sau obligațiile impuse de instanța de judecată
La data de 31 decembrie 2014, serviciile de probațiune au înregistrat în evidențele lor 26749 persoane condamnate/sancționate – ceea ce reprezintă o creștere de aproape 31%, față de numărul persoanelor din această categorie, înregistrat la data de 31.12.2013.
II.1. Lucrul cu minorii:
Pentru care a fost pronunțată una dintre măsurile educative neprivative de libertate, conform Noului Cod penal: stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână și asistarea zilnică,
Liberați din Centre Educative sau Centre de Detenție,
Pentru care a fost înlocuită măsura educativă a internării în Centru Educativ sau Centru de Detenție, cu măsura educativă a asistării zilnice,
Pentru care a fost pronunțată libertatea supravegheată (conf. art.103 din Vechiul Cod penal) sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau control (conf. art. 110 ind.1 din Vechiul Cod penal).
II.2. Lucrul cu persoanele pentru care a fost amânată aplicarea pedepsei
În evidența serviciilor de probațiune au intrat 2116 cazuri de amânare a aplicării pedepsei, ceea ce reprezintă mai mult de 19% din totalul intrărilor înregistrate în anul 2014.
II.3. Asistarea în cadrul procesului de supraveghere
Numărul total al intervențiilor de asistare acordate persoanelor din supraveghere, realizate în anul 2014, este 1059.
Alte activități
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Prevenirea Si Controlul Delincventei Juvenile. Specificul Asistentei Sociale In Sistemul de Probatiune (ID: 165918)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.